Gordon MacDonald

Un tată eficace
Câteva îndrumări concrete pentru a ajunge să ne bucurăm
de succes deplin în activitatea de educare a copiilor noştri

Editura Agape
 Lui Mark Gordon şi Kristen Cherie care, alături de Gail, soţia
mea, sunt cele mai importante fiinţe omeneşti din viaţa mea.
Datorită lor mă rog în fiecare zi ca Dumnezeu să-mi permită să
fiu totdeauna un tată eficace

Titlul original: The Effective Father

Copyright 1983 by Tyndale House Publishers (SUA)

Tiparul: Agape S.R.L.

Str. Podului 8
2300 Făgăraş
ISBN 973-9229-80-1
 Cuprins

Prefaţă .......................................................................... 7
Introducere .................................................................. 9
1. O deficienţă foarte omenească ................................ 15
.............................................................................................
Primul principiu ....................................................
2. „Nu este un război fals” ........................................... 19
3. Accept mandatul ...................................................... 28
4. Este un preţ de plătit? .............................................. 33
.............................................................................................
Al doilea principiu ................................................
5. Fixează ritmul, respectă măsura .............................. 38
6. Un izvor de viaţă ..................................................... 43
7. Nicio zi nu este vreodată irosită .............................. 51
8. Fragil: manevraţi cu grijă ........................................ 57
9. Fii tu însuţi un model demn de urmat ...................... 63
10. Niciun semnal de linie ocupată aici ...................... 73
.............................................................................................
Al treilea principiu ................................................
11. Viaţa în ape învolburate ......................................... 92
.............................................................................................
Al patrulea principiu .............................................
12. Să înălţăm o catedrală grandioasă ........................ 124
.............................................................................................
Al cincilea principiu .............................................
13. Te rog, arată-mi că ţii la mine! ............................. 147
.............................................................................................
Al şaselea principiu ..............................................
14. Momentul deziluziei – un tată ineficace ............... 162
..............
 Prefaţă

Un tată eficace este o carte care s-a născut în timpul unei discuţii
pastorale. Un tânăr care îmi plăcea foarte mult a venit să stea de vorbă cu
mine despre nemulţumirile pe care le simţea în calitate de tată. În tot timpul
acelei ore de conversaţie, am dorit intens să-i pot recomanda o carte care să
stabilească câteva principii de bază pentru relaţia „tată-copil”. Nu mi-a venit
în minte nicio astfel de carte.
După ce mi-a împărtăşit faptul că propriul său tată nu-l învăţase aproape
nimic despre realităţile paternităţii, mi-am dat seama că nu exista niciun loc
în care acest om putea să înveţe noţiunile de bază ale relaţiilor eficace cu
propriii săi copii. Înainte de a pleca, i-am promis să elaborez o listă simplă
care să stabilească câteva principii călăuzitoare. Mai târziu, în seara aceea,
m-am aşezat la maşina de scris şi am început să înregistrez o serie de
gânduri diferite care formau opinia mea despre cum trebuie să-şi conducă un
bărbat familia.
În ziua următoare i-am arătat soţiei mele, Gail, exemplarul bătut la
maşină şi am făcut împreună corectări şi modificări. Idei suplimentare ne-au
venit repede şi, nu după mult timp, amândoi ştiam că Dumnezeu a sădit în
inima mea ceva prea minunat pentru a fi neglijat. Câteva zile mai târziu,
Gail mi-a spus: „Îţi voi face un dar”. Desigur, am fost intrigat şi am întrebat-o
ce are de gând să facă. „Opt zile. Îţi voi dărui opt zile din concediul nostru.
Vom dispărea la cabana noastră; eu voi găti pentru tine şi-ţi voi proteja
liniştea. Îţi voi vorbi numai atunci când îmi vei fi vorbit tu mai întâi. Îţi iei
opt zile şi scrii cartea”.
Am continuat să adun informaţii, au fost oameni care s-au rugat pentru
lucrarea mea şi, în cele din urmă, darul deosebit al celor opt zile a venit.
Maşina de scris rareori se oprea din zori şi până la asfinţit, iar ceea ce a
rezultat a fost schiţa unui manuscris al cărţii pe care mai târziu am intitulat-o:
Un tată eficace.
Când privesc înapoi la manuscrisul final, văd dovezile lucrării Duhului
Sfânt în viaţa mea. Sunt gânduri şi observaţii despre care ştiu că sunt
produsul lucrării Sale de iluminare. Văd răspândite de-a lungul paginilor
experienţe împărtăşite mie de prieteni şi de familie în cursul anilor. În
sfârşit, văd acolo amintirile experienţelor trăite cu cei doi copii pe care
Dumnezeu ni i-a dăruit lui Gail şi mie: Mark şi Kristen.
Adeseori mă aşezam şi le citeam pasaje din manuscris. Trebuia s-o fac,
căci era atât cartea lor, cât şi a mea. Unele relatări din viaţa propriei noastre
familii sunt foarte intime, şi a trebuit ca ei să decidă alături de mine dacă
anumite incidente puteau fi povestite în afara casei noastre.
Simt că permisiunea pe care le-am acordat-o, de a fi o parte a acestei
cărţi, este pentru ei mai mult decât dorinţa copilărească şi romantică de a
8 Un tată eficace
„apărea într-o carte”. Eu cred că ei au înţeles un anumit fel de trăire care este
important atât pentru Gail, cât şi pentru mine. Ei văd la fel ca noi că
Dumnezeu foloseşte adeseori modele pentru a-Şi atinge scopul. Cineva
trebuie să-şi deschidă viaţa, s-o arate altora şi să spună în diferite feluri:
„Aici am eu de luptat; aici am eşuat total; iată un lucru pe care l-am învăţat
şi din care am profitat mult”.
Am petrecut multe ore gândindu-mă la riscul la care mă expun scriind Un
tată eficace. Am scris această carte în calitate de pastor şi de om credincios
care este şi tată. Nu am scris-o ca psiholog, ca expert în dinamica familială
sau ca sociolog. Experţii vor observa imediat acest lucru. Dar când un pastor
pune mâna pe condei, el integrează punctele de vedere ale Bibliei,
experienţa lui cu oamenii şi propria sa viaţă. Eu sper că rezultatul se situează
undeva între superficial şi statistic. Poate este mai degrabă o identificare
decât o instruire, sau mai degrabă o provocare decât o mustrare.
Aş fi nesincer dacă nu mi-aş mărturisi teama că într-o zi propriii mei
copii vor reciti această carte, apoi vor privi în urmă şi vor compara
principiile din carte cu ceea ce ei vor considera ca fiind eşecul meu. Pe
măsură ce ei cresc, îmi dau tot mai mult seama ce uşor aş putea sfârşi prin a
mă eticheta pe mine însumi drept un tată ineficace. Acest lucru mă
înspăimântă de câte ori mă gândesc la el. Dar am de gând să duc această
carte la bun sfârşit, fiindcă eu cred în învăţăturile ei şi fiindcă mulţi bărbaţi
au nevoie să-şi dea seama că niciunul dintre noi nu este singur în lupta lui de
a deveni acel fel de soţ şi tată pe care îl vrea Dumnezeu şi de care au nevoie
soţiile şi familiile noastre.
În ciuda faptului că această carte se adresează cititorului de sex bărbătesc,
cea mai mare parte a comentariilor sunt la fel de importante şi pentru femei.
Dacă ar fi nevoie să explic dorinţa mea de a le scrie mai ales taţilor,
explicaţia ar fi aceea că cea mai mare parte din literatura actuală se
adresează femeilor; foarte puţine cărţi sunt scrise de bărbaţi pentru bărbaţi.
Dacă există femei care doresc să citească această carte, eu cred că ele vor
putea profita de principiile care sunt aplicabile propriei lor experienţe
părinteşti.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu pastor şi scriitor. Îi
mulţumesc lui Dumnezeu pentru Gail, Mark şi Kristen, care mi-au permis să
scriu această carte. Sunt recunoscător şi pentru Dianne Stephens, care a bătut
la maşină manuscrisul şi m-a ajutat să elimin greşelile. Comitetul bisericii
noastre m-a încurajat, m-a susţinut în rugăciune şi în munca mea de păstorire
în biserica noastră, Grace Chapel.
În spatele paginilor acestei cărţi se află afirmarea puternică a întregii
edituri Tyndale House, care face din lucrarea de scriere a unei cărţi o
adevărată bucurie. Sunt mândru să fiu un autor publicat de Tyndale.
Gordon MacDonald
Lexington, Massachusetts
 Introducere
„Totdeauna i-am învăţat pe copiii noştri...”

