APARATUL DIGESTIV ŞI ANEXELE SALE

Aparatul digestiv este alcătuit dintr-un tub cilindric neregulat numit “tubul digestiv“ şi
dintr-o serie de formaţiuni glandulare care se dezvoltă în jurul lui numite “anexele tubului
digestiv“.
Tubul digestiv este delimitat de orificiul bucal şi orificiul anal. El este alcătuit din
următoarele segmente: cavitate bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subtire și intestin gros.

CAVITATEA BUCALĂ

Generalităţi
Cavitatea bucală se găseşte în craniul facial, între fosele nazale şi regiunile superioare ale
gâtului.
Bolta palatină o desparte de fosele nazale iar muşchiul milohioidian (inserat pe osul hioid
şi mandibulă) o separă de regiunile cervicale.
Posterior, cavitatea bucală comunică larg cu faringele iar anterior este limitată de buze şi
obraji.
Arcadele dentare, prin ocluzia lor, împart cavitatea bucală astfel delimitată în două
compartimente: unul anterior (vestibul bucal) şi altul posterior (cavitatea bucală propriu-zisă).
Vestibulul bucal are forma unei potcoave cu concavitatea posterioară delimitată
posterior de arcadele alveolo-dentare iar antero-lateral de buze şi obraji.
Mucoasa vestibulară realizează două şanţuri:
- superior-între buza superioară şi maxilar (“fundul de sac vestibular superior”)
- inferior-între buza inferioară şi mandibulă(“fundul de sac vestibular inferior”)
Fiecare fund de sac are pe linia mediană o plică a mucoasei, orientată sagital, numită
frâul buzelor.
Comunicarea între cavitatea bucală şi vestibul se face prin spaţiile interdentare şi prin
spaţiul retromolar.
Peretele antero-lateral al vestibulului bucal este format de buze şi obraji.
Obrajii sunt limitaţi anterior de şanţul nazo-labial, înapoi de marginea anterioară a

1
ramurii mandibulare şi maseter, în sus de osul zigomatic şi tuberozitatea maxilară iar în jos de
linia oblică a mandibulei. Obrajii prezintă, între tegument şi mucoasă, un strat muscular format
din muşchiul buccinator învelit în fascia buccinatoare. Pe faţa sa externă, de fiecare parte, se află
corpul adipos al obrazului numit şi “bula grăsoasă a lui Bichat“.
Corpul adipos este tăiat transversal de canalul lui Stenon (canal excretor al glandei
parotide ) care perforează apoi muşchiul buccinator pentru a se deschide în vestibulul bucal.
Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal de care este despărţită
prin arcadele alveolo-dentare .
Acestei formaţiuni anatomice i se descriu mai mulţi pereţi: superior, inferior, antero-
lateral. Posterior comunică larg cu faringele.
Peretele superior este realizat de bolta palatină. Ea desparte cavitatea bucală de fosele
nazale şi prezintă două porţiuni: palatul dur (situat anterior care ocupă 2/3) şi vălul palatin (situat
posterior care ocupă 1/3 ).
Bolta palatină prezintă orificii de deschidere a glandelor palatine numite foveole palatine.
Vălul palatin se prezintă ca o perdea musculo-aponevrotică, patrulateră, dispusă frontal şi
poate fi considerat ca un perete posterior incomplet al cavităţii bucale. Marginea sa inferioară
este liberă şi prezintă median o prelungire verticală “uvula“.
De la baza uvulei pornesc câte două arcuri palatine (anterior şi posterior) de fiecare parte.
Peretele inferior este realizat de limbă şi regiunea alveolo-linguală, fiind cuprins între
arcul mandibular şi osul hioid. Are ca suport cei doi muşchi milohioidieni care se unesc pe linia
mediană formând astfel o placă musculară numită “diafragma oris“.
Regiunea alveolo-linguală este situată înaintea limbii (se mai numeşte regiunea
sublinguală). La acest nivel se află glandele sublinguale.
Peretele antero-lateral este reprezentat de arcadele alveolo-dentare.

Limba este un organ muscular ce ocupă cea mai mare parte a acestei regiuni.
Ea prezintă o porţiune liberă, formată din corp şi vârf şi alta fixă, numită rădăcină.
Mucoasa sa este în continuarea mucoasei buco-faringiene şi prezintă dorsal papile
linguale care adăpostesc aparatul gustativ.
Papilele linguale sunt de patru categorii: filiforme (nu au funcţie gustativă), fungiforme,
foliate şi circumvalate.

2
 Glandele limbii se află în submucoasă şi între fasciculele musculare. Ele se clasifică în
glande seroase, numite şi glandele lui Ebner şi glande mucoase care alcătuiesc trei grupe
principale, situate la nivelul vârfului, marginilor şi rădăcinii limbii.
Glandele salivare se pot clasifica astfel:
1. după mărime: glande mici şi glande voluminoase.
2. după secreţia lor: glande mucoase, seroase şi mixte.
Glandele mici sunt întâlnite în toată mucoasa bucală şi vestibulară, în buze (glande
labiale), în mucoasa obrajilor (glande bucale şi molare), în bolta palatină şi în palatul moale
(glande palatine).
Glandele voluminoase sunt: parotida, sublinguala şi submandibulara.
Glanda parotidă este cea mai voluminoasă dintre glandele salivare. Este situată în
regiunea retromandibulară ocupând loja parotidei. Canalul său excretor numit canalul lui Stenon,
se formează în partea inferioară şi posterioară a glandei apoi străbate glanda oblic ascendent,
anterior, trece deasupra muşchiului maseter, strabate muşchiul buccinator şi se deschide în
vestibulul bucal la nivelul celui de-al doilea molar.
Glanda submandibulară se află în afara cavităţii bucale într-o regiune numită trigonul
glandei submandibulare. Canalul său excretor numit canalul lui Wharton se deschide în cavitatea
bucală la baza frâului limbii.
Glanda sublinguală este situată deasupra muşchiului milohioidian pe care se sprijină. În
structura sa intră grupe glandulare mici (aşezate lateral, având fiecare un canal excretor ) şi grupe
glandulare mari ce prezintă un singur canal excretor “Bartholini” care se deschide la baza frâului
limbii.
Glandele mucoase sunt glandele linguale posterioare şi laterale şi glandele palatine.
Glandele seroase sunt reprezentate de parotidă şi glandele lui Ebner.
Glandele mixte sunt sublinguală, submandibulară, glandele labiale şi bucale.

3
 Cavitatea bucală şi faringele
(vedere laterală)

1.palatul dur 2.vălul palatin 3.cornetul nazal superior 4.orificiul sinusului sfenoidal 5.sinusul
sfenoidal 6.şanţul nazal superior 7.plica salpingo-palatină 8.orificiul tubar faringian 9.amigdala
faringiană 10.recesul faringian 11.torus tubarius 12.arcul atlasului 13.nazofaringele 14.plica
salpingofaringiană 15. uvula 16.arcul palatoglos 17.amigdala palatină 18.arcul palatofaringian
19. bucofaringele 20.epiglota 21.laringofaringele 22.cartilajul cricoid 23.esofagul 24.traheea
25.cartilajul tiroidian 26.cavitatea tiroidiană 27.corpul osului tiroid 28.m.milohioidian
29.m.geniohioidian 30.limba 31.vestibulul bucal 32.cavitatea orală 33.cornetul nazal inferior
34.cornetul nazal mijlociu 35.sinusul frontal

4
 ESOFAGUL

Generalităţi
Esofagul este un canal musculo-membranos cu direcţie longitudinală limitat superior de
un plan orizontal ce trece razant la marginea inferioară a cartilajului cricoid iar inferior de
orificiul cardia, prin care se deschide în stomac.
Porțiuni
Topografic, în funcţie de zonele anatomice străbatute, i se descriu următoarele porţiuni:
- cervicală
- toracală
- diafragmatică
- abdominală
Structura
Esofagul este un organ cavitar moale foarte extensibil, ce se lasă deplasat cu mare
uşurinţă.
Peretele esofagului este alcătuit din trei tunici concentrice: musculara (extern),
submucoasa şi mucoasa (intern).
Unii anatomişti descriu şi o a 4-a tunică, ce acoperă musculara, care la nivel
supradiafragmatic se numeşte adventice iar subdiafragmatic poartă denumirea de peritoneu
visceral.
Tunica externă - musculara - este alcătuită din două tipuri de fibre (externe -
longitudinale şi interne - circulare).
Histologic, în 1/4 superioară se găsesc numai fibre musculare striate iar în 1/2 inferioară
doar fibre musculare netede. Între aceste două porţiuni există o a treia porţiune unde fibrele
striate încep să fie înlocuite treptat de cele netede (zona de tranziţie).
Tunica submucoasă continuă submucoasa faringelui. Se mai numeşte şi tunica fibroasă.
Este slab aderentă la tunica musculară şi intim unită de cea mucoasă.
Histologic este de natură pur conjunctivă cu o predominanţă a fibrelor elastice.
Tunica mucoasă căptuşeşte esofagul în interior. Din punct de vedere histologic are
structură identică cu mucoasa faringiană.

5
 Esofagul (Porțiuni)

1.endofaringele 2.parte cervicală 3.parte toracală 4.parte abdominală 5.stomac 6.m.diafragm

7.parte diafragmatică

6
Vascularizatie si inervatie

Arterele sunt reprezentate de esofagienele superioare(ramuri din tiroidiana

inferioara), esofagienele mijlocii(ramuri din aorta toracica,arterele
bronsice,arterele intercostale) si esofagiene inefrioare(ramuri din aorta
abdominala).

Venele:capilarele venoase formeaza un plex venos submucos bogat din care

pleaca vene ce strabat musculara,formand un plex venos periesofagian:din
acesta pleaca vene ce se varsa la nivelul gatului in venele tiroidiene inferioare,la
nivelul toracelui in vena cava superioara si la nivelul abdomenului in vena portă.
 STOMACUL

Generalităţi
Stomacul este o porţiune dilatată a tubului digestiv situat în partea superioară a cavităţii
abdominale, inferior de esofag şi diafragm şi deasupra colonului transvers.
La omul viu, forma stomacului este foarte variabilă. În variabilitatea formei stomacului
intervine în primul rând aparatul său motor, muşchii care pot acţiona activ sau pasiv în diferitele
poziţii ale omului. Intervine de asemenea, greutatea conţinutului gastric, starea organelor vecine
şi presa abdominală când diafragma şi musculatura peretelui apasă asupra viscerelor.
În ortostatism stomacul are forma unui cârlig. Prezintă o porţiune verticală lungă şi una
orizontală scurtă.
În decubit lateral, stomacul este globulos.

Configuraţia externă
Stomacul prezintă două feţe, două margini şi două orificii.
Feţele stomacului sunt orientate una anterior şi alta posterior.
În porţiunea inferioară a stomacului din cauza colonului transvers şi a anselor jejunale,
feţele stomacului îşi schimbă orientarea: faţa anterioară este orientată în sus iar cea posterioară în
jos.
Marginile stomacului continuă marginile esofagului.
Marginea dreaptă coboară vertical, uşor concav şi se recurbează apoi brusc, luând o
direcţie la dreapta şi uşor ascendent. Se numeşte “curbura mică” a stomacului şi are două ramuri:
una verticală şi alta orizontală şi puţin ascendentă. Unghiul dintre cele două ramuri se numește
“incizura angularis“.
Ramura orizontală a curburii mici prezintă două incizuri: “incizura duodeno-pilorică
superioară” care este situată la limita stomacului cu duodenul iar cealaltă, “şanţul piloric
superior“, la stânga acesteia.
Marginea stângă se numește “curbura mare” a stomacului. Se continuă cu marginea
stângă a esofagului după ce a format cu acesta la nivelul cardiei un unghi ascuţit, deschis în sus

1
 numit “incizura cardială“. De aici, marginea stângă a stomacului se îndreaptă în sus şi la stânga,
formează un arc în jurul fundului gastric apoi coboară vertical şi paralel cu marginea dreaptă
până la capătul inferior unde se recurbează din nou cu direcţie spre dreapta şi în sus.
Marginea stângă prezintă și ea două ramuri: una verticală şi alta orizontală. La unirea
dintre ele se formează “genunchiul stomacului”. Ramura orizontală prezintă “incizura duodeno-
pilorică inferioră” şi “şanţul piloric inferior”, în dreptul incizurilor similare de pe mica curbură.
Orificiile stomacului.
Orificiul superior - cardia - este orientat spre dreapta deoarece esofagul nu se continuă cu
capătul cranial al stomacului ci se deschide pe marginea lui dreaptă.
Orificiul inferior - pilorul - este orientat aproape în plan frontal.
Porţiunile stomacului
Stomacul are două porţiuni : una verticală şi alta orizontală.
Porţiunea verticală - “pars digestoria“, este subîmpărţită în:
1. fundul stomacului - “fornix“ - segment situat deasupra planului orizontal care
trece prin cardia.
2. corpul stomacului - segment cuprins între planul de mai sus şi planul orizontal
care trece prin incizura angularis.
Este porțiunea cea mai voluminoasă a stomacului.
Fornixul reprezintă camera cu aer a stomacului.
Porţiunea orizontală - “pars egestoria“ are două segmente:
1. antrul piloric - este limitat la stânga de “genunchiul stomacului” şi se continuă
la nivelul şanţului piloric cu, canalul piloric.
2.canalul piloric - este un segment cilindric, orientat spre dreapta, în sus şi înapoi,
lung de 2-3 cm, cuprins între antrul piloric şi duoden, limitat la exterior de şanţul piloric de o
parte şi incizura duodeno-pilorică de altă parte.

2
 Stomacul (vedere anterioară)

1.Cardia 2.Incizura cardială 3.Curbura mică 4.Curbura mare 5.Genunchiul stomacului 6.Incizura
angularis 7.Pilor 8.Șanț piloric superior 9.Incizură duodeno-pilorică superioară 10.Incizură
duodeno-pilorică inferioară 11.Șanț piloric inferior A.Fornix B.Corpul stomacului C.Antrul
piloric D.Canalul piloric

Structura stomacului
Peretele stomacului este alcătuit din trei tunici (dinspre extern spre intern): tunica
seroasă, tunica musculară, tunica submucoasă și tunica mucoasă.
1. Aparatul motor al stomacului este format din tunica sa musculară.
Are trei straturi:
- stratul extern este alcătuit din fibre musculare netede longitudinale care continuă
fibrele stratului extern al musculaturii esofagului.
Pe feţele stomacului musculatura longitudinală este rară şi prin ea se vede stratul
muscular circular.
- stratul mijlociu este format din fibre musculare netede circulare distribuite
uniform pe toată întinderea stomacului. Sunt mai numeroase la nivelul canalului piloric. La

3
nivelul pilorului formează sfincterul piloric.
- stratul intern este alcătuit din fibre musculare netede oblice. Nu există astfel de
fibre în alt segment al tubului digestiv.
Fibrele oblice sunt dispuse într-un fascicul peste incizura cardială şi se răsfiră apoi pe
ambele feţe ale stomacului. Au la început o direcţie longitudinală, paralelă cu curbură mică a
stomacului apoi se recurbează şi devin orizontale, perpendiculare pe axul stomacului.
Fibrele oblice se găsesc numai în porţiunea verticală, digestorie, a stomacului. Ele
realizează limita dintre stomacul digestor şi stomacul egestor.
2. Aparatul secretor al stomacului este alcătuit din mucoasă şi glandele gastrice.
Mucoasa căptuşeşte stomacul şi reprezintă aproape jumătate din grosimea
peretelui său.
Este mai groasă la pilor şi mai subţire la nivelul fornixului. Are o culoare roşiatică -
cenuşie şi este plicaturată.
Între mucoasă şi stratul muscular este un ţesut foarte lax - tunica submucoasă - care
permite adaptarea mucoasei la contracţiile şi relaxările musculaturii.
Plicile mucoasei apar ca un material de rezervă care permite distensia stomacului. Sunt
mai numeroase în pars digestoria şi mai rare în pars egestoria.
Mucoasa gastrică are un epiteliu de tip digestiv format din celule unistratificate care
elaborează o secreţie uniformă ce apără mucoasa de acţiunile nocive ale sucului gastric.
Glandele gastrice sunt foarte numeroase.
În corpul şi fundul stomacului găsim glandele gastrice proprii - glandele fundice - care
prezintă două feluri de celule:
- celule principale - mari, care secretă profermentul pepsinei.
- celule secundare - care secretă acidul clorhidric.
La nivelul cardiei sunt glandele cardiei (nu au celule secundare).
În canalul egestor sunt glandele pilorice (conţin puţine celule secundare).
3. Tunica seroasă este reprezentată peritoneul visceral.
Feţele stomacului sunt îmbrăcate de foiţele seroasei peritoneale care la nivelul curburilor
gastrice se alipesc şi formează ligamente.
Ligamentele peritoneale leagă stomacul de organele vecine.
Se descriu următoarle ligamente:

4
 - ligamentul gastro-hepatic (o lamă peritoneală întinsă de la mica curbură a
stomacului până la şanţul sagital stâng de pe faţa viscerală a ficatului).
- ligamentul gastro-colic (se întinde de la curbura mare a stomacului la colonul
transvers).
- ligamentul freno-gastric (leagă fundul stomacului de diafragmă).
- ligamentul profund al stomacului (este o cută triangulară a peritoneului parietal
posterior).

