Catedra Pedagogie şi Psihologie generală

Universitatea de Stat din Tiraspol

Referat

Tema: TEORII PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII

( R.Cattell;H.Eysenck;G.Allport )

Realizat:Beregoi Ludmila gr.23 A

Verificat: dr.,conf. univ. Balțat (Țurcan) Lilia
Cuprins :
1.Întroducere
2. R. Cattell şi teoria factorială a personalităţii
3. Modul Iui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii
4.Influenţa eredităţii şi a mediului
5. Dezvoltarea personalităţii
6. Eysenck H. şi teoria factorială a tipurilor de personalităţii
7.Cercetarile lui Eysenck H.
8. Allport G. şi psihologia individualităţii
9. Dezvoltarea personalităţii
10.Concluzii
Gordon Allport şi Raymond Cattell au fost printre primii cercetători ai personalităţii care au sugerat
că factorii moşteniţi la naştere modelează personalitatea şi pot fi la fel de importanţi ca factorii de
mediu iar Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă
similare.
R. Cattell şi teoria factorială a personalităţii
R. Cattell afirma că ,,Personalitatea este cea care permite o predicţie asupra a ceea ce va face o
persoană într-o situaţie dată”
Ţinta lui Cattell în studiul său asupra personalităţii este de a prevedea comportamentul, de a
prevedea ceea ce o persoană va face ca răspuns la stimulul unei situaţii. El nu face referire la
modificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce a fost
scopul multor teoreticieni despre care am discutat deja. Subiecţii lui Cattell erau oameni normali
ale căror personalităţi le-a studiat şi nu tratat. Cattell credea că este imposibil (sau cel puţin
neînţelept) să încerci să schimbi o personalitate înainte de a înţelege în detaliu ce trebuie schimbat.
Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situaţie clinică. In schimb abordarea
sa este riguros ştiinţifică, dovedind observarea comportamentului şi adunarea a numeroase date
asupra fiecărui subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobişnuit ca peste 50 de tipuri de măsurări
să se facă la un subiect.
Aspectul specific al abordării de către Cattell este ceea ce face cu datele obţinute. El aplică
procedeul statistic al analizei factoriale ce implică evaluarea relaţiilor dintre fiecare pereche
posibilă de măsurători luate de la un grup de subiecţi pentru determinarea factorilor comuni. Dacă 2
măsurători arată o corelaţie ridicată, Cattell este sigur în sugerarea că măsoară aspecte similare sau
legate între ele ale personalităţii. Cattell numeşte aceşti factori „trăsături” pe care le vede ca şi
elemente mentale ale personalităţii. Numai când cunoaştem trăsăturile caracteristice ale unei
persoane putem prevedea cum va acţiona acea persoană într-o situaţie dată. Pentru a înţelege deplin
o persoană trebuie apoi să putem descrie în termeni precişi modelul (şablon) trăsăturilor ce definesc
acea persoană ca individ.

Modul Iui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii

Cattell a definit trăsătura ca o relativă permanentă tendinţă de reacţie, alcătuind unităţile structurale
de bază ale personalităţii. A clasificat trăsăturile în câteva moduri. O trăsătură comună este cea pe
care o are oricine într-o anumită măsură. Inteligenţa, extrovertirea, sociabilitatea sunt exemple de
trăsături comune. Oricine are aceste trăsături, dar unii le au într-un grad mai mare decât alţii.
Motivul pentru care Cattell a sugerat că aceste trăsături comune sunt universale este acela că
oamenii au un potenţial ereditar similar şi sunt supuse unor presiuni sociale similare, cel puţin în
interiorul aceleiaşi culturi.
Oamenii diferă ca urmare a faptului că au în măsură diferită aceste trăsături comune. De asemenea
diferă datorită trăsăturilor unice pe care le au; acele aspecte ale personalităţii pe care le deţin puţini
alţi oameni. Trăsăturile unice sunt vizibile în atitudinile şi interesul nostru. De exemplu, o persoană
poate avea un interes exagerat pentru fluturi, altul poate fi pasionat în favoarea interzicerii
goliciunii picioarelor în public.