Când George Jaeger i-a luat pe cei trei fii ai săi şi pe tatăl său vârstnic
într-o excursie la pescuit în largul Oceanului Atlantic, el nu avea nicio
presimţire cu privire la grozăvia pe care o va avea de înfruntat peste
câteva ore. Înainte de a păşi din nou pe ţărm, Jaeger îşi va fi văzut fiii şi
tatăl murind, victime ale epuizării şi ale unor plămâni umpluţi cu apă.
Motorul bărcii s-a blocat târziu după-amiază. În timp ce vântul biciuia
tot mai puternic şi ridica valuri uriaşe, barca se învârtea neajutorată pe
apă şi apoi a început să se încline într-un mod primejdios. Când şi-au dat
seama că se scufundau, cei cinci bărbaţi din familia Jaeger şi-au pus
vestele de salvare, s-au legat unul de altul cu o frânghie şi şi-au dat
drumul în apă. Era ora şase şi treizeci de minute după-amiază când barca
a dispărut sub apă şi înotătorii au pornit să-şi croiască drum spre ţărm.
Valurile înalte de aproape doi metri şi un curent puternic îi împiedica
să înoate. Mai întâi unul din băieţi, apoi altul şi încă unul... au înghiţit
prea multă apă. Neputincios, George Jaeger şi-a privit fiii şi apoi tatăl
murind. Opt ore mai târziu, s-a prăbuşit pe ţărm, trăgând încă frânghia
care lega corpurile celorlalţi patru de al său.
„Mi-am dat seama că erau toţi morţi – cei trei băieţi ai mei şi tata – dar
cred că nu voiam să accept acest lucru, aşa că am continuat să înot toată
noaptea”, le-a spus el reporterilor. „Cel mai mic băiat al meu, Clifford, a
fost primul care s-a dus. Totdeauna i-am învăţat pe copiii noştri să nu se
teamă de moarte, fiindcă prin moarte ajungem să fim cu Isus Cristos.
Înainte de a muri, l-am auzit pe Clifford zicând: ,Mai bine să fiu cu Isus
decât să continui lupta‘ ”.
Comportamentul în situaţii grele este un test al conducerii eficace. El
poate fi şi dovada succesului atunci când se ajunge la evaluarea calităţii
unui tată. În acea noapte îngrozitoare pe Atlantic, George Jaeger a avut
ocazia să-i vadă pe cei trei fii ai săi făcând apel la fiecare gram de curaj şi
de autocontrol pe care el se străduise să li-l insufle. Modul în care au
murit ei, frumos, ne spune ceva despre ce fel de tată a fost George Jaeger
timp de cincisprezece ani.
10 Un tată eficace
Puţini taţi au ocazia să le fie testată eficacitatea de conducător într-un
mod atât de dramatic şi de brusc. Pentru cei mai mulţi bărbaţi, testul va
veni în doze mici de-a lungul unei perioade din viaţa lor. Dar toţi sunt
supuşi testului şi, mai devreme sau mai târziu, vine şi judecata.
Lumea cunoaşte mulţi taţi; dar mai puţini sunt acei taţi care sunt cu
adevărat conducători de familii. Aproape orice bărbat poate deveni tată
dacă este capabil să participe la conceperea unui copil. Dar paternitatea
este mai mult decât o funcţie biologică. Ea este şi un proces pe care eu
l-aş numi conducere eficace. În cadrul unei familii, tatăl este cel care
trebuie să creeze condiţiile în care un copil să crească pentru a deveni
bărbat sau femeie, pentru a atinge plinătatea acelui potenţial uman pe
care l-a intenţionat şi proiectat Dumnezeu. Acolo unde aceste condiţii nu
există, creşterea este întârziată, iar fiinţele umane nu ating nici pe departe
obiectivele divine.
Familiile în care taţii nu sunt conducători eficace au de înfruntat
necazuri continue, la fel ca şi alte grupări umane a căror conducere lasă
de dorit. Am văzut cu toţii situaţii în care lipsea conducerea. O echipă
sportivă fără conducător de obicei pierde. O întreprindere fără o
conducere fermă dă în general faliment. O mulţime care nu are în faţa ei
un vorbitor autoritar devine o gloată.
Nu aşa a fost în noaptea aceea în apă! În câteva minute, George Jaeger
a trebuit să ia câteva hotărâri mari. Întunericul, marea învolburată şi o
barcă care se scufunda erau inamicii săi. Toţi cei cinci oameni aflaţi în
pericolul acela aveau nevoie de fiecare firimitură de putere izvorâtă din
relaţiile pe care le oţeliseră de-a lungul anilor. Era necesară o supunere
desăvârşită şi cât mai puţină panică. Băieţii s-au conformat – aşa cum
fuseseră învăţaţi de-a lungul anilor, în timpul unor experienţe mai puţin
intense – până în momentul când au murit. Dacă n-ar fi fost anii aceia în
care tatăl a fost un bun conducător de familie, noaptea aceea pe ocean ar
fi adus moartea mult mai repede şi ar fi fost lipsită de demnitate.
Să ne uităm cu atenţie la cei mai mulţi dintre taţii pe care îi cunoaştem
astăzi. Câţi dintre ei sunt conducători eficace? Câţi dintre ei sunt angajaţi
în procesul de modelare artistică şi cu un scop bine determinat al familiei
lor, aşa cum un sculptor îşi modelează ghipsul sau lutul? Cred că sunt
foarte puţini. Unde am putea căuta nişte modele vii de taţi eficace?
Mijloacele de informare în masă ne oferă nişte imagini ale unor taţi
care ne pot da de gândit. Iată-l de exemplu pe Dagwood Bumsted:
stângaci, puţin aiurit, reuşind în toate numai datorită faptului că fiecare
episod comic se termină înainte de a se întâmpla ceva cu adevărat serios.
 Introducere 11
Să-l ştergem pe Dagwood de pe listă. Archie Bunker de la televizor
aduce un alt stil. Plin de prejudecăţi şi contradicţii, Bunker cel nestatornic
şi fluşturatic este gata în orice moment să-şi arunce lumea în aer. Dacă el
se oferă să fie conducătorul familiei, aceasta de obicei înseamnă că
ceilalţi au o poziţie opusă celei pe care o susţine el. Să-l ştergem şi pe
Archie de pe listă. Dar iată-l pe John Walton: calm, înţelept, muncind din
greu pentru întreţinerea familiei, rareori luat prin surprindere de vreo
criză pe care viaţa i-ar putea-o oferi. Imaginea lui John merită să
întârziem asupra ei o clipă.
Căminul lui Bumsted este o casă de măscărici; familia Bunker trăieşte
într-un haos de nedescris. Dar familia Walton ne produce nostalgie şi ne
dă speranţe. Ceva ne spune nouă – spectatorilor – că totul este sub
control. Şi aceasta fiindcă John Walton are vederi largi şi ştie cum să se
impună.
Şi Biblia ne prezintă un punct de vedere cu privire la taţii eficace
atunci când îl numeşte pe bărbatul căsătorit capul familiei sale. Atât
Vechiul, cât şi Noul Testament ne dau descrieri şi porunci care nu lasă
nicio urmă de îndoială cu privire la cel care trebuie să fie capul casei şi al
familiei. Fără îndoială, responsabilitatea pentru creşterea unei familii este
în mod egal împărţită cu soţia. Dar, într-un mod unic, Dumnezeu face
apel la bărbat, cerându-i să fie şeful familiei, reprezentantul ei de
nădejde, care să aibă grijă ca legile lui Dumnezeu să fie respectate,
pentru ca membrii acelei familii să aibă posibilitatea de a deveni ceea ce
doreşte Creatorul lor.
Când conducerea familiei este eficace, există un sentiment de ordine şi
de echilibru. Probabil de aceea serialul de televiziune „Familia Walton“
are un atât de mare succes la public. Noi tânjim după acel fel de spirit de
echipă, după acea profunzime a relaţiilor şi acea conştienţă de sine pe
care membrii familiei Walton le întruchipează. Dorim toate aceste lucruri
pentru noi înşine, şi aceasta nu este o preocupare egoistă. Este exact ceea
ce a dorit Dumnezeu ca să fie familia. Iar acolo unde sunt bărbaţi dispuşi
să plătească preţul unei conduceri profunde a familiei există şanse ca
experienţa familiei Walton să fie repetată şi să umple de bucurie.
Dacă aruncăm o privire în jurul nostru, ni se revelează faptul că
familiile de tipul Walton sunt în minoritate. Vecinul nostru, de exemplu,
este de părere că a fi capul familiei înseamnă a fi rege într-un castel. El
