Etică Şi Integritate Academică 2021-2022

Etică şi integritate academică – suport curs Anul I, sem.
1, 2021-2022
I. ETICĂ ŞI MORALĂ
În limbajul uzual, există doi termeni relativ identici şi anume termenii de

morală şi etică, la care adesea se adaugă şi atributele: filosofică ori creştină. Pentru a
stabili care din aceşti doi termeni e mai potrivit, e necesar să cercetăm mai întâi
sensul lor etimologic.
Termenul etică vine de la cuvântul grecesc ἧθος - ethos (şi nu ἔθος - ethos cum
susţin unii), ἠθική - ethike. La Homer ἧθος - ethos înseamnă, primordial, locuinţa
oamenilor şi a animalelor, precum şi patria şi numai mai târziu, în întreaga gândire
greacă, a primit semnificaţia de ceva interior, aşa cum ar fi, bunăoară, concepţia ori
caracterul cuiva sau un fel statornic de a acţiona. Aristotel foloseşte acest termen la
denumirea virtuţilor ce se întemeiază pe obicei, experienţă şi timp (virtuţi „etice”), iar
după el, termenul se întrebuinţează in întreaga filosofie ulterioară.
În Noul Testament, termenul ἧθη - ethe este folosit la 1 Corinteni XV, 33 în
înţelesul de datină, obicei; la Luca I, 9 ca datină liturgică; la Luca XXII, 39 ca datină
individuală, iar în Fapte VI; 14; XVI, 21, ca datină naţională.
La gânditorii greci termenul ἧθος - ethos înseamnă îndeosebi morala socială,
dar se foloseşte şi pentru a arăta morala individuală, limba greacă fiind lipsită de alt
termen pentru a indica un sens moral individual. Astăzi, în limba greacă, ἧθος - ethos
indică o dispoziţie psihică a voinţei şi, în general, a simţirii, atât a comunităţii cât şi a
unui singur individ şi îndeosebi termenul arată direcţia liberă a voinţei.
În greceşte, mai există şi termenul ἔθος - ethos care indică în special
moravurile ori morala unui grup social, bunăoară, aceea a unui popor.
Termenul morală stă în strânsă legătură cu adjectivul latin moralis, care nu e
altceva decât traducerea grecescului ἧθος - ethos în latineşte. Cicero (De fato) îi
păstrează în scrisorile lui înţelesul pe care l-a avut în limba greacă – moralis fiind, de
altfel, in strânsă legătură cu substantivul mos, -moris – obicei. La Seneca, aflăm
pentru prima oară utilizat termenul de philosophia moralis, azi în întrebuinţare foarte
răspândită.
Dar, cu toată întrebuinţarea aproape egală a celor doi termeni în limba noastră
(„etică” şi „morală”), limbajul filosofic face deosebire între ei. Astfel, prin morală
înţelege o realitate legată de anumite condiţii de timp şi de loc, cu un aspect subiectiv
şi colectiv, iar prin etică, o ştiinţă care orânduieşte realităţile morale conform unor
criterii şi principii fundamentale. Deasupra moralelor speciale, etica are de rezolvat
problema morală în ansamblul ei, căutând să arate care este esenţa moralităţii. Etica
este, aşadar, reflexiunea filosofică asupra principiilor generale ale activităţii morale
sau studiul metodic asupra moralelor. Ar rezulta, deci, că numirea de etică trebuie
păstrată numai pentru ştiinţa care cercetează în mod filosofic valorile şi imperativele
conduitei umane, în timp ce noţiunea de morală rămâne legată de un anumit grup
social, ori chiar de un anumit sistem (de ex. morala lui Kant, morala creştină etc.).
Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles, filosofia
modernă şi contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni
consideră etica drept disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta din
1
Etică şi integritate academică – suport curs Anul I, sem. 1, 2021-2022
urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual,

cuprinzând valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relaţiilor
interumane şi supuse exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale. Aderenţa la
acest punct de vedere nu este unanimă, ea fiind mai pregnantă în rândul filosofilor cu
afinităţi spre cultura greacă, în timp ce romaniştii au preferat, o vreme, să interpreteze
ştiinţa despre morală cu acelaşi termen: filosofia morală sau pur şi simplu morală, cu
sensul de ştiinţă.
Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a
comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează
problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea mijloacelor pe care le
folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc; ansamblul prescripţiilor
concrete adoptate de către agenţi individuali sau colectivi.
Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de
conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt
fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul principiilor
de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincţia între
bine şi rău.
Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de
etică şi morală:
a) Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar
b) Teoria complementarităţii – cei doi termeni cu toate că se referă la acelaşi
domeniu al vieţii sociale au semnificaţie diferită, dar completându-se reciproc.
În filosofia contemporană, însă, interpretarea eticii ca ştiinţă despre morală a
devenit predominantă.
Totodată s-a conturat perspectiva că termenul morală este legat de viaţa
privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică,
profesională).
Noţiunea Moralei
Obiectul sau domeniul de cercetare al moralei îl formează faptele sau acţiunile
omeneşti. Acest obiect de cercetare nu este un obiect exclusiv al moralei, deoarece
faptele omeneşti sunt cercetate şi studiate de către multe ştiinţe şi discipline
(psihologia, sociologia, etnografia, economia politică, dreptul etc.).
Domeniul moralei îl constituie numai faptele conştiente şi libere ale omului.
Instinctele, actele reflexe, automatismele, actele făcute din frică sau din constrângere
nu intră în domeniul acesteia.
În ceea ce priveşte metodele de cercetare de care se foloseşte morala (şi aici ne
gândim la morală în general) acestea vor fi metodele care se folosesc în ştiinţele şi
disciplinele neologice (sau spirituale ori sociale, cum se mai numesc acestea) şi
anume: observaţia, analiza sinteza, deducţia, demonstraţia, verificarea etc. Ceea ce ne
interesează pe noi îndeosebi este faptul că cercetarea din cadrul moralei se deosebeşte
de cea a altor ştiinţe şi discipline în sensul că morala nu se mulţumeşte numai cu
constatarea şi cu descrierea şi explicarea fenomenelor, ci ea, raportând fenomenele la
anumite valori sau norme, le valorifică sau le apreciază pe acestea.
Cât priveşte scopul cercetării, desigur că Morala ajunge la stabilirea unor
raporturi între diferitele fenomene, deci la stabilirea unor legi sau a unor principii
2
generale după care trebuie să se orienteze conduita omenească. Datorită acestui fapt,
Morala în general este considerată ca fiind - dimpreună cu Logica şi Estetica - o
disciplină ce face parte din grupa ştiinţelor normative, spre deosebire de celelalte
ştiinţe numite descriptive sau explicative.
Putea defini astfel Morala în general ca fiind disciplina normativă care
stabileşte si prezintă în mod sistematic şi critic adevăratele norme după care omul
trebuie să-şi îndrume viaţa şi activitatea pentru realizarea binelui.
Originea eticii sau a moralităţii
În cultura noastră, au fost acceptate pe larg două răspunsuri generale cu privire
la originea moralităţii umane. Unul elaborat în principal de greci şi de filosoful
Thomas Hobbes explică etica pur şi simplu ca pe un dispozitiv de vigilenţă
egocentristă; mitul originii sale este contractul social. Acesta percepe starea
anterioară eticii ca pe una de solitudine, dezastrul primordial declanşându-se atunci
când oamenii au început să se cunoască unul pe altul. În momentul în care au făcut-o,
conflictul a fost inevitabil, iar starea naturală a devenit atunci, aşa cum a descris-o
Hobbes, un război al tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes) deşi,
aşa cum sublinia Rousseau, ei nu fuseseră ostili unul faţă de celălalt înainte de
interacţiune. Însăşi supravieţuirea, nemaivorbind de ordinea socială, a devenit
posibilă doar datorită regulilor la care s-a ajuns printr-o negociere nedorită. (Această
variantă a fost, desigur, acceptată de obicei la modul simbolic, nu literal.) Cealaltă
variantă, de origine creştină, explică morala ca pe o încercare umană necesară de a
alinia natura noastră imperfectă la voinţa divină. Mitul originii este Căderea Omului,
care a produs acea imperfecţiune în natura noastră aşa cum a fost descrisă din nou,
simbolic în Facere.
Ideea că etica nu este decât un contract încheiat pe baza vigilenţei egoiste e,
într-adevăr, mult mai simplă, dar tocmai din acest motiv este mult prea nefondată din
cel puţin două motive:
1) Primul are la bază un defect uman evident. Oamenii nu sunt, pur şi simplu,
atât de prudenţi sau de constanţi cum ar sugera această variantă. Nici cea mai
moderată formă de comportament decent manifestat în realitate de oameni nu ar fi
posibilă dacă s-ar baza exclusiv pe aceste trăsături.
2) Al doilea motiv este reprezentat de o serie de calităţi umane la fel de bine
cunoscute. Oamenii care fac efortul de a se comporta decent în mod manifest sunt
adesea mânaţi de motive cu totul diferite, care reies direct din consideraţia faţă de
pretenţiile altora. Ei acţionează dintr-un simţ al dreptăţii, din prietenie, loialitate,
compasiune, gratitudine, generozitate, simpatie, afecţiune familială şi alte asemenea
calităţi care sunt recunoscute şi preţuite în majoritatea societăţilor umane.
Majoritatea religiilor susţin standarde etice înalte. Etica nu este însă valabilă
doar pentru persoanele religioase.
Foarte mulţi oameni sunt tentaţi să asocieze etica cu sentimentele. Etica nu
trebuie legată în mod necesar, direct, de anumite stări afective (mai corect, am putea
spune că există unele interferenţe între morală şi emoţii). Acestea sunt schimbătoare,
adesea non-raţionale, astfel încât, uneori, pot bloca un comportament moral (nu
sancţionăm un subaltern prieten care a greşit grav sau, dimpotrivă, sancţionăm
disproporţionat un subaltern cu care am avut relaţii tensionate în trecut).
3
Raportul dintre comportamentul etic şi respectarea legii. Acest raport

prezintă mai multe aspecte care trebuie clarificate. În primul rând trebuie subliniat
faptul că respectarea legii reprezintă o obligaţie morală, respectiv încălcarea legii este
un act imoral.
1. Situaţia ideală este ca legea să fie dreaptă, morală. Moralitatea legii este o
condiţie a eficacităţii şi validităţii acesteia. Se poate discuta şi despre legi fără nici o
încărcătură morală. De exemplu, faptul că circulaţia pe drumurile publice se poate
face pe stânga sau pe dreapta nu are nici o conotaţie morală
2. Există şi situaţia în care anumite comportamente legale, dar neetice. Acestea
apar de regulă datorită faptului că în cadrul juridic există omisiuni grave. Legea, care
exprimă o opţiune socială (cristalizează anumite convingeri morale, pe care le
împărtăşesc cei mai mulţi cetăţeni ai unui stat) se poate abate, tocmai datorită acestui
fapt, faţă de ceea ce este etic (politica de apartheid poate fi un exemplu în acest
sens1).
3. Putem vorbi şi despre comportamente morale pe care legea nu le statuează
sau comportamente ilegale, într-un fel acceptabile moral. Spre exemplu, unii autori
propun în acest context o dezbatere cu privire la moralitatea activităţii
întreprinzătorilor din domeniul reparaţiilor sau al industriei mici, care nu-şi plătesc
impozitele, dar, consideră autorii, nici nu prejudiciază majoritatea cetăţenilor. Dintr-
un anumit punct de vedere activitatea lor poate fi considerată imorală – ei se pot
folosi de bunuri publice în activităţile pe care le desfăşoară. Pe de altă parte, oferind
câteva locuri de muncă, degrevează bugetul public de măsurile de protecţie socială
aferente ocupanţilor acestor locuri.
4. În sfârşit, putem distinge comportamente condamnabile atât din punct de
vedere legal cât şi din punct de vedere etic.
În final putem accentua mai multe elemente de diferenţiere între morală şi lege.
Astfel, morala acţionează persuasiv, de regulă preventiv; răsplăteşte de cele mai
multe ori; identifică atât râul cât şi binele. Spre diferenţiere, legea acţionează punitiv
şi retrospectiv; operează într-un „spectru etic înjumătăţit”, având organ doar pentru
rău.
Normele juridice vizează stabilirea unui minimum de sociabilitate, în timp ce
normele morale aspiră la un maximum de sociabilitate.
Morala romano-catolică. În morala romano-catolică Toma de Aquino a modelat
creştinismul după categoriile filozofiei lui Aristotel. Morala romano-catolică, sub
influenţa concepţiei aquiniste, consideră că izvorul său principal este raţiunea, şi
numai în al doilea rând revelaţia.
Dacă în romano-catolicism cel dintâi izvor al Moralei este raţiunea, este firesc
ca aceasta să fie elementul ei fundamental. Adeseori, raţiunea e identificată cu
prudenţa, voinţa bună, raţiunea pură practică, ori chiar cu intelectul însuşi. În
concepţia tomistă, raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea, lucrurilor, ci şi la formarea
1
Apartheidul era practicat în Africa de Sud de mulţi ani, dar în 1948 a luat o formă juridică, fiind
susţinut de legi. O lege promulgată în 1950 rezerva anumite districte din oraşe unde doar albii
puteau să fie proprietari, forţându-i pe cei care nu erau albi să migreze. Legile au stabilit, de
asemenea, zone separate, cum ar fi plaje, autobuze, spitale, şcoli şi chiar bănci în parcurile publice.
4
atitudinilor morale, căci sufletul, pe lângă însuşirea de a cunoaşte, mai are şi pe aceea
de a dori şi voi. De aici rezultă definirea virtuţii ca o dispoziţie permanentă de a lucra
conform raţiunii. Acest caracter raţional al virtuţii este accentuat îndeosebi de
Socrate, dar este specific întregii morale antice.
Raţionalismul moralei catolice se poate vedea din modul definirii legii morale
ca o prescripţie obligatorie cu caracter permanent, dată unei comunităţi şi
promulgată de autoritatea în drept, în scopul promovării binelui obştesc. Această
prescripţie este însă de provenienţă raţională, aşa cum susţine Toma de Aquino.
Astfel acest raţionalism a dus, cum era şi firesc, la intelectualizarea moralei
catolice, prin acei legalism juridic formalist pe care-l constatăm în renumitele lor
sisteme cazuiste, care au avut o puternică înrâurire şi în formarea moravurilor
apusene.
Legalismul sau juridismul. Arogându-şi calitatea de moştenitoare şi păstrătoare
în Apus a spiritului juridic al imperiului roman, Biserica apuseană a introdus acest
spirit în întreaga ei organizare, transformând organismul Bisericii într-o împărăţie
condusă de un monarh, papa.
Biserica Romano-Catolică s-a transformat într-un organism statal, a cărui
constituţie juridică nu s-a manifestat numai în organizarea lui exterioară, ci a pătruns
adânc şi in viaţa lui interioară. În acest fel a fost «juridicizată» şi Morala, fiind
transformată într-un cod de legi, adevărat instrument normativ pentru viaţa
credincioşilor; juridicul transformă eticul, moralismul trece în legalism, iar legalismul
în formalism, nimicind astfel personalitatea creştinului. Aceasta explică îndeajuns nu
numai deosebita importanţă ce se acordă în tratatele de Morală capitolului despre
lege, dar, totodată, şi definirea identică a legii morale şi a celei juridice.
În felul acesta legea morală creştină, care este viaţa în Hristos, devine lege
rigidă, suprapersonală, căreia trebuie să se plece toţi. Idealul moral urmărit de
credincios este încadrarea în disciplina Bisericii prin supunerea necondiţionată
dispoziţiilor acestor legi. Legea şi poruncile îşi pierd astfel caracterul de expresii ale
iubirii creştine.
Cazuismul este un sistem de interpretări şi consecinţe practice, format prin
aplicarea legilor morale la diversele cazuri particulare.
Deoarece legea niciodată nu poate cuprinde varietatea sau diversitatea infinită
a cazurilor, de câte ori au apărut cazuri noi care n-au putut fi încadrate în litera legii,
s-a simţit nevoia unor deducţii noi, a unor aplicări noi, ca şi a unor interpretări noi,
care să facă posibilă extinderea legii asupra tuturor cazurilor reale sau posibile din
viaţa credincioşilor. Astfel a luat naştere cazuismul.
Întrucât aplicarea legilor morale la cazurile particulare în fond este opera
înţelepciunii şi a chibzuinţei raţionale a fiecărui moralist, nu-i greu de văzut că, în
rezolvarea aceloraşi cazuri, părerile teologilor de cele mai multe ori nu se potrivesc,
ceea ce dă naştere la îndoială.
Morala protestantă. Ca o reacţie împotriva abuzurilor Bisericii Romano-Catolice,
Protestantismul s-a născut din dorinţa reîntoarcerii la adevărata credinţă evanghelică,
la învăţătura şi tradiţia apostolică, condamnând deopotrivă teologia scolastică,
aristotelismul şi tomismul.
5
Principiul fundamental de la care pleacă morala protestantă este justificarea