Al doilea mod de clasificare a trăsăturilor este acela de a le împărţi în trăsături de abilitate, de
temperament şi dinamice.
Trăsăturile de abilitate determină cât de eficientă va fi o persoană în munca pentru atingerea
scopului propus. Inteligenţa este o trăsătură de abilitate; nivelul nostru de inteligenţă ne ajută să
decidem cât de mult ne vom strădui să ne atingem scopul, cum ar fi de exemplu absolvirea
facultăţii.
Trăsăturile de temperament descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentului nostru –
de exemplu cât de perseverenţi, uşuratici sau iritabili suntem. Aceste trăsături afectează modul în
care reacţionăm la o situaţie dată.
Trăsăturile dinamice sunt forţele dinamice ale comportamentului nostru şi definesc motivaţia,
interesul, ambiţia.
Al treilea mod de clasificare a trăsăturilor – trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă (profunde) –
este în funcţie de stabilitatea, permanenţa lor.
Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii ce sunt în legătură unele cu altele, dar
nu sunt un factor al personalităţii pentru că nu sunt determinate de o singură sursă. De exemplu,
câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia, teama iraţională sunt trăsături de
suprafaţă ale nevroticismului.
De o mai mare importanţă sunt trăsăturile sursă, factori unitari ai personalităţii, care sunt mult mai
stabili şi permanenţi. Fiecare trăsătură sursă dă naştere unui aspect al comportamentului. Ele sunt
factori individuali ce se combină pentru explicarea trăsăturilor de suprafaţă.
După origine, trăsăturile sursă se clasifică în trăsături structurale sau de mediu înconjurător.
Trăsăturile structurale îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat înnăscute. De
exemplu, băutul alcoolului poate da naştere comportamentelor ca: lipsa de grijă, flecăreala,
vorbirea mormăită. Analiza factorială va arăta care din aceste caracteristici sunt trăsături sursă.
Trăsăturile determinate de mediu derivă din influenţele asupra noastră a mediului social şi fizic. Ele
sunt trăsături învăţate şi comportamente ce-şi pun pecetea asupra personalităţii. Comportamentul
unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui oraş este modelat diferit de comportamentul cuiva
din clasa de sus, dintr-un mediu luxos. Un ofiţer militar de carieră are un alt mod de comportament
decât un muzician de jazz. Astfel vedem că Cattell a recunoscut interacţiunea dintre persoană şi
variate situaţii.
Trăsăturile sursă – factorii de bază ai personalităţii
După mai mult de 2 decenii de intensă cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell a identificat 16
trăsături sursă ca şi factori de bază ai personalităţii. Aceşti factori sunt probabil cel mai bine
cunoscuţi în forma în care sunt cel mai des utilizaţi, în Testul obiectiv de personalitate numit „16
factori de personalitate” (16 PF).
Este important să ne reamintim că în sistemul lui Cattell aceste trăsături sursă sunt elemente de
bază ale personalităţii, aşa cum atomul este unitatea de bază a lumii fizice.
Cattell a argumentat că psihologii nu pot genera legi despre personalitate sau să o înţeleagă pe
deplin fără a fi în stare să descrie precis natura acestor elemente.
Influenţa eredităţii şi a mediului
Cattell a arătat un mare interes pentru relativa influenţă a mediului şi eredităţii în modelarea
personalităţii. A cercetat importanţa eredităţii şi a mediului sau a factorilor situaţionali statistic,
comparând similarităţile găsite la gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţi în familii
diferite, copii negemeni crescuţi de aceeaşi familie sau de familii diferite. Astfel a putut estima
influenţa geneticii şi a mediului.
Pentru unele trăsături rezultatul a demonstrat că ereditatea joacă un rol important. De exemplu,
datele lui Cattell arată că 80 % din inteligenţă (factorul B) şi 80 % din timiditate vis-a-vis de
spiritul aventuros (factorul II) pot fi datorate factorului genetic. Cu acestea şi cu alte trăsături,
ereditatea a fost considerată ca o influenţă dominantă, o descoperire care 1-a condus pe Cattell să
argumenteze în favoarea unei înmulţiri selective pentru a se naşte o populaţie mai inteligentă.