pretinde ca soţia lui şi copiii să-l servească. Timpul lui este al lui propriu;
nimeni să nu-i spună lui ce să facă. Singura amintire despre tata pe care
aceşti copii o pot eventual păstra de-a lungul vieţii va fi imaginea spatelui
12 Un tată eficace
său în timp ce se grăbeşte să iasă pe uşă ca să plece la vânătoare, la
terenul de golf sau la o întâlnire într-un restaurant pentru a bea o bere cu
prietenii lui înaintea partidei de popice de joi seara.
Pe partea cealaltă a străzii locuieşte un om care crede că a fi
conducătorul familiei înseamnă să domini ca un dictator. El pretinde să
fie aşa cum vrea el în orice situaţie. În cazul unei contradicţii, el trebuie
să aibă totdeauna dreptate. El nu poate greşi niciodată. Îi vom recunoaşte
familia în momentul în care o vom vedea. Membrii ei arată ca unii care
par a fi pierdut orice interes pentru casă, care par bătuţi şi striviţi. Când le
vorbim copiilor mai mari, descoperim că ei de-abia aşteaptă să
împlinească optsprezece ani şi să plece de acasă. Mama lor s-a resemnat;
ea nu are putere să lupte.
Dar cetăţeanul din casa aceea galbenă câştigă premiul. El nu conduce
deloc. Ca urmare, în casa lui este stăpână anarhia. De obicei, soţia lui –
într-o stare de nelinişte sau frustare, ştiind că ceva trebuie făcut – preia
conducerea cu frenezie. Astfel, copiii lui se simt în nesiguranţă şi
neîmpliniţi. El şovăie când trebuie să ia decizii, nu se ţine de cuvânt şi se
îndreaptă spre birou de câte ori situaţia de a acasă devine prea complicată
pentru a fi stăpânită.
Este multă tristeţe în jurul nostru.
Un om de afaceri prosper mă invită să iau prânzul cu el şi îmi face o
descriere tristă a familiei lui. Apoi zice: „Tu îmi spui că trebuie să fiu
capul căminului meu. Vrei să mă determini să devin conducător. Aş vrea
să fiu acel gen de om pe care îl descrii tu, dar de fiecare dată când încerc
se pare că eşuez. Se întâmplă oare aceasta din cauză că nu înţeleg ce
înseamnă de fapt a fi conducător? Cred că nici tatăl meu n-a prea fost
conducător; poate că nu am avut niciodată şansa de a învăţa ce trebuie să
fac. Ce este, de fapt, un conducător de familie eficace?”
Cu ce să încep pentru a răspunde la o astfel de întrebare? Am auzit
aceeaşi justificare de la prea mulţi bărbaţi. Tristeţea mărturisirii lor
liniştite şi totuşi disperate devine şi mai zguduitoare prin faptul că de
obicei ea vine cu opt sau zece ani prea târziu.
Un alt bărbat – îl vom numi John – trece pe la biroul meu să mă vadă.
Conversaţia noastră se concentrează asupra celor paisprezece ani de
căsnicie a lui cu o femeie „dominatoare” (după cum o descrie el) şi a
celor trei copii ai lui asupra cărora nu are nicio autoritate (după cum
afirmă el). El îşi frânge mâinile în timp ce îşi revarsă furia simţită faţă de
soţia lui care, spune el, îi subminează autoritatea de conducător al
căminului. El spune despre ea că este „îngustă la minte”, că totdeauna
 Introducere 13
critică tot ce face el la biserică şi că priveşte cu cinism toate visele lui de
viitor.
Reflectez la pledoaria lui John împotriva soţiei sale. Poate că l-aş
compătimi mai mult dacă nu aş fi învăţat cu mult timp înainte să ascult şi
varianta celeilalte părţi implicate.
A doua zi mă duc la soţia lui John. Ea începe să-mi împărtăşească
greutăţile primilor opt ani de căsnicie, când copiii erau mici. Absenţele
prelungite ale lui John de acasă erau exasperante. După o zi de muncă de
douăsprezece ore, John venea acasă extrem de epuizat, prost dispus,
nervos. Dacă copiii îl deranjau, cerându-i vreo permisiune sau vreo
informaţie, John era prea obosit pentru a le răspunde. El îi trimitea la
mama lor. Dar nu aşa se purta şi în afara căminului. John, observă soţia
lui cu o urmă de amărăciune, a fost în diferite perioade de timp
preşedintele de comitet şi conducătorul programelor din cadrul serviciilor
divine din biserica noastră.
Limba ei ascuţită, tendinţa de a submina puţinele lui directive şi
înclinaţia ei de a-şi bate joc de promisiunile lui sunt rezultatul prea
multor ani în care soţul ei nu a făcut nimic. În primii ani, când o
conducere eficace ar fi fost esenţială, John şi-a neglijat rolul, spune ea.
Cineva trebuia să facă planuri şi să ia decizii finale, şi cum John era
dezinteresat, a făcut ea toate acestea. Astfel, o soţie şi-a format obiceiul
de a-şi afirma autoritatea şi de a lua decizii, depăşind mult limita
cuvenită.
Nu este uşor, observă ea, să elimini efectele a paisprezece ani de viaţă
într-un anumit stil. Şi ea are dreptate! John îi cere prea mult soţiei sale
atunci când are pretenţia la un nou stil de conducere. John şi soţia lui sunt
în impas. Fiindcă a abdicat odată de la responsabilităţile lui, nu-i va fi
uşor să inverseze rolurile pe care le joacă el şi soţia lui şi să realizeze o
relaţie mai normală.
Simptomele bolii acestei familii, veche de paisprezece ani, se văd în
toată casa. Copiii, de exemplu, au învăţat – aşa cum fac toţi copiii – să
exploateze fisurile din conducerea familiei. Exploatând conflictul dintre
tată şi mamă, ei au realizat un sistem prin care pot cunoaşte exact
momentul şi persoana căreia pot să i se adreseze pentru a obţine un
răspuns favorabil.
Fiica lui John a învăţat că linguşirea şi afecţiunea îi dau tatălui ei o
stare de spirit în care nu poate rezista niciunei rugăminţi pe care ea i-o
adresează, pentru a obţine bani, o permisiune, sau eliberarea de o
responsabilitate. Când soţia lui John află că el şi-a dat prosteşte
14 Un tată eficace
consimţământul, este foarte probabil că ea îi va anula decizia. Ca urmare,
fiecare este tulburat: fiica, fiindcă planul ei este răsturnat, soţia, fiindcă
este înspăimântată de lipsa de înţelepciune a soţului ei, şi John însuşi,
fiindcă se simte provocat, trădat şi ineficace.
Mai târziu am încercat să-i arăt lui John că aceste lupte, care îl
exasperează, nu sunt simple ciocniri ale unor personalităţi. Mai degrabă
sunt rezultatele cumulate ale celor paisprezece ani de greşeli succesive de
conducere. I-au trebuit atât de mulţi ani ca să-şi ducă familia la o astfel
de dezordine; s-ar putea să treacă un număr de ani până când va putea să
schimbe situaţia. Dar el nu înţelege: John este sigur că undeva trebuie să
fie un „buton” pe care-l poate apăsa, o formulă care poate fi aplicată
simplu, şi totul să fie într-o clipă în ordine. John nu poate sesiza faptul că
există principii precise pentru o conducere eficace a familiei, principii
care trebuie să acţioneze chiar de la începutul vieţii de familie.
„De ce nu mi-a spus nimeni aceste lucruri cu mult timp în urmă?” –
întreabă John în final.
„Poate că ţi le-a spus cineva”, îi răspund eu, „dar tu nu ai fost dispus
să asculţi. Poate că ai fi putut învăţa ceva despre ceea ce trebuie să faci
acasă din funcţiile tale de preşedinte de comitet sau din ceea ce faci la
serviciu. Nu fi prea aspru cu soţia ta, care a trebuit să înveţe să-ţi repare
greşelile”.
Fie că dai testul pe o mare înfuriată, fie în încleştarea luptei familiale,
în camera de zi a unei case confortabile, vine timpul când vei da
socoteală. Rezultatele stilului tău de conducere vor apărea mai devreme
sau mai târziu.
„Totdeauna i-am învăţat pe copiii noştri...” spune capul familiei
George Jaeger. Şi afirmaţia lui s-a dovedit a fi adevărată în noaptea în
care au avut de înfruntat o situaţie grea. Dar iată-l pe John: „De ce nu
mi-a spus cineva?” Bietul John!
 Capitolul 1
O deficienţă tipic omenească