sau îndreptarea numai prin credinţă (sola fide). Luther a afirmat că faptele bune
izvorăsc în mod spontan din credinţă. El nu acceptă nici o conlucrare din partea
credinciosului în opera mântuirii, atribuind totul intervenţiei divine, prin cuvântul lui
Dumnezeu şi prin graţia Duhului Sfânt. În doctrina protestantă nu poate fi vorba
despre o libertate a voinţei, sau despre o autodeterminare a creştinului în direcţia
binelui, din cauza urmărilor catastrofale ale păcatului strămoşesc, care ar fi distrus
chipul lui Dumnezeu în omul credincios în aşa măsură încât nici botezul nu-l scapă
pe creştin. În actul îndreptării totul se datorează intervenţiei divine, iar ideea aceasta
va face pe reformatorii de după Luther (Calvin şi Zwingli) să ajungă la ideea
predestinaţiei absolute şi a negării libertăţii omului credincios în acest sens.
Astfel de concepţii au o influenţă covârşitoare asupra vieţii morale a
credinciosului: acesta crede că nu poate colabora cu nimic la mântuirea sa, care,
astfel, apare numai ca un dar al graţiei divine. Aceasta aduce cu sine o delăsare în
viaţa morală, deoarece credinciosul căzut, chiar după îndreptarea sa prin har, tot
păcătos rămâne în natura lui, iar credinţa prin care se îndreptează nu e decât expresia
unei adeziuni formale faţă de opera lui Hristos. Ea nu transformă pe credincios şi nici
nu lucrează în el prin iubire, ci lasă loc numai lucrării Duhului Sfânt. De aceea, în
procesul îndreptării nu poate fi vorba de o transformare, de o renaştere, de o reînnoire
morală, ci numai de declararea lui din partea lui Dumnezeu ca drept.
Protestantismul, prin felul cum concepe îndreptarea credinciosului,
accentuează mult elementul divin în mântuirea acestuia. Totuşi, prin faptul că neagă
credinciosului factura sa morală, reduce procesul îndreptării la un strict legalism şi
duce la indiferenţa credinciosului faţă de progresul şi desăvârşirea sa morală.
Surse:
1. Constantin Aslam, Cornel-Florin Moraru, Raluca Paraschiv, Curs de deontologie și
integritate academică, Universitatea Națională de Arte, București, 2018
2. Teologia Morală Ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti
1979
6
II. NORMELE MORALE
Distincţia dintre raţiunea teoretică şi domeniul ei de exerciţiu „ceea ce este”, şi

raţiunea practică ce se ocupă de „ceea ce trebuie să fie” nu are în vedere existenţa a
două raţiuni. Omul posedă, fireşte, o singură raţiune, iar diferenţele survin, în
practicile obişnuite de viaţă, din întrebuinţările diferite ale acesteia. „De fapt, este
imposibil să discuţi despre originile moralităţii fără să te confrunţi cu această
distincţie. «Ceea ce este» descrie lucrurile aşa cum sunt (tendinţe sociale, capacităţi
mentale, procesele neuronale), în timp ce «ceea ce trebuie să fie» se referă la cum ne-
am dori să fie lucrurile şi cum trebuie să ne comportăm. «Este» corespunde realităţii,
iar «trebuie» valorilor…
Prin urmare, avem o întrebuinţare a raţiunii în sens teoretic, cognitiv, şi o
întrebuinţare a raţiunii în sens practic, moral. Aceste întrebuinţări funcţionează
simultan. „Obiectele” raţiunii teoretice devin prin intermediul raţiunii practice bunuri,
respectiv valori, întrucât mintea noastră asociază instantaneu aceste obiecte trăirilor
interne ale minţii derivate din dorinţă, stare sufletească de fundal care orientează eu-
ul nostru către lume. „Din ziua în care omul începe să se exprime prin eu, el face uz
de iubirea sa de sine peste tot, iar egoismul avansează irezistibil…” (Immanuel Kant,
Antropologia în sens pragmatic). Există, cum arată Kant, trei forme de manifestare
ale egoismului nostru în lume, adică de centrare a noastră pe noi înşine:
Primul este „egoismul logic” şi se referă la încrederea că opiniile noastre sunt
adevărate prin simplu fapt că le afirmăm. Formulăm cu uşurinţă opinii personale cu
pretenţii de adevăr, fără să ne preocupăm în acelaşi grad şi de argumentarea ori
întemeierea lor.
A doua formă de manifestare instantanee a eu-ului nostru este „egoismul
estetic”, ce se concretizează în convingerea fermă că propriul nostru gust reprezintă o
evaluare universală a plăcerii pe care o produce contemplarea artistică. Ne afirmăm,
fără nici un fel de rezerve faţă de ceilalţi gusturile pentru arte sau îmbrăcăminte şi
propunem ierarhii a ceea ce este „frumos” sau „urât” cu convingerea că preferinţele
noastre pot fi generalizate fără rezerve şi, instantaneu, devenim contrariaţi de faptul
că oamenii din jurul nostru au alte preferinţe şi gusturi. Acest fapt nu ne îndeamnă la
dialog, ci la o reafirmare a egoismului estetic exprimat prin cunoscuta sintagmă:
„fiecare cu gusturile lui”.
În cele din urmă, egoismul moral este acela pentru care toate scopurile se
limitează la sine, nevăzând nici un folos decât în ceea ce îi foloseşte lui cu privire la
foloase şi la propria-i fericire. Pe scurt, egoismul moral se referă la promovarea şi
justificarea constantă a propriilor interese şi a faptului că fericirea noastră este
realizată, de regulă, pe seama nefericirii celorlalţi.
Moralitatea este reglementată prin norme etice ce tind să aibă o valoare
universală. În centrul vieţii morale umane se află obiceiurile (cutumele), normele
morale şi sisteme de prescripţii care aduc la lumină umanitatea din noi. Axul în jurul
căruia gravitează moralitatea este constituit din obiceiuri sau cutume ce constau dintr-
1
o serie de norme nescrise şi anonime, venite dintr-o tradiţie imemorială şi transmise

mai departe de la generaţie la generaţie. Ele reglementează comportamentele legate
de marile rituri ale vieţii omului, naştere, căsătoria, moartea şi deopotrivă, totalitatea
relaţiilor dintre oamenii care trăiesc într-o comunitate. Obiceiurile pot fi privite ca o
specie a deprinderilor. O deprindere este în esenţă o regularitate în comportamentul
unui individ, o dispoziţie sau o tendinţă de a face lucruri asemănătoare sau în
circumstanţe repetabile. Deprinderile se dobândesc, nu sunt înnăscute. Obiceiurile pot
fi privite ca depinderi sociale. Ele reprezintă tipare de comportament pentru membrii
unei comunităţi.
Mii de ani, aceste obiceiuri au asigurat solidaritatea morală şi socială dintre
membrii unei comunităţi constituită istoric, au propus un sens al vieţii - cu sau fără
intervenţia justificativă a diverselor religii - şi că acestea au modelat sensibilitatea şi
stilul de viaţă al oamenilor sau sistemele lor de credinţe şi anticipări privind viaţa de
după moarte.
Normele morale nu doar prescriu comportamente dezirabile, ci fixează şi
anumite modele de umanitate către care tind oamenii obişnuiţi. Dacă ne ocupăm de
afaceri vrem să devenim oameni de afaceri buni, dacă ne ocupăm de educaţie vrem să
devenim profesori buni ş.a.m.d. Aceste modele ideale de oameni propuse de
comunitatea în care trăim şi spre care aspirăm sunt în fapt un cumul de virtuţi, adică
calităţi morale înalte greu de atins fără efort, dăruire şi sacrificiu. Este firesc ca
regulile ideale referitoare la oameni în general, şi la oameni dintr-o categorie sau
profesie particulară să fie numite reguli sau idealuri morale. Este util să se facă
distincţia între principiile morale, care sunt norme privind acţiunea morală, şi
idealurile morale, care propun «modelul» omului bun”.
O norma este un model de acţiune, care trebuie aplicat în anumite împrejurări.
Fiecare normă oferă un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific de
acţiune, care lasă deoparte aspectele accidentale si nesemnificative ale contextului
social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate. Chiar dacă
este corectă, caracterizarea de mai sus mai are nevoie de câteva precizări înainte de a
formula o definiţie acceptabilă a normelor.
În primul rând, chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată duce la
formarea unor deprinderi, un model normativ trebuie sa fie asumat de către individ în
mod conştient. Din acest motiv, reflexele automate, stereotipurile şi orice tip de
obişnuinţa - bună sau rea - care au fost dobândite fără voie şi pe nesimţite de către
subiect nu aparţin domeniului normativ. Un cimpanzeu poate fi dresat sa dea mâna
ori sa îşi ridice pălăria de pe cap, dar animalul nu aplica o formă socială de salut.
În al doilea rând, o normă este un model de comportament individual, ce are
însa o semnificaţie şi o valabilitate supraindividuală. Să spunem că un ins ia pentru
sine hotărârea de a nu mai bea niciodată vin roşu, deoarece îi poate agrava o afecţiune
cardio-vasculară. Altul nu întreprinde niciodată ceva important în zilele de marţi,
deoarece e superstiţios, temându-se de cele „trei ceasuri rele”. Un al treilea are
obiceiul de a juca tenis de trei ori pe săptămână, pentru a se menţine în formă. Fiecare
individ are propriile sale reguli de comportament, dar nici una dintre aceste reguli
personale nu este o normă, deoarece ele nu contează ca modele sociale de
comportament, adoptate si respectate de către un mare număr de oameni.
2
În sfârşit, individul se poate conforma în mod conştient unei norme numai dacî
aceasta este enunţatî explicit ca model supraindividual de comportament. Simpla
uniformitate statistică a stereotipiilor sociale, realizată spontan prin imitaţie sau
„dresaj social” nu are nimic comun cu acţiunea normativa. Majoritatea oamenilor de
pe o plaja însorita se zbenguie prin apă, joacă mingea şi beau bere. Fanii echipelor de
fotbal urlă euforici când echipa lor joacă bine si huiduie arbitrii când cred ca aceştia îi
favorizează pe adversari. Acestea sunt comportamente uniforme, ce-i drept, dar
numai datorită unor procese mimetice sau de contagiune afectivă, de care se preocupa
psihologia socială.
Rezumând: o normă este o regula de comportament, având o valabilitate
supraindividuală, explicit enunţată la nivelul conştiinţei colective ca standard de
conduită, deliberat acceptat şi respectat de către indivizi.
O normă ar fi lipsita de sens dacă ar solicita un comportament imposibil, de
genul „Da din mâini si zboară” sau „Mergi pe suprafaţa apei”, deoarece nimeni nu ar
putea face astfel de lucruri. Totodată, o norma ar fi absurdă şi iraţională dacă ar
solicita un comportament necesar, pe care toţi oamenii îl adopta spontan, cum ar fi,
de exemplu, „Nu înceta sa respiri” sau „Caută să fii fericit”, de vreme ce fiecare
individ face, prin natura sa umana, astfel de lucruri. Orice normă se adresează unui
agent liber, care poate să facă anumite lucruri, fără a fi nevoit să le facă. Prin urmare,
o normă raţională are menirea să determine agentul liber să se conformeze unui
anumit model de acţiune, întrucât acest model este socialmente dezirabil, dar nu este
întotdeauna urmat în mod spontan de către toţi indivizii. Aşadar, libertatea umană
este fundamentul ontologic al normativităţii.
Structura normelor
1) Am arătat că, spre deosebire de habitudinile deprinse prin „dresaj social”,
datorită imitaţiei inconştiente a celorlalţi, orice normă - ca model de comportament
consacrat social - presupune o acceptare şi o asumare conştientă din partea
individului. Inteligibilitatea normei reclamă însa un proces de comunicare socială si,
implicit, o formulare lingvistică a conţinutului său. Prin urmare, primul element
constitutiv al normelor, fără de care acestea nu ar putea fi inteligibile şi comunicabile,
este expresia lor normativa.
La rândul lor, expresiile normative se caracterizează prin doua componente,
mai mult sau mai puţin independente:
a) Prin conţinutul normei vom înţelege modelul comportamental pe care îl
propune şi îl solicită norma. „Respectă-ţi părinţii!” indică o anumită atitudine de grijă
si consideraţie filiala; „Sa nu iei viaţa altuia!” se referă la caracterul sacru şi
intangibil al vieţii omeneşti, ca valoare în sine, ce nu poate fi niciodată sacrificată în
vederea altor scopuri, oricare ar fi ele etc. „Spune întotdeauna adevărul!” defineşte un
anumit comportament faţă de ceilalţi atunci când e vorba de comunicarea unor
informaţii sau de exprimarea anumitor atitudini si sentimente ale individului faţă de
ceilalţi.
b) Prin forma lor, expresiile normative dau conţinutului normei anumite
precizări foarte importante.
3
Forma expresiei normative indică, pe de o parte, forţa sau tăria normei. În acest
sens, trebuie sa distingem normele categorice (de genul „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”,
„Să nu ucizi!”, „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!” etc.) - care solicită imperativ
sau necondiţionat un anumit comportament - de normele ipotetice („Daca vrei să îţi
păstrezi sănătatea, evită excesele şi viciile” sau „Dacă vrei să ai succes în afaceri, fă-
ţi şi apoi păstrează-ţi o cât mai bună reputaţie”) - care doar recomandă un anumit
comportament, regula impunându-se numai cu condiţia acceptării de către individ a
unui anumit scop. O normă categorica ignoră circumstanţele particulare (în nici o
situaţie nu este îngăduit să furi, să minţi ori sa omori pe cineva), pe când o normă
ipotetică se aplică doar în anumite împrejurări, în funcţie de scopurile pe care şi le
asumă în mod liber şi independent individul. Nu oricine vrea să aibă succes în afaceri
şi, chiar dacă nu este o dovadă de înţelepciune, un anume ins poate să declare că nu-i
pasă de propria sănătate sau că prefera să îşi rişte sănătatea pentru atingerea unui ţel
mai înalt, cum ar fi descoperirea unui adevăr ştiinţific sau binele patriei.
Forma expresiei normative indică totodată şi caracterul normei, care poate fi
comparat analogic cu simbolurile matematice +, - şi 0, indicând sensul atitudinii
solicitate subiectului faţă de un anumit conţinut normativ. După caracterul lor,
expresiile normative pot fi:
- obligaţii (de exemplu, „Spune adevărul!” sau „Plăteşte-ţi taxele şi
impozitele!”), care impun individului să facă un anumit lucru, să manifeste
activ o anumită atitudine;
- interdicţii sau prohibiţii („Să nu minţi!” sau „Nu fii prefăcut!”), care solicită
imperativ individului să se abţină de la comiterea anumitor fapte sau de la
manifestarea anumitor atitudini;
- permisiuni („Poţi să nu te autoacuzi” sau „Eşti liber să nu participi la vot”),
care îngăduie individului să adopte anumite comportamente în funcţie de
interesele şi preferinţele sale. Într-un sens ceva mai tare, permisiunea
normativă echivalează cu dreptul individului, garantat de către o autoritate
supraordonată, de a face sau nu face anumite lucruri; în acest sens, într-un stat
democratic oricărui cetăţean îi este permis (în sensul că i se asigură dreptul) de
a-şi exprima opiniile, de a călători, de a vota şi de a candida în alegeri etc.
Oricât de importantă ca vehicul sau purtător lingvistic al normei, expresia
normativă ca atare nu este suficientă pentru a cuprinde toate dimensiunile unei reguli
efective de comportament social. Oricine poate emite o expresie normativa - de genul
„Nu mai faceţi copii căci vine sfârşitul lumii” sau „Fumaţi trei pachete de ţigări pe zi
pentru că vă face bine” - dar pentru ca vorbele să devină reguli sociale efective se cer
întrunite o serie de atribute existenţiale, pe care nu le putem găsi la nivel logico-
semantic, ci numai privind norma ca pe o relaţie socială, din care nu pot lipsi
următoarele componente.
2) Autoritatea normativă reprezintă acea „putere” sau „instanţă” care emite o
normă, având capacitatea să impună indivizilor respectarea ei - fie prin persuasiune,
fie prin recurs la forţă. Autoritatea poate fi denominată - în cazul în care se face
cunoscuta şi acţionează pe faţă, „la vedere” (Biserica, Parlamentul, Guvernul,
Prefectura, Marele Stat Major al Armatei etc.) sau anonimă - atunci când norma este
impusă de către o forţă „invizibilă”, dar cât se poate de activă, fie că e vorba de
4
presiunea difuză, dar de loc neglijabilă, a colectivităţii, cum se întâmplă în cazul