In general Cattell a concluzionat că 1/3 din personalitatea noastră este determinată genetic şi 2/3
este determinată de influenţa factorului social şi de mediu.
Dezvoltarea personalităţii
Cattell a propus 6 etape în dezvoltarea personalităţii umane. Aceste etape acoperă întreaga viaţă de
la naştere la bătrâneţe.
Copilăria mică, durând de la naştere la 6 ani, este perioada formativă cea mai importantă în
dezvoltarea personalităţii. In timpul acestei perioade, copilul este influenţat de părinţi în
comportament şi efectuarea toaletei personale. Atitudinile sociale sunt formate ca şi ego-ul,
superego-ul, sentimentul de securitate sau insecuritate, atitudinea faţă de autoritate şi posibila
tendinţă spre nevropatie. Cattell nu a fost un urmaş al lui Freud, dar a încorporat ideile lui conform
cărora anii timpurii de viaţă sunt cruciali în formarea personalităţii şi conflictele orale şi anale pot
afecta personalitatea.
Între 6 şi 14 ani, perioada copilăriei, sunt puţine probleme psihologice. Această etapă marchează
începutul atitudinii de independenţă faţă de părinţi şi o dezvoltare a identificării cu egalii (cei de o
vârstă cu el). Aceasta este urmată de o perioadă de dezvoltare mult mai tulburătoare şi stresantă:
adolescenţa, între 14 şi 23 ani. Incidenţa tulburărilor emoţionale şi delicventei creşte în timpul
acestei perioade. Oamenii tineri manifestă multe conflicte pe drumul spre independenţă, afirmarea
de sine, sex.
A patra fază a dezvoltării, maturitatea, este o perioadă de satisfacţie şi productivitate în ceea ce
priveşte cariera, căsătoria, familia. Personalitatea devine mai puţin „fluidă” şi mult mai stabilă în
comparaţie cu etapele anterioare, iar stabilitatea emoţională creşte. Cattell a găsit puţine schimbări
în ceea ce priveşte interesul şi atitudinile în această perioadă.
Maturitatea târzie cuprinde dezvoltări ale personalităţii ca răspuns la schimbările fizice şi sociale.
Sănătatea şi vigoarea pot slăbi după 50 ani, ca şi atractivitatea, iar sfârşitul vieţii este previzibil. In
timpul acestei perioade de obicei oamenii îşi reevaluează valorile personale şi îşi caută o nouă
identitate. Aceasta este o optică similară cu a lui Jung privitor la schimbările de personalitate din
perioada de mijloc a vieţii.
Bătrâneţea, etapa finală a vieţii, presupune adaptarea la pierderi – moartea soţului, rudelor,
prietenilor; cariera pierdută la pensionare, pierderea statutului social şi un sentiment de singurătate
şi insecuritate.

Eysenck H. şi teoria factorială a tipurilor de personalităţii

Dovezile sunt tot mai multe în susţinerea ideii că trăsăturile de personalitate sunt influenţate de
factorii ereditari. Cercetările ce susţin o legătură între moştenirea genetică şi personalitate sunt
covârşitoare, iar domeniul de studiu destinat acestei legături, genetica comportamentală, a dobândit
o acceptare şi credibilitate crescută. Indiferent cum e evaluată personalitatea – prin chestionare de
personalitate, observaţii ale comportamentului ş.a. – s-a stabilit o componentă genetică
semnificativă a acesteia. încă din perioada primei sale slujbe ca psiholog cercetător la Mill Hill
Emergency Hospital în timpul celui de-al doilea război mondial, Hans Eysenck şi-a manifestat
scepticismul faţă de abordările psihiatrice subiective. într-o cercetare statistică asupra
diagnosticelor şi tratamentelor prescrise de către psihiatri, el a adus dovezi clare privind
inconsistenţa judecăţilor mai multor psihiatri faţă de unul şi acelaşi caz clinic. Astfel, se prefigura
devotamentul pe care Hans Eysenck îl va manifesta pentru raţionamentul ştiinţific de tip ipotetico-
deductiv, raţionament bazat pe testarea unor ipoteze transpuse în predicţii cantitative măsurabile.
