Sunteți pe pagina 1din 36

BIOETICA – GENERALITĂŢI

Lumea este într-o schimbare continuă, de aceea este dificil să percepem


sensul şi direcţia în care aceasta se îndreaptă. Un lucru este cert şi anume că
nimic nu influenţează mai mult decât evoluţia ştiinţei. Ştiinţa este călăuzită doar
de utilitate si eficacitate şi de aceea istoria evoluţiei societăţii umane a dovedit
că ea dă naştere şi la conflicte de conştiinţă.
La provocările ştiinţei, ce se plasează de regulă nu numai în afara regulilor
morale, dar frecvent şi a normelor sociale si juridice, trebuia găsit un răspuns.
Răspunsul a fost apariţia Bioeticii. 1
Apariţia sa relativ recentă, localizarea ei într-o zonă în care se
intersectează tehno-ştiinţele (în special din medicină şi biologie) cu ştiinţele
umaniste (filozofie, teologie, drept, sociologie, morală, psihologie) îi conferă o
identitate controversată şi o prezenţă diversificată.
Bioetica combină cunoaşterea biologică (bio) cu cea a sistemului valorilor
umane (etica).2
Bioetica este un punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul
uman supus presiunilor ştiinţei (Acad. Prof. Dr. Constantin Maximilian).
Bioetica contemporană se inspiră din faimoasele principii: bineficienţă –
nu dăunare, autonomie şi justiţie – păstrând o tradiţie istorică ce vine de departe
şi traversează întreaga evoluţie a gândirii occidentale.
Biserica a dezvoltat o morală teologică ce proclamă sacralitatea şi
inviolabilitatea vieţii oricărei fiinţe umane, condamnă avortul, pruncuciderea,
euthanasia şi dezvoltă o morală medicală care prinde tot mai mult contur.
Morala medicală creştină (dacă este ortodoxă), presupune un sistem
valoric bazat pe anumite adevăruri, sau mai degrabă pe Adevărul care s-a revelat
şi continuă să se reveleze în Biserică, adică realitatea atotcuprinzătoare a

1
Manual de Bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 2003, p. 26.
2
Dr. G. Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Episcopiei, Alexandria, 2001, p. 17.
prezenţei lui Dumnezeu în creaţie. Morala ortodoxă şi în special morala
medicală sau bioetică, care se ocupă mai ales de problema vieţii şi a morţii, este
bazată pe cel puţin următoarele presupoziţii:
1). Dumnezeu este Stăpân peste fiecare aspect al existenţei umane, de la
zămislire până la mormânt şi dincolo de moarte. Această convingere este bine
exprimată într-o cunoscută rugăciune de dimineaţă, atribuită fie Sfântului Filaret
al Moscovei (1867), fie părinţilor spirituali de la mănăstirea Optima: „Învaţă-mă
să întâmpin cele ce vin asupra mea, cu pacea sufletului şi cu convingerea clară
că voia Ta guvernează totul… În momente neprevăzute, ajută-mă să-mi
amintesc că toate sunt trimise de Tine”. Imperativul divin „Alege viaţa!” este
împlinit iubindu-L pe Domnul, supunându-ne voii Lui şi îndreptându-ne spre El
(Deut. 30, 19), adică, oferindu-ne pe noi înşine în întregime autorităţii Sale
divine. Această autoritate este cu siguranţă prezentă în apelul Bisericii Ortodoxe
de a respinge avortul, euthanasia şi alte proceduri prin care luăm viaţa (sau
moartea) în propriile noastre mâini.
2). Sfânta Treime – caracterizată prin „comuniune şi alteritate”, prin
unitate de esenţă şi distincţia persoanelor – trebuie să fie modelul sau icoana
fiecărei relaţii umane. Uniţi prin aceeaşi natură umană în comuniunea Trupului
eclesial, împărtăşind unii altora diferitele daruri spirituale, noi suntem chemaţi la
„responsabilitate”: să răspundem unul celuilalt cu dragoste jertfelnică, care
reflectă iubirea nesfârşită a celor trei Persoane ale dumnezeirii, împărtăşită în
sânul Treimii şi „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom. 5, 5).
3). Creşterea în viaţa morală este posibilă atât timp cât experimentăm
„tensiunea eshatologică” a vieţii veşnice prezentă în mijlocul nostru. „Vine
ceasul şi acum este”, când singura semnificaţie şi valoare a existenţei umane
este să ne închinăm Tatălui „în duh şi adevăr” (In. 4, 23-24). Etica creştină este
esenţial „teologică” – în sensul biblic profund concentrându-se asupra realizării
aici şi acum a frumuseţii, adevărului şi desăvârşirii vieţii din Împărăţia lui
Dumnezeu.3
Bioetica o înţelegem ca pe o disciplină cu un statut epistemologic raţional
deschisă spre teologie văzută ca o ştiinţă supra-raţională, instanţă ultimă şi
orizont de sens.4

I. AVORTUL
Familia este prima alcătuire de viata obşteasca si sâmburele din care cresc
toate celelalte forme de viata sociala. Ea este mediul cel mai prielnic pentru
naşterea, dezvoltarea si desăvârşirea fiinţei umane.
Scopul căsătoriei si familiei, ca legătura naturala pe viata intre un bărbat
si o femeie, consfinţita si întărita haric prin Taina Cununiei, îl constituie
împlinirea reciproca a celor doi, prin dăruiri si primiri si îndeosebi stabilirea
unei stări desăvirşite in iubirea dintre soţi in vederea împinirii lor reciproce, si
inmultirea, perpetuarea si cresterea omenirii. Procrearea, intretinerea, ingrijirea,
cresterea si pregatirea copilului pentru viata sociala constituie preocuparea
centrala a familiei. Ea, familia, procura membri pentru societatile superioare,
pregatindu-i cea dintai pentru viata sociala.5
Practicarea avortului atat in cadrul casatoriei cat si in cazul relatiilor
extraconjugale si intamplatoare este o crima impotriva vietii umane in general si
a copilului in special, in ciuda intalnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca
o realitate, din nefericire, constanta, aparuta si justificata de multi reprezentanti
ai omenirii. Ierburi si practici care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute
si se foloseau. In vechime insa, oricare metoda folosita pentru intreruperea de
sarcina era considerata nepermisa. Fatul a fost socotit totdeauna si in mod
constant om deplin. Intreruperea artificiala a sarcinii era considerata crima,
omucidere.

3
Ibidem, p. 20.
4
Manual de Bioetică, Op. Cit. , p. 31.
5
Fericitul Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe- cu smerită dragoste,
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, p. 111.
Constiinta omului n-a considerat fatul mai putin om decat adultul, desigur
un om in plina crestere si manifestare, chiar din pantecele mamei. De aceea si in
juramantul lui Hipocrate, care este acceptat pana astazi drept juramant medical,
medicul ca slujitor al vietii, marturiseste in fata lui Dumnezeu si a oamenilor:
„…nu voi da femeii substante avortive…”. 6Pozitia aceasta a fost pusa insa
astazi sub semnul intrebarii, considerandu-se avortul, ca si practicarea lui, o
problema indiferenta din punct de vedere moral, fiind asemanata cu fumatul.
Proavortiostii, adica adeptii intreruperii artificiale de sarcina, sunt astazi o
adevarata miscare internationala, concretizata in asociatii, grupuri de initiativa,
conferinte, manifestari de protest cerand ca avorturile sa nu fie, in nici un fel,
pedepsite de legile civile, motivandu-se ca s-a schimbat insasi conceptia morala
si ca este anacronic sa fie considerate avorturile crima, ucidere.
„In constiinta comuna, avortul a incetat sa fie considerat delict penal.
Legiuitorul este dator sa urmeze constiinta sociala. Aceasta se intimpla in toate
timpurile (si astazi) cu sanctionarea sau nesanctionarea legala a diferitelor
comportamente. Asa de exemplu, odinioara fumatul simplelor tigari se
pedepsea, in multe tari europene, cu moartea; in zilele noastre, aceasta ni se
pare o gluma. Din contra pirateria era socotita o fapta de vitejie, astazi insa se
socoteste o crima…”.7
Constiinta morala adevarata implica relatia subiectului ei cu Dumnezeu si
legea morala ca expresie a vointei lui Dumnezeu privind pe om in relatia lui cu
Dumnezeu si cu semenii, cu ajutorul careia ea, constiinta morala, sfatuieste,
opreste si judeca din punct de vedere moral faptele omului. Avortul care
inseamna suspendarea sau nimicirea vietii nu poate fi comparat cu fumatul si
nici chiar cu pirateria.

