Suport de curs - MENTENANȚĂ ASISTATĂ ÎN SISTEME DE FABRICAȚIE

FIABILITATEA, MENTENABILITATEA ŞI DISPONIBILITATEA

SISTEMELOR

Definirea fiabilităţii

Fiabilitatea reprezintă o caracteristică a produselor de folosintă îndelungată, care se

referă la buna lor funcţ ionare.

Fiabilitatea poate fidefinită calitativ sau cantitativ, dup ă cum urmează:

ƒ calitativ: Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a funcţiona fără
defecţiuni, într-un interval de timp dat, în condiţii specificate.
ƒ cantitativ: Fiabilitatea este probabilitatea ca un produs să-şi îndeplineasc ă funcţiile
cu anumite performanţe şi fără defecţiuni, într-un interval de timp şi în condiţii de
exploatare date.
Din cele două definiţii rezultă că problema bunei funcţionări a unui produs nu se pune
la infinit, ci doar pentru o perioadă finită de timp. De asemenea, rezultă că fiabilitatea este o
funcţie care are ca argument timpul (este o funcţie dependentă de timp) şi care se poate
exprima matematic printr-o probabilitate. Ca orice probabilitate, fiabilitatea poate avea valori
cuprinse în intervalul [0, 1]. Dacă fiabilitatea unui produs este 1, înseamnă că probabilitatea
ca acesta să se afle în stare de bună funcţionare este 1, respectiv şansa lui de a funcţ iona este e
100%. Acest lucru este adevărat doar la punerea în funcţiune a unui produs, însă nu totdeauna.
Sunt cazuri când un produs este declarat conform, la toate operaţiile de control efectuate, dar
din cauza unor condi ţii improprii de depozitare sau transport se poate ajunga ca la punerea în
funcţionare să nu funcţioneze. Acest fapt este excepţia şi nu regula, din acest motiv este
considerat un accident. Dacă fiabilitatea unui produs este 0, atunci probabilitatea ca produsul
să funcţioneze este o, respectiv şansa de a se afla în funcţionare este 0%.
 Ambele definiţii adaugă faptul că fiabilitatea descrie buna funcţionare a produsului
doar în contextul respectării unor condiţii de exploatare specificate. Sacestea trebuie
identificate de producător şi apoi comunicate utilizatorului. Utilizatorul trebuie lămurit că
respectarea condiţiilor prescrise pentru exploatare este necesară în interesul său. Numai aşa se
poate bucura de o mai lungă perioadă până la apariţia stării de defectare. De altfel, mulţi
clienţi cunosc faptul că nerespectarea condiţiilor de exploatare specificate de producător
atrage după sine pierderea garanţiei unui produs.

Defectarea şi defectul

Evenimentul caracteristic fundamental în teoria fiabilităţii îl constituie defectul sau

căderea. Prin defectare se înţelege procesul de încetare a funcţiei impuse unui produs, iar
defectul reprezintă consecinţa procesului. Atâta vreme cât un produs se află în stare de bună
funcţionare nu se poate spune nimic despre fiabilitatea lui. Fiabilitatea produselor se
aseamănă cu sănătatea oamenilor: este apreciată doar atunci când o pierdem. Astfel spus,
trebuie să aşteptăm ca un produs să se defecteze ca să conchidem asupra fiabilităţii lui.
Defectarea poate avea cauze diferite care privesc circumstanţele legate de proiectare,
fabricare şi de exploatarea produsului. Dacă este cazul, prin fabricare se pot înţelege şi
operaţiile de asamblare a componentelor unui produs (montaj).
Defectarea, după cauzele care o generează, poate fi:
• inerentă - când are drept cauze vicii ascunse de la proiectare, execuţie, montaj,
în condiţiile în care solicitările produsului nu depăşesc valorile prescrise;
• datorată utilizării necorespunzătoare, ca urmare a solicitărilor mult mai
mari, care depăşesc valorile prescrise prin documentaţia tehnică.
Se observă că defectarea poate fi cauzată fie de producătorul (cea inerentă), fie de
utilizatorul unui produs (cea datorată utilizării necorespunzătoare).
O clasificare a defectelor ar putea fi realizată după mai multe criterii, dintre care se
prezintă următoarele:
a) după modul de apariţie:
- primare - dacă nu sunt determinate de alt defect;
- secundare - dacă sunt legate determinist sau aleatoriu de alt defect.
b) după perioada de apariţie:
- precoce (infantile sau de tinereţe);
 - de maturitate;
- de bătrâneţe (uzură).
c) după viteza de apariţie:
- bruşte;
- progresive.
d) după consecinţele defectării:
- minore;
- majore;
- critice;
- secundare.
e) după nivelul de defectare:
- parţiale;
- intermitente;
- totale.
f) după modul în care se afectează produsul:
- totale - corespund încetării funcţionării unui produs;
- de derivă - când anumite caracteristici ale produsului depăşesc limitele prescrise.

Dintre defectele enumerate, cele mai „convenabile” sunt defectele progresive, pentru
că în acest caz utilizatorul este averizat de începerea procesului de defectare. De exemplu,
rulmenţii se defectează în acest mod, începutul procesului de edfectare fiind însoţit de
instalarea unui zgomot specific (zuruitul rulmentului). Cele mai putin dorite defecte sunt cele
cu apariţie intermitentă, deoarece acestea sunt mai dificil de identificat din cauză că produsul
ba funcţionează, ba nu funcţionează.

Când se pune problema fiabilităţii?