Preocupat de aspectele măsurabile ale personalităţii, Eysenck a fost fidel concepţiei behavioriste,
criticând vehement abordările nonempirice, netestabile şi în consecinţă neştiinţifice asupra
personalităţii: „… personalitatea este un concept izvorât din comportament, iar comportamentul
este, prin definiţie, observabil şi măsurabil”.
Eysenck a fost influenţat puternic de tradiţia behavioristă. Behavioriştii susţineau că singura
modalitate de înţelegere a oamenilor dintr-o perspectivă autentic ştiinţifică este prin analiza
dovezilor obiective. în cazul oamenilor şi al animalelor, aceasta presupune simpla analiză a
comportamentului lor şi nu a aspectelor de genul gândirii sau al intenţiilor, pe care
experimentatorul nu le poate observa niciodată cu adevărat.
Mult timp în colaborare cu Spitalul Maudsley şi Institutul de Psihiatrie de la Universitatea din
Londra, Eysenck a condus cercetări extinse asupra măsurării personalităţii. El este de acord cu
Cattell în privinţa faptului că personalitatea e compusă din trăsături sau factori ce pot fi identificaţi
prin analiza factorială. Influenţat de teoriile temperamentale timpurii ale lui Galenus şi Hippocrat,
W. Wundt sau C. G. Jung, şi de abordările behavioriste ale lui Pavlov, Eysenck consideră, bazându-
se pe cercetări considerabile, că toate trăsăturile de personalitate pot fi repartizate în trei tipuri de
dimensiuni. Aceste dimensiuni de personalitate sunt combinaţii de trăsături sau factori şi le putem
considera ca „superfactori”. Cele trei dimensiuni ale personalităţii pe care Eysenck le-a propus sunt
următoarele 1) Extraversiune vs. introversiune ; 2) Nevroticism vs. stabilitate emoţională ; 3)
Psihoticism vs. controlul impulsurilor .
Eysenck a descoperit că. la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate stă creierul visceral, o formaţiune
de la baza creierului, alcătuită din hipotalamus, hipocamp şi sistemul limbic, responsabilă cu
răspunsul fizic al organismului la activarea emoţională. Astfel, persoanele cu un scor înalt pe scala
N au un prag scăzut al activării creierului visceral, fapt care determină intense manifestări corporale
specifice (accelerarea bătăilor inimii, transpiraţie, tremurături etc.) chiar şi la nivele mai scăzute de
excitare emoţională.
Cercetările lui Eysenck pe eşantioane considerabile au demonstrat că pe baza cunoaşterii nivelului
de activare corticală se pot predica cu mare probabilitate posibilele tulburări nevrotice cărora
persoanele le pot cădea pradă. Astfel, introvertiţii, cu hiperactivarea de care dau dovadă, sunt
predispuşi distimiei (un grup de simptoame nevrotice manifestate prin anxietate, fobii, depresie,
tulburări obsesiv-compulsive), în timp ce extravertiţii, cu un nivel scăzut de activare, sunt
predispuşi tulburărilor isterice.
Eysenck susţine că oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de personalitate, pot contribui la
bunăstarea societăţii, dar unii se vor adapta mai bine decât alţii. De exemplu, o persoană cu un
psihotism ridicat, care se caracterizează prin comportament ostil sau agresiv, fie poate ajunge la
tulburări emoţionale, fie îşi poate canaliza aceste trăsături într-o activitate dezirabilă social, cum ar
fi antrenor de fotbal american. Eysenck crede că societatea are nevoie de diversitatea furnizată de
toate tipurile şi că toţi ar trebui să avem oportunitatea de a ne folosi cât mai bine abilităţile.
