Tema 4 Contractul de Societate Civilă

CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ
1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de societate civilă

Potrivit art. 1926 CC RM, prin contractul de societate civilă, două sau mai multe persoane
(asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte
scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile.
Contractul de societate civilă reprezintă una din cele mai vechi instituţii juridice, fiind
cunoscut încă din dreptul roman (societas)1. Din considerentul că obţinerea anumitor rezultate în
asociere cu cineva este mai simplu sau mai puţin costisitor, oamenii întotdeauna au încercat să-şi
unească eforturile pentru atingerea diferitelor scopuri comune. Necesitatea reglementării
relaţiilor dintre persoanele care se asociau în vederea obţinerii rezultatelor dorite a determinat
apariţia acestui contract.
Din noţiunea legală rezultă caracterul consensual al contractului de societate civilă, care se
consideră încheiat în momentul în care părţile au convenit asupra clauzelor esenţiale. În lipsa
unor prevederi legale exprese, deducem că unica clauză esenţială a contractului este cea cu
referire la obiectul societăţii civile2.
De regulă, în cadrul obligaţiilor ce decurg din contracte, părţile raportului obligaţional
urmăresc interese proprii şi diferite unul de altul 3. Contractul de societate civilă este unul din
puţinele contracte civile, în care părţile urmăresc acelaşi scop. Această deosebire determină
natura contractului şi ne permite să-l delimităm de alte contracte civile. În acelaşi timp, scopul
comun urmărit de părţile contractului de societate civilă complică determinarea caracterelor lui
juridice.
Astfel, deşi toate părţile sunt obligate la anumite prestaţii, nu toţi autorii recunosc
caracterul sinalagmatic al contractului de societate civilă4. În ceea ce ne priveşte, ne raliem la
părerea autorilor care atribuie contractului de societate civilă caracterul sinalagmatic, din
considerentul că fiecare asociat se obligă faţă de celălalt să contribuie cu prestaţia pe care o
datorează5. Datorită faptului că obligaţiile asociaţilor coincid (ca esenţă, nu obligatoriu şi ca
întindere), toţi asociaţii au concomitent calitatea de debitor şi de creditor. Pentru a sublinia
această particularitate, legea operează cu termenul generic de asociaţi.
Contractul de societate civilă este un contract oneros, cu particularitatea că fiecare parte
urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial, însă nu pe seama prestaţiei celeilalte părţi, ci ca
rezultat al activităţii lor comune6. Asociatul care a adus contribuţia în societatea civilă este în
drept să primească partea lui de venit rezultată din funcţionarea societăţii civile.
Pornind de la noţiunea contractului de societate civilă, asociaţii vor împărţi între ei toate
beneficiile şi pierderile. Deşi există posibilitatea de a suporta anumite pierderi ca rezultat al
activităţii desfăşurate în comun, contractul este comutativ, şi nu aleatoriu, or, întinderea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor la contractul de societate civilă nu depinde de un eveniment
viitor şi nesigur7.
Contractul de societate civilă este un contract cu executare succesivă. Atingerea unui scop
comun ce rezultă din contractul de societate civilă este de neconceput în afara noţiunii de timp,
1
Molcuţ E., Drept privat roman. Ediţie revăzută şi adăugită, București: Universul Juridic, 2011, p. 170.
2
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., p.357.
3
În majoritatea contractelor civile scopul părţilor este diferit, comun fiind doar efectul produs de contract. Astfel,
vânzătorul are scopul de a vinde, iar cumpărătorul - de a procura un bun, ca efect realizându-se transferul
dreptului de proprietate; Locatorul - de a transmite bunul în folosinţă şi de a obţine venituri, iar locatarul - de a
folosi calităţile utile ale bunului închiriat etc.
4
Potrivit unor opinii, deşi părţile contractului de societate civilă se obligă la anumite prestaţii, această obligaţie nu
este corelativă. Asociatul prestează nu datorită faptului că prestează cealaltă parte, ci pentru atingerea scopului
comun urmărit de toţi participanţii. A se vedea: О. С. Иоффе, op. cit., p. 734.
5
Deak Fr., op. cit., p. 422-423.
6
Există opinii, potrivit cărora contractul de societate civilă are un caracter gratuit. A se vedea: О. С. Иоффе, op.
cit., p. 735.
7
astfel încât realizarea contractului uno inctu nu este posibilă. Pe toată durata contractului,
asociaţii rămân obligaţi unul faţă de celălalt.
Încheind un contract de societate civilă, părţile nu constituie o persoană juridică. Dacă
părţile urmăresc constituirea unei societăţi comerciale sau a unei organizaţii necomerciale, acest
contract nu va mai fi de societate civilă.
Spre deosebire de majoritatea contractelor civile, care, după numărul de voinţe exprimate
sunt bilaterale, contractul de societate civilă poate fi şi multilateral.
Contractul de societate civilă este marcat de un puternic caracter personal. Încrederea
reciprocă a asociaţilor are un rol determinant la încheierea şi realizarea acestui contract. Potrivit
art. 1931 CC RM, asociatul nu poate ceda drepturile ce decurg din contractul de societate civilă
unui terţ, fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi8.
2. Elementele contractului de societate civilă

Părţile contractante se numesc asociaţi sau participanţi. După cum s-a menţionat deja,
datorită scopului comun urmărit de către părţile acestui contract, ele îmbină concomitent atât
calitatea de creditor, cât şi cea de debitor. În calitate de asociat poate participa orice persoană
care este înzestrată cu capacitatea de a încheia acte de dispoziţie 9. Minorii şi persoanele
incapabile nu pot fi parte contractantă nici cu autorizarea reprezentanţilor lor legali 10.
Organizaţiile necomerciale, pornind de la capacitatea lor specială, pot încheia contracte de
societate civilă în cazul în care aceasta corespunde scopurilor lor statutare.
Obiect al contractului de societate civilă reprezintă conduita asociaţilor, adică totalitatea
acţiunilor desfășurate în comun, îndreptate spre atingerea scopului determinat în contract. Scopul
asocierii, pornind de la noţiunea contractului, poate fi economic sau de altă natură. Scopurile
economice sunt cele patrimoniale sau lucrative (obţinerea unor beneficii patrimoniale sau
realizarea unor economii, adică evitarea unor pierderi patrimoniale), iar alte scopuri, pe cale de
consecinţă, nu pot fi decât scopuri nepatrimoniale 11. Potrivit art. 1927 CC RM, obiectul
contractului de societate civilă trebuie să fie licit şi constituit în interesul comun al asociaţilor.
În conformitate cu art. 1929 CC RM, fiecare asociat este dator să verse contribuţiile
convenite prin contract pentru constituirea fondului comun al societăţii civile. Contribuţiile pot
consta din bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale. Interpretând sistematic normele care
reglementează contractul de societate civilă, observăm că partenerii pot să-şi aducă aportul şi
prin muncă (executarea anumitor lucrări, prestarea serviciilor etc.). Contribuţia asociaţilor poate
consta exclusiv într-o sumă de bani12.
Forma contractul de societate civilă poate fi scrisă sau oral (art. 1928 CC RM). Forma
scrisă este necesară în cazurile prevăzute de art. 322 CC RM, cu sancţiunea imposibilităţii
dovedirii existenţei contractului prin proba cu martori. Dacă contribuţia unui asociat presupune
transmiterea unui drept real asupra imobilului, contractul urmează a fi încheiat în scris şi
înregistrat în registrul bunurilor imobile.
Termenul contractului este determinat de către părţi în contract şi este într-o legătură
directă cu scopul asocierii. Expirarea termenului contractului pentru care a fost constituită
societatea civilă, potrivit art. 1941 CC RM reprezintă temei de dizolvare a acesteia. Dacă părţile
nu au stabilit termenul în contract, acesta se consideră încheiat pe o perioadă nedeterminată13.
8
9
Codul civil din 1964 interzicea expres încheierea contractului între cetăţeni şi organizaţiile socialiste, astfel încât
părţi contractante puteau fi doar organizaţiile sau doar persoanele fizice.
10
Bloşenco A.,, op. cit., p. 218; Гражданское право. Том 2. Под ред. Сергеева А.П., p. 820.
11
Nu împărtăşim poziţia autorilor care consideră că societatea civilă nu poate fi constituită pentru realizarea altor
scopuri decât cele patrimoniale (A se vedea: Deak Fr., op. cit., p.422; Bloşenco A., op. cit., p.216). Astfel, dacă
două sau mai multe persoane îşi vor aduce aportul la crearea unei cantine sociale, scopul asociaţilor va fi altul
decât obţinerea beneficiilor patrimoniale.
12
Гражданское право. Под ред. Е. А. Суханова, с.308; După Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit.,
p.360.
13
3. Drepturile şi obligaţiile părţilor
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor
Potrivit cu art. 1929 CC RM, participanţii la societatea civilă sunt obligaţi să verse
contribuţiile convenite prin contract în modul şi termenul prevăzute. Contribuţiile pot să fie
inegale şi de natură diferită, însă niciunul dintre asociaţi nu poate fi scutit de obligaţia de a aduce
un aport. Mărimea contribuţiei fiecărui asociat are o importanţă determinantă la repartizarea
veniturilor şi pierderilor ce rezultă din funcţionarea societăţii civile. În lipsa unor clauze
contractuale contrare, asociatul participă la venituri şi suportă pierderile proporţional cotei-părţi
ce-i revine din patrimoniul social (art.1933 CC RM). Dacă mărimea contribuţiilor nu a fost
determinată prin contract, părţile se obligă la plata unor contribuţii egale14.
Legea instituie prezumţia transferului de proprietate asupra contribuţiei părţilor. Potrivit
alin.(3) art.1929 CC RM, contribuţiile partenerilor sunt considerate proprietate comună a
participanţilor, în cazul în care contractul nu prevede altfel.
După cum se menţionează în literatura de specialitate 15, prestaţiile în muncă (serviciile) ale
asociaţiilor nu trebuie să fie confundate cu activitatea comună desfăşurată în cadrul administrării
societăţii. Serviciile pe care asociaţii le prestează cu titlu de aporturi sunt acte şi fapte care
depăşesc cadrul activităţii comune obişnuit şi care sunt de natură să aducă foloase societăţii în
virtutea aptitudinilor speciale sau profesiei asociatului respectiv (zidar, zugrav, electrician,
arhitect etc.).
Din considerentul că aportul asociaţilor poate fi în formă de bunuri (inclusiv drepturi
patrimoniale), bani sau în prestarea unei activităţi, părţile urmează a evalua valoarea bănească a
contribuţiei fiecăruia pentru determinarea cotelor-părţi ce le aparţin16.
Pe lângă obligaţia de vărsare a contribuţiei, partenerii mai au obligaţiunea să participe la
administrarea societăţii civile, deoarece doar crearea unui fond comun, de cele mai dese ori, nu
este suficient pentru atingerea scopului trasat. În lipsa unor prevederi contractuale contrare,
asociaţii gestionează de comun acord actele societăţii şi reprezintă împreună societatea în
raporturile cu terţii (alin.(1) art.1932 CC RM). Părţile pot împuternici prin contract unul sau mai
mulţi parteneri pentru îndeplinirea funcţiilor conducerii societăţii civile. În acest caz, drepturile
şi obligaţiile asociatului împuternicit cu administrarea şi reprezentarea societăţii se determină
potrivit normelor privind contractul de mandat dacă contractul de societate civilă nu prevede
altceva. Dacă administrarea a fost încredinţată mai multor asociaţi, fără a li se determina
atribuţiile şi fără a se arăta că ei trebuie să acţioneze în comun, atunci fiecare are dreptul să
acţioneze de unul singur în numele societăţii 17. Actele încheiate de asociatul împuternicit cu
funcţii de administrare şi reprezentare obligă toţi partenerii societăţii civile. Pentru evitarea
oricărui abuz din partea asociaţilor aflaţi la conducere, oricare alt asociat poate obiecta la
încheierea actului juridic în numele societăţii 18. Dacă asociatul ignoră obiecţiile celorlalţi asociat,
actul va fi considerat încheiat în numele său personal şi nu în numele societăţii (alin.(3) art.1932
CC RM).
Obligaţiile ce decurg din contractul de societate civilă urmează a fi executate cu bună-
credinţă şi cu diligenţa necesară în asemenea raporturi. De modul în care părţile îşi vor executa
obligaţiile depinde, în mare parte, atingerea scopului care a constituit cauza asocierii. Atât
obţinerea beneficiilor, cât şi suportarea eventualelor riscuri sunt puse în sarcina asociaţilor. Toţi
participanţii la contractul de societate urmează să repartizeze veniturile rezultate din activitatea
lor comună şi să participe la suportarea pierderilor. Art.1933 CC RM instituie regula generală de
14
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., 361.
15
Societatea civilă era recunoscută unul din cele cinci contracte consensuale (alături de vânzare, locaţiune, mandat
şi emfiteoză).În Institutele lui Gaius contractul de societate este definit ca şi contractul consensual, prin care două
sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun - un bun sau activitatea lor - pentru realizarea unui câştig.
A se vedea: Cocoş Șt., op. cit., p.224, 232.
16
17
Bloşenco A., op. cit., p.219.
18
repartizare a rezultatelor, potrivit căreia, asociaţii împart veniturile şi suportă pierderile
proporţional cotelor-părţi ce le revin din patrimoniul social al societăţii civile. Părţile pot stipula
în contract şi o altă modalitate de repartizare (în disproporţie cu valoarea aporturilor aduse), însă
în orice caz nu pot atribui unui asociat toate veniturile, nu-1 pot elibera de toate pierderile
precum şi nu-1 pot exclude de la împărţirea veniturilor 19. Prezenţa unor astfel de clauze în
contract nu va produce efecte juridice, fiind lovite de nulitate absolută, iar părţile vor repartiza
veniturile şi vor suporta cheltuielile potrivit regulii generale.
După cum s-a menţionat supra, contractul de societate civilă este marcat de un puternic
caracter personal. Datorită acestui fapt cota-parte sau alte drepturi ce i se cuvin unui asociat nu
pot fi transmise terţilor fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi. În cazul existenţei unor motive
temeinice, asociatului nu i se poate pretinde participarea în continuare la raporturile de societate
şi nici refuza retragerea. Legea oferă posibilitatea îngrădirii accesului terţilor, stabilind prin alin.
(2) art. 1931 CC RM dreptul de preemţiune al celorlalţi asociaţi în cazul înstrăinării unei cote-
părţi din patrimoniul social20.
Caracterul intuitu personae al contractului de societate a determinat şi caracterul incesibil
al creanţelor ce decurg din acesta. Potrivit art. 1935 CC RM, drepturile şi pretenţiile asociatului,
care decurg din raporturile contractuale, nu sunt transmisibile. Interdicţia este generală, astfel
încât creanţele nu vor putea fi cesionate nici terţilor, nici celorlalţi asociaţi.
Din considerentul că participantul la o societate civilă nu poate pune interesele proprii mai
presus de interesele societăţii, art. 1935 CC RM conţine norme menite să soluţioneze conflictul
de interese care apare în cazul concurenţei creanţelor. Astfel, dacă un asociat este creditorul unei
sume exigibile al unei persoane, care în acelaşi timp este şi debitor cu o sumă exigibilă faţă de
societate, primul va fi obligat să repartizeze ceea ce încasează de la un astfel de debitor atât în
creditul societăţii, cât şi în al său propriu, proporţional ambelor creanţe. Această obligaţie
persistă şi în cazul în care chitanţa eliberată de creditor specifică faptul că acceptarea plăţii s-a
făcut în scopul stingerii obligaţiei faţă de dânsul pe seama creditului său particular. Dacă
debitorul însuşi prevede cum se va distribui suma plătită între cele două creanţe, dispoziţia alin.
(1) art.1935 CC RM nu se va aplica, or, numai interesul creditorului cedează, atunci când intră în
conflict cu interesul societăţii, dar nu şi cu interesul debitorului, care este un terţ faţă de
societate21. În cazul în care chitanţa eliberată de creditor sau specificaţia plăţii de către debitor
indică faptul că acceptarea s-a efectuat doar în contul societăţii, atunci se va urma această
specificare, asociatul fiind lipsit de posibilitatea de a-şi adjudeca o parte din plată22.
Ca şi în cazul altor contracte, potrivit reglementărilor ce se conţin în art. 1938 CC RM,
participanţilor la societatea civilă le revine obligaţia de confidenţialitate. Aceasta se referă la
orice aspect legat de contractul de societate (participanţi, mărimea contribuţiei etc.) şi generează
răspunderea asociaţilor pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea ei.
Răspunderea asociaţilor
Potrivit art.1937 CC RM, fiecare asociat poartă răspundere pentru orice pagubă cauzată
societăţii prin culpa sa. Prejudiciul cauzat de asociat nu poate fi compensat cu foloasele aduse
societăţii prin prestaţiile asociatului în alte afaceri. Dacă asociatul foloseşte în interes propriu
sume de bani din patrimoniul social al societăţii, el datorează de drept dobânzi din ziua preluării,
fără a fi pus în întârziere.
19
Astfel de clauze sunt cunoscute în doctrină sub denumirea de clauze leonine sau aziniene (denumiri ce corespund
personajelor dintr-o fabulă a lui Jean de La Fontaine, după unii, sau a lui Esop, după alţii, în care leul şi măgarul
au decis să meargă la vânat împreună, iar modul în care au împărţit prada fiind uşor de înţeles). A se vedea pentru
detalii: Deleanu S., Clauza leonină în contractele de societate. În: Dreptul, 1992, nr. 2, p.36-37.
20
21
Debitorul care are două obligaţii scadente (una faţă de societate şi una faţă de asociat) poate avea un interes mai
mare în stingerea mai întâi a creanţei personale a asociatului (spre exemplu, în cazul în care aceasta este mai
oneroasă, fiind însoţită de garanţii reale sau personale, ori asigurată printr-o clauză penală etc.).
22
Pentru bunurile datorate în calitate de contribuţie, asociatul datorează garanţia de evicţiune
şi va răspunde pentru vicii, precum vânzătorul în contractul de vânzare-cumpărare. Asociatul va
răspunde ca şi vânzătorul doar în cazul în care a transmis contribuţia cu titlu de proprietate. În
cazurile în care în calitate de aport se transmite doar folosinţa bunului, nu vom mai putea extinde
aplicarea normelor de la vânzare-cumpărare. Potrivit alin.(3) art.1930 CC RM, dacă dreptul de
folosinţă asupra unui bun transmis în calitate de contribuţie se stinge anterior termenului pentru
care a fost transmis, asociatul este dator să compenseze costul în bani a folosinţei de care s-a
lipsit societatea. Neexecutarea obligaţiei de a transmite aportul constituit într-o sumă de bani îl
pune pe asociatul de drept în întârziere. Pe toată durata întârzierii, partenerul va datora dobânda
legală de întârziere şi va fi ţinut suplimentar să repare prejudiciul cauzat prin neexecutare sau
executare necorespunzătoare a obligaţiei (alin.(2) art.1930 CC RM).
În relaţiile cu terţii societatea nu există ca subiect de drept, or, contractul de societate civilă
nu dă naştere unei persoane juridice. Potrivit art. 1939 CC RM, faţă de terţi asociaţii răspund
solidar pentru obligaţiile societăţii. Raţiunea instituirii răspunderii solidare se justifică prin
necesitatea asigurării unei protecţii sporite pentru creditori, care nu trebuie să cunoască partea
fiecărui asociat şi să depindă de posibilităţile asociaţilor de a răspunde pentru obligaţiile
societăţii proporţional cotei-părţi deţinute.
4. Încetarea raporturilor contractuale