Se cunoaşte deja că fiabilitatea este o caracteristică de calitate, care se referă la

exploatarea produselor de folosinţă îndelungată. De asemenea, s-a arătat că atunci cănd se
discută despre calitate nu se poate face referire dacăt la calitatea totală. Calitatea totală
vizează toate stadiile de existenţa ale unui produs. În consecinţă şi problema fiabilităţii
produsului trebuie pusă în toate aceste stadii de existenţă; de la studiile de marketing,
continuând cu proiectarea, fabricaţia, montajul, ambalarea, depozitarea, distribuţia,
transportul, punerea în funcţiune, service-ul şi scoaterea din uz a unui produs. Dintre toate
aceste stadii, unele sunt critice şi se va disuta de fiabilitatea produsului preponderebt în cadrul
acestora. Aceste stadii sunt: proiectarea, fabricaţia şi exploatarea.
Astfel, din punct de vedere al etapei de existenţă a unui produs, se poate vorbi de:
ƒ fiabilitate previzională - în faza de proiectare, atunci când fiabilitatea este
determinată pe baza considerentelor privind concepţia şi proiectarea produsului,
precum şi pe baza fiabilităţii componentelor sale în condiţii de exploatare prescrise;
ƒ fiabilitate experimentală – determinată experimental, în laboratoare, standuri de
probă, unde au fost create solicitări similare cu cele din exploatare;
ƒ fiabilitate operaţională – determinată pe baza rezultatelor privind comportarea în
exploatare pe o anumită perioadă de timp, a unui mare număr de produse efectiv
utilizate de beneficiar.
Aprecierea fiabiliţăţii previzionale şi a celei experimentale revin în sarcina
producătorului. Determinarea fiabilităţii operaţionale interesează deopotrivă producătorul şi
utilizatorul produsului.
Aprecierea fiabilităţii previzionale presupune realizarea unor scheme de conexiuni
funcţionale şi efectuarea unor calcule pe baza fiabilităţilor elementelor componente ale
produsului. Costurile acestor calcule sunt relativ reduse.
Situaţia se schimbă radical în cazul aprecierii fiabilităţii experimentale. De această
dată, costurile cresc considerabil deoarece:
- trebuie realizat un număr de produse care constituie un eşantion de produse care
vor fi supuse încercărilor experimentale;
- încercările de fiabilitate se efectuează până la defectarea produsului, fiind încercări
cu caracter distructiv;
- este necesară proiecarea şi realizarea unor standuri de încercare, care să stimuleze
condiţiile de exploatare a produselor;
- este necesar un spaţiu de amplasare a standurilor de încercări;
- este nevoie de personal calificat care să organizeze încerările, să le supravegheze,
să înregistreze datele, să le prelucreze şi să tragă concluzii;
- se înregistrează consumuri de energie pentru funcţionarea standurilor de încercări,
aparaturii aferente, asigurarea unui ambient adecvat (iluminare, temperatura
adecvata, umiditate controlată, etc.).
 Determinarea fiabilităţii operaţionale tranferă o parte din costurile anterior prezentate
la utilizator. Altfel spus, cheltuielile sunt ale utilizatorului, care în acelaşi timp se şi foloseşte
de produs în scopul pentru care l-a achiziţionat. Datele obţinute cu privire la defectarea
produselor trebuie însă preluate de la utilizatori, existănd pericolul preluării unor date
subiective. Exista şi posibilitatea ca datele obţinute privind defectarea produselor aflate în
exploatare să fie mult mai obiective. Este cazul datelor preluate de la reţeaua de service-uri
(reţea proprie sau formată din firme colaboratoare), care repară produsele aflate în exploatare
la clienţi, atât în perioada de garanţie cât şi în perioada postgaranţie.

Deprecierea fiabilităţii în timp

Fiabilitatea este o funcţie descrescătoare care depinde de timp. Acest lucru este
evidenţiat şi de figura 3.1.

Nivelul de fiabilitate

A Nivel de fiabilitate ideal (comanda socială)

B Nivel de fiabilitate relevat de cercetarea pieţei Deprecierea fiabilităţi
C Nivel de fiabilitate a concepţiei (potenţial) în exploatare, datorită
uzurii
Nivel de fiabilitate acceptabil (realizat)
D M Întreţinere

N
Deprecierea F
fiabilităţii
cu întreţinere preventivă

datorită uzurii E
Proiectare (creaţie)

Reparaţie H
G
fără întreţinere
Marketing

preventivă
Fabricaţie

Utilizare Utilizare

Timpul

Fig. 3.1 – Deprecierea fiabilităţii în timp

 Din figura 3.1 se poate observa că faţă de nivelul de fiabilitate dorit de clienţi (A),
cercetarea de marketing evidenţiază un nivel mai scăzut (B). Proiectul produsului conduce la
o fiabilitate şi mai scazută (C), pentru ca la sfârşitul fabricaţiei să se constate un nivel de
fiabilitate realizat (D) şi mai scazut. Lucrurile se complică o dată cu intrarea produsului în
exploatare.
Sunt posibile două modalităţi de exploatare (fig. 3.1):
• Fără întreţinere preventivă - după linia frântă D, E, F, G, H – situaţie în care
produsul este lăsat să funcţioneze până defectează, după care ste reparat;
• Cu întreţinere preventivă - după linia frântă cu extremităţile M şi N – situaţie
care presupune ca periodic să fie efectuate activităţi de întreţinere, în scopul
menţinerii unui nivel de fiabilitate cât mai ridicat.