Stomacul
(secţiune frontală)

1.tunica musculară a esofagului 2.incizura cardială 3.fundul stomacului 4.plici gastrice 5.tunica
mucoasă a stomacului 6.tunica musculară a stomacului 7.antrul piloric 8.orificiul piloric
9.sfincterul piloric

5
Vascularizatie si inervatie

Arterele stomacului provin din artera celiaca,ale carei ramuri formeaza doua coronae
arteriale:una in jurul micii curburi si alta in jurul curburii mari.

Din aceste coroane arteriale pornesc ramuri catre peretii gastrici.

Stomacul,spre deosebire de restul tubului digestive are deci doua hiluri:unul pe marea
curbura si altul pe mica curbura.

Stomacul primeste artere printer cele trei ramuri ale arterei celiace.

Coroana arteriala a curburii mici este formata din artera gastrica stanga(ramura din artera
celiaca)si din artera gastrica dreapta(ramura din artera hepatica).

Coroana arteriala a curburii mari este alcatuita din artera gastro-epiploica dreapta(provenita
din artera gastro-duodenala,ramura a arterei hepatice) si din artera gastro-epiploica
stanga(ramura din artera lineala).

Coroana gastro-epiploicelor se afla intre foitele ligamentului gastro-colic si trimite ramuri

catre stomac si epiploon.

Fundul stomacului primeste arterele scurte(ramuri din artera lineala),care trec prin
ligamentul gastro-splenic.

Arterele,la inceput subseroase,strabat tunica musculara si formeaza o prima retea vasculara

in submucoasa:din aceasta retea pornesc ramuri fine care alcatuiesc retele capilare
bogate,pana la nivelul epiteliului.
Curbura mica si portiunea pilorica sunt mai slab vascularizate;aici lipsesc anastomozele
capilare si canalele arterio-venoase observate in restul stomacului.

Venele stomacului se formeaza din retelele capilare superficiale venite din

submucoasa,strabat peretele stomacului,se aduna pe traiectul arterelor si se varsa,fie direct
in vena porta,fie in afluentii venei porte.

Cercul venos perigastric se aduna in vena splenica prin venele scurte si vena gastro-epiploica
stanga;se aduna in vena mezenterica superioara prin vena gastro-epiploica dreapta.

Vena gastrica stanga se varsa direct in vena porta.

Limfaticele provin din retele submucoase,musculare si subseroase de unde colectoarele

limfatice se indreapta spre curburile stomacului.

Nervii provin din doua surse:din nervul vag si din simpatic.

 INTESTINUL SUBŢIRE

Generalităţi
Intestinul subtire continuă stomacul şi se întinde de la orificiul piloric până la valvula
coli, unde începe intestinul gros.
Pe faţa externă a intestinului subţire, limita este indicată de şanţul duodeno-piloric şi de
incizura ileo-colică.
Are o lungime de aproximativ 5,5 m.
Este un organ de digestie şi absorbţie.
Structura
În peretele său găsim un aparat motor (alcătuit din tunica musculară) şi un aparat secretor
şi de resorbţie (format din mucoasa intestinului și glande).
Tunica submucoasă este formată din țesut conjunctiv lax și se găsește între tunica
musculară si cea mucoasă.
Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral care îmbracă întreg tubul
intestinal.
a) Aparatul motor este alcătuit din două straturi musculare netede care sunt legate între
ele prin punţi subţiri dispuse oblic. Aceste punţi de legătură dau musculaturii circulare o
dispoziţie spirală.
Ambele straturi continuă pe toată lungimea intestinului subţire, uniform, cele două
straturi musculare, circular şi longitudinal de la stomac.
Stratul circular este mai îngroşat la cele două capete ale intestinului subțire. La capătul
superior se află sfincterul piloric iar la capătul inferior se află sfincterul valvulei coli.
b) Aparatul secretor şi de resorbţie cuprinde mucoasa cu epiteliul ei şi glandele anexe.
Mucoasa este plicaturată şi prezintă pe aproape toată întinderea ei cute circulare, dispuse
transversal, perpendicular pe axul intestinului, numite “valvule conivente“ (Kerkringi). Acestea
conţin în axul lor vase, nervi şi fibre musculare din musculara mucoasei. Ele apar în porţiunea
descendentă a duodenului şi se menţin dese până la mijlocul jejunului apoi numărul lor scade iar
la mică distanţă de valvula coli dispar.
Pe suprafaţa liberă a mucoasei intestinale, inclusiv a plicilor circulare, se află vilozităţi
intestinale (mici ridicături cilindrice sau conice). Ele se întind de la pilor până la marginea liberă

1
a valvulei ileo-colice, sunt în număr de 4 - 10 milioane și sunt mai dese înspre pilor şi mai puţin
numeroase în porţiunea terminală a intestinului subțire.
Vilozităţile intestinale sunt organe de resorbţie. Învelişul epitelial cilindric al vilozităţii
este aşezat pe o membrană bazală permeabilă pentru substanţele resorbite. În interiorul
vilozităţilor se află un aparat vascular şi unul muscular.
Aparatul vascular este alcătuit dintr-o reţea capilară care la vârful vilozităţii, prin
capilarizare, intră în contact direct cu vena axială a vilozităţii.
Aparatul muscular este format din fibre musculare netede provenite din musculara
mucoasei, unele longitudinale iar altele dispuse transversal. Aparatul muscular reglează debitul
circulator al vilozităţii.
Glandele mucoasei sunt glandele lui Brunner (la nivelul duodenului) şi glandele lui
Lieberkuhn (la nivelul întregului intestin subţire).
Glandele lui Brunner se deschid liber la suprafaţa mucoasei iar cele ale lui Lieberkuhn au
orificiul de deschidere între vilozităţile intestinale.

A. DUODENUL

Generalităţi
Duodenul este porțiunea fixă a intestinului subţire.
Măsoară circa 22 - 30 cm.
Începe la pilor şi se termină la flexura duodeno-jejunală.
Are formă asemănătoare cu o potcoavă având curbura spre dreapta, în jurul capului
pancreasului.
Porţiunile duodenului
Duodenului i se descriu patru porţiuni:
1. porţiunea superioară (prima porţiune a duodenului) este mai largă, mai scurtă şi
singura mobilă. Se mai numește și “bulbul duodenal”. Are 3-4 cm şi la colul veziculei biliare
formează un cot numit “ flexura duodenală superioară “, apoi se continuă cu porţiunea a doua.
2. porţiunea a doua (porţiunea descendentă) este situată de-a lungul flancului

2
drept al coloanei lombare şi ţine de la colul veziculei biliare până la marginea inferioară a
rinichiului drept, unde formează al doilea cot numit “flexura duodenală inferioară“ apoi se
continuă cu porţiunea a treia.
3. porţiunea a treia (porțiunea orizontală) are 8-9 cm şi un traiect orizontal de la
dreapta la stânga, posterior de vaselor mezenterice superioare şi anterior de coloana vertebrală şi
a vaselor mari. Se mai numeşte “porţiune preaortică”.
4. porţiunea a patra (porțiunea ascendentă) are 6 cm şi merge ascendent de-a
lungul flancului stâng al aortei până la marginea inferioară a corpului pancreasului. Aici se
continuă cu porţiunea mobilă a intestinului subtire, realizând flexura duodeno-jejunală.
Duodenul corespunde peretelui anterior al abdomenului; în profunzime, el este fixat de
peretele abdominal posterior, fiind în cea mai mare parte retroperitoneal.
De pe faţa posterioară a primei porţiuni şi până la şanţul transvers al ficatului se întinde
ligamentul hepato-duodenal.
De la marginea inferioară a primei porţiuni, foiţele peritoneale de pe ambele feţe trec spre
colon şi formează ligamentul duodeno-colic.
Prima porţiune a duodenului este mobilă datorită acestor două ligamente cât şi prin faptul
că peritoneul o îmbracă aproape pe toată suprafaţa ei.
În afară de peritoneu cu ligamentele sale, duodenul mai este fixat de pediculul hepatic,
canalele biliar şi pancreatic, de vasele duodeno-pancreatice şi de muşchiul Treitz (este un muşchi
neted cu originea pe unghiul duodeno-jejunal şi portiunea superioară a duodenului ascendent, de
unde urcă înapoia pancreasului şi pe dinaintea aortei, ca să se insere pe stâlpul stâng al
diafragmei).
Caractere specifice mucoasei duodenale
Mucoasa duodenală are caracterele mucoasei intestinului subţire.
Plicile circulare (Kerkringi) lipsesc în prima porţiune fiind dezvoltate în restul
duodenului.
La mijlocul porţiunii descendente, înapoia marginii mediale, se află “papila duodenlă
mare“ ce reprezintă o papilă ce conţine ampula lui Vater, în care se deschid împreună canalul
coledoc şi canalul pancreatic principal Wirsung). Mai sus, la 2-3 cm, poate să existe “papila
duodenală mică“ în care se deschide canalul pancreatic accesor Santorini, al doilea canal al
pancreasului, când acesta există.

3
 Duodenul are pe toată întinderea lui glande Lieberkuhn. Printre acestea se afla glandele
specifice duodenului, glandele lui Brunner.

Porțiunile duodenului

1.Pilor 2.Flexura duodenală superioară 3.Flexura duedenală inferioară 4. bulbul duodenal

5. Porțiunea descendentă 6. Porțiunea orizontală 7. Porțiunea ascendentă 8. Flexura duodeno-
jejunală 9. Jejun

B. INTESTINUL MEZENTERIAL

Intestinul mezenterial este porţiunea mobilă a intestinului

subţire; el se mai numeşte jejuno - ileon şi este cuprins între flexura duodeno – jejunală şi
valvula coli.
Are forma unui tub cilindric turtit, cu o margine liberă şi cu alta - marginea opusă -
suspendată de mezenter care este marginea mezenterială, unde se află şi hilul intestinului.

4
 Are o lungime variabilă (în medie de 5 m) şi un calibru ce se reduce progresiv spre
valvula coli.
Mobilitatea este asigurată de mezenter, deoarece marginea fixă a mezenterului – rădăcina
- este de 20 - 30 ori mai scurtă decât marginea lui liberă, intestinală. Din acest motiv, mezenterul
se dispune în pliuri, la marginea cărora stau ansele intestinale.
S-au numărat 14 - 16 anse intestinale, care pot fi sistematizate topografic astfel:
- un grup jejunal superior, cu ansele dispuse orizontal.
- un grup jejunal inferior, cu ansele dispuse vertical şi sagital.
- un grup ileal, situat în pelvis.

Mezenterul este organul de susţinere, de nutriţie şi mobilitate al intestinului subţire.

Marginea lui posterioară este fixată de peretele posterior al abdomenului, de-a lungul unei linii
cu direcţie oblică, de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Rădăcina mezenterului începe de la flexura duodeno-jejunală, coboară peste a 3-a şi a 4-a
vertebră lombară şi se termină înaintea articulaţiei sacro-iliace drepte.
În drumul ei, rădăcina mezenterului încrucişează şi acoperă porţiunea orizontală a
duodenului, aorta şi vena cavă inferioară, muşchiul psoas drept, ureterul drept şi pătrunde apoi în
fosa iliacă dreaptă.
Nu se poate preciza o limită netă între jejun şi ileon. Există totuşi elemente diferenţiale
între aceste două segmente ale intestinului mezenterial:
- prezenţa plicilor circulare foarte dese la nivel jejunal (mai rar ileal).
- jejunul are o irigaţie mai bogată (în ileon arcadele vasculare sunt mai reduse).
După unii autori, limita dintre jejun şi ileon este marcată de capătul terminal al arterei
mezenterice superioare.

5
 Intestinul subţire şi intestinul gros, în cavitatea abdominală
(vedere anterioară)

1.omentatul mare. 2.tenie 3.jejun 4.colonul sigmoidul 5.ileon 6.peritoneul parietal 7.cecul
8.colonul ascendent 9.mezocolonul transvers 10.colonul transvers

6
 INTESTINUL GROS

Intestinul gros este segme

mentul terminal al tubului digestiv.
Are o lungime medie dee 11,40-1,70 m.
Limita superioară este rep
reprezentată de valvula coli, iar cea inferioară de orificiul
o anal.
Porţiuni
În drumul său spre orific
ificiul anal, intestinul gros descrie aşa numitull “cadru
“ colic”, cu
deschidere caudal, în mijlocul căr
căruia se află ansele intestinului mezenterial.
Cadrul colic este alcătui
ă uit din: cec, colon ascendent, colon transvers, colon
co descendent,
colon sigmoid.
Configuraţie externă a intestin
nului gros
Din punct de vedere al co
configuratiei externe, intestinul gros prezintăă cât
âteva caracteristici
ce îl diferenţiază de intestinul subţ
ubţire (existând numai aici):
- tenii (benzi musculare rezultate din condensarea fibre
relor din stratul
longitudinal).
- plici semilunare
re (cute transversale rezultate din condensarea fibrelor
fib musculare
circulare).
ente situate între două plici semilunare).
- haustre (segment
- ciucuri epiploici
ci ( diverticuli ai serosei peritoneale) aşezaţi de-aa lungul teniilor).

Segment ansă intestin

in gros (elemente carecteristice de configurație externă)
ex
1.tenie 2.pl
.plică semilunară 3.haustră 4.ciucure epiploic

1
Intestinul gros este format din:
- cec,
- colon
- rect
Cecul, superior se contin
tinuă cu colonul ascendent, iar inferior cu apendi
dicele vermicular.
La nivelul său întâlnim plici şi
ş ha
haustre.
Colonul ascendent este
te delimitat de cec şi flexura colică dreaptă
tă. Prezintă toate
caracteristicile intestinului gros.
Colonul transvers este del
delimitat de flexura colică dreaptă şi flexura colică
ică stângă.
Colonul descendent se înt
întinde între flexura colică stângă şi creasta iliacă.
ă.
Colonul sigmoid este situ
ituat în fosa iliacă stângă şi în micul bazin.
Rectul este întins de laa nnivelul vertebrei S3 până la anus. În structura
ra sa intră ampula
rectală (mai dilatată) şi canalul an
anal (mai îngust).

Intestinul gros
1.ileon 2.valvula coli 3.apendic
ice vermiform 4.cec 5.colon ascendent 6.flexură
ură colică dreaptă
7.colon transvers 8.flexură colică
ică stângă 9.colon descendent 10.colon sigmoid 11.ampulă
1 rectală
12.canal anal

2
Structura
Din punct de vedere al structurii, intestinul gros are următoarele caracteristici:
- mucoasa nu are vilozităţi intestinale.
- submucoasa are structură asemănătoare cu cea a intestinului subţire.
- musculara are două straturi (longitudinal extern şi circular intern). La nivelul
canalului anal, stratul circular formează sfincterul anal intern.
- seroasa este alcătuită din peritoneul visceral (care acoperă în întregime
intestinul gros).