moravurilor şi obiceiurilor, fie că avem de a face cu anumite cerinţe vitale sau
spirituale, care impun oamenilor să adopte un anumit comportament în vederea
adaptării lor faţă de legile naturii şi ale societăţii. Respectul faţă de adevăr, de
exemplu, este inculcat în noi atât de avantajele cognitive în lupta pentru supravieţuire
în raporturile noastre active cu forţele naturii, cât şi de cerinţele minimale ale
convieţuirii în societate.
3) Subiectul normei este acea clasă de indivizi cărora li se adresează autoritatea
normativă, cerându-le sau forţându-i să urmeze un anumit model de comportament.
În unele cazuri, subiectul normei este, explicit sau tacit, precizat, atunci când
autoritatea normativă se adresează unei categorii de indivizi („Vizitatorii bolnavilor
sunt obligaţi să poarte halate în interiorul spitalului”; „Locuri rezervate pentru
persoanele cu handicap”; „Militarii trebuie să respecte regulamentele emise de
M.Ap.N.” etc.). Alteori, subiectul normei este neprecizat, atunci când norma se cere
respectata de către oricine, fără excepţie („Fumatul interzis!”, „A se păstra la loc
uscat si rece”, „Ai grijă de copiii tăi şi creşte-i aşa cum se cuvine!”, „Respectă-ţi
promisiunile!” etc.).
4) Domeniul de aplicaţie a normei reprezintă clasa de situaţii sau de contexte
practice în care autoritatea normativă cere subiectului să adopte un anumit model de
comportament. De exemplu: „În caz de pericol, trageţi semnalul de alarma”; „Medicii
au datoria să acorde asistenţă oricărei persoane suferinde, în orice situaţie şi folosind
toate mijloacele disponibile”; „Este interzis consumul de alcool în timpul serviciului -
sau celor care conduc un autovehicul” etc.
5) În sfârşit, orice norma efectiva este susţinuta si întărită de anumite
sancţiuni: consecinţele favorabile sau nefavorabile pentru subiectul acţiunii normate,
care decurg - în conformitate cu avertismentele şi prevederile autorităţii normative -
din aplicarea / încălcarea regulii de acţiune. Sancţiunile premiale recompensează
aplicarea normei, pe când cele punitive pedepsesc încălcarea ei. Unele sancţiuni sunt
fizice sau materiale - recompense şi premii în bani sau bunuri, scutiri de impozite,
gratuităţi sau, dimpotrivă, amenzi, despăgubiri, privare de libertate, suspendarea
anumitor drepturi etc.; altele sunt de ordin psihic sau spiritual - laude, mulţumiri,
admiraţie, respect sau, dimpotrivă, blam, ocară, dispreţ, stigmatizare sau ostracizare.
Spre deosebire de normele morale care sunt o elaborare comunitară şi socială
anonimă, cu aplicabilitate şi obligativitate relativă la sistemele de valori ale unei
comunităţi sau alteia, normele juridice sunt sisteme de interdicţii elaborate prin voinţa
celor care exercită puterea într-un stat. Pe scurt, normele juridice sunt formulate în
legi explicite care impun, sub ameninţarea pedepsei, comportamente sociale
obligatorii. O lege în sens juridic fixează explicit atât obligaţiile, cât şi pedepsele.
Aşa cum arată Nicolae Popa există două mari viziunii asupra relaţiei dintre
normele juridice sau de drept şi normele morale. Pe de o parte, unii teoreticieni susţin
că, în genere, sistemul de legi juridice trebuie să se fundeze pe idealuri, principii şi
norme morale („justiţie prin drept şi morală”), în vreme ce alţi teoreticieni au trasat o
ruptură între morală şi lege („ordinea de drept fără morală”).
Etica academică accentuează aspectele legate de integritate morală, adică de
adoptare în viaţa profesională şi chiar personală, a unor comportamente şi conduite
5
etice dezirabile ca rezultat a internalizării în conştiinţa morală, a unor idealuri,

principii şi norme etice. Pe scurt, etica academică promovează respectarea normelor
etice plecând de la argumentele raţionale prezente în marile teorii etice şi nu cu ochii
îndreptaţi către pedepsele prevăzute de legislaţia în vigoare. Simplu spus, agenţii
morali implicaţi în actul educaţional trebuie să respecte normele etice nu de frica
pedepselor pe care le formulează normele juridice, ci din convingerea că ei reprezintă
modelul de umanitate spre care aspiră ceilalţi semeni ai noştri.
Principii, valori şi reguli morale
Fiecare dintre aceste enunţuri: principii, valori şi reguli morale ne comunică
ceva despre moralitate. Cu toate acestea, există diferenţe notabile între nivelurile de
generalitate şi, poate, chiar şi de stringenţă ale cerinţelor pe care le formulează.
Primul enunţ mai este cunoscut şi ca „formula umanităţii a Imperativului
Categoric” şi îi aparţine filosofului german Immanuel Kant. Prin această formulă,
Kant oferă fundamentul justificativ pentru ideea respectului demnităţii persoanelor,
pe care mulţi autori o consideră ca stând la baza culturii morale europene moderne,
fiind preluată în constituţii, legislaţie, reglementări instituţionale şi dezvoltată în
nenumărate lucrări de etică din ultimele două sute de ani. Observaţi însă că formula
umanităţii, deşi ne oferă un fel de ghid pentru acţiune, nu ne spune totuşi cu precizie
ce trebuie să facem în fiecare situaţie particulară. Putem spune că ţine de noi să
decidem dacă, într-un context dat, mai curând acţiunea A sau acţiunea B ar fi cea care
îndeplineşte cerinţa de a trata umanitatea din persoane ca scop în sine. De multe ori
însă, în practică, nu vom fi de acord asupra opţiunii, deşi acceptăm cu toţii principiul.
Astfel de situaţii complicate şi atipice necesită o supraregulă sau o metanormă.
Această regulă supremă este principiul moral.
Principiile morale sunt acele norme de maximă generalitate care îşi propun să
integreze într-un sistem coerent diferitele reguli morale, oferind totodată un criteriu
universal de decizie morală justă într-o cât mai mare varietate de situaţii posibile.
Cel mai des susţinut şi mai comentat principiu moral este Regula de aur. Ideea
de bază a Regulii de aur este reciprocitatea şi afirmarea implicită a valorii egale a
indivizilor sub aspectul umanităţii lor. Prezentă în folclorul nostru în forma negativă
„ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, regula de aur poate fi regăsită în majoritatea
religiilor lumii:
· în creştinism: „Ceea ce-ai vrea ca oamenii să-ţi facă ţie, fă-le şi tu lor”
(Matei,7:12)
· în islam: „Nici unul dintre voi nu este un adevărat credincios până când nu îi
doreşte aproapelui ceea ce-şi doreşte sieşi”. (Coran)
· în iudaism: „Ceea ce este pentru tine detestabil, nu face aproapelui tău”.
(Talmud)
· în budism: „Nu-i răni pe ceilalţi prin ceea ce te face pe tine să suferi”. (Udana
Varga, 5, 1)
· în hinduism: „Aceasta este datoria supremă: nu face altora ceea ce nu doreşti ca
ei să-ţi facă ţie”. (Mahabharata, 5,1517)
· în zoroastrism: „Orice îţi displace ţie, n-o face altora”.
6
· în confucianism: „Ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie, n-o face altora” (Analecte,

15:23)
· în jainism: „Orice om ar trebui să se întrebe cum să trateze toate fiinţele aşa
cum el ar vrea să fie tratat la rândul său”.
Cel de-al doilea enunţ face trimitere la o „valoare” (libertatea). Statutul
valorilor (nu doar al celor morale) a fost intens dezbătut în istoria filosofiei. Există
chiar o sub-disciplină filosofică, numită „axiologie”, care se ocupă cu elucidarea
conceptului de valoare. Valorile morale, în cea mai comună înţelegere, reprezintă
standarde ale binelui pe care le asumăm, la nivel individual sau comunitar. Ele,
împreună, configurează spaţiul în care vom oferi răspunsul la întrebări de tipul „ce fel
de persoane sau de societate vrem să fim?”. Nici valorile, singure, nu ne dau de cele
mai multe ori algoritmi foarte simpli pe baza cărora să optăm în situaţii particulare.
Diferitele segmente ale societăţii determinate pe baze etnice, culturale, religioase,
politice sau profesionale îşi creează sisteme de valori proprii care sunt reflectate în
sisteme etice diferite. Indivizii îşi însuşesc valorile informal, prin procese de
socializare (interacţiuni cu familia, cu prietenii, cu colegii etc.). Valorile morale sunt
mai generale, fiind în acelaşi timp „scopuri”, „stări ultime de atins ale existenţei
umane”. Normele de comportament indică tipare de comportament într-o împrejurare
dată, dar nu constituie mobiluri ale vieţii pe termen lung. Normele sunt mai
exterioare, mai impersonale, în timp ce valorile sunt puternic interiorizate.
Concentrându-ne asupra valorilor morale, acestea definesc acele trăsături de
caracter a căror cultivare şi, mai ales, afirmare practică în acţiune, pot inhiba pornirile
antisociale şi pot favoriza atitudini de solidaritate.
A treia noţiune de la care am pornit reprezintă o regulă. Spre deosebire de
principii, regulile morale tind să fie mult mai bine specificate şi să prevadă cu mai
multă precizie decât principiile calea de urmat într-o situaţie dată. Specificarea sau
particularizarea unei reguli poate merge destul de departe, până la o descriere
stufoasă a tipului de context care cere „activarea” ei („este interzis/obligatoriu X, cu
excepţia situaţiilor care prezintă toate caracteristicile A, ....,N”). Faptul că regulile
tind să fie mai clar particularizate nu face însă aplicarea lor automată. Este nevoie, nu
de puţine ori, de un anumit grad de antrenament al discernământului nostru moral
pentru a decide dacă ne aflăm într-un moment care cere aplicarea regulii A sau a
regulii B. Mai mult, este nevoie, mai ales în cazurile dificile, să vedem dacă o regulă
anume este sau nu justificată. Deşi intuiţiile ne ajută adesea (simţim aproape visceral
că o anumită regulă impusă este nedreaptă, de exemplu), ele pot fi şi extrem de
înşelătoare. Poate tocmai de aceea, mecanismul justificării unei reguli se bazează de
obicei pe evidenţierea felului în care ea se sprijină pe un principiu moral sau pe o
valoare larg acceptată.
Moral, imoral, non-moral
Spunem adesea, despre lucruri diferite, că sunt morale sau imorale (deşi de cele
mai multe ori nu folosim neapărat aceste cuvinte). Ne referim astfel la acţiuni, la
intenţiile din spatele acţiunilor sau chiar la persoane („e un om moral”).
Criteriile după care facem astfel de evaluări pot să difere semnificativ şi au fost
distilate, în istoria filosofiei morale, în câteva mari familii de teorii etice. Dar,
indiferent de criteriul utilizat, vom observa că, spre exemplu, acţiunile pe care le
7
evaluăm se vor încadra în trei mari categorii: acţiuni care contravin cerinţelor
moralităţii („imorale”), acţiuni ce realizează o cerinţă morală („morale”, sau
„moralmente dezirabile”), respectiv acţiuni oarecum indiferente sau neutre din punct
de vedere moral.
Din ultima categorie fac de obicei parte acţiuni comune, fără nici un impact
semnificativ asupra vieţilor noastre sau ale celor din jur („mi-am deschis computerul
azi dimineaţă”). Lucrurile pot să se complice însă dacă observăm că una şi aceeaşi
acţiune poate să aparţină unor categorii diferite, în funcţie de context. Dacă am
deschis computerul pentru a trimite un mail prin care să-mi exprim compasiunea şi
disponibilitatea de a ajuta un coleg care trece printr-un moment dificil, atunci
respectiva acţiune devine parte a unui lanţ acţional sau a unui comportament
moralmente dezirabil. Dacă, pe de altă parte, mi-am deschis computerul cu intenţia de
a scrie nişte comentarii jignitoare sau care îndeamnă la ură ori violenţă pe pagina de
Facebook a unei persoane ale cărei opţiuni de viaţă nu le împărtăşesc, acţiunea mea
capătă valenţe cu totul diferite.
Unul dintre obiectivele tradiţionale ale eticii este cel de a identifica tipurile de
criterii în funcţie de care putem distinge între ceea ce este „moral” şi ceea ce este
„imoral”. În cazul eticii academice, problema care se pune este aceea de a distinge
între ceea ce este (moralmente) corect şi incorect în cazul acţiunilor pe care le
întreprindem ca membri ai comunităţii academice.
Surse:
1. Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan,
Mihaela Constantinescu, Etică şi integritate academică, Editura Universităţii din Bucureşti,
2018
2. Constantin Aslam, Cornel-Florin Moraru, Raluca Paraschiv, Curs de deontologie și
integritate academică, Universitatea Națională de Arte, București, 2018
8
III. MARI TEORII ETICE DIN ISTORIA FILOSOFIEI.

