Definiţie: ateroscleroza este o boală generală metabolică, cronică, generată de un complex

de factori, veriga principală fiind tulburarea metabolismului lipidic, iar consecinţa

anatomopatologică este îngroşarea peretelui arterial, cu stenozarea lumenului şi tulburări de
irigaţie.

Etiopatogenie: boala este foarte frecventă şi afectează în special bărbaţii. Femeile au până
la menopauză o relativă imunitate. Manifestările clinice apar după 30 - 40 ani, frecvenţa maximă
înregistrându-se între 45 -55 de ani, datorită evoluţiei mai îndelungate a aterosclerozei (15 - 20
de ani).

Există o predispoziţie ereditară, genetică, în apariţia bolii, în antecedentele familiale ale

ateroscleroticilor, întâlnindu-se frecvent boli cardiovasculare.

Un rol important îl deţin factorii de risc, factorii care - prin prezenţa lor la un grup de
populaţie-provoacă apariţia mai frecventă a bolii la acest grup, decât la populaţia-martor. Cei mai
importanți factori de risc sunt: hipercolesterolemia, hipertensiunea arterială, fumatul, diabetul
zaharat, obezitatea, factorii genetici, hipotiroidismul, sedentarismul, alimentaţia bogată în calorii,
în lipide, în glucide rafinate, sare, suprasolicitările şi traumele psihice (stress-urile). În afara
acestor factori generali intervine şi factorul local (vascular). Asocierea mai multor factori
măreşte gradul riscului.

Elementul cel mai important constă în tulburarea metabolismului lipidic. Se foloseşte curent
termenul de dislipidemie.
Factorii de risc enumeraţi tulbură metabolismul, în special pe acela lipidic, şi duc în timp la
infiltrarea arterelor cu lipide.
În concluzie, ateroscleroza este o boală de reglare, metabolică, tulburările generale
metabolice precedând tulburările vasculare, adică arteriopatia cronică obstructivă.

Anatomie patologică: ateroscleroză afectează majoritatea arterelor mari şi mijlocii, în

ordinea frecvenţei sunt interesate arterele coronare, aorta, arterele cerebrale, abdominale,
periferice, renale.

Dacă în localizările coronariene substratul aterosclerozei se întâlneşte în 90 - 95% din cazuri, în

cele cerebrale şi periferice (arterele membrelor pelviene) proporţia este mult mai mică (40 -
60%). Procesul anatomopatologic rezultă din combinarea a două leziuni fundamentale: ateromul
şi scleroza. Leziunea specifică este ateromul, care constă în infiltrarea intimei cu lipide şi
colesterol, sub formă de pete sau striuri de culoare galbenă. Cu timpul, peretele se îngroaşă prin
fibrozare, depuneri de fibrină, apariţia unor vase de neoformaţie. Complicaţiile rezultă din
obliterarea vasului prin îngroşarea excesivă a peretelui, prin hemoragiile peretelui datorite ruperii
vaselor de neoformaţie sau prin ruperea plăcii aterosclerotice, cu dezvoltarea trombozei.

Simptomele care apar exprimă suferinţa regiunii vascularizate de artera obliterată.

Simptomatologia aterosclerozei apare numai în stadiile avansate şi nu este specifică
aterosclerozei în sine, ci organului sau regiunii afectate. Se acceptă astăzi că ateroscleroza este
un proces cu evoluţie anatomică îndelungată (15 - 20 de ani) şi cu o mare perioadă de latenţă
clinică.
 În evoluţia bolii se pot deosebi trei stadii distincte:

 Stadiul preclinic, umoral, în care apar doar tulburările metabolismului lipidic, semnele
bolii arteriale lipsind. În acest stadiu, diagnosticul se bazează pe valorile crescute ale
colesterolului, ale lipemiei totale, ale lipoproteinelor şi ale trigliceridelor. În faza preclinică sunt
crescute de obicei lipidele totale şi colesterolul, pentru ca mai târziu să crească în special
trigliceridele. Dar testele de dislipidemie nu au valoare decât în prezenţa unor boli
cardiovasculare în antecedentele familiale ale bolnavului sau a unor factori de risc
îndeobşte recunoscute: fumat, stress, sedentarism, dietă hiperlipidică, diabet, obezitate,
hipertensiune arterială.