6
Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos,
Cluj-Napoca, 2001, p. 113.
7
Ibidem, p. 132.
Mitropolitul Kalamaras de Nikopole – Grecia precizeaza ca „principalul
argument al adeptilor scoaterii de sub incidenta legii a avorturilor (in
incercarea lor de a ocoli protejarea constitutionala a valorii vietii), a fost ca
fiecare femeie sa aiba dreptul sa dispuna ea insasi de trupul ei si ca nu permite
unei a treia persoane, oricarei persoane sau grup de persoane, sa intervina si
sa hotarasca asupra unei teme atat de personale, ca cea a dispunerii de
propriul trup”. La o manifestatie pentru legiferarea avorturilor, manifestantele
strigau ritmic lozinca: „Afara legile din corpul nostru”. Argumentul invocat
pare sa cuprinda o doza de progresism, dar, nu e mai putin adevarat si o mare
doza de defaimari la adresa opiniilor contrare avortului, calificate ca arme
obscurantiste, anacronice, arme ale inapoierii, regres si medievalism.
Si fiindca gestatia este crearea unei vieti, pe care nimeni intr-un studiu al
evolutiei nu o poate nega, proavortionistii declara ca fatul este om, deoarece nu
are viata proprie, intrucat embrionul, sustin ei, este o bucata de carne a carei
expulzare din corpul mamei este o problema absolut personala si deci nu
constituie o problema morala si cu atat mai mult nu poate fi considerata crima.
„Fatul devine omul separat de personalitatea mamei sale numai cand poate sa
aiba existenta de sine, adica odata cu cresterea sa”, scrie o adepta a avortului .8
Dar este, intr-adevar, fatul fara suflet si deci fara viata autonoma? Este
doar o parte a corpului mamei sale, care are atunci si dreptul de a dispune de el
dupa cum doreste, sau fatul are viata cu totul independenta, este o persoana
absoluta independenta care se afla totusi intr-o relatie de dependenta sub
raportul hranei, al mediului corpului matern, asa cum ne aflam, de altfel, toti
intr-o relatie de dependenta de mediu natural, sub raportul hranei,
imbracamintei, locuintei etc.? Acestei intrebari multiple ii da astazi raspunsul
medicina, combatand prin marile ei personalitati avortul insusi si legiferarea
paracticarii lui.

8
Ibidem, p. 98..
Tema avorturilor nu poate fi limitata astazi doar la cei care-l practica. Ea
constituie problema constiintei morale a omenirii intregi, intrucat priveste insasi
viata omului, ca dar al lui Dumnezeu fata de care fiecare este responsabil.
Fatul reprezinta o evolutie somatica si sufleteasca in corpul matern.
Asupra acesteia toti medicii sunt de acord chiar daca nu toti dau aceleasi date
privind inceputul manifestarii vietii fatului. De pilda, cu multi ani in urma,
medicii din S.U.A. sustineau ca viata fatului incepe dupa implinirea a 12
saptamani de la momentul conceperii. Parerea aceasta a avut ca rezultat faptul ca
in S.U.A un numar imens de avorturi (91% din numarul total) se faceau inainte
de implinirea a 12 saptamani de viata.
Astfel medicul american obstretician ginecolog Bernard Nathanson, fost
director al unei clinici speciale de avorturi, care in decursul a doi ani a intreprins
60.000 de avorturi, folosind cele mai moderne mijloace tehnologice (ultrasunete,
examinarea electronica a inimii fatului, embrioscopie etc.) a ajuns la concluzia
ca „fatul este fiinta omeneasca separata, cu toate caracterele personale
specifice”, „este o persoana umana deplina”.9
Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu
ultrasunete a avortului unui fat de 12 saptamani (3 luni). Video-caseta
inregistrata, care poarta titlul de „Strigatul mut” dovedeste ca:
a. fatul presimte amenintarea instrumentului ucigas al avortului;
b. manifesta perceperea pericolului care reiese din urmatoarele actiuni:
1. se misca intr-un mod violent si agitat;
2. cresc bataile inimii de la 140-200;
3. deschide gura larg ca intr-un strigat: strigatul mut.

Astazi concluziile medicului Nathanson au fost depasite de medicina


nucleara contemporana care constata urmatoarele:

9
Ibidem, 101.
a. la 18 zile se face simtita bataia inimii fatului si se pune in functiune
sistemul circulator;
b. la 5 saptamani se vad clar: nasul, obrajii si degetele fatului;
c. la 6 sapatamani, incepe sa functioneze sistemul nervos, se distinge clar
scheletul si incepe sa functioneze stomacul, rinichii si ficatul fatului;
d. la 7 saptamani (50 de zile) se fac simtite undele encefalice (undele
encefalice constituie principalul criteriu pe baza caruia stiinta contemporana
stabileste daca o persoana adulta continua sa se afle in viata). Micutul copil are
toate organele interne si externe definitiv conturate. Are ochi, nas, buze, limba;
e. la 10 saptamani (70 de zile), copilul nenascut are toate caracteristicile
pe care le vedem clar la copil dupa nasterea sa (9 luni);
f. la 12 saptamani (92 zile, 3 luni), copilul in pantecele mamei are toate
organele sale definitiv conturate, chiar si amprentele degetelor, nu-i lipseste
decat respiratia. La 3 luni, fatul are atata viata incat reuseste sa-si intoarca capul,
sa-si schimbe expresia fetei si sa se miste, sa stranga pumnul, sa gaseasca gura si
sa-si suga degetul.10
In acelasi fel s-au pronuntat si alti multi doctori si specialisti in astfel de
probleme din diferite tari si parti ale lumii. Concluziile medicului Ernest Haupt,
dintr-un studiu moral, sociologic si biologic foarte documentat, sunt definitorii
pentru cei ce si opun avortului calificandu-l drept crima cu premeditare. El
afirma: „Ovulul fecundat nu este o simpla masa celulara fara caractere
specifice. El nu este in acest stadiu nici farama de viata botanica, nici macar
embrionul vreunui sir biologic de viata. Este pe deplin si absolut viata unei
existente umane. Si are atata viata cat are noul nascut, copilul de gradinita,
adolescentul si adultul. Prin urmare, prin avort se omoara viata omeneasca,
existenta omeneasca, chiar daca ea se afla in stadiul cel mai de inceput”.11

10
Ibidem, p. 125.
11
Ibidem, p. 135.
Deci fatul are viata lui personala, ca este fiinta omeneasca autonoma si
persoana umana deplina, traind si dezvoltandu-se in dependenta de mediul
matern. Intreruperea sarcinii nu este deci dreptul aceleia care-l poarta.
Deci faptul ca sarcina nu este inca persoana deplina, conturata, nu
inseamna ca poate fi redusa la un lucru, devenind obiect de proprietate, de
vanzare sau de inmagazinare. De asemenea nu inseamna ca femeia insarcinata
poate sa dispuna libera de fat, cum poate sa dispuna de oricare alta parte a
corpului ei. Fatul nu este lucru sau obiect, sau o simpla parte a corpului femeii ci
gena cu viata in evolutie intrepatrunsa cu viata celei insarcinate. Aceasta
particularitate minunata si deosebita a fatului ca persoana in devenire, nu poate
nimeni sa o nege. 12De aceea fatul este si trebuie sa fie protejat de dreptul civil
ca ceva deosebit. Protejarea speciala a fatului prin lege este astazi o necesitate
imperioasa. „Omul exista ca om, din clipa conceptiei pana in clipa mortii lui
biologice. De aceea, in orice moment din viata lui, daca are loc o interventie
impotriva supravietuirii lui, aceasta se considera omucidere”. Copiii nu sunt
deci proprietatea mamei, a parintilor si nici chiar proprietatea societatii, ca sa
dispuna ea cum vrea de ei inca din pantecele mamelor lor.13
Biserica, cu intreaga ei invatatura dogmatica, morala si canonica,
intemeiata pe Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, a fost in toate timpurile si
locurile impotriva avortului ca teorie si practica, calificandu-l drept crima
impotriva vietii umane, in randul pacatelor strigatoare la cer, care diminueaza si
nimiceste comuniunea savarsitorilor acestora cu Dumnezeu.14
Binecuvantand casatoria, ca legatura naturala intre un barbat si o femeie
(Fac. 1, 28), si ridicand-o la rangul de Taina (Mat. 19, 4-5, Ioan 21-11, Efes. 5,
31-32), Dumnezeu a aratat pe copii ca fiind marturii personale ale acesteia.