Pentru Eysenck trăsăturile şi dimensiunile sunt, determinate în primul rând de ereditate. Deşi nu
exclude influenţele mediului asupra personalităţii, cum ar fi interacţiunile familiale în copilărie, el
susţine că efectele acestora sunt limitate. Eysenck a considerat că rezultatele cercetărilor lui infirmă
importanţa influenţei familiei asupra personalităţii. Aceste cercetări s-au concentrat în mare parte
pe comparaţii întregemeniidentici (monozigotici) şi gemeni neidentici sau fraternăli
(dizigotici).Studiile au arătatcă gemenii identici se aseamănă mai mult între ei ca personalitate
decât gemeniineidentici, chiar dacă gemenii neidentici au fost crescuţi de părinţi diferiţi şi în
mediidiferite în copilărie.
Studiile pe copii adoptaţi demonstrează că personalităţile lor se aseamănă mai mult cu cele ale
părinţilor biologici decât cu cele ale părinţilor adoptivi. Aceste cercetări furnizează argumente în
susţinerea convingerii lui Eysenck că trăsăturile şi dimensiunile personalităţii sunt modelate mai
mult de moştenirea genetică decât de mediu.
S-a descoperit că trăsăturile şi dimensiunile pe care le-a propus Eysenck rămân stabile de-a lungul
vieţii, din copilărie până la maturitate, în ciuda influenţelor ambientale şi sociale diferite la care
fiecare persoană este expusă: de exemplu, un copil introvertit tinde să rămână introvertit şi ca adult.
De-a lungul unei cariere îndelungate şi productive, Eysenck a publicat aproximativ 50 de cărţi şi
câteva sute de articole. El a dezvoltat câteva instrumente de evaluare a personalităţii larg utilizate,
incluzând Chestionarul Medical Maudsley (MMQ), Inventarul de Personalitate Maudsley (MPI) şi
Inventarul de Personalitate Eysenck (EPI). Munca sa a fost esenţială în susţinerea rolului moştenirii
genetice în descrierea şi determinarea personalităţii.

Allport G. şi psihologia individualităţii

Concepte principale
Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezintă organizarea dinamică în interiorul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul şi gândirea caracteristică a
acestuia”. Allport este de părere că definiţiile scurte nu pot cuprinde întreaga complexitate a
conceptului de personalitate, de aceea a fost nevoie de elaborare. Un sistem este „un complex de
elemente” care are potenţialul pentru o activitate interactivă comună. „Organizaţia dinamică” se
referă la o influenţă reciprocă a forţelor interne ale unui sistem integrat cu componentele sale strâns
legate între ele. Activarea unuia dintre componentele sistemului aduce după sine activarea
celorlalte într-un mod ordonat. Personalitatea iese la iveală într-o activitate integrată asemenea unei
orchestre: dirijorul face semn cu bagheta atenţionându-i pe violonişti să înceapă, aceştia ajung la o
anumită notă, încep tobele şi aşa mai departe până când toate componentele orchestrei sunt active.
Conceptul de „psihofizic” ne reaminteşte că „personalitatea nu este exclusiv de natură mentală nici
neurală fizică”. Organizarea sa atrage după sine „funcţionarea atât a psihicului cât şi a fizicului într-
o unitate şi nu pot fi separate una de alta”. Conceptul de „determinare” se referă la faptul că
„personalitatea este ceva care produce altceva”. Prin „comportament şi gândire caracteristică” se
înţelege faptul că activitatea şi cunoaşterea sunt unice fiecărei persoane în parte.
Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă similare.
„Caracterul” este înlocuit câteodată cu termenul de „personalitate”. Personalitatea este preferată
caracterului dintr-un alt motiv. Când oamenii din S.U.A. se folosesc de cuvântul caracter, cel mai
adesea se referă la standardele morale ale cuiva. „O persoană cu caracter” este o persoană cu o
moralitate dreaptă. Deoarece ştiinţa şi morală sunt văzute ca fiind compatibile nici mai mult nici
mai puţin decât apa şi uleiul, termenul de caracter este evitat şi este folosit cel de personalitate care
nu are conotaţii morale. Allport notează despre caracter, ce funcţionează moral, că este o
preocupare îndreptăţită în studiul personalităţii. Dar, când moralitatea sub forma caracterului este
luată în considerare, ea reprezintă o parte a personalităţii şi nu un înlocuitor al ei.