Rectul

1.foliculi limfatici 2.m.ridicător anal 3.coloanele anale 4.canalul anal 5.sinusuri anale
6.m.sfincter anal extern 7.m.sfincter anal intern 8.plică transversală 9.tunica mucoasă 10.tunica
musculară 11-12.plică transversală

3
 CAILE BILIARE EXTRAHEPATICE

Aceste căi realizează transportul bilei de la nivel hepatic la duoden. Sunt reprezentate de
canalul hepatic comun (rezultat din unirea canalelor hepatice drept şi stâng), canalul coledoc,
vezicula biliară, canalul cistic.
Canalul hepatic împreună cu canalul coledoc realizează canalul hepatocoledoc sau
canalul colector, cu rol de a drena bila în duoden.
Canalul cistic împreună cu vezicula biliară realizeaza aparatul diverticular al căilor
biliare extrahepatice.
Canalul hepatic comun iese din ficat la nivelul hilului şi se întinde până la confluenţa sa
cu canalul cistic. Canalul coledoc continuă canalul hepatic comun până la deschiderea în duoden
(la nivelul “ampulei lui Vater“) unde se află sfincterul lui Oddi (cu rol în reglarea evacuării
sucului biliopancreatic în duoden.
Vezicula biliară este un organ cavitar în care se depozitează şi se concentrează bila. Este
situată pe faţa inferioară a ficatului, în regiunea anterioară a şanţului sagital drept (în fosa
veziculei biliare). I se descriu trei porţiuni:
- fundul veziculei (în raport cu peretele abdominal).
- corpul veziculei (în raport cu colonul transvers şi prima porţiune a duodenului).
- colul veziculei (în raport cu bulbul duodenal).

PANCREASUL EXOCRIN

Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă, endocrină (prin insulină şi glucagon) şi

exocrină (prin sucul pancreatic).
Este aşezat anterior coloanei vertebrale lombare (L1-L2) înapoia stomacului, între
duoden şi splină.
Pancreasul are o mobilitate redusă datorită fixării sale de către peritoneul parietal
posterior şi legăturilor sale cu duodenul.

4
Configuraţie externă
Pancreasul prezintă cap, gât, corp şi coadă.
Capul este extremitatea dreaptă a sa şi se află în cadrul duodenal; prezintă o faţă
anterioară, una posterioară şi o circumferinţă.
Gâtul face legătura între cap şi coadă.
Corpul prezintă o faţă anterioară, una antero-inferioară, una posterioară şi trei margini
(superioară, anterioară şi inferioară).
Coada pancreasului este porţiunea sa mobilă. Este în raport cu aorta, vena cavă
inferioară, vena portă, artera mezenterică superioară, artera şi vena splenică.
Structura
Din punct de vedere structural pancresul este o glandă tubulo-acinoasă, compusă, ce
secretă suc pancreatic.
Pancreasul este format din:
- capsulă conjunctivă (la exterior).
- septuri conjunctive (cu punct de plecare capsula).
- lobuli (delimitaţi de septurile conjunctive). Fiecare lobul prezintă acini
glandulari şi canale excretorii mari (iau naştere din confluenţa canaliculelor acinilor).
- aparatul excretor este format din canalul pancreatic principal şi canalul
pancreatic accesor (iau naştere din unirea canalelor de excreţie ale acinilor).
Canalul pancreatic principal Wirsung se uneşte cu canalul coledoc şi se deschide în
duoden, la nivelul papilei duodenale mari, în ampula lui Vater.
Canalul pancreatic accesor Santorini se deschide în duoden, deasupra celui principal, la
nivelul papilei duodenale mici.

5
 Pancreasul
(vedere anterioară)

1.partea superioară a duodenului 2.pilorul 3.corpul pancreasului 4.canalul pancreatic principal

5.coada pancreasului 6.artera mezenterică superioară 7.vena mezenterică superioară 8.partea
ascendentă a duodenului 9.partea orizontală a duodenului 10.plici circulare 11.papila duodenală
mare 12.plică longitudinală 13.papila duodenală mică 14.partea descendentă a duodenului
15.canalul pancreatic accesor

6
 FICATUL
Generalităţi
Ficatul este o glanda anexă a tubului digestiv, având o greutate medie de 1500 g.
Este situat în etajul abdominal supramezocolic, în “loja hepatică“ (delimitată de bolta
diafragmatică, flexura colică dreaptă şi stomac).
Configuraţie externă
Ficatul prezintă două margini şi două feţe:
Marginea anterioară are o direcţie oblică, ascendentă, de la dreapta spre stânga şi
prezintă două incizuri: incizura ombilicală şi incizura cistică (conţine fundul veziculei biliare).
Marginea posterioară corespunde “ariei nude“.
Faţa superioară (numită şi diafragmatică) este convexă; superior prezintă
ligamentul falciform, ligamentul coronar şi ligamentele triunghiulare.
Ligamentul falciform este dispus în plan sagital, ligamentul coronar este alcătuit din două
foiţe peritoneale unite prin extremităţile lor laterale (formând astfel ligamentele triunghiulare -
drept şi stâng).
Ligamentele triunghiulare se fixează pe diafragm.
Între cele două foiţe ale ligamentului coronar se află o zonă în care ficatul nu este învelit
de peritoneu (“area nuda“). Faţa superioară are raporturi cu baza plămânului, inima şi pericardul
(prin intermediul diafragmului).

1
 Ficatul
(față superioară)

1.m.diafragm 2.ligamentul coronar 3.ligamentul triunghiular stâng 4.appendix fibrosa hepatis

5.lobul hepatic stâng 6.ligamentul falciform 7.ligamentul rotund 8.incizura ligamentului rotund
9.marginea inferioară 10.vezicula biliară 11.lobul hepatic drept 12.ligamentul triunghiular

Faţa inferioară (fața viscerală) prezintă şanţuri, ligamente, lobi şi impresiuni.

Şanţurile sunt:
- şanţul sagital drept şi şanţul sagital stâng.
- şanţul transvers(care uneşte cele două şanţuri sagitale).
La nivelul şanţului transvers se află o depresiune pe unde intră şi ies elementele
pediculului hepatic (artera hepatică, vena portă, canalul hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi).
Şanţul sagital stâng este împărţit de cel transvers într-o zonă anterioară şi una posterioară.
În cea anterioară se află vena ombilicală (la făt) sau ligamentul rotund (la adult) iar în cea
posterioară se află canalul venos al lui Aranţius (la făt) sau ligamentul lui Aranţius (la adult).

2
 Şanţul sagital drept este împărţit de cel transvers într-o zonă anterioară (în care se află
vezicula biliară) şi o zonă posterioară (“şanţul venei cave inferioare“).

Ficatul
(față inferioară)

1.appendix fibrosa hepatis 2.tuber omentale 3.impresiunea esofagiană 4.pr. papilar 5.lobul
caudat 6.pr. caudat 7.vena cavă inferioară 8.impresiunea suprarenală 9.partea posterioară a feţei
diafragmatice 10.impresiunea renală 11-12.ligamentul triunghiular drept 13.lobul drept
14.impresiunea colică 15.impresiunea duodenală 16.vezicula biliară 17.lobul pătrat
18.impresiunea duodenală 19.canalul cistic 20.ligamentul rotund 21.canalul coledoc 22.canalul
hepatic comun 23.vena portă 24.artera hepatică 25.ligamentul venos 26.impresiunea gastrică
27.lobul stâng

Lobii sunt delimitati de şanţuri. Se descriu patru lobi:

- lobul drept (în afara şanţului sagital drept).
- lobul stâng (în afara şanţului sagital stâng).

3
 - lobul pătrat (înaintea şanţului transvers).
- lobul caudat (înapoia şanţului transvers. Se numeşte şi lobul lui Spiegel).

Impresiunile sunt un rezultat al contactului între diferitele organe şi această faţă. Se

descriu impresiunea renală (rinichiul drept), impresiunea suprarenală (glanda suprarenală
dreaptă), impresiunea duodenală (duodenul), impresiunea colică (flexura colică dreaptă),
impresiunea gastrică (faţa anterioară a stomacului) și impresiunea esofagiană (esofagul
abdominal).
Structura
Din punct de vedere structural, ficatul este format din lobi, segmente şi lobuli.
Fiecare lob hepatic este alcătuit din două segmente (lobul stâng - segment lateral şi
medial; lobul drept - segment anterior şi posterior).
Fiecare segment are câte un pedicul segmentar (ce conţine o ramură a arterei hepatice, un
canal biliar, o ramură a venei porte). Ficatul este învelit de capsula Glisson (conjunctivă). Între
lobulii hepatici (pe secţiune transversală) se află nişte spaţii portale numite spaţii Kiernan; la
nivelul lor se află o ramură a arterei hepatice, o ramură a venei porte, un canal biliar, limfatice şi
nervi.
În structura unui lobul hepatic distingem : hepatocite, reţea de capilare sinusoide, reţea de
capilare biliare, ţesut conjunctiv.
Hepatocitele (celulele hepatice) realizează o reţea tridimensională radiară faţă de vena
centrolobulară. În ochiurile acestei reţele se află capilarele sinusoide. Între hepatocite şi peretele
capilarului sinusoid sunt nişte spaţii numite “spaţii Disse“ prin care circulă lichid interstitial.
Reţeaua de capilare sinusoide este o reţea “admirabilă“ de tip venos. Capilarele sinusoide
se nasc prin capilarizarea ramurilor venei porte (ce se află în spaţiile interlobulare). Această reţea
este dispusă tridimensional, radiar. Capilarele sinusoide se deschid în vena centrolobulară; pereţii
lor sunt căptuşiţi cu “celule Kupfer“ - ce participă la funcţia antitoxică şi biligenetică a ficatului.
Reţeaua de capilare biliare este o reţea alcătuită dintr-un sistem de canalicule biliare fără
pereţi proprii. Aceste canalicule au dispoziţie radiară, tridimensională, fiind delimitate de
hepatocitele cu care vin în contact.( din capilarele biliare intralobulare iau naştere capilare biliare
cu pereţi proprii - colangiole - iar din acestea iau naştere canale biliare interlobulare - situate în
spaţiile portale).

4
 Ţesutul conjunctiv participă la formarea pereţilor capilarelor sinusoide şi la formarea unei
reţele de susţinere pentru celulele hepatice.
Vascularizaţie
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică. Aceasta este ram al trunchiului
celiac şi aduce sânge oxigenat din sistemul aortic. Pătrunde în ficat prin hilul hepatic şi se
ramifică în: ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare se divid în ramuri
segmentare. Din ramurile segmentare iau naştere ultimele ramificaţii, care se găsesc în spaţiile
portale.
Vascularizaţia funcţională este asigurată de vena portă.
Aceasta se formează din trei trunchiuri venoase principale: vena mezenterică superioară,
vena mezenterică inferioară şi vena splenică. Aduce sânge venos din pereţii tubului digestiv,
conţine substanţe nutritive, iar la nivelul hilului hepatic se divide în două ramuri: ramura lobară
stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare se divid în ramuri segmentare. Din ramurile
segmentare iau naştere arterele interlobulare situate în spaţiile portale, acestea dând naştere
capilarelor sinusoide.
Capilarele sinusoide se varsă în venele centrolobulare.
Din venele centrolobulare se formează venele colectoare (sublobulare), care se varsă în
final în venele hepatice, dreaptă şi stângă.
Venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţie
Este realizată de sistemul nervos vegetativ simpatic (ramuri din plexul celiac) şi de
sistemul nervos vegetativ parasimpatic (ramuri din nervul vag).

5
 APARATUL URINAR

Aparatul urinar este alcătuit din două părţi: un organ secretor, rinichiul, care are rolul de a
produce urina şi un sistem de canale care colectează urina şi o transportă spre mediul extern.
Acest sistem este alcătuit din bazinet, uretere, vezica urinară şi uretra.

RINICHIUL

Rinichiul este un organ glandular foarte bine vascularizat care are funcţia de a elabora
urina. Constituie partea fundamentală a aparatului urinar.

Situaţie topografică
Rinichii ocupă partea posterioară a abdomenului, de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale.
Limita superioară se găseşte la nivelul T11, iar limita inferioară la nivelul L sau L .
2 3

Rinichiul drept este situat mai jos decât rinichiul stâng.

La femei rinichii sunt situaţi ceva mai jos ca la bărbaţi.

Direcţie
Rinichii sunt alungiţi în sens vertical.
Axul longitudinal al rinichiului nu este paralel cu planul medio-sagital ci este îndreptat
de sus în jos şi dinăuntru spre înafară.

Mijloace de fixare
Rinichii sunt menţinuţi în poziţia pe care o au de trei formaţiuni:
- vasele renale (artera şi vena renală). Acţiunea lor de fixare a rinichiului este
foarte slabă. Dacă sunt secţionate, poziţia rinichiului nu se modifică.
- peritoneul. Este vorba despre peritoneul parietal care trece peste faţa anterioară
a rinichilor şi-i fixează de peretele abdominal posterior. Acţiunea de fixare a rinichilor de către

1
peritoneu este slabă.
- fascia renală. Este o formaţiune fibroasă care înveleşte rinichiul şi de aceea se
mai numeşte şi fascia perirenală. Fascia renală este adevăratul mijloc de fixare a rinichiului.
Secţionată, rinichiul devine mobil.

Număr
Rinichii sunt în număr de doi, plasaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale.
Uneori există şi un al treilea rinichi, el purtând numele de "rinichi suplimentar".
De asemenea, în unele cazuri, nu există decât un rinichi, care ia numele de "rinichi unic”.

Dimensiuni
Dimensiunile rinichiului sunt foarte variabile, în functie de sex, vârstă, constituţie
individuală .
Aceste variaţii sunt însă mai reduse comparativ cu alte organe.
Valorile medii sunt: lungimea - 12 cm, lărgimea - 7 cm şi grosimea - 3 cm.

Configuraţie externă
Privit din exterior, rinichiul seamănă cu un bob de cafea.
Este alungit, de sus în jos, aplatizat din anterior spre posterior, convex în afară şi concav
înăuntru.
Prezintă:
- faţă anterioară
- faţă posterioară
- margine externă
- margine internă, la nivelul căreia se află hilul renal, pe unde trec vasele, nervii şi
canalul excretor.
- pol superior
- pol inferior.

2
 1.polul superior 2.marginea externă 3.polul inferior 4.sinusul renal 5.hilul renal 6. marginea
internă

Structura
Rinichiul este unul din cele mai complexe organe, privit din punct de vedere al structurii
anatomice.
El este alcătuit din:
- învelişul fibros ( capsula fibroasă )
- ţesutul propriu
- ţesutul conjuctiv interstițial ( stroma conjuctivă a organului )
Capsula fibroasă renală
Este reprezentată de o membrană subţire albicioasă, foarte rezistentă.
Spre exterior, ea intră în raport direct cu grăsimea perirenală iar spre interior aderă la
rinichi.
Din punct de vedere histologic, capsula fibroasă renală este alcătuită din fascicule de
ţesut conjuctiv printre care se află şi fibre elastice.

3
 Ţesutul propriu
Constituie structura anatomică esenţială a rinichiului.
El este alcătuit dintr-o multitudine de elemente tubulare numite tubi uriniferi care se
grupează în lobuli şi apoi în lobi.
Stroma conjuctivă renală reprezintă zona de ţesut conjuctiv ce se găseşte între tubii
uriniferi ai rinichiului. Este de fapt un ţesut de legătură şi de susţinere a acestora.

Structura anatomică a rinichiului pe secţiune

Secţionând rinichiul în sens longitudinal, din exterior spre interior, putem observa:
- capsula fibroasă a rinichiului. Are două straturi: extern şi intern (pătrunde în
hilul renal şi căptuşeşte sinusul renal). Se află la exteriorul rinichiului.
- parenchinul renal. Se află sub capsula fibroasă şi reprezintă rinichiul propriu-zis.
Parenchimul renal este alcătuit din două zone: zona medulară la interior şi zona corticală
la exterior.
Zona medulară (zona tubulară) este alcătuită din 8-15 formaţiuni triunghiulare, numite
piramide renale sau piramidele lui Malpighi. Ele sunt orientate cu baza în sus, spre corticală şi cu
vârful spre bazinetul renal.
Fiecare piramidă poate fi simplă sau compusă (două- trei piramide simple la un loc care
se deschid într-un vârf comun).
Vârful piramidei se numeşte papila renală. La nivelul ei se află 15-20 de orificii prin care
urina se scurge în calicele renale mici.
Între piramidele lui Malpighi se găsesc fâşii ce provin din zona corticală şi care se
numesc coloanele Bertin.
Zona corticală se află imediat sub capsula fibroasă renală, deci către exterior.
Imediat sub capsulă, zona de corticală se numeşte cortex corticis.
Între cortex corticis (deasupra) şi piramidele lui Malpighi (dedesubt), se află nişte
formaţiuni triunghiulare mici care poartă numele de piramidele lui Ferrein.
Există câte 400-500 piramide Ferrein pentru fiecare piramidă Malpighi.
Substanţa corticală pătrunde între piramidele Ferrein alcătuind labirintul cortical, format
din arteră, venă, corpusculi Malpighi şi tubii contorţi.