12
Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia crestina, in „Biserica si problemele vremii”, Editura
„Dacia Traiana”, Sibiu, 1947, p. 113.
13
Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed.
Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 113.
14
Prof. Dr. Nicolae Mladin, Op. Cit., p. 122..
Dobandirea de copii a fost vazuta inca din vechiul Testament ca un dar pretios si
ca o binecuvantare din partea lui Dumnezeu, noua oamenilor (Fac. 48, 16; Deut.
28, 44; Ps. 127, 2-6). Lipsa copiilor era socotita ca o pedeapsa cereasca si ca o
ocara (Fac. 30, 1, 6; Is. 54, 1; Fac. 22, 30; Luca 1, 14). Mantuitorul Insusi
pretuieste pe copii, ca fiind obiecte ale proniei divine, pe care nimeni nu are
dreptul de a-i ocari sau dispretui (Mat. 18, 1-14; Marcu 10, 13 s.u.).
Dar nu numai defaimarea casatoriei este osandita, ci si indeletnicirea cu
pregatirea si practicarea mijloacelor de avort pentru intreruperea sarcinilor (Can.
9, Trulan, can. 65 ap., 21 Ancira, can. 2 si 8 ale Sfantului Vasile cel Mare, can.
33 al Sf. Ioan Postitorul).
Tertulian (Apologeticum CIX) se ridica energic impotriva avortului pe
care il califica de crima. La fel Lactantiu (Institutiones, P.C. VI, c. 20) si
Minucius Felix in Octavius. Sf. Vasile cel Mare in can. 52 considera tot atat de
vinovate pe femeile care suprima fatul ca si pe cele care-si parasesc copiii, nu-i
hranesc si-i expun milei publice. Can. 36 al Sfantului Ioan Postitorul prevede ca
„femeii care nu se ingrijeste de fatul sau si din cauza neglijentei dansei
avorteaza, i se da pedeapsa pentru uciderea premeditata”.
Sfantul Justin Martirul (Apologia pro christianis 29; P.G. VI, 373) si
Clement Alexandrinul (Stromata II, 233, P.G. VIII, 1089 B.C.) afirma ca omului
nu-i este ingaduita casatoria decat in vederea continuarii speciei umane si ca o
piedica in calea desfranarii. Datoria de a naste copii reiese in direct si din
canoanele ce opresc desfranarea si pacatele impotriva firii pe care Sfantul
Grigorie de Nyssa, in can. 4, le asimileaza adulterului .15
Fiind un act direct impotriva vietii umane, avortul in sine si diferitele
practici si mijloace folosite in comiterea acestuia sunt cuprinse si interzise prin
insasi porunca a VI-a a Decalogului: „Sa nu ucizi” (Deut. 5, 17), de indata ce
fatul chiar de la inceput este si se manifesta ca o existenta umana, deplina,
autonoma, ca persoana umana, in dependenta, desigur, de mediul matern.

15
Ibidem, p. 123.
Desigur, nasterea si cresterea de prunci este un mijloc important pentru
soti in inaintarea lor spre o unire mai sufleteasca tot mai adanca si plenara. Este
adevarat ca Sfantul Ioan Gura de Aur declara o casatorie ca fiind realizata cand
se implineste numai scopul ei principal: reglementarea sexualitatii fara
implinirea celui de-al doilea scop: nasterea de copii. Dar precizeaza ca aceasta,
casatoria, este realizata fara nasterea de prunci, numai cand pruncii lipsesc nu
din vointa sotilor, ci fara voia lor. Cand insa nasterea de copii este evitata, fie
prin abstinenta fie prin avorturi sau fie prin practici anticonceptionale sau chiar
practici avortive, legatura intre soti devine un simplu prilej de satisfacere a
poftei trupesti, ce trece astfel la acte pacatoase.
Avortul sau evitarea nasterii de prunci inseamna deci si o saracire
spirituala a sotilor si deci o inchidere a lor intr-un egoism pagubitor lor, dar si o
saracire spirituala a societatii Bisericii.16
De aceea, preotii trebuie sa arate credinciosilor lor ca avortul si metodele
avortive echivaleaza cu o crima evidenta si ca, deci, el este un pacat strigator la
cer din moment ce rezultatul acestor metode este totdeauna luarea vietii unei
fiinte umane. Desigur ca sunt si cazuri medicale cand avortul nu poate fi ocolit
fara a pune in pericol insasi viata cele insarcinate si de aceea nu este cazul sa
staruim aici asupra acestora.
Avortul trebuie combatut si pentru saracia spirituala pe care o aduce celor
doi soti, precum si pentru consecintele nefaste asupra sanatatii insasi a femeilor
in cauza.
Nu trebuie pierdute din vedere nici consecintele grave ale practicilor
avortive si ale legilor care le permit si le incurajeaza in numele libertatii depline
a femeilor, a sotilor, pentru societate, pentru o natiune, pentru Biserica.17

16
Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia crestina, in „Biserica si problemele vremii”, Editura
„Dacia Traiana”, Sibiu, 1947, p. 113.
17
Comunicatul de presă al Comisiei Naţionale de Bioetică din Cadrul Patriarhiei Române
aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la şedinţa din 5 martie 2003 în
www.patriarhia.ro.
III. TRANSPLANTUL
DE ŢESUTURI ŞI DE ORGANE

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din formele de vârf ale


practicii medicale, care transformă suferinţa în nădejde pentru mai multă
viaţă. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o
binecuvintează atâta vreme cât, prin transplant, se va redă viaţa normală unei
persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să
trăiască altcineva.
DEFINIŢIE. Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege
acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi
şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui
subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. 18
Sub aspect etic, transplantul de organe este mai mult decât sentimentul
de milă sau compasiune faţă de suferinţa semenului. Este mai mult decât
simpla generozitate sau altruismul. Este actul de totală dăruire ce merge până
la jertfă, ca expresie a iubirii maxime activă şi salvatoare. Dacă prin
milostenie dai dintr-al tău, prin jertfă dai din tine sau pe tine. Dacă la baza
izbăvirii omului stă jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu, transplantul de
organe ca act de jertfă este modul cel mai înalt de imitare a lui Hristos, pe care
numai martiriul îl poate întrece. Dacă această jertfă pentru semeni porneşte din
credinţă, purtând amprenta Harului lui Dumnezeu, atunci eticul se va afirma în
toată splendoarea lui, fiindcă iubirea jertfelnică ce îl animă şi îl angajează este
un act lipsit de orice interes egoist. Singurul lui obiectiv este salvarea vieţii şi
18
Comunicatul de presă al Comisiei Naţionale de Bioetică din Cadrul Patriarhiei Române
aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la şedinţa din 5 martie 2003 în
www.patriarhia.ro.
alinarea suferinţei umane. Neuitându-se la faţa celui pentru care se jetfeşte,
cel ce oferă organe, consolidează solidaritatea umană temeluită pe iubirea
fraternă, conform principiului paulin al suferinţei unuia alături şi pentru
altul, asemenea interdependenţei organelor din corpul omenesc, concretizată
prin aceea că atunci " când suferă un mădular, toate celelalte suferă împreună
cu el" (I Corinteni 12, 26).19
Comisia Naţională de Bioetică din Cadrul Patriarhiei Române consideră
că   Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creştină a celui ce dăruieşte
şi împlinirea ei în iubirea celui care primeşte. în acest sens, el va îndeplini
următoarele condiţii:
1. să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);
2. să aibă scop terapeutic;
3. să fie în folosul aproapelui;
4. să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane (care are dreptul
să intre şi să iasă din istorie);
5. să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a
existentei umane;
6. să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de
curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizata. 20
Se interzice oricărui individ sau instituţie implicată în transplant să
solicite sau să primească foloase materiale care depăşesc cheltuielile
justificabile pentru serviciile asigurate. În scopul efectuării unei distribuţii
juste şi etice, organele donate trebuie să fie accesibile celor de pe listele de
aşteptare pe baza unor nevoi medicale şi nu pe considerente financiare şi
politice.21

