BOLILE PERICARDULUI

Bolile pericardului cuprind pericarditele acute, cronice şi revărsatele pericardice

neinflamatorii.

1.PERICARDITĂ ACUTĂ

Definiţie: inflamaţie acută a pericardului, cu apariţia la început a unui exsudat fibrinos

(pericardită uscată) şi apoi serofibrinos (pericardită cu lichid). Apare rar izolată, fiind de obicei
asociată unei leziuni endocardice sau miocardice. Există deci o pericardită uscată şi una
exsudativa (cu lichid). După natura lichidului ultima poate fi serofibrinoasă, hemoragică,
purulentă şi chiloasă.

Etiopatogenie: reumatismul articular acut, tuberculoza şi pericardita acută benignă (probabil

de nautră virotică sau alergică) sunt cele mai frecvente cauze. Mai rar se întâlnesc forma
purulentă (cu pneumococ sau stafilococ), pericardita din uremie, din infarctul miocardic, din
mixedem, neoplasme şi diateze hemoragice.

Anatomie patologică: forma uscată prezintă depozite de fibrină şi uneori false membrane pe
foiţele pericardului. În forma cu lichid apare un revărsat care depăşeşte rar 1 - 2 1. Lichidul poate
fi serofibrinos, hemoragic sau purulent.
 Simptome: pericardita uscată are tablou clinic variabil, frecvent trecând neobservată,
mascată de boala de bază.
Primul simptom caracteristic este durerea retrosternală, cu iradiere spre umărul şi zona
supraclaviculară stângă, agravată de inspiraţia profundă şi pretând la confuzia cu infarctul
miocardic. Al doilea semn caracteristic este frecătura pericardică, zgomot independent de sistolă
şi distolă, superficial şi variabil de la o zi la alta. Dispare pe măsură ce apare lichidul. Pericardita
uscată se poate vindeca sau poate evolua către o pericardită cu lichid.
Pericardita exsudativa (cu lichid) se caracterizează prin diminuarea sau dispariţia durerii
precordiale, cu accentuarea dispneei, uneori foarte intensă, obligând bolnavul să ia anumite
poziţii care o ameliorează: poziţia şezând şi aplecat înainte sau poziţia genu-pectorală. În funcţie
de boala de fond şi de cantitatea de lichid, apar simptome toxiinfecţioase, febră cu frisoane,
transpiraţie, astenie, tahicardie şi simptome compresiune a organelor din jur (disfagie, tuse,
cianoză).

Exameul fizic aduce importante elemente diagnostice: la percuţie- mărire a matităţii cardiace
de la o zi la alta, iar la auscultaţie- asurzirea zgomotelor inimii şi, uneori, persistenţa frecăturii.
De la o cantitate de cel puţin 300 ml lichid, semnele fizice devin nete.

Examenul radiologic este un preţios mijloc de precizare a diagnosticului: volumul inimii

creşte, dispar arcurile şi pulsaţiile, inima ia o formă triunghiulară sau de carafă.
Puncţia pericardică confirmă existenţa lichidului şi permite stabilirea naturii sale (serofibros,
hemoragic, purulent). Când lichidul pericardic devine brusc abundent, atriul drept şi marile vene
sunt comprimate, presiunea diastolică ventriculară creşte, în timp ce volumul sistolic scade şi
apare tamponada cardiacă, cu tablou de insuficienţă cardiacă hipodiastolică.
Durerea şi dispneea se accentuează, apar disfagie, greţuri, durere abdominală, anxietate
mare, transpiraţii, polipnee şi stări confuzionale. Creşte staza retrogradă şi apar turgescenţa
exagerată a venelor jugulare, pulsaţii exagerate ale venelor gâtului, cianoză periferică, tahicardie,
hipotensiune, diminuarea zgomotelor inimii, mărirea rapidă a inimii (clinic şi radiologic),
hepatomegalie şi creşterea presiunii venoase. Tamponada cardiacă impune, de urgenţă, puncţia
evacuatoare a pericardului.
Forme clinice:

 Pericardita reumatismală apare în cursul unui reumatism articular acut, mai ales la
tineri, şi este asociată de obicei cu o miocardită şi o endocardită. Lichidul lipseşte sau este redus,
fiind de obicei serofibrinos, rareori hemoragic.

 Pericardita tuberculoasă este secundară de obicei unei tuberculoze pulmonare. Lichidul

este abundent, serofibrinos şi uneori hemoragic. Endocardita şi miocardita sunt absente. Uneori,
se însoţeşte de o pleurezie sau de o peritonită, realizând tabloul clinic numit poliserozită.
Evoluţia spre pericardita constrictivă este posibilă.

 Pericardita acută benignă se caracterizează prin debut brutal, dureros, de obicei la un

tânăr. Regresează spontan.