4
 Nefronul reprezintă unitatea structurală şi funcţională a rinichiului.
Este alcătuit din : corpuscul renal (Malpighi) şi tubul urinifer.
1. Corpusculul renal
Este o formaţiune sferică, situată în zona corticală renală.
Este alcătuit dintr-un ghem de capilare arteriolare, numit glomerul renal şi dintr-o capsulă
cu pereţi dubli, care înconjură glomerulul renal (capsula lui Bowman).
Arteriola care vine la glomerulul renal se numeşte arteriola aferentă iar cea care pleacă de
la el se numeşte arteriola eferentă.
2. Tubul urinifer
Este un tub lung de 3-4 cm alcătuit din:
- tub contort proximal. Porţiune sinuoasă situată în substanţa corticală, continuând
capsula lui Bowman la nivelul polului urinar al corpusculului renal.
- ansa lui Henle. Continuă tubul contort proximal, pătrunzând în interiorul
piramidei Malpighi. Are forma literei "U", fiind formată dintr-un ram descendent, mai subţire şi
un ram ascendent, mai gros.
- tubul contort distal. Continuă ramul ascendent al ansei lui Henle, pătrunzând în
corticala rinichiului. Tubii contorţi distali se strâng mai departe în tubii colectori (nu mai fac
parte din nefron) care se deschid la nivelul orificiilor papilei renale.

Vascularizaţie şi inervaţie
Rinichiul este vascularizat de artera renala, care provine din aorta abdominală.
Vena renală se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia este simpatică şi parasimpatică.
Toate formaţiunile arteriale, venoase, nervoase pătrund sau ies din rinichi prin hilul renal.

5
1.corticala renală 2.coloanele renale 3.baza piramidei renale mari 4.10. piramide renale mari
5.artera renală 6.vena renală 7.ureterul 8.bazinetul 9.calicele renale mici

6
 CĂILE URINARE

Sunt reprezentate de: calicele renale, bazinetul renal, uretere, vezica urinară şi uretra.
Urina, secretată de rinichi iese prin papilele renale, fiind colectată de nişte cilindrii
membranoşi, numiţi calice renale. Acestea se unesc într-o formaţiune unică, numită bazinet renal
în care urina provenită din calicele renale este colectată.
Mai departe, urina trece din bazinet în uretere, vezica urinară, uretră şi este în final
eliminată în mediul extern.

CALICELE RENALE
Calicele renale sunt mici tuburi membranoase care leagă papilele renale de bazinetul
renal.

Dimensiuni
Lungimea lor este de cca. 1 cm, iar lărgimea lor este de 6-12mm.

Număr
În mod normal, numărul calicelor renale este egal cu cel al papilelor renale.
Uneori numărul lor este mai mic decât al papilelor renale, acestea putând să se deschidă
mai multe într-o singură calice.
Numărul mediu al calicelor renale, pentru un singur rinichi, este de 9, cu un minim de 7
şi un maxim de 13.

Conformaţie
Fiecare din calicele renale prezintă câte o suprafaţă internă şi externă şi câte o
extremitate, una superioară şi una inferioară.
Suprafaţa internă este dreaptă, fără rugozităţi. Ea este continuu udată de urină.
Suprafaţa externă este în raport cu grăsimea care umple sinusul renal şi cu ramurile din
artera şi vena renală.
Extremitatea superioară corespunde bazei papilei renale, care se deschide în calicele
renal.

1
 Extremitatea inferioară este mai largă decât cea superioară. Astfel, în ansamblu calicele
renal are forma unui trunchi de con .Ea se deschide în bazinetul renal.

Clasificare
Calicele renale sunt de două feluri: calice renale mici (cele care pleacă de la papilă spre
bazinet) şi calice renale mari (cele care se formează prin unirea calicelor renale mici,
constituind bazinetul renal).

BAZINETUL RENAL

Este un gen de rezervor membranos în care se deschid calicele renale mari.

Dimensiuni
Înălţimea este de cca. 20-30 mm iar lărgimea de cca. 15-20 mm, măsurată la baza lui.

Conformaţie externă
Bazinetul renal are o formă relativ triunghiulară, fiind turtit în sens antero-posterior.
El prezintă: două feţe, două margini, un vârf şi o bază.
1. Feţele
Bazinetul are două feţe: anterioară şi posterioară. Ele sunt plane, când bazinetul
este gol şi capătaă o formă convexă, când bazinetul conţine urină.
2. Marginile
Bazinetul are două margini: superioară şi inferioară. Ambele margini sunt
orientate oblic de sus în jos şi din afară, înăuntru.
3. Vârful
Se continuă cu ureterul. De cele mai multe ori nu există o zonă vizibilă prin care
să se facă trecerea de la bazinet la ureter. Când există, atunci apare ca o uşoară strangulare a
vârfului bazinetului şi poartă numele de “colul bazinetului”.
4. Baza
Priveşte spre sinusul renal. Partea sa mijlocie este concavă. Cele două extremităţi
poartă numele de “coarnele bazinetului”.

2
Raporturi
Bazinetul este situat o parte în sinusul renal şi o parte în afara lui, cele două porţiuni
purtând numele de porţiunea intrarenală şi extrarenală.
Porţiunea intrarenală se află în sinusul renal, în grosimea acestuia. Ea intră în raport cu
ramurile arterei şi venei renale.
Porţiunea extrarenală este mult mai mare ca porţiunea intrarenală, reprezentând cea mai
mare parte a bazinetului.
Poziţia sa extrarenală, o face accesibilă mult mai uşor din punct de vedere chirurgical şi
este expusă mai frecvent traumatismelor.

URETERELE
Sunt cele care fac legătura între bazinetul renal şi vezica urinară.

Dimensiuni
Lungimea ureterului este de cca. 26-30cm.
Ureterul drept este cu 1-2cm mai scurt.
Lărgimea ureterului este de cca. 5-6mm.

Împărţire topografică
În funcţie de zonele anatomice pe care le traversează, ureterul poate fi împărţit în
următoarele porţiuni:
- abdominală (străbate cavitatea abdominală)
- iliacă (străbate fosa iliacă internă)
- pelvină
- vezicală (străbate peretele vezicii urinare)

Structura ureterului
Unui ureter i se descriu 3 tunici: externă (conjunctivă), medie (musculară) şi internă
(mucoasă).
1. Tunica externă este de natură conjunctivă.
Mai poartă numele de adventice.

3
 Este alcătuită din ţesut conjunctiv elastic.
2. Tunica musculară reprezintă cam 1/2 din grosimea totală a peretelui ureterului.
Este alcătuită, în ansamblu, din fibre musculare netede, unite prin ţesut
conjunctiv.
Fibrele musculare sunt dispuse în 3 planuri: superficial (fibre longitudinale),
mijlociu (fibre circulare) şi profund (fibre longitudinale).
3. Tunica internă continuă superior tunica internă a bazinetului şi inferior, tunica internă
a vezicii urinare.
Este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat.

VEZICA URINARĂ
Este un rezervor musculo-membranos care colectează urina şi care prin contracţia
pereţilor ei o elimină prin uretră în mediul exterior.

Situaţie topografică
Vezica urinară este situată în micul bazin, în loja vezicală. Peritoneul acoperă numai
partea superioară, abdominală, a vezicii urinare.

Configuraţie externă
Forma vezicii urinare variază în funcţie de conţinutul ei.
Dacă este goală are formă de cupă iar dacă este plină cu urină, are formă ovoidă.
Vezica urinară prezintă 3 porţiuni:
- superioară (vârfului vezicii) care este orientată superior şi anterior.
- intermediară (corpul vezicii).
- inferioară (fundul vezicii). La nivelul fundului vezicii, se deschid cele două
orificii ale ureterelor şi orificiul uretrei. Între cele trei orificii, se formează o zonă numită
“trigonul vezical”. Porţiunea care se află în dreptul orificiului vezical al uretrei, poartă numele de
“colul vezicii urinare”

Mijloace de fixare
Vezica este fixată în poziţia sa de:

4
 - ligamentul ombilical mijlociu. Leagă ombilicul de vârful vezicii urinare.
- peritoneu. Acoperă partea superioară a vezicii.
- uretere. Sunt mijloace auxiliare de fixare.
- vasele şi nervii vezicii urinare.

Raporturile vezicii urinare

Faţa anterioară vine în raport cu simfiza pubiană.
Faţa posterioară vine în raport cu ansele intestinului subţire, colonul sigmoid, rectul şi
uterul.
Fundul vezicii urinare ia raport cu canalele deferente, veziculele seminale şi prostata la
bărbaţi, iar la femei, cu ligamentele late.

Structura vezicii urinare

Peretele vezicii urinare este alcătuit din 4 tunici:
1. Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu stratificat, din corion şi din glande.
2. Tunica submucoasă se interpune între tunica mucoasă şi tunica musculară. Este
alcătuită din ţesut conjunctiv lax. Facilitează alunecarea celor două tunuci una faţă de cealaltă.
3. Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi:
extern cu fibre longitudinale, mijlociu cu fibre circulare şi intern cu fibre longitudinale. Fibrele
circulare formează la nivelul orificiului vezical al uretrei, sfincterul uretral intern, care este
involuntar.
4. Tunica seroasă. Vezica urinară are un perete contractil şi elastic. Structura peretelui
sau îi permite să se dilate suficient de mult, putând să înmagazineze 200-400 ml de urină.
Volumul pe care îl înmagazinează este mai mare la femeie decât la bărbat. Când acest
volum este depaşit, pe cale reflexă, apare senzaţia de micţiune.

URETRA
Este canalul prin care se elimină urina, din vezica urinară în mediul extern.

1. URETRA LA BĂRBAT
Are o lungime de cca.15-20cm.

5
 Prin uretră se elimină atât urină cât şi lichid spermatic.
Porţiunile uretrei
Are 3 porţiuni:
- uretra prostatică
- uretre membranoasă
- uretra peniană
Uretra prostatică trece prin prostată. Are 3-4 cm. În ea se deschid canalele ejaculatoare.
Spre vezica urinară, prezintă sfincterul intern al uretrei sau sfincterul vezical (involuntar).
Uretra membranoasă are lungime de 1-2 cm. Este cuprinsă în perineu, în grosimea ei
aflându-se sfincterul uretral extern (voluntar).
Uretra peniană este cea mai lungă porţiune a uretrei având aproximativ 10-14 cm. Se
află în interiorul penisului. Reprezintă traiectul mobil al uretrei.

2. URETRA LA FEMEIE
Uretra la femeie este mult mai scurtă decât la bărbat.
Se deschide în vestibulul vaginului, imediat sub clitoris.
La femeie serveşte numai la eliminarea urinii.

FANERELE

Părul
1. Structura părului
Părul este un produs cornos al epidermului, cu aspect filiform şi flexibil.
El are în componenţă o porţiune liberă, numită tulpină, tija sau firul de păr propriu-zis şi
o porţiune profundă, înfiptă oblic în piele, numită rădăcină, ce începe printr-o umflătură ovoidă
numită bulb.
Rădăcina părului este îmbrăcată într-un sac numit folicul pilos.
2. Anexele părului.
Anexele părului sunt muşchiul erector şi glandele sebacee.

6
 Muşchiul erector are în alcătuire fibre musculare netede şi se inseră pe sacul fibros al
rădăcinii părului, trece pe sub glanda sebacee şi apoi, cu celalalt capăt, se inseră pe faţa profundă
a stratului papilar al dermului.
Glandele sebacee pot fi simple sau compuse.

Unghia
Unghia este o lamă cornoasă dură, aflată pe faţa dorsală a ultimelor falange.
Extremitatea posterioară a lamei cornoase se numeşte “limbul unghiei”.
Porţiunea cuprinsă între corpul unghiei şi rădăcina unghiei se numeşte “lunula”.

7
 GLANDELE CU SECREŢIE INTERNĂ

Generalităţi
Glandele sunt formaţiuni anatomice care au ca funcţie elaborarea unor produse speciale,
care se varsă, fie în mediul intern, fie în mediul extern.
Clasificare
În funcţie de locul în care se varsă produsul de secreţie, glandele se clasifică în:
- glande cu secreţie internă, numite glande endocrine, care îşi varsă conţinutul în
mediul intern (sânge, limfă). Ex: glanda tiroidă, timusul, glanda hipofiză, etc.
- glande cu secreţie externă, numite glande exocrine, care îşi varsă produsul de
secreţie printr-un canal excretor, fie în tubul digestiv, fie în mediul extern. Ex: glandele
sudoripare, glandele salivare, glandele gastrice, etc.
- glande mixte. Sunt glande care funcţionează atât ca glande endocrine cât şi ca
glande exocrine. Ex: ficatul (secretă bila, care prin canalele hepatice şi canalul coledoc ajunge în
duoden, comportându-se ca o glandă exocrină. Tot ficatul secretă şi glicogen care din celulele
hepatice trece în capilarele sanguine, fiind deci, în acest caz, o glandă endocrină).
Structură
Glandele cu secreţie internă au o structură foarte simplă. Sunt alcătuite din celule
glandulare înconjurate de o reţea sanguină bogată. Celulele glandulare au un contact intim cu
capilarele sanguine în care îşi varsă produsul de secreţie. Celulele glandulare pot fi exclusiv de
tip epitelial (glanda tiroidă, glsndele paratiroide), sau de tip limfoid (splina).
Glandele endocrine sunt: tiroida, paratiroida, timusul, hipofiza, pancreasul endocrin,
glandele suprarenalele şi glandele endocrine încorporate în glandele sexuale.

GLANDA TIROIDĂ
Tiroida este o glandă nepereche, mediană, situată pe partea anterioară a conductului
laringo-traheal, de care aderă intim şi pe care îl urmează în toate mişcările sale.
Situaţia topografică
Corpul tiroidei ocupă faţa anterioară a gâtului, la nivelul unirii treimii inferioare a
acestuia, cu două treimi superioare, între cele două artere carotide primitive, posterior de muşchii
subhioidieni şi de cele două aponevroze cervicale (superficială şi mijlocie).

1
 Regiunea în care se găseşte poartă numele de “loja tiroidiană”.
Culoare
În condiţii fiziologice, tiroida are o culoare gri rozată, mergând spre galben. Culoarea
variază în funcţie de vascularizaţia sa. Când este hipervascularizată capătă o tentă roşie, în
schimb, în cazul unei staze sanguine, capătă o tentă violacee.
Volum
Tiroida este una din glandele care prezintă variaţii importante de volum, de la un individ
la altul, de la un sex la celălalt şi de la o vârstă la alta.
a).Variaţii sexuale. Tiroida este mai voluminoasă la femeie decât la bărbaţi.
Variaţiile de volum legate de sex sunt însă minime. Glanda tiroidă îşi creşte volumul în perioada
menstruaţiei şi a sarcinii.
b).Variaţii individuale. Sunt destul de importante. La unii indivizi, glanda tiroidă
este minusculă, la alţii are dimensiuni considerabile. Uneori, creşterea de volum a tiroidei poate
căpăta aspecte patologice, fiind întâlnită în boala numită "cretinism". Există zone geografice,
unde hipertrofia tiroidei este endemică (munţii Pirinei sau Alpi).
c).Variaţii legate de vârstă. Tiroida este mai puţin voluminoasă la copii faţă de
adulţi şi mai voluminoasă la adulţi, faţă de bătrâni.
Configuraţia externă
Privită în ansamblu, tiroida poate fi asemuită cu litera "H", la care cele două linii verticale
au o orientare în jos şi înăuntru, iar bara orizontală uneşte cele două bare verticale.
Tiroidei i se descriu trei părţi:
- partea mijlocie. Este relativ strâmtă şi se numeşte istm.
- două părţi laterale. Sunt voluminoase în comparaţie cu istmul şi se numesc lobi
(lobul drept şi lobul stâng).
Istmul glandei tiroide reprezintă bara orizontală a "H"- ului. I se descriu două extremităţi
(dreaptă şi stângă), două feţe (anterioare şi posterioare) şi două margini (superioară şi inferioară).
Extremităţile. Sunt în număr de două: dreaptă şi stângă. Fiecare se continuă cu lobul
tiroidian corespondent. Nu există linie de separare, între extremităţile istmului şi lobii tiroidieni.
Faţa anterioară este convexă.
Faţa posterioară este concavă.
Marginea inferioară corespunde celui de al doilea inel cartilaginos traheal. Uneori, istmul

2
este foarte dezvoltat, marginea inferioară coborând sub nivelul lobilor tiroidieni laterali. În acest
caz, istmul se numeşte lobul median tiroidian.
Marginea superioara este concavă.
Lobii glandei tiroide sunt mai laţi şi mai groşi în partea inferioară şi se îngustează
superior terminându-se cu un vârf. Seamănă cu o piramidă triunghiulară.
I se descriu: o bază, un vârf, trei feţe şi trei margini.
Baza priveşte inferior. Este în raport cu ramura inferioară a arterei tiroidiene inferioare.
Corespunde inelului 5 cartilaginos al traheei.
Vârful este orientat în sus şi înapoi. Este rotunjit şi corespunde marginii posterioare a
cartilajului tiroid. La nivelul lui, artera tiroidiană superioară intră în glanda tiroidă.
Lobului tiroidian i se descriu trei feţe : externă, internă şi posterioară. Cele trei feţe se
unesc la nivelul a trei margini : anterioara, postero-externă şi postero-internă.
Structura
Din punct de vedere anatomic, glanda tiroidă este alcătuită din : stromă conjuctivă, foliculii
tiroidieni şi celulele "C" parafoliculare.
A. Stroma conjuctivă.
Este alcătuită din ţesut conjuctiv. Acesta formează, la exteriorul glandei, capsula fibroasă.
De la nivelul feţei interne a capsulei fibroase, ţesutul conjuctiv formează septuri interlobulare
care pătrund în interiorul glandei separând între ei lobulii tiroidieni. Din septurile interlobulare,
pornesc septuri intralobulare care pătrund în interiorul lobulilor tiroidieni separând între ei
foliculii tiroidieni.
Din punct de vedere histologic, stroma tiroidiană este alcătuită din ţesut conjuctiv care
conţine şi fibre elastice, precum şi dintr-o cantitate relativ scăzută de ţesut adipos.
B. Foliculii tiroidieni.
Reprezintă elementul funcţional secretor al glandei tiroide. Au dimensiuni de 50-100
microni. Sunt mai voluminoşi la bătrâni decât la copii. Au o formă ovoidă sau sferică.
Sunt alcătuiţi din membrană proprie, epiteliu, substanţă coloidă.
- membrana proprie îmbracă la exterior foliculul tiroidian. Serveşte ca structură
de sprijin epiteliului secretor tiroidian. Se interpune între vase şi epiteliul secretor.
- epiteliul secretor tiroidian căptuşeşte faţa internă a membranei foliculare, fiind
alcătuit dintr-un singur rând de celule prismatice, care au rolul de a secreta substanţa coloidă.