Revista Newsweek a relatat povestea în câteva paragrafe concise. În

timp ce unele dintre cuvinte indicau statistici aride, altele prezentau
împrejurări care produc lacrimi.
Când industriaşul vest-german Friedrich Flick a murit, el a lăsat în
urmă o avere persoanlă estimată la 1,5 miliarde de dolari, un imperiu de
afaceri care îngloba în întregime sau parţial aproximativ trei sute de firme
şi o reputaţie de a fi fost poate cel mai dur şi cel mai şiret magnat care a
operat vreodată pe scena de afaceri germană. Flick se dedicase în
întregime muncii sale (el şi-a înmormântat soţia la ora trei după-amiază,
într-o zi a anului 1966, iar două ore mai târziu era înapoi la biroul său),
dar spre deosebire de alţi industriaşi germani cum au fost Alfred Krupp,
Robert Bosch şi Ernest von Siemens, el de fapt nu făcea nimic; el pur şi
simplu unea companii. „Totdeauna a făcut mişcările cele mai potrivite”, a
rezumat uimit un observator. „El a fost Bobby Fischer al lumii
industriale”.
La moartea lui, imperiul Flick genera vânzări anuale de peste trei
miliarde de dolari. Dar în ciuda enormei lui puteri şi bogăţii, bătrânul a
avut o deficienţă foarte caracteristică omului: el nu şi-a putut conduce
familia. Săptămâna trecută, lupta familiei Flick pentru imperiul
bătrânului domn i-a făcut pe angajaţi, bancheri şi politicieni să se
cutremure deopotrivă la gândul eventualului impact pe care aceasta l-ar
putea avea asupra economiei vest-germane.1
Dilema domnului Flick este dramatică. El a putut să „unească
companii”, dar n-a fost în stare să-şi modeleze propria familie. Toţi
experţii au avut de luptat pentru a face faţă cioburilor lăsate în urmă de
eşecul lui Flick ca tată. Ce deficienţă tipic omenească!
Greşelile lui Flick ca tată de familie scot în evidenţă o observaţie
justă, şi anume că succesul într-un domeniu al vieţii nu garantează
eficacitatea în activitatea de tată în familie. Flick a înregistrat succese la
birou şi a eşuat total acasă.
Domnul Flick nu este unic. Sunt atleţi care au doborât recorduri pe
teren şi şi-au distrus familia acasă. Pastori sau preoţi care au întocmit
programe deosebite, au mărit numărul de ascultători, au ţinut predici
fermecătoare, dar performanţa lor ecleziastică a fost un eşec ruşinos
16 Un tată eficace
acasă. Pe scurt, a fi un conducător eficace al unui cămin este o aventură
unică, prioritară şi stimulatoare. Am face bine să vedem despre ce este
vorba şi din ce cauză a eşuat Flick.
Ni se va cere o definiţie a conducătorului de familie sau a conducerii
unui cămin. Oamenii vor o definiţie compusă din douăzeci şi cinci de
cuvinte, iar eu mă zbat să le-o ofer. În cele din urmă izbucnesc: „Defini-
ţi-mi un fundaş. Cu ce se poate începe? Vreţi să vorbiţi despre calitatea
conducătorului de a-şi atrage simpatia celorlalţi? Sau despre un braţ
puternic? Sau despre capacitatea de a lupta? Sau ar trebui să facem o
descriere oficială: poziţia lui pe teren, limitele între care se poate mişca şi
lucrurile pe care le poate face şi cele pe care nu le poate face? Poate două
mii cinci sute de cuvinte!”
Probabil că am putea începe definiţia conducerii eficace cu
recunoaşterea faptului că e nevoie de ordine în relaţiile din familie, atât
înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor din jurul nostru. Oamenii care
locuiesc aproape unii de alţii trebuie să se plaseze într-un anumit plan,
altfel vor fi conflicte şi haos. Nişte familii aflate în dezordine creează
comunităţi în dezordine. Astfel, Dumnezeu a ales în mod suveran o
persoană în familie care să creeze şi să menţină ordinea necesară. Există
atât un sens pozitiv, cât şi unul negativ al acestei conduceri.
În sensul său pozitiv, conducerea eficace este menită să-i aducă pe
oameni la maturitate, la atingerea potenţialului lor uman maxim.
Conducătorul caută condiţiile în care fiecare persoană din familia sa
poate creşte pentru a deveni ceea ce Dumnezeu a făcut-o să fie. Dar în
sensul negativ, conducerea eficace înseamnă impunerea ordinii atunci
când lipseşte voinţa de a se integra în procesul de relaţii, o atitudine care
face viaţa tuturor nefericită.
Capul căminului – la fel ca şi păstorul din Psalmul 23 – poartă un
toiag şi o nuia: toiagul pentru salvare şi pentru indicarea direcţiei, nuiaua
pentru disciplină şi constrângere. Când amândouă sunt folosite cu
pricepere, există stabilitate în relaţii şi un proces constant de creştere.
Când ambele nu sunt folosite sau sunt folosite greşit, apare dezordinea şi
indisciplina printre oile păstorului şi membrii familiei tatălui.
Dacă vrem să înţelegem pe deplin necesitatea acestei nuiele şi a
toiagului, trebuie să aruncăm o privire rapidă înapoi asupra câtorva
pasaje de la începutul Bibliei. În primele două capitole ni se dezvăluie un
tablou al vieţii aşa cum a fost ea la început.
În starea sa iniţială, spune Biblia, omul era fără păcat. Aceasta
înseamnă că el nu avea nimic în viaţa lui care ar putea fi descris ca
 O deficiență tipic omenească 17
imperfecţiune sau boală spirituală. Menirea lui era să descopere ce a
făcut Dumnezeu în lume. El era acolo ca să se bucure de ea, s-o
stăpânească şi s-o folosească. Chiar actul descoperirii şi al stăpânirii Îl
glorifica şi Îi era plăcut lui Dumnezeu.
Dar totul a deraiat când omul a păcătuit. Relaţiile au fost distruse la
toate nivelele. Primul om a intrat în conflict cu Dumnezeu şi s-a ascuns
de El cu jenă şi teamă – cu alte cuvinte, cu vinovăţie. În om s-au
dezvoltat conflicte interioare, şi simptomele unui război interior –
durerea, teama, îngrijorarea, frustarea interioară – îl torturau. A început
să vină în conflict cu cei din jurul lui; a izbucnit o competiţie cruntă. El
i-a învinovăţit pe alţii pentru nenorocirea lui. Viaţa s-a schimbat dintr-o
viaţă de pură descoperire într-una dominatoare, fiecare căutând numai
ceea ce era cel mai bun pentru persoana numărul unu – eu!
Cuvântul care pare să caracterizeze toate aceste relaţii care au fost şi
sunt în mişcare încă de pe vremea Grădinii este răzvrătirea. Schimbarea
de la o persoană sociabilă la una răzvrătită: un stil de viaţă amar şi o
dezamăgire pentru Dumnezeu. Dacă acele impulsuri de răzvrătire nu sunt
verificate, va fi numai exploatare şi distrugere. O continuă luptă pentru a
fi la vârf, pentru dominare şi oprimare. Puţini regi – mulţi sclavi.
Noi avem în interiorul nostru impulsuri de răzvrătire, şi ele trebuie să
fie înăbuşite cu orice preţ. O primă modalitate de a face acest lucru este
să ne folosim de structurile comunităţii omeneşti. Familia este exemplul
cel mai bun. Ea îi leagă pe oameni împreună prin dragoste, dedicare,
nevoi reciproce şi autoritate. În echilibrul lor de relaţii, instinctele de
răzvrătire ale fiecărui individ sunt stopate, şi se dezvoltă diverse genuri
de responsabilitate şi comportare pozitivă. Dacă familia este un grup de
fiinţe umane legate astfel laolaltă, tatăl este cel care reprezintă nodul
unde se întâlnesc capetele tuturor firelor.
Din punctul de vedere al părţii pozitive a experienţei, tatăl este capul
unei unităţi de oameni porniţi la explorarea vieţii şi a tuturor lucrurilor pe
care Dumnezeu le-a aşezat în lume pentru ca noi să le descoperim şi să
ne bucurăm de ele. Din punctul de vedere al părţii negative a experienţei,
el este acela care înăbuşă răzvrătirea naturală şi îi împiedică pe membrii
familiei să se rănească pe ei înşişi şi pe alţii. Nu există un mai mare
privilegiu sau responsabilitate.
Aici este punctul în care domnului Flick i-au scăpat câteva lucruri de
bază. Fascinat de dimanica industrială, el a pierdut din vedere rolul său
de tată. Toţi banii săi şi abilitatea de a conduce nu au putut face ceea ce
ar fi făut conducerea unui tată eficace. Consilierul de afaceri Peter
18 Un tată eficace
Drucker l-ar fi numit pe Flick o putere executivă eficace, dar Biblia l-ar
numi un tată slab. Flick nu e singur; el are mulţi prieteni.
El are prieteni şi în Biblie, de exemplu. Cel mai mare rege al Israelului
ar fi putut împărtăşi ceva din nenorocirea magnatului industrial. Şi el a
fost o putere executivă eficace – în palat. El a putut să ridice armate, să le
comande şi să le conducă în victorii uluitoare. El a construit cetăţi şi a
scris poezie plină de pătrundere, dar a lăsat în urmă un grup de fii şi fiice
care s-au ridicat împotriva a absolut tot ce a susţinut el. Divizarea geo-
politică a regatului Israel poate fi atribuită eşecului lui David în căminul
său. El a avut o deficienţă omenească: nu a fost un tată eficace.
Numiţi-o „operaţiunea toiagului şi a nuielei”, sau „a fi capul casei
tale”; aceasta înseamnă a fi un tată eficace. Pare atât de simplu, dar
tragedia este că tu probabil n-ai fi reuşit să câştigi încrederea lui David şi
să-l convingi că în calitate de tată va eşua. El nu te-ar fi ascultat. Era prea
ocupat să-şi construiască armate şi drumuri. Măcar dacă i s-ar fi putut
spune că există câteva principii de bază pentru a fi capul propriei case.
Cine ştie? Israel ar fi putut fi îndreptat în altă direcţie. Noi nu ştim dacă
cineva a încercat sau nu să-i vorbească despre aceste probleme de
familie.
E o vorbă care spune: „Tu nu poţi face nimic pentru strămoşii tăi, dar
poţi face ceva pentru urmaşi”. Şi acest lucru intenţionez să-l fac eu. Dă
mâna cu mine şi vom medita împreună la principiile conducerii familiale
eficace.
 Primul principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că am