 Stadiul clinic manifest, în care, pe lângă tulburările metabolismului lipidic, apar şi

tulburări locale ale arterelor afectate coronare, cerebrale, ale membrelor pelviene.

 Stadiul complicaţiilor, în care apar tromboze, anevrismele, emboliile, ruptura

vasculară. Obliterarea totală a vasului prin stenoza progresivă poate fi considerată tot o
complicaţie, dacă survine în organe vitale şi fără posibilitatea de a se dezvolta o circulaţie
colaterală: coronare, cerebrale.

Forme clinice: în ordinea frecvenţei, principalele leziuni determinate de ateroscleroză sunt:

Ateroscleroză aortică este cea mai frecventă localizare din punct de vedere anatomic şi apare în
special la bărbaţi peste 40 de ani. Diagnosticul se bazează îndeosebi pe examenul radiologic, care
arată dilatarea, alungirea şi creşterea opacităţii aortei. Simptomele clinice sunt necaracteristice şi
constau în sensibilitate la palpare în epigastru, palpare a pulsaţiilor aortei în furculiţa sternală,
palpare în epigastru a aortei abdominale, dilatată şi pulsatilă. Cele mai frecvente complicaţii sunt
insuficienţa aortică, tromboza, anevrismele şi rupturile aortice.

Ateroscleroză coronariană prezintă tabloul clinic al cardiopatiei ischemice.

 Ateroscleroză cerebrală este o localizare mai rară decât cele precedente. Manifestările
clinice pot fi acute (accident vascular cerebral) sau cronice. Accidentul vascular cerebral este
tromboza care apare în urma deficitului de irigaţie.

Ateroscleroză arterelor abdominale se întâlneşte mai rar în clinică, deşi leziunile

abdominale sunt destul de frecvente, în special la nivelul arterelor mezenterice. Forma cronică se
însoţeşte de manifestările clinice nesemnificative (tulburări dispeptice, constipaţie sau diaree).
Forma acută, denumită şi angină abdominală, se caracterizează prin dureri abdominale violente,
declanşate de efortul digestiv, dureri care cedează la nitriţi. Când apare tromboza mezenterică -
care duce la infarct mezenteric - durerea devine insuportabilă şi se însoţeşte de scaune
sanguinolente.
Ateroscleroză arterelor periferice va fi prezentată separat.

Ateroscleroză arterelor renale este deseori asimptomatică. Când interesează arterele renale
mari, duce la hipertensiune renovasculară. Uneori, poate apărea o tromboza renală, cu dureri
violente în loja renală, hematurie şi stare de şoc.

Tratament.
Regimul igieno-dietetic urmăreşte:

 Stabilirea dietei, care trebuie să fie raţională şi să conţină toate principiile alimentare.
Dieta trebuie să combată obezitatea, menţinând greutatea în jurul cifrei ideale. Aportul total
caloric trebuie redus cu 20 - 40%, iar aportul de grăsimi, la jumătate (40 - 50 g). Se vor evita
grăsimile animale (untura de porc, untul, smântână), înlocuindu-se cu grăsimi vegetale (ulei de
porumb). Aportul de glucide va fi limitat la 100 - 150 g/zi. Se vor evita cafeaua, alcoolul,
fumatul. În general se combat factorii de risc în special la bolnavii începând cu 30 - 40 de ani.

Regimul va fi hipocolesteroleniant, hipolipidic, normoglucidic şi hipocaloric după caz. Se scad

din alimentaţie acizii graşi, polinesaturaţi (unt, untură, gălbenuş de ou, carne grasă, etc).
Grăsimile vor furniza 20 - 30% din raţia calorică. Excesul de glucide favorizeză obezitatea.
Alcoolul, cafeaua şi tutunul sunt total contraindicate. Scăderea greutăţii la obezi, modifică
favorabil toţi factorii de rise: tensiunea arterială, colesterolul, lipoproteinele.

 Cultura fizică medicală: masaje, gimnastică respiratorie sau circulatorie şi fizioterapie.

 Reglementarea activităţii fizice şi psihice: respectarea numărului normal de ore de

muncă şi somn, eventual schimbarea locului de muncă, concedii de odihnă fractionate, mişcare.