In viziunea lui Allport, trăsătura (de caracter) „este o structură neuropsihică având capacitatea de a
reda mulţi stimuli funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta formele echivalente (pline de
înţeles) ale comportamentului”. In termeni mai simpli, o trăsătură „orientează” o persoană să
reacţionează la elemente similare dar nu identice ale mediului (stimuli) de cele mai multe ori în
acelaşi fel. „O persoană ostilă” defineşte o categorie de stimuli a căror influenţă asupra oamenilor
este diferită. Oameni diferiţi îşi manifestă ostilitatea în diferite moduri. Dar, indiferent de formele
de manifestare, răspunsurile similare sunt solicitate şi de un context exterior. Dacă acest context
este o petrecere formală şi persoana ostilă este oaspete, reacţia indicată este să se calmeze acea
persoană indiferent ce statut are. Pe de lată parte, Allport va fi primul care va zice că un context
diferit va determina un răspuns diferit la stimuli funcţionali echivalenţi. într-o creşă neatenţia faţă
de fiecare copil este ostilă celorlalţi copii, restricţia fizică putând fi necesară. Allport a propus
următoarele caracteristici pentru trăsătura de personalitate: are mai mult decât o existenţă nominală;
este mai generală decât o obişnuinţă; este dinamică sau cel puţin determinată în comportament;
poate fi stabilită empiric; este numai relativ independentă de alte trăsături; nu este sinonimă cu
judecata morală sau socială; poate fi observată atât în lumina personalităţii care o conţine, cât şi în
distribuţia ei în rândul populaţiei; faptele, sau chiar obişnuinţele, care sunt inconsecvente faţă de
trăsături, nu sunt o dovadă a inexistenţei acestora.
Există câteva implicaţii ale acestor caracteristici. în primul rând este evident că Allport are
convingerea că oamenii au trăsături. în al doilea rând, trăsăturile de personalitatea nu sunt produse
de funcţionalităţi imorale. în al treilea rând, trăsăturile pot determina comportamentul. în al patrulea
rând, inconsecvenţele sunt reale dar nu înseamnă că trăsăturile nu există. Comportamentul asociat
cu „bunătatea” poate fi nepotrivit cu unele situaţii pentru că numai anumite situaţii necesită
„bunătate”. Inconsecvenţa poate fi aparentă pentru că diferite comportamente pot manifesta
„bunătate” în diverse circumstanţe chiar în interiorul aceluiaşi context extern (uneori trebuie să fii
dur pentru a fi bun). în al cincilea rând, trăsăturile sunt mai generalizate decât obişnuinţa. O
obişnuinţă este foarte specifică, ca de exemplu aceea de a nu vorbi în timpul mesei (de a nu vorbi
„cu gura plină”). O trăsătură, prin contrast, este mai întinsă ca înţeles, mai generală, mai variabilă.
„Politeţea”, este o trăsătură care subsumează „a nu vorbi în timpul mesei”. Pentru că se
subordonează, „a nu vorbi în timpul mesei” poate fi suspendată în interesul mai mare al „politeţii”,
dacă musafirii vorbesc în timpul mesei, gazda va abandona această obişnuinţă pentru a fi
politicoasă cu musafirii. în al şaselea rând şi criticând teoria lui Allport, trăsăturile se pot referi la
fenomene diferite dar similare.
Dezvoltarea personalităţii
Allport a dedicat o mare parte a scrierilor sale. dezvoltării personalităţii faţă de majoritatea
teoreticienilor. în particular, el a valorificat noţiunea de „sine” şi şi-a dorit să arate cum evoluează
de-a lungul dezvoltării. Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea personalităţii – Freud
şi Sullivan – Allport este un teoretician al stadiilor. în una dintre cele mai importante lucrări scrise
ale sale, Allport (1961) dedică un capitol noţiunii pe care el o numeşte „simţul Eu-lui” formal
etichetat „proprium”, „eu aşa cum mă simt şi mă cunosc … eul ca „obiect” al cunoaşterii”.
