TEMA 1.

CONTRACTUL DE FACTORING

1. Noţiunea contractului şi delimitarea factoringului de cesiunea de creanţă

Termenul factoring este o transcriere a cuvântului englez factoring, care denotă o varietate a activităţii de
antreprenoriat, mai exact, o activitate de intermediere. Respectiv, cuvântul factor înseamnă comisionar,
agent, intermediar.
Pentru legislaţia naţională, factoringul este un contract absolut nou, anterior necunoscut nici doctrinei,
nici legislaţiei civile.
Potrivit alin.(1) art.1811 CC RM, prin contractul de factoring, o parte, care este furnizorul de bunuri şi
servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi, care este o întreprindere de factoring (factor),
creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi
efectuare de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două din următoarele obligaţii:
a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor;
d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere).
Din această definiţie reiese că contractul de factoring este un contract sinalagmatic, consensual, oneros şi
cu executare succesivă. El este un contract complex, incluzând elemente specifice creditului, prestării
serviciilor financiare şi cesiunii de creanţă.
În România potrivit alin.(2) lit.b) art.6 al Legii 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale factoringul este definit ca fiind contractul încheiat între o parte, denumit aderent, furnizoare
de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată,
denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra
riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
Chiar dacă nu putea fi considerată o veritabilă definiţie a contractului de factoring, norma legală mai sus
reprodusă avea meritul de a conţine elementele definitorii ale acestuia, precum: caracterele juridice,
părţile contractante, obiectul şi principalele efecte juridice.
În legislaţia naţională, potrivit alin.(5) art.1811 CC RM faţă de contractul de factoring se aplică
prevederile referitoare la cesiunea de creanţă în care dispoziţiile contractului de factoring nu prevăd sau
din esenţa factoringului nu reiese altfel.
Cesiunea de creanţă, cunoscută în dreptul privat roman, în propria sa evoluţie s-a modificat, fiind
generalizat în noi raporturi civile, mai moderne, mai bogate după esenţa şi structura lor juridică. Astfel, a
luat naştere un nou contract civil – contractul de factoring, care are la temelia sa unele principii şi
reglementări preluate din dreptul privat roman.
Relaţiile de factoring au un caracter mai complicat decât o cesiune de creanţă obişnuită, îmbinându-se nu
doar cu relaţiile de împrumut şi credit, dar şi cu posibilitatea prestării altor servicii financiare, cum ar fi
evidenţa contabilă, asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor ş.a.
Având la bază principiile cesiunii de creanţă, contractul de factoring se deosebeşte esenţial de o cesiune
de creanţă obişnuită prin următoarele caracteristici:
• obiectul cesiunii este un drept, o creanţă, pe când obiectul factoringului pot fi şi acţiunile de
finanţare a aderentului, inclusiv împrumuturile şi plăţile în avans, ţinerea contabilităţii creanţei şi altele;
• în cesiunea de creanţă, odată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului, în virtutea legii, trec
garanţiile şi alte drepturi accesorii, pe când drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor trec asupra
factorului o dată cu încheierea transferului creanţei asupra factorului, dar numai în măsura în care acest
fapt este prevăzut de contractul de factoring;
• cesiunea de creanţă poate avea loc nu numai în baza unui contract, dar şi în baza legii, a unei
hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice (art.566 CC RM), pe când transmiterea
drepturilor aderentului în raporturile de factoring poate avea loc doar în baza contractului respectiv;
• titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţământul debitorului, unui terţ, dacă aceasta
nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii între părţi sau legii (art.557 CC RM), pe când în contractul de