Exploatarea (utilizarea) produsului cu întreţinere preventivă reprezintă o strategie mai

eficientă. Produsul este exploatat mai raţional, deoarece după aceeaşi perioadă de timp nivelul
de calitate este mai ridicat (a se vedea fig. 3.1).
În realitate avem de a face cu o depreciere continuă a nivelului de fiabilitate. Problema
prezintă importanţă mai ales în domeniul exploatării produsului. Se observă că întreţinerile şi
reparaţiile conduc la îmbunătăţirea fiabilităţii, însă nivelul acesteia nu-l atinge niciodată pe cel
de la prima punere în funcţionare.
Deşi nivelul fiabilităţii se depreciază de-a lungul întregii perioade de exploatare, se va
face ipoteza simplificatoare conform căreia un produs reparat sau întreţinut se „transformă”
într-un produs nou.
Din punct de vedere al modalităţii de exprimare a fiabilităţii, deosebim :
ƒ fiabilitate nominală – prescrisă în specificaţii (standarde, norme tehnice, contracte,
etc.) sau inscripţionată pe produs;
ƒ fiabilitate estimată – determinată pe baza unor calcule de previziune, pe baza
rezultatelor provenind din încercări în condiţii de laborator sau pe baza informaţiilor
din exploatare, informaţii obţinute de la un număr mare de elemente identice.
Fiabilitatea estimată poate fi previzională, experimentală sau operaţională. Ea se
raportează de fiecare dată la cea nominală. Pentru ca produsele să fie considerate conforme,
fiabilitatea estimată trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu cea nominală.
Indicatori şi parametri de fiabilitate

În funcţie de destinaţia lor, produsele pentru care interesează problema fiabilităţii se

pot împărţi în două categorii:
• produse de folosinţă îndelungată reparabile (sau cu restabilire) -
funcţionarea lor se exprimă prin trei feluri de indicatori: ai funcţionării fără
defectări (indicatori de fiabilitate); indicatori ai reparării (indicatori de
mentenabilitate); indicatori ai disponibilităţii;
• produse destinate unei singure întrebuinţări (nereparabile) - funcţionarea
lor se exprimă numai prin indicatorii de funcţionare fără defecţiuni (indicatori
de fiabilitate).

La început, de obicei, se fac calcule de indicatori privind structura defectărilor pe

intervale de bună funcţionare, şi anume:
a) frecvenţa relativă a defectărilor:
∧
f (t i ) = nk i , (3.1)
∑ ki
i =1

definită ca raport între numărul defectărilor înregistrate în intervalul „i” şi totalul acestora.
Pe baza acestor frecvenţe relative se calculează:
b) frecvenţa relativă cumulată a defectărilor:
∧ 1 i
F (t i ) = ∑ ki , (3.2)
N 1
care exprimă ponderea produselor defectate până la sfârşitul intervalului „i”. Valoarea ei este
crescătoare şi devine egală cu 1 la ultimul interval al seriei.
c) frecvenţa relativă a exemplarelor în funcţiune, care se calculează sub formă de
complement până la 1 al frecvenţei relative cumulate a căderilor:
∧ ∧
R(t i ) = 1 − F (t i ) = N i . (3.3)
N
Frecvenţa relativă a exemplarelor în funcţiune se mai numeşte şi funcţie experimentală
a fiabilităţii, deoarece arată ponderea produselor care nu s-au defectat până la sfârşitul
intervalului „i” şi care se vor defecta în decursul intervalelor viitoare.
Din seria indicatorilor de reparaţie a defectărilor se calculează:
 d) media timpilor de bună funcţionare (MTBF)
n n
∑ ti k i ∑ ti k i
i =1
MTBF = 1
n
= . (3.4)
∑ ki N
i =1

MTBF arată timpul mediu de bună funcţionare care revine pe o defectare sau, mai
concret, timpul mediu de bună funcţionare până la defectare sau dintre două defectări
succesive oarecare. MTFB este un indicator direct, deoarece mărimea lui este direct
proporţională cu gradul de fiabilitate a produsului: un grad de fiabilitate mai ridicat înseamnă
o valoare a MTFB mai mare şi invers.
e) frecvenţa medie a defectărilor pe un interval de observaţie - se calculează ca raport
între numărul total la defectărilor N şi timpul total de bună funcţionare al tuturor exemplarelor
din eşantion:
n

N 1 ∑ ki
λ (t ) = = i =1
= n . (3.5)
T MTBF ∑
ti k i
i =1

Pe măsură ce creşte gradul de fiabilitate al produsului, valoarea indicatorului λ

descreşte şi invers.
f) rata de defectare. Acest indicator arată ponderea exemplarelor defectate în decursul
intervalului de observaţie faţă de efectivul existent la începutul intervalului respectiv,
∧
z (t ) = k i , (3.6)
N i −1
în care: Ni-1 este numărul de exemplare în funcţiune la începutul intervalului „i”.
În cazul în care produsul funcţionează în regim staţionar, rata defectărilor pe întregul
eşantion este egală cu frecvenţa medie a căderilor.

Prin parametru de fiabilitate se înţelege o mărime cu ajutorul căreia se exprimă

cantitativ fiabilitatea sau una din caracteristicile sale. Având în vedere caracterul statistic al
defecţiunilor, rezultă că parametrii de fiabilitate sunt mărimi statistice. Există un număr mare
de parametri de fiabilitate, ceea ce se explică prin numărul mare de factori de care depinde
fiabilitatea unui produs, însă nici unul dintre aceşti parametri de fiabilitate nu poate măsura
complet fiabilitatea, ci doar estimează una din laturile acesteia.
 ƒ parametri de bună funcţionare (fiabilitate), cei mai folosiţi în practică sunt: funcţia
de fiabilitate (probabilitatea funcţionării fără defecţiuni); funcţia de nonfiabilitate
(probabilitatea defectării); intensitatea (rata) defectării (ieşirii din funcţiune); timpul
mediu de funcţionare fără defecţiuni.
ƒ parametri de reparare (mentenabilitate), cei mai utilizaţi sunt: funcţia de
mentenabilitate (reparare sau restabilire); funcţia de nonmentenabilitate (probabilitatea
nereparării); timpul mediu de reparare (restabilire).
ƒ parametri de disponibilitate, aceştia sunt: funcţia de disponibilitate, disponibilitatea
staţionară; indisponibilitatea staţionară.

a) Funcţia de fiabilitate a unui produs. Fie T variabila aleatoare care reprezintă timpul
de funcţionare fără defecţiuni a unui produs şi R(t) probabilitatea ca produsul să funcţioneze
fără defecţiuni în intervalul de timp (0,t). Rezultă:

R (t ) = P (T > t ) . (3.7)

Funcţia de fiabilitate a unui produs R(t), împreună cu funcţia nonfiabilitate F(t) sunt
reprezentate grafic în figura 3.2.