Posibilitatea de a cere rezoluțiunea contractului de societate civilă este diferită, în funcţie
de faptul dacă acesta este pe termen determinat sau nedeterminat. Potrivit alin. (1) art. 1940 CC
RM, contractele care nu sunt încheiate pe un termen determinat pot fi reziliate de oricare asociat
cu un preaviz de 3 luni. Dreptul de a cere rezoluțiunea contractului urmează a fi realizat cu bună-
credinţă. Astfel, rezoluțiunea nu poate avea loc în momentul sau împrejurările în care s-ar
produce un prejudiciu societăţii civile. Menţionăm că potrivit alin.(7) art. 1940 CC RM, clauza
care limitează sau elimină dreptul asociatului de a se retrage este nulă.
Temeiurile de dizolvare a societăţii civile sunt prevăzute de art.1941 CC RM. În situaţiile
reglementate de alin.(1) art.1941 CC RM societatea civilă se dizolvă, indiferent de prevederile
contractuale.
Dacă contractul de societate civilă nu conţine clauze contrare, reprezintă temei de dizolvare
şi următoarele motive:
a) expirarea termenului pentru care a fost constituită, cu excepția cazului în care asociații
continuă în mod tacit societatea civilă;
b) decizia asociaților;
c) declanșarea procedurii de insolvabilitate asupra patrimoniului societății civile;
d) urmărirea de către un creditor a unui asociat a cotei-părți a acestuia în patrimoniul
social;
e) atingerea scopului sau imposibilitatea urmăririi în continuare a scopului (alin.(1)
art.1941 CC RM).
Stipulaţia că rezoluțiunea reprezintă temei de dizolvare a societăţii civile doar în cazul în
care contractul nu prevede altfel, urmează a fi aplicată restrictiv doar la situaţiile când se retrage
un asociat, fiind posibilă continuarea raporturilor contractuale. Această concluzie o deducem din
alin.(4) art. 1944 CC RM care prevede drept efect al retragerii unui asociat dizolvarea societăţii,
cu excepţia cazurilor când contractul prevede drept consecinţă a retragerii eliminarea celui care a
cerut rezoluțiunea contractul şi continuarea raporturilor de societate. Refuzul cel puţin a unuia
din asociaţi de a acoperi deficitul permite debitorului să solicite încasarea datoriilor de la oricare
din asociaţi, care în temeiul art. 1939 CC RM răspund solidar.
Excedentul activului patrimonial se repartizează între parteneri proporţional cotelor-părţi
deţinute de aceştia. În cazurile când asociatul a transmis în calitate de contribuţie dreptul de
proprietate asupra unui bun, la lichidarea societăţii civile, în temeiul alin.(5) art.1930 CC RM, el
are dreptul prioritar faţă de alţi asociaţi de a primi bunul. Bunurile transmise cu titlu de folosinţă
i se vor restitui în orice caz asociatului care a adus aportul respectiv.
CONTRACTUL DE FACTORING
1. Noţiunea contractului şi delimitarea factoringului de cesiunea de creanţă

Termenul factoring este o transcriere a cuvântului englez factoring, care denotă o varietate
a activităţii de antreprenoriat, mai exact, o activitate de intermediere. Respectiv, cuvântul factor
înseamnă comisionar, agent, intermediar.
Pentru legislaţia naţională, factoringul este un contract absolut nou, anterior necunoscut
nici doctrinei, nici legislaţiei civile.
Potrivit alin.(1) art.1811 CC RM, prin contractul de factoring, o parte, care este furnizorul
de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi, care este o întreprindere de
factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de
bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două
din următoarele obligaţii:
a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor;
d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere).
Din această definiţie reiese că contractul de factoring este un contract sinalagmatic,
consensual, oneros şi cu executare succesivă. El este un contract complex, incluzând elemente
specifice creditului, prestării serviciilor financiare şi cesiunii de creanţă23.
În România potrivit alin.(2) lit.b) art.6 al Legii 469/2002 privind unele măsuri pentru
întărirea disciplinei contractuale24 factoringul este definit ca fiind contractul încheiat între o
parte, denumit aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară
sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură
finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează
factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii
pentru terţi25.
Chiar dacă nu putea fi considerată o veritabilă definiţie a contractului de factoring, norma
legală mai sus reprodusă avea meritul de a conţine elementele definitorii ale acestuia, precum:
caracterele juridice, părţile contractante, obiectul şi principalele efecte juridice26.
În legislaţia naţională, potrivit alin.(5) art.1811 CC RM faţă de contractul de factoring se
aplică prevederile referitoare la cesiunea de creanţă în care dispoziţiile contractului de factoring
nu prevăd sau din esenţa factoringului nu reiese altfel.
Cesiunea de creanţă, cunoscută în dreptul privat roman, în propria sa evoluţie s-a
modificat, fiind generalizat în noi raporturi civile, mai moderne, mai bogate după esenţa şi
structura lor juridică. Astfel, a luat naştere un nou contract civil – contractul de factoring, care
are la temelia sa unele principii şi reglementări preluate din dreptul privat roman.
Relaţiile de factoring au un caracter mai complicat decât o cesiune de creanţă obişnuită,
îmbinându-se nu doar cu relaţiile de împrumut şi credit, dar şi cu posibilitatea prestării altor
servicii financiare, cum ar fi evidenţa contabilă, asigurarea efectuării procedurilor de somare şi
de încasare a creanţelor ş.a.
Având la bază principiile cesiunii de creanţă, contractul de factoring se deosebeşte esenţial
de o cesiune de creanţă obişnuită prin următoarele caracteristici:
23
Правовое регулирование банковской деятельности. Под ред. Е.А.Суханова, Москва, 1997, с.80.
24
În: Monitorul Oficial nr.529 din 19 iulie 2002, abrogată de Legea 246/2009.
25
În literatura de specialitate română s-a remarcat pe bună dreptate că, deşi este definit de lege, factoringul rămâne
un contract nenumit; de altfel, sunt aproape inexistente legislaţiile naţionale care să reglementeze acest tip de
contract. A se vedea: Vartolomei B. Contractul de factoring. Bucureşti: Lumina Lex, 2006, p.40-41. Pentru analiza
operaţiilor de factoring a se vedea Piperea Gh. Noul CC. Comentariu pe articole. Bucureşti: CH Besk, 2012, p.126-
127.
26
Stănculescu L., Nemneş V., op.cit., p.610.
• obiectul cesiunii este un drept, o creanţă, pe când obiectul factoringului pot fi şi acţiunile
de finanţare a aderentului, inclusiv împrumuturile şi plăţile în avans, ţinerea contabilităţii
creanţei şi altele;
• în cesiunea de creanţă, odată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului, în virtutea legii,
trec garanţiile şi alte drepturi accesorii, pe când drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor
trec asupra factorului o dată cu încheierea transferului creanţei asupra factorului, dar numai în
măsura în care acest fapt este prevăzut de contractul de factoring;
• cesiunea de creanţă poate avea loc nu numai în baza unui contract, dar şi în baza legii, a
unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice (art.566 CC RM), pe când
transmiterea drepturilor aderentului în raporturile de factoring poate avea loc doar în baza
contractului respectiv;
• titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţământul debitorului, unui terţ, dacă
aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii între părţi sau legii (art.557 CC RM), pe când
în contractul de factoring despre cesiunea creanţelor debitorii aderentului poate să fie notificaţi,
iar în contractul de factoring acoperit – fără notificarea creditorilor (art.1820 CC RM).
Factoringul diferă de cesiunea de creanţă obişnuită şi prin componenţa părţilor participante
la el.
Importanţa factoringului constă în faptul că furnizorul sau prestatorul este eliberat de
procedurile legate de efectuarea plăţilor pentru bunuri livrate, lucrările efectuate şi serviciile
prestate, profitând astfel de posibilitatea de a concentra toate eforturile la activitatea de fabricare,
de producere a mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, de asemenea la efectuarea
operaţiilor de marketing. Astfel are loc separarea funcţiilor de producere şi comercializare a
bunul, prestarea serviciilor şi efectuarea acţiunilor necesare pentru asigurarea financiară a
activităţii furnizorului sau prestatorului.
2. Contractul de factoring în interpretarea normelor internaţionale

Luând în consideraţie faptul că factoringul internaţional poate juca un rol important în
dezvoltarea comerţului internaţional şi în scopul adoptării unor reguli uniforme de reglementare
a cadrului legal, Institutul Internaţional pentru unificarea dreptului privat a elaborat Convenţia cu
privire la factoringul internaţional (Convenţia UNIDROIT), semnată la Ottava (Canada) la
28.05.198827. Până în prezent, Republica Moldova nu a aderat la această Convenţie, însă
prevederile noului CC RM sunt în absolută concordanţă cu normele acestui act normativ
internaţional, mai bine zis, ele sunt, în mare parte, preluate din normele contractului de factoring
internaţional.
Scopurile majore care stau la temelia acestei Convenţii sunt facilitarea factoringului
internaţional, asigurarea unui echilibru echitabil intereselor tuturor participanţilor la tranzacţiile
comerciale internaţionale.
Prin aprobarea Convenţiei sus-numite, au fost rezolvate două probleme importante –
aprobarea unor norme internaţionale unificate, care au fost elaborate ţinându-se cont de
reglementările naţionale şi aprobarea unor norme internaţionale, care nu sunt reglementate de
sistemele naţionale de drept28.
Contractul de factoring internaţional este tratat în această Convenţie ca o tranzacţie
bilaterală, încheiată între o parte, numită furnizor (producător) şi o altă parte, numită agent
financiar (factor), prin care furnizorul cedează sau se obligă să cedeze în viitor factorului
creanţele sale, care rezultă din contractele de vânzare-cumpărare, încheiate între furnizor şi
cumpărător, iar factorul se obligă să îndeplinească cel puţin două din următoarele obligaţii:
• finanţarea furnizorului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
27
Convenţia cu privire la factoringul internaţional este semnată la data de 31 decembrie 1994 de următoarele ţări:
Belgia, Cehoslovacia, Ghana, Germania, Guinea, Filipine, Finlanda, Franţa, Italia, Marea Britanie, Maroc, Nigeria,
SUA, Tanzania. Convenţia este ratificată doar de Franţa, Italia şi Nigeria, şi a intrat în vigoare pentru aceste ţări de
la 1 mai 1995. Vezi, de asemenea: Новоселова Л.А. Сделки уступки права (требования) в коммерческой
практики. Факторинг. Москва: Статут, 2003, с.338.
28
Новоселова Л.А., op.cit., c.5.
• evidenţa contabilă a creanţelor;
• încasarea creanţelor;
• asigurarea protecţiei insolvabilităţii debitorilor.
În art.2 al Convenţiei se menţionează că normele contractului de factoring internaţional nu
pot fi aplicate asupra contractelor de vânzare-cumpărare a mărfurilor destinate pentru folosinţa
personală, casnică sau familială. Prin urmare, această Convenţie se aplică doar în relaţiile
comerciale dintre antreprenori.
Convenţia cu privire la factoringul internaţional este în concordanţă cu normele Convenţiei
de la Viena din 1980 cu privire la contractele internaţionale de vânzare a bunului.
În Convenţia cu privire la factoringul internaţional, termenii marfă şi vânzare a bunului
includ, respectiv, noţiunea de servicii şi prestări servicii (vânzări de servicii).
Operaţiile de factoring internaţional au obţinut o largă aplicare în practica comercială
internaţională. Astfel, în perioada 1989-1997, volumul aplicării factoringului internaţional s-a
majorat de la 90 până la 450 mil. dolari SUA. La data de 01 ianuarie 1998 pe piaţa mondială
operaţiile de factoring erau utilizate de către 60 000 de agenţi economici 29. După datele asociaţiei
internaţionale de factoring “International Factors Group SC” în 1998 volumul internaţional al
operaţiilor de factoring constituia 400 mld. dolari SUA30.
3. Elementele contractului de factoring