stabilit în mod deliberat că a crea condiţii în casa mea care să-i
stimuleze pe copiii mei să crească până la atingerea potenţialului lor
omenesc deplin este una dintre cele mai înalte priorităţi ale vieţii mele.

Capitolul 2
„Nu este un război fals“

Istoricii l-au numit „război fals”, o pauză în acţiunea militară, pe la

începutul celui de-al doilea război mondial, când niciuna din părţi – axa
sau aliaţii – nu a folosit prea mult arme de foc împotriva celeilalte.
Armatele stăteau pe loc, iar naţiunile se ameninţau reciproc pe cale
diplomatică. Datorită faptului că era atât de puţină acţiune pe front, civilii
din spatele liniilor erau tentaţi să slăbească vigilenţa. Din punctul lor de
vedere nu păreau să fie motive de îngrijorare. Dar ei greşeau; noi ştim
acum că războiul cel fals n-a fost chiar atât de fals. De fapt, era doar
liniştea dinaintea unei furtuni numite blitzkrieg (războiul fulger), o serie
de explozii germane asemănătoare cu fulgerul, atât pe pământ, cât şi în
aer, care au distrus practic toată maşina de război a forţelor aliate.
Eu cred că mentalitatea „războiului fals” descrie starea mea din
dimineaţa aceea de sâmbătă când s-a născut fiul nostru, Mark. Cum mă
uitam la corpul lui micuţ pentru prima oară, mi-era imposibil să cred că
viaţa lui putea fi, de fapt, o pradă asupra căreia diferite forţe ar putea
lupta ca să câştige influenţă.
Am stat alături de soţia mea tot timpul cât a durat naşterea biologică,
şi noi amândoi am fost martorii celui mai spectaculos eveniment al vieţii
– naşterea unui copil. Din corpul lui Gail a apărut un băiat sănătos, iar
noi doi n-am fi putut simţi o satisfacţie mai mare – Gail că a trăit
naşterea; eu că n-am leşinat în sala de naşteri! Părăsind spitalul o oră mai
târziu pentru a începe să transmit telefonic vestea membrilor familiei
răspândiţi peste tot, meditam la misterioasa situaţie de a fi tată. Eu însumi
aproape că mai eram un băiat; ce puteam eu şti despre cerinţele unei
paternităţi eficace? Şi cum puteam eu pricepe realitatea că existau
mişcări, filozofii, o diversitate de negustori ambulanţi şi vânzători care
vor încerca să-l atragă pe Mark departe de mine şi de stilul de viaţă în
care cred.
20 Un tată eficace
Într-un fel a fost ca un război fals – cel puţin în primii doi ani. Cred că
instinctele mele protectoare au fost, probabil, diminuate datorită faptului
că erau prea puţine intervenţii din afară; Mark era cu totul al nostru.
Puţinii oameni din afară care petreceau un timp cu fiul nostru erau aleşi
cu grijă de mama lui sau de mine însumi. Nu a fost deci o problemă să-i
asigurăm un cămin unde rareori se aude un cuvânt descurajator sau orice
fel de cuvânt jignitor ori distructiv.
Fără îndoială, au fost necesare de timpuriu eforturi părinteşti, dar
acestea aveau un caracter tipic: probleme de respect pentru autoritate şi
proprietate, supunere (imediată, fără amânare), deprinderea de a folosi
oliţa şi pretenţia de a spune adevărul.
În general, noi am reuşit – în limitele naturii păcătoase – să stabilim
nişte tipare de relaţii care ne erau confortabile. Îmi mărturisesc naiva şi
prematura mea bănuială că a fi tată nu era un lucru chiar atât de
formidabil.
Dar orice bărbat cu experienţă mi-ar fi putut spune că eram hipnotizat
de acea perioadă din viaţa lui Mark care avea aspect de război fals. Şi ar
fi avut dreptate. Nu prea eram pregătit pentru acel „război fulger” care a
izbucnit în familia noastră, ţintind direct spre fiul nostru. Fulgerele
veneau cu o furie crescândă odată cu stabilirea de prietenii în vecinătate,
cu şcoala, televiziunea şi tonul general al unei societăţi care are mai mulţi
bani şi mai multe lucruri decât ştie să stăpânească şi să folosească în mod
profitabil. Când Mark avea cinci ani, eu eram un tată cu cicatrici; ştiam
că am în mâini un război adevărat.
Şi cum face omul faţă războiului adevărat? Un element al societăţii
noastre religioase a hotărât că cea mai bună modalitate de a înfrunta
atacul mutilator este să oprim ceasul. Unii taţi au ridicat ziduri în jurul
familiilor lor, au făcut din comunităţile lor nişte locuri izolate de lume.
Progresul a fost declarat nociv, iar noile stiluri de îmbrăcăminte,
transport, educaţie şi distracţie au fost declarate ilegale. Acest mod de
viaţă poate oferi protecţie într-o oarecare măsură, dar eu sunt convins că
viaţa din spatele acelor ziduri nu este superioară celei din afara lor.
O altă modalitate de a reacţiona la ameninţările din afara familiei este
crearea unor reguli de neclintit şi a unei discipline rigide care pot fi la fel
de impenetrabile ca şi zidurile de cărămidă. Din această perspectivă,
absolut orice lucru din lume devine suspect; este puţină bucurie acolo.
Când văd oameni care au o carte de reguli la fel de groasă ca un ghid
telefonic, îmi aduc aminte de zilele copilăriei mele, când mama mă ducea
la raionul pentru copii de la magazinul lui Marcy. Chiar în momentul
 „Nu este un război fals” 21
când mă pregăteam să plec într-o plimbare plină de dorinţe printre
jucării, mama îmi amintea cu severitate: „Să nu atingi nimic!” Pentru
copiii care trăiesc într-o familie unde totul se orientează în jurul regulilor,
unde totul este însoţit de un „nu atinge”, viaţa este foarte asemănătoare
cu experienţa mea din magazinul de jucării. Priveşte doar şi tânjeşte, dar
nu atinge; să nu te bucuri niciodată!
Eu cred că cei care înalţă ziduri şi cei care stabilesc reguli sunt
extremişti în concepţia lor despre lume. Dar extrema opusă poate fi la fel
de periculoasă. Iată un tată care tratează viaţa în lume ca şi cum n-ar
exista niciun rău. Atitudinea lui îngăduitoare nu vede nicio ameninţare,
nu lansează niciun avertisment şi nu se aşteaptă la nicio consecinţă
nefavorabilă. „Eu vreau ca fiul sau fiica mea să aibă parte de orice
împrejurare favorabilă care există”, spune un tată. „Ei să-şi aleagă acele
credinţe şi stiluri de viaţă care li se potrivesc cel mai bine”.
Undeva între aceste două poziţii extremiste există o perspectivă care
are sens. Desigur, civilizaţia nu este în întregime rea, şi partea de realitate
din lume pe care o putem descoperi şi de care ne putem bucura ne
dezvoltă gândirea. Dar tatăl care nu a sesizat că viaţa în această epocă
seamănă mult cu traversarea unui câmp minat în timpul războiului ar face
mai bine să se pregătească pentru nişte pierderi grele. Îmi amintesc că am
văzut undeva o fotografie de război înfăţişând un grup de bărbaţi care
traversau un câmp foarte minat. În fruntea lor se afla un specialist care
duce un detector de mine. O parte din teren este evident sigură, dar alte
părţi sunt presărate cu arme ucigătoare. Urmaţi-l pe conducător, spune
fotografia, şi veţi rămâne în viaţă.
Apostolul Pavel i-a avertizat fără menajamente pe creştinii din Efes că
viaţa în lume poate fi o bătălie grea. Duşmanul sufletului omenesc, a spus
el, nu este totdeauna vizibil. Dimpotrivă, el este adeseori invizibil,
luptând din tranşee care, la prima vedere, par a fi atrăgătoare şi
folositoare. Sfatul apostolului Pavel: fiţi pregătiţi, treji şi echipaţi pentru
a rămâne în picioare. Corintenilor le-a spus că noi ar trebui să cunoaştem
totdeauna planurile duşmanului. Petru a fost de aceeaşi părere în epistola
sa şi l-a descris pe duşman ca fiind asemănător cu un leu care rage,
„căutând pe cine să devoreze”. Aceşti bărbaţi nu se ţineau de glume. Şi
nu aveau fantezie de paranoici. Ei toţi erau conştienţi că supravieţuirea
spirituală necesită un efort dramatic.
Un tată eficace ia de asemenea în serios aceste lucruri şi îşi
obişnuieşte ochiul să facă distincţie între lucrurile care vor zidi şi cele
care vor distruge vieţile copiilor săi. El începe să observe anumite
22 Un tată eficace
aspecte ostile care se repetă în diverse zone ale vieţii şi care necesită o
conştiinţă trează şi sensibilă, pentru ca să nu apară chiar printre lucrurile
bune elementele distructive care erodează şi apoi sfâşie sufletele copiilor