factoring despre cesiunea creanţelor debitorii aderentului poate să fie notificaţi, iar în contractul de
factoring acoperit – fără notificarea creditorilor (art.1820 CC RM).
Factoringul diferă de cesiunea de creanţă obişnuită şi prin componenţa părţilor participante la el.
Importanţa factoringului constă în faptul că furnizorul sau prestatorul este eliberat de procedurile legate
de efectuarea plăţilor pentru bunuri livrate, lucrările efectuate şi serviciile prestate, profitând astfel de
posibilitatea de a concentra toate eforturile la activitatea de fabricare, de producere a mărfurilor,
executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, de asemenea la efectuarea operaţiilor de marketing. Astfel
are loc separarea funcţiilor de producere şi comercializare a bunul, prestarea serviciilor şi efectuarea
acţiunilor necesare pentru asigurarea financiară a activităţii furnizorului sau prestatorului.
2. Contractul de factoring în interpretarea normelor internaţionale
Luând în consideraţie faptul că factoringul internaţional poate juca un rol important în dezvoltarea
comerţului internaţional şi în scopul adoptării unor reguli uniforme de reglementare a cadrului legal,
Institutul Internaţional pentru unificarea dreptului privat a elaborat Convenţia cu privire la factoringul
internaţional (Convenţia UNIDROIT), semnată la Ottava (Canada) la 28.05.1988. Până în prezent,
Republica Moldova nu a aderat la această Convenţie, însă prevederile noului CC RM sunt în absolută
concordanţă cu normele acestui act normativ internaţional, mai bine zis, ele sunt, în mare parte, preluate
din normele contractului de factoring internaţional.
Scopurile majore care stau la temelia acestei Convenţii sunt facilitarea factoringului internaţional,
asigurarea unui echilibru echitabil intereselor tuturor participanţilor la tranzacţiile comerciale
internaţionale.
Prin aprobarea Convenţiei sus-numite, au fost rezolvate două probleme importante – aprobarea unor
norme internaţionale unificate, care au fost elaborate ţinându-se cont de reglementările naţionale şi
aprobarea unor norme internaţionale, care nu sunt reglementate de sistemele naţionale de drept.
Contractul de factoring internaţional este tratat în această Convenţie ca o tranzacţie bilaterală, încheiată
între o parte, numită furnizor (producător) şi o altă parte, numită agent financiar (factor), prin care
furnizorul cedează sau se obligă să cedeze în viitor factorului creanţele sale, care rezultă din contractele
de vânzare-cumpărare, încheiate între furnizor şi cumpărător, iar factorul se obligă să îndeplinească cel
puţin două din următoarele obligaţii:
• finanţarea furnizorului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
• evidenţa contabilă a creanţelor;
• încasarea creanţelor;
• asigurarea protecţiei insolvabilităţii debitorilor.
În art.2 al Convenţiei se menţionează că normele contractului de factoring internaţional nu pot fi aplicate
asupra contractelor de vânzare-cumpărare a mărfurilor destinate pentru folosinţa personală, casnică sau
familială. Prin urmare, această Convenţie se aplică doar în relaţiile comerciale dintre antreprenori.
Convenţia cu privire la factoringul internaţional este în concordanţă cu normele Convenţiei de la Viena
din 1980 cu privire la contractele internaţionale de vânzare a bunului.
În Convenţia cu privire la factoringul internaţional, termenii marfă şi vânzare a bunului includ, respectiv,
noţiunea de servicii şi prestări servicii (vânzări de servicii).
Operaţiile de factoring internaţional au obţinut o largă aplicare în practica comercială internaţională.
Astfel, în perioada 1989-1997, volumul aplicării factoringului internaţional s-a majorat de la 90 până la
450 mil. dolari SUA. La data de 01 ianuarie 1998 pe piaţa mondială operaţiile de factoring erau utilizate
de către 60 000 de agenţi economici. După datele asociaţiei internaţionale de factoring “International
Factors Group SC” în 1998 volumul internaţional al operaţiilor de factoring constituia 400 mld. dolari
SUA.

