Sunteți pe pagina 1din 3

BOLILE PERICARDULUI

Bolile

neinflamatorii.

pericardului

cuprind

pericarditele

acute,

cronice

şi

revărsatele

pericardice

1. Pericardită Acută Definiţie: inflamaţie acută a pericardului, cu apariţia la inceput a unui exsudat fibri-nos (pericardită uscată) şi apoi serofibrinos (pericardită cu lichid). Apare rar izolată, fiind de obicei asociată unei leziuni endocardice sau miocardice. Există deci o pericardită uscată şi una exsudativa (cu lichid). După natura lichidului ultima poate fi serofibrinoasă, hemoragică, purulentă şi chiloasă. Etiopatogenie: reumatismul articular acut, tuberculoza şi pericardita acută benignă (probabil de nautră virotică sau alergică) sunt cele mai frecvente cauze. Mai rar se intalnesc forma purulentă (cu pneumococ sau stafilococ), pericardita din uremie, din infarctul miocardic, din mixedem, neoplasme şi diateze hemoragice. Anatomie patologică: forma uscată prezintă depozite de fibrină şi uneori false membrane pe foiţele pericardului. In forma cu lichid apare un revărsat care depăşeşte rar 1 - 2 1. Lichidul poate fi serofibrinos, hemoragie sau purulent. Simptome: pericardita uscată are tablou clinic variabil, frecvent trecand neobservată, mascată de boala de bază. Primul semn caracteristic este durerea retrosternală, cu iradiere spre umărul şi zona supraclaviculară stangă, agravată de inspiraţia profundă şi pretand la confuzia cu infarctul miocardic. Al doilea semn caracteristic este frecătura pericardică, zgomot independent de sistolă şi distolă, superficial şi variabil de la o zi la alta. Dispare pe măsură ce apare lichidul. Pericardita uscată se poate vindeca sau poate evolua către o pericardită cu lichid; pericardita exsudativa (cu lichid) se caractrizează prin diminuarea sau dispariţia durerii precordiale, cu accentuarea dispneei, uneori foarte intensă, obligand bolnavul să ia anumite poziţii care o ameliorează:

poziţia şezand şi aplecat inainte sau poziţia genu-pectorală. in funcţie de boala de fond şi de cantitatea de lichid, apar semne toxiinfecţioase, febră cu frisoane, transpiraţie, astenie, tahicardie şi semne de compresiune a organelor din jur (disfagie, tuse, cianoză). Exameul fizic aduce importante elemente diagnostice: la percuţie, mărire a matităţii cardiace de la o zi la alta, iar la ascultaţie, asurzirea zgomotelor inimii şi, uneori, persistenţa frecăturii. De la o cantitate de cel puţin 300 ml lichid, semnele fizice devin nete. Examenul radiologic este un preţios mijloc de precizare a diagnosticului: volumul inimii creşte, dispar arcurile şi pulsaţiile, inima ia o formă triunghiulară sau de carafă. Puncţia pericardică confirmă existenţa lichidului şi permite stabilirea naturii sale (serofibros, hemoragie, purulent). Cand lichidul pericardic devine brusc abundent, atriul drept şi marile vene sunt comprimate, presiunea diastolică ventriculară creşte, in timp ce volumul systolic scade şi apare tamponada cardiacă, cu tablou de insuficienţă cardiacă hipodias-tolică. Durerea şi dispneea se accentuează, apar disfagie, greţuri, durere abdominală, anxietate mare, transpiraţii, polipnee şi stări confuzionale. Creşte staza retrogradă şi apar turgescenţa exagerată a venelor jugulare, pulsaţii exagerate ale venelor gatului, cianoză periferică, tahicardie, hipo- tensiune, diminuarea zgomotelor inimii, mărirea rapidă a inimii (clinic şi radiologie), hepa- tomegalie şi creşterea presiunii venoase. Tamponada cardiacă impune, de urgenţă, puncţia evacuatoare a pericardului.

Forme clinice:

Pericardita reumatismală apare in cursul unui reumatism articular acut, mai ales la tineri, şi este asociată de obicei cu o miocardită şi o endocardită. Lichidul lipseşte sau este redus, fiind de obicei serofibrinos, rareori hemoragie. Pericardita tuberculoasă este secundară de obicei unei tuberculoze pulmonare. Lichidul este abundent, serofibrinos şi uneori hemoragie. Endocardită şi miocardită sunt absente. Uneori, se insoţeşte de o pleurezie sau de o peritonită, realizand tabloul clinic numit poliserozită. Evoluţia spre pericardita constrictivă este posibilă. Pericardita acută benignă se caracterizează prin debut brutal, dureros, de obicei la un tanăr. Regresează spontan. Evoluţia şi prognosticul depind de forma clinică şi afecţiunea de fond. Prognosticul este sever in tamponada cardiacă, formele cu lichid abundent, cu pancardită sau cu insuficienţă cardiacă. Tratamentul este in primul rand etiologic:

- in pericardita tuberculoasă: tuberculostatice;

- in pericardita reumatismală: tratamenul R.A.A.;

- in pericardita acută benignă, vindecarea spontană; corticoterapia şi salicilatul de sodiu dau rezultate bune;

- in pericardita purulentă: antibiotice in doze mari, după natura germenului; in acest sens se

indică tratamentul parenteral sau local (intrapericardic) cu Penicilină (pentru pneumococ sau streptococ), cu Meticilină (1 g) sau Oxacilină (0,5 g), cand germenul este stafilococul, sau cu Gentamycin (5-l5 mg), in cazul bacililor gramnegativi; hidrocor-tizonul, intracardiac, impiedică

organizarea fibroasă a exsudatelor; la nevoie drenaj chirurgical. In caz de lichid abundent, se procedează la puncţ ie evacuatoare. In rest, tratament simptomatic: sedarea durerii cu analgetice sau pungă cu gheaţă precordial. Repausul şi dieta completează tratamentul.