Părţile contractului de factoring sunt următoarele: întreprinderea de factoring (factor), care
dobândeşte creanţele de la partenerul său contractual şi care prestează acestuia unele servicii sau
efectuează lucrări cu o terţă persoană, şi aderentul – furnizorul de bunuri şi servicii.
Din conţinutul normei stipulate în art.1811 CC RM reiese că părţile factoringului pot fi
doar persoanele ce constituie subiecţi de drept, care practică activitatea de antreprenoriat şi sunt
înregistrate într-o formă organizatorico-juridică, prevăzută de lege.
În calitate de întreprindere de factoring în Republica Moldova pot activa instituţiile
financiare care au dreptul de a efectua activităţi financiare. Aceste instituţii pot activa în calitate
de întreprindere de factoring în virtutea statutului lor juridic, stabilit de Legea instituţiilor
financiare nr.550-XIII din 21 iulie 199531, fără necesitatea de a primi o autorizaţie (licenţă)
specială. Realitatea însă constă în faptul că în modificările din art.8 al Legea privind licenţierea
unor genuri de activitate nr.451-XV din 30 iulie 2001 nu este indicat factoringul ca gen de
activitatea pentru care este necesară licenţa32. Prin urmare, în calitate de întreprindere de
factoring poate activa, pur teoretic, orice persoană juridică de drept privat cu scop lucrativ
(comercial).
În Republica Moldova prima, şi până când unica structură în domeniul factoringului a
apărut în anul 2004, când a fost fondată Compania Naţională de Factoring „Moldfactor”33.
O asemenea problemă există şi în alte ţări. Pentru comparaţie putem menţiona că în baza
art. 825 CC RM al Federaţiei Ruse în calitate de factor pot activa doar băncile, instituţiile
financiare şi alte organizaţii comerciale, care dispun de licenţă pentru acest gen de activitate. Însă
legislaţia Federaţiei Ruse nu stabileşte care organ de stat este împuternici de a elibera o astfel de
licenţă.
Obiectul contractului de factoring îl constituie creanţele cesionate sau serviciile prestate şi
lucrările efectuate de către factor. Potrivit alin.(4) art.1811 CC RM părţile sunt obligate să
29
Новоселова Л.А., op.cit., c.333.
30
Пятанова В.И. Современные аспекты международного факторинга. B: Финансы и кредит, 2000, №5,
с.15.
31
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.1-2.
32
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.26-28
33
A se vedea: Первая факторинговая компания в Молдове. B: Экономическое обозрение ,№35 от 1 октября
2004; Факторинг един в трех лицах: финансист, юрист и страховщик. B: Экономическое обозрение, №34
от 23 сентября 2005; Факторинг – востребованная услуга. B: Экономическое обозрение, №33 от 14 сентября
2007.
precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor care fac obiectul
contractului. Pot fi cesionate creanţele existente sau viitoare, precum şi cele condiţionate.
Obiectul contractului de factoring pot fi toate creanţele aderentului sau doar o parte din ele
(alin.(1) art.1813 CC RM). Cesiunea creanţelor aderentului către factor are valoare juridică şi în
cazul în care între aderent şi debitor există o convenţie ce interzice o astfel de cesiune. Prin
urmare, această clauză contractuală, potrivit legii, nu are putere juridică pentru contractul de
factoring.
Contractul de factoring se încheie în formă scrisă (alin.(2) art.1811 CC RM). Forma
contractului se determină în funcție de forma tranzacţiei pe care se bazează creanţa. Forma poate
fi simplă sau notificată. Contractul, conform căruia se efectuează cesiunea creanţelor existente
sau viitoare, legate de tranzacţii care impun înregistrarea de stat, urmează să fie înregistrat în
ordinea stabilită pentru înregistrarea acestei tranzacţii.
Factoringul, după natura sa juridică, este un contract cu titlu oneros şi se exprimă prin
preţul datorat factorului. Acest preţ este comisionul ce se cuvine factorului pentru serviciile
prestate. Comisionul constituie un anumit procent din creanţele cesionate, plus taxa stabilită
pentru delcredere şi alte servicii34.
Preţul este o condiţie esenţială a contractului de factoring, care, prin urmare, influenţează
valabilitatea acestei tranzacţii. Astfel, potrivit alin.(1) art.1816 CC RM, contractul este nul în
cazul în care nu prevede în mod expres suma ce urmează să fie plătită factorului. Suma se
calculează în funcţie de circumstanţe, punându-se accentul mai ales pe o eventuală taxă
delcredere şi, suplimentar pe procentul care reprezintă reţinerile totale din creanţele cesionate.
Preţul factoringului poate servi şi drept garanţie pentru factor. Potrivit alin.(2) art.1816 CC
RM, în cazul în care factorul cere o parte din suma creanţei ca garanţie pentru acoperirea
riscurilor legate de derularea contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod expres
conţinutul şi mărimea sumei. Garanţia nu poate depăşi 20% din suma creanţei.
Legislaţia în vigoare nu conţine oarecare prevederi cu privire la termenul contractului de
factoring. Prin urmare, termenul în acest contract se stabileşte prin acordul părţilor. Din natura
juridică a contractului rezultă că termenul minim este determinat de perioada de timp necesară
pentru factorul să-şi realizeze propriile drepturi şi obligaţii. Acest fapt ne dă temei pentru a
considera că durata contractului de factoring poate fi de câteva luni sau pe o perioadă mai
îndelungată.
4. Drepturile şi obligaţiile părților la contractul de factoring

Contractul de factoring este un contract sinalagmatic în care părţile au drepturi şi obligaţii
reciproce. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute expres în normele de drept sau pot fi
stabilite prin acordul părţilor şi stipulate în contract.
Drepturile aderentului:
• să ceară de la factor executarea obligaţiilor stipulate în contract, inclusiv obligaţia de
notificare a debitorilor săi despre cesiunea creanţei, dacă această obligaţie a factorului este
stipulată în contract;
• să decidă asupra volumului de drepturi care vor fi cesionate factorului, deoarece legea
stipulează că, în baza contractului de factoring, factorului pot fi transferate toate drepturile
aderentului sau numai a unora dintre ele, ce reies din contractele cu debitorii. Prin urmare,
mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor cedate urmează a fi precizate şi
stipulate în contract. Deoarece Codul civil al Republicii Moldova nu stipulează oarecare
interdicţii cu privire la volumul drepturilor aderentului, în baza contractului de factoring, pot fi
transferate nu numai toate drepturile aderentului sau o parte din ele ce derivă din toate
contractele aderentului cu toţi debitorii, dar şi cele care rezultă dintr-un singur sau mai multe
contracte cu un debitor. Bunăoară creanţele se referă numai la un gen de marfă;
• să decidă care drepturi vor fi cesionate: cele care există în momentul încheierii
contractului sau cele care vor apărea în viitor.
34
Bloşenco A. op.cit., p.190.
Obligaţiile aderentului:
• să cedeze creanţele existente sau viitoare, condiţionate, determinate în momentul
încheierii contractului sau determinabile cel târziu în momentul apariţiei lor (art. 1811 CC RM).
Creanţele sunt considerate existente în cazul în care aderentul deja se află în raporturi
contractuale cu debitorii săi, cărora le-a furnizat marfa sau le-a efectuat lucrări şi le-a prestat
servicii, iar angajamentul de plată încă nu a survenit. Creanţa cesionată este considerată viitoare
dacă în momentul încheierii contractului de factoring aderentul se afla în raporturi contractuale
cu partenerii săi, iar termenul de executare a obligaţiilor contractuale încă nu a survenit, sau
aderentul abia duce tratative cu scopul de a stabili raporturi contractuale cu cineva. Creanţele
viitoare trec la factor pe măsura apariţiei lor. Dacă cesiunea creanţei este condiţionată de un
anumit eveniment, creanţa trece la factor după survenirea acestui eveniment, însă în nici un caz
mai devreme de termenul de achitare a acestei creanţe. În virtutea faptului că la încheierea
contractului de factoring părţile şi-au exprimat voinţa faţă de creanţele cesionate atât existente
cât şi viitoare, dreptul asupra creanţelor viitoare trece la factor în momentul apariţiei lor, fără a fi
nevoie de un act de transfer;
• să cedeze creanţe reale, valabile. Această obligaţie se manifestă prin faptul că creanţele
cesionate există în realitate, sunt valabile şi aparţin aderentului, sunt întemeiate pe o tranzacţie
reală şi nu se referă la categoria de drepturi care nu pot trece la alte persoane (încasarea pensiei
alimentare, repararea prejudiciului cauzat vieţii, sănătăţii unei persoane şi alte drepturi ce au
legătură cu persoana creditorului) şi prin faptul că aderentul a respectat toate condiţiile pentru
admiterea cesiunii creanţei;
• să transmită factorului actele care certifică cesiunea creanţelor şi să confirme informaţia
ce prezintă importanţă pentru executarea creanţei (textul contractului încheiat cu debitorul, actele
ce confirmă faptul furnizării bunul, executării lucrărilor, prestării serviciilor, informaţii cu privire
la contra cerinţele debitorului ş.a.);
• să execute obligaţiile contractuale faţă de debitori, care stau la temelia cesiunii de creanţă.
Drepturile factorului:
• să ceară de la aderent executarea obligaţiilor contractuale faţă de creditorii săi, obligaţii
ce stau la temelia contractului de factoring. Acest drept are scop de a asigura posibilitatea
realizării contractului de factoring. Cu alte cuvinte, factorul este în drept să ceară de la aderent
cesiunea creanţelor reale. Cumpărarea creanţei de la aderent are drept consecinţă apariţia relaţiei
de obligativitate a întreprinderii de factoring cu debitorul aderentului, esenţa căreia o constituie
achitarea de către debitor a creanţei băneşti ce a trecut în posesia factorului;
• să ceară de la aderent executarea obligaţiilor contractuale faţă de factor, obligaţii ce se
referă la volumul drepturilor cesionate factorului;
• să insiste la stipularea în contract a unei clauze speciale prin care drepturile şi garanţiile
aderentului faţă de debitor să treacă asupra factorului odată cu încheierea transferului creanţei
asupra factorului;
• să ceară de la aderent o parte din suma creanţei drept garanţie pentru acoperirea riscurilor
legate de derularea contractului. Această garanţie, conform art.1816 CC RM nu poate depăşi
20% din suma creanţei.
Obligaţiile factorului:
• să execute cel puţin două obligaţii, stipulate în contract, din cele patru obligaţii prevăzute
de lege. Obligaţiile ce urmează să şi le asume factorul se stabilesc prin acordul părţilor având în
vedere posibilităţile factorului, necesităţile aderentului şi alte criterii;
• să informeze debitorii aderentului despre transferul creanţei dacă această obligaţie a
factorului este stipulată expres în contract.
Drepturile şi obligaţiile ambelor părţi:

• la încheierea contractului părţile au obligaţia să respecte prevederile legale cu privire la
forma contractului de factoring. Acest contract se încheie numai în formă scrisă;
• să-şi ofere reciproc informaţiile necesare, pentru ca derularea contractului să decurgă cu
respectarea intereselor fiecărei părţi;
• să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor care fac obiectul
contractului, precum şi elementele pentru determinarea sumei de plată. Creanţa poate fi
individualizată prin indicarea debitorului, sumei creanţei, temeiului apariţiei obligaţiilor
contractuale dintre aderent şi debitor şi/sau altor caracteristici care pot contribui la identificarea
creanţei;
• să stabilească două obligaţii, din cele patru prevăzute de lege, care vor fi executate de
factor;
• să notifice creditorii aderentului despre cesiunea creanţelor. Această obligaţie se aplică
doar în factoringul deschis. Astfel, în baza alin.(1) art. 1820 CC RM, contractul de factoring
poate prevedea obligaţia şi dreptul părţilor de a informa debitorul despre transferul creanţei,
precum şi modalităţile prin care trebuie informat. În factoringul acoperit, care, de asemenea, este
prevăzut de legislaţia naţională, părţile nu au obligaţia de a notifica debitorii aderentului despre
cesiunea creanţelor. În acest caz, aderentul este obligat să predea de îndată factorului suma
obţinută de la debitorul aderentului. Această regulă se aplică în modul corespunzător şi
transferurilor multiple ale aceleaşi creanţe.
Drepturile şi obligaţiile debitorului aderentului:
Drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor trec asupra factorului odată cu încheierea
transferului creanţei asupra factorului, cu condiţia că acest fapt este stipulat în contractul de
factoring. În cazul cesiunii creanţei are loc substituirea creditorului în obligaţie, fără ca aceasta să
se modifice. Debitorul este obligat să achite datoriile faţă de factor ca creditor nou, însă doar în
cazul în care creditorul primeşte notificare în scris, conţinutul căreia comunică informaţii privind
cesiunea creanţelor care a avut loc, date ce permit de a deosebi creanţele ce urmează a fi
executate faţă de aderent de alte creanţe, cât şi date despre factorul căruia trebuie să i se
efectueze plata. În caz contrar, debitorul poate executa propria sa obligaţie contractuală faţă de
aderent, care este obligat să predea de îndată factorului suma obţinută.
Debitorul poate opune factorului toate obiecţiile şi excepţiile pe care le are faţă de aderent.
Debitorul este, de asemenea, în drept să ceară factorului compensarea creanţei sale faţă de
aderent dacă această creanţă era scadentă în momentul transferului creanţei către factor (alin.(1)
art. 1818 CC RM).
Dacă debitorul a plătit factorului, iar acesta a achitat plăţile respective aderentului,
debitorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat doar faţă de aderent în cazul în care
acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale faţă de debitor. În această situaţie, dreptul de
regres al debitorului aderentului nu poate fi realizat faţă de factor, cu excepţia cazurilor în care
factorul a plătit aderentului, deşi ştia că cel din urmă nu şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă
de debitorul său sau în cazul neachitării de către factor a creanţei ce i-a fost recesionată (art.
1819 CC RM).
5. Răspunderea în contractul de factoring