3
Când aceste celule sunt în stare de repaus ( nu secretă substanţa coloidă), poartă numele de celule
principale şi sunt aplatizate. Când secretă substanţa coloidă, poartă numele de celule coloide şi
sunt mai înalte. Cu alte cuvinte, celulele epiteliale tiroidiene pot fi în stare pasivă (celule
principale) sau active (celule coloide).
- substanţa coloidă reprezintă produsul de secreţie al celulelor coloide. Se găseşte
depozitată în interiorul foliculului tiroidian. În substanţa coloidă se găseşte o substanţă proteică,
numita tireoglobulină care conţine tirozina. Iodul provenit din alimentaţie este captat de celulele
epiteliale tiroidiene şi eliberat în substanţa coloidă, unde intră în reacţie cu tirozina formând cei
doi hormoni tiroidieni, "T3" (triiodotironina) şi "T4" (tetraiodotironina sau tiroxina) care trec în
sânge de unde ajung la organele ţintă. T3 și T4 au efect de stimulare a catabolismului celular,
precum şi a diferenţierii celulare, mai ales la nivelul ţesutului nervos.
Hipofuncţia tiroidiană determină apariţia nanismului tiroidian sau cretinismului (la copii)
şi a mixedemului (la adulţi).
Nanismul tiroidian este caracterizat prin întârziere în creştere şi deficienţă mentală,
mergând până la idioţie.
Mixedemul este caracterizat prin îngrăşare, tulburări trofice (părul îşi pierde luciul, pielea
devine aspră şi rece) iar ţesutul celular subcutanat se infiltrează cu un lichid gelatinos.
Hiperfuncţia tiroidiană duce la apariţia bolii lui Basedow, manifestată prin slăbire,
nervozitate, agitaţie, tahicardie, tahipnee şi exoftalmie (proeminenţa globilor oculari).
C. Celulele C parafoliculare. Se găsesc între foliculii tiroidieni, în ţesutul conjunctiv lax
care formează septurile interfoliculare. Poartă denumirea de "celule clare". Secretă calcitonina,
hormon antagonist parathormonului, secretat de glandele paratiroide. Calcitonina stimulează
depozitarea calciului la nivelul osului, având efect hipocalcemiant (scade concentraţia calciului
în sângele circulant).
Vascularizaţia şi inervaţia
Corpul glandei tiroide este foarte bine vascularizat.
Există 4 artere voluminoase, câte două de fiecare parte a tiroidei. Ele sunt: artera
tiroidiană superioară (dreapta şi stângă) şi artera tiroidiană inferioară (dreaptă şi stângă). Arterele
tiroidiene superioare sunt ramuri din artera carotida externa iar cele inferioare, din artera
subclavie. Uneori, la aceste patru artere se mai adaugă şi a cincea, numită artera tiroidiană
mijlocie, care vascularizează istmul glandei tiroide.

4
 Venele iau naştere la nivelul reţelei venoase, perifoliculare se îndreaptă spre suprafaţa
glandei, unde formează un plex venos peritiroidian. Din acest plex pleacă venele tiroidiene
superioare, mijlocii şi inferioare. Acestea se varsă în final în vena jugulară internă.
Filetele nervoase tiroidiene provin din simpaticul cervical, formând două plexuri : plexul
tiroidian superior şi inferior. Glanda tiroidă este inervată şi de nervul laringeu superior şi
recurent, precum şi de filete nervoase provenind din nervul hipoglos.

Glanda tiroidă
(vedere anterioară)

1.osul hioid 2.ligamentul tiroidian median 3.lobul piramidal 4.artera tiroidiană superioară stângă
5.lobul stâng 6.istmul glandei tiroide 7.vena tiroidiană inferioară stângă 8.traheea 9.artera
tiroidiană inferioară stângă 10. artera tiroidiană inferioară dreaptă 11.lobul drept
12.m.cricotiroidian 13.vena tiroidiană superioară dreaptă 14.cartilajul tiroidian 15.m.tiro-hioidian
16.artera tiroidiană superioară dreaptă 17.artera laringiană superioară dreaptă

5
 GLANDELE PARATIROIDE

Generalităţi
Sunt formaţiuni anatomice rotunjite, anexate glandei tiroide, în număr de patru. Deşi se
află în raport intim cu tiroida, paratiroidele au o funcţie complet diferită de aceasta.
Extirparea chirurgicală a acestor mici glande produce tetania paratireoprivă care duce la
exitus în scurt timp.
Se descriu patru glande paratiroide, grupate în: glandele paratiroide externe (2) şi
glandele paratiroide interne (2).
Glandele paratiroide externe se află pe faţa posterioară a glandei tiroide.
Glandele paratiroide interne se află în interiorul glandei tiroide.

GLANDELE PARATIROIDE EXTERNE

Situaţie topografică
Se află, în marea majoritate a cazurilor pe faţa posterioară a lobilor laterali ai glandei
tiroide.
Culoare
Sunt de culoare brun-roşcată sau galbenă. Datorită acestei culori galbene, uneori pot fi
confundate cu mase de ţesut adipos peritiroidian, fapt ce explică ablaţia chirurgicală accidentală
care este mortală.
Dimensiuni
Sunt foarte variabile. De la 1 mm la 12 mm.
Forma
Este foarte variabilă. Pot fi sferice, ovoide, aplatizate, etc. De cele mai multe ori sunt
reniforme.

GLANDELE PARATIROIDE INTERNE

Se deosebesc de cele externe, deoarece nu sunt situate la suprafaţa glandei tiroide ci în
interiorul ei. Sunt în număr de două. În interiorul glandei tiroide, ele sunt învelite într-o capsulă
foarte subţire care le separă de ţesutul tiroidian.

1
Structura
Din punct de vedere anatomic, glandele paratiroide sunt alcătuite din celule epiteliale
(secretoare), dispuse într-o reţea trabeculară, în mijlocul căreia se află ţesut conjuctiv şi vascular.
Cu alte cuvinte, schematic, glandele paratiroide sunt alcătuite din: celule epiteliale, ţesut
conjunctiv şi vase.
Celulele epiteliale sunt alcătuite din: celule fundamentale, celule cromofile şi celule
cilindrice.
1. Celulele fundamentale, poartă această denumire, deoarece constituie cea mai
mare parte a cordoanelor paratiroidiene. Sunt relativ voluminoase, rotunde sau ovalare. Sunt
celule secretoare în "stadiu de repaus".
2. Celulele cromofile, poartă această denumire, datorită afinităţii lor pentru
coloranţi, mai ales pentru eozină. Sunt mai voluminoase decât celulele fundamentale.
Caracteristica acestor celule este faptul că prezintă numeroase granulaţii în citoplasma lor.
Acestea reprezintă de fapt materialul de secreţie. Când granulaţiile sunt eliminate din citoplasmă,
aceste celule se transformă în celule fundamentale. Rezultă că aceste celule reprezintă "stadiul
activ", secretor, al celulelor fundamentale.
3. Celulele cilindrice, sunt celule cu formă mai mult piramidală. Reprezintă o
formă de trecere între cele 2 tipuri de celule amintite mai sus, având în citoplasmă granulaţii fine
mai puţine ca număr decât în celulele cromofile.
Ţesutul conjunctiv. Se dispune în jurul glandelor paratiroide formând o capsulă foarte
fină. De pe faţa internă a capsulei pornesc spre interiorul glandei septuri conjunctive care separă
între ele cordoanele de celule epiteliale (secretoare), constituind ţesutul de susţinere sau stroma.
Vascularizaţie şi inervaţie
Vasele. Acestea au acelaşi traiect cu septurile de ţesut conjunctiv în interiorul cărora se
găsesc. Arterele şi venele se ramifică treptat, ajungând în final să formeze în jurul celulelor
epiteliale reţele capilare (artere şi vene) foarte bogate care vin în contact direct cu celulele.
Arterele ce vascularizează glandele paratiroide provin din arterele paratiroidiene
superioare şi inferioare
Venele care drenează sângele venos al glandelor paratiroide se varsă în final în venele
paratiroidiene.
Glandele paratiroide secretă un hormon numit parathormon care stimulează rezorbţia

2
calciului din os şi eliberarea acestuia în sânge, creşte reabsorbţia calciului şi diminuează excreţia
lui la nivel renal şi măreşte absorbtia calciului la nivelul intestinului. Prin aceste mecanisme
parathormonul are un efect hipercalcemiant.
Hiposecreţia de parathormon duce la apariţia spasmofiliei (hiperexcitabilitate neuro-
musculară) datorată hipocalcemiei.
Extirparea chirurgicală accidentală duce la tetanie paratireoprivă (contracţii musculare
tetanice) şi în final la exitus.
Hipersecreţia de parathormon duce la mobilizarea excesivă de calciului din oase care
trece în sânge, apărând o boală numită osteoza paratiroidiană (boala Recklinghausen),
caracterizată prin dureri osoase, osteoporoză, fracturi spontane şi deformări osoase.
Glandele paratiroide sunt inervate de filete nervoase simpatice, provenite din ganglionii
simpatici cervicali superior şi mijlociu şi din plexul tiroidian. Inervaţia parasimpatică a glandelor
paratiroidiene este dată de nervul laringeu superior, ramură a nervului vag.

3
 Glandele paratiroide

1.m.constrictor faringian inferior 2.glanda paratiroidă superioară 3.glanda tiroidă

4.glanda paratiroidă inferioară 5.cartilaje traheale 6.esofagul 7.glanda tirioidă 8.ligamentul
tiroidian 9.m.constrictor faringian inferior

4
 GLANDA HIPOFIZĂ

Situaţie topografică
Glanda hipofiză este aşezată în dreptul feţei inferioare a creierului, posterior de chiasma
optică, anterior de corpii mamilari, continuând extremitatea inferioară a tijei pituitare. Este
situată în "şaua turcească" a osului sfenoid.
Dimensiuni şi greutate
Hipofiza are o formă elipsoidală, alungita în sens transversal şi uşor aplatizată de sus în
jos.
Diametrul transversal (cel mai lung ) este de 12 -15 mm, diametrul antero-posterior de 8
mm şi diametrul vertical de 6mm.
Greutatea hipofizei este de 0,4 - 0,6 g. Ea variază cu diferite stări fiziologice, crescând în
timpul menstruaţiei şi cu vârsta , scăzând la bătrâni.
Structura
Hipofiza este alcătuită din trei lobi : anterior, intermediar şi posterior.
Lobul anterior, lobul intermediar şi porţiunea tubară, formează adenohipofiza iar lobul
posterior formează neurohipofiza.
Lobul anterior este foarte bine vascularizat, având culoare roşietică. Din punct de vedere
histologic, lobul anterior al hipofizei este alcătuit din ţesut conjunctiv (stromă) şi celule
glandulare.
Ţesutul conjunctiv formează o reţea de septuri foarte fine care delimitează un sistem de
loji de diferite mărimi, în interiorul cărora se află celulele glandulare. În interiorul acestor septuri
conjunctive se află capilare venoase şi arteriale.
Celulele glandulare sunt de două feluri: cromofobe (nu se colorează) şi cromofile (se
colorează).
Celulele cromofobe conţin în citoplasmă foarte puţine granulaţii sau sunt lipsite complet
de granulaţii.
Celulele cromofile, au în citoplasmă numeroase granulaţii. La rândul lor se împart în
celule acidofile (se colorează cu coloranţi acizi) şi celule bazofile (se colorează cu coloranţi
bazici).
Din punct de vedere funcţional, celulele cormofobe, sunt considerate celule aflate în stare

5
de repaus, în timp ce celulele cromofile sunt în stare de activitate (granulaţiile intracitoplasmatice
reprezintă produsul de secreţie a celulelor).
Lobul intermediar. Este o fâşie subţire dispusă între lobul anterior şi cel posterior al
hipofizei. El aderă de lobul anterior având aceeaşi origine cu acesta. Din punct de vedere
structural, este alcătuit din ţesut conjunctiv (stromă) şi din celule glandulare bazofile. Se dezvoltă
mai mult la animale.
Lobul posterior. Derivă din nevrax fiind o structură mai puţin dezvoltată, rudimentară.
Din punct de vedere structural, este alcătuit din ţesut conjunctiv şi elemente nervoase.
Ţesutul conjunctiv formează o membrană fină care înveleşte lobul posterior în totalitate,
prelungindu-se în sus pe tija pituitară, fiind în legătură cu piamater. Această membrană nu trimite
spre interiorul ei nicio prelungire.
Elementele nervoase sunt reprezentate de celule nervoase şi fibre nervoase.
Celulele nervoase sunt la rândul lor de două tipuri : celule ependimare (pituicite) care
sunt celulele secretoare şi nevroglii (celule bazofile).
Fibrele nervoase sunt foarte numeroase, fine, mergând în toate sensurile. Provin din
tractul hipotalamo-hipofizar.
Legăturile hipofizei
Hipofiza are legături funcţionale şi morfologice cu hipotalamusul.
Morfologic, legătura se realizează pe cale vasculară şi nervoasă.
Nervos, legătura se face prin fasciculele de fibre nervoase simpatice, care leagă nucleii
hipotalamici, de lobul posterior al hipofizei (neurohipofiza) formând tractul hipotalamo-
hipofizar.
Vascular, legătura se realizează prin sistemul vascular portal care se îndreaptă spre lobul
anterior al hipofizei. Sistemul portal ia naştere din ramurile arteriale hipofizare ale arterei
carotide interne. Venele se varsă în sinusurile venoase din jurul hipofizei, numite sinusuri
cavernoase ( aparţin duramater-ului ).
Inervaţia
Hipofiza are inervaţie simpatică şi parasimpatică. Inervaţia simpatică provine din
ganglionii simpatici superiori iar cea parasimpatică, din ganglionul pterigopalatin şi din
fasciculul hipotalamo-hipofizar.