19
Pr. Prof Dr. Sorin Cosma, Transplantul de ţesuturi si organe, în Revista B.O.R. Nr, 7-12/
Iulie-Decembrie, Bucureşti 2003, p. 287.
20
Op. cit.
21
Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Op. cit., p.290.
3.1 Responsabilitatea Medicinei

Darul cunoaşterii şi al descoperirii noutăţii vine de la Dumnezeu; îi


revine omului responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui şi a
lumii, ci pentru sprijinirea prezenţei demne a persoanei în creaţie şi pentru
împlinirea sensului existenţei.
În acest context, medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi
colaborator al lui Dumnezeu, în înlăturarea manifestării răului în lume ca
suferinţă;
Echipa de transplant trebuie să informeze, sub toate aspectele şi în
detaliu, atât pe donatorul, cat şi pe primitorul de organe, cu privire la
riscurile, beneficiile, procedura şi consecinţele prelevării si, respectiv,
implantului de organe, încât cei vizaţi să poată lua hotărârea în deplină
cunoştinţă de cauză.22

3.2. Consimtamantul

Deşi se afirmă că donarea este expresie a iubirii, ea nu naşte nicidecum


obligaţia morală de a dona; actul de donare este manifestarea deplină şi
indubitabilă a voinţei libere;
Se impune solicitarea şi obţinerea consimţământului în scris prealabil,
expres şi liber al donatorului sau al persoanei terţe căreia legea îi permite
acest fapt; de asemenea, se va solicita şi acordul scris al primitorului;
Numai consimţământul conştient al donatorului îi descoperă iubirea şi spiritul
de jertfă, încrederea şi interesul pentru aproapele; 23
22
Ibidem, p. 292.
23
Dr. G. Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Episcopiei, Alexandria, 2001, p. 65
Rudeniile ar putea sa-si ofere consimţământul pentru transplantul de
organe, în numele celor apropiaţi şi atunci când ei nu o mai pot face, mai ales
că este mai greu să decizi pentru trupul altuia decât pentru al tău. De aceea
legea trebuie să prevadă reguli clare cu privire la consimţământ, pentru
evitarea bănuielii de comercializare a organelor de către rudenii;
Este preferabil însă acordul prealabil al fiecărei persoane, pentru
prelevarea de organe după decesul ei sau măcar transmiterea către rudenii a
dorinţei sale în acest sens, indiferent dacă poziţia este pro sau contra; aceasta
pentru că numai în cazul consimţământului explicit al persoanei se poate
vorbi despre un act de generozitate şi iubire, deci de donare. 24

3.3. Donatorul
 
1. În cazul donatorului viu, transplantul se va face numai cu respectarea
următoarelor norme:
·        să fie major şi să fie în deplinătatea facultăţilor mintale; 
·        să se garanteze ca viaţa nu îi va fi pusă în pericol;
·     să îi fie prezentate riscurile şi consecinţele asupra sănătăţii şi
asupra capacităţii de muncă pe care prelevarea de organe le poate provoca;
·      să-şi fi dat în mod prealabil, liber şi expres consimţământul în scris
pentru prelevare. În cazul donatorului minor, consimţământul va fi acordat de
către părinţi sau de către tutorii legali;
·        actul de donare va fi expres şi nu prezumat.
  2. În cazul donatorului decedat:
·       echipa care a constatat decesul unei persoane nu va fi aceeaşi cu
cea care urmează să facă transplantul;
-    medicii care constata decesul sunt responsabili pentru situaţiile în

24
Ibidem, p. 67.
care moartea nu a intervenit efectiv sau ea nu a fost bine constatată. 25
3.4. Primitorul

Primitorul îşi va da consimţământul în scris pentru efectuarea


transplantului şi va fi informat obiectiv asupra şanselor de reuşită a
transplantului.
În selecţionarea pacienţilor cărora urmează să sufere transplantul, este
recomandabil ca medicii care iau deciziile de transplantare să aplice criteriul
terapeutic, adică să se aibă în vedere:
1. urgenta transplantării;
2. posibilitatea de reuşită;
3. previziunea ca organul să se poată transplanta;
4. prioritatea cererii.
Întrucât transplantul are caracter terapeutic, selecţia pacienţilor nu
trebuie să fie împiedicată sau viciată de motive de ordin rasial, social
economic, religios etc., ci determinata de condiţii optime de reuşită a
transplantului şi de finalitatea acestuia. 26 
          
3.5. Glasul legii

În general, documentele referitoare la drepturile omului, din dorinţa


de apărare a demnităţii fiinţei umane, a respectului libertăţii şi vieţii private,
prin interzicerea tratamentelor inumane şi a torturii morale şi fizice, pornesc de
la principiul că "trupul omenesc este sacru, intangibil, trebuie respectat, atât
în timpul vieţii, cât şi după moarte şi nu poate face obiectul nici unui
comerţ"'.
25
Gh. Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii
şi drepturile omului, Ed. Trinitas, Iaşi 1998, p. 189.
26
Ibidem, p. 192.
Pe de altă parte, pentru cultivarea solidarităţii umane prin punerea în
valoare a cercetărilor şi succeselor medicale, s-a lărgit optica privind
intangibilitatea corpului omenesc, fără a crea posibilităţi guvernelor de a
acţiona împotriva persoanelor în sensul încălcării drepturilor şi libertăţilor lor,
ci de a sprijini prin măsuri concrete solidaritatea umană, de dăruire a oamenilor
pentru oameni. începând cu donările de sânge, urmate de grefe (transplant de
ţesuturi), s-a ajuns la transplantul de organe, mai ales organe vitale precum:
rinichi, inimă, cornee, ficat etc. Atingându-se asemenea performanţe, se
impune stabilirea unor principii călăuzitoare privind modul transpunerii lor
practice.27 Comitete investite cu respectarea drepturilor omului, alături de
comitetele de bioetică au formulat câteva principii pe fundalul cărora să se
poată elabora cuvenitele norme menite să reglementeze modul de efectuare a
transplanturilor de organe. Cele mai însemnate principii se referă la
respectarea demnităţii fiinţei umane, interzicând orice atingere adusă ei. Apoi,
principiul anonimatului donatorilor şi al gratuităţii 2.
În România, prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, a
fost legiferată în 1997, prin Legea publicată în Monitorul Oficial din 13 ianuarie
1998.
În cele cinci capitole ale legii se precizează că prelevarea prin care se
înţelege recoltarea organelor de la donator, şi transplantul, prin care se
înţelege activitatea de înlocuire a organelor umane compromise, se face în
scop terapeutic, neputând face obiectul vreunei tranzacţii.

Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe ca urmare a exercitării unei


constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane fizice sunt
interzise.28

27
Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Op. cit., p. 287.
28
Gh. Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Op. cit., p. 195.
3.6. Suferinţa

Suferinţa este o realitate pe care nu o putem nega, nu o putem subaprecia


şi nici nu o putem înlătura lăsând impresia că nu o luăm în seamă, după cum
nu rezolvăm cauza şi faptul concret al suferinţei, teoretizând cu privire la ea.
De multe ori suferinţa este mai grea decât moartea fizică. De aceea Biserica se
roagă încât fiii ei să aibă parte de „sfârşit creştinesc, iară durere, neînfruntat şi
în pace". Nu ne este îngăduit să „teoretizăm" despre suferinţă nici măcar
atunci când este vorba de suferinţa altuia. Dimpotrivă, în această situaţie,
creştinul trebuie să aibă un comportament dinamic, compătimitor şi
participativ faţă de aproapele, făcând tot ce-i stă în putinţă spre a uşura
suferinţa celuilalt.29
În lumina Revelaţiei, creştinul înţelege cauza suferinţei, precum şi faptul că
Dumnezeu poate să folosească chiar răul spre bine. Din această perspectivă,
creştinul poate înţelege şi sensul ascuns al suferinţei. Aceasta este una din
manifestările răului fizic şi psihic, rău derivat din răul moral. Este consecinţa
morţii duhovniceşti, a îndepărtării de Dumnezeu, iar suferinţa provocată de
boală este preludiul morţii fizice.
Ştiind toate acestea, după modelul Mântuitorului Hristos, creştinului nu-i
este îngăduit să aibă o atitudine pasivă faţa de boală şi de suferinţă, nici când
el are parte de ele, nici când alţii sunt victima acestora. În toate împrejurările
descrise în Noul Testament, în care Mântuitorul Hristos S-a întâlnit cu boala şi
suferinţa, El nu a rămas indiferent: a vindecat toţi bolnavii care l-au fost
prezentaţi sau care îi cereau acest lucru, pe alţii i-a scăpat de suferinţa
provocată de foame (Matei 14,13-21; Ioan 6,1-15), însetatei femei
samarinence i-a dat apa cea vie. A asumat suferinţele lumii şi a neutralizat, a
29
Pr. Florea Ioan, Didactica Suferinţei, în Rev. Credinţa Străbună, Arhiepiscopia Ortodoxă
de Alba Iulia, Nr. 9 / 2004, p. 2.
anulat, a distrus prin propria-I suferinţă suferinţa firii umane asumate din
Sfânta Fecioară „spre învierea vieţii" (Ioan 5,29), adică spre starea în care
viaţa, ca fapt, ca realitate concretă, şi chiar noţiunea de „viaţă" vor fi supuse
unei transformări, unei prefaceri cu totul speciale, echivalente cu o existenţă
înnoită; înnoită în nestricăciune (I Cor. 15,54).30
Învierea şi preaslăvirea firii umane asumate de Ipostasul Cuvântului lui
Dumnezeu, confirmă posibilitatea curmării suferinţei şi depăşirea morţii
fizice, drept consecinţe ale înlăturării morţii duhovniceşti, prin desăvârşita
comuniune cu Dumnezeu. În acelaşi timp, fundamentează credinţa şi speranţa
creştinilor că existenţa omului nu se stinge prin suferinţă şi moarte, ci că omul,
trecând prin suferinţă şi moartea fizică, trece la viaţa cea fără de sfârşit unde va
avea fericirea să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, prin Iisus Hristos şi în
harul Duhului Sfanţ. Firea oricărei persoane asumată de Fiul lui Dumnezeu în
trupul Său mistic, părtaşă la roadele Învierii şi prea-slăvirii firii Sale omeneşti
asumată din Sfânta Fecioară (printr-o viaţă corespunzătoare exigenţelor
existenţei ca mădular al Trupului mistic al lui Hristos), va trăi realmente spre
viaţă, având parte chiar din viaţă aceasta de arvuna vieţii nestricăcioase, lipsite
de suferinţă.31
Biserica luptă împotriva păcatului şi a tot ceea ce, legat de păcat, în-
seamnă suferinţă. în acelaşi timp binecuvântează toate eforturile depuse de
membrii ei, persoane, individuale, şi instituţii, în vederea înlăturării răului şi a
tuturor formelor sale de manifestare în viaţă şi în societatea umană. 32

3.7. Despre moarte

30
Pr. Vasile Răducă, Despre transplantul de organe din punct de vedere ortodox, în Revista
Ortodoxia, Nr. 3-4/ iulie-decembrie, Bucureşti, 2004, p. 116.
31
Pr. Sever Negrescu, Înnoirea Învierii, în Rev. Mitropolia Olteniei, Nr. 5-8 / 2002, p. 211.
32
Pr. Vasile Răducă, Op. cit., p 117.
       Moartea, din punct de vedere creştin, are două accepţiuni:
a) îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat (moarte care poate fi
temporara sau veşnică, în funcţie de gravitatea păcatului, de pocăinţa sau
lipsa acesteia);
b) moartea fizică - concretizată prin despărţirea sufletului de trup. Tot efortul
creştin este acela de a scăpa de moartea veşnică prin comuniunea dinamică cu
Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Aceasta nu exclude grija pentru
condiţiile, momentul şi modalitatea separării sufletului de trup.
Moartea, din punct de vedere medical şi legal, este cunoscută în  mai
multe feluri şi anume:
a)  moarte aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi

percepute decât cu aparate speciale);

b) moarte clinică (funcţiile vitale au încetat fără şanse fi alterat încă

structurile în mod ireversibil; de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie

reactivate prin terapia intensivă şi reanimare);

c)  moarte biologică (se produce atunci când organele vitale au intrat deja în
proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor);
d)  moarte cerebrală.33

Moartea cerebrală

33
Pr. Prof. Dr. Vasiel Răducă, Op. cit, p. 125.
Constatarea morţii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filosofiei, ci
tine de resortul ştiinţelor medicale şi juridice. Până nu demult, era considerată
moartă acea persoană căreia inima i-a încetat să mai bată şi căreia îi lipsea
respiraţia. Datorita tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că
moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar legată de încetarea
bătăilor inimii.
Moartea, ca încetare efectivă a vieţii, presupune:
1. oprirea inimii;
2. absenţă respiraţiei spontane;
3. moartea cerebrală. Aceste trei condiţii trebuie îndeplinite,
concomitent şi în totalitate, pentru a se evita erori regretabile.
Precizări esenţiale cu privire la conceptul de moarte cerebrală:
1. Moartea cerebrală reprezintă medical alterarea ireversibilă  a vieţii
celulelor scoarţei cerebrale (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), ceea ce
înseamnă imposibilitatea omului de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-si
realiza propria existenţă, caracter specific şi obligatoriu în definirea vieţii
umane; 
2.  Nu trebuie confundată moartea cerebrală cu moartea biologică;
3. Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi
anume cea declarată din punct de vedere medical.
Criteriile potrivit cărora poate fi declarată moartea cerebrală, din punct
de vedere legal, sunt:
1. Examen clinic, constând in: constatarea comei profunde, flasca,
areactivă, absenta reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa
reflexelor fotomotor şi corneean);
2. Absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un
PaCO2 de 60 mm Hg);
3. Două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa
electrogenezei corticale.34
Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne o taină.
Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea aceasta coincide cu
moartea cerebrală; poate să coincidă, poate să preceadă sau poate să urmeze
morţii cerebrale. 35
Omul nu se identifica cu trupul, nici cu sufletul, nici cu unirea acestora,
nici cu suma lor, ci este ceva care le depăşeşte pe toate acestea şi în acelaşi
timp le cuprinde, fără să fie conţinut de vreunul dintre aceste elemente şi fără
să fie determinat de vreunul dintre acestea.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi se pune în
valoare în măsura în care reflecta în el prototipul său. Atâta vreme cât
împlineşte porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este
membru al Bisericii lui Hristos.
În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei
picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi
autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos,
ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de
însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