Aderentul poartă răspundere faţă de factor pentru existenţa creanţelor (alin.(1) art. 1815
CC RM). Prin urmare, aderentul este responsabil în faţa factorului pentru valabilitatea creanţei
care face obiectul cesiunii, cu alte cuvinte, pentru faptul că aderentul deţine dreptul de a
transmite creanţa şi în momentul cesiunii acestei creanţe aderentul nu cunoaşte circumstanţele
datorită cărora debitorul este în drept să nu o execute.
În condiţiile circumstanţelor concrete, debitorul are dreptul să nu execute creanţa ce se
referă, în special, la cazurile de încetare totală sau parţială a obligaţiilor contractuale dintre
aderent şi debitor, expirării termenului de prescripţie, cât şi în cazurile de încălcare de către
aderent a obligaţiilor sale contractuale faţă de debitorii săi.
Aderentul este responsabil faţă de factor şi debitorii săi pentru îndeplinirea propriilor
obligaţii contractuale faţă de debitori.
Aderentul poartă, de asemenea, răspundere faţă de factor pentru capacitatea de plată a
debitorului, în cazul în care riscul nu a fost preluat de factor în baza contractului. Dacă în urma
opunerii factorului din partea debitorului aderentului a obiecţiilor şi excepţiilor pe care debitorul
le are faţă de aderent au fost cauzate factorului unele pierderi, acestea sunt acoperite de către
aderent. Pentru prejudiciile suplimentare, cauzate factorului, aderentul este obligat să plătească
despăgubiri numai în cazul în care acestea au fost provocate cu vinovăţie din partea aderentului.
Aderentul nu este responsabil pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
creanţei de către debitor în cazul în care, afară de primirea finanţării pentru o anumită
recompensă, factorul şi-a asumat obligaţiunea de încasare a creanţelor, datoriilor de la debitorii
nedisciplinaţi, cât şi riscul neexecutării care reiese din acesta, fapt care îl scuteşte de povară în
acest caz pe aderent. În cazul în care contractul stipulează responsabilitatea aderentului pentru
neachitarea creanţei de către debitor, factorul, care nu a primit executarea cuvenită din partea
debitorului, are dreptul să se adreseze aderentului cu cerinţa de a i se rambursa mijloacele băneşti
transmise aderentului, dar nerestituite de către debitor.
Factorul, la rândul său, poartă răspundere faţă de aderent pentru executarea obligaţiilor
asumate prin contract.
CONTRACTUL DE ASIGURARE
1. Noţiunea de asigurare şi importanţa acesteia în circuitul civil şi comercial

Activitatea de asigurare a apărut din nevoia firească de protecţie a omului împotriva
calamităţilor naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existenţă
în condiţiile pierderii sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau bătrâneţii.
Dezvoltarea societăţii a însemnat un continuu efort a omului în găsirea celor mai bune forme de
protecţie. În organizarea şi apărarea vieţii lor, ca şi în procesul producerii bunurilor materiale şi
desfăşurarea altor activităţi, oamenii s-au aflat într-o luptă continuă cu unele fenomene ale
naturii care pot împiedica desfăşurarea normală a activităţii umane. Deşi oamenii au obţinut mari
succese în lupta cu forţele naturii, dar sunt încă neputincioşi în faţa unor calamităţi ale naturii,
cum sunt: furtunile, uraganele, cutremurele de pământ, alunecările de teren, grindină, îngheţuri
etc. Împotriva acestor fenomene ştiinţa nu a găsit încă mijloacele tehnice suficiente de luptă, de
aceea ele aduc societăţii mari prejudicii. În această situaţie, omului i-a rămas calea solidarizării
pentru suportarea în comun a efectelor calamităţilor naturii şi accidentelor, şi anumite calea
asigurării şi reasigurării.
Asigurarea poate fi analizată atât din punct de vedere juridic, cât şi economic. Din punct de
vedere economic, asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice, bazate pe principiul
distribuirii pierderilor patrimoniale, cauzate de întâmplări imprevizibile, forma materială a cărora
o reprezintă un fond bănesc, utilizat în scopul compensării pierderilor patrimoniale, apărute la
persoanele care au participat la crearea lui. Fondul bănesc se acumulează în formă
descentralizată, din contul primelor de asigurare încasate de la fiecare asigurat. Ulterior, el este
gestionat de către asigurător, care poate investi aceste mijloace pe propriul risc, devenind în acest
mod un fond centralizat. Aşadar, putem spune că asigurarea reprezintă, totodată, un mijloc de
prestare a serviciilor care se manifestă prin acumularea depunerilor băneşti intr-un fond de
asigurare şi repartizarea acestora persoanelor asigurate ce au suferit pierderi ca urmare a
survenirii diferitelor întâmplări imprevizibile35.
Mecanismul asigurării se bazează pe faptul că numărul persoanelor prejudiciate, de obicei,
este mai mic decât numărul persoanelor asigurate. De aceea, cu cât mai mare este numărul
persoanelor asigurate, cu atât mai accesibilă şi efectivă este asigurarea. Astfel, asigurarea creează
o garanţie economică, care permite participanţilor la circuitul economic să-şi exercite cu
siguranţă activitatea în prezent, dar şi să-şi programeze activitatea ulterioară, contribuind în acest
mod la dezvoltarea întregului sistem de relaţii economico-sociale36. Importanţa asigurării rezidă
şi din funcţia acesteia de preîntâmpinare a cazurilor asigurate precum şi minimalizare a
pierderilor. Ea presupune un întreg sistem de măsuri, cum ar fi finanţarea diferitelor acţiuni care
au ca scop preîntâmpinarea sau micşorarea urmărilor negative ale accidentelor, calamităţilor
naturale etc. Din măsurile cu caracter preventiv putem menţiona construirea diferitelor instalaţii
antiincendiare, îmbunătăţirea tehnicii de protecţie a muncii etc. înlăturarea urmărilor negative ale
calamităţilor naturale şi a accidentelor se manifestă prin schimbarea bunurilor materiale distruse
cu altele noi sau prin faptul acordării ajutorului material pentru efectuarea unui tratament în
cazul persoanei care a suferit un accident de muncă ş.a.
Potrivit alin.(1) art.1822 CC RM prin contract de asigurare, o parte (contractantul
asigurării) se obligă să plătească celeilalte părți (asigurător) prima de asigurare, iar asigurătorul
se obligă să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau, după caz, terțului păgubit o
prestație bănească (indemnizație ori despăgubire de asigurare) la producerea cazului asigurat în
interiorul perioadei de asigurare.
35
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., 2005, p.445.
36
Vezi: Гражданское право. Учебник. Под ред. Е.А. Суханова, Том.2, Москва: БЕК, 2000, с.139.
Aici e momentul de menționat că în CC modernizat, nu numai definiția contractului de
asigurare dar și întregul capitol destinat asigurării a suferit schimbări esențiale de ordin calitativ
și cantitativ.
Asigurarea are drept scop recuperarea pierderilor patrimoniale cauzate de calamităţile
naturale sau diferite accidente. în ultimii ani s-a dezvoltat un nou tip de asigurare prin care
fondurile acumulate de către asigurători sunt utilizate pentru plata anumitor sume de bani, în
cazul survenirii anumitor evenimente în viaţa omului. De exemplu, persoana care a încheiat un
contract cu o companie de asigurare, depune anumite sume de bani, cu scopul ca în cazul
decesului persoanei respective, o sumă concretă să fie plătită copiilor săi. De asemenea, în cazul
asigurării persoanei ce ţine de atingerea unei anumite vârste, suma de bani să fie plătită persoanei
însăşi asigurate, dacă aceasta va fi în viaţă până la vârsta respectivă, sau să fie plătită fiului la
atingerea majoratului, sau fiicei în cazul căsătoriei etc. Astfel, acest tip de asigurare are ca scop
oferirea unor garanţii materiale în cazul survenirii în viaţa persoanei respective sau a apropiaţilor
acesteia a unor evenimente care necesită anumite mijloace băneşti. În acest mod, pentru
persoanele asigurate, asigurarea este un mijloc de recuperare a pagubelor cauzate de diferite
întâmplări imprevizibile, precum şi un mijloc de satisfacere a anumitor necesităţi financiare în
cazurile prevăzute de contract, iar pentru companiile de asigurări, ea constituie o sursă foarte
importantă de acumulare a capitalului şi unul din mijloacele de obţinere a unor venituri enorme.
Prin urmare, putem spune că asigurarea reprezintă şi o activitate de antreprenoriat, reglementată
de normele dreptului civil, care se realizează în limitele circuitului civil unic de către comercianţi
profesionişti - asigurători - cu scopul obţinerii sistematice a veniturilor din efectuarea acţiunilor
de asigurare şi de prestare a serviciilor legate de acestea37.
2. Raportul juridic de asigurare şi principalele noţiuni ale acestuia

În materia de asigurare sunt folosite anumite noţiuni, semnificaţia cărora se impune a fi
precizată, precum: asigurat, asigurător, riscul asigurat, cazul asigurat, suma asigurată,
indemnizaţia de asigurare, obiectul asigurării etc.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică, care se asigură pe sine sau îşi asigură bunurile
de survenirea anumitor evenimente. Conform prevederilor art.1 al Legii Republicii Moldova cu
privire la asigurări, nr.407 din 21.12.200638 asiguratul este persoană care are încheiat sau pentru
care s-a încheiat un contract de asigurare cu asigurătorul.
Asigurătorul (reasiguratorul) persoană juridică înregistrată în Republica Moldova care, în
condiţiile prezentei legi, deţine licenţă pentru desfăşurarea activităţii de asigurare (reasigurare).
Activitate de asigurare - activitate care constă, în principal, din: oferirea, negocierea şi
încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune,
efectuarea de acţiuni de regres şi de recuperare;
Riscul asigurat este un element esenţial şi obligatoriu al asigurării, fără de care raportul
juridic de asigurare nu poate exista39. El reprezintă un fenomen, eveniment sau grup de fenomene
sau evenimente prevăzute în contractul de asigurare, care, odată produse, pot genera prejudicii
bunurilor sau persoanei asigurate. Conform alin.(3) art.1829 CC RM cazul asigurat este eveni-
mentul pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut asigurarea şi la producerea căruia apare
obligaţia asigurătorului să plătească suma asigurată ori despăgubirea. Deosebirea riscului de
cazul asigurat constă în aceea că primul este un eveniment care se poate ivi, iar al doilea este un
eveniment care s-a produs deja.
Obiectul asigurat, potrivit art.3 al Legii nr.407/2006, îl constituie interesele patrimoniale
ce nu contravin legislaţiei Republicii Moldova. Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu
obiectul contractului de asigurare. De exemplu, viaţa şi sănătatea pot forma obiectul asigurării,
dar nu pot forma obiectul contractului de asigurare, întrucât sunt scoase din circuitul civil40.
37
38
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.47-49 (în continuare – Legea nr.407/2006).
39
40
A se vedea: Noul CC RM - Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Colectiv de autori, Hamangiu, 2012, Vol3.,
Indemnizaţia de asigurare (despăgubire sau suma asigurată) reprezintă o sumă de bani
care este achitată de către asigurător asiguratului sau altor beneficiari atunci când survine
împrejurarea asigurată. În cazul asigurărilor contra daunelor, indemnizaţia de asigurare este nu-
mită despăgubire şi se plăteşte în limitele sumei asigurate. În cazul asigurărilor de persoane,
indemnizaţia de asigurare plătită în situaţia producerii cazului asigurat, poartă denumirea de
suma asigurată. Ea nu are caracter de despăgubire şi nici nu depinde de paguba suferită41.
Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului în cazul producerii
evenimentului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare. În cazul asigurării bunurilor, suma
asigurată poate fi echivalentă sau mai mică decât valoarea reală a bunurilor în momentul
încheierii contractului. în cazul în care bunurile au fost asigurate la mai mulţi asigurători, aceştia
vor plăti în mod proporţional cu suma asigurată conform prevederilor contractuale, ţinând cont
de faptul că valoarea despăgubirilor în ansamblu nu trebuie să depăşească valoarea bunurilor. În
cazul asigurării persoanelor, suma asigurată este stabilită de asigurat, de comun acord cu
asigurătorul. În ceea ce priveşte cazurile de asigurare obligatorie, este necesar de menţionat că
cuantumul sumei de asigurare se stabileşte de lege. Determinarea sumei asigurate prezintă
importanţă şi din cauza faptului că ea contribuie la calcularea primei de asigurare, întrucât
cuantumul sumei asigurate influenţează în mod corespunzător mărimea primei42.
Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat să o plătească
anticipat asigurătorului pentru preluarea riscului conform contractului de asigurare. Prima de
asigurare, numită prima brută, se compune din prima netă, din care se formează fondul necesar
pentru plata indemnizaţiilor de asigurare, şi prima adaos, destinată acoperirii cheltuielilor (de
gestiune, de finanţare a măsurilor de prevenire a daunelor) şi profitului asigurătorului. Primele de
asigurare pot fi periodice şi unice. Primele periodice se plătesc lunar, trimestrial, semestrial sau
anual. Aceste prime pot fi constante (la fel de mari pe toată perioada asigurării) şi variabile (mai
mari la început şi mai mici către sfârşitul perioadei de asigurare sau invers). Primele unice se
plătesc o singură dată pentru întreaga perioadă de asigurare.43
3. Clasificarea asigurărilor (forme şl tipuri)