6
Hormonii
Adenohipofiza secretă: STH (hormonul somatotrop), ACTH (hormonul
adrenocorticotrop), FSH (hormonul foliculostimulant), LH (hormonul luteinizant) , TSH
(hormonul tireostimulant), prolactina (hormonul lactogen) şi ICSH (hormonul stimulant al
secreţiei de testosteron).
STH stimulează creşterea, ACTH stimulează secreţia corticosuprarenalei, FSH
stimulează dezvoltarea foliculului ovarian, ovulaţia şi spermatogeneza, LH (la femei) stimulează
formarea corpului galben, secreţia de estrogeni şi de progesteron, FSH stimulează secreţia de
tiroxină, prolactina stimulează secreţia lactată în timpul sarcinii şi ICSH (la bărbaţi) stimulează
secreţia de testosteron.
Lobul intermediar secretă MSH, hormonul care stimulează secreţia de melanină de către
celulele numite melanocite.
Lobul posterior secretă ocitocina care stimulează contracţia uterină în timpul travaliului şi
ejecţia laptelui în timpul suptului şi ADH-ul (vasopresina), hormonul antidiuretic care stimulează
reabsorbţia apei la nivelul tubilor contorţi distali şi al tubilor colectori de la nivelul rinichilor.
Prin hormonii pe care-i secretă, hipofiza acţionează asupra celor mai multe glande
endocrine influenţându-le atât dezvoltarea cât şi funcţia. Datorită rolului pe care îl are în cadrul
sistemului endocrin, ea a fost denumită şi “creierul endocrin”.

7
 Glanda hipofiză

1.artera cerebrală anterioară 2.nervul optic 3.chiasma optică 4.artera cerebrală medie
5.infundibulul 6.hipofiza 7.nervul oculomotor 8.artera cerebrală posterioară 9.artera bazilară
10.puntea lui Varolio 11.pedunculul cerebral 12.artera carotidă internă 13.tractul olfactiv

8
 GLANDA EPIFIZĂ

Generalităţi
Epifiza este o glandă endocrină, mult mai bine reprezentată în perioada de creştere. Odată
cu maturizarea organismului ea involuează şi se impregnează cu săruri de calciu şi magneziu.
Se găseşte în depresiunea dintre coliculii cvadrigemeni anteriori, fiind legată de tavanul
ventriculului al treilea printr-o prelungire digitiformă.
Are o culoare roşie-cenuşie.
Structura
Epifiza este alcătuită din capsulă, stromă (ţesut de susţinere) şi parenchim secretor.
Capsula. Este reprezentată de piamater, învelind glanda şi trimiţând spre interiorul
acesteia septuri fine ce o împart în lobuli. În interiorul acestor septuri se găsesc capilare arteriale
şi venoase.
Stroma. Este alcătuită din fibre conjunctive de reticulină şi fibre nevroglice.
Parenchimul secretor. Este alcătuit din următoarele tipuri de celule: pinocite, celule
gliale, celule pigmentare şi celule nervoase. Dintre aceste celule, cele mai importante sunt
pinocitele sau celulele secretoare.
Vascularizaţie şi inervaţie
Vasele sanguine provin din plexurile coroide .
Inervaţia este de natură simpatică, provenind din ganglionul simpatic cervical superior şi
parasimpatică, provenind din parasimpaticul cranian.
Hormonii
Hormonii secretaţi de epifiză nu sunt pe deplin cunoscuţi.
Se pare că epifiza secretă următorii hormoni: hormonul antigonadotrop (nu a fost încă
izolat), glomerulotropina (stimulează secreţia de aldosteron) şi pinealina (hormon
hipoglicemiant).
În ansamblu, chiar dacă nu se cunosc exact mecanismele de acţiune ale hormonilor
hipofizari s-a observat că aceaştia au rol în dezvoltarea organelor genitale, sexualităţii,
metabolismului glucidic, protidic şi lipidic.

1
 Glanda epifiză
(vedere anterioară)

1.striaţie longitudinală laterală 2. striaţie longitudinală medială 3.corpul calos 4.cornul anterior 5.
laminae septi pellucidi 6.nucleul caudat 7.vena coroidea 8.venele cerebrale interne 9.corpul
pineal 10.vena cerebrală mare 11.cerebelul 12.cornul posterior 13.glomusul coroidian 14.plexul
coroidian ventro-lateral 15.tela ventriculi III 16.ventriculul III 17.vena talamo-striată 18.coloana
fornixului 19.cavum septi pellucidi

2
 TIMUSUL

Generalităţi
Timusul este o glandă cu secreţie internă, impară şi mediană. Este o glandă tranzitorie,
esenţială în viaţa embrionară şi fetală.
Timusul îşi face apariţia la începutul lunii a doua de viaţă intrauterină, crescând în mod
gradat până la sfârşitul lunii a noua de viaţă intrauterină.
După naştere creşte în continuare până la trei ani, după care începe să involueze.
La adult nu mai rămâne decât un vestigiu.
Funcţia sa este încă discutată. Se consideră că timusul este un organ limfoid, fiind primul
dintre acestea în ordinea apariţiei embriologice, jucând un rol foarte important în producerea de
leucocite la embrion.
Aşezare
Timusul se află situat în porţiunea inferioară a gâtului şi în partea antero-superioară a
toracelui. La nivelul gâtului se află anterior de trahee şi la nivelul toracelui, se află în mediastinul
anterior, posterior de stern între cei doi plămâni.
Culoare
La foetus este roz, devenind alb-gri la copil. Treptat, culoarea lui devine galbenă, pe
măsură ce involuează şi este invadat de ţesut adipos.
Configuraţie externă
Privit din exterior timusul are o formă alungita de sus în jos, pe linia mediană.
El prezintă: extremitatea superioară (vârf), corpul şi extremitatea inferioară (baza).
Extremitatea superioară este formată din două prelungiri inegale ca lungime care poartă
numele de “coarnele timusului”. Cornul stâng este mai înalt. Coarnele timusului se îndreaptă
cranial spre corpul glandei tiroide cu care nu intră totuşi în contact.
Corpul timusului este alcătuit din doi lobi (drept şi stâng) care vin în contact intim la
nivelul feţelor interne. Cei doi lobi timici sunt separaţi printr-o zonă foarte fină de ţesut
conjunctiv.
Baza timusului este mai largă decât extremitatea superioară fiind orientată spre diafragm.
Structura
Timusul este alcătuit din ţesut conjunctiv (stromă) şi ţesut propriu.

3
 Ţesutul conjunctiv formează o capsulă fibroasă care înveleşte în întregime glanda.
Această capsulă trimite spre interiorul glandei prelungiri sub forma de septuri care delimitează
lobulii timici.
Ţesutul propriu este alcătuit din lobulii timici. Aceştia sunt formaţi din substanţa
corticală şi substanţa medulară.
Substanţa corticală are un aspect mai întunecat. Este alcătuită din celule
asemănătoare limfocitelor, numite timocite.
Substanţa medulară are un aspect mai clar. Este alcătuită din limfoblaste, celulele
reticulare şi corpusculii Hassall, formaţi din straturi concentrice de celule mici dispuse în jurul a
două sau mai multe celule mari, degenerate, impregnate cu săruri de calciu.
Vascularizaţie şi inervaţie
Arterele provin din artera tiroidiană inferioară, artera toracică internă şi trunchiul arterial
brahiocefalic.
Venele se varsă în vena brahiocefalică stângă.
Inervaţie este simpatică şi parasimpatică (nervul vag). La inervaţia timusului mai
participă şi nervul frenic.
Funcţii
Timusul are următoarele funcţii: favorizează creşterea somatică, favorizează osificarea
scheletului, stimulează dezvoltarea şi maturizarea organelor genitale, prelungeşte viaţa activă a
individului.
Timocitele care din punct de vedere morfologic sunt limfocite, secretă anticorpi, timusul
jucând un rol esenţial în procesele imunitare, în viaţa intrauterină şi în copilarie.

4
 Timusul
(vedere anterioară)

1.cartilajul tiroidian 2.m.cricotiroidian 3.glanda tiroidă 4.lobul tiroidian piramidal 5.artera

carotidă comună stângă 6.artera tiroidiană inferioară stângă 7.traheea 8.vena jugulară internă
stângă 9.vena brahiocefalică 10.vena subclavie stângă 11.artera toracică internă stângă 12.artera
timică stângă 13.artera aortă 14.plămânul stâng 15.pericardul 16.timusul 17.plămânul drept
18.venele timice 19.vena toracică internă dreaptă 20 artera subclaviculară dreaptă 21.vena cavă
superioară 22.trunchiul brahiocefalic 23.arterele timice 24.artera timică inferioară dreaptă

5
 GLANDELE SUPRARENALE
Aşezare
Glandele suprarenale sunt situate deasupra polului superior al rinichilor în nişte spaţii
numite “lojile glandelor suprarenale”.
Greutate, culoare şi consistenţă
Greutatea medie a unei glande suprarenale este de 5-6 g.
Glanda suprarenală are o culoare brun-gălbuie. În caz de stază sanguină, culoarea devine
roşietică.
Consistenţa ei este moale.
Configuraţie externă
Privită din exterior, glanda suprarenală are forma unui “coif” sau “corn turtit”.
Prezintă:
- faţa anterioară care vine în contact cu peritoneul parietal posterior.
- faţa posterioară care vine în contact cu diafragmul.
- faţa inferioară care vine în contact cu polul superior renal.
- vârful acoperit de diafragm.
- două margini ( medială şi laterală).
Structura
Glanda suprarenală este alcătuită din ţesut conjunctiv (stroma glandei) şi ţesut glandular
(parenchimul glandei).
Ţesutul conjunctiv formează la exteriorul glandei o capsulă fibroasă. De la nivelul feţei
interne a capsulei pornesc septuri fine conjunctivo-vasculare care pătrund în interiorul glandei,
formând în final o reţea dispusă în jurul celulelor glandulare.
Ţesutul glandular. Pe o secţiune efectuată în lungul glandei, se observă două zone
distincte care împreună formează ţesutul glandular. Imediat sub capsulă se observă o zonă de
culoare galbenă numită “zona corticală“ sau corticosuprarenală iar central, se observă o zonă de
culoare cenuşie numită “zona medulară” sau medulosuprarenala.
Corticosuprarenala.
Este zona situată între capsula renală şi medulosuprarenală. Dinspre capsulă spre zona
medulară, ea este alcătuită din 3 zone:
a) zona glomerulară. Este subţire, fiind alcătuită din celule glandulare dispuse sub

6
formă de glomeruli sau de arc. Aceste celule secretă hormonii mineralocorticoizi ce intervin în
metabolismul apei şi al electroliţilor.
b) zona fasciculată. Este mai groasă , fiind alcătuită din celule glandulare aşezate
sub formă de cordoane paralele. Aceste celule secretă hormonii glucocorticoizi ce intervin în
metabolismul glucidic, lipidic și protidic.
c) zona reticulată. Este mai subţire, fiind formată din celule glandulare aşezate sub
formă de reţea în ochiurile căreia se găsesc sinusuri venoase largi. Aceste celule secretă hormoni
androgeni şi estrogeni.
Medulosuprarenala.
Este aşezată în interiorul glandei, spre centrul acesteia. Ea este formată din celule
glandulare mici dispuse în cordoane care se anastomozează între ele, creând o reţea în interiorul
căreia se delimitează spaţii în care se găsesc capilare sinusoide arteriale şi venoase. Celulele au
doi poli: un “pol arterial” care vine în contact cu capilarul arterial şi un “pol venos” care vine în
contact cu capilarul venos.
Celulele substanţei medulare sunt caracterizate de faptul că se colorează în brun cu săruri
de crom, purtând şi denumirea de “celule cromofine”. Ele secretă adrenalină şi noradrenalină.
Vascularizaţie şi inervaţie
Arterele provin din artera frenică inferioară , aorta abdominală şi artera renală.
Capilarele venoase se varsă în vena centrală medulară.
Vena centrală medulară dreaptă se varsă în vena cavă inferioară iar cea stângă în vena
renală.
Inervaţia este de natură simpatică (din plexul celiac) şi parasimpatică (din nervul vag).

7
 Glanda suprarenală
(vedere anterioară)

1.artera frenică inferioară 2.artera suprarenală medie 3.arterele suprarenale superioare 4.glanda
suprarenală 5.rinichiul 6.artera suprarenală inferioară 7.vena suprarenală inferioară 8.artera
renală 9.ureterul 10.vena testiculară stângă 11. artera mezenterică superioară 12.vena renală
13.arterele testiculare 14.vena testiculară dreaptă 15.trunchiul celiac 16.artera aortă 17.vena cavă
inferioară

8
 PANCREASUL ENDOCRIN

Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă, endocrină (prin insulină şi glucagon) şi

exocrină (prin sucul pancreatic).
Situaţie topografică
Pancreasul este aşezat în cavitatea abdominală, retroperitoneal, întinzându-se între
concavitatea duodenului şi splină.
Raporturi
În partea dreaptă cadrul duodenal, în partea stângă hilul splinei, anterior peritoneul
parietal şi faţa posterioară a stomacului, iar posterior corpurile vertebrelor L - L
1 2

Configuraţie externă
Pancreasul are o formă asemănătoare literei “J”, aşezate orizontal.
I se descriu patru regiuni:
a) capul. Este partea cea mai voluminoasă. Are o formă ovală.
b) gâtul (istmul). Este porţiunea îngustă care leagă capul de corp.
c) corpul. Este porţiunea cel mai bine vizibilă. Este alungit, având forma unei
prisme triunghiulare.
d) coada. Vine în raport cu splina, reprezentând porţiunea terminală a
pancreasului, fiind singura parte mobilă a pancreasului.
Structura
Pancreasul este format din două tipuri de glande : exocrine şi endocrine. .
Pancreasul endocrin este alcătuit din insulele lui Langerhans, răspândite în interiorul
lobulilor pancreasului exocrin. Ele sunt alcătuite din celule alfa şi beta, care formează cordoane
celulare anastomozate între ele, constituind o reţea în ochiurile căreia se găsesc capilare
sanguine.
Celulele alfa se găsesc în centrul insulelor lui Langerhans, ele secretând hormonul numit
glucagon, cu rol hiperglicemiant.
Celulele beta se găsesc la periferia insulelor lui Langerhans. Ele secretă insulina, hormon
cu rol hipoglicemiant.
Vascularizaţie şi inervaţie
Pancreasul este vascularizat de artera splenică, artera hepatică şi artera mezenterică

9
superioară.
Venele pancreasului se varsă în final în vena splenica şi vena mezenterică superioară.
Inervaţia pancreasului este simpatică şi parasimpatică.

Pancreasul
(vedere anterioară)

1.vena cavă inferioară 2.pilorul 3.trunchiul celiac 4.artera splenică 5.vena splenică 6.coada
pancreasului 7.corpul pancreasului 8.artera mezenterică superioară 9.vena mezenterică
superioară 10.arteră intestinală 11.flexura duodeno-jejunală 12.artera mezenterică inferioară
13.artera aortă 14.procesul uncinat 15.artera pancreatico-duodenală inferioară 16.vena
pancreatico-duodenală inferioară 17.ramuri intestinale 18.capul pancreasului 19.vena
pancreatico-duodenală superioară 20.artera pancreatico-duodenală superioară

10
 TESTICULUL

Generalităţi
Testiculul este glandă genitală masculină. Este o glandă mixtă, pereche, care produce
celulele sexuale masculine (spermatozoizii) şi hormonul sexual masculin (testosteronul).
Testiculele se găsesc în scrot. Uneori, ele nu coboară până în scrot putând să rămână fie
în canalul inghinal, fie în abdomen, această situaţie patologică numindu-se ectopie testiculară sau
criptorhidie.
Testiculul are o greutate medie de 25 g şi o lungime de 4-6 cm.
Configuraţie externă
Testiculul are formă ovoidală, turtită.
Prezintă un pol superior, un pol inferior, o faţă medială, o faţă laterală, o margine
anterioară şi o margine posterioară (la nivelul ei găsindu-se epididimul).
Structura
Pe secţiune longitudinală testiculul apare alcătuit din tunica vaginală, alcătuită din foiţa
parietală, foiţa viscerală şi cavitatea seroasă, albugineea şi ţesutul propriu (parenchimul
testicular).
a) Tunica vaginală înveleşte la exterior testiculul. Ea provine din peritoneul parietal
abdominal luat în cap de către testicul în timpul migrării lui din abdomen prin canalul inghinal în
scrot.
Prezintă o foiţă parietală şi una viscerală.
b) Albugineea. Se găseşte imediat sub tunica vaginală. Este formată din ţesut conjunctiv
şi are o culoare alb sidefie.
Albugineea înveleşte tot testiculul iar la nivelul marginii posterioare pătrunde în
interiorul acestuia, printr-o zonă îngroşată care poartă numele de “mediastinul testiculului”
(corpul lui Highmore). De la mediastinul testiculului, albugineea pătrunde în interiorul lui radiar,
formând pereţi despărţitori (septuri) ce împart ţesutul propriu în structuri de formă piramidală,
dispuse cu vârful spre mediastin, numite lobulii testiculului. Aceştia sunt în număr de 150-200
pentru fiecare testicul.
c) Ţesutul propriu al testiculului este format din lobulii testiculului, ţesutul interstitial şi
ţesutul conjunctivo-vascular.

