Oda

Umbli hoinărind prin lume

ca un orb, la ochi legat,

Şi de câtă vreme-acuma

pe la mine n-ai mai dat !

Prăpădeşti tu de pomană

preţioasele-ţi săgeţi,

Să te-alegi cu hulă numa

de l-atâţi ingraţi poeţi ...

Te-am vorbit eu rău vreodată ?

vinovat cu ce ţi-am fost?

De mă horopseşti uitării,

tu, copil frumos şi prost ?

A ! de-ai ştii cum mângâi încă

urmele unde-ai rănit !

Cu ce dor mi-aduc aminte

cât atunci am pătimit !

Vino, crudule, cu pieptul

gata dezvelit te-aştept ;

Nu cu una, dă cu două!

săgetează drept în piept !

Şi pe maică-ta zeiţă,

jur că n-am să te hulesc :

Mai omoară-mă odată,

să mai simt că iar trăiesc !