Legea nr.407/2006, în art.5, prevede că după modul de efectuare sunt două forme de
asigurare: obligatorie şi benevolă (facultativă). Asigurările benevole (facultative) se
caracterizează prin faptul că drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc, precum şi toate celelalte
clauze contractuale, de către părţi (cu respectarea condiţiilor generale de validitate) prin
contractul de asigurare. Prin urmare, contractul de asigurare este expresia exclusivă a voinţei
părţilor. Asigurarea obligatorie este o formă de asigurare, în care, spre deosebire de asigurarea
benevolă (facultativă), subiecţii asigurării obligatorii, drepturile şi obligaţiile părţilor, mărimea
primelor de asigurare, termenul de achitare a acestora şi alte clauze sunt stabilite de lege.
Codul civil al Republicii Moldova însă prevede două tipuri de asigurare: asigurarea de
persoane şi asigurarea de daune (art.1823 CC RM). Asigurarea de persoane are ca obiect un
anumit atribut al persoanei fizice, cum ar fi viaţa, sănătatea, capacitatea de muncă, atingerea unei
anumite vârste etc. Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire şi reprezintă o măsură
de prevedere, capitalizare a anumitor sume de bani. Asigurarea de daune include asigurarea de
bunuri şi asigurarea de răspundere civilă. Asigurarea de bunuri vizează anumite lucruri
degradabile sau care pot fi distruse datorită unor accidente sau dezastre naturale (case,
autovehicule, bunuri ale gospodăriei casnice, animale etc.).
Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect valoarea despăgubirilor pe care trebuie să le
plătească asiguratul în urma prejudiciului cauzat unei persoane terţe (de exemplu, în cazul
accidentelor rutiere). Astfel, în executarea acestui tip de asigurări, mai intervine o a treia
persoană, victima, care beneficiază de o protecţie specială în concepţia legii44.
p.103.
41
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit.,2005, p.448.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Toader C., Drept civil. Contracte speciale, Bucureşti: ALL-BECK, 2003, p.339.
După numărul subiecţilor raporturilor de asigurare sunt asigurări directe, coasigurări,
asigurări mutuale şi reasigurări.
În cadrul asigurărilor directe raporturile de asigurare se nasc între asigurat şi asigurător.
Coasigurarea este o asigurare directă în care există mai mulţi asigurători. Acest tip de
asigurare se practică în cazul unor bunuri extrem de valoroase ori care prezintă diferite riscuri
etc. şi când unul din asigurători nu se poate obliga singur la plata despăgubirilor de asigurare.
Astfel, obiectul asigurării va fi asigurat de doi sau mai mulţi asigurători în comun. în acest caz,
asigurătorii vor diviza între ei atât plata indemnizaţiei, cât şi riscul asigurării. împărţirea daunelor
între coasigurători se va face în dependenţă de mai multe criterii şi anume: valoarea bunului,
valoarea pagubei, suma asigurată etc. Este necesar de menţionat, că în cazul coasigurării trebuie
de evitat supra-asigurarea, întrucât legea nu permite încasarea unei despăgubiri mai mari decât
prejudiciul efectiv, deoarece acest fapt ar putea duce la provocarea intenţionată a cazului
asigurat45.
Asigurarea mutuala se realizează în mai multe persoane expuse unor riscuri similare, toate
părţile contractuale obligându-se la plata primei de asigurare – numită în această materie
cotizaţie – în vederea constituirii unui fond comun, din care urmează să se plătească, la
survenirea cazului asigurat, indemnizaţia de asigurare asociatului în cauza sau altor persoane
îndreptăţite. Asigurarea mutuală se caracterizează prin faptul ca fiecare parte contractantă are
dubla calitate de asigurator şi asigurat, iar prin încheierea contractului nu se urmăreşte realizarea
de beneficii, ci numai partajarea riscurilor între asociaţi.
Reasigurarea are loc atunci când asigurătorul transmite o parte din răspunderea sa faţă de
asigurat unei alte organizaţii de asigurare. în această situaţie, asigurătorul iniţial va dobândi
calitatea de reasigurat, iar persoana care îl asigură se va numi reasigurător46.
Potrivit redacției noi a art.1827 CC RM prin încheierea contractului de reasigurare:
a) reasigurătorul primește prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit
obligațiilor preluate, la suportarea despăgubirii de asigurare pe care reasiguratul o plătește la
producerea cazului care a constituit obiectul reasigurării;
b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora
reasigurătorul contribuie, potrivit obligațiilor preluate, la suportarea despăgubirii de asigurare pe
care reasiguratul o plătește la producerea cazului asigurat prin contractul de asigurare. Contractul
de reasigurare produce efecte doar între asigurător și reasigurător.
În doctrină, reasigurarea este definită ca un contract prin care o persoană, numită
reasigurător, se obligă ca, în schimbul unei sume de bani (prima de reasigurare), să suporte în
totalitate sau în parte sumele pe care asigurătorul va trebui să le plătească persoanelor asigurate
(contractanţi sau beneficiari) în baza contractelor de asigurare încheiate cu acestea 47. Spre
deosebire de coasigurare, reasigurarea se realizează independent de voinţa asiguratului. Ea are
drept scop o mai mare dispersare a riscurilor48 ce ar putea rezulta dintr-un contract de asigurare.
Reasigurarea nu stabileşte raporturi juridice între asigurat şi reasigurător, producând efecte doar
între părţile contractante (asigurător şi reasigurător). Prin urmare, în cazul producerii riscului
asigurat, reasigurătorul este obligat să suporte plata indemnizaţiilor (în totalitate sau în parte) pe
care reasiguratul le plăteşte. Dacă în cazul producerii evenimentului asigurat, reasigurătorul se
obligă să suporte integral sumele de bani ce urmează a fi plătite de asigurător persoanei
asigurate, atunci reasigurarea este totală. Reasigurarea va fi parţială atunci când reasigurătorul
consimte să achite doar o parte din bani49.
4. Noţiunea, caracterele juridice şl elementele contractului de asigurare
Contractul de asigurare prezintă următoarele caractere juridice.
Este sinalagmatic, deoarece dă naştere obligaţiilor corelative pentru părţile contractante.
45
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., 2005, p.449-450.
46
Ibidem, p.450.
47
Sanilevici Renee, Drept civil. Contracte, Iaşi, 1973, p.268.
48
Vezi: Popescu D., Macovei I. Contractul de asigurare, Iaşi: Junimea, 1982, p.35.
49
Astfel, în schimbul primei de asigurare pe care o plăteşte asiguratul, asigurătorul se obligă
ca în situaţia producerii cazului asigurat să achite indemnizaţia cuvenită. Chiar dacă obligaţia
asigurătorului de plată a indemnizaţiei este sub condiţie suspensivă (acea de producere a cazului
asigurat), ea totuşi nu afectează caracterul bilateral a contractului de asigurare50.
Contractul de asigurare are caracter oneros. Chiar dacă asiguratul nu urmăreşte în mod
direct un interes patrimonial, el doreşte ca în cazul producerii cazului asigurat să obţină o
despăgubire pentru dauna produsă de acesta.
Contractul de asigurare este consensual. După cum s-a considerat, momentul încheierii
contractului nu trebuie de confundat cu data de la care începe suportarea riscurilor de către
asigurător, întrucât aceste momente nu coincid. Potrivit alin.(1) art.1835 CC RM asigurarea
începe cu prima oră a primei zile și încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de asigurare
convenită, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Această regulă nu este imperativă, părţile
putând stabili un alt moment de la care începe asigurarea. Astfel, părţile pot stabili că asigurarea
începe înainte de achitarea primei de asigurare. în asemenea caz asigurarea va fi valabilă cu
condiţia neproducerii cazului asigurat înainte de plata primei de asigurare.
Prin urmare, pentru ca un contract de asigurare să fie considerat valabil şi să producă efecte
juridice, este necesară şi forma obligatorie scrisă a contractului, fapt prevăzut şi de art.1830 CC
RM.
Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, deoarece obligaţia
asigurătorului de plată a indemnizaţiei, în cazul producerii riscului asigurat, este continuă, pe
toată durata de valabilitate a contractului, după cum şi prima de asigurare se plăteşte de către
asigurat periodic, în termenele stabilite de acesta cu asigurătorul51.
Chiar dacă prima de asigurare poate fi plătită într-o singură tranşă, contractul de asigurare
îşi păstrează caracterul de executare succesivă.
Contractul de asigurare are un caracter de adeziune, deoarece în majoritatea cazurilor,
clauzele contractului sunt stabilite de către asigurător, iar asiguratul poate doar să le accepte sau
nu.
Contractul de asigurare are un caracter aleatoriu. Acest caracter rezidă din faptul că la
momentul încheierii contractului producerea cazului asigurat şi momentul producerii sunt
incerte, astfel încât părţile nu pot cunoaşte din timp existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate.
Prin urmare, în cazul contractului de asigurare există şanse de pierdere şi câştig atât pentru
asigurător, cât şi pentru asigurat.
După cum am menţionat anterior, părţile contractului de asigurare sunt asiguratul şi
asigurătorul.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care se asigură împotriva producerii unui
anumit risc şi se obligă, în schimb, la plata primei de asigurare.
Asigurătorul (reasigurător) persoană juridică înregistrată în Republica Moldova care, în
condiţiile prezentei legi, deţine licenţă pentru desfăşurarea activităţii de asigurare (reasigurare).
În calitate de asigurător pot activa doar societăţile comerciale înregistrate sub forma de Societăţi
pe Acţiuni (art.20 din Legea nr.407/2006).
Există cazuri însă când titularul interesului asigurat este o altă persoană decât cea care a
încheiat contractul de asigurare şi se obligă să plătească prima de asigurare. în asemenea situaţie,
titularul interesului asigurat va avea calitatea de asigurat, iar persoana care a încheiat contractul
şi s-a obligat să plătească primele de asigurate se va numi contractant.
În cazul când contractul de asigurare a fost încheiat în folosul unei alte persoane (copil,
rudă), atunci asigurătorul, la producerea cazului asigurat, îi va plăti acestei persoane, numită
beneficiar, indemnizaţia de asigurare. În contractul de asigurare, asiguratul poate indica unul sau
mai mulţi beneficiari. în calitate de beneficiari pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.
Pe lângă faptul că beneficiarul nu este parte la contract, el totuşi obţine unele drepturi (de
exemplu, el este în drept să ceară asigurătorului executarea contractului). Chiar dacă asiguratul a
50
Vezi: Macovei D., Striblea M.S., Drept civil. Contracte. Succesiuni, Iași: Junimea, 2000, p.276.
51
desemnat beneficiarii, aceasta nu înseamnă excluderea asiguratului din contract. Mai mult ca
atât, pe parcurs, asiguratul poate schimba beneficiarii52.
La activitatea de asigurare pot participa şi alte persoane. Astfel, conform art.1 al Legii
nr.407/2006, încheierea şi îndeplinirea contractului de asigurare se efectuează printr-un
intermediar în asigurări, intermediar în reasigurare, mandat de brokeraj.
Intermediar în asigurări este persoana fizică sau persoana juridică ce desfăşoară activitate
de intermediere în asigurări în schimbul unei remuneraţii şi are calitatea de broker de asigurare
sau de agent de asigurare.
Broker de asigurare şi/sau de reasigurare este persoana juridică înregistrată în Republica
Moldova care, potrivit Legii cu privire la asigurări, negociază pentru clienţii săi persoane fizice
sau persoane juridice, asigurări (reasigurări) sau potenţiali asiguraţi (reasiguraţi), încheierea de
contracte de asigurare (reasigurare) şi care acordă asistenţă pe durata derulării contractelor sau în
legătură cu regularizarea daunelor, după caz.
Agent de asigurare, potrivit art.1 al Legii nr.407/2006, este persoană fizică sau persoană
juridică ce desfăşoară activitate profesională în baza mandatului acordat de asigurător, având
dreptul să încheie, în numele şi din contul asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii,
conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat, fără să aibă calitatea de asigurător,
reasigurător, agent bancassurance sau de broker de asigurare şi/sau de reasigurare
Intermediar în asigurări este brokerul de reasigurare care intermediază, în schimbul unei
remuneraţii, în principal în activitatea de asigurare.
Potrivit celor relatate anterior, contractul de asigurare urmează să fie încheiat în formă
scrisă, iar o dovadă de încheiere a contractului de asigurare o constituie poliţa de asigurare.
În poliţa de asigurare, potrivit alin.(2) art.1831 CC RM, urmează să fie indicate toate
elementele esenţiale ale contractului de asigurare, precum:
a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părților contractante;
b) după caz, numele sau denumirea, domiciliul sau sediul asiguratului și/sau beneficiarului;
c) după caz, denumirea și sediul agentului de asigurare;
d) obiectul asigurării;
e) riscurile ce se asigură;
f) termenul contractului de asigurare (durata asigurării) și perioada de asigurare;
g) suma asigurată și, dacă s-a convenit, partea din prejudiciu pe care asigurătorul nu o
despăgubește (franșiza);
h) prima de asigurare, locul și termenele de plată;
i) alte date, conform legii sau acordului dintre părți.
Termenul în asigurare, potrivit alin.(1) art.1835 CC RM, începe cu prima oră a primei zile
și încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de asigurare convenită, dacă legea sau contractul
nu prevede altfel.
Termenul contractului de asigurare se stabilește conform prevederilor alin.(2)-(6) art.1835
CC RM, unde se menționează că clauza care prevede că perioada de asigurare începe la o dată
anterioară încheierii contractului (asigurare retroactivă) este valabilă doar dacă părțile nu
cunoșteau, la momentul încheierii contractului, despre producerea cazului asigurat. Dacă
contractantul cunoștea, la acel moment, despre producerea cazului asigurat, asigurătorul nu este
obligat să despăgubească acel caz.
În cazul în care contractul de asigurare se încheie pentru o durată de peste 5 ani, fiecare
parte are dreptul la rezoluțiunea asigurării la finele celui de-al cincilea an sau al fiecăruia dintre
anii următori, respectând un termen de preaviz de 3 luni.
În cazul contractelor încheiate pe o durată nelimitată, fiecare parte are dreptul la
rezoluțiunea asigurării, respectând un termen de preaviz de cel puțin o lună și de cel mult 3 luni.
Acordul prin care contractul de asigurare se consideră prelungit în mod tacit pe o durată
mai mare de un an se consideră nul.
52
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., 2005. p.453.
Perioada de asigurare este intervalul de timp în care asigurătorul poartă răspundere și
pentru care se stabilește prima de asigurare.
5. Modul de încheiere şi formare a contractului de asigurare

Potrivit alin.(1) art.1830 CC RM pentru încheierea contractului de asigurare, contractantul
asigurării prezintă asigurătorului o cerere sau un chestionar (cererea contractantului) în formă
scrisă, în care indică interesul său în asigurare sau declară verbal că dorește să încheie contract
de asigurare. Declarația verbală nu scutește de necesitatea depunerii cererii scrise de asigurare.
Deşi legea prevede că iniţiativa încheierii contractului de asigurare aparţine asiguratului, nu se
exclude posibilitatea încheierii contractului în urma propunerii făcute de asigurător.
Contractul de asigurare se încheie în scris. El nu poate fi dovedit prin martori chiar dacă
există început de dovadă scrisă. Forma scrisă este cerută de lege, indiferent de valoarea
contractului, numai pentru probarea acestuia. De aceea, consimţământul părţilor poate fi dovedit
nu numai cu înscrisul constatator al contractului, ci şi cu alte înscrisuri, cum ar fi cererea de plată
a primei, cu înscrisul prin care se constată primirea acestei plăţi sau cu orice alt înscris din care
reiese voinţa asigurătorului de a încheia contractul, numit document de asigurare (poliţă sau
certificat de asigurare). Rezultă că contractul de asigurare poate fi probat printr-un document
unic semnat de ambele părţi (contract) sau prin schimb de documente care atestă manifestarea
voinţei în vederea încheierii contractului.
Asigurătorul este obligat să remită asiguratului un exemplar, semnat de el, al poliţei de
asigurare. în care trebuie să fie incluse toate datele indicate în alin.(1) art.1831 CC RM indicate
supra.
Poliţa de asigurare este un document unilateral semnat de asigurător, care conţine
promisiunea acestuia de a plăti o anumită indemnizaţie la producerea evenimentului în cadrul
perioadei stabilite. Poliţa de asigurare nu este contract de asigurare, ci numai un document care
atestă încheierea contractului. Din punct de vedere al conţinutului, poliţa de asigurare trebuie să
corespundă destinaţiei - să probeze încheierea contractului de asigurare. De aceea poliţa de
asigurare trebuie să conţină toate clauzele obligatorii pe care le conţine contractul de asigurare.
Poliţa de asigurare nu este valoare mobiliară (valoarea mobiliară este un titlu financiar care
confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu altă
persoană). Spre deosebire de valoarea mobiliară, care oferă deţinătorului dreptul de a cere
executarea creanţei ce se conţine în ea, poliţa nu oferă asemenea posibilităţi deţinătorului.
Exercitarea dreptului de a cere plata indemnizaţiei menţionate în poliţă depinde de un şir de
împrejurări (achitarea la timp a primelor, executarea tuturor obligaţiilor contractuale de către
asigurat).
Poliţa de asigurare este un accesoriu al dreptului asiguratului de a cere plata despăgubirii.
Poliţa urmăreşte soarta juridică a creanţei şi nu invers. De aceea dreptul asupra poliţei de
asigurare apare odată cu apariţia raportului de asigurare şi încetează odată cu încetarea acestuia.
Conform prevederilor legale poliţele de asigurare pot fi emise nominative, la ordin ori la
purtător. Transmiterea poliţei de asigurare către alte persoane se face potrivit regulilor stabilite
pentru transmiterea valorilor mobiliare. Poliţa nominativă poate fi transmisă unei terţe persoane,
respectând regulile cesiunii de creanţă. Poliţa la ordin se transmite prin înscrierea pe verso a
numelui sau denumirii noului proprietar de către asigurat, iar cea la purtător prin simpla
înmânare.
Ţinând cont de faptul că poliţa de asigurare este un document unilateral semnat de către
asigurător, legea conţine reguli de soluţionare a divergenţelor apărute între conţinutul acesteia şi
conţinutul copiilor de pe propunerile scrise depuse de asigurat pe care asigurătorul este obligat să
le remită asiguratului.
Potrivit alin.(2) art.1832 CC RM dacă clauzele poliței de asigurare diferă de cele din
cererea contractantului sau din oricare acord anterior între părți, în cazul în care asigurătorul a
informat contractantul printr-un text cu caractere îngroșate despre dreptul de a obiecta la
diferențele menționate în poliță, se va considera că contractantul a consimțit la diferențele
menționate expres în poliță dacă nu obiectează în termen de o lună de la recepționarea poliței.
6. Conţinutul contractului de asigurare (efectele contractului de asigurare)