săi.
Un detector de mine spirituale ar putea înregistra câteva lucruri
capabile să explodeze în viaţa unei familii. Am început, de exemplu, să
observ că este nevoie de enorm de multă înţelepciune chiar şi pentru
citirea ziarului cotidian. Deoarece publicistul trebuie să tipărească
articole care se adresează majorităţii cititorilor, coloanele tind să includă
doze mari de subiecte despre oameni pe care societatea noastră îi
consideră sclipitori şi admirabili. Cel mai frecvent, de aceea, ziarul
cotidian include interviuri şi descrieri ale unor bărbaţi şi femei care se
mândresc cu aşa-numitul „stil liber”. Săptămâna trecută, un articol de
fond a prezentat o femeie din înalta societate din New York care pretinde
că are o căsnicie fericită şi că aventurile ei amoroase erau cunoscute şi
aprobate de soţul ei, care la rândul lui se bucura şi el de aceleaşi
privilegii. Articolul este scris în termeni amorali, fără să emită nicio
judecată – poate chiar implicând ideea că dacă toţi ar vrea să încerce o
astfel de viaţă, noi toţi am fi mult mai sănătoşi din punct de vedere
emoţional. De fapt, fidelitatea este prezentată ca un fel de „egoism”. Cu
greu trece o săptămână fără detalii despre vreun cuplu de la Hollywood
care trăiesc împreună, cresc copii în afara căsătoriei şi sugerează că ar
putea şi alţii să încerce. Să nu uităm, şi copiii noştri pot citi aceste lucruri.
Morala sexuală nu este singurul domeniu în care presa dă tonul,
zicând: „Toată lumea procedează aşa: de ce să nu fac şi eu la fel?”
Paginile cu rubrica sportivă sunt mereu dominate de spiritul paralizant al
criticării atleţilor care au fost slabi pe teren cu o zi înainte, sau a
antrenorilor care sunt făcuţi ţapi ispăşitori pentru o partidă pierdută. Ca
rezultat, fiinţele umane sunt sfâşiate. Nu putem să subestimăm efectul
perfid pe care îl au asupra tinerilor spectatori unele cuvinte care îi
etichetează pe jucători drept „bătrâni” la vârsta de treizeci şi cinci de ani,
cerându-le scalpurile pentru o minge ratată şi, pe de altă parte, ridicându-i
în slăvi atunci când calcă regulile şi reuşesc să scape de consecinţe.
Întreaga mentalitate îi spune ceva membrului tânăr al familiei, care învaţă
un nou mod de gândire şi evaluare. Să privim acum paginile ziarelor:
aceeaşi concepţie persistă, numai că acum atacurile îi desfiinţează pe
politicieni, educatori şi conducătorii religioşi.
Televiziunea începe de unde a terminat ziarul şi intensifică totul în
culori vii atunci când intră în casele noastre. Situaţiile de comedie
 „Nu este un război fals” 23
inocentă sunt numai un exemplu al deteriorării subtile dintr-o imagine
globală a devenirii umane. Mary Tyler Moore a fost o favorită a familiei
noastre, până când scenariştii – aflând probabil de afecţiunea familiei
noastre – au hotărât că povestea are nevoie de puţină indecenţă. Am
început să o vedem pe Mary în scene care atentau la conceptele morale
fundamentale, şi acestea au devenit tot mai frecvente. Bănuiesc că ceea
ce a stricat totul a fost faptul că Mary cea de la început ne-a creat un gust
atât de plăcut. Dar noua Mary ne-a înşelat: ea ne-a câştigat loialitatea, iar
acum îi trădează sistematic pe aceia dintre noi care am vrea să râdem
împreună cu copiii noştri de ceva cu adevărat sănătos.
O carte întreagă n-ar fi suficientă pentru a demasca mesajele subtile
transmise prin unde aeriene familiilor noastre. Filmele seriale descriu un
şir de relaţii rupte şi deformate; unele spectacole ne comunică ideea că
obiectele materiale sunt foarte de dorit şi că multe lucruri sunt gratuite şi
ne pot parveni uşor; violenţa de orice fel tinde să îi anestezieze pe copiii
noştri şi pe noi înşine ca să nu mai simţim adevărata oroare a suferinţei şi
a morţii.
Acestea sunt câteva dintre modalităţile prin care mijloacele de
informare în masă creează un câmp de luptă pe care trebuie să lupte tatăl
eficace. Rezolvarea nu constă în anularea ziarului sau interzicerea
televizorului. Unii au încercat acest lucru şi nu au reuşit. Singura soluţie
este să fim conştienţi şi să participăm activ la evaluarea alternativelor şi
la alegerea producţiilor sănătoase ale mass-media. Ce tată care îşi iubeşte
familia ar permite oricărei persoane necunoscute să intre în casa lui fără
oprelişte? În această epocă a mijloacelor de comunicare, funcţia lui de
portar se extinde şi asupra celor care intră în casă prin publicaţii sau pe
calea undelor.
Mulţi taţi au de înfruntat şi a doua zonă de luptă, iar aceasta este un
rezultat al lumii industriale. O vom numi problema tatălui absent. El este
exact ceea ce implică termenul: plecat de acasă prea mult timp. Noi nu
putem întoarce timpul înapoi, dar o privire rapidă asupra tatălui din epoca
agricolă ne-ar putea ajuta să vedem în ce impas ne găsim. Familia
fermierului lucra împreună, iar tatăl avea posibilitatea să vadă totul.
Copiii nu-l vedeau pe tatăl lor numai seara, odihnindu-se (dacă găsea o
ocazie), ci îl vedeau şi cum se comporta în situaţii de tensiune şi stres.
Dacă vaca lovea cu piciorul găleata cu lapte, copiii erau probabil de faţă
şi puteau evalua reacţia tatălui. Dacă o furtună cu grindină distrugea
recolta, ei îi împărtăşeau durerea. Ei erau cu el în timpul naşterii,
îngrijirii, hrănirii şi morţii animalelor.
24 Un tată eficace
Această permanentă comuniune familială modela stilul de viaţă al
fiecărui copil. Dar prezenţa permanentă pur şi simplu nu mai există în
majoritatea familiilor. Deoarece un tată pleacă de acasă în orele timpurii
ale dimineţii, rolul său productiv în lume, reacţiile lui personale în situaţii
de stres, relaţiile lui cele mai grăitoare sunt toate ascunse de ochii
copiilor. În acele perioade când ei ar putea învăţa cel mai mult, el este
absent. Timpul care îi rămâne din zi este de obicei marcat de oboseală şi
lâncezeală, iar prospeţimea potenţială a relaţiei părinte–copil este
pierdută. În acest nou sistem de viaţă, pe care noi l-am aranjat pentru noi
înşine, munca comună a diferitelor generaţii aproape că nu mai există.
Viaţa de cămin care rezultă de aici este orientată spre odihnă – căminul
este locul unde noi toţi venim să ne relaxăm, să mâncăm, să dormim.
(Adică toţi cu excepţia gospodinei). Epicentrul creativităţii şi al
productivităţii a fost transferat de acasă la birou, la şcoală şi la piaţă.
Acest lucru nu poate să nu diminueze semnificaţia căminului.
Poate cel mai grotesc exemplu de tată absent este noua rasă de
ingineri, oameni de ştiinţă sau militari de carieră care muncesc în condiţii
de severă securitate naţională. Acest tată nu numai că este absent în
termeni de timp şi loc, dar el este absent şi în sensul că familia lui nu are
nici cea mai vagă idee despre ceea ce lucrează el pentru a-şi câştiga
existenţa. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte, există zeci de submarine
sub ocean, care vor rămâne acolo până la nouăzeci de zile odată. Acasă,
copiii nu ştiu – şi niciodată nu vor şti – în ce parte a lumii se află în acel
moment taţii lor marinari, iar mamele lor nu ştiu nici ele mai mult. Tatăl
absent creează în casă o tensiune de mare voltaj, obligând-o pe mamă
să-şi asume responsabilităţile care nu ar trebui să fie ale ei, iar pe copii îi
lipseşte de acele legături cu tatăl lor de care ei au teribil de mare nevoie.
Mă bucur că există educaţie publică în şcoli, dar, ca tată, am învăţat că
şi acesta este un domeniu care trebuie supravegheat, deoarece implică
conflicte potenţiale. Educaţia, ca forţă majoră în societatea noastră, a
depăşit de mult graniţele activităţii şcolare: citire, scris şi aritmetică.
Întinzându-se asupra unor largi sfere de interes uman, educaţia publică
oferă acum copilului experienţe în orice domeniu, de la instruire sexuală
până la orientare profesională, de la teorii cu privire la propria sa origine
până la speculaţii cu privire la destinul său.
Un tată îmi descrie dispariţia totală a comunicării dintre el şi fiica lui.