Evoluţia şi prognosticul depind de forma clinică şi afecţiunea de fond. Prognosticul este

sever în tamponada cardiacă, formele cu lichid abundent, cu pancardită sau cu insuficienţă
cardiacă.
Tratamentul este în primul rând etiologic:
-o în pericardita tuberculoasă: tuberculostatice; o în pericardita reumatismală: tratamenul R.A.A.;
-o în pericardita acută benignă, vindecarea spontană; corticoterapia şi salicilatul de sodiu
dau rezultate bune;
-o în pericardita purulentă: antibiotice în doze mari, după natura germenului; în acest sens
se indică tratamentul parenteral sau local (intrapericardic) cu Penicilină (pentru pneumococ sau
streptococ) cu Meticilină (1 g) sau Oxacilină (0,5 g) când germenul este stafilococul sau cu
Gentamycin (5-l5 mg) în cazul bacililor gramnegativi; hidrocortizonul, intracardiac, împiedică
organizarea fibroasă a exsudatelor; la nevoie drenaj chirurgical.
În caz de lichid abundent, se procedează la puncţie evacuatoare.
În rest, tratament simptomatic: sedarea durerii cu analgetice sau pungă cu gheaţă precordial.
Repausul şi dieta completează tratamentul.
2.PERICARDITA CRONICĂ CONSTRICTIVĂ

Definiţie: pericardita cronică constrictivă este o afecţiune cronică, caracterizată prin

simfizare, transformarea fibroasă şi, uneori, calcifierea pericardului.

Etiopatogenia este adeseori necunoscută. Tuberculoza pare să fie cauza principală, mult mai
rar pericardita purulentă şi cea acută benignă. Apare de obicei la bărbaţi tineri.

Anatomie patologică: sacul pericardic prezintă o îngroşare fibroasă sau fibrocalcară, cu

simfizarea (sudarea) celor două foiţe, astfel încât este strânsă într-o carapace rigidă şi
inextensibilă.

Simptome: datorită învelişului fibro-calcar, inextensibil, care strânge inima şi în special

cavităţile drepte, ventriculii, îndeosebi cel drept, nu se pot umple suficient.
Rezultă o stază sanguină în venele cave, cu creşterea presiunii venoase şi micşorarea
debitului cardiac. Datorită mecanismului său de producere (micşorare a umplerii diastolice),
insuficienţa cardiacă consecutivă este numită insuficienţă hipodiastolică.

Tabloul clinic este de tamponada cardiacă, stângă sau dreaptă, cu manifestări mai reduse,
în tamponada stângă, predomină semnele stazei pulmonare (dispnee de efort, ortopnee, raluri de
stază, edem pulmonar acut); în cea dreaptă turgescenţa venelor jugulare, hepatomegalia, ascita.

Simptomele și semnele cardiace sunt şterse, adeseori putând fi trecute cu vederea. Dispneea
este rară, iar cianoza apare în formele avansate. Inima este de dimensiuni normale sau mai mică
(în discordanţă cu semnele periferice); auscultaţia evidenţiază uneori asurzirea zgomotelor
cardiace, apariţia unui suflu sistolic la vârf, prezenţa fibrilaţiei atriale sau a unor zgomote
supraadăugate, datorită mobilizării plăcilor calcare. Ritmul este tahicardic. Semnele și
simptomele periferice sunt caracteristice.
Pulsul este rapid şi mic, T.A. adesea coborâtă, presiunea venoasă constantă şi precoce crescută.
Datorită stazei şi hipertensiunii venoase din teritoriul venei cave inferioare se instalează
hepatomegalie, turgescenţa jugularelor, ascită abundentă, care se reface repede după evacuare, şi
edeme discrete ale membrelor pelviene.

Aspectul este asemănător insuficienţei cardiace drepte sau cirozei hepatice.

Examenul radiologic precizează diagnosticul, evidenţiază calcifierile pericardice.

Electrocardiograma şi cateterismul dau indicaţii suplimentare. Laboratorul semnalează, uneori,
hipoproteinemie şi alterarea probelor hepatice.

Evoluţie: în absenţa intervenţiei chirurgicale, maladia evoluează spre insuficienţă cardiacă,

cu prognostic fatal.

Tratamentul constă în regim hiposodat, diuretice, paracenteze, eventual tonicardiace,

corectarea hipoproteinemiei.
Singurul tratament eficace este cel chirurgical (decorticarea inimii). Intervenţia are loc după
stingerea procesului evolutiv, dar înainte de a fi apărut leziuni hepatice şi miocardice ireversibile.

3.REVĂRSATELE PERICARDICE NEINFLAMATORII

Hidropericardul este prezenţa în cavitatea pericardică a unui revărsat neinflamator, care

depăşeşte 100 ml şi care de obicei este un transudat ce se instalează insidios.
Diagnosticul este sugerat de mărirea inimii. În caz de anasarcă, apar şi alte localizări
(pleural, peritoneal). Se întâlneşte în insuficienţa cardiacă, glomerulonefrită, mixedem, stări
caşectice.

Hemopericardul este prezenţa unei cantităţi de sânge în cavitatea pericardică şi apare în caz
de ruptură a inimii după un infarct miocardic, rănirea inimii sau a marilor vase în porţiunea
intrapericardică, tumori pericardice, ruptură a unui anevrism aortic.
 În caz de hemoragie rapidă şi masivă poate surveni moartea subită. Dacă hemoragia apare
lent, tabloul clinic este dominat de dureri precordiale, dispnee intensă şi semne de hemoragie
internă.
Tratamentul este chirurgical.

Pneumopericardul este prezenţa unei cantităţi de aer în pericard. De obicei se întâlnesc

forme asociate: hidropneumo- sau hemopneumopericard. Apare în caz de perforaţie traumatică a
pericardului sau de stabilire a unei comunicări între pericard şi organele vecine (plămân, esofag,
stomac).
Debutul este brutal cu dureri violente, precordiale, dispnee, cianoză, stare lipotomică. La
percuţia cordului se constată timpanism. Examenul radiologic precizează diagnosticul.

Prognosticul este în general foarte grav. Tratamentul se adresează bolii cauzale.