R,F
1 F(t)

0,5
R(t)

0
t
Fig. 3.2 - Reprezentarea fincţiilor fiabilitate R(t) şi nonfiabilitate F(t)

b) Funcţia de nonfiabilitate a unui produs. Ştiind că evenimentul (T ≤ t ) este

contrar evenimentului (T>t), se poate deduce că P (T ≤ t ) este probabilitatea de defectare a

produsului până la momentul t, adică:
 F (t ) = 1 − R(t ) = P (T ≤ t ) . (3.8)

c) Intensitatea de defectare. Fie două intervale de timp (0,t) şi (t,t1). Presupunând că

R(t)=1, adică produsul a funcţionat fără defecţiuni în intervalul de timp (0,t), probabilitatea ca
el să funcţioneze fără defecţiuni şi în intervalul de timp (t,t1) este:

R(t1)
R(t , t1) = , (3.9)
R(t )
unde R(t1) este probabilitatea de funcţionare fără defecţiuni în intervalul (0,t1). De asemenea,
probabilitatea ca produsul să se defecteze în intervalul de timp (t,t1) este:

F (t , t1) = 1 − R(t , t1) . (3.10)

Dacă t1 = t + Δt şi Δt → ∞ , atunci:

R(t ) − R(t + Δt ) R
!
(t ) Δt + F (Δt )
F (t , t + Δt ) = =− (3.11)
R(t ) R(t )
Introducând notaţia z(t), se obţine:

(t )
!
z (t ) = R , (3.12)
R(t )
sau scriind ca derivată, rezultă:

z (t ) = −[ln R (t )]. (3.13)

Parametrul z (t) este intensitatea (rata) de defectare a unui produs şi reprezintă:
• în sens tehnic, probabilitatea ca un produs care a funcţionat fără defecţiuni
până la momentul t să se defecteze în cursul unei unităţi de timp următoare;
• în sens probabilistic, densitatea de probabilitate condiţionată de defectarea unui
produs la momentul t, ştiind că el a funcţionat fără defecţiuni până la acest
moment.

d) Media timpului de funcţionare fără defecţiuni. Este un parameru prin care se

poate aprecia fiabilitatea produselor de acelaşi fel cu durata de funcţionare până la prima
defecţiune.
∞
M (t ) = ∫ R(t )dt. (3.14)
0
 e) Funcţia de mentenabilitate. Fie T variabila aleatoare care reprezintă timpul de
restabilire a unui produs în caz de defectare şi G(t) probabilitatea ca produsul să fie restabilit
în intervalul de timp (0,t):

G (t ) = P (T < t ) . (3.15)
G(t) este funcţia de mentenabilitate (reparare) a unui produs în intervalul de timp (0,t).
Se mai notează şi M(t).

f) Intensitatea restabilirii. Fie două intervale de timp (0,t) şi (t,t1). La fel ca în cazul
intensităţii de defectare se obţine:

μ (t ) = G
(t ) .
!
(3.16)
1 − G (t )
Parametrul μ (t ) este intensitatea de reparare a unui produs, adică densitatea de
probabilitate condiţionată a terminării reparaţiei în intervalul de timp (t,t1), în ipoteza că
produsul era în reparaţie în intervalul (0,t).

g) Timpul mediu de restabilire (MTR), definit de relaţia:

∞ 1
MTR = ∫ e− μdt = . (3.17)
0 μ
MTR se exprimă de obicei în ore şi se poate utiliza pentru efectuarea unor comparaţii
privind mentenabilitatea între produse de acelaşi fel.

h) Funcţia de disponibilitate. Funcţionarea oricărui produs reparabil în perioada de

exploatare normală se caracterizează printr-o succesiune de stări, în care stările de funcţionare
alternează cu stările de defectare sau cu stările de oprire planificată. Se determină cu relaţia”

μ λ
A(t ) = + e
−(λ + μ )t
. (3.18)
λ+μ λ+μ
Expresia A(t) este funcţia de disponibilitate a produsului, adică probabilitatea ca
produsul să fie disponibil (în stare de funcţionare) la momentul t. Se mai notează şi D(t).
Funcţia de disponibilitate este o funcţie monoton descrescătoare de timp, cu valoarea
iniţială A(0)=1 şi cu valoare asimptotică:
 μ
lim A(t ) = A = . (3.19)
t →∞ λ+μ
Expresia de mai sus reprezintă disponibilitatea staţionară a produsului, adică
probabilitatea ca produsul să fie disponibil la momente depărtate de momentul iniţial.

i) Funcţia de indisponibilitate – reprezintă probabilitatea ca un produs să fie

indisponibil (în stare de defect) la momentul t:

λ
U (t ) = [1 − e−(λ +μ )t ]. (3.20)
λ+μ
Dat fiind că la un moment t , un produs se poate afla fie în stare de funcţionare, fie în
stare de defectare, între A(t) şi U(t) există relaţia :

A(t ) + U (t ) = 1 , (3.21)

sau:

U (t ) = 1 − A(t ) . (3.22)
Funcţia de indisponibilitate U(t) este o funcţie monoton crescătoare de timp, cu
valoarea iniţială U(0)=0 şi cu valoarea asimptotică:

λ
limU (t ) = U = . (3.23)
t →∞ λ+μ
Expresia de mai sus constituie indisponibilitatea staţionară a produsului, adică
probabilitatea ca produsul să fie indisponibil la momente depărtate de timp.
În cazul în care produsul este fără restabilire, adică μ = 0 , atunci expresiile A(t) şi
U(t) devin:

A(t ) = e− λt = R (t ) , (3.24)