În timp ce reconstituim fazele prin care au trecut relaţiile lor, el spune:
„Deodată mi-am dat seama că activităţile şcolare au pus stăpânire pe
viaţa ei. Avea repetiţii de orchestră de la şapte dimineaţa până când
 „Nu este un război fals” 25
începeau orele, apoi avea antrenament sportiv până la vremea cinei, iar la
urmă teme de casă serioase până la miezul nopţii. Mi-a fost uşor să-i
permit să-şi ocupe programul cu orice altceva, numai cu mine nu. Între
timp, eu mi-am văzut de treburile mele”.
De aceea, dacă cineva acuză instituţiile de învăţământ că-şi depăşesc
aria de influenţă cuvenită, educatorii ar putea pe bună dreptate să
învinuiască familia neglijentă. Se poate simţi un cerc competitiv care se
învârte din ce în ce mai repede, din ce în ce mai strâns. Cu cât familia îşi
abandonează mai mult copiii, cu atât statul este mai dispus să intervină şi
să-şi asume responsabilitatea.
A fost fără îndoială cutremurător momentul când mi-am dat seama că
îmi predau copiii în mâinile unor instructori pe care nu-i cunoşteam
personal. Cinci zile pe săptămână şi cele mai bune şase sau şapte ore din
fiecare zi aparţin unor oameni pe care de-abia îi cunosc. Prin chiar natura
lucrurilor, cuvântul lor, opiniile lor, valorile lor sunt adesea lege. Copiii
tăi, ca şi ai mei, vor fi bombardaţi cu discuţii, lecturi, gândire şi
exploatare din care omul crede că orice realitate, orice materie are o bază
divină.
Forţa subtilă a unei influenţe educaţionale nelimitate a început să-mi
devină evidentă atunci când fiica noastră a venit acasă de la o lecţie de
scriere în clasa a doua. Gail se uita peste umărul ei în timp ce făcea nişte
exerciţii de scriere. Când mama a început să corecteze felul cum Kristen
scria o anumită literă, fiica noastră, în vârstă de şapte ani, s-a întors spre
mama ei cu oarecare nerăbdare şi a spus: „Învăţătoarea mea ne-a spus că
părinţilor noştri nu le va plăcea cum scriem această literă, dar că noi
trebuie să facem aşa cum ne-a spus ea”. Un lucru minor, fără îndoială.
Dar era începutul unor contradicţii din ce în ce mai mari, prin care copiii
noştri pot fi învăţaţi că gândirea „sistemului” este mai importantă decât
cea de acasă. Acest lucru mă face să mă cutremur.
Dacă mai mergi încă alături de mine pe câmpul minat, nu
desconsidera efectul abundenţei. Pe măsură ce bunurile materiale ne sunt
tot mai disponibile, nevoia de relaţii şi de putere personală interioară
scade. Niciodată nu mi-am dat cu adevărat seama de efectul acestei
situaţii, până când, într-o seară, am avut un conflict cu fiul meu. Eram pe
cale de a-l exila în camera lui şi de a-i refuza comuniunea familiei pentru
seara aceea când, deodată, mi-a venit ideea că izolarea nu mai era chiar
acelaşi lucru ca pe vremea când eram eu băiat. Obligat să rămână în
camera lui, Mark se putea amuza cu radioul, cu casetofonul, cu un set
telegrafic pe care îl construia el, cu numeroase cărţi şi jocuri şi cu o trusă
26 Un tată eficace
de chimie pe care o primise de ziua lui. Nu este deloc o seară neplăcută,
m-am gândit eu. De fapt, dacă aceasta era o exilare, puteam să mă alătur
şi eu lui.
O lume care măsoară viaţa mai mult în termeni cantitativi decât
calitativi va avea un efect de neşters asupra spiritului copiilor. Un bărbat
a exprimat acest lucru astfel: „M-am zbuciumat mult gândindu-mă care
sunt lucrurile pentru care ne putem cu adevărat ruga în vremurile
acestea”. El are dreptate: puţini copii din America de Nord au fost
obligaţi vreodată să se roage pentru a avea mâncare pe masă în ziua
următoare. Puţini dintre ei se îngrijorează vreodată cu privire la haine;
mai degrabă îşi pot permite luxul de a fi preocupaţi de culoare şi model.
Cei mai mulţi sunt gata să arunce o piesă de îmbrăcăminte în stare
perfectă dacă cineva dintr-o încăpere misterioasă din partea de est a
oraşului New York spune că o modă nouă a depăşit-o pe cea veche. Un
tată care nu bănuieşte nimic poate fi determinat, cu şiretenie, să
cheltuiască bani, dacă nu impune o doctrină puternică de restricţii
economice.
Structura familiei noastre poate fi periclitată şi de un alt inamic
potenţial: cultura grupelor de aceeaşi vârstă. Structura societăţii noastre
i-a izolat pe oameni pe grupe de vârstă pentru o bună parte din timpul
fiecărei zile. Adolescentul, de exemplu, este despărţit de cei mai tineri
decât el şi poate pierde simţul responsabilităţii pentru relaţii raţionale. El
are puţine contacte – cu excepţia celor conflictuale – cu cei mai mulţi
adulţi. Interesul său este forţat să rămână pe orizontală – adică legat de
cei de o vârstă cu el. Cu ei găseşte el un fel de împlinire omenească, o
simpatie specială care izvorăşte din sentimentul că sunt oprimaţi de
părinţi. Popularitatea devine o problemă bazată pe criterii înspăimântător
de superficiale. Apar culturi întregi orientate spre anumite vârste,
identificate prin stilul de îmbrăcăminte, vocabular superficial şi
protocoluri sociale unice. Au crescut industrii care se adresează acestor
culturi pe grupe de vârstă. Staţii de radio transmit un anumit program
pentru o anumită grupă de vârstă. Forţa distructivă a grupelor de vârstă a
fost simţită de mulţi proprietari de magazine situate lângă un liceu. Astfel
de magazine au fost scoase în mod arbitrar din circuit numai fiindcă un
grup de elevi a hotărât că s-a terminat cu acele magazine.
Cu cât sunt mai puternice relaţiile orizontale, cu atât este mai slabă
unitatea pe verticală a familiei. Cele două nu pot coexista paşnic. Multe
familii au mers înainte cu ceea ce părinţii considerau a fi o experienţă
relaţională productivă, până când unul sau doi din copii au ajuns la
 „Nu este un război fals” 27
mijlocul adolescenţei. Deodată – uneori în decurs de numai câteva
săptămâni – au apărut rupturi în comunicare, ataşamente noi, iar tatăl şi
mama sunt năuciţi de faptul că odrasla lor pare să fie un nou gen de fiinţă
umană. Ce s-a întâmplat?
„Mă credeţi că nu am avut niciodată nici cel mai mic necaz cu ea?”
spune o mamă. „Apoi a venit luna septembrie, şi ea a început clasa a
noua. Cred că n-au trecut mai mult de câteva săptămâni, până când am
observat o schimbare în felul cum îşi purta hainele, în felul cum a început
să vorbească cu fratele ei mai mic şi cu genul de băieţi despre care
vorbea şi pe care îi admira. Fiecare discuţie degenera în ceartă; fiecare
sfârşit de săptămână devenea o criză care avea drept cauză locul unde
voia ea să meargă şi persoanele cu care voia să-şi petreacă timpul. Ea
ne-a distrus pe mine şi pe tatăl ei. Era ca şi cum am fi trăit cu o altă
persoană”. Descrierea nu este neobişnuită. Cultura grupelor de vârstă şi-a
făcut efectul de învrăjbire.
Ca urmare, nu am altă alternativă decât să numesc toată această
situaţie război. Prada este spiritul copilului meu, şi miza este mare.
Porniţi împotriva mea sunt aceia care vor să extragă banii, loialitatea şi
puternica energie creatoare pe care fiul sau fiica mea le pot avea de
oferit. În termenii dimensiunii eterne, prada este sufletul copiilor mei. Eu
nu sunt pregătit să fac vreun compromis sau să negociez. Până când
copiii mei sunt destul de mari şi de înţelepţi pentru a-i deosebi pe
prietenii lor de duşmani, eu deţin responsabilitatea de a conduce atât
apărarea, cât şi ofensiva în numele lor, demonstrând tot timpul cum şi de
ce fac lucrul respectiv pentru binele lor.
Un tată eficace nu are de înfruntat un război fals. Adeseori este un
conflict de junglă în care el trebuie să lupte cu şiretenia unei „gherile”
moderne, care în timpul zilei apare ca un prieten inocent, pentru ca
noaptea să devină un duşman înverşunat şi plin de curaj. Privirea mi se
reîntoarce la fotografia de război a conducătorului trupei, cu detectorul de
mine în mână, arătându-le calea. În spatele lui vin oamenii din trupa lui;
ei îl urmează fiindcă el are capacitatea de a discerne care este calea
sigură. Nu există paşi neatenţi; greşelile sunt fatale.
 Capitolul 3
Accept mandatul