ETICA VIRTUŢII, DEONTOLOGISMUL, UTILITARISMUL
Privind la modurile în care oamenii şi-au justificat de-a lungul timpului

deciziile etice din punct de vedere raţional, observăm o gamă foarte largă de
comportamente care astăzi ne par a fi profund ne-etice, însă erau văzute ca adevărate
virtuţi în alte timpuri. Un exemplu foarte bun este acela al piraţilor. Pentru conştiinţa
modernă, trecând peste farmecul exotic al poveştilor cu piraţi din Caraibe, orice act
de piraterie este profund imoral deoarece este încadrat la ceea ce numim „tâlhărie”,
adică însuşirea ilegitimă de bunuri străine prin ameninţări sau acte de violenţă. Nu
acelaşi lucru este valabil, însă, în societatea greacă arhaică.
Încă din Iliada şi Odyseia, pirateria era văzută ca un act moral, ca o virtute şi
ca o profesie nobilă. Acest sens s-a pierdut însă cu timpul, astfel încât, în epoca
alexandrină, găsim manuscrise ale poemelor homerice care au scolii ce atrag atenţia
asupra caracterului istoric al cutumelor morale.
Prin urmare, dezvoltarea „teoriilor etice” sau a argumentărilor raţionale
privitoare la probleme de etică, trebuie privită în context – pe de o parte, ca un fapt
social şi, pe de alta, ca unul istoric. Lucrurile stau astfel deoarece etica este o
disciplină care vizează omul în contextul său social şi în interacţiunea cu alţii, nu în
singurătate căminului său privat. Să ne amintim că teoriile etice sunt raţionalizări ale
sentimentelor morale formate fie prin presiune socială şi frică de oprobiul public, fie
prin interiorizarea valorilor istorice ale unei societăţi. Prin urmare, este şi firesc ca,
într-un fel sau altul, ele să fie istorice, în măsura în care societăţile însele se nasc, se
dezvoltă şi pier sub egida istoriei.
În ceea ce priveşte latura socială, observăm că nu există o „etică absolută”,
valabilă în orice societate, deoarece fiecare societate în parte asumă o serie de valori
distincte care pot intra foarte uşor în conflict. Chiar şi făcând abstracţie de
dimensiunea istorică, în aceeaşi epocă avem conflicte între valorile fundamentale ale
diferitelor societăţi, cum ar fi, de exemplu, valorile democratic-globaliste ale
societăţii occidentale şi cele religios-islamice ale societăţilor din Orientul Mijlociu.
La nivel istoric, aceste diferenţe sunt, însă, mai drastice.
Etica virtuţii
Pentru a vorbi despre etica virtuţii, trebuie, mai întâi, să determinăm sensurile
originare ale cuvântului „virtute”, un cuvânt care pare vag şi oarecum desuet în
vremurile noastre. Ne putem da seama de prăpastia care s-a format la nivel semantic
între noi şi antici atunci când citim textele scriitorilor clasici grec şi vedem că grecii
atribuiau ideea de „virtute” şi lucrurilor neînsufleţite, cum ar fi, de exemplu, glia. Mai
există şi o virtute (sau chiar nişte virtuţi) ale cailor, ale câinilor sau a obiectelor de
gospodărie. Ce să fie oare această „virtute” a necuvântătoarelor şi a obiectelor
neînsufleţite? Oare mai putem înţelege ceea ce grecii numeau „virtute”?
Filologii spun că da, doar că trebuie să ne dezvăţăm, pentru început, să legăm
virtutea atât de strâns de moralitate. Cuvântul grecesc pentru virtute, αρετη – aretē,
este, atunci când este citit etimologic, o „bună potrivire” a unui om, obiect sau
1
vieţuitoare cu natura sa, cu „menirea” cu care a venit pe lume, cu destinul prescris de

zei. Prin urmare, aretē nu era, la început, un termen strict etic, ci mai degrabă
religios. Virtutea era, pentru greci, buna potrivire cu natura, armonizarea omului cu
întregul din care face parte – fie el un „întreg social” sau un „întreg cosmic”. Platon
însuşi defineşte „virtutea” ca „referindu-se la folosinţa în raport cu care fiecare lucru
a fost produs sau născut”, făcând astfel o distincţie între fiinţările naturale, care sunt
născute cu o menire sau un destin, şi artefactele în genere, fiinţările produse, al căror
scop este stabilit de meşteşugarul care le produce.
Pornind de la această definiţie târzie ne putem da seama de ce, în poemele
homerice, piraţii, hoţii şi tâlharii erau văzuţi, alături de războinici, nobili şi înţelepţi,
ca „oameni virtuoşi”. Virtutea implica, în vremurile arhaice, pur şi simplu urmarea
vocaţiei, vocaţie privită ca fiind întipărită de divinitate în natura noastră încă din
momentul naşterii. Conform unei astfel de gândiri, un om virtuos era un om care-şi
urma vocaţia – fie aceea de războinic, de rege sau de artist -, care făcea bine acel ceva
pentru care era menit încă de la naştere şi, în plus, răspundea unor „nevoi” sociale.
Viziunea general acceptată a vremii era aceea că urmarea valorilor acestei etici
a virtuţii conducea către stabilitate şi prosperitate socială. Dacă fiecare şi-ar urma
natura şi ar face lucrurile la care se pricepe cel mai bine, atunci întreaga societate ar
avea de câştigat. Aceasta este, pe scurt, viziunea etică a lui Homer, o viziune care se
aseamănă în anumite privinţe cu etica vocaţională a artiştilor. La fel ca şi în cazul
artiştilor, unde suntem dispuşi să trecem cu vederea anumite comportamente văzute
în general ca fiind imorale, şi eroii homerici erau exoneraţi de la anumite judecăţi
morale. Astfel se face că un erou cum este Ahile, a cărui menire era aceea de a apăra
grupul social din care făcea parte prin luptă, putea să nu se supună ordinelor, să-şi
umilească şi desfigureze adversarii, să le batjocorească trupurile neînsufleţite şi să
adreseze cuvinte de ocară zeilor sau chiar să se lupte cu ei. Atâta timp cât Ahile lupta
pentru ahei, el era considerat un om virtuos deoarece aceasta era menirea lui. Abia
atunci când el refuză lupta, încep să se pună anumite probleme etice privitoare la
faptul că îşi pune mânia şi mândria în calea vocaţiei menite de zei. Asta arată că, într-
o astfel de logică, singurele „păcate” care se pot ivi nu sunt împotriva unui alt om şi
nici măcar împotriva zeilor, ci împotriva vocaţiei personale şi a vocaţiei altora. Într-o
astfel de etică vocaţională, singurul mod în care poţi fi imoral este să-ţi neglijezi
vocaţia şi să stai în calea exercitării vocaţiei celor de lângă tine, deoarece în întreaga
cultură greacă destinul este mai puternic decât orice zeitate, chiar şi decât Zeus.
Prin urmare, putem observa că în perioada arhaică grecii aveau o morală a
virtuţii individuale, care putea fi tipologizată în funcţie de diversele roluri sociale
jucate de un individ. Există un set de virtuţi ce trebuie posedate de un rege, altele de
un profet şi altele de un ţăran.
O altă consecinţă a acestei viziuni este aceea că discuţia despre
responsabilitatea morală nu-şi mai are rostul. În condiţiile în care vocaţia îţi este dată
prin natură, ideea de responsabilitate morală, aşa cum o concepem noi, dispare.
Oamenii nu ajung eroi, ţărani sau tâlhari prin propria lor decizie, ci urmându-şi
menirea. Prin urmare, sunt absolviţi de responsabilitatea deciziei lor. Chiar şi în
situaţii punctuale, mânia, stângăciile, injuriile sau alte astfel de manifestări sunt
văzute ca fiind cauzate direct sau indirect de zei.
2
Pentru a înţelege această abordare, trebuie să ţinem cont că poemele homerice

se desfăşurau într-o lume în care modelul societăţii era acela al micilor cetăţi
guvernate de regi care moşteneau domnia pe linie ereditară. Într-o astfel de societate,
exista o foarte mică posibilitate de a-ţi depăşi propria condiţie.
Interesant este însă că, secole mai târziu, Aristotel şi Platon vor teoretiza, într-
un alt context social şi istoric, această etică arhaică a virtuţii individuale (care încă
funcţiona la nivel de conştiinţă comună şi în epoca clasică). Singura diferenţă majoră
este însă aceea că ei vor fi încercat să o ridice la rangul de teorie filosofică a virtuţii
universale. De aceea, toate elementele eticii homerice se regăsesc – implicit sau
explicit – în etica aristotelică şi platonică a virtuţii, cu singura diferenţă că filosofii,
urmându-şi fiecare metoda de studiu proprie, a pus accent pe universalizarea
concepţiei despre virtute. Această tendinţă se vede clar din dialogurile socratice ale
lui Platon. Spre exemplu, în dialogul Menon, Platon îl înfăţişează pe Socrate
încercând să-l convingă pe partenerul său de dialog că virtutea, în sens filosofic,
adică ideea de virtute, trebuie să fie una singură, chiar dacă, la nivel individual,
putem vorbi despre felurite virtuţi.
Virtutea ţine, într-un fel, de natura umană, însă de această dată natura umană
începuse să fie gândită din perspectiva raţiunii, nu ca menire divină. Oamenii erau
raţionali, iar virtutea este definită de Aristotel ca „dispoziţie habituală dobândită în
mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune, şi
anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice”.
În primul rând, ideea de dispoziţie habituală, care este văzută ca un fel de „gen
proxim” al definiţiei virtuţii, este gândită de Aristotel ca „ceea ce ne determină să ne
comportăm bine sau rău în ceea ce priveşte afectele”, un fel de înclinaţie învăţată de-a
lungul vieţii de a alege ceea ce este bine pentru noi, mai degrabă decât ceea ce este
dăunător. Prin urmare, virtutea are în primul rând de a face cu afectivitatea noastră,
dar este determinată raţional. În întreaga Antichitate exista o presupoziţie general
acceptată căreia rolul raţiunii ar fi acela de a ţine în frâu afectele. Aşadar, virtutea se
învaţă, dar, odată învăţată şi internalizată, funcţionează ca un fel de „a doua natură a
noastră”. În acest sens, ideea de virtute poate fi asimilată ideii de integritate.
Într-o formă sau alta, această etică a virtuţii a supravieţuit până în zilele
noastre, existând chiar şi la ora actuală mai multe orientări ce se revendică de la
tradiţia „eticii virtuţii”. Dacă luăm exemplul eticii creştine, şi ea se centrează în jurul
ideii de virtute, numai că acum primul plan îl au „virtuţile cardinale creştine”
(credinţa, nădejdea şi iubirea). Chiar şi după reformă, etica protestantă nu s-a
dezbărat de ceea ce am numit o etică a virtuţii, punând accentul pe o etică a vocaţiei
sau, cum este numită de sociologi, pe o etică profesională. Aşa stând lucrurile, putem
spune că etica virtuţii a dominat gândirea etică a culturii occidentale pentru
majoritatea veacurilor în care avem mărturii scrise.
Eticii deontologică
Sistemul filosofic kantian, poate prima construcţie care îşi merită în sens
riguros un astfel de nume în istoria filosofiei occidentale, este clădit pe trei piloni
fundamentali – problema cunoaşterii, problema libertăţii şi problema esteticii. În jurul
acestor probleme au fost scrise cele trei Critici kantiene – Critica raţiunii pure,
Critica raţiunii practice şi Critica facultăţii de judecare – care îşi propun să
3
delimiteze cu exactitate domeniile în care putem folosi cu sens judecăţi de

cunoaştere, judecăţi etice şi, respectiv, judecăţi estetice.
În primul rând, trebuie să ne amintim că domeniul raţiunii practice se referă nu
la ceea ce este, ci la ceea ce ar trebui să fie. Acest „a trebui” trimite însă către un
anumit tip de „obligaţie morală” de a te comporta într-un anumit fel sau către ceea ce
Kant numeşte datorie morală. De aceea, ideea de datorie este fundamentală gândirii
kantiene, ea dând şi numele acestei teorii, anume deontologie.
În viziunea lui Kant, consecinţele faptelor nu contează atât de mult din punct
de vedere etic, precum contează intenţiile – o poziţie care este opusă utilitarismului.
Problema principală este însă că noi nu suntem înzestraţi cu o voinţă bună de la
natură. Oameni fiind, căutăm în mod natural fericirea, iar această goană după fericire
ne face adesea să înfăptuim lucruri reprobabile din punct de vedere moral,
justificându-le ulterior în diverse moduri. Cu alte cuvinte, noi ne naştem cu o voinţă
slabă, care nu poate urmări binele în mod necondiţionat.
În vederea acestui lucru, raţiunea practică, sugerează Kant, trebuie să suspende
căutarea naturală a fericirii cu ajutorul conceptului de datorie morală şi de imperativ
categoric. Noi trebuie sa ne comportăm etic, chiar şi dacă un astfel de comportament
ar putea veni uneori împotriva împlinirii dorinţelor noastre şi a căutării fericirii cu
orice preţ. Mai mult decât atât, trebuie să ne comportăm moral chiar dacă nimic nu ne
constrânge la acest lucru, în afara propriei noastre raţiuni practice.
Orice datorie se enunţă în conştiinţa noastră printr-un imperativ. Noi „trebuie”
să ne comportăm moral – acesta este un imperativ care funcţionează ca un fel de
„lege” a raţiunii practice şi ia forma a ceea ce Kant numeşte imperativ categoric.
Utilitarismul
Alternativa modernă la etica lui Immanuel Kant este o etică a fericirii, care a
fost dezvoltată, încă dinainte de Kant, în special de filosofii din şcoala empirismului
englez, cum ar fi Hartley, Anthony Ashley Cooper (Conte de Shaftesbury), David
Hume, şi alţii. Această etică a fericirii ajunsese, la mijlocul secolului al XVIII-lea, să
fie populară nu numai în Anglia, ci şi în Franţa şi Germania vremurilor lui Kant,
motiv pentru care, citind scrierile de morală ale filosofului german, găsim adesea
aluzii sau chiar menţionări ale filosofilor de mai sus într-un context polemic. Cu toate
acestea, ceea ce numim etica fericirii nu este o teorie unitară, ci o sumă de teorii
individuale, dezvoltate într-un interval de aproape două secole şi legate laolaltă
printr-o presupoziţie fundamentală: căutarea fericirii stă în natura umană şi orice
acţiune care produce fericire este o acţiune morală deoarece este în conformitate cu
înclinaţiile naturale ale omului.
Dintre toate eticile fericirii, teoria lui J.S. Mill a rămas cea mai discutată şi
folosită deoarece înglobează mai multe tendinţe enunţate într-o ordine sistematică.
Urmărirea fericirii şi a interesului general nu este o idee strict etică, ci face parte din
ambiţia acestor gânditori de a reforma întregul sistem politic şi judiciar. Aşadar,
principiul utilităţii, care stă în inima utilitarismului, se aplică atât gândirii politice, cât
şi juridice. În esenţa, principiul utilităţii îşi are originea în economie şi, mai exact, în
opera lui Adam Smith, deoarece se întemeiază pe un fel de calcul cost-beneficiu
specific gândirii economice. Prin prisma acestui principiu, o acţiune (fie ea
economică, morală, politică sau juridică) este raţională (sau bună) dacă ea
4
maximizează beneficiile nete sau, în termeni echivalenţi, dacă „costurile” sale sunt
mai mici decât beneficiile. În termeni etici, acest lucru este tradus de Mill prin ideea
că o acţiune este morală, dacă maximizează nivelul de fericire al societăţii.
Ca atitudine economică să poată fi transpusă în domeniul eticii, trebuia însă să
se găsească o „moneda comună” a tuturor acţiunilor etice, care să fie echivalentul
banilor în economie. Pentru Mill această „monedă comună” este plăcerea produsă de
o decizie etică în toţi cei implicaţi – fie ei agenţi sau pacienţi morali. Din perspectivă
utilitaristă, conceptele de plăcere, fericire, bunăstare, utilitate sau interes sunt ca
nişte valute ce pot fi schimbate reciproc în funcţie de nevoi, cam în modul în care
banii sunt schimbaţi la casele de schimb. Un anumit nivel de plăcere aduce fericire, o
fericire prelungită aduce bunăstare şi aşa mai departe. Utilitatea unei acţiuni este dată
de cantitatea de fericire pe care societatea o obţine prin efectuarea sa, iar interesul
general este ca nivelul de fericire şi bunăstare al societăţii să crească.
Standardul utilitarist nu vizează cea mai mare fericire a agentului însuşi, ci cea
mai mare cantitate de fericire a tuturor. Astfel, asigurarea unui comportament moral
în conformitate cu principiul fericirii necesită suspendarea subiectivităţii noastre şi
comportarea perfect raţională în vederea maximizării fericirii generale, nu a fericirii
individuale. Un alt aspect ce merită observat în acest context este acela că, pentru
Mill, consecinţele sunt cele ce decid în mod exclusiv asupra caracterului moral al
unei acţiuni. Dacă pentru Kant intenţiile erau cele de decideau moralitatea, de această
dată ele sunt irelevante.
Surse:
1. Constantin Aslam, Cornel-Florin Moraru, Raluca Paraschiv, Curs de deontologie şi
integritate academică, Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti, 2018
5
IV. ETICA ŞI INTEGRITATEA ACADEMICĂ
Rostul unei universităţi moderne - indiferent de profil - nu e doar acela de a ne