A descris următoarele stadii de dezvoltare:
1. Copilăria timpurie, primul stadiu, nu implică nici un sentiment al Eu-lui. Bebeluşii iniţial sunt
iresponsabili se pare ei însuşi de mediul lor.. Sunt, conştienţi dar nu sunt conştienţi de sine. Dacă un
copil unic ia un obiect, degetele şi obiectul sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă se răneşte la picior nu îşi
dă seama că el şi-a provocat durerea. Se contopeşte cu mama şi fuzionează. Mai târziu, cum
deprinderile motorii ajută copilul să se descurce în această fază timpurie, el se târăşte de jur
împrejur şi loveşte în obiecte. în acest fel, el învaţă că sunt lucruri care nu sunt .părţi ale corpului
său; devine conştient de obiectele „de afară” dintr-o altă lume. Oricum, încă nu ştie că este distinctă
şi diferită de cealaltă lume.
2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua părţi a
primului an. Copiii arată semne ale unui eu corporal, sănătăţii ce emană din muchi, încheieturi,
tendoane, ochi, urechi şi aşa mai departe. Frustraţiile legate de organism, cum ar fi un deget
scrântit, foame nepotolită, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui corporal. Eul corporal
devine fundaţia Eu-lui şi rămâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar fi, este observat numai în
condiţii neobişnuite.
3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând de-a
lungul celui de-al doilea an din viaţă, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de sine,
continuitatea Eu-lui în trecut, şi viitor care rezultă din procesul de memorie. „Astăzi îmi amintesc
câteva din gândurile de ieri, şi mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri şi azi, şi sigur că
sunt gândurile aceleiaşi persoane ale mele”. Pentru că toţi ne schimbăm de-a lungul timpului, chiar
şi ca adulţi, acest sentiment al continuităţii este esenţial pentru simţul Eu-lui. învăţarea limbajului
fundamentează abilitatea de a aprecia continuitatea. Cuvintele sunt cea ce îşi aminteşte cineva şi
care îl asigură că astăzi este aceeaşi persoană ca şi ieri. Cel mai important dintre acestea este
numele copilului, un cuvînt care serveşte drept o ancoră de care corabia identităţii de sine este
legată.
4.Stima de sine. Dacă eul corporal este temelia Eu-lui şi identitatea de sine cadrul său, câţiva pereţi
şi un acoperiş trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusă literar ca „stima în care cineva se
menţine pe sine”. Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia cuiva şi în
realizările sale. în timpul celui de-al treilea an, ce-1 de-al patrulea stadiu al lui Allport, una dintre
exclamaţiile favorite ale copilului este „Lasă-mă pe mine!”, „Eu” a evoluat dincolo de corp şi de
simţul continuităţii către un sentiment al instrumentalităţii – abilitatea de a manipula cu succes
mediul înconjurător. „Pot să fac” implică „Sunt ceea ce pot să fac, nu mă diminua făcând în locul
meu”. Această mândrie insistentă de a face ceva pentru sine, se potriveşte cu ruşinea de a face alţii
ceva pentru el. Născut odată cu stima de sine este fratele său geamăn negativismul. Extinderea Eu-
lui simţul corpului, al continuităţii şi al mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar
nu include şi cel mai important element al mediului, ceilalţi oameni. în timpul celui de-al cincilea
stadiu al lui Allport, cuprins între 4 şi 6 ani, copilul îşi dezvoltă un al patrulea aspect al Eu-lui, o
componentă egocentrică. Copiii cred că Moş Crăciun şi chiar Dumnezeu există ca să îi servească pe
ei. Această extindere a Eu-lui se lărgeşte încât să includă toate aspectele semnificative ale mediului,
inclusiv oameni, acum, familia şi şinele sunt una. Sunt ca o conştiinţă extremă care poate ataca
copilul.