Iosif. Tatăl pământesc al lui Isus. Cât ştim noi de fapt despre el? Să nu
fii prea surprins când vei descoperi, după ce ai reflectat puţin, că nu ştim
prea mult. Iosif este o figură destul de vagă. Ceea ce îl face mai mare
decât viaţa în minţile noastre este faptul că el este bărbatul din scena
naşterii sfinte şi că el a luat trei hotărâri importante – hotărâri care ar
strivi spiritul unui tată normal. Fiecare din acele hotărâri este concentrată
asupra unui aspect esenţial a ceea ce majoritatea bărbaţilor ar putea
considera că reprezintă paternitatea însăşi.
Dacă o sută de bărbaţi ar fi întrebaţi ce anume le vine mai întâi în
minte ca reacţie la cuvântul „paternitate”, cei mai mulţi se vor gândi
probabil la actul concepţiei. Dar nu-i spuneţi acest lucru lui Iosif! După
cum spune Matei, el n-a avut acest privilegiu. Biblia spune că sarcina
Mariei a fost provocată de Duhul Sfânt.
Să stăm o clipă şi să ne gândim la chinul lăuntric pe care trebuie să-l fi
avut de înfruntat Iosif în timp ce medita la cuvintele îngerului din vis.
Puţinele dovezi pe care le avem indică faptul că Iosif nu era un om
răzbunător sau violent. Chiar înainte de a fi convins că ceea ce îi spusese
Maria