forma ca specialişti şi cercetători, ci şi ca oameni civilizaţi, culţi, oameni de caracter,
oameni morali. Un mediu imoral favorizează formarea unor oameni imorali, iar un
mediu moral dă naştere unor oameni morali.
Există tot mai multe universităţi în lume care au inclus în „misiunea” lor acest
obiectiv: să devină o instituţie integră, morală, populată de oameni integri. Planurile
lor strategice conţin mijloacele concrete prin care putem atinge acest obiectiv.
Acestea nu constau doar în definirea cât mai detaliată a unui comportament imoral -
cum e bunăoară plagierea unei lucrări - şi aplicarea unei pedepse după comiterea
actului, pentru a descuraja repetarea lui, ci şi în crearea unui climat favorabil eticii.
În orice instituţie întâlnim comportamente pe care le numim „imorale”. De
obicei trecem cu nonşalanţă sau cu neputinţă pe lângă ele, considerându-le
neimportante sau mult prea greu de evaluat obiectiv. Vom vedea însă că actele
imorale nu sunt nici lipsite de importanţă şi nici atât de dificil de evaluat pe cât s-ar
putea crede. Ele contribuie însă la crearea unui mediu organizaţional imoral, în care
pare că totul este permis, ceea ce va favoriza şi mai multe comportamente imorale.
O universitate este morală dacă practicile sale curente (contextul sau mediul
universitar) stimulează membrii săi să adopte o conduită morală.
La fel ca în cazul oricărei organizaţii, putem vorbi şi în cazul universităţilor
despre un nivel de moralitate general şi colectiv, situat dincolo de moralitatea fiecărui
membru al instituţiei respective. Aceasta deoarece universităţile constituie, la rândul
lor, un mediu în care se dezvoltă un cumul de practici organizaţionale ce pot fi supuse
evaluării morale. Aceste practici organizaţionale specifice fiecărei universităţi sunt
exprimate propriu-zis prin acţiunile membrilor universităţii respective şi formează
contextul moral în care sunt luate deciziile etice. Departe de a fi neutru sau pasiv,
contextul sau mediul universitar joacă un rol activ în procesul de luare a deciziilor
etice, prin aceea că poate constrânge sau, după caz, stimula membrii universităţii să
acţioneze moral ori imoral. Acest lucru poate fi exprimat fie explicit - prin
intermediul politicilor şi procedurilor în vigoare (formal, la nivelul structurii
universităţii), fie implicit - prin atitudini, tradiţii perpetuate, valori asumate (informal,
la nivelul culturii organizaţionale dintr-o universitate).
Comportamente imorale în universitate şi consecinţele lor
Are până la urmă vreun rost să ne preocupăm atât de mult de crearea unor
universităţi morale? Pare în definitiv mai degrabă un ideal decât ceva ce am putea
transpune în realitate. Desigur, putem şi ignora dimensiunea morală a vieţii
universitare, dar o vom face riscând daune de toate felurile, de la cele privind
satisfacţia muncii, la cele ce vizează reputaţia şi pierderile financiare.
De exemplu, lipsa unui sistem de etică a cercetării îi pune în dificultate pe
cercetătorii care trebuie să depună împreună cu articolul lor şi avizul de etică atunci
când vor să îşi publice cercetările în diferite reviste specializate. De asemenea,
cercetătorilor care vor să desfăşoare studii în penitenciare, pe deţinuţi, li se cere,
1
pentru a le oferi acestora accesul în penitenciar, avizul de etică al instituţiei din care
fac parte. De unde ar obţine toţi aceştia avizul respectiv în lipsa unui sistem care să îl
ofere? De la Decan? De la Rector? De la departamentul de cercetare? Corelat, acest
lucru a determinat parţial şi plasarea pe un loc modest în topurile universitare
mondiale, iar lipsa unor sisteme eficiente anti-plagiat a condus la critici care asociau
universitatea cu o fabrică de diplome, ambele determinând scăderea reputaţiei
universităţii. Apoi, inexistenţa unor mijloace securizate de a depune plângerile şi de a
urmări rezolvarea lor de către consilierii de etică, profesionişti în domeniu, a dus la
sporirea tensiunilor dintre membrii corpului didactic şi la procese pierdute de
universitate în tribunale, deci la pierderi financiare şi afectarea satisfacţiei muncii.
Inexistenţa unor reguli explicite de etichetă universitară duce la conflicte cu
personalul administrativ, la perpetue acuze reciproce. Jignirea profesorilor de către
studenţi şi a studenţilor de către profesori înveninează atmosfera în anii de studiu şi
demobilizează studenţii merituoşi etc.
A ignora aceste surse de dizarmonie într-o universitate este totuna cu a le
cultiva – cu pierderile de rigoare. Aceste pierderi vor fi numite risc moral
(probabilitatea producerii unor consecinţe rele atunci când înfăptuim un anume tip de
acţiune). Iată principalele acţiuni imorale înfăptuite în universităţile româneşti în
genere, aşa cum sunt identificate în cadrul a două cercetări empirice realizate la
distanţă de zece ani:
- favoritismul şi evaluarea subiectivă din partea cadrelor didactice;
- hărţuirea sexuală pe linie ierarhică;
- nerespectarea proprietăţii intelectuale;
- comunicarea deficitară în instituţie;
- mita şi cadourile oferite profesorilor;
- relaţiile erotice între studenţi şi profesori;
- utilizarea unui limbaj ofensator sau superior de către cadrele didactice;
- limbajul rece şi nepoliticos al personalului administrativ în relaţia cu studenţii;
- presiuni din partea profesorilor pentru ca studenţii să le cumpere cărţile.
Principiile şi normele morale au fost prezente întotdeauna în mediul
universitar, dar în cea mai mare parte a timpului sub forma unor reguli nescrise, a
unor obiceiuri academice şi bune practici profesionale variabile de la o universitate la
alta. Unii confundă morala universităţii cu morala creştină, ce domină în afara
universităţii, în societate şi în viaţa privată. Morala academică şi cea a cercetării nu
sunt părţi ale „moralei comune”, ci sunt forme ale eticii instituţionale. Introducerea
codurilor etice după anul 2000 nu a schimbat radical situaţia, deoarece majoritatea au
rămas simple hârtii într-un sertar, în lipsa unei „infrastructuri etice” care să
instituţionalizeze şi să impună valorile morale ale instituţiei.
Cum putem aşadar crea o universitate morală? Folosind terminologia specifică
managementului eticii în organizaţii, pentru a crea o universitate morală este necesar
ca aceasta să internalizeze o serie de virtuţi organizaţionale în toate practicile şi
procesele sale interne, astfel încât să îi stimuleze pe toţi membrii acelei comunităţi
academice (cursanţi, cercetători, cadre didactice, personal administrativ) să se
comporte etic şi să prevină totodată comportamentele imorale ale acestora. Aşadar, o
universitate morală este cea care creează un context moral pentru membrii săi prin
2
dezvoltarea unor virtuţi morale organizaţionale. Măsura în care universităţile

dezvoltă astfel de virtuţi ne indică măsura în care le putem considera ca fiind morale,
dat fiind că aceste virtuţi reprezintă condiţii pentru un comportament individual etic
şi reflectă capacitatea universităţii respective de a stimula un astfel de comportament.
Atunci când membrilor universităţii nu li se oferă un cadru moral explicit care
să ghideze comportamentul dezirabil, aceştia vor trata cel mai probabil spontan
diversele probleme etice pe care le vor întâlni, folosind o scală vagă şi nedefinită a
ceea ce este bine şi rău, permis şi interzis. Virtuţile (calităţile) organizaţionale ale
universităţii funcţionează în acest context drept repere morale pentru toţi participanţii
la comunitatea respectivă. Putem astfel evalua dacă o universitate este morală
evaluând îndeaproape dacă - şi în ce măsură - aceasta internalizează o serie de virtuţi
organizaţionale.
Iată o exemplificare pentru modul în care putem evalua concret prezenţa a
şapte virtuţi organizaţionale necesare unei universităţi morale:
1. Claritate - evaluăm măsura în care exigenţele morale ale universităţii faţă de
conduita membrilor acesteia sunt exprimate clar, fără ambiguităţi, sub formă de
reguli sau direcţii de comportament în cadrul politicilor şi procedurilor formale de
etică (ex. Codul de etică, politica de onestitate academică), precum şi în discuţii
informale (ex. în cadrul unor training-uri de etică, în interacţiunea studenţi-
profesori). Totuşi, exigenţele morale nu trebuie să fie sufocante şi nici specificate
până în ultimul detaliu, scopul fiind acela de a ghida comportamente morale, nu de
a anula propriile judecăţi morale ale membrilor universităţii.
2. Consistenţă - evaluăm gradul în care exigenţele morale ale universităţii faţă de
conduita membrilor acesteia sunt coerente, fără contradicţii.
3. Realizabilitate - evaluăm maniera în care universitatea stabileşte exigenţe morale
de comportament care pot fi atinse în mod realist de membrii acesteia, de exemplu
dacă aceştia au la dispoziţie resursele necesare de timp, cunoştinţe, echipament,
buget sau autoritatea de a îndeplini responsabilităţile ce le-au fost trasate, astfel
încât să nu fie presaţi să încalce regulile morale din cauză că nu pot gestiona
aceste responsabilităţi din lipsă de resurse (de pildă atunci când sunt stabilite
cerinţe exagerate de rezultate în cercetare, care pot conduce la o eventuală
fabricare a datelor unui studiu).
4. Susţinere - evaluăm modul în care universitatea îi încurajează sau, dimpotrivă, îi
demotivează pe membri să adopte un comportament etic, mai exact dacă prin
respectarea normelor morale membrii au de câştigat sau de suferit în activitatea lor
cotidiană; de exemplu, dacă un cursant care raportează acţiuni imorale ale unui
profesor va fi ulterior apreciat de colegi şi celelalte cadre didactice sau,
dimpotrivă, marginalizat
5. Vizibilitate - evaluăm gradul în care universitatea asigură monitorizarea
comportamentelor imorale, astfel încât acestea să poată fi depistate şi aduse la
cunoştinţa celor în măsură să ia atitudine, iar cei care ar putea fi tentaţi să încalce
regulile morale să ştie că vor fi descoperiţi şi sancţionaţi, de exemplu printr-o
atentă monitorizare a tezelor de doctorat împotriva plagiatului.
6. Criticabilitate - evaluăm modul în care universitatea asigură mijloacele formale şi
informale prin care membrii pot să discute deschis problemele şi dilemele etice cu
3
care se confruntă, de exemplu prin existenţa unui consilier de etică şi organizarea

unor training-uri de etică.
7. Sancţionabilitate - evaluăm maniera în care universitatea pedepseşte încălcarea
regulilor morale şi răsplăteşte comportamentele morale ale membrilor săi, de
exemplu prin introducerea în procedurile de evaluare a unor indicatori privind
conduita morală, sau prin sancţionarea imediată şi fermă a copiatului ori
falsificării de date, astfel încât membrii să fie stimulaţi să repete comportamentele
morale şi descurajaţi să încalce regulile. În egală măsură, sancţiunile sau
recompensele trebuie să fie proporţionale cu gravitatea abaterilor, respectiv cu
meritul de a respecta anumite reguli etice.
Prezenţa optimă a acestor virtuţi în universităţi creează totodată premisele
necesare funcţionării codului de etică, dat fiind că asigură condiţiile pentru ca
membrii comunităţii academice să poată respecta în practică prevederile acestui cod.
Reglementări privind etica în universităţile din România
Diferite aspecte de etică şi integritate academică au fost reglementate în
România printr-o serie de acte normative. Redăm mai jos o selecţie a acestora, alături
de principalele prevederi ale fiecăruia, relevante pentru tematica privind etica şi
integritatea academică, precum reglementări privind plagiatul şi falsificarea de date,
codul de etică universitară, înfiinţarea de comisii şi consilii de etică universitară,
asigurarea calităţii învăţământului universitar sau introducerea cursurilor de etică şi
integritate academică în curricula universitară.
- Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică -
prevede cadrul de organizare a activităţilor de cercetare-dezvoltare, cuprinzând cercetarea
ştiinţifică (ce include cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă), dezvoltarea
experimentală şi inovarea bazată pe cercetare ştiinţifică şi dezvoltare experimentală.
- Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi
inovare - defineşte abateri precum plagiatul şi autoplagiatul, confecţionarea şi falsificarea de
date; prevede înfiinţarea Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) drept organism consultativ, fără personalitate juridică, al
Ministerului Cercetării şi Inovării (MCI), care derulează activităţi specifice precum:
monitorizează aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale referitoare la normele de etică şi
deontologie în cercetare de către unităţile şi instituţiile din sistemul naţional de cercetare-
dezvoltare şi inovare (CDI), precum şi de către personalul de cercetare-dezvoltare; elaborează
rapoarte cu analize, opinii şi recomandări în legătură cu problemele de natură etică ridicate de
evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii şi cu etica şi deontologia profesională în activitatea de cercetare-
dezvoltare, etc.
- Ordinul nr. 4492/2005 privind promovarea eticii profesionale în universităţi - introduce obligaţia
instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu de a
adopta propriul Cod de etică universitară, care să cuprindă formularea explicită a
idealurilor, principiilor şi normelor morale pe care consimt să le respecte şi să le urmeze
membrii comunităţii academice în activitatea lor profesională. Codul de etică universitară este
un document obligatoriu, care întregeşte Carta universităţii şi stabileşte standardele de etică
profesională pe care o comunitate universitară îşi propune să le urmeze, precum şi penalizările
care se pot aplica în cazul încălcării acestora.
¡ Acelaşi ordin introduce obligaţia instituţiilor de învăţământ superior de a înfiinţa o Comisie
de etică universitară, subordonată senatului universitar, cu atribuţii de elaborare a Codului
de etică universitară, analiză şi soluţionare a reclamaţiilor şi sesizărilor referitoare la
abaterile de la etica universitară etc. În plus, ordinul prevede constituirea Consiliului de
etică universitară la nivelul Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
4
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei - prevede
înfiinţarea Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS),
agenţie care formulează şi revizuieşte periodic standarde naţionale de referinţă şi indicatorii de
performanţă pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în învăţământul superior (asigurate anterior
de Consiliului Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică).
- Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 - prevede înfiinţarea Consiliului de Etică şi Management
Universitar (CEMU) drept organism consultativ al Ministerului Educaţiei Naţionale, fără
personalitate juridică, a cărui misiune este dezvoltarea culturii eticii şi integrităţii în
universităţile din România. Rolul CEMU este de a determina şi sprijini universităţile să
elaboreze şi să pună în practică politicile de etică şi de integritate universitară. CEMU auditează
comisiile de etică din universităţi şi se pronunţă asupra litigiilor de etică universitară pe baza
unui Cod de referinţă al eticii şi deontologiei universitare (pe care îl elaborează).
- Ordinul de ministru nr. 3.131/2018 privind includerea în planurile de învăţământ, pentru toate
programele de studii universitare organizate în instituţiile de învăţământ superior din sistemul
naţional de învăţământ, a cursurilor de etică şi integritate academică - prevede obligativitatea
participării masteranzilor şi doctoranzilor la cursuri de etică şi integritate academică cu o durată
de minimum 14 ore, începând cu anul universitar 2018-2019; cursurile sunt opţionale pentru
nivelul licenţă.
Reguli morale şi de etichetă în spaţiul academic
Universităţile sunt spaţii menite să faciliteze transmiterea şi progresul
cunoaşterii prin activităţi didactice şi de cercetare, iar pentru ca acest lucru să se
desfăşoare în condiţii optime este nevoie ca toţi membrii comunităţii academice
(studenţi, masteranzi, doctoranzi, cercetători, profesori, personal administrativ,
conducere etc.) să respecte o serie de norme morale şi de conduită, la fel cum se
întâmplă în orice tip de organizaţie (deşi normele specifice pot să difere).
Universităţile din România (şi din lume) au adoptat Coduri de etică prin care se
angajează să respecte o serie de valori şi principii etice generale, din care decurg
reguli morale specifice, cu rolul de a ghida deciziile etice şi de a oferi un model de
comportament moral.
Valorile morale sunt standarde culturale valabile pentru toţi membrii
organizaţiei, care ghidează comportamentul nostru moral. În realitate, ele nu
funcţionează ca un ghid propriu-zis, ci mai degrabă ca un reper moral, fiind conţinute
tacit în principiile etice. De pildă, valoarea dreptăţii e „ascunsă” în principiul
dreptăţii. Un cod de etică având ca fundament valorile morale e un cod bazat pe o
declaraţie de valori, cum sunt, de exemplu, codurile universităţilor româneşti.
Principiile etice nu sunt nici ele reguli de conduită, ci criterii majore care
întemeiază şi justifică regulile de conduită; ele ţin de fundamentele moralităţii
(teorii), fiind dezbătute şi modificate continuu de eticieni. Personalul obişnuit nu se
ocupă de fundamentele eticii.
Datoriile morale specifice sau standardele morale (reguli de conduită,
proceduri de aplicare a principiilor) există sub forma unor obligaţii sau interdicţii care
ne spun ce să facem/să nu facem sub aspect moral.
Iată câteva reguli morale ce pot fi desprinse din Codul de etică al Universităţii
din Piteşti:
- Membrii universităţii sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări, persecuţii, în
condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor profesionale.
Orice membru al comunităţii universitare trebuie să evite lezarea libertăţii
5
celorlalţi, pe baza respectului pentru diferenţe. Se recunoaşte abordarea critică,