U (t ) = 1 − e− λt = F (t ) , (3.25)
sau, cu alte cuvinte, funcţia de disponibilitate este chiar funcţia de fiabilitate, iar funcţia de
indisponibilitate este chiar funcţia de nonfiabilitate.
Deoarece valoarea asimptotică A este o constantă, disponibilitatea staţionară se mai
numeşte şi coeficient de disponibilitate, se notează cu Kd şi se calculează astfel:
 1n
∑ ti
n i =1
Kd = n , (3.26)
1 1n !
∑ ti + ∑ ti
n i =1 n i =1
în care ti sunt intervalele de timp de funcţionare fără defecţiuni, t!i sunt intervale de timp de
reparare, iar n este numărul intervalelor t!i , respectiv ti .Utilizând alte notaţii uzuale, expresia
anterioară se mai poate scrie:

MTBF
Kd = , (3.27)
MTBF + MTR
în care MTBF este media timpilor de bună funcţionare, iar MTR este media timpilor de
reparare.
Determinarea fiabilităţii produselor

Informa ţiile privind fiabilitatea produselor se obţin (în principal):

• urmărind comportarea produselor în exploatare reală;
• urmărind comportarea produselor în decursul încercărilor de fiabilitate;
• prin modelarea exploatării (simulare)
În figura 3.13 se prezintă modalităţile de culegere a datelor referitoare la fiabilitatea
produselor.
Informaţii
referitoare la
fiabilitate

Urmărirea comportă rii Încercări Modelarea exploatării

în exploatare normală (simulare)

după valoarea sarcinii după modul de determinare a sarcinii

Încercări de Încercări de Modelarea Modela-
anduranţă laborator proceselor rea
din interiorul mediului
Încercări Încercări de laborator la produsului ambiant
accelerate sarcină aleatoare

Încercări la Exploatare
sarcină experimentală controlată
distructivă

Fig. 3.13 - Modalit ăţi de culegere a datelor referitoare la fiabilitate

Fiabilitatea produselor poate fi determinată în următoarele moduri:
• previzional - Calculul previzional al fiabilităţii presupune utilizarea tabelelor cu date
care reprezintă durata de viaţă sau rata defectărilor. Această metodă de calcul are la

bază legea de repartiţie exponenţială ( R = e− λt ) şi este destul de simplu de aplicat;

• prin încercări de laborator (experimentale) - încercrile experimentale pentru
determinarea fiabilităţii sunt cele mai edificatoare, prezentând unele avantaje
(omogenitatea condiţiilor de încercare; urmărirea unitară a întregului lot încercat;
nivelul solicitărilor poate fi ales convenabil scopului propus; nivelul bine determinat
pentru solicitări; durata încercărilor conoscută; analiza cauzelor defectelor mai
eficientă) dar şi dezavantaje (standurile de încercare sunt special realizate şi deosebit
de costisitoare; necesită spaţii special amenajate; necesită surse de energie importante;
solicitările sunt convenţionale; durata mare a încercărilor necesită personal special
calificat pentru pregătirea şi urmărirea încercărilor);
• pe baza datelor obţinute din exploatare.

3.9. Încercări de fiabilitate

În practica încercărilor de laborator se cunosc următoarele tipuri:

1. încercările determinative realizate în scopul determinării fiabilităţii sau a
parametrilor legilor de repartiţie;
2. încercările de control efectuate în scopul verificării încadrării fiabilităţii unui
lot experimental în limitele prescrise.

Încercările de laborator se pot efectua:

• în condiţii normale (la parametri normali);
• în condiţii de suprasolicitare, deci încercări accelerate.

Eşantioanele încercate sunt caracterizate de următorii parametrii: volumul

eşantionului n , numărul căderilor r şi durata încercării T . Durata cumulată de încercare (de
funcţionare) este:
 r
S (n, r , T ) = ∑ t i + (n − r )T , (3.61)
i =1

unde ti reprezintă duratele de bună funcţionare pentru elementelor care s-au defectat.

În condiţii de experimentare în laborator există patru tipuri de încercări de

fiabilitate:

• Încercările cu eşantion epuizat la care experimentările durează până la defectarea

tuturor elementelor eşantionului, fiind caracterizate printr-o durată mare.

• Încercările cenzurate presupun oprirea încercărilor când se ajunge la un anumit

număr de defecte r dinainte stabilit. Acest tip de încercări poate fi fără înlocuire sau
cu înlocuire, după cum la cădere produsul nu se înlocuieşte sau se înlocuieşte cu altul
mai bun (adică se efectează sau nu reparaţii).

• Încercările trunchiate presupun stabilirea prealabilă a duratei de încercare la o

valoare T, după care încercarea se opreşte indiferent de numărul defectărilor, care, pe
intervalul (0,T), este aleator. Încercările trunchiate pot fi fără înlocuire (restabilire) şi
cu înlocuire (cu restabilire).

• Încercările accelerate au ca scop diminuarea dificultăţilor privind durata mare a

încercărilor în regim de exploatare normală. Prin aceste tipuri de încercări se obţin
informaţii cu privire la fiabilitatea produsului într-un timp mult mai mic decât cel de
garanţie. Reducerea duratei de încercare constă în mărirea solicitărilor aplicate, fără
modificarea modelului fizic al solicitărilor, stabilindu-se în final relaţii funcţionale
între intensitatea de defectare λ, timp şi solicitarea aplicată.Încercările accelerate se
realizează în condiţiile cunoaşterii echivalenţei dintre acestea şi încercările normale.

Încercările cu eşantion epuizat au o durată nedeterminată cu exactitate. Pentru

finalizarea încercării este necesar să se aştepte ieşirea din funcţionare a ultimului produs din
cadrul eşantionului. Încercările cenzurate şi trunchiate reduc timpul de încercare şi costurile
aferente. Numai în cazul încercărilor trunchiate se cunoaşte exact durata încetcării. Durata cea
mai redusă se ppoate înregistra în cazul încercărilor accelerate.
 Diagrama căderilor (defectăriilor) la încercările cu eşantion epuizat se prezintă în
figura 3.24 şi poartă denumirea de „diagramă greblă”.