1
 Lobulul testiculului este format dintr-un sistem de tuburi foarte subţiri, întortocheate,
numite canale seminifere contorte sau tubi seminiferi contorţi. Pereţii acestor tubi sunt alcătuiţi
din celule seminale, în diferite stadii de dezvoltare, stadiul final fiind reprezentat de
spermatozoizi şi din celule Sertoli, cu rol de susţinere şi de nutriţie.
Fiecare lobul testicular conţine 2-3 tubi seminiferi contorţi care părăsind lobulul se unesc
într-un tub seminifer drept.
Tubii seminiferi drepţi se unesc la rândul lor, la nivelul mediastinului testiculului,
formând o reţea de tubi, numită “rete testis” sau reţeaua lui Haller. Din această reţea iau naştere
tubii eferenţi, care străbat albugineea intrând în capul epididimului, unde se unesc şi formează
canalul epididimar.
Ţesutul conjunctivo-vascular şi ţesutul interstiţial se găsesc la nivelul testiculului, între
lobulii acestuia. Ţesutul conjunctivo-vascular are rol de susţinere şi în interiorul acestuia se
găsesc celule interstitiale Leydig. Totalitatea acestora formează ţesutul interstiţial. Celulele
Leydig au rolul de a secreta testosteron.
Testiculul este deci ca şi ovarul, o glandă cu secreţie mixtă. El secretă spermatozoizi
(secreţie exocrină) şi testosteron (secreţie endocrină).
Vascularizaţie şi inervaţie
Arterele ce vascularizează testiculul sunt artera spermatică, artera deferenţială şi artera
cremasterică.
Venele ce drenează sângele venos al testiculului sunt vena spermatică dreaptă şi stângă.
Vena spermatică dreaptă se varsă în vena cavă inferioară, iar cea stângă, în vena renală stângă.
Testiculul este inervat de nervii spermatici externi, ramuri din nervul genito-femural şi
ramurile femurale ale nervului ruşinos. Inervaţia vegetativă provine din plexul hipogastric, aortic
şi renal.
Hormoni
Celulele Leydig secretă un hormon numit testosteron.
Testosteronul are următoarele roluri: dezvoltă prostata şi glandele seminale, determină
apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, organe genitale externe),
favorizează anabolismul protidic, grăbeşte osificarea şi dezvoltă organele sexuale.

2
 Testiculul
(vedere laterală)

1.fascia cremasterică 2.fascia spermatică internă 3.artera testiculară 4.tunica vaginală a

testiculului 5.capul epididimului 6.apendicele epididimului 7.apendix testis 8.scrotul 9.testiculul
10.coada epididimului 11.tunica dartos 12. corpul epiddimului 13.canalul deferent
14.m.cremaster 15.funiculul spermatic

3
 OVARUL

Reprezintă glanda sexuală a femeii având rolul de a produce ovule şi hormoni sexuali.
Situaţie topografică
Ovarele sunt situate în micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului în apropierea
porţiunii terminale a trompei uterine.
Forma. Dimensiuni. Greutate.
Ovarul are forma unei migdale. Are o lungime de 3-5 mm şi o greutate de 4-8 g.
Configuraţie externă
Ovarul prezintă două extremităţi (infero-internă şi supero-externă), două feţe (internă şi
externă) şi două margini, anterioară (aderenta ) şi posterioară (liberă ).
Extremitatea externă este orientată spre pavilionul trompei uterine, extremitatea internă
către uter, faţa externă spre trompa uterină şi faţa internă spre uter.
Mijloace de fixare
Ovarul este ţinut în poziţia sa de două ligamente: ligamentul utero-ovarian şi ligamentul
tubo-ovarian.
Structura
Ovarul este acoperit de un epiteliu simplu numit epiteliul ovarian. Sub acesta se găseşte o
membrană conjunctivă numită albugineea ovarului. Sub albuginee, se găseşte ţesutul propriu
ovarian format din zona corticală şi zona medulară.
a) Zona corticală se află dispusă spre exteriorul ovarului, imediat sub albuginee. Este
formată din stroma conjunctivă şi foliculi ovarieni, în diferite stadii de evoluţie.
Foliculul ovarian este unitatea histologică şi funcţională a ovarului.
În primul stadiu de evoluţie a foliculului ovarian, acesta se numeşte “folicul primordial”.
El este format dintr-o celulă centrală, numită ovocit de ordinul I (din care se va dezvolta ovulul)
şi un rând de celule epiteliale, situate în jurul ovocitului.
Numărul foliculilor primordiali este de 40.000-400.000. Dintre aceştia vor ajunge la
maturitate numai 300-400, câte unul în fiecare lună, aproxiativ 30 de ani.
În timp, foliculul primordial suferă diferite transformări, maturându-se şi ajungând la
forma finală de “folicul matur” sau de Graaf. Acesta este alcătuit din teaca externă, teaca internă,
membrana granuloasă cu cumulus proliger, lichidul folicular şi ovocit. Foliculul matur se apropie

4
de suprafaţa ovarului, pe care o rupe şi expulzează lichidul folicular şi ovocitul , în ziua 12-16.
Procesul se numeste ovulaţie.
Ovocitul ajuns în trompa uterină devine ovul, fiind apt pentru fecundare. Ceea ce rămâne
din foliculul matur sau foliculul de Graaf după ovulaţie, se numeşte “corpul galben”. Acesta
secretă al doilea hormon sexual feminin, numit progesteron sau luteină. Dacă fecundaţia are loc,
corpul galben se dezvoltă, devenind corp galben de sarcină.
Spre sfârşitul celor 9 luni de sarcină, corpul galben gravidic involuează devenind “corpus
albicans”. Dacă fecundaţia nu are loc , el involuează rapid, în 10-12 zile, devenind corp galben
menstrual.
b) Zona medulară. Este situată în centrul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv
fibros, bogat în vase sanguine şi limfatice. Conţine foarte puţine celule secretoare, fibre nervoase
şi fibre musculare netede. Are rol de susţinere şi nutriţie a ovarului.
Hormoni
Ovarul secretă foliculina (hormon estrogen) şi luteina (progesteron).
Foliculina are rol în creşterea şi dezvoltarea organelor sexuale feminine, apariţia
caracterelor sexuale secundare feminine şi comportarea specifică sexului feminin.
Luteina are rol în implantarea ovulului, dezvoltarea celulei ou în sarcină şi lactaţie (spre
sfârşitul lunii a 9-a ).

5
 Ovarul
(vedere anterioară)

1.uterul 2.ram ovarian 3.ram tubar al arterei uterine 4.vena trompei uterine 5. trompa uterină
6.epoophron 7.artera ovariană 8.venele ovariene 9.artera ovariană 10.venele ovariene 11.ovarul
12.ligamentul rotund 13.plexul pampiniform 14.ligamentul lat 15.venele uterine 16.artera uterină
17.vaginul

6
 ANALIZATORUL VIZUAL

Segmente
Segmentele analizatorului vizual sunt reprezentate de:
- segmetul periferic, ce primeşte excitaţiile exterioare specifice (reprezentat de
globul ocular).
- segmentul intermediar, ce conduce influxul nervos spre scoarta cerebrală
(reprezentat de calea optică).
- segmentul central, respectiv proiecţia corticală în jurul scizurii calcarine de la
nivelul lobului occipital al emisferelor cerebrale (ariile 17,18,19).

GLOBUL OCULAR ŞI ANEXELE SALE

1. Globul ocular
Are o formă relativ sferică, cu diametrul antero-posterior mai mare decât cele transversal
şi longitudinal.
Prezintă doi poli: unul anterior şi altul posterior.
Globul ocular este situat în orbită, înapoia aflându-se spaţiul retrobulbar, ocupat de ţesut
conjunctiv gras.
Globului ocular i se descriu trei tunici suprapuse (externă, mijlocie şi internă) şi trei
medii transparente cuprinse în interiorul acestuia (umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros).

Tunicile globului ocular

1.Tunica externă este reprezentată de o membrană fibroasă alcătuită din două părţi
diferite ca structură: sclerotica şi corneea.
Tunica externă are rol protector pentru globul ocular.
a. Sclerotica este reprezentată de o membrană fibroasă, alb-sidefie, dură şi
inextensibilă ce nu permite trecerea radiaţiilor luminoase. La polul ei posterior se află lama
ciuruită, o regiune perforată prin care trec fibrele nervului optic şi vasele sanguine.
b. Corneea este reprezentată de o membrană conjunctivă transparentă. Ea
formează peretele anterior al camerei anterioare a ochiului, aflându-se în contact cu umoarea
apoasă.

1
 2. Tunica mijlocie sau tunica vasculară.Are o bogată vascularizaţie şi multe celule
pigmentare.
În constituţia sa intră coroida, corpul ciliar şi irisul. Coroida şi corpul ciliar sunt separate
între ele de „ora serrata”.
a. Coroida căptuşeşte partea posterioară a scleroticii. Coroida realizează nutriţia
mediilor transparente ale globului ocular prin lichidul interstiţial de imbibiţie iar prin celulele
pigmentare pe care le conţine contribuie la formarea camerei obscure a globului ocular.
b. Corpul ciliar este o formaţiune conjunctivo-musculară situată între „ora
serrata” şi rădăcina irisului. Pe secţiune sagitală el apare de formă triunghiulară, cu vârful către
„ora serrata” iar baza către iris. Prezintă o faţă anterioară, în contact direct cu sclerotica şi o faţă
posterioară, în contact cu corpul vitros. În structura corpului ciliar intră procesele ciliare şi
muşchiul ciliar.
Procesele ciliare sunt reprezentate de gheme vasculare anastomozate între ele. Secretă
umoarea apoasă.
Muşchiul ciliar este alcătuit din fibre musculare netede situate în partea anterioară a
corpului ciliar. Ele au o dispoziţie longitudinală, circulară şi radială. Are rol în acomodare.
c.Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii. Are forma unui disc în
centrul căruia se află un orificiu numit pupilă. Muşchii irisului sunt reprezentaţi de fibre netede,
circulare în jurul pupilei (realizează sfincterul pupilar) şi radiare (alcătuiesc muşchiul dilatator al
pupilei). Prin micşorarea (mioză) sau mărirea (midriază) diametrului pupilei, irisul reglează
cantitatea de radiaţii luminoase ce pătrund în globul ocular.
3.Tunica internă sau nervoasă, se numeşte retină şi este o membrană fotosensibilă,
transparentă, de culoare roz.
Din punct de vedere structural şi funcţional ea se compune din două regiuni distincte:
retina vizuală sau optică şi retina oarbă.
a. Retina vizuală se întinde de la polul posterior al globului ocular până la „ora
serrata”. La nivelul feţei sale interne, ce vine în contact cu corpul vitros, se disting două zone cu
aspect diferit de restul retinei: papila optică şi pata galbenă.
Papila optică este o zonă în formă de disc, de culoare roz, situată deasupra şi înăuntrul
polului posterior al globului ocular şi reprezintă zona prin care filetele nervoase din retină se
continuă cu fasciculul optic.

2
 Pata galbenă sau “macula lutea” este o zonă ovalară situată la capătul posterior al axei
vizuale a globului ocular. Ea reprezintă punctul sensibilităţii maxime de pe suprafaţa retinei. La
nivelul ei se află, în centru, o depresiune numită „fovea centralis”.
Retina vizuală este alcătuită din celule nervoase, celule pigmentare şi celule de susţinere.
Celulele nervoase sunt: vizuale, bipolare, multipolare, orizontale şi amacrine.
Celulele vizuale, la rândul lor, sunt de două feluri: cu bastonaş şi cu con.
Celula cu bastonaş are formă de cilindru cu două porţiuni: corp celular şi bastonaş.
Bastonaşul conţine o substanţă chimică fotosensibilă numită rodopsină.
Celula cu con este alcătuită tot din două porţiuni: una externă, mai groasă, în formă de
con şi alta internă, mai subţire, respectiv corpul. Conul conţine o substanţă fotosensibilă numită
iodopsină.
Celulele bipolare reprezintă protoneuronul retinei pe calea optică. Dendritele lor fac
sinapsa cu celulele cu conuri sau bastonaşe. Axonii lor fac sinapsa cu celulele multipolare care
reprezintă deutoneuronul retinei, al doilea neuron senzitiv al caii optice.
Dendritele celulelor multipolare fac sinapsă cu axonii celulelor bipolare, iar axonii
celulelor multipolare formează fibrele nervului optic.
Celulele orizontale şi celulele amacrine sunt neuroni de asociaţie.
b. Retina oarbă se întinde de la „ora serrata” până la orificiul pupilar şi este
alcătuită din două straturi epiteliale care acoperă faţa posterioară a corpului ciliar şi a irisului. Ea
se subâmparte în retină ciliară, ce înveleşte corpul ciliar şi retină iriană, ce înveleşte faţa
posterioară a irisului. Nu are proprietăţi fotoreceptoare.

Mediile transparente ale globului ocular

a. Umoarea apoasă este un lichid incolor, perfect transparent ce umple camera
anterioară şi posterioară a globului ocular.
Camera anterioară este delimitată anterior de cornee iar posterior de faţa anterioară a
irisului şi de zona centrală a cristalinului.
Camera posterioară este delimitată anterior de faţa posterioară a irisului, posterior de
cristalin şi de ligamentul său suspensor iar periferic de corpul ciliar.
Cele două camere comunică prin orificiul pupilar.
b. Cristalinul este o lentilă biconvexă aşezată în plan frontal, între iris şi corpul vitros.

3
 Cristalinul este alcătuit din capsulă, un epiteliu şi din fibre cristaliniene. Capsula se
numeşte cristaloidă şi este o membrană elastică cu structură lamelară. Epiteliul este situat sub
cristaloidă. Fibrele cristalinului sunt aşezate concentric în formă de lame.
c. Corpul vitros este reprezentat de un gel ce ocupă spaţiul dintre cristalin şi peretele
globului ocular.

2. Anexele globului ocular

Sunt reprezentate de o serie de formaţiuni aflate în imediata vecinătate a globului ocular,
cu rol în protecţia şi mobilitatea acestuia. Se subîmpart în organe anexe de protecţie şi organe
anexe de motilitate.
a. Organele anexe de protecţie sunt reprezentate de orbite, pleoape, sprâncene,
conjunctivă şi aparatul lacrimal.
b. Organele anexe de motilitate sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular.
Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt muşchi striaţi: patru muşchi drepţi (superior,
inferior, lateral şi medial) şi doi muşchi oblici (superior şi inferior).
Cu excepţia muşchiului oblic inferior, ei se inseră printr-un tendon comun (tendonul lui
Zinn) în vârful orbitei.

CALEA OPTICĂ ŞI PROIECŢIA EI CORTICALĂ

Segmentul de conducere al analizatorului vizual se numeşte „calea optică”. Este
alcătuită din: protoneuron (celula bipolară), deutoneuron (celula multipolară) şi al treilea neuron
aflat în corpul geniculat lateral. Axonii deutoneuronului formează nervul optic, acesta
încrucişează cu cel opus la nivelul chiasmei optice, apoi, sub forma tractului optic, se îndreaptă
spre ariile 17,18,19, din lobul occipital, unde se proiectează radiaţiile optice.