parteneriatul intelectual şi cooperarea, indiferent de opiniile politice sau de
credinţele religioase;
- membrii comunităţii universităţii vor fi trataţi drept, corect şi echitabil. Nu se
acceptă discriminarea sau exploatarea, indiferent că acestea sunt directe sau
indirecte. Universitatea adoptă măsuri ferme pentru nediscriminare şi egalitate de
şanse în acces la studii, angajare şi la programe, pentru eliminarea conflictelor de
interese, pentru prevenirea şi combaterea oricărei forme de favoritism;
- Universitatea din Piteşti apără dreptul la proprietate intelectuală. Beneficiile vor fi
acordate celor care se află la originea proprietăţii intelectuale. Toţi cei care au
participat la diferite stadii ale cercetării ale cărei rezultate devin publice trebuie
menţionaţi, în spiritul onestităţii profesionale, al recunoaşterii şi recunoştinţei.
Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul total sau parţial,
copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, „fabricarea” rezultatelor
cercetărilor, substituirea lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate,
preluarea lucrărilor de la colegi sau profesori, ca şi tentativele de corupere spre
fraudă;
- studenţii, masteranzii, cercetătorii, doctoranzii au obligaţia de a folosi spaţiile de
învăţământ, sociale şi de recreare cu maximum de grijă. Se sancţionează
prejudiciul produs cu rea intenţie în decursul unei cercetări sau a unei activităţi
didactice. În incinta spaţiilor de învăţământ sunt interzise: distrugerea clădirilor,
instalaţiilor, utilajelor, aparatelor de laborator; efectuarea unor lucrări fără
autorizaţii sau alte modificări aduse clădirilor, instalaţiilor, utilajelor, aparatelor de
laborator; consumul de substanţe psihotrope şi alcool.
Corupţia
Luarea de mită: Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel
de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un
act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi. (art. 254 Cod Penal)
Darea de mită: Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în
modurile şi scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5
ani. (art. 255 Cod Penal)
Trafic de influenţă: Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul,
săvârşită de către o persoană care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţa
asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. (art. 257 Cod
Penal).
Onestitate academică
Integritatea academică se construieşte printr-un comportament etic al
membrilor comunităţii fiecărei universităţi, care generează o cultură bazată pe
onestitate academică şi rigoare intelectuală, în care actul educaţional tinde spre
excelenţă şi este susţinut de o evaluare corectă şi obiectivă, iar toţi membrii
6
contribuie la prevenirea, identificarea şi raportarea acţiunilor care pun în pericol acest

deziderat, astfel încât universitatea să poată interveni şi sancţiona faptele reprobabile.
În acest context, participanţilor la programele educaţionale universitare li se
cere în mod special să dea dovadă de onestitate academică (intelectuală), evitând
orice manieră în care ar putea să obţină un avantaj academic pentru sine sau pentru
altcineva prin mijloace necinstite sau nedrepte.
Exemple de încălcare a onestităţii academice:
- Plagiat;
- Fabricarea datelor;
- Reproducerea propriilor lucrări pentru a obţine credite la alte cursuri ;
- Predarea de lucrări de seminar, licenţă, disertaţie, doctorat care au fost parţial sau
complet scrise de altcineva (indiferent că au fost realizate gratuit de un prieten sau
contra-cost de o firmă specializată);
- Copiatul la examen după materiale proprii sau după lucrarea unui alt coleg
(inclusiv consultarea cu un alt coleg în timpul examenelor);
- Introducerea în sala de examen a unor materiale interzise (telefon, notebook, cărţi,
foi etc.);
- Utilizarea inadecvată a echipamentelor electronice la examen pentru a accesa
informaţii.
Reguli de etichetă în spaţiul academic
Deşi regulile de etichetă (conduită) aplicabile în spaţiul academic nu sunt
specificate în întotdeauna în documente oficiale precum Codul de etică al unei
universităţi, ele trebuie totuşi respectate de membrii comunităţii academice, pentru a
putea asigura o colaborare reuşită a tuturor participanţilor la viaţa universitară. În
codul de etică al Universităţii din Piteşti regăsim un articol care priveşte conduita
studenţilor (Art. 91, 11), precum şi un alt articol referitor la atitudini morale: (Art. 91,
10): „Universitatea din Piteşti consideră dezirabile bunăvoinţa şi grija. În acest sens
încurajează aprecierea, mândria şi recunoştinţa faţă de cei merituoşi, empatia,
compasiunea, sprijinul faţă de cei aflaţi în nevoie, amabilitatea, politeţea, altruismul,
înţelegerea, solidaritatea, solicitudinea, promptitudinea şi optimismul faţă de toţi
membrii comunităţii academice. Totodată descurajăm şi socotim indezirabile
comportamentele care denotă invidie, cinism, vanitate, lipsă de amabilitate,
dezinteres. Universitatea noastră este recunoscătoare faţă de toţi cei care, în situaţii de
crize majore sau calamităţi, sunt dispuşi la sacrificiu”
Surse:
2. Codul de Etică al Universităţii din Piteşti
7
V. ETICA ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
Indiferent cu ce cuvinte este definită etica, conţinutul său de normă morală este
evident. Totodată nu poate fi exclus caracterul său social, referinţa la activităţile
oamenilor, societăţii sau grupurilor sociale sau politice fiind evidentă. Un alt aspect
demn de relevat este legătura eticii cu educaţia şi cu judecata sau justiţia. Noţiunile cu
care operează etica au avut o evoluţie istorică aşa cum însăşi conţinutul său normativ
a avut o evoluţie istorică şi ea subliniază necesitatea societăţii umane de a stabili
structuri de urmărire, comparare şi etichetare a activităţilor oamenilor.
Trebuie subliniată strânsa legătură care a existat şi există între etică şi
democraţie. Evoluţia naţiunilor şi tendinţa de a se găsi cadrul şi măsurile necesare de
respectare a normelor eticii precum şi măsurile de corectare a devierilor de la aceste
norme mai ales în privinţa gestionării stărilor conflictuale a condus la crearea unor
structuri la nivel zonal (european) dar şi mondial cu roluri şi importanţă majoră în
realizarea scopului propus. Aceste structuri acţionează şi în prezent pentru
sistematizarea şi legiferarea normelor şi principiilor etice care să determine un
comportament uman adecvat. Astfel, de o importanţa covârşitoare s-a dovedit a fi
conceperea, promovarea şi promulgarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului,
activitate în care rolul principal a revenit Organizaţiei Naţiunilor Unite. Principiile
etice promovate de această Cartă se referă la respectarea şi sprijinirea oricărui act
pentru: democraţie şi stat de drept, viaţa omului, demnitatea şi integritatea persoanei,
interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, egalitatea şi absenţa
discriminărilor, libertatea de expresie şi de informare, proprietatea şi proprietatea
intelectuală, drepturile copilului, ale persoanelor vârstnice şi ale persoanelor
handicapate, viaţa personală şi protecţia datelor personale, etc..
Enumerarea acestor principii arată legătura care există între etică şi ştiinţă, în
general, şi cercetare în particular. Intrând în domeniul ştiinţelor şi tehnologiei trebuie
remarcat faptul că diversificarea şi detalierea aspectelor etice reprezintă o
caracteristică de bază mai ales în contextul exploziei informaţionale şi al dezvoltării
fără precedent a acestui domeniu, mai ales în ultimele decenii. De aceea încercarea de
a elabora, sistematiza, dezvolta şi promova principii etice specifice intră în însăşi
conţinutul ştiinţelor şi abordării noilor tehnologii. În prezent asistăm, deci, la apariţia
unei multitudini şi varietăţi de coduri şi norme etice în cercetare atât la nivel naţional
cât şi zonal sau mondial.
Conducerea ştiinţei se bizuie pe principii de bază valabile în toate ţările şi în
toate disciplinele ştiinţifice. Primul dintre aceste principii îl constituie cinstea faţă de
sine şi faţă de ceilalţi. Cinstea este atât un principiu etic cât şi baza tuturor regulilor
ale căror detalii diferă în funcţie de disciplină, de comportamentul profesional în
ştiinţă şi anume de buna practică ştiinţifică. Transmiterea principiului cinstei,
studenţilor şi tinerilor cercetători dar şi savanţilor, reprezintă una dintre misiunile
principale ale unităţilor de cercetare ca şi a universităţilor.
Integritatea morală în cercetarea ştiinţifică şi în publicarea rezultatelor este
esenţială pentru avansarea în cunoaştere şi, ca urmare, începând cu anul 1960,
1
lucrările academice în etică, tratând chestiuni practice sau aplicate, au cunoscut o

dezvoltare deosebită. Trasarea unei limite între conduita incorectă şi fraudă este greu
de făcut şi aici intervine rolul comunităţii ştiinţifice de a stabili coduri de conduită
potrivite cât şi reguli de procedură pentru a preveni greşelile profesionale.
Comunitatea ştiinţifică trebuie să se preocupe de reaua conduită, inclusiv de fraudă,
deoarece ele corup ştiinţa şi induc o neîncredere a publicului care prin taxe şi
impozite susţine cercetarea ştiinţifică.
Sistemul de principii morale în ştiinţă este destul de greu de definit. În general,
se disting două noţiuni antonime: „buna conduită” (bunele practici în ştiinţă) şi
„conduita incorectă” (relele practici) în care se include şi frauda. Oficiul pentru
Politica Ştiinţei şi Tehnologiei al Casei Albe, în anul 2000, după mai mulţi ani de
dezbateri, bazându-se pe studiile anterioare, a definit conduita ştiinţifică incorectă
(„misconduct”) şi a trasat liniile conducătoare pentru investigarea corectă şi la timp a
infracţiunilor suspectate sau bănuite: „Conduita incorectă în cercetare este definită ca
fabricarea, falsificarea sau plagiatul în propunerea, efectuarea sau analizarea
cercetărilor sau în raportarea rezultatelor cercetării. Fabricarea este confecţionarea
datelor sau rezultatelor şi înregistrarea sau raportarea lor. Falsificarea este
manipularea materialelor cercetării, echipamentului, sau proceselor, sau schimbarea
ori omiterea datelor sau a rezultatelor, astfel încât rezultatele cercetării nu sunt
prezentate corect. Plagiatul este însuşirea ideilor, proceselor, rezultatelor ori
cuvintelor altei persoane fără a face atribuirea corespunzătoare. Frauda în cercetare
nu include erorile cinstite sau diferenţele de opinie”.
Pentru ca cercetarea ştiinţifică să fie etic acceptabilă şi sigură iar hotărârile ei
credibile, comportarea în cercetare trebuie să fie conformă unei bune practici
ştiinţifice. Buna practică ştiinţifică atrage cercetătorii şi experţii în ştiinţă.
Relativ la bunele practici ştiinţifice, diferitele discipline au caracteristici
specifice, acestea fiind precizate în detaliu în codurile de practică ale organizaţiilor şi
societăţilor profesionale.
În mod cert, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică necesită un proces continuu
de verificare, de măsurare, de control, care să fie acceptat, transparent, independent şi
bazat pe un dialog care să ia în considerare toate punctele de vedere şi interesele, cu
atât mai mult cu cât între ştiinţă şi valorile etice există o strânsă legătură.
Frauda în ştiinţă este considerată ca furnizarea de informaţii false sau
prezentarea de rezultate false către comunitatea de cercetători sau răspândirea lor, de
exemplu într-o publicaţie, într-un articol prezentat la o conferinţă. Frauda în ştiinţă
înseamnă înşelarea comunităţii de cercetători şi adesea inducerea în eroare a celor
care iau decizii.
Conduita ştiinţifică incorectă include acţiuni sau omisiuni în cercetare, cum ar
fi falsificarea sau deformarea mesajului ştiinţific sau inducerea grosolană în eroare
privind informaţii sau acţiuni referitoare la eforturile unei persoane în cadrul
cercetării şi include, de exemplu:
• construcţia de date;
• respingerea selectivă şi pe ascuns a rezultatelor nedorite;
• înlocuirea cu date fictive;
• aplicarea deliberat eronată a metodelor statistice;
2
• interpretarea deliberat deformată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;

• plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altora;
• prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altora;
• atribuirea nepotrivită a autorului;
• informaţii incorecte în solicitări .
Pe plan mondial exista un trend ascendent în ceea ce priveşte exigenţa în
materie de etică în cercetarea ştiinţifică reprezentat de seria de tratate internaţionale,
pacte, documente, care se referă la explicarea regulilor într-un cadru larg, a
exigenţelor organizaţiilor/organismelor internaţionale ca expresie a implicării şi
angajării statelor la nivelurile cele mai înalte (exemplu de organisme internaţionale
care deţin documente în care apar reflectate probleme de etică în cercetarea
ştiinţifică: Comisia Europeană, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică;
UNESCO; Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură; NEC Forum – Forumul Consiliilor Naţionale de Etică).
Codul General de Etică în Cercetarea Ştiinţifică are în vedere reglementările
internaţionale în domeniu, legislaţia Uniunii Europene şi standardele acesteia privind
etica în cercetarea ştiinţifică.
El are rolul de a preciza principiile, responsabilităţile şi procedurile astfel încât
cercetarea ştiinţifică şi inovarea din România să se desfăşoare în conformitate cu
exigenţele Spaţiului European al Cunoaşterii şi cu principiile etice acceptate de
comunitatea ştiinţifică internaţională.
Codul General de Etică în Cercetarea Ştiinţifică reglementează buna conduită
în cercetarea ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare din unităţile şi instituţiile
care fac parte din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare, din unităţile şi
instituţiile care conduc programe de cercetare – dezvoltare, precum şi din unităţile
care asigură valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:
1. respectarea legii;
2. garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;
3. respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;
4. asumarea responsabilităţilor.
Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi angajaţii acestora au
obligaţia să respecte normele juridice şi actele normative în vigoare, prin care se
reglementează raporturile sociale care se nasc în domeniul cercetării ştiinţifice şi
inovării. Persoanele juridice şi fizice au obligaţia să respecte codurile de etică şi
regulamentele aprobate de Autoritatea naţională pentru cercetare ştiinţifică.
Respectarea standardelor ştiinţifice constituie o garanţie a bunei conduite în
cercetarea ştiinţifică. Principalele standarde ştiinţifice generale exclud:
a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
b) confecţionarea de rezultate;
c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e) plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor;
f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
g) neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
3
h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţări;

i) nedezvăluirea conflictelor de interese;
j) derturnarea fondurilor de cercetare;
k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau
stocarea eronată a rezultatelor;
l) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii activităţii la un proiect
de cercetare, cu privire la : drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra
rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate
ale rapoartelor de evaluare, alegaţiilor, rapoartelor de cercetare etc.;
n) publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate
ştiinţifică, fără a se menţiona sursa iniţială şi/sau cu adăugiri nesemnificative;
o) nerecunoaşterea metodologiilor şi a rezultatelor altor cercetători ca sursă de
informare;
p) nerecunoaşterea erorilor proprii
q) difuzarea rezultatelor proprii într-o manieră iresponsabilă, cu exagerări şi repetări;
r) nerespectarea clauzelor granturilor, contractelor, protocoalelor etc.;
s) împiedicarea unor cercetători în activitatea lor sau favorizarea altora.
Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea cercetării ştiinţifice. Această
libertate este îngrădită de:
1. respectarea demnităţii şi a drepturilor omului;
2. protecţia animalelor;
3. protejarea mediului ambiant.
Libertatea cercetării ştiinţifice se asigură prin:
1. accesul liber la sursele de informare;
2. schimbul liber de idei;
3. neamestecul factorului politic în activităţile de cercetare – dezvoltare şi inovare;
4. necenzurarea produselor ştiinţifice.
Cinstea cercetătorului faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi cercetători
constituie un principiu etic de bază pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică.
Necinstea poate conduce la o imagine nepotrivită a ştiinţei şi poate altera încrederea
reciprocă a cercetătorilor.
Onestitatea cercetătorului ştiinţific asigură respectarea contribuţiilor
predecesorilor, concurenţilor şi partenerilor şi conduce la diminuarea numărului de
erori şi exagerări.
Universităţile au un rol major în prevenirea necinstei, instruirea viitorilor
cercetători privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică constituind o misiune
deosebit de importantă a instituţiilor de învăţământ superior.
Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare ştiinţifică reprezintă o
protecţie faţă de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor
şi conducând la creşterea valorii produselor ştiinţifice. Cooperarea trebuie să permită
schimbul de idei, criticile reciproce, verificarea reciprocă a rezultatelor etc.
Originalitatea şi calitatea produselor ştiinţifice trebuie să primeze asupra
cantităţii la evaluarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
4
Criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor cercetării ştiinţifice trebuie

corelate cu cele care privesc originalitatea şi eficienţa procesului cunoaşterii.
Cercetarea ştiinţifică nu trebuie să conducă la pagube sociale sau individuale.
Acest principiu este de mare importanţă în special pentru elaborarea de teme finanţate
din fonduri publice.
Finanţarea cercetării din fonduri publice trebuie făcută, cu multă transparenţă,
pe baza unor criterii acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care sunt în concordanţă
cu strategia naţională a cercetării ştiinţifice.
Conducerile unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare trebuie să asigure
structura organizatorică şi condiţiile care să permită respectarea principiilor şi
standardelor bunei conduite în cercetarea ştiinţifică, precum şi buna funcţionare a
comisiilor de etică.
Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi cercetătorii ştiinţifici
înşişi poartă responsabilitatea pentru respectarea normelor şi valorilor etice în
cercetare-dezvoltare. Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de
cercetare-dezvoltare, ca şi cercetătorii ştiinţifici înşişi au responsabilităţi directe
asupra:
a) respectării dreptului la viaţă;
b) respectării libertăţii individuale;
c) respectării demnităţii umane;
d) protecţiei fiinţei umane, a animalelor şi a mediului înconjurător;
e) libertăţii de expresie;
f) securităţii alimentaţiei;
g) securităţii sistemului de informatizare a datelor.
Autorii aceluiaşi produs ştiinţific sunt solidari responsabili, şi, după caz,
individual, pentru corectitudinea lui. Calitatea de autor onorific nu este acceptată.
Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi cercetătorii ştiinţifici
înşişi au datoria de a sesiza instituţiile statului atunci când constată că rezultatele
cercetării ştiinţifice au un efect negativ asupra societăţii.
Responsabilitatea pentru folosirea corectă a fondurilor de cercetare revine
unităţilor şi instituţiilor din sistemul naţional de cercetare-dezvoltare.
Surse:
5
VI. PLAGIATUL. IDENTIFICAREA PLAGIATULUI

ÎN LUCRĂRILE CU CARACTER ŞTIINŢIFIC
Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor
academice şi este una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă
învăţământul universitar din lumea întreagă. Indiferent dacă este vorba despre cazuri
minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare, sau despre preluări masive şi
intenţionate de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este
considerat o abatere academică gravă.
Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens iniţial
era de „răpitor, seducător‘ sau „tâlhar‘, cuvânt care a intrat mai apoi în limba engleză
sub forma plagiary, cu înţelesul de persoană care ia în mod abuziv cuvintele sau
ideile altuia.
La nivelul comunităţii academice internaţionale nu există o definiţie a
termenului de plagiat unanim recunoscută şi acceptată, ba chiar există mai multe
variante elaborate de diverşi autori preocupaţi de integritatea academică sau chiar de
instituţii de învăţământ.
În ciuda diversităţii de forme şi idei exprimate, toate încercările de definire ale
plagiatului s-au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei.
Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare defineşte plagiatul astfel: expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi
fără a face trimitere la sursele originale.
Atât comunitatea academică, cât şi legislaţia în vigoare reglementează şi
sancţionează, deopotrivă, noţiunea de autoplagiat. Prin autoplagiat se înţelege
preluarea unui text, a unui fragment sau a unei contribuţii personale, care a fost
publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă fără a se menţiona faptul că acea
creaţie nu este prezentată public pentru prima oară. Reluarea aceloraşi creaţii
(articole, capitole de cărţi, studii, experimente etc.) în publicaţii diferite, eventual
publicate în alte limbi, chiar dacă se face prin citare, este culpabilă în cazul în care se
urmăreşte crearea unei false impresii de productivitate intelectuală şi obţinerea unor
avantaje academice (promovarea sau câştigarea unor distincţii).
În cazul lucrărilor realizate de studenţi, aceştia au obligaţia de a menţiona
explicit faptul că materialele prezentate au fost expuse anterior şi că ele reprezintă o
reluare a unor idei, date sau texte. Prezentarea aceloraşi materiale sau lucrări la
materii diferite, cu scopul de a obţine calificative, promovarea unor examene sau alte
avantaje profesionale, este considerată o încălcare a normelor academice şi este
sancţionată.
Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puţin
legal. El a devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două condiţii: s-a constituit
instituţia autoratului, adică oamenii au fost recunoscuţi în funcţia lor de autori, şi
1
când lumea universităţilor şi cercetării s-a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării

şi publicării intensive de articole şi cărţi, o lume bazată pe aplicaţii de finanţare.
Toate se fac în numele reputaţiei, singura monedă care poate fi convertită de
universitate şi profesori într-un număr mare de studenţi (buni) sau într-un buget de
cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri politice). „Publish or perish!”
(„publică sau vei pieri!”) este un dicton contemporan care funcţionează ca indicator
pentru lupta aprigă dată între universităţi. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie
a publicaţiilor şi rezultatelor, într-o atmosferă internaţionalizată, în care domină limba
engleză. Această globalizare a complicat şi mai mult lucrurile, mai ales pentru cei
care vin din afara lumii anglo-saxone. În plus, universitatea a devenit, în secolul XX,
şi un garant pentru societate, o parte din misiunea ei este de a produce oameni
instruiţi, capabili, buni cunoscători ai unor date şi informaţii esenţiale, metode, idei,
teorii, modele şi autori din specialităţile lor. Cum ar putea ea să-şi ducă ea la
îndeplinire misiunea dacă în locul exerciţiilor de documentare, formulare de ipoteze,
strângere de date, raţionare, deliberare şi scriere originală ar permite copiatul,
compilarea din surse fără referinţe, reproducerea mecanică şi încercările de fraudă
intelectuală? Faptul că există un curent, nu numai în societatea românească, care e
critic, neîncrezător şi chiar anti-intelectualist la adresa universităţilor nu e deloc
întâmplător. Chiar dacă a copia este ceva uman şi tolerat moral în multe medii, de la
oamenii lumii universitare se aşteaptă un comportament integru, responsabil, chiar în
opoziţie cu practicile comune. Pare a funcţiona un dublu canon moral aici, dar miza
sa îl face potrivit: dacă am deveni un centru tip „Xerox”, de copiere (şi falsificare sau
fraudare), s-ar pierde nu numai ordinea cunoaşterii, cu sursele sale, ci şi orice şansă a
inovaţiei şi îmbunătăţirii, a descoperirii şi a construcţiei unor idei în viitor.
Oamenii au nevoie de recunoaştere şi respect pentru a trăi împreună cu ceilalţi.
În lumea universitară aceasta se traduce şi prin a da credit muncii intelectuale. Un
plagiat e o ofensă adusă cunoaşterii (fiind o desconsiderare a procesului prin care
ajungem să cunoaştem, să fim „învăţaţi”, profesionişti, şi o lipsă de respect pentru
adevăr), dar rămâne riscant moral şi dintr-un alt motiv. Cu multă atenţie, plagiatele
pot fi detectate, evaluate şi astfel marcate, apoi îndepărtate, încât să nu „contamineze”
ariile disciplinelor ştiinţifice şi circuitul ideilor. „Ţesătura cunoaşterii” nu se va rupe.
În schimb, cea socială da. Autorii originari sunt cei afectaţi de plagiat, dar nu numai.
Încrederea socială în capacităţile lumii academice de a urmări adevărul scade.
Încrederea între membrii acestor comunităţi universitare scade. Dorinţa de
performanţă va fi redusă în organizaţiile şcolare. Altruismul, tradus prin valoarea
bunăvoinţei, va fi limitat, ştiind că orice ajutor intelectual poate fi apropriat fără
scrupule. Deschiderea şi transparenţa, care sunt necesare avansului ştiinţei, vor fi
înlocuite de secret şi reţele informale de acces la resurse. Sună cunoscut? Seamănă cu
lumea universitară românească, dar asemănări găsim pretutindeni pe glob. Toleranţa
faţă de plagiat, căci despre ea e vorba, poate avea efecte şi în afara mediului nostru:
un titlu academic îţi oferă o reputaţie care poate fi convertită, în mod imoral, chiar
dacă legal, în alte bunuri, sociale sau politice. Se ocupă funcţii, oficii, cancelarii şi
poziţii etc. de către persoane care au ajuns nemeritat la ele şi în care, adeseori, se
comportă iresponsabil (probabil şi pentru că nu ştiu ce înseamnă o muncă intelectuală
onestă).
2
Autoratul necesită respect faţă de sine şi încredere în capacităţile tale de a crea

şi a descoperi, pe cont propriu, lucruri relevante celorlalţi. Plagiatul pare a fi tocmai
contrariul.
Problema plagiatului intră în sfera deontologiei academice, adică ţine de
normarea conduitei şi moralităţii comunităţilor academice în virtutea unor valori,
principii şi standarde autoimpuse. Deşi stabilirea acestor jaloane de moralitate
academică nu depinde în principal de consecinţele acţiunilor, acestea sînt
determinante în judecarea şi sancţionarea acţiunilor şi comportamentelor din lumea
academică.
Din felul în care universităţile definesc şi descriu plagiatul, precum şi din
politicile lor de prevenire şi sancţionare a acestuia, rezultă câteva principii şi valori
ale deontologiei academice:
– onestitatea şi onoarea;
– echitatea (evaluarea fiecăruia după propriile performanţe);
– originalitatea şi creativitatea cercetării;
– excelenţa în predare şi în procesul de învăţare.
Deschiderea internaţională şi multiculturală a universităţilor de astăzi a condus
la înţelegerea comparativă a normelor deontologice. Lumea academică a observat că
practicile acceptabile ale citării şi onestităţii academice variază în funcţie de
disciplină, gen (discursiv) şi situaţie academică, dar şi de la o cultură la alta. De
aceea, este nevoie ca principiile şi normele deontologice, inclusiv cele legate de
plagiat şi de conduita citării, să fie contextualizate şi explicate clar şi în detaliu.
Desigur, prevenirea plagiatului este de preferat situaţiilor de concentrare pe
suspiciunile legate de acest tip de fraudă intelectuală. Precum în cazul oricărei
maladii, însă, odată ce apare un simptom este important ca diagnosticarea să fie
corectă. Răspunsul trebuie dat nu numai în termeni de alb şi negru, de este sau nu este
ci, mai ales, de gravitatea încălcării regulilor de deontologie profesională. De aici
decurg şi evaluările în legătură cu sancţiunile adecvate în cazul în care suspiciunile
sunt întemeiate. Importanţa acestui capitol în arhitectura generală a cursului decurge,
însă, şi din considerente de prevenire a furtului intelectual de tip plagiat şi prin
descurajarea ideologiilor pro-plagiat care tacit sau explicit îl favorizează. După cum
vom vedea, fiecare dintre principiile care ghidează procedeele de recunoaştere a
plagiatului poate avea o funcţie pozitivă în demontarea pseudo-argumentelor menite
să îl tolereze sau favorizeze.
Principii de diagnosticare a gradului de respectare a normelor de bună conduită
în cercetarea ştiinţifică
Aceste principii sunt codificate la modul general în legi, dar şi la nivel de ghiduri de
operare specifice diferitelor ţări sau comunităţi. Există principii generale pentru toate
cele trei tipuri de fraudă intelectuală – prefabricare date, falsificare date şi plagiat –,
dar şi principii specifice fiecăruia dintre tipurile menţionate. În cazul de faţă ne vom
referi strict la principii şi procedee valabile pentru evaluările legate de suspiciunile de
plagiere în domeniul cercetării ştiinţifice din România.
1. Plagiatul este cu atât mai sever cu cât:
3
a. este marcat în mai mare măsură de intenţionalitate şi nu decurge din simplă