1 t1
2 t2
3 t3
4 t4
5 t5
6 t6
7 t7
8 t8
9 t9

n-1 t n-1
n tn

Fig. 3.14 – Diagrama căderilor la încercarrea cu eşantion epuizat („diagrama greblă”)

Diagrama căderilor presupune reprezentarea timpilor de funcţionare pentru toate cele

„n” produse încercate, care compun eşantionul probat. Pornind de la aceasta se poate
determina media timpului de bună funcţionare şi dispersia timpilor de bună funcţionare în
jurul valorii medii. Un produs are o fiabilitate cu atât mai bună cu cât media timpului de bună
funcionare este mai mare şi dispersia valorilor timpilor de bună funcţionare este mai mică.

Dacă se ţine cont că trebuie să integrăm conceptul de fiabilitate în cel de calitate totală,
atunci îmbunătăţirea continuă a calităţii se va manifesta şi în privinţa fiabilităţii produsului. În
sistemul de management al calităţii totale trebuie integrate programe de asigurare şi de
creştere a fiabilităţii.
În cadrul unui program de asigurare şi creştere a fiabilităţii, există mai multe tipuri
de încercări:
• de asistenţă şi sprijin pentru sectorul de cercetare şi proiectare;
• de certificare, în momentul lansării producţiei de serie;
• de control al păstrării nivelului de fiabilitate realizat la începutul fabricaţiei;
 • de perfecţionare, cu scopul ridicării fiabilităţii proiectate şi realizate iniţial în
fabricaţie.

Indiferent de tipul de încercări, acestora li se asociază şi riscuri de decizie, cauze

dintre cele mai diverse putând să conducă la aprecieri şi decizii eronate. Dintre acestea, mai
frecvente sunt: modul defectuos de prelevare a unităţilor ce vor face parte din eşantionul
încercat, opţiunea neinspirată asupra unei ipoteze referitoare la repartiţia statistică urmată de
procesul ieşirilor din funcţiune şi, nu în ultimul rând, riscurile statistice asociate oricăror
decizii (riscul beneficiarului şi riscul producătorului), luate pe baza datelor ce provin dintr-o
eşantionare.

Deşi încercările reprezintă componenta cea mai scumpă într-un program complex de
fiabilitate, atunci când sunt bine proiectate şi corect desfăşurate, ele determină efecte
economice favorabile şi de durată, care acoperă considerabil costurile.

Încercările de fiabilitate se bazează pe calculul şi analiza statistică a informaţiilor

numerice acumulate asupra comportării produselor în timpul probelor sau în exploatare,
astfel încât să se estimeze numeric indicatorii (parametrii) de fiabilitate specificaţi sau
urmăriţi.

Trebuie respectate câteva recomanări importante privind desfăşurarea încercărilor

de fiabilitate:

♦ Condiţiile de funcţionare şi de mediu trebuie, pe cât posibil, să acopere condiţiile de

funcţionare şi de mediu ce corespund utilizării efective în exploatere.

♦ Organizarea încercărilor de fiabilitate este o problemă care necesită din partea

specialistului o bună pregătire teoretică şi o bogată experienţă practică. O atenţie deosebită se
impune în special pentru:
- alegerea parametrilor esenţiali care se consideră că determină fiabilitatea la un
moment dat;
 - stabilirea condiţiilor de mediu şi solicitare în care se efectuează experimentarea şi
care trebuie să ţină seama de situaţiile concrete în care vor funcţiona elementele în
exploatarea reală.

♦ În alegerea condiţiilor de încercare este necesar să se aibă în vedere:

- scopul principal pentru care este efectuată încercarea;
- variabilitatea probabilă a condiţiilor de utilizare a produsului;
- costul relativ, ataşat variantelor de încercare;
- timpul şi mijloacele tehnice disponibile;
- valorile prevăzute ale indicatorilor de fiabilitate.

♦ Cele mai importante condiţii de funcţionare care trebuie avute în vedere în cadrul
încercărilor de fiabilitate vizează: modul de funcţionare, condiţiile de muncă, manipularea şi
alimentarea cu energie în timpul încercării.

♦ Pe parcursul efectuării încercărilor trebuie urmărit şi aplicat un program de

mentenanţă preventivă, care cuprinde: înlocuirile, reglajul, ungerea, curăţirea, repunerea în
funcţionare, intervalele de timp între operaţiile de mentenanţă preventivă, etc.

♦ Pentru a putea efectua aprecieri şi prognoze cu privire la nivelul fiabilităţii produselor,

se supun observaţiei (încercărilor) un număr n<<N elemente extrase din „populaţia
cercetată” (n este volumul eşantionului şi N exprimă numărul total de produse de acelasi gen
care alcătuiesc „populaţia cercetată”).

♦ După momentul constituirii eşantionului şi declanşarea încercărilor, nu este permisă

efectuarea nici unor operaţii asupra produselor supuse încercării. Dacă încercarea trebuie
întreruptă pentru efectuarea operaţiilor de mentenanţă preventivă sau corectivă, sau din alte
motive, ea trebuie reluată cât mai curând posibil.

♦ Pe baza datelor din încercări se alcătuieşte un raport de încercare. Acest document

trebuie să fie suficient de complet pentru a constitui o bază solidă pentru decizia finală
referitoare la determinarea fiabilităţii. Aceasta trebuie să conţină o serie de documente din
care să rezulte informaţii asupra succeselor şi defectărilor din funcţionare, când este cazul ca
ele să fie comunicate personalului responsabil cu fiabilitatea.