3.8. Primul transplant de faţă

34
Comunicatul de presă al Comisiei Naţionale de Bioetică din Cadrul Patriarhiei Române
aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la şedinţa din 5 martie 2003 în
www.patriarhia.ro.
35
Dr. G. Stan, Op.cit., p.22.
Darul cunoaşterii şi al descoperirii noutăţii vine de la Dumnezeu; îi revine
omului responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui şi a lumii, ci pentru
sprijinirea prezenţei demne a persoanei în creaţie şi pentru împlinirea sensului
existentei.36
Medicina a făcut progrese enorme, dar de multă vreme nu s-a mai
preocupat şi de posibilitatea şi fiabilitatea transplantului. În 1954 s-a realizat
primul transplant fiabil de rinichi, iar în 1967 primul transplant de inimă.
Ulterior, performanţele au continuat, realizându-se transplantul de: rinichi, ficat,
pancreas, inimă, plămân, inimă-plămân (din 1981). Actualmente se vorbeşte de
posibilitatea transplantului de părţi ale creierului şi chiar de transplant de cap.37
Barierele etice şi chirurgicale au fost depăşite de o echipă de chirurgi
francezi pe 30 noiembrie 2005, prin realizarea primului transplant de faţă,
asupra unui femei care a fost atacată de un câine. Pacienta în vârstă de 38 de ani
a suferit răni grave la nas, buze şi bărbie. Această parte a feţei sale a fost
înlocuită cu un "triunghi" de faţă cu aceleaşi trăsături, luat de la un donator care
38
a decedat de curând. Au fost prelevate ţesuturi, muşchi, artere şi vene.
Doctorii au precizat că ea nu va semăna cu donatorul, dar nici nu va arăta ca
înainte de atacul câinelui. Chipul ei va fi un hibrid, au spus specialiştii.39
Operaţia a fost realizată la spitalul universitar din Amiens, duminică
seara, de către o echipă de medici francezi condusă de Jean-Michel Dubernard,
acelaşi medic ce a realizat primul transplant de mână din lume, în anul 1998.
Potrivit primelor declaraţii, se pare că pacienta se simte bine. Medicii au declarat
ca primele zile de după operaţie sunt cruciale, existând un risc destul de ridicat
să apară probleme. Apoi va apărea riscul ca transplantul sa fie respins de
organismul pacientei, iar aceasta ar putea să fie nevoită să ia medicamente toată

36
Fragment din Comunicatul de presă al Comisiei de Bioetică din cadrul Patriarhiei Române –
www.patriarhia.ro.
37
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Despre transplantul de organe din punct de vedere ortodox în
Ortodoxia, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2004, p. 119.
38
Ziarul Ziua, ediţia din 2 decembrie 2005.
39
http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z01122005&idx=15
viaţa. Singurele detalii care se cunosc despre femeie sunt acelea că a fost atacată
de un câine vara trecută. Medicii care au realizat operaţia au mai declarat că ar
putea apărea, de asemenea, probleme din cauza că musculatura din jurul gurii
este extrem de complexă. 40
Medicii americani caută un voluntar pentru a putea un transplant de faţă,
scrie The New York Times. Medicul american Maria Siemionow si colegii săi
din Cleveland Clinic sunt gata să iniţieze un maraton chirurgical de 15 ore.
Oricine va fi ales, va trebui să se confrunte cu o mare provocare: practic, o
schimbare de identitate, odată cu transplantul de faţă pe care îl va opera Dr.
Semionova. Raţiunile care stau în spatele acestei iniţiative sunt pe cât de simple,
pe atât de altruiste: Dr. Maria Semionova doreşte să ofere şansa la o nouă viaţă
persoanelor desfigurate în accidente, incendii sau alte tragedii. Asta deoarece
nici măcar cele mai avansate tratamente sau intervenţii de chirurgie plastică nu
reuşesc la ora actuală să redea un aspect natural pielii şi figurii. 41
Binecuvântând medicii pentru eforturile depuse în vederea reducerii
suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor
dispuşi să le ofere42, Biserica este împotriva acestui tip de transplant pentru că
este un atentat la adresa persoanei umane care este unică şi irepetabilă, şi pentru
duce la o criză morală. Aceşti oameni şi-au pierdut identitatea. Oare se reduce
totul la a crea un nou "înveliş" în care să strecuram identitatea unui pacient ?

40
Ziarul Ziua, ediţia din 2 decembrie 2005.
41
http://news.softpedia.com/news/Primul-transplant-de-fata-din-istoria-medicinei-ro-
8746.shtml
42
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 130.
3.9. Evaluări etice

Cei care susţin moartea cerebrală spun că numai de la astfel de


"decedaţi" se pot obţine organe de calitate. Ei se întemeiază pe faptul că
creierul a fost afectat ireversibil din cauza lipsei de oxigen, încât chiar dacă
menţinem aparatul circulator şi respirator prin aparatură medicală, avem în
faţă "cadavre care respiră" şi de aceea este etic să cerem ca viaţa acestora să
fie curmată în mod decent. Aceasta înseamnă că dacă nu am întrerupe noi în
mod decent viaţa acestor oameni, calitatea şi viabilitatea organelor folosite
pentru transplant ar fi compromise. Un medic creştin însă propune o altă
evaluare etică a morţii. "Credem că medicii au datoria să lupte cu moartea
până în clipa în care bolnavul îşi dă sufletul, nu să propună să i se curme
viaţa bolnavului în mod decent, deoarece viaţa este cel mai de preţ dar al lui
Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să dispună de acest dar. După învăţătura
noastră, bolnavilor aflaţi în stadiul terminal nu trebuie să le curmăm viaţa în
mod decent, căci curmarea vieţii înseamnă omucidere, ci trebuie să le
acordăm toate îngrijirile medicale, să le alinăm durerile şi să ne rugăm pentru
iertarea păcatelor şi mântuirea lor, ca Dumnezeu să facă fără durere dezlegarea
din trup a sufletului. În acelaşi consens s-a spus că mesajul medicinii este de
a lupta pentru viaţă şi nu de a justifica moartea.43
Pe de altă parte, sub aspect etic intră în discuţie şi donatorul de la care
prelevăm organele. Se apreciază că cei care au efectuat primul transplant de
organe, în istorie au fost Sfinţii Cosma şi Damian (sec. IV). Unui bolnav cu
piciorul cangrenat ei au grefat piciorul unui cadavru aflat în a patra zi de deces.
Această vindecare dovedeşte că Biserica nu se opune transplantului de organe.
Iată însă mai în amănunt despre ce a fost vorba: Era un om în ţara Sebastiana,

43
Pr. Prof. Dr. Cosma Sorin, Op. cit., p. 290.
având o ulceraţie la piciorul drept. Şi doftorii au întrebuinţat toate mijloacele
fără să-i poată ajuta, din contră, starea bolii i se înrăutăţi din zi în zi. Auzind
de minunile măriţilor fără de arginţi Cosma şi Damian, veni în casa lor,
rugându-i să facă milă de el, acordându-i vindecarea. Sfinţii au venit la el şi
şi-au astupat nările, căci tare mirosea rana, fiindcă boala începuse să-i atace
şi osul. Ei au zis că nu-l pot vindeca, dar se vor ruga la Domnul Iisus Hristos,
ca să-i dea darul vindecării. După plecare, în al şaselea ceas al nopţii sosi
îngerul Rafael şi grăi către dânşii: "Mergeţi la biserica Sfântului Martir
Stareţul, acolo este îngropat un om. Şi mergeţi la mormânt, căci sunt acum
patru zile de când a murit. Luaţi piciorul lui drept şi puneţi-l lângă omul care
are ulceraţia, pentru ajutorul lui, căci Domnul voeşte să preamărească şi pe
Sfinţii fără de arginţi". Şi i-au tăiat piciorul mortului şi l-au tăiat clin
genunchi şi pe al aceluia cu ulceraţia şi au aşezat piciorul mortului la omul
bolnav, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi omul s-a
însănătoşit de îndată. Şi Sfinţii plecând au aşezat piciorul amputat lângă cel
mort în numele Sfintei Treimi".44
Chiar dacă în principiu Biserica este de acord cu transplantul de organe,
nu înseamnă în nici un caz că etica creştină ar putea să accepte folosirea
organelor provenite de la copiii anencefalici; cum propun tehnologiile
moderne. Persoana umană reprezintă o entitate ireversibilă de la zămislire,
până la mormânt şi dincolo de mormânt. Ea nu poate fi privită şi tratată decât
în unitatea ei psiho-fizică, aşa cum a ieşit din mâna Creatorului. Ciopârţirea
persoanei umane este un atentat dur asupra integrităţii ei. Cel ce-şi permite un
astfel de gest, săvârşeşte o degradare a persoanei umane.45
În sfârşit, am văzut câtă atenţie se acordă participării dezinteresate la
donarea de ţesuturi şi organe. În realitate, această problemă poate avea şi altă
abordare. De pildă, se întocmesc la spitale liste cu cei programaţi pentru
44
Dr. Nicolae Igna, Cosma şi Damian, doctori fără de arginţi, Ed. Triumf, Sibiu, 1945, p.83.
45
Gh. Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Op. cit., p. 189.
transplant. Din nefericire însă, se apreciază că peste 25% din pacienţii aflaţi pe
aceste liste mor înainte de a ajunge la rând, fiindcă cei cu bani procură organele
de pe "piaţa neagră".
În această situaţie de criză morală, instituţiile de asistenţă socială şi
Biserica trebuie să se implice cu mai multă convingere în favorul afirmării
autentice a transplantului de organe ca act moral.
Biserica binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii
suferinţei din lume, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de
primitor şi de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsufleţit trebuie să
aibă parte de tot respectul nostru.
Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică
medicală menita înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să
alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a eternizării acesteia, în
detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărată viata) şi neglijându-se
pregătirea pentru aceasta.46
Pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se
autojertfească, Biserica socoteşte că acesta trebuie să împlinească gestul său
din dragoste faţă de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte şi
a unui consimţământ liber şi independent de orice influenta străină de
conştiinţa sa. 47
Aceleaşi exigente trebuie să fie împlinite de rudele celui decedat,
responsabile de trupul acestuia şi dispuse să ofere anumite organe ale
defunctului pentru transplant.
Biserica respecta dorinţa primitorului de a trăi mai mult sau în condiţii
mai bune, dar îşi exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire,
autojertfire şi înţelegere ale donatorului.

