Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3 STABILITATEA AUTOVEHICULELOR
Stabilitatea unui autovehicul reprezintă calităţile sale de:
a nu se răsturna în timpul deplasării sau lucrului;
a nu aluneca;
a corela unghiul de girație cu forma traiectoriei (planul longitudinal al vehiculul trebuie să
rămână aproximativ tangent la traiectorie, cu fața vehiculului îndreptată în direcția de mers);
a avea o mişcare stabilă (stabilitatea autovehiculului include stabilitatea mişcării
autovehiculului);
a avea un comportament dinamic predictibil.
În timpul deplasării, autovehiculul interacţionează cu mediul ambiant:
cu câmpul gravitaţional al Pământului;
cu aerul atmosferic, prin intermediul tuturor părţilor sale exterioare (caroseria, roţile, şenilele);
cu calea de rulare, prin intermediul tuturor roţilor sau şenilelor.
Fig 17 Forţele exterioare autovehiculului (ce apar din cauza interacţiunii cu mediul)
Ca urmare apar forţele exterioare (figura 1.7), care vor trebui considerate în calculele de stabilitate:
forţa gravitaţională (greutatea), care se poate considera că acţionează într-un punct numit centru
de greutate;
forţa aerodinamică, care se poate considera că acţionează într-un punct numit centru de presiune;
la un moment dat, aceasta se poate descompune în componentele pe direcţiile x, y şi z ale
autovehiculului, denumite respectiv: rezistenţă aerodinamică, forţă laterală şi portanţă;
forţele de interacţiune cu calea de rulare (care apar la contactul dintre calea de rulare şi fiecare
roată sau şenilă) – reacțiunile căii asupra roților sau șenilelor; acestea au două componente:
· o componentă normală (perpendiculară pe cale), care reprezintă încărcarea normală a
pneului sau şenilei;
· forţa de aderenţă, ce reprezintă componenta conţinută în planul căii de rulare.
Fig 18 Posibilitatea răsturnării în timpul lucrului – exemplul unui încărcător frontal
Fig 111 Răsturnare produsă voit pentru verificarea modului de protecţie a pasagerilor
în timpul unui astfel de accident
Fig. 1.14. Exemple tipice de pierdere a stabilităţii prin derapare: subvirare şi supravirare
Fig. 1.15. Subvirare (stânga) şi supravirare (dreapta) – exemplu de derapare pentru viraj la dreapta
Modul în care vehiculul rămâne orientat faţă de traiectorie se numeşte atitudine giratorie a
vehiculului. Astfel, vehiculul poate avea (în general sau la un moment dat) trei tipuri de atitudini:
neutră, dacă axa longitudinală x rămâne tangentă la traiectorie;
subviratoare, dacă faţa vehiculului se orientează spre exteriorul virajului;
supraviratoare, dacă faţa vehiculului se orientează spre interiorul virajului.
Fig. 1.16. Posibilităţi de pierdere a stabilităţii prin derapare la un autotren cu şa şi semiremorcă care
frânează în viraj: sus – „măturare” a semiremorcii (blocarea roţilor semiremorcii); mijloc – frângere
sau „închidere de briceag” (blocarea roţilor din spate ale autotractorului); jos – “plonjare” spre
exterior (blocarea roţilor din faţă ale autotractorului)
Fig. 1.17. Exemplificarea pierderii stabilităţii prin derapare cu frângere (cauzată de blocarea roţilor
din spate ale autotractorului) la un autotren cu şa şi semiremorcă care frânează în viraj:
stânga – simulare pe calculator; dreapta – accident real
Atitudinea neutră este cea preferabilă, dar foarte greu de obţinut şi menţinut. În cazul în care nu se
poate obţine, conducătorii auto obişnuiţi preferă o ușoară atitudine subviratoare. În cursele de viteză,
conducătorii foarte experimentaţi preferă o atitudine supraviratoare moderată.