Raportul de încercare fundamentează deciziile care se iau în privinţa fiabilităţii

produselor supuse încercărilor de fiabilitate. Principalele documente ale raportului de
încercare sunt:
1. Fişe de funcţionare şi de înregistrare a datelor, în care se trec date de
identificare a produsului (descriere, tip, serie), înregistrările cronologice ale observaţiilor şi
intervenţiilor (data şi ora observaţiei sau intervenţiei, condiţiile de mediu, valorilor
caracteristicilor de funcţionare, etc.).
2. Raportul de defectare (cădere). Pentru fiecare defectare majoră trebuie
întocmit un raport care să conţină descrierea defectării, rezultatul analizei defectării şi
măsurile întreprinse în legătură cu echipamentul şi componentele sale. Principalele date ale
raportului se referă la informaţii furnizate de operator (identificarea defectării: oră, seria
echipamentului, subansamblul în cauză al defectului, condiţiile de funcţionare din momentul
defectării etc.), informaţii furnizate de personalul de mentenanţă (asupra confirmării
defectării, măsurile întreprinse, durata reparaţiei, detalii asupra naturii defectului piesei, etc.);
identificarea elementelor înlocuite (denumirea exactă, codul, caracteristicile piesei, etc.).
3. Lista recapitulativă a defectărilor face o inventariere a informaţiilor
referitoare la toate defectările şi cuprinde: informaţii generale (de identificare a produselor),
recapitularea cronologică a defectărilor relevante (data şi ora, timpul şi codul defectului, seria
produsului), recapitularea defectărilor nerelevante.
4. Lista recapitulativă a elementelor de înlocuire şi a pieselor defectate.
Acest document oferă informaţii asupra frecvenţei apariţiei unor defectări, cu scopul
planificării corecte a operaţiunilor de mentenanţă şi a dimensionării optime a stocurilor de
piese de schimb.
5. Raportul final. Este o sinteză a tuturor documentelor şi informaţiilor, la
care se adaugă concluziile şi propunerile de îmbunătăţire. El este destinat organelor de decizie
din organizaţie (firmă, întreprindere, etc.).
4.1. Mentenabilitatea produselor

Mentenabilitatea, se poate defini astfel:

ƒ calitativ: mentenabilitatea reprezint ă capacitatea unui produs de a putea fi
întreţ inut şi reparat într-o perioadă de timp specificată şi în anumite condi ţii;
ƒ cantitativ: mentenabilitatea reprezint ă probabilitatea ca un produs defect s ă fie
repus în stare de funcţionare într-un timp dat, în condiţii de întreţ inere specificate.

Mentenanţa reprezintă, în abordarea clasică, totalitatea operaţiilor efectuate în scopul

menţinerii unui sistem în stare de funcţionare şi cuprinde operaţiile de întreţinere şi reparaţie.
Mentenanţa poate avea caracter preventiv sau corectiv.
Reparaţ iile cu caracter preventiv se clasifică astfel:
ƒ Reparaţiile curente (RC) includ activităţi de curăţ ire, reglaj, repararea şi înlocuirea
unor componente cu uzură fizică accelerată sau supuse la solicitări puternice. Aceste
reparaţii sunt denumite uneori revizii tehnice.
ƒ Reparaţiile mijlocii (RM) sau intermediare au ca obiectiv înlocuirea componentelor cu
uzură normală, într-un volum şi o amploare ce depăşesc reparaţiile curente. În unele
situaţii sunt identificate două grade de complexitate în cadrul acestor reparaţii
intermediare (RM1 şi RM2).
ƒ Reparaţiile capitale (RK) cuprind revizuirea completă a utilajelor, demontarea
completă a tuturor părţilor, verificarea tuturor punctelor ce pot genera căderi, înlocuiri
masive a pieselor care sau uzat, ori ş i-au epuizat ,,resursa“ de funcţionare (deci ca
durată au funcţionat un interval care a atins limita apreciată ca rezistenţă maximă).
 Intervalul dintre două reparaţii capitale consecutive exprimat în ore, poartă numele de
ciclu total de funcţionare; după cum cel dintre o reparaţie capitală şi una mijlocie este
denumit ciclu mediu (fig. 4.1).

Rk Rk

RM2 RM2
RM1 RM1 RM1 RM1 RM1 RM1

RCk RC RC
RC RC RC RC RC RC

Structura ciclului de reparaţii

Fig. 4.1 – Ciclul total de funcţionare

4.2. Indicatori de mentenabilitate

Indicatorii de mentenabilitate sunt următorii:

G(t)=P(t>T) – funcţia de mentenabilitate; (4.1)
M(t)=1- G(t) – funcţia nonmentenabilitate; (4.2)
f (t )
μ (t ) = - rata reparaţiilor; (4.3)
M (t )
1
MTR = - media timpului de reparaţie. (4.4)
μ (t )
Dintre toţi indicatorii de mentenabilitate, numai doi se folosesc în mod frecvent,
datorită utilităţii lor practice. Aceşti doi indicatori sunt rata reparaţiilor şi media timpului de
reparaţie. Cu cât un produs are o medie a timpului de reparare mai scăzută, cu atât el are o
mentenabilitate mai bună.
Mentenabilitatea se referă doar la produsele reparabile, pentru care funcţionarea se
poate reprezenta ca în figura 4.2. Pe axa timpului se reprezintă diferenţiat cele două stări în
care se poate găsi produsul: starea de bună funcţionare (F) sau starea de reparare (R). Este
adevărat ca de multe ori timpii de reparare sunt lungiţi în mod inutil, fie din lipsa unor piese
de schimb, fie din alte cauze.
 Produsul funcţionează un timp t1 după care se repară într-un timp t1’, apoi
funcţionează un timp t2 şi se repară într-un timp de reparare t2’ şi aşa mai departe. Se observă
că sunt reprezentaţi „n” timpi de funcţionare ti, cu timpii de reparare aferenţi ti’.

t1 t2 t3 t4 t5 tn
F
…

0 t
…
R
t1’ t2’ t3’ t4’ t5’ tn’