Tratamentul medicamentos implica:

 substanţe care inhibă sinteza colesterolului: statine si fibrati.

Tratamentul chirugical este util în formele avansate şi urmăreşte dilatarea vaselor, crearea
unor anastomoze, înlocuirea segmentelor vasculare afectate.

Profilaxia reprezintă de fapt medicaţia cea mai raţională. Ea trebuie să înceapă din
copilărie, creând anumite condiţii de viaţă, de muncă şi deprinderi alimentare. Trebuie să
depisteze şi să îndepărteze factorii de risc, să prevină evoluţia, recidivele şi complicaţiile.

XVI. ANEVRISMELE ARTERIALE

Definiţie: anevrismul arterial este o dilatare parţială a peretelui arterial.

Etiopatogenie: ateroscleroza este cauza cea mai frecventă a anevrismelor aortice şi ale
membrului pelvian, traumatismul este cauza cea mai frecventă la nivelul membrului toracic şi
sifilisul (care se întâlneşte din ce în ce mai rar) are afinitate, în special, pentru aorta toracică. Ca
localizare, aorta este sediul cel mai frecvent. Dintre anevrismele arterelor periferice, cele mai des
întâlnite sunt acelea ale arterelor poplitee.

Anatomie patologică: ca aspect, anevrismul poate fi fusiform, când dilatarea se datoreşte

cedării pereţilor pe întreaga circumferinţă a arterei, şi sacciform, când peretele cedează
unilateral, circumscris. Există şi anevrisme arteriovenoase, cu prezenţa unei fistule care permite
trecerea sângelui din arteră în venă, şi anevrisme disecante, care apar de obicei la nivelul aortei
prin ruperea tunicii interne, cu clivarea pereţilor datorită pătrunderii sângelui în grosimea
peretelui aortic.

Simptomele: anevrismele sunt adesea asimptomatice. Când comprimă un nerv sau o venă,
pot provoca dureri sau o insuficienţă venoasă. La exemenul clinic, anevrismul se prezintă ca o
tumoare pulsatilă, la nivelul căreia se aude adesea un suflu sistolic.

Imaginea radiografică arată calcifierea pereţilor vasului dilatat. Simptomatologia depinde

de localizare, mărime şi evoluţie. Când anevrismul este superficial, se prezintă ca o tumoare cu
pulsaţii expansive, iar când este profund, provoacă de obicei fenomene de compresiune.

Formele clinice: Anevrismul aortei toracice se însoţeşte de eroziuni ale coastelor şi

bombează deseori la exterior sub forma unei tumori pulsatile. Compresiunea organelor vecine
realizează sindromul de compresiune mediastinală, caracterizat prin cianoză, circulaţie venoasă
colaterală, edem, dureri anginoase, tulburări respiratorii.

Examenul radiologic pune în evidenţă anevrismul sub forma unei umbre rotunde, pulsatile,
care face corp comun cu aorta.

Anevrismul aortei abdominale este aproape totdeauna de natură aterosclerotică. Se

prezintă sub forma unei tumori abdominale pulsatile şi se însoţeşte deseori de dureri şi fenomene
de subocluzie intestinală.

Anevrismul disecant al aortei constă în disecţionarea straturilor aortei, în zona mediei, cu

pătrunderea sângelui din lumen printr-o ruptură a intimei. Cauza este ateroscleroza, iar tabloul
clinic este dramatic: durerea de intensitate neobişnuită, localizată în toracele anterior şi posterior,
cu iradiere în umeri, cervical şi abdominal, transpiraţii, dispnee, comă. Prognosticul este foarte
rezervat, iar tratamentul este medical (opiacee, reducerea presiunii arteriale sistolice , combaterea
şocului) şi chirurgical.
 Evoluţia anevrismelor decurge frecvent spre agravarea simptomelor, cu apariţia unor
complicaţii: embolii şi rupturi ale sacului anevrismal.

Tratament: pentru a evita ruperea anevrismului, bolnavii trebuie să evite eforturile fizice,
emoţiile şi toate cauzele care măresc presiunea sanguină. Cel mai eficace tratament este acela
chirugical.