46
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Op. cit. , p 129.
47
Dr. G Stan , Op. cit. , p 65.
Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei
exploatări a stărilor de criză şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa
de libertate psihică sau fizică, penuria socială).48
În privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet)
identificată cu moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea
exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii cerebrale şi respectiv, legale. Este
legiferat că declararea morţii cerebrale s-o facă o echipă medico-legală
neimplicată în acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de laborator
existente.
Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare care
comportă riscul afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant
a organelor nou-născuţilor acefali sau hidrocefalici. În egală măsură, nu poate
fi de acord cu tendinţa unora de a deveni donatori de organe, cu condiţia să
fie eutanasiaţi.
Consimţământul informat şi lucid de a-si oferi un organ, în viaţă sau
după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi
dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi
sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de
care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala
creştină.49
Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea
sacrificii, dar în egala măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta,
respectând libertatea de decizie a fiecărui om.
Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care-şi doresc scăparea de
suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, încredinţată că aceasta  va contribui la
creşterea lor duhovnicească.

48
Ibidem, p. 70.
49
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 130.
Binecuvântând medicii pentru eforturile depuse în vederea reducerii
suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor
dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al
altora. Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată,
nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om spre a
promite sau a da viaţa altuia. 50

IV EUTANASIA

Recunoscând valoarea vieţii fiecărui om, Biserica consideră inadmisibilă


orice încercare de a legaliza eutanasia, considerând-o o formă specială de
omucidere (prin decizia medicilor sau acordul rudelor), sau sinucidere (la
rugămintea pacientului), sau combinarea a uneia şi a alteia.
Din punct de vedere al medicinii, eutanasia poate fi pasivă sau activă.
Cea pasivă se reduce la întreruperea tratamentului şi decuplarea bolnavului de la
aparatajul medical. Prin cea activă se subînţelege stingerea uşoară prin
medicamente a bolnavului, adică medicul îi face bolnavului o injecţie care îi
produce o moarte rapidă. Pentru acest motiv, eutanasia trebuie considerată o
crimă, deoarece astfel se curmă viaţa unui om. 51
Modul de a înţelege şi de abordare a eutanasiei este în funcţie de felul în
care este înţeleasă viaţa. Si aici părerile sunt împărţite. Pe de o parte, eticienii
vitalişti, se referă la datoria pe care fiecare om o are de a cultiva “calitatea vieţii”
proprii. Ei spun în primul rând că valoarea vieţii umane este inegală şi depinde
de condiţiile şi capacităţile individuale. În al doilea rând, ei afirmă că viaţa este
o posesie, de aceea fiecare este autonom, putând face cu ea ceea ce doreşte. În al
treilea rând, neadmiţând că Dumnezeu este înţelesul ultim al vieţii umane,
persoanei îi revine dreptul de a-şi organiza viaţa dispunând şi de sfârşitul ei,

50
Ibidem , p. 130.
51
Pr. Prof. dr. Vasile Răducă, Eutanasia, Rev. B.O.R., nr. 7-12/iulie-decembrie/ 2003, p. 211.
după bunul plac.52
Pe de altă parte, eticienii creştini susţin sacralitatea vieţii, înţelegând că
Dumnezeu este Izvorul vieţii, iar viaţa este darul Lui. Sacralitatea vieţii ca dar
de la Dumnezeu, şi nu ca posesie, impune să fie chivernisită după voia Lui şi nu
după placul fiecăruia. Bine chivernisit darul lui Dumnezeu, se cuvine, la sfârşit,
a fi restituit Lui, spre o împlinire veşnică în împărăţia Sa.
Eutanasia trebuie condamnată, deoarece presupune uciderea anticipată,
chiar dacă din milă, a muribundului; în timp ce umanizarea morţii trebuie
promovată printr-un complex de mijloace şi atenţii.
Cei care militează pentru legiferarea eutanasiei, consideră că ea face
parte din drepturile omului şi transferă „puterea medicului în mâinile
bolnavului, pentru a-şi decide soarta”. De fapt, medicul nu-l eliberează numai
pe bolnav de suferinţă, eliberează familia şi societatea de bolnavul devenit o
povară inutilă.
Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau retragerea
tuburilor de hidratare şi hrănire poate fi considerată o opţiune morală doar când
pacientul este într-o stare de comă ireversibilă, sau când el este conştient, deşi se
află evident în ultimele faze ale procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi
lichidul să fie oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă sau
sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi lasă ca boala sau
trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală nu
mai poate reda sănătatea.
Atitudinea faţă de muribund trebuie să-şi aibă temeiul în cele două
porunci: „Să nu ucizi” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar
iubirea faţă de aproapele nu înseamnă să-i curmi viaţa din milă, pentru a-l scăpa
de dureri, ci înseamnă să-l ajuţi să suporte durerea.
Viaţa trebuie trăită potrivit poruncilor divine, în scopul dobândirii
mântuirii. Sănătatea fizică nu-i foloseşte omului la nimic, dacă nu este orientată

52
Ibidem, p. 220
spre mântuire, iar boala şi suferinţa nu trebuie să-l sperie, pentru că ele îi
afectează numai trupul, dar nu-i pot ucide şi sufletul. 53
Creştinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia,
iar pe de altă parte originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de
Dumnezeu), a adus modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa
omenească. Viaţa în trup este viaţă a persoanei, iar de viaţa persoanei umane
nimeni nu poate dispune după bunul sau plac; persoana chiar în suferinţă, are o
valoare inestimabilă. Iar, suferinţa, când nu este consecinţă imediată sau
îndepărtată a unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, ştiut fiind că „
suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde” ( Rom. 5,
3-4).
Eutanasia se leagă de procesul de secularizare care pătrunde în societatea
noastră şi care se exprimă mai ales ca formă supremă de revendicare a
independenţei omului faţă sau mai ales – în faţa lui Dumnezeu şi, în consecinţă,
consideră inutilă suferinţa şi refuză simbolismul religios al morţii.
Bolnavilor aflaţi în stadiul terminal nu trebuie să le curmăm viaţa în mod
decent, căci curmarea vieţii înseamnă omucidere, ci trebuie să le acordăm toate
îngrijirile medicale, să le alinăm durerile şi să ne rugăm pentru iertarea păcatelor
şi mântuirea lor, ca Dumnezeu să facă fără durere dezlegarea din trup a sufletului.
În acelaşi consens s-a spus că mesajul medicinii este de a lupta pentru viaţă şi nu
de a justifica moartea.
Moartea pentru credincios indică raportul său şi prima dependenţă de
Dumnezeu, ea aşează viaţa în mâinile lui Dumnezeu într-un act de supunere
totală. Eutanasia şi suicidul constituie semnul revendicării din partea omului a
dreptului de a dispune de sine, de propria viaţă şi moarte.
Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este
capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel, în