Fig. 4.2 – Exploatarea unui produs reparabil

În acest caz, indicatorii de mentenabilitate se vor calcula cu relaţiile:

n
∑ t i'
MTR = i = 1 , (4.5)
n
1
μ= . (4.6)
MTR
De asemenea, se pot calcula uşor si doi indicatori de fiabilitate:
n

∑t i
MTBF = i =1
, (4.7)
n
1
λ= . (4.8)
MTBF

Repunerea în funcţionare a unui produs este condiţionată de 3 aspecte cheie:

a) Accesibilitatea, care reprezintă proprietatea unui produs complex de a
permite demontarea şi montarea cu uşurinţă a oricărui element component. Deoarece o bună
accesibilitate duce la ridicarea disponibilităţii produsului prin creşterea operativităţii activităţii
de întreţinere, în activitatea de cercetare şi proiectare a produselor se acordă o atenţie sporită
modului de aşezare a elementelor componente în funcţie de numărul de operaţii de întreţinere,
respectiv de uşurinţa demontării şi montării fiecărui element în parte.
 b) Piesele de schimb şi piesele de rezervă sunt elemente strict necesare
efectuării reparaţiilor şi repunerii produselor în stare de funcţionare. De aceea, asigurarea la
timp a pieselor de schimb reprezintă o sarcină de bază a tuturor factorilor care concură la
realizarea produsului.
c) Service-ul. Alături de accesibilitate şi piesele de schimb echipele de
reparaţii şi întreţinere constituie de asemenea, elemente de bază în realizarea mentenabilităţii
produselor. Timpul de reparaţie depinde şi de abilitatea şi experienţa personalului care
execută întreţinerea şi reparaţiile necesare.
În zilele noastre activitatea echipelor ,,service“ reprezintă un mijloc operativ şi eficient
de a urmări modul de comportare al produselor în exploatare, fiabilitatea şi accesibilitatea lor,
necesarul de piese de schimb, care să permită producătorului realizarea unor produse cu un
nivel de disponibilitate cât mai ridicat.

4.3. Disponibilitatea produselor

Conform STAS 8174/3 – 77, disponibilitatea este aptitudinea unui produs sau
ansamblu – sub aspectele combinate de fiabilitate, mentenabilitate şi de organizare a
acţiunilor de mentenanţă – de a-şi îndeplini funcţia specificată, la un moment dat sau într-un
interval de timp dat.

Disponibilitatea produselor este alcătuită din fiabilitatea produsului la care se adaugă

mentenabilitatea acestuia, aşa cum rezultă şi din reprezentarea expusă în figura 4.3.

Fiabilitate

Accesibilitate
Disponibilitate

Piese de schimb
Mentenabilitate

Service

Fig. 4.3 – Disponibilitatea produselor

 În legătură cu însuşirea unui sistem dat a fi disponibil se identifică (fig. 4.4): timpul de
disponibilitate (ca intervalul în care produsul este apt să–şi îndeplinească funcţia specificată),
timp de indisponibilitate (în care nu-şi poate îndeplini funcţiunile), timp operativ (timpul în
care produsul îşi îndeplineşte efectiv funcţiile), timp solicitat (în care utilizatorul solicită
produsul), timp nesolicitat şi timp liber (în care produsul îşi poate îndeplini funcţiile, dar nu
este solicitat).

Timp operativ Timp de Timp liber Timp de

disponibilitate indisponibilitate

Timp solicitat Timp nesolicitat

Timp total

Timp de disponibilitate Timp de indisponibilitate

Timp operativ Timp liber Timp solicitat Timp nesolicitat

Fig. 4.4 – Structura timpului total

Legătura matematică dintre cele trei concepte: disponibilitatea, fiabilitatea şi

mentenabilitatea produselor, se poate exprima prin relaţia:
D(t ) = R(t ) + [1 − R(t )]⋅ M (t ' ) (4.9)

sau prin relaţia: A(t ) = R(t ) + [1 − R(t )]⋅ G (t ' ) (4.10)

Relaţiile anterioare se deosebesc doar prin notaţiile folosite: A(t) = D(t) - reprezintă
disponibilitatea, M(t’) = G(t’) este mentenabilitatea, iar R(t) este fiabilitatea produsului.
La produsele nereparabile disponibilitatea este egală cu fiabilitatea acestora:
A(t) = R(t), (4.11)
deoarece nefiind reparabile mentenabilitatea lor este nulă (G(t’) = 0).
Disponibilitatea reprezintă de fapt măsura în care sistemul sau elementul permite
folosirea sa atunci când este nevoie sau, altfel spus, disponibilitatea reprezintă probabilitatea
ca un produs să fie în stare de funcţionare la momentul ,, t “.

4.4. Indicatori de disponibilitate

Indicatori de disponibilitate cei mai utilizaţi sunt următorii:

λ
D(t ) = - disponibilitatea staţionară; (4.11)
λ+μ

U (t ) = 1 − D(t ) - indisponibilitatea staţionară; (4.12)

MTBF
D= - coeficient de disponibilitate. (4.13)
MTBF + MTR

Dacă se analizează expresia coeficientului de disponibilitate şi cea a disponibilităţii

staţionare se observă că sunt asemănătoare. Elementele care definesc oricare din cei doi
indicatori sunt inversele matematice ale elementelor ce-l definesc pe celălalt.
Foarte des este folosit în practică coeficientul de disponibilitate. El are şi o
semnificaţie uşor de înţeles, fiind raportul între un parametru care desemnează timpul util (în
care produsul se află în stare de bună funcţionare) şi timpul total avut la dispoziţie. Din acest
motiv, acest coeficient are semnificaţia unui „randament de exploatare a produsului”. Cu cât
MTBF creşte şi MTR scade mai mult, cu atât valoarea coeficientului de disponibilitate creşte.
Valoarea crescută a acestuia arată că produsul este exploatat eficient datorită unei bune
fiabilităţi (MTBF mare) şi unei bune mentenabilităţi (MTR mic).