necunoaştere a regulilor de bună conduită ştiinţifică sau din simple erori
materiale de redactare;
b. acoperă o mai mare pondere din formele de prezentare a operei analizate
(cuvinte, paragrafe, pagini, tabele, grafice );
c. încărcătura de idei originale preluate fără recunoaşterea adecvată a sursei
este mai mare în arhitectura lucrării, iar acestea sunt localizate în mai mare
măsură în introducere, concluzii sau alte secţiuni ale lucrării destinate în
mod special contribuţiilor specifice autorului;
d. manifestă în mai mare măsură un caracter repetitiv în seria lucrărilor
semnate de autorul suspectat de plagiat.
2. Logica de tip compensatoriu nu este indicată în diagnosticarea plagiatului.
Concluzia finală a analizei nu decurge din suma aritmetică a părţilor sau
componentelor conforme şi a celor neconforme cu deontologia ştiinţifică în cadrul
lucrării evaluate.
3. Plagiatul de text care incorporează idei pretins a fi minore de către autor sau de
către apărătorii săi este tot plagiat de marcă stilistică în redactare. Desigur, evaluarea
acestui gen de abatere de la normele de bună conduită se va face şi prin luarea în
consideraţie a volumului de text preluat în sistem bloc sau cu păstrare a structurilor
de frazare, dar cu mozaicarea paragrafelor preluate ilegitim prin înlocuirea unor
cuvinte, sintagme sau propoziţii.
4. Lipsa legislaţiei de „azi” la data când a fost publicată lucrarea analizată nu
constituie un argument justificativ pentru plagiere. Comunitatea ştiinţifică
românească, prin elitele ei veritabile a fost în permanenţă conştientă de exigenţele de
bună practică în domeniu. Dovadă clară în acest sens este viabilitatea lucrărilor pe
care aceştia le-au semnat în diferite etape istorice ale României moderne.
5. Recunoaşterea plagiatului nu se poate reduce la o simplă raportare de procent de
text cu mare similitudine cu alte texte de pe internet, detectat ca atare prin softuri
specializate. Folosirea simultană cu înregistrările de similitudine de text a evaluărilor
de conţinut, privitoare la idei preluate neadecvat sub aspectul modului de citare, este
obligatorie.
6. Componentele cunoaşterii comune nu intră strict sub incidenţa principiilor de
deontologie anterioare.
a. Acest principiu, însă, nu poate fi considerat ca bază pentru ideologiile care
consideră că formulările interpretative asupra unor evenimente istorice, acte
normative sau regularităţi ştiinţifice pot fi preluate oricum, fără citările
adecvate. Aceste interpretări au o încărcătură de originalitate dată cel puţin
de modul de frazare, care face ca preluarea lor fără recunoaşterea adecvată a
sursei să poată duce tot la o culpă de plagiere.
b. Atunci când preluarea dintr-o sursă de cunoaştere comună este masivă şi
aduce o contribuţie importantă la lucrarea proprie, citarea ei corectă se
impune. Altfel textul poate fi considerat plagiat.
7. Gravitatea actului de a plagia este dată nu numai de caracteristicile anterior
menţionate legate de modul în care a fost realizată opera cu fraude de tip plagiat.
Contează în evaluare şi modul în care este utilizată de către autor lucrarea respectivă.
4
Folosirea ei pentru a aduce avantaje materiale sau de promovare profesională

autorului este o circumstanţă agravantă în diagnosticarea abaterii de la normele de
bună conduită ştiinţifică.
În legătură cu fiecare dintre cele şapte principii anterior menţionate s-au
dezvoltat ideologii specifice pro-plagiat, în totală contradicţie cu litera şi spiritul
cerinţelor de bună practică pe care acestea le incumbă. Este vorba de ideologii mai
mult sau mai puţin articulate, prezente, însă, din plin în dezbaterea publică din
România, în special după devoalarea unor cazuri de plagiat, de diferite tipuri şi
extensii, la nivelul elitei puterii (Victor Ponta, Gabriel Oprea, Petre Tobă, Laura
Codruţa Kovesi). Cel mai frecvent a fost adoptată ideologia „aşa era pe vremea când
am scris eu teza de doctorat, nu erau legile de azi. În aceeaşi linie de discurs pro-
plagiat sunt şi formulări de tipul: „am preluat numai informaţii banale, fără valoare de
originalitate, „softul folosit în analiză nu a indicat decât 5% din lucrare suspectă de
plagiat etc.
Forme de plagiat
În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de clasificări
făcute de cercetători sau de universităţi. Platformele electronice (soft-urile) de
detectare a plagiatului pun şi ele la dispoziţia utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a
tipurilor de plagiat. Încercările de identificare a unei tipologii a plagiatului trebuie
înţeleasă din perspectiva eforturilor depuse de specialiştii din comunitatea academică
în ideea de a contribui la înţelegerea plagiatului şi la limitarea acestuia.
a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă
Înseamnă preluarea şi folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte
persoane fără citare corectă, prin atribuirea sursei şi utilizarea ghilimelelor. Este cel
mai des întâlnit tip de plagiat, fiind şi cel mai simplu, în condiţiile accesului facil la
resurse bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul de copiere
se realizează prin simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V de pe
computer sau prin copierea ad litteram a conţinutului unei lucrări. Pe cât de uşor
poate fi executat, pe atât de simplu este de identificat. Porţiunile plagiate prin
procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un paragraf la mai multe pagini,
subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi. Există situaţii ilare în care autorul
care plagiază un alt autor copiază în lucrarea lui şi eventualele greşeli gramaticale, de
punctuaţie, de transcriere sau de spaţiere care apar în original. În cazul acestui tip de
plagiat intenţionalitatea este una evidentă.
b) Plagiatul prin citare parţială
Înseamnă preluarea de conţinut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac intervenţii
minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie indicată deloc
sau poate să fie menţionată prin notă de subsol sau paranteze, însă nu şi prin plasarea
între ghilimele a textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deşi s-a făcut trimiterea către
autor face ca respectivul pasaj să fie declarat plagiat.
c) Plagiatul prin parafrazare
Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porţiuni din propoziţie sau frază sunt
înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conţinutul de bază este păstrat, sursa
originală nefiind menţionată. Această tehnică poate fi numită „plagiat camuflat”.
Parafrazarea poate să se rezume la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate
5
modificări şi se poate întinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de
plagiat poate fi destul de greu de identificat deoarece este modalitatea de mascare
prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu înţeles identic sau similar, prin schimbarea
ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul
unei idei rămâne acelaşi, ideea principală rămâne aceeaşi, chiar dacă efortul de a
ascunde provenienţa conţinutului este unul important.
d) Plagiatul prin mixare
Apare atunci când porţiuni de propoziţie sau frază sunt preluate din mai multe surse
şi sunt folosite în aşa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul
„muncit”, însă riscul de a fi depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În
acest caz intenţionalitatea actului este una evidentă, la fel şi încercarea de a ascunde
modalitatea de realizare a lucrării.
e) Plagiatul prin reciclare
Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă utilizarea
propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată, la care au
fost aduse modificări minimale, fără a se specifica (cita) faptul că respectivul text a
mai fost publicat anterior. Platforma iThenticate denumeşte această procedură şi
„plagiatul de tip duplicat”. Există curente de opinie destul de răspândite în
comunitatea academică prin care unii cercetători resping ideea că un text care le
aparţine şi a fost publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un text al aceluiaşi autor
poate fi republicat doar cu condiţia de a se specifica faptul că nu este o creaţie nouă,
ci una deja adusă la cunoştinţa publicului. Acest tip de practică este una dezaprobată
de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul încearcă să obţină un avantaj
din republicare. În cazul studenţilor poate fi vorba despre obţinerea unor note sau
promovarea unor examene la mai multe materii folosind aceeaşi lucrare, în cazul
cadrelor didactice, promovarea pe o poziţie superioară.
f) Plagiatul hibrid
Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziţii, fraze sau
paragrafe copiate fără referire la sursa originală. Şi în acest caz intenţia este una
evidentă, având în vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că şi-a însuşit
modalităţile de citare impuse de regulile academice.
g) Plagiatul prin confuzie
Este tipul de plagiat care combină propoziţii, fraze sau paragrafe întregi din surse
diferite care nu sunt atribuite. Specialiştii numesc acest tip de plagiat shake and paste
collection, adică conţinut obţinut prin amestecare şi lipire. Mai exact, acest tip de
plagiat combină propoziţii sau fraze, una câte una, în aşa fel încât conţinutul să fie din
cât mai multe surse, chiar dacă de multe ori acesta nu se potriveşte şi nu are
cursivitate sau logică. Şi în acest caz intenţia autorului de a plagia este evidentă, chiar
dacă nu foloseşte nicio formă de citare.
h) Plagiatul mascat
Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referinţe inexistente sau inexacte
despre autorii lucrărilor sau materialele de provenienţă a datelor. Autorul încearcă să
dezinformeze şi oferă informaţii eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind, de
fapt, de a ascunde faptul că a plagiat. Aceste situaţii pot să apară atunci când se
încearcă acoperirea plagiatului nu prin citarea autorului din care au fost preluate
6
informaţiile sau textele în mod fraudulos, ci prin citarea autorului citat de acesta. Este
vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână.
i) Plagiatul de tip agregat
Apare atunci când autorul foloseşte în lucrare în mod corect atribuirea sursei
originale, prin referire la aceasta şi utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conţine
niciun fel de contribuţie originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare realizată
prin această procedură nu are niciun fel de valoare ştiinţifică.
PROCEDEE DE PLAGIERE
Dacă unii cercetători s-au concertat pe identificarea unor categorii de plagiat, alţii şi-
au canalizat atenţia spre explicarea procedeelor prin care se poate plagia, intenţia lor
fiind îndreptată, în mod evident, înspre ideea de conştientizare şi prevenţie.
a) Plagiatul prin traducere
Traducerea unor texte dintr-o limbă străină şi neatribuirea lor în mod corect este
considerată plagiat. Unii studenţi consideră că pot masca faptul că au copiat dintr-o
sursă prin traducerea parţială sau totală a unor lucrări, însă acest tip de lipsă de
onestitate poate fi uşor de descoperit. Chiar dacă traducerea unui text este una de
calitate, lucrul acesta nu poate fi considerat muncă originală.
b) Plagiatul peticit
În limba engleză acest tip de plagiat este denumit patchwriting plagiarism. Este o
formă a plagiatului prin parafrazare, care se produce atunci când în interiorul unui
text sunt operate o serie de modificări prin înlocuirea unor cuvinte sau expresii cu
unele cu sens similar, cu sau fără citarea sursei originale. Acest tip de plagiat, pentru
care Universitatea Harvard foloseşte denumirea de plagiat mozaic, este uşor de
descoperit, însă ridică o problemă la identificarea surselor, având în vedere faptul că
acestea pot fi în număr ridicat.
c) Plagiatul structural
Acest tip de plagiat se referă la copierea structurii argumentative a unei alte lucrări,
pornind de la scopul şi obiectivele acesteia, la sursele folosite, notele de subsol şi
metodologia de cercetare. Deşi conţinutul nu este acelaşi, în cazul în care un student
sau un cercetător recurge la o asemenea soluţie trebuie să menţioneze faptul că ideea
de organizare a lucrării nu este una originală. Deşi este o formă de plagiat dificil de
identificat, acest lucru nu este imposibil, mai ales dacă există erori preluate din
articolul copiat, cum ar fi explicaţiile din notele de subsol sau menţionările
bibliografice.
d) Plagiatul prin manipularea surselor
Este o tehnică utilizată extrem de frecvent, care arată în mod evident intenţia de a
plagia. Autorul foloseşte în mod corect tehnica de citare pentru un paragraf, utilizează
ghilimele şi face referire către autorul conţinutului fie prin notă de subsol fie prin
utilizarea parantezelor. În schimb, după paragraful citat corect, se poate să urmeze
alte paragrafe, o pagină, un subcapitol sau chiar un capitol întreg preluat din opera
unui alt autor, fără ca restul conţinutului să mai fie atribuit. În alte situaţii, referinţa
către autorul original este pusă exclusiv în bibliografie, fără a fi citat şi în conţinutul
lucrării.
Identificarea caracterului intenţional al plagiatului
7
o Plagierea modurilor de interpretare: parafrazările preluate incorect, cheie de

maximă eficienţă în recunoaşterea caracterului intenţional al plagiatului. Cum
probabilitatea ca doi autori diferiţi să parafrazeze identic sau în formulări foarte
apropiate (printr-un set de formulări care nu se pot ţine minte cu uşurinţă) opera unui
al treilea autor este foarte mică, rezultă că plagierea unei astfel de formulări
perifrastice este probă convingătoare de intenţionalitate în plagiat.
o Falsitatea motivaţiei de necunoaştere a regulilor de citare ca sursă de plagiat
neintenţionat poate fi uşor demontată dacă în cadrul aceleiaşi lucrări suspecte de
plagiat apar şi citări corecte (cu sursă bibliografică, pagină, ghilimele de marcare a
textului preluat) şi incorecte. Este evident că acelaşi autor nu poate fi, în acelaşi timp,
şi informat şi necunoscător al regulilor de redactare corectă.
Procedee de identificare a plagiatului
Evident că mijloacele automatizate, programele şi platformele computerizate,
nu pot stabili decât asemănările la nivelul exprimării lingvistice (coincidenţe la
nivelul unor frazări mai ample). Ele nu pot detecta plagiatul de idei ori metode de
analiză, de exemplu, ori (auto)citările indirecte şi parafrazările care nu implică
ghilimele. (Uneori, nu sunt remarcate nici diferenţele între citate şi preluări ilicite de
texte.) De aceea este necesară evaluarea acestor rezultate preliminare de către
specialişti ai domeniului respectiv, care pot judeca felul în care lucrarea respectă
normele specifice de conduită a citării. Chiar dacă nu pot înlocui evaluarea umană,
mijloacele computerizate fac munca de detectare a plagiatului mai uşoară şi mai
precisă.
Indicii sesizabile prin vigilenţa specialistului
- Recunoaşterea unei surse necitate;
- Incompatibilitatea lucrării cu nivelul de competenţă profesională şi lingvistică a
autorului lucrării;
- Schimbările de „voce, registru discursiv, stil ori abordare pe parcursul aceleiaşi
lucrări;
- Lucrarea nu respectă tematica, obiectivele, metodologia şi structura convenite ori
anunţate;
- Similarităţi între textele unor autori diferiţi la nivelul idiosincrasiilor,
excentricităţii ori greşelilor atipice;
- Căutarea personalizată prin search engines a unor frazări particulare, inedite ori
stranii;
- Verificarea directă, faţă în faţă cu autorul, a gradului de familiarizare cu ideile,
noţiunile şi informaţiile vehiculate în textul suspect de plagiat.
Surse:
1. Liviu Papadima (Coord.), Deontologie academică. Curriculum-cadru, Universitatea din
Bucureşti
3. Emilia Şercan, Deontologie academică. Ghid practic, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2017

Limbă

Etică Şi Integritate Academică 2021-2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etică Şi Integritate Academică 2021-2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etică şi integritate academică – suport curs Anul I, sem.

În limbajul uzual, există doi termeni relativ identici şi anume termenii de

urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual,

Raportul dintre comportamentul etic şi respectarea legii. Acest raport

Principiul fundamental de la care pleacă morala protestantă este justificarea

II. NORMELE MORALE

Distincţia dintre raţiunea teoretică şi domeniul ei de exerciţiu „ceea ce este”, şi

o serie de norme nescrise şi anonime, venite dintr-o tradiţie imemorială şi transmise

presiunea difuză, dar de loc neglijabilă, a colectivităţii, cum se întâmplă în cazul

etice dezirabile ca rezultat a internalizării în conştiinţa morală, a unor idealuri,

· în confucianism: „Ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie, n-o face altora” (Analecte,

III. MARI TEORII ETICE DIN ISTORIA FILOSOFIEI.

Privind la modurile în care oamenii şi-au justificat de-a lungul timpului

vieţuitoare cu natura sa, cu „menirea” cu care a venit pe lume, cu destinul prescris de

Pentru a înţelege această abordare, trebuie să ţinem cont că poemele homerice

delimiteze cu exactitate domeniile în care putem folosi cu sens judecăţi de

IV. ETICA ŞI INTEGRITATEA ACADEMICĂ

Rostul unei universităţi moderne - indiferent de profil - nu e doar acela de a ne

dezvoltarea unor virtuţi morale organizaţionale. Măsura în care universităţile

care se confruntă, de exemplu prin existenţa unui consilier de etică şi organizarea

celorlalţi, pe baza respectului pentru diferenţe. Se recunoaşte abordarea critică,

contribuie la prevenirea, identificarea şi raportarea acţiunilor care pun în pericol acest

V. ETICA ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

lucrările academice în etică, tratând chestiuni practice sau aplicate, au cunoscut o

• interpretarea deliberat deformată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;

h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţări;

Criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor cercetării ştiinţifice trebuie

VI. PLAGIATUL. IDENTIFICAREA PLAGIATULUI

când lumea universităţilor şi cercetării s-a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării

Autoratul necesită respect faţă de sine şi încredere în capacităţile tale de a crea

a. este marcat în mai mare măsură de intenţionalitate şi nu decurge din simplă

Folosirea ei pentru a aduce avantaje materiale sau de promovare profesională

o Plagierea modurilor de interpretare: parafrazările preluate incorect, cheie de

S-ar putea să vă placă și