6.1. Obligaţiile şi drepturile asiguratului
Potrivit alin.(1) art.1837 CC RM la încheierea contractului, solicitantul asigurării trebuie să
informeze asigurătorul despre împrejurările pe care le cunoaște sau ar trebui să le cunoască și
care fac obiectul întrebărilor clare și precise puse lui de către asigurător.
Modificările în actualul cod civil prevăd un șir de obligații informaționale și consecințele
nerespectării acestor obligații (art.1837-1845 CC RM).
O altă obligaţie a asiguratului este ca la încheierea contractului sau pe parcursul executării
acestuia să informeze asigurătorul despre încheierea altor contracte de asigurare pentru acelaşi
bun. Acest fapt este important pentru ca asigurătorul să fie la curent cu eventualele coasigurări,
precum şi ca să se evite o supraasigurare a bunului.
Asiguratul este obligat să plătească la timp primele de asigurare. Dacă interesul asigurat nu
există la data începerii asigurării sau dacă un interes viitor nu mai ajunge să se constituie,
contractantul este eliberat de obligația plății primei de asigurare. Dacă interesul asigurat se
stinge, contractantul datorează asigurătorului doar acea parte din primă ce corespunde duratei
riscului. Asigurătorul poate cere o taxă corespunzătoare pentru cheltuielile și operațiunile făcute
pentru încheierea contractului.
O obligaţie importantă a asiguratului este de a întreprinde diferite măsuri, în scopul evitării
producerii evenimentului asigurat sau pentru a limita pagubele cauzate de producerea acestuia.
Prin urmare, asiguratul este obligat să întreţină bunul în condiţii adecvate, prevăzute de
dispoziţiile legale şi cele contractuale53.
În scopul limitării pagubelor cauzate de producerea evenimentului asigurat, asiguratul
trebuie să întreprindă măsuri de salvare a bunurilor asigurate. De exemplu, în cazul izbucnirii
unui incendiu, asiguratul va trebui să anunţe pompierii, să îndepărteze cauzele incendiului etc.
Asiguratul este obligat să anunţe asigurătorul referitor la survenirea anumitor împrejurări
periculoase. În baza art.1843-1845 CC RM această obligație poate avea loc și în cazul de
agravare sau reducere a riscului.
Acest lucru prezintă importanţă din cauza faptului că asigurătorul va avea dreptul să decidă
continuarea contractului de asigurare în condiţiile iniţiale sau renegocierea a anumite clauze
contractuale.
Potrivit alin.(1) art.1851 CC RM survenirea cazului asigurat trebuie notificată de îndată
asigurătorului de către contractant, asigurat sau, după caz, beneficiar, cu condiția că persoana
obligată să facă notificarea cunoștea sau trebuia să cunoască existența acoperirii de asigurare și
survenirea cazului asigurat. Obligația se consideră îndeplinită și dacă un terț informează
asigurătorul.
Dacă evenimentul asigurat s-a produs, atunci asiguratul este obligat să-l anunţe pe
asigurător îndată ce a aflat despre aceasta. În contractul de asigurare părţile pot indica un anumit
termen în decursul căruia asiguratul îl va anunţa pe asigurător despre producerea evenimentului
asigurat. Dacă un astfel de termen nu este stabilit, atunci se prezumă că asiguratul trebuie să-l
înştiinţeze pe asigurător imediat ce a aflat.
Acest fapt îi va permite asigurătorului să întreprindă măsurile necesare pentru reducerea
daunei, să examineze cauzele producerii evenimentului asigurat, să evalueze cuantumul
pierderilor etc.
6.2. Obligaţiile şi drepturile asigurătorului

Asigurătorului, de asemenea, îi revin o serie de drepturi şi obligaţii atât înainte de
încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia.
53
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., 2005, p.457-458.
Astfel, chiar înainte de încheierea contractului, asigurătorul este obligat să-l informeze pe
viitorul asigurat referitor la condiţiile asigurării, cum ar fi existenţa şi întinderea efectelor
contractului, riscurile acoperite prin asigurare, condiţiile efectuării plăţii în cazul producerii
evenimentului asigurat etc. în vederea executării acestei obligaţii, asigurătorul va pune la
dispoziţia asiguratului toată informaţia corespunzătoare sau va oferi consultaţii în ceea ce
priveşte asigurarea54.
În cazul producerii evenimentului asigurat, asigurătorul va avea obligaţia de plată a
indemnizaţiei de asigurare cu condiţia respectării de către asigurat a tuturor prevederilor legale şi
contractuale.
Astfel, asigurătorul va trebui să verifice dacă asigurarea era în vigoare în momentul
producerii evenimentului asigurat, dacă evenimentul produs era inclus în asigurare, dacă au fost
plătite primele de asigurare, dacă asiguratul a avut un comportament corespunzător în ceea ce
priveşte condiţiile de întreţinere a bunului sau a întreprins măsurile de prevenire şi înlăturare a
daunelor cauzate etc. După verificarea acestor date, asigurătorul stabileşte cuantumul
indemnizaţiei pe care o datorează.
Asigurătorul va plăti suma asigurată sau despăgubirea de asigurare fie asiguratului, fie
beneficiarului desemnat de acesta. Dacă asiguratul a numit mai mulţi beneficiari, atunci plata va
fi împărţită între aceştia în mod egal, dacă asiguratul nu a prevăzut altfel. în cazul decesului
asiguratului, dacă acesta nu a desemnat vreun beneficiar, atunci suma asigurată va fi plătită
moştenitorilor asiguratului55.
Potrivit alin.1 art.17 al Legii nr.407/2006 Asigurătorul este în drept să refuze deplin sau
parţial asiguratului despăgubirea de asigurare în asigurările de bunuri în cazul:
a) producerii de pagube ca urmare a unor acţiuni intenţionate ale asiguratului sau ale
beneficiarului, orientate spre provocarea sau facilitarea producerii evenimentului asigurat, cu
excepţia acţiunilor de îndeplinire a datoriei civice sau de apărare a vieţii, sănătăţii, onoarei şi
demnităţii;
b) producerii de pagube ca urmare a unei infracţiuni intenţionate comise de asigurat sau
beneficiar, legate direct de producerea evenimentului asigurat;
c) comunicării intenţionate de informaţii false către asigurător sau necomunicării datelor,
cunoscute de asigurat, ce vizează interesele de asigurare dacă circumstanţele tăinuite se află în
raport de cauzalitate cu producerea evenimentului asigurat;
d) unor alte evenimente prevăzute de legislaţie, precum şi de condiţiile de asigurare şi de
contractul de asigurare.
Nu se plăteşte despăgubire de asigurare în cazul în care acţiunea cazului asigurat a început
până la momentul în care termenul de asigurare a început să curgă şi s-a terminat în perioada
termenului de asigurare, chiar dacă daunele sunt depistate în interiorul acestui termen.
În afară de drepturile şi obligaţiile relatate anterior, părţile contractului de asigurare mai
pot stabili în contract şi alte drepturi şi obligaţii ale asigurătorului.
7. Asigurarea obligatorie şi modalităţile ei

Asigurarea este obligatorie atunci când persoanele fizice sau juridice sunt obligate de
norma imperativă să încheie un contract de asigurare într-un domeniu în condiţiile stabilite de
lege56.
Asigurarea obligatorie poate fi de persoane, de daune şi de răspundere civilă.
Referitor la asigurarea obligatorie de persoane pot fi menţionate prevederile Legii cu
privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală din 27.02.1998 57. Potrivit art. 1 al acestei
legi asigurarea obligatorie de asistenţă medicală reprezintă un sistem autonom garantat de stat de
protecţie financiară a populaţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii prin constituirea, pe principii de
54
55
Ibidem.
56
Stănciulescu L. Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Bucureşti: All-Beck, 2002, p.321.
57
În: Monitorul Oficial al Republici Moldova, 1998, nr.38-39.
solidaritate, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri băneşti destinate pentru acoperirea
cheltuielilor de tratare a stărilor condiţionate de survenirea evenimentelor asigurate (maladie sau
afecţiune). Sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală oferă cetăţenilor Republicii
Moldova posibilităţi egale în obţinerea asistenţei medicale oportune şi calitative.
În calitate de asigurat, pentru persoanele angajate, participă instituţia, întreprinderea,
organizaţia care a angajat persoana respectivă. în cazul persoanelor neangajate, calitatea de
asigurat o au ele însele. Pentru anumite categorii de persoane neangajate, precum copiii de vârstă
preşcolară, elevii din învăţământul primar, gimnazial, liceal şi mediu de cultură generală, elevii
din învăţământul secundar profesional, elevii din învăţământul mediu de specialitate cu frecvenţa
la zi, studenţii din învăţământul superior universitar cu frecvenţa la zi, copii neîncadraţi în
învăţătură până la împlinirea vârstei de 18 ani, invalizi, pensionari şi şomerii înregistraţi oficial,
în calitate de asigurat participă Guvernul Republicii Moldova. Persoane asigurate pot fi atât
cetăţenii Republicii Moldova, cât şi străinii şi apatrizii care se află pe teritoriul Republicii, care
au achitat prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală în mărimea şi termenul stabilit de
legislaţie.
Mărimea primei de asigurare, în formă de contribuţie procentuală la salariu şi la alte forme
de retribuţie a muncii, termenele şi modul de achitare a acesteia, se stabileşte anual prin lege.
Neplata la timp a primei de asigurare atrage după sine plata unor penalităţi, calculate în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Conform prevederilor alin.1 art.8 al Legii cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă
medicală, volumul serviciilor prestate în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală poate
fi extins în temeiul condiţiilor asigurării facultative de sănătate sau prin plăţi directe prestatorului
de servicii medicale pentru serviciile medicale prestate.
Un alt tip de asigurare obligatorie este prevăzut de Legea cu privire la statutul
judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.199558. Conform art.33 al legii menţionate mai sus, viaţa,
sănătatea şi bunurile judecătorului sunt supuse asigurării de stat obligatorii de la bugetul de stat.
Suma de asigurare a vieţii şi sănătăţii judecătorului va fi egală cu suma mijloacelor sale băneşti
de întreţinere pe 15 ani la ultimul loc de lucru. Cazurile de plată a sumei de asigurare sunt
prevăzute de alin.2 art.33 din Legea cu privire la statutul judecătorului. Dintre acestea putem
menţiona cazurile de moarte violentă sau deces al judecătorului în exerciţiul funcţiunii ca urmare
a unor leziuni corporale sau altei vătămări violente a sănătăţii ori a unui accident de muncă;
mutilare a judecătorului sau de o altă vătămare violentă a sănătăţii, ca urmare a unui accident de
muncă, care exclude posibilitatea de a continua activitatea profesională şi a provocat pierderea
capacităţii depline de muncă; cauzare judecătorului în exerciţiul funcţiunii a leziunilor corporale
sau a altei vătămări violente a sănătăţii, ori cauzare a leziunilor corporale ca urmare a unui
accident de muncă ce nu au provocat pierderea capacităţii de muncă, dar exclud posibilitatea de a
continua activitatea profesională etc. În dependenţă de caz, suma va fi plătită fie judecătorului,
fie succesorilor sau membrilor familiei acestuia.
În ceea ce ţine de asigurarea obligatorie de bunuri, putem specifica cazul în care
lombardul este obligat să asigure obiectele primite spre păstrare şi cele lombardate în suma
valorii bunurilor conform evaluării efectuate la amanetarea sau primirea lor spre păstrare prin
înţelegerea părţilor59.
Unul din tipurile asigurării obligatorii prevăzute de legislaţia în vigoare este asigurarea
obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători60. Acest tip de asigurare se
aplică la transportarea organizată a călătorilor cu transportul aerian, auto, feroviar şi fluvial.
Potrivit alin.(2) art.4 al Legii nr.1553 din 25.02.1998 cu privire la asigurarea obligatorie de
răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători, o astfel de asigurare nu se extinde asupra
58
În: Monitorul Oficial al Republici Moldova, 2002, nr.117-119.
59
Vezi: Punctul 13 al Regulamentului cu privire la modul de asigurare, funcţionare şi licenţiere a activităţii
lombardurilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republici Moldova din 28.03.1995. În: Monitorul Oficial al
Republici Moldova, 1995, nr.23.
60
Vezi: Legea Republicii Moldova cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă
de călători din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republici Moldova, 1998, nr.38-39.
transportatorilor ce efectuează transportarea călătorilor cu transportul auto urban, inclusiv cu
taximetrele, cu transportul electric, cu transportul auto suburban, cu bacul precum şi cu
transportul fluvial pe traseele pentru plimbări şi excursii.
Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători
se încheie anual între transportator, care are calitatea de asigurat, şi organizaţia de asigurare în
calitate de asigurător. Mai mult ca atât, contractul se încheie până la obţinerea licenţei de
efectuare a transportărilor. Mărimea primei de asigurare va fi stabilită în cuantum de până la un
procent din suma volumului anual de transportare a călătorilor.
Potrivit prevederilor din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă
pentru pagube produse de autovehicule nr.414-XVI din 22.12.200661 persoanele fizice şi
persoanele juridice care au în posesiune autovehicule supuse înmatriculării pe teritoriul
Republicii Moldova sunt obligate să se asigure pentru cazuri de răspundere civilă auto ca urmare
a prejudiciilor cauzate prin accident de autovehicul produs în limitele teritoriale de acoperire ale
asigurării.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule
reglementează raporturile juridice dintre asigurători, asiguraţi şi persoane terţe ce derivă din
contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule,
precum şi modul de realizare a acestui tip de asigurare.
Conform art.2 din Legea nr.414/2006 prin asigurare obligatorie de răspundere civilă
pentru pagube produse de autovehicule se înţelege contract de asigurare, probat prin poliţa de
asigurare RCA şi/sau certificat de asigurare „Carte Verde”, prin care un asigurător autorizat, în
condiţiile prezentei legi, să practice asigurare obligatorie de răspundere civilă auto se obligă, în
baza unei prime plătite de asigurat, să despăgubească prejudiciile cauzate prin accident de
autovehicul în perioada de valabilitate a contractului de asigurare.
Obiect al asigurării obligatorii de răspundere civilă auto îl constituie răspunderea civilă a
posesorului de autovehicul pentru orice pagubă sau vătămare corporală produsă prin accident de
autovehicul în limitele teritoriale de acoperire ale asigurării.
Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto se încheie pe un termen de 12
luni, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare (art.9 din Legea 414/2006).
Potrivit alin.(2) art.14 al legii nr.414/2006 limitele răspunderii asigurătorului sunt:
a) 1 000 000 de lei - la avarierea sau distrugerea de bunuri, indiferent de numărul persoanelor
păgubite într-un accident;
b) 1 000 000 de lei - pentru fiecare persoană păgubită în caz de vătămări corporale sau deces,
dar nu mai mult de 5 000 000 de lei, indiferent de numărul persoanelor păgubite într-un
accident.
Despăgubirile prevăzute de contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto se
plătesc indiferent de numărul cazurilor de accidente care au avut loc în termenul de asigurare.
Referitor la asigurarea obligatorie de răspundere civilă mai necesită a fi menţionate şi acele
prevederi legale care obligă unele categorii de subiecţi să încheie contracte de asigurare de
răspundere civilă.
De exemplu, obligativitatea asigurării răspunderii profesionale a notarilor este prevăzută la
art.11 din Legea nr.69 din 14.04.201662 cu privire la organizarea activității notarilor unde se
menționează că, notarul este obligat să încheie un contract de asigurare de răspundere
profesională, la fel art.9 din Legea Nr. 61 din 16.03.200763 privind activitatea de audit prevede că
societatea de audit, auditorul întreprinzător individual să încheie cu asigurătorul contract de
asigurare de răspundere civilă profesională etc.
8. Asigurarea facultativă şi modalităţile ei