53
Comunicatul de presa al Patriarhiei Române, Op. Cit.
situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect.54

V. CLONAREA

Procedeul clonării (gr. κλον = germen, lăstar) constă în duplicarea


materialului genetic, a unei structuri moleculare, şi obţinerea a două
individualităţi identice din punct de vedere genetic.
Dacă Dumnezeu va îngădui oamenilor de ştiinţă clonarea, nu trebuie să
uităm că cu este vorba de crearea unor făpturi din nimic, ci este doar o
manipulare a unor elemente preexistente, pe care tot Dumnezeu le-a creat.
Procedeul clonării se realizează în şase etape:
1. De la celula A se recoltează o celulă ce urmează să fie clonată;
2. Această celulă este privată de principiile nutritive inducându-i-se o stare de
latenţă care îi permite exprimarea genelor sale;
3. Se recoltează un ovul de la subiectul B care este denucleat (i se extrage
nucleul);
4. Celula fuzionează cu ovulul prin intermediul unui curent electric slab,
aceasta permite moleculelor ovulului să programeze şi să activeze genele
celulei pentru a crea embrionul;
5. Prin mitoză, adică prin procesul diviziunii celulare apar multiple celule
embrionare, deci blastomeri, care au acelaşi ADN;
6. Aceste celule embrionare sunt transferate în uterul mamei surogat, după care
se aşteaptă naşterea clonei.55
Documentele europene din ultimul deceniu au luat poziţie anticipat
asupra clonării. Recomandarea n. 1046 a Consiliului Europei din 1986, cerea
interzicerea „creării de fiinţe umane identice prin clonare sau prin alte metode,

54
Pr. Vasile Răducă, Op. Cit., p. 215.
55
Manual de Bioetică, Op. Cit., p. 122.
cu scopul selecţiei rasei sau cu late scopuri, precum şi a creării de gemeni
identici.”
Parlamentul European a afirmat în mod clar lipsa de legitimitate etică şi
juridică a clonării umane: „clonarea fiinţelor umane nu poate fi tolerată de
societate deoarece ea reprezintă o gravă încălcare a drepturilor umane
fundamentale, este contrară principiilor de paritate între fiinţele umane pentru că
permite selecţia eugenică şi rasistă a speciei umane, ofensează demnitatea fiinţei
umane şi implică un experiment pe om. ”

Clonarea terapeutică

Clonarea terapeutic reprezintă o şansă deosebită pentru medicina


contemporană, aceasta putând fi soluţia pentru unele boli incurabile astăzi.
Clonarea terapeutică are o posibilitate mai mare de realizare, fiind mai accesibilă
din punct de vedere tehnic şi mai puţin problematică din punct de vedere moral.
Clonarea terapeutică constă în refacerea celulelor pierdute de către
organismul bolnav prin înlocuirea cu celule sem, aceasta porneşte de la celulele
pacientului si astfel se elimină posibilitatea respingerii materialului transplantat.
Gândirea creştină, caută pentru fiecare situaţie în parte soluţia care apără
cel mai bine viaţa, în lumina iconomiei mântuirii, din perspectiva iubirii şi a
revelaţiei dumnezeieşti.56

Clonarea reproductivă

56
Ibidem, p. 158.
Clonarea reproductivă (gemeni identici separaţi în timp, înlocuirea
copiilor decedaţi, rezerva de organe în vederea efectuării unui eventual
transplant sau chiar în vederea comercializării) este în opoziţie totală cu
antropologia ortodoxă atât în ceea ce priveşte legea reproducerii sexuate cât şi,
în egală măsură, unicitatea fiinţei.
Biserica priveşte reproducerea umană ca un act care nu consistă doar în
întâlnirea unor două mesaje genetice diferite, ci ca o lucrare tainică, profundă,
realizată în intimitatea actului iubirii trupeşti, ca împlinire a iubirii sufleteşti
dintre soţ şi soţie uniţi prin lucrarea harului în Sfânta Cununie.
A privi reproducerea umană doar ca o recombinare de mesaj genetic, fie
ea cât de complexă nu înseamnă altceva decât o denaturare şi o desacralizare a
actului prin care se perpetuează fiinţa umană. Omul este creat după chipul lui
Dumnezeu şi nu după chipul omului cum ar rezulta prin clonarea reproductivă.
Biserica Ortodoxă este împotriva clonării, pentru că este un atentat la
adresa Creatorului, un atentat la adresa persoanei umane care este unică şi
irepetabilă, duce la o criză morală şi este un atentat la echilibrul vieţii. 57
Biserica Catolică condamnă clonarea umană încă din 1987 în Istruzione
Donum Vitae: „...sunt contrare demnităţii de fiinţă umană proprie
embrionului...şi ipotezele menită să obţină o fiinţă umană fără nici o conexiune
cu sexualitatea, prin diviziune de gemeni, clonare, partenogeneză... deoarece
contrastează cu demnitatea procreaţiei umane şi cu unirea conjugală.”
Clonarea riscă să devine tragica parodie a atotputerniciei lui Dumnezeu.
Omul, căruia Dumnezeu i-a încredinţat, oferindu-i libertate şi inteligenţă,
creaţia, nu găseşte limitele acţiunii sale, ele sunt dictate numai de imposibilitatea
practică: el trebuie să ştie să-şi fixeze singur aceste limite, în a discerne între
bine şi rău.58

57
Pr. Kalistos Gheorghianis, Clonarea - o provocare, Trad. I. Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2003, p. 180.
58
Ibidem.
BIBLIOGRAFIE

1. ***BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. I.B.M al B.O.R,

Bucureşti, 1984.
2. ***IDEM, Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R,

Bucureşti, 2001.

3. ***Comunicatul de presă al Comisiei Naţionale de Bioetică din

Cadrul Patriarhiei Române aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române la şedinţa din 5 martie 2003 în www.patriarhia.ro.

4. ***Manual de Bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 2003.

5. BRECK, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. Irineu Pop

Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001.

6. COSMA, Pr. Prof Dr., Sorin, Transplantul de ţesuturi si organe, în

Revista B.O.R. Nr, 7-12/ Iulie-Decembrie, Bucureşti 2003.

7. GHEORGHIANIS, Pr. Kalistos, Clonarea - o provocare, Trad. I.

Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti 2003.

8. IGNA, Dr. Nicolae, Cosma şi Damian, doctori fără de arginţi, Ed.

Triunf, Sibiu, 1945.

9. IOAN, Pr. Florea, Didactica Suferinţei, în Rev. Credinţa Străbună,

Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, Nr. 9/ 2004.

10. MLADIN, Prof. Dr. Nicolae, Familia crestina, in „Biserica si

problemele vremii”, Editura „Dacia Traiana”, Sibiu, 1947.

11. NEGRESCU, Pr. Sever, Înnoirea Învierii, în Rev. Mitropolia


Olteniei, Nr. 5-8 / 2002.

12. RĂDUCĂ, Pr. Prof. Dr. Vasile, Despre transplantul de organe

din punct de vedere ortodox, în Revista Ortodoxia, Nr. 3-4/ iulie-

decembrie, Bucureşti, 2004.

13. IDEM, Eutanasia, în Revista B.O.R., nr. 7-12/iulie-decembrie/

2003.

14. SCRIPCARU, Gh.; CIUCĂ, Aurora; ASTĂRĂSTOAE, Vasile;

SCRIPCARU Călin; Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed.

Trinitas, Iaşi 1998.

15. STAN, Dr. G., Teologie şi Bioetică, Ed. Episcopiei, Alexandria,

2001.

16. TEODOROPULOS, Fericitul Arhimandrit Epifanie, Familiei

ortodoxe- cu smerită dragoste, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001.