2. Pericardita Cronică Constrictivă Definiţie: pericardita cronică constrictivă este o afecţiune cronică, caracterizată prin simfizare, transformarea fibroasă şi, uneori, calcifierea pericardului. Etiopatogenia este adeseori necunoscută. Tuberculoza pare să fie cauza principală, mult mai rar pericardita purulentă şi cea acută benignă. Apare de obicei la bărbaţi tineri. Anatomie patologică: sacul pericardic prezintă o ingroşare fibroasă sau fibrocalcară, cu simfizarea (sudarea) celor două foiţe, astfel incat este stransă intr-o carapace rigidă şi inextensibilă. Simptome: datorită invelişului fibro-calcar, inextensibil, care strange inima şi in special cavităţile drepte, ventriculii, indeosebi cel drept, nu se pot umple suficient. Rezultă o stază sanguină in venele cave, cu creşterea presiunii venoase şi micşorarea debitului cardiac. Datorită mecanismului său de producere (micşorare a umplerii diastolice), insuficienţa cardiacă consecutivă este numită insuficienţă hipodiastolică. Tabloul clinic este de tamponada cardiacă, stangă sau dreaptă, cu manifestări mai reduse, in tamponada stangă, predomină semnele stazei pulmonare (dispnee de efort, ortop-nee, raluri de stază, edem pulmonar acut); in cea dreaptă turgescenţa venelor jugulare, hepatomegalia, ascita. formele avansate. Inima este de dimensiuni normale sau mai mică (in discordanţă cu semnele periferice); auscultaţia evidenţiază uneori asurzirea zgomotelor cardiace, apariţia unui suflu sistolic la varf, prezenţa

fibrilaţiei atriale sau a unor zgomote supraadăugate, datorită mobilizării plăcilor calcare. Ritmul este tahicardie. Semnele periferice sunt caracteristice. Pulsul este rapid şi mic, T.A. adesea coborată, presiunea venoasă constantă şi precoce crescută. Datorită stazei şi hipertensiunii venoase din teritoriul venei cave inferioare se instalează hepatomegalie, turgescenţa jugularelor, ascită abundentă, care se reface repede după evacuare, şi edeme discrete ale membrelor pelviene. Aspectul este asemănător insuficienţei cardiace drepte sau cirozei hepatice hipertro-fice. La copii, pretează la confuzii şi peritonita tuberculoasă, din cauza ascitei. Examenul radiologie precizează diagnosticul, evidenţiază calcifierile pericardice. Electrocardiograma şi cateterismul dau indicaţii suplimentare. Laboratorul semnalează, uneori, hipoproteinemie şi alterarea probelor hepatice. Evoluţie: in absenţa intervenţiei chirurgicale, maladia evoluează spre insuficienţă cardiacă, cu prognostic fatal. Tratamentul constă in regim hiposodat, diuretice, paracenteze, eventual tonicardiace, corectarea hipoproteinemiei. Singurul tratament eficace este cel chirurgical (decorticarea inimii). Intervenţia are loc după stingerea procesului evolutiv, dar inainte de a fi apărut leziuni hepatice şi miocardice ireversibile.

3. Mediastinopericardita Mediastmopericardita sau pericardita cronică adezivă neconstrictivă se caracterizează prin existenţa unor aderenţe intre pericard şi organele invecinate din mediastin, iar radiologie, prin imobilitatea cordului in cavitatea toracică. Cordul poate fi mărit, iar boala, deseori nu are o simptomatologie proprie. Cauzele principale sunt tuberculoza şi reumatismul articular acut.

4. Revărsatele Pericardice Neinflamatorii Hidropericardul este prezenţa in cavitatea pericardică a unui revărsat neinflamator, care depăşeşte 100 ml şi care de obicei este un transsudat ce se instalează insidios. Diagnosticul este sugerat de mărirea inimii. in caz de anasarcă, apar şi alte localizări (pleural, peritoneal). Se intalneşte in insuficienţa cardiacă, glomerulonefrită, mixedem, stări caşectice. Hemopericardul este prezenţa unei cantităţi de sange in cavitatea pericardică şi apare in caz de ruptură a inimii după un infarct miocardic, rănirea inimii sau a marilor vase in porţiunea intrapericardică, tumori pericardice, ruptură a unui anevrism aortic. in caz de hemoragie rapidă şi masivă poate surveni moartea subită. Dacă hemoragia apare lent, tabloul clinic este dominat de dureri precordiale, dispnee intensă şi semne de hemoragie internă. Tratamentul este chirurgical. Pneumopericardul este prezenţa unei cantităţi de aer in pericard. De obicei se intalnesc forme asociate: hidropneumo- sau hemopneumopericard. Apare in caz de perforaţie traumatică a pericardului sau de stabilire a unei comunicări intre pericard şi organele vecine (plăman, esofag, stomac). Debutul este brutal cu dureri violente, precordiale, disp-nee, cianoză, stare lipotomică. La percuţia cordului se constată timpanism. Examenul radiologie precizează diagnosticul. Prognosticul este in general foarte grav. Tratamentul se adresează bolii cauzale.

Bibliografie

1. C. Borundel, Medicina interna pentru cadre medii, editura ALL, Bucuresti, 2008