3. Elementele contractului de factoring

Părţile contractului de factoring sunt următoarele: întreprinderea de factoring (factor), care dobândeşte
creanţele de la partenerul său contractual şi care prestează acestuia unele servicii sau efectuează lucrări cu
o terţă persoană, şi aderentul – furnizorul de bunuri şi servicii.
Din conţinutul normei stipulate în art.1811 CC RM reiese că părţile factoringului pot fi doar persoanele ce
constituie subiecţi de drept, care practică activitatea de antreprenoriat şi sunt înregistrate într-o formă
organizatorico-juridică, prevăzută de lege.
În calitate de întreprindere de factoring în Republica Moldova pot activa instituţiile financiare care au
dreptul de a efectua activităţi financiare. Aceste instituţii pot activa în calitate de întreprindere de
factoring în virtutea statutului lor juridic, stabilit de Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie
1995, fără necesitatea de a primi o autorizaţie (licenţă) specială. Realitatea însă constă în faptul că în
modificările din art.8 al Legea privind licenţierea unor genuri de activitate nr.451-XV din 30 iulie 2001
nu este indicat factoringul ca gen de activitatea pentru care este necesară licenţa. Prin urmare, în calitate
de întreprindere de factoring poate activa, pur teoretic, orice persoană juridică de drept privat cu scop
lucrativ (comercial).
În Republica Moldova prima, şi până când unica structură în domeniul factoringului a apărut în anul
2004, când a fost fondată Compania Naţională de Factoring „Moldfactor”.
O asemenea problemă există şi în alte ţări. Pentru comparaţie putem menţiona că în baza art. 825 CC RM
al Federaţiei Ruse în calitate de factor pot activa doar băncile, instituţiile financiare şi alte organizaţii
comerciale, care dispun de licenţă pentru acest gen de activitate. Însă legislaţia Federaţiei Ruse nu
stabileşte care organ de stat este împuternici de a elibera o astfel de licenţă.
Obiectul contractului de factoring îl constituie creanţele cesionate sau serviciile prestate şi lucrările
efectuate de către factor. Potrivit alin.(4) art.1811 CC RM părţile sunt obligate să precizeze mărimea,
volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor care fac obiectul contractului. Pot fi cesionate creanţele
existente sau viitoare, precum şi cele condiţionate.
Obiectul contractului de factoring pot fi toate creanţele aderentului sau doar o parte din ele (alin.(1)
art.1813 CC RM). Cesiunea creanţelor aderentului către factor are valoare juridică şi în cazul în care între
aderent şi debitor există o convenţie ce interzice o astfel de cesiune. Prin urmare, această clauză
contractuală, potrivit legii, nu are putere juridică pentru contractul de factoring.
Contractul de factoring se încheie în formă scrisă (alin.(2) art.1811 CC RM). Forma contractului se
determină în funcție de forma tranzacţiei pe care se bazează creanţa. Forma poate fi simplă sau notificată.
Contractul, conform căruia se efectuează cesiunea creanţelor existente sau viitoare, legate de tranzacţii
care impun înregistrarea de stat, urmează să fie înregistrat în ordinea stabilită pentru înregistrarea acestei
tranzacţii.
Factoringul, după natura sa juridică, este un contract cu titlu oneros şi se exprimă prin preţul datorat
factorului. Acest preţ este comisionul ce se cuvine factorului pentru serviciile prestate. Comisionul
constituie un anumit procent din creanţele cesionate, plus taxa stabilită pentru delcredere şi alte servicii.
Preţul este o condiţie esenţială a contractului de factoring, care, prin urmare, influenţează valabilitatea
acestei tranzacţii. Astfel, potrivit alin.(1) art.1816 CC RM, contractul este nul în cazul în care nu prevede
în mod expres suma ce urmează să fie plătită factorului. Suma se calculează în funcţie de circumstanţe,
punându-se accentul mai ales pe o eventuală taxă delcredere şi, suplimentar pe procentul care reprezintă
reţinerile totale din creanţele cesionate.
Preţul factoringului poate servi şi drept garanţie pentru factor. Potrivit alin.(2) art.1816 CC RM, în cazul
în care factorul cere o parte din suma creanţei ca garanţie pentru acoperirea riscurilor legate de derularea
contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod expres conţinutul şi mărimea sumei. Garanţia nu
poate depăşi 20% din suma creanţei.
Legislaţia în vigoare nu conţine oarecare prevederi cu privire la termenul contractului de factoring. Prin
urmare, termenul în acest contract se stabileşte prin acordul părţilor. Din natura juridică a contractului
rezultă că termenul minim este determinat de perioada de timp necesară pentru factorul să-şi realizeze
propriile drepturi şi obligaţii. Acest fapt ne dă temei pentru a considera că durata contractului de factoring
poate fi de câteva luni sau pe o perioadă mai îndelungată.