4
 Ochiul
(vedere anterioară)

1.sprânceana 2.corneea şi irisul 3.plica conjunctivă semilunară 4.unghiul ochiului 5.comisura

palpebrală medială 6.tunica conjunctivă 7.pleoapa inferioară 8.pupila 9.limbus palpebralis
posterior 10.limbus palpabralis anterior 11.comisura palpebrală laterală 12.pleoapa superioară

5
 Organele de mişcare ale ochiului

1.nervul lacrimal 2.nervul frontal 3.nervul trohlear 4.m.ridicător palpebral superior 5.m.drept
superior 6.nervul oculomotor 7.m.oblic superior 8.nervul optic 9.m.drept medial 10.vena
oftalmică inferioară 11.m.drept inferior 12. m.oblic inferior 13.fisura orbitală inferioară
14.m.drept lateral 15.nervul abducens 16.fisura orbitală superioară 17.vena oftalmică superioară

6
 Ochiul
(secţiune transversală)

1.polul anterior al ochiului 2.faţa anterioară a corneei 3.cristalinul 4.camera anterioară 5.camera
posterioară 6.procesul ciliar 7.zona ciliară 8.corpul ciliar 9.partea ciliară a retinei 10.punct nodal
11.m.drept lateral 12.corpul vitros 13.fovea centrală a maculei 14.excavatio disci 15.discul
nervului optic 16.vena centrală retiniană 17.nervul optic 18.artera centrală retiniană 19.vagina
externă a nervului optic 20.partea optică a retinei 21.sclerotica 22.coroida 23.m.drept medial
24.dimensiunea ecuatorială 25.ora serrata 26.faţa poste-rioară a cristalinului 27.tunica
conjunctivă 28.m.ciliar 29.ligamentul pectinatum anguli iridocornealis 30.stratul pigmentar al
retinei 31.iris 32.faţa posterioară a retinei 33.corneea 34.axul vizual 35.axul bulbar extern

7
 ANALIZATORUL GUSTATIV

Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii gustativi din

mucoasa linguală. Aceştia sunt situaţi la nivelul papilelor circumvalate, fungiforme şi foliate.
Papilele filiforme nu conţin muguri gustativi.
Mugurele gustativ este alcătuit din celule senzoriale gustative şi din celule de susţinere.
Extremitatea sa externă prezintă un canal gustativ, ce se deschide la suprafaţa epiteliului printr-
un por gustativ.
Polul apical al celulelor gustative prezintă cili gustativi (microvilozităţi). Ei sunt grupaţi
în canalul gustativ, unde vin în contact cu diferitele substanţe. Fibrele nervoase pătrund în
mugurele gustativ şi formează aici un plex. De la acest plex pleacă fibre ce se ramifică atât în
interiorul cât şi în jurul mugurelui gustativ. Ele sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din
ganglionii nervoşi situaţi pe traiectul nervilor cranieni ce inervează mucoasa linguală (nervul
facial, nervul glosofaringian şi nervul vag).

Segmentul intermediar sau „calea gustativă” este alcătuit din trei neuroni senzitivi.
Primul neuron este situat în ganglionii nervoşi de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian şi
vag. Axonii fac sinapsă cu al doilea neuron senzitiv, situat în nucleul tractului solitar din
trunchiul cerebral. Al treilea neuron senzitiv se află în talamus.

Segmentul central se află în scoarţa cerebrală, în porţiunea inferioară a girului

postcentral.

1
 ANALIZATORUL OLFACTIV

Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele olfactive din

mucoasa olfactivă. Această mucoasă acoperă lama ciuruită a etmoidului, faţa medială a
cornetului nazal superior şi o parte din septul nazal (partea superioară).
Celulele olfactive sunt reprezentate de neuroni bipolari senzitivi (primul neuron senzitiv
al analizatorului olfactiv). Dendritele lor se termină prin butonul olfactiv, de la care pleacă cili
olfactivi cu rol în recepţia excitaţiilor olfactive. Axonii pornesc de la polul bazal pătrund în
corion şi alcătuiesc nervul olfactiv. Apoi este străbătută lama ciuruită a etmoidului şi se ajunge la
bulbul olfactiv unde se realizează sinapsa cu dendritele celulelor mitrale.
Segmentul intermediar sau calea de conducere sau „calea olfactivă” are în componenţa
sa axonii celulelor olfactive care formează nervii olfactivi şi axonii celulelor mitrale care
formează tracturile olfactive.
Protoneuronul este reprezentat de celula olfactivă iar deutoneuronul este reprezentat de
celula mitrală.
Segmentul central este reprezentat de centrii primari şi secundari.
Centrii primari sunt reprezentaţi de trigonul olfactiv, substanţa perforată anterioară şi
girul subcalos.
Centrii secundari sunt reprezentaţi de girul hipocampului şi nucleul amigdalian (situat în
profunzimea şanţului lateral al emisferelor cerebrale). Între centrii primari şi cei secundari sunt
numeroase conexiuni.

2
 Regiunea olfactivă

1.bulbul olfactiv 2.nervii olfactivi 3.tractul olfactiv 4.cornetul nazal superior 5.nervii olfactivi
6.septul nazal 7.cornetul nazal inferior 8.cornetul nazal mijlociu

3
 ANALIZATORUL CUTANAT

Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic (receptorii din piele), un
segment de conducere (căile sensibilităţii tactile, termice şi dureroase) şi un segment central
(zona de proiecţie a sensibilităţii generale la nivelul scoarţei cerebrale).

PIELEA
Pielea sau tegumentul este un organ conjunctivo-epitelial cu o suprafaţă neregulată,
brăzdată de o serie de depresiuni, numite pliuri sau cute.
Pielea este alcătuită din trei straturi principale: epidermul, dermul şi hipodermul.
a. Epidermul este stratul superficial, de natură epitelială, despărţit de derm printr-o
membrana bazală. Conţine terminaţii nervoase libere.
Epidermul se compune din două straturi principale:
- stratul superficial, subţire, numit strat cornos.
- stratul profund, gros, numit strat mucos.
b. Dermul este reprezentat de o membrană conjunctivă densă.
În constituţia sa intră o substanţă fundamentală, fibre conjunctive şi elemente
celulare.
La nivelul său se găsesc glandele sebacee, canalele de excreţie ale glandelor
sudoripare, partea dinspre suprafaţă a foliculilor piloşi, vase sanguine, nervi şi corpusculi
senzitivi.
c. Hipodermul este stratul profund al pielii, situat sub derm, alcătuit din ţesut conjunctiv
lax. În ochiurile acestor fibre se află celule grase mari, care formează în ansamblu „paniculul
adipos”.
Hipodermul mai conţine vase , nervi, copusculi senzitivi (Vater-Pacini, Golgi-Mazzoni,
Ruffini), etc.
Inervaţia pielii este deosebit de bogată. La nivelul pielii întâlnim fibre nervoase motorii şi
fibre nervoase senzitive.
Fibrele nervoase senzitive se clasifică în fibre nervoase senzitive libere şi fibre nervoase
senzitive încapsulate. Fibrele nervoase libere au aspect de arborizaţii dendritice şi se găsesc în
epiderm şi în derm. Cele încapsulate sunt prezente la nivelul dermului şi hipodermului şi se

4
numesc corpusculi senzitivi. Ei sunt: corpusculii Meissner, corpusculi Krause, corpusculi Vater-
Pacini, corpusculi Golgi-Mazzoni şi corpusculi Ruffini.

Segmentul de conducere
Segmentul de conducere al analizatorului cutanat este alcătuit din căile nervoase cuprinse
între receptori şi segmentul central. Acestea sunt căile sensibilităţii exteroceptive.

Segmentul central
Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat în girul postcentral din lobul
parietal, ariile, 3,1,2, precum şi aria 5 şi aria 7. La acest nivel impulsurile sunt prelucrate de
scoarţa cerebrală şi devin conştiente, prin capacitatea acesteia de analiză şi sinteză.

5
 ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Analizatorul acustico-vestibular are în constituţia sa anatomică următoarele segmente:
urechea, segmentul intermediar (calea acustică şi vestibulară) şi segmentul central.

URECHEA
Urechea este alcătuită din urechea externă, urechea mijlocie şi urechea internă.
1. Urechea externă cuprinde pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
a. Pavilionul urechii este o formaţiune în formă de pâlnie alcătuită dintr-un schelet fibro-
cartilaginos acoperit de piele.
b. Conductul auditiv extern este reprezentat de un canal lung de 2-3 cm ce ajunge până la
membrana timpanică. El are iniţial o porţiune cartilaginoasă apoi o porţiune osoasă (situată în osul
temporal).
2. Urechea mijlocie este alcătuită din cavitatea timpanică şi anexele acesteia (trompa lui Eustachio
şi celulele mastoidiene).
a. Cavitatea timpanică este săpată în osul temporal, are o formă neregulată iar în interiorul
cavităţii timpanice se află trei oase articulate între ele (ciocanul, nicovala şi scăriţa), muşchi şi
ligamente.
b. Anexele cavităţii timpanice sunt reprezenate de trompa lui Eustachio, un conduct ce face
legătura cu faringele şi celulele mastoidiene, cavităţi pline cu aer săpate în porţiunea mastoidiană
a osului temporal.
3. Urechea internă este reprezentată de un sistem de canalicule numit labirint.
Se descrie un labirint osos, în interiorul căruia se găseşte un labirint membranos.
Între cele două se află un spaţiu umplut cu perilimfă.
În interiorul labirintului membranos este un alt lichid, numit endolimfă.
a. Labirintul osos cuprinde vestibulul osos, canalele semicirculare osoase şi melcul osos
(sau cohleea).
Vestibulul osos comunică cu urechea medie prin cele două ferestre, (ovală situată superior
şi rotundă, situată inferior de cea ovală), cu canalele semicirculare, prin orificiile de deschidere ale
acestora, cu melcul osos şi cu cavitatea craniană (prin conductul auditiv intern).
Canalele semicirculare (superior, posterior şi lateral) sunt cavităţi tubulare orientate în
cele trei planuri ale spaţiului.

1
 Fiecare canal prezintă la una din extremităţi o dilataţie numită ampulă.
Canalele se deschid în vestibul numai prin cinci orificii, deoarece extremităţile a două
dintre ele se unesc şi au un orificiu comun.
Melcul osos (cohleea) este o cavitate tubulară, spiralată (de două ori şi jumătate) în jurul
unui ax central numit columelă.
În interior, pe toată lungimea sa, columela prezintă o proeminenţă numită lama spirală.
Aceasta împarte incomplet lumenul conductului în două spaţii, unul superior (numit rampa
vestibulară) şi altul inferior (numit rampa timpanică).
b. Labirintul membranos este alcătuit din vestibul membranos, canale semicirculare
membranoase şi melc membranos.
Vestibulul membranos este alcătuit dintr-o veziculă superioară numită utriculă (în care se
deschid canalele semicirculare membranoase) şi o veziculă inferioară numită saculă. Acestea
comunică între ele printr-un canal. Sacula comunică cu porţiunea iniţială a membrului membranos
prin canalul lui Hensen.
Canalele semicirculare membranoase se află în interiorul celor osoase.
La nivelul utriculei, saculei şi ampulelor, epiteliul prezintă zone cu structură deosebită,
numite macule şi creste ampulare. Aceste zone reprezintă segmentul periferic sau receptorul
analizatorului vestibular.
Maculele sunt două, una la nivelul utriculei şi alta la nivelul saculei.
Crestele ampulare sunt trei, fiind localizate în cele trei ampule ale canalelor semicirculare.
Melcul membranos sau canalul cohlear ocupă numai o parte a melcului osos. În secţiune
transversală el are forma unui triunghi cu baza spre periferie, spre lama de contur şi cu vârful către
columelă. Este despărţit de rampa vestibulară prin membrana vestibulară, iar de rampa timpanică,
prin lama spirală osoasă, completată de membrana bazilară.
Canalul cohlear are trei pereţi: unul extern (ligamentul spiral), unul vestibular (membrana
vestibulară) şi altul timpanic (lama spirală osoasă şi membrana bazilară).
Pe faţa cohleară a membranei bazilare se află receptorul analizatorului acustic, organul
Corti. Acesta este alcătuit din membrana bazilară, epiteliul senzorial auditiv şi membrana tectoria.

CALEA ACUSTICĂ ŞI PROIECŢIA EI CORTICALĂ

Segmentul de conducere al analizatorului acustic se numeşte „cale cohleară” sau

2
acustică. Această cale conduce impulsurile de la receptor (situat în melcul membranos) spre
scoarţa cerebrală (lobul temporal).
Calea acustică cuprinde: protoneuronul (în ganglionul spiral Corti), deutoneuronul (în
nucleii cohleari dorsal şi ventral din trunchiul cerebral) şi al treilea neuron (în corpul geniculat
medial din metatalamus).
Segmentul central sau de percepţie al analizatorului acustic se află în profunzimea scizurii
Sylvius şi pe faţa superioară a lobului temporal. Se realizează numeroase conexiuni cu ariile 6 şi
8 din lobul frontal şi cu aria 44 (aria vorbirii).

CALEA VESTIBULARĂ ŞI PROIECŢIA EI CORTICALĂ

Segmentul de conducere al analizatorului vestibular se numeşte „cale vestibulară”. Ea
conduce impulsurile de la receptori, situaţi în utriculă şi saculă, la nivelul maculelor şi în canalele
semicirculare, la nivelul crestelor ampulare, spre centrii din trunchiul cerebral, cerebel şi scoarţă.
Partea periferică a acestei căi este reprezentată de nervul vestibular iar cea centrală de fibre
nervoase ce pornesc din nucleii vestibulari şi apoi merg spre centrii subcorticali şi corticali.
Segmentul central. Se consideră că proiecţia corticală a căii vestibulare se află localizată
în scoarţa cerebrală a lobului temporal.

ANALIZATORUL GUSTATIV
Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii gustativi din
mucoasa linguală.
Aceştia sunt situaţi la nivelul papilelor circumvalate, fungiforme şi foliate.
Papilele filiforme nu conţin muguri gustativi.
Mugurele gustativ este alcătuit din celule senzoriale gustative şi din celule de susţinere.
Extremitatea sa externă prezintă un canal gustativ ce se deschide la suprafaţa epiteliului printr-un
por gustativ.
Polul apical al celulelor gustative prezintă cili gustativi (microvilozităţi). Ei sunt grupaţi în
canalul gustativ unde vin în contact cu diferitele substanţe.
Fibrele nervoase pătrund în mugurele gustativ şi formează aici un plex. De la acest plex
pleacă fibre ce se ramifică atât în interiorul cât şi în jurul mugurelui gustativ. Ele sunt dendrite ale
neuronilor senzitivi din ganglionii nervoşi situaţi pe traiectul nervilor cranieni ce inervează

3
mucoasa linguală (nervul facial, nervul glosofaringian şi nervul vag).
Segmentul intermediar sau „calea gustativă ” este alcătuit din trei neuroni senzitivi.
Primul neuron este situat în ganglionii nervoşi de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian
şi vag. Axonii fac sinapsă cu al doilea neuron senzitiv, situat în nucleul tractului solitar din
trunchiul cerebral.
Al treilea neuron senzitiv se află în talamus.
Segmentul central se află în scoarţa cerebrală, în porţiunea inferioară a girului postcentral.

ANALIZATORUL OLFACTIV
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele olfactive din
mucoasa olfactivă.
Această mucoasă acoperă lama ciuruită a etmoidului, faţa medială a cornetului nazal
superior şi o parte din septul nazal (partea superioară).
Celulele olfactive sunt reprezentate de neuroni bipolari senzitivi (primul neuron senzitiv al
analizatorului olfactiv).
Dendritele lor se termină prin butonul olfactiv de la care pleacă cili olfactivi cu rol în
recepţia excitaţiilor olfactive.
Axonii pornesc de la polul bazal, pătrund în corion şi alcătuiesc nervul olfactiv. Apoi este
străbătută lama ciuruită a etmoidului şi se ajunge la bulbul olfactiv unde se realizează sinapsa cu
dendritele celulelor mitrale.
Segmentul intermediar sau calea de conducere sau „calea olfactivă” are în componenţa
sa axonii celulelor olfactive care formează nervii olfactivi şi axonii celulelor mitrale care formează
tracturile olfactive.
Protoneuronul este reprezentat de celula olfactivă iar deutoneuronul este reprezentat de
celula mitrală.
Segmentul central este reprezentat de centrii primari şi secundari.
Centrii primari sunt reprezentaţi de trigonul olfactiv, substanţa perforată anterioară şi girul
subcalos.
Centrii secundari sunt reprezentaţi de girul hipocampului şi nucleul amigdalian (situat în
profunzimea şanţului lateral al emisferelor cerebrale). Între centrii primari şi cei secundari sunt
numeroase conexiuni.

4
 SISTEMUL NERVOS - GENERALITĂȚI
Sistemul nervos este format din sistemul nervos somatic (ce asigură legătura cu mediul
extern) şi sistemul nervos vegetativ (care coordonează funcţiile organelor interne).
Sistemul nervos somatic se împarte în sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos central este alcătuit din encefal (în constituţia căruia intră emisferele
cerebrale, diencefalul, cerebelul şi trunchiul cerebral) şi măduva spinării.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din nervii cranieni şi nervii spinali.
Atât encefalul cât şi măduva spinării sunt învelite în membrane cu rol trofic şi de protecţie
numite meninge (meninge cerebrale şi meninge spinale).