61
În: Monitorul Oficial al Republici Moldova, 2007, nr.32-35, (în continuare – Legea nr.414/2006).
62
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.277-287.
63
Asigurarea facultativă poate fi de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă.
Asigurarea de persoane poate fi de două feluri: asigurare de viaţă şi asigurare de accidente.
Asigurarea de viaţă, la rândul ei, se împarte în asigurarea de deces şi asigurarea de supravieţuire.
Asigurarea de deces este de două tipuri: asigurarea temporară de deces, în care asigurătorul
va plăti suma asigurată beneficiarului, numai în cazul în care asiguratul moare înainte de
expirarea contractului şi asigurarea viageră de deces în care asigurătorul va plăti suma asigurată
beneficiarului la decesul asiguratului. Asigurările pentru caz de supravieţuire se caracterizează
prin faptul că asigurătorul va plăti asiguratului sau beneficiarului suma asigurată dacă asiguratul
va fi în viaţă la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de asigurare64.
În afară de asigurările de viaţă sus-menţionate, mai este întâlnită şi asigurarea mixtă de
viaţă, în care asigurătorul va plăti suma de asigurare la expirarea termenului contractului de
asigurare, dacă asiguratul va fi atunci în viaţă, iar în cazul în care asiguratul a decedat până la
expirarea termenului contractului de asigurare, suma de asigurare va fi plătită beneficiarului sau
moştenitorilor. Asigurările de accidente se caracterizează prin faptul că asigurătorul va plăti
suma asigurată în cazul producerii unui accident în urma căruia persoana asigurată a decedat sau
a devenit invalidă.
În cazul invalidităţii totale a asiguratului, acesta va primi întreaga sumă de asigurare. Iar în
cazul unei invalidităţi parţiale, mărimea sumei de asigurare plătite va depinde de gradul de
invaliditate a asiguratului.
Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul asiguratului, atunci suma asigurată va fi
plătită celorlalţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori65.
Asiguratul poate desemna unul sau mai mulţi beneficiari atât în momentul încheierii
contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia. Mai mult ca atât, pe parcursul executării
contractului, asiguratul este în drept să schimbe beneficiarii asigurării. în cazul în care au fost
desemnaţi mai mulţi beneficiari, atunci aceştia dispun de drepturi egale asupra sumei de
asigurare, dacă asiguratul nu a dispus altfel. În cazul asigurărilor de persoane, un moment
important îl reprezintă faptul că suma asigurată nu este limitată la o anumită valoare, întrucât
viaţa şi sănătatea persoanei nu pot fi exprimate în bani.
Asigurarea de bunuri este tipul de asigurare în care asigurătorul se obligă ca la producerea
riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea prejudiciilor
cauzate de diferite calamităţi naturale, accidente sau acţiunile premeditate şi nelegitime ale
terţelor persoane.
Obiectul asigurării de bunuri îl reprezintă bunurile individual determinate, generice,
precum şi bunurile viitoare care sunt supuse riscului de distrugere totală sau parţială66.
În calitate de asigurat poate fi orice persoană fizică sau juridică care are un interes în
păstrarea bunurilor asigurate (de exemplu, proprietarul, depozitarul, detentorul precar etc.).
Această condiţie se explică prin faptul că doar în legătură cu faptul că un bun asupra căruia
există un interes poate să se producă o pagubă materială care să afecteze respectiva persoană 67. În
cazul producerii cazului asigurat, asiguratul va trebui să întreprindă măsuri în vederea limitării
pagubelor. De asemenea, asiguratul trebuie să informeze asigurătorul în termenii prevăzuţi de
contract despre survenirea cazului asigurat.
Suma asigurată, potrivit art.6 al Legii cu privire la asigurări, este limita maximă a
răspunderii asigurătorului în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat contractul
de asigurare. Asigurătorul îşi rezervă dreptul de a stabili valoarea reală a bunurilor numind o
expertiză68. Legislaţia nu permite contestarea sumei asigurate a bunului stabilită prin acordul
părţilor decât în cazul în care asigurătorul va demonstra că asiguratul l-a indus în eroare în mod
intenţionat. Despăgubirea de asigurare plătită de asigurător va fi stabilită de către acesta în
64
65
Ibidem, p.467.
66
În: Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., 2005, p.467.
67
Macovei D., Striblea M.S., op.cit., p.281.
68
М.И.Брагинский, Договор страхования, с.109.
dependenţă de starea bunurilor asigurate în momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate
depăşi valoarea bunului, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată prevăzută în contract. Acest
fapt rezidă din necesitatea evitării unei supraasigurări, care ar putea stimula interesul asiguratului
pentru producerea evenimentului asigurat.
Dacă asiguratului i-а fost pricinuită vreo pagubă, pentru care sunt responsabile persoane
terţe, atunci el are dreptul să ceară plata despăgubirilor fie de la persoanele responsabile, fie de la
asigurător. însă ţinem să menţionăm că aceste drepturi ale asiguratului nu pot fi exercitate
simultan, el având dreptul doar la alegerea unuia dintre ele.
Dacă asiguratul a fost despăgubit de asigurător, atunci cel din urmă va avea dreptul
exclusiv de a intenta o acţiune persoanei terţe responsabile. Asigurătorul poate să-şi exercite
acest drept în limitele despăgubirii de asigurare pe care a plătit-o asiguratului.
Asigurarea facultativă de răspundere civilă.
În cadrul acestui tip de asigurare, asigurătorul se obligă să plătească la producerea cazului
asigurat, despăgubirea pentru prejudiciul de care asiguratul va răspunde faţă de persoanele
păgubite, în baza legii, şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în acţiunea civilă. Asigurarea
facultativă de răspundere civilă acoperă atât răspunderea pentru fapta proprie a asiguratului, cât
şi răspunderea pentru fapta altor persoane (membrii familiei asiguratului, persoanele aflate la
întreţinere etc.) decât cea care a încheiat contractul69.
Despăgubirea de asigurare se stabileşte printr-o convenţie între asigurat, persoana păgubită
şi asigurător în conformitate cu prevederile contractuale. Dacă părţile nu au putut ajunge la o
înţelegere, despăgubirea urmează a fi stabilită prin hotărâre judecătorească. Este necesar de
menţionat că asigurătorul va fi obligat să plătească despăgubirile datorate persoanei care a suferit
un prejudiciu doar în condiţiile şi limitele sumei asigurate în contract.
În cazul în care asiguratul l-a despăgubit pe păgubit şi poate dovedi acest lucru, atunci
asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea asiguratului.
Asigurătorul este în drept să refuze plata despăgubirii dacă riscul asigurat a fost produs
prin comiterea intenţionată a unor fapte grave prevăzute în condiţiile de asigurare. Ca şi în cazul
asigurării facultative de bunuri, în cazul asigurării facultative de răspundere civilă, asigurătorul
se poate subroga în drepturile asiguratului plătit şi poate înainta o acţiune în regres împotriva
persoanelor vinovate de cauzarea pagubelor. După producerea cazului asigurat, atât asiguratul,
cât şi asigurătorul dispun de dreptul de a desface contractul în decursul unei luni, dacă
asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale sau dacă a refuzat să le execute70.
ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ (ÎMBOGĂȚIRE NEJUSTIFICATĂ)
1. Noțiunea și condițiile contractului
69
70
Ibidem, p.469.
De la bun început, considerăm necesar a menționa faptul că capitolul respectiv din Codul
civil modernizat a suferit schimbări esențiale de ordin calitativ și cantitativ. Bunăoară, dacă în
trecut în acest capitol conținea 9 articole, în prezent el dispune de 19.
Novațiile generale se referă la denumirea și definiția raporturilor respective, denumirea
părților, drepturilor și obligațiilor și multe altele.
Astfel, potrivit alin.(1) art.1979 CC RM, dacă o persoană obține o îmbogățire nejustificată
(persoană îmbogățită) care se atribuie la dezavantajul suferit de o altă persoană (persoană
dezavantajată), ea este obligată față de persoana dezavantajată să restituie îmbogățirea.
Îmbogățirea nejustificată presupune, de fiecare dată, o majorare a patrimoniului persoanei
îmbogățite din contul patrimoniului persoanei dezavantajate71.
În Codul civil român, raporturile de îmbogățire nejustificată sunt reglementate foarte
succint, doar în trei articole. Noțiunea raporturilor se regăsește în art.1345 CC Român, unde se
menționează că cel care s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la
restituire, în măsura propriei sale îmbogățiri și în limita pierderii patrimoniale suportate de
cealaltă persoană.
În doctrina română de menționează că îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic
licit, care dă naștere unui raport obligațional avându-l ca subiect pe titularul unui patrimoniu
(subiect pasiv al raportului juridic) al cărui activ este mărit ori al cărui pasiv este diminuat pe
seama patrimoniului unei alte persoane (subiectul activ al raportului izvorât din faptul juridic
analizat), în conținutul căruia se regăsesc dreptul subiectului activ (al titularului patrimoniului pe
seama căruia s-a realizat îmbogățirea fără justă cauză) de a solicita și obține restituirea și
obligația corelativă a subiectului pasiv72.
Un moment foarte important și original al legislației Republicii Moldova se referă la
novațiile legate de însuși definiția îmbogățirii și a dezavantajului. Astfel, potrivit alin.(1)
art.1984 CC RM, o persoană este îmbogățită prin majorarea patrimoniului său, folosirea
bunurilor altuia, prestarea unui serviciu sau executarea unei lucrări în folosul său.
În baza alin.(1) art.1985 CC RM, o persoană este dezavantajată prin micșorarea
patrimoniului său, folosirea bunurilor de către o altă persoană, prestarea unui serviciu sau
executarea unei lucrări în folosul altuia.
Prin urmare, din prescripțiile legale rezultă că îmbogățirea nejustificată poate avea loc prin
următoarele modalități:
- majorarea patrimoniului unei persoane;
- folosirea bunului altuia;
- prestarea unui serviciu;
- executarea unei lucrări.
Majorarea patrimoniului se poate produce ca rezultat al acțiunilor unei obligații inexistente
supraplată, achitată a prețului contractului, achitarea unei sume din greșeală care este urmată fie
de transmiterea dreptului de proprietate, fie a dreptului de posesie și/sau de folosire a unui bun,
fie transmiterea altui drept patrimonial. Majorarea se poate produse și ca rezultat al economiei
realizate nejustificat73. Economia reprezintă o majorare a patrimoniului, atunci când persoana
dezavantajată trebuia să suporte anumite cheltuieli, însă aceasta nu s-a întâmplat din
considerentul că au fost suportate de o altă persoană, fie că ele nu au fost achitate în general74.
Folosirea bunului altuia poate avea loc, bunăoară, în cazul folosirii bunului de către
depozitar fără acordul deponentului, folosirii locatarului a bunului închiriat după expirarea
termenului contractului etc.
Prestația unui serviciu poate avea loc, bunăoară, în cazul achitării repetate a chiriei.
Executarea unei lucrări poate avea loc, bunăoară, în cazul culegerii roadei vecinului, fără
consimțământul acestuia.
71
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit.,, p.594.
72
Noul Cod civil. Comentariu pe articole. București: C.H. BECK, 2012, p.1403.
73
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., p.594-595.
74
Chibac Gh., Baiesu A., Rotari Al., Efrim O., op.cit., p.594 -595.
Din normele legale rezultă condițiile nașterii obligațiilor legate de îmbogățirea
nejustificată. Aceste sunt următoarele:
1. îmbogățirea unei persoane (persoana îmbogățită);
2. dezavantajul altei persoane (persoana dezavantajată);
3. îmbogățirea unei persoanei pe contul alteia;
4. lipsa unui temei legal sau contractual;
5. atribuirea.
2. Efectele contractului
Efectele obligațiilor respective reprezintă novațiile legate de restituirea îmbogățirii
nejustificate. Restituirea poate avea loc cu respectarea normelor din art.1990-1991 CC RM.
Potrivit alin.(1) și (2) art.1990 CC RM, dacă îmbogățirea constă într-un bun care poate fi
transmis, persoana îmbogățită este obligată să restituie îmbogățirea prin transmiterea bunului
persoanei dezavantajate.
În loc de a transmite bunul, persoana îmbogățită poate alege să restituie îmbogățirea prin
plata valorii bănești în folosul persoanei dezavantajate, dacă transmiterea ar cauza persoanei
îmbogățite un efort sau cheltuieli disproporționate.
În baza alin.(1) art.1991 CC RM, dacă îmbogățirea constă din bunuri care nu pot fi
transmise, din lucrări, servicii sau folosința unui bun, persoana îmbogățită este obligată să
restituie îmbogățirea prin plata valorii bănești în folosul persoanei dezavantajate.
Persoana îmbogățită nu este obligată să plătească mai mult decât economisirea pe care a
realizat-o, dacă nu și-a dat consimțământul la îmbogățire sau dacă a fost de bună-credință.
Cu toate acestea, dacă îmbogățirea a fost obținută în temeiul unui contract care a stabilit un
preț sau o valoare pentru îmbogățire, persoana îmbogățită este obligată să plătească cel puțin
această sumă, dacă contractul este lovit de nulitate pentru temeiuri care nu au fost esențiale
pentru stabilirea prețului.
Evident este faptul că bunul dobândit fără justă cauză urmează a fi restituit în natură. Bunul
urmează a fi restituit persoanei dezavantajate în aceeași stare în care a fost primit de persoana
îmbogățită, ținând cont de uzura normală a lui imediat cum a aflat sau trebuie să afle îmbogățirea
nejustificată. Din momentul în care a aflat sau trebuie să afle drept lipsa justei cauze pentru
îmbogățirea primită, persoana îmbogățită se consideră de rea-credință și este obligată de
răspunderea totală sau parțială a bunului, pentru deteriorarea lui sau alte lipsuri. El va trebui să
repare orice daună cauzată atât prin faptele proprii, cât și prin faptele terțelor persoane.
Răspunderea lui va surveni și pentru pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului75.
În afară de obligația principală de restituire, potrivit alin.(1) art.1993 CC RM, obligația de
restituire a îmbogățirii se extinde și asupra fructelor și folosinței îmbogățirii sau, dacă este mai
mică, asupra economisirii rezultate din fructe sau folosință.
Cu toate acestea, dacă persoana îmbogățită obține fructele sau folosința cu rea-credință,
restituirea îmbogățirii se extinde asupra fructelor și folosinței chiar dacă economisirea este mai
mică decât valoarea fructelor sau a folosinței.
Nu mai puțin importantă este novația legată de consecințele actelor juridice încheiate cu
buna-credință cu terții. Astfel, potrivit alin.(1) art.1995 CC RM, persoana îmbogățită nu este
obligată să întoarcă îmbogățirea dacă:
a) în schimbul acelei îmbogățiri, i-a oferit terțului o altă îmbogățire; și
b) era de bună-credință la acel moment.
În raporturile obligaționale respective Codul civil român prevede o nouă categorie juridică
– îmbogățirea justificată. Astfel, potrivit art.1345 CC român, îmbogățirea este justificată atunci
când rezultă:
a) din executarea unei obligații valabile;
b) din neexecutarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;
75
Ibidem, p.597.
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenția de a gratifica.
Legislația națională admite și diminuarea îmbogățirii. Astfel, potrivit alin.(1) și (2)
art.1994 CC RM, persoana îmbogățită nu este obligată să restituie îmbogățirea în măsura în care
ea a suportat un dezavantaj prin dispunerea de îmbogățire sau în altă formă prevăzută la art. 1985
CC RM (diminuarea îmbogățirii), cu excepția cazului în care persoana îmbogățită ar fi suferit
dezavantajul chiar dacă nu obținea îmbogățirea.
Cu toate acestea, diminuarea îmbogățirii nu se ia în considerare:
1) în măsura în care persoana îmbogățită a obținut un substitut;
2) în măsura în care persoana îmbogățită era de rea-credință în momentul diminuării
îmbogățirii, cu excepția cazului:
a) când persoana dezavantajată la fel ar fi suferit o diminuare, chiar dacă îmbogățirea i-ar fi
fost restituită; sau
b) când persoana îmbogățită era de bună-credință în momentul îmbogățirii, diminuarea
îmbogățirii a avut loc înainte de scadența obligației de a restitui îmbogățirea și diminuarea
îmbogățirii a rezultat din materializarea unui risc care nu poate fi pus pe seama persoanei
îmbogățite (alin.(2) art.1994 CC RM); sau
3) în măsura în care se aplică prevederile alin.(3) art. 1991.
Dacă un contract sau un alt act juridic, în al cărui temei a fost obținută îmbogățirea, este
lovit de nulitate, persoana îmbogățită nu este obligată să restituie îmbogățirea în măsura în care
restituirea ar contraveni scopului care stă la baza dispoziției legale încălcate sau principiului de
ordine publică ori bunelor moravuri încălcate (art.1996 CC RM).
JOCURI ȘI PARIURI
1. Reglementarea și particularitățile
Actualul Cod civil al Republicii Moldova, precum și Noul Cod civil al României
reglementează raporturile de jocuri și pariuri foarte succint, fără o definiție clară, doar a câte trei
articole.
În Republica Moldova este reglementat de acte normative speciale. Primul act special în
acest domeniu a fost aprobat prin Legea cu privire la jocurile de noroc din 18 februarie 199976.
Acest act normativ a fost abrogat odată cu aprobarea actualei Legi cu privire la organizarea
și desfășurarea jocurilor de noroc nr.291 din 16.12.201677.
Din actele normative speciale mai fac parte:
- Regulamentul-tip privind organizarea și desfășurarea activității în domeniul jocurilor
de noroc (întreținerea cazinourilor) aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr.820 din
18.10.201778;
- Regulamentele-tip privind organizarea și desfășurarea activității în domeniul jocurilor
de noroc ce constituie monopol de stat aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr.777
din 01.08.201879. Practic prin această Hotărâre de Guvern au fost aprobate patru
regulamente-tip:
1) Regulamentul-tip privind organizarea și desfășurarea loteriilor;
2) Regulamentul-tip privind organizarea funcționării sălilor de joc cu automate de joc
cu câștiguri bănești;
3) Regulamentul-tip privind organizarea și desfășurarea pariurilor pentru
competițiile/evenimentele sportive;
4) Regulamentul-tip privind organizarea jocurilor de noroc prin intermediul rețelelor
de comunicații electronice.
Analiza acestor acte normative ne permite să evidențiem următoarele particularități:
- reglementat de acte normative speciale;
- stabilirea de către stat a varietăților (tipurilor) jocurilor de noroc, potrivit alin.(1)
art.1964 CC RM, contractul de loterie și alte contracte de joc similare produc efecte
juridice numai dacă loteria sau jocul sunt autorizate de stat;
- monopolul statului asupra unor tipuri de jocuri de noroc;
- participarea unui număr impunător de persoane fizice;
- constatarea numărului redus de câștigători;
- aplicarea terminologiei speciale caracteristică doar pentru aceste raporturi. Un interes
deosebit reprezintă terminologia specială stipulată în art.2 al Legii nr.291/2016, dintre
care cele mai specifice sunt următoarele: taxa de participare directă (miză de joc), taxa
de participare indirectă, câștigul impozitabil, fondul de câștiguri, utilajul de joc,
mijloacele de joc, localul de joc, casa localului de joc, loteria, postul de joc, varianta de
joc, varianta de joc câștigătoare, raportul de încercări, raportul de inspecție, certificatul
de inspecție, certificat de conformitate, organismul de evaluare a conformității ș.a. ;
- reguli speciale de organizare și desfășurare a jocurilor de noroc;
- repartizarea specifică a veniturilor;
- existența activității auxiliare a jocurilor de noroc;
- soluționarea specială a divergențelor și litigiilor.
Din terminologia menționată supra considerăm necesar a da definițiile doar pentru unele
din ele, mai specifice, și anume:
- activităţi auxiliare ale jocului de noroc – diferite activităţi ale organizatorului jocului de
noroc îndreptate spre dezvoltarea activităţii sale de bază din domeniul jocului de noroc, precum
prestarea serviciilor de alimentaţie publică, hoteliere, de schimb valutar, organizarea
evenimentelor distractiv-spectaculoase, importul/exportul mijloacelor de joc, producerea sau
repararea mijloacelor de joc;
76
77
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.2-8, în continuare – Legea nr.291/2016.
78
79
- mijloace de joc de bază – suporturi materiale, inclusiv suporturi informatice care
generează, în mod direct, elementele aleatorii (automate de joc, rulete, inclusiv electronice, mese
de joc, terminale de înregistrare a mizelor) ce stau la baza jocurilor de noroc. Pentru jocurile de
noroc în care câștigătorii sunt stabiliţi pe baza rezultatelor unor evenimente sau concursuri care
nu depind în mod exclusiv de hazard, mijloace de joc de bază sunt considerate şi serverele sau
alte suporturi informatice similare care asigură organizarea şi exploatarea unitară la nivelul
organizatorului a jocurilor de noroc respective;
- mijloace de joc auxiliare – suporturi materiale, inclusiv suporturi informatice care, deşi
nu fac parte integrantă din mijloacele de joc de bază, sunt folosite împreună cu acestea la
organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc ori la participarea la astfel de activităţi;
- mijloace de joc specifice – echivalente ale mijloacelor băneşti, purtătoare ale dreptului de
a participa la jocul de noroc şi de a primi câștigul în cazul rezultatului favorabil al jocului (bilete,
inclusiv de loterie, imprimări oficiale ale informaţiei pe hârtie, cupoane, jetoane, impulsuri,
blanchete, fise etc.), care pot fi exprimate în formă materială sau electronică.
2. Noțiunea și caracterele juridice

