IMUNITATEA ANTITUMORALĂ

Răspunsul imun specific are un rol major în controlul difuzibilităţii şi proliferării tumorilor, în
special prin mecanismele citotoxicităţii (celule NK, celule K, macrofage, limfocite T citotoxice),
acţiunea sistemului complement şi prin unele interleukine (factorul necrozant tumoral - TNF, IL2,
interferoni).
Similitudinea mecanismelor de apărare imunologică antivirală şi antitumorală întăresc ideea
că majoritatea tumorilor prezintă o etiologie virală. Virusurile oncogene se pot integra ca şi
“provirus” în genomul celulei infectate, constituind primul semnal al oncogenezei. Descoperirea
genelor oncogene a fost demonstrată prin transformarea neoplazică in vitro a unor celule normale.
S-a constatat apoi faptul că şi celulele indemne conţin secvenţe genice omoloage oncogenelor,
denumite “protooncogene”, care codifică sinteza unor proteine implicate în reglarea multiplicării
celulelor normale. Duplicaţia genică (genă protooncogenă şi genă oncogenă virală) ar putea amorsa
o capacitate proliferativă celulară anormală, care să iniţieze dezvoltarea tumorii. Conform teoriei
supravegherii imune, se presupune că prin mecanismele imunologice normale se pot îndepărta
aproximativ 103 celule transformate neoplazic, cu antigene tumorale de suprafaţă variate: TTSA -
antigene tumorale specifice de transplantare, TSA - antigene tumorale specifice, TATA - antigene
asociate antigenelor TTSA, antigene oncofetale).
Antigenele TTSA induc proliferarea limfocitelor T citotoxice în mod preferenţial. În
aproximativ 38% dintre tumorile spontane la om, infiltrarea lor cu limfocite Tc variază între 18% şi
87% (Olinescu). Experimental limfocitele Tc ar fi mai eficiente în regresia tumorilor induse viral,
care sunt puternic imunogene şi ar putea avea un rol redus în tumorile spontane, care sunt slab
imunogene. Răspunsul imun antitumoral în anticorpi specifici este foarte slab (infiltraţia tumorilor cu
limfocite B nu depăşeşte 1% conform experimentului discutat anterior). Anticorpii specifici determină
liza celulară mediată prin complement, citotoxicitate ADCC şi promovează fenomenele fagocitare ca
opsonine specifice.
Macrofagele activate prezintă activitate tumoricidă într-un raport optim 1:1 - celulă tumorală :
macrofag. În afara efectului citotoxic direct, macrofagele se constituie în celule prezentatoare de
antigen şi în celule secretoare de citokine antitumorale.
Rolul major în apărarea antitumorală îl deţin celulele NK, care realizează citotoxicitate
independentă de CMH. Celulele LAK prezintă un potenţial antitumoral exacerbat, prin intervenţia
stimulatoare a IL2 şi INF. Celulele NK scad progresiv cu vârsta subiectului, fapt care explică
frecvenţa crescută de apariţie a diverselor tumori la vârstnici.
TNF are acţiune antitumorală similară INF. Activitatea TNF nu are specificitate de specie şi
presupune activarea endonucleazelor cu fragmentarea ADN-ului celulei ţintă şi activarea enzimelor
lizozomale ale celulelor efectoare.

Imunoterapia antitumorală
Imunotoxinele sunt molecule imunoglobulinice IgG (anticorpi monoclonali) cuplaţi cu diferiţi
agenţi citotoxici, foarte selectivi: izotopi radioactivi, chimioterapice antitumorale, toxine ( AMC cu
specificitate dublă (AMC bifuncţionali) se obţin prin metode fizico-chimice şi de inginerie genetică,
prin asocierea unor jumătăţi de molecule imunoglobulinice cu specificitate distinctă.

Descoperirea AMC bifuncţionali constituie baza viitorului tratament antitumoral, mult mai
eficient decât experimentele anterioare: terapia cu TNF este marcată de efecte adverse precum
endocardita necrozantă sau reacţii de hipersensibilitate; terapia cu INF este limitată prin toxicitatea
medulară a acestuia iar terapia cu celule LAK proprii pacientului este eficientă numai împotriva
tumorilor cu antigene specifice puternic imunogene.
Imunoprofilaxia antitumorală este în curs de experimentare şi vizează tehnici ADN
recombinant pentru sinteza antigenelor tumorale specifice şi nu în ultimul rând - vaccinuri antivirale
orientate împotriva virusurilor cu potenţial oncogen.