5. Imaginea de sine. Strâns legat de relaţia cu ceilalţi este al cincilea aspect al sinelui care ia naştere
în al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusă din speranţele şi aspiraţiile care se dezvoltă din
percepţie şi aşteptare pe care ceilalţi le au de la ei. Părinţii spun despre copil că este „cuminte” sau
„obraznic”, „deştept” sau „prost”. Trebuie să facă asta, să facă aia, să fie aşa, să fie altfel. Pentru a
descoperi dacă îşi dezvoltă propria-i imagine de sine, copilul compară aşteptările celorlalţi
referitoare la modul cum ar trebuie să se comporte şi comportamentul actual.
6. Operatorul raţional. In timpul celui de-al şaselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sine
continuă să se dezvolte şi un nou aspect ia naştere: operatorul raţional, simţ al sinelui care nu numai
că este în stare să rezolve probleme, dar de asemenea le poate raţionaliza în capul său şi vine cu
soluţii logice. Operatorul raţional este asemănător cu „ego”-ul lui Freud. El încearcă să satisfacă
eficient cererile organismului (id), ale mediului înconjurător şi ale societăţii (superego). Cum
operatorul raţional se dezvoltă, copiii devin capabili să gândească.
7. Lupta de sine. în timpul celui de al şaptelea stadiu – adolescenţa, individul continuă să-şi
dezvolte imaginea de sine şi experimentează o nouă căutare, o identificare de sine. Acum
identitatea de sine se focalizează spre a lega imaginea adolescentului de cea a viitorului adult. Un
adolescent se poate întreba „Cum pot fi adult şi totuşi să rămân eu?”. Continuitatea trebuie
susţinută în faţa unei tranziţii majore de la o fază a vieţii următoare. Societatea face prea puţine
pentru a rezolva dilema adolescenţilor. Se pot încorpora în armată, dar în mod legal nu pot să-i ia.
Pot vota, dar nu pot păstra o slujbă aproape nicăieri. Aşadar, adolescenţa experimentează
revoltându-se, stau afară până târziu, beau, sunt activ sexual, tot timpul sperând că restricţiile
părinţilor lor asupra activităţii îi vor ajuta să se definească. Vor să devină adulţi, dar simultan să fie
fideli personalităţii lor de acum. Când gândurile se orientează către o profesie adultă,
o altă componentă a sinelui intră în scenă, lupta proprie, planuri pentru viitor prin fixare a unui lung
şir de scopuri, în timpul adolescenţei, oamenii ajung să realizeze că succesul în viaţă va depinde de
planurile dinainte făcute. Pentru a implica această luptă de sine efectiv, ţelurile trebuie să fie
centrate rezonabil în virtutea abilităţilor umane. Mai devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o
vedetă de cineva sau un faimos atlet, Acum pentru a fi matur, scopurile trebuie să’ fie realiste şi
însoţite îndeaproape de un plan care să conducă la atingerea lor. în adolescenţă, indivizii se află
într-o „criză de identitate”. Ei încearcă să-şi găsească propria identitate „departe” de părinţii lor.
Adolescenţii încearcă să înlăture ideea ca părinţii şi societatea au o forţă asupra lor şi să se
construiască ei înşişi. în acest moment, conştiinţa se mută din afara sinelui în interior. Acum, stima
de sine este susţinută de acţiunea de a face ce e „bine”. Imaginea de sine include aspiraţiile spre a
face ceea ce trebuie făcut şi lupta proprie se compune din planuri de a fi cinstiţi, buni şi altfel spus
o persoană ce merită a fi luată în seamă; Cum adolescenţa trece la maturitate, oamenii numai
săvârşesc fapte bune pentru a evita o conştiinţă răzbunătoare, ci pentru a lupta activ pentru scopuri
preţioase ce vor susţine o imagine de sine matură.
8. Etapa adultă Adulţii funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Ei funcţionează în mod
raţional în prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.

R.Cattell; H.Eysenck; G.Allport – au stat la baza teorii psihometrice ale personalităţii unde fiecare
a avut aportul sau in dezvoltarea personalitatii omului.