După cum s-a menționat supra actualul Cod civil nu definește contractul de jocuri și
pariuri, însă în art.2 al Legii nr.291/2016 se menționează următoarele – că jocul de noroc este
activitate desfășurată conform regulilor stabilite, bazată pe risc, care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii: permite a câștiga bani, alte bunuri sau drepturi patrimoniale, ca urmare a
oferirii publice de către organizator a unui potenţial câștig şi a acceptării ofertei de către
participant, cu perceperea taxei de participare directe (mizei de joc) sau indirecte, câștigurile
fiind atribuite prin selecţia aleatorie a rezultatelor evenimentelor care fac obiectul jocului (cu
excepţia pariurilor pentru competiţiile/evenimentele sportive), indiferent de modul de producere
a acestora.
În doctrina română se menționează că „jocul și prinsoarea (pariul) sunt contracte prin care
părțile se obligă reciproc a plăti o sumă de bani câștigătorului. În caz de producere sau nu a unui
eveniment, a cărui realizare depinde de forță, îndemnarea, cunoștințele etc. a unor persoane sau
de hazard și în care există șanse de câștig sau pierdere pentru ambele părți”80.
Potrivit altei opinii, jocul sau pariul este un contract, prin care părțile se obligă reciproc a
plăti o sumă de bani sau alt lucru câștigătorului, în funcție de realizarea (verificarea) sau
nerealizarea unui eveniment sau fapt depinzând de forță, îndemânare sau dibăcie, cunoștințele,
inteligența etc. părților contractante ori a altor persoane sau de hazard – care fac să existe șanse
de câștig/pierdere pentru ambele (toate) părți contractante81.
Unii doctrinari români separat definesc jocul și pariul. Astfel, jocul este tratat ca un
contract prin care părțile își promit, una alteia, o sumă de bani sau o altă prestație, pentru cazul în
care un eveniment sau un fapt, în care sunt implicare direct, se va produce.
Pariul (prinsoarea, rămășagul) este tratat ca un contract prin care părțile se obligă să
plătească una alteia, de regulă, o sumă de bani, pentru cazul producerii sau nu a unui eveniment
la care ele nu participă direct și asupra finalizării căruia au poziții contradictorii82.
Potrivit DEX-lui, jocul de noroc este tratat ca o distracție cu cărți, cu hazard etc., care
angajează sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul
fiind determinat de întâmplare sau de calcul83.
Pariul, potrivit DEX-lui, este tratat ca o convenție prin care fiecare dintre persoanele care
susțin lucruri contrare într-o dispută se obligă să ofere o compensație materială celui care se va
dovedi că are dreptate; rămășag, prinsoare. Este tratat ca joc de noroc, în special la cursele de cai,
80
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Baicoianu Al. Tratat de drept civil român. Vol.II, Restitutio, București: ALL,
1997, p.630. Toader C. Drept civil. Contracte speciale, București: ALL Besk, 2005, p. 316. Vermelle G. Droit
civil. Les contrats speciaux, Paris: Dalloz, 2000, p.85 după: Stănculescu Liviu, Nemeș Vasile. Dreptul contractelor
civile și comerciale. București: Hamangiu, 2013, p.541.
81
Deak Fr. Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a, București: Universul Juridic, 2001, p.259.
82
Stănculescu L., Nemeș V., op.cit., p.541.
83
Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II-a, București: Univers Enciclopedic, 1998, p.548.
constând într-o miză care dă dreptul principalului câștigător la o cotă din totalul sumei mizate de
cei care au pierdut84.
Din cele menționate supra putem deduce că contractul de jocuri și pariuri este un contract
translativ de proprietate, oneros, sinalagmatic, consensual, negociabil, aleatoriu și cu executare
succesivă.
Unele aspecte specifice se manifestă prin caracterele juridice. Astfel, unii autori consideră
că jocul și pariul sunt:
- contracte bilaterale (sinalagmatice) în ceea ce privește obligațiile asumate de părți odată
cu încheierea acestora, însă, după producerea evenimentului, în ceea ce privește executarea,
contractul devine unilateral (întrucât una dintre părți câștigă, iar cealaltă va pierde);
- contracte consensuale, deoarece sunt valabil încheiate prin simplul acord de voință a
părților contractante;
- contracte aleatorii, deoarece pentru fiecare dintre părți există șanse de câștig sau de
pierdere (părțile necunoscându-și obligațiile și întinderea acestora din momentul încheierii
contractului);
- cu caracter negociat (dar numai în măsura în care voința părților are un rol determinant la
încheierea contractului)85. Faptul că, în cazul jocului, părțile contractante pot influența rezultatul
acestuia prin calitățile lor nu schimbă caracterul aleatoriu al contractului, deoarece hazardul este
determinant în producerea efectelor contractului86.
Analizând comparativ legislația națională cu cea a României, considerăm a menționa o
normă destul de reușită, după părerea noastră, în Codul civil al României. Astfel, potrivit alin.(2)
și (3) art.2264 CC român, cel care pierde nu poate să ceară restituirea plății făcute de bunăvoie.
Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de
capacitatea de exercițiu ori avea capacitatea de exercițiu restrânsă.
Datoriile născute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui obiect de tranzacție,
recunoaștere de datorie, compensație, novație, remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea
acte juridice.
Considerăm că o astfel de normă nu ar fi de prisos și în legislația națională.
84
Ibidem, p.752.
85
Stănculescu L., Nemeș V., op.cit., p.542.
86
Dogaru I. Drept civil. Contracte speciale, București: ALL Beck, 2004, p.837-840.

Tema 4 Contractul de Societate Civilă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 4 Contractul de Societate Civilă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ

1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de societate civilă

2. Elementele contractului de societate civilă

4. Încetarea raporturilor contractuale

1. Noţiunea contractului şi delimitarea factoringului de cesiunea de creanţă

2. Contractul de factoring în interpretarea normelor internaţionale

3. Elementele contractului de factoring

4. Drepturile şi obligaţiile părților la contractul de factoring

Drepturile şi obligaţiile ambelor părţi:

5. Răspunderea în contractul de factoring

1. Noţiunea de asigurare şi importanţa acesteia în circuitul civil şi comercial

2. Raportul juridic de asigurare şi principalele noţiuni ale acestuia

3. Clasificarea asigurărilor (forme şl tipuri)

5. Modul de încheiere şi formare a contractului de asigurare

6. Conţinutul contractului de asigurare (efectele contractului de asigurare)

6.2. Obligaţiile şi drepturile asigurătorului

7. Asigurarea obligatorie şi modalităţile ei

8. Asigurarea facultativă şi modalităţile ei

ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ (ÎMBOGĂȚIRE NEJUSTIFICATĂ)

1. Noțiunea și condițiile contractului

2. Noțiunea și caracterele juridice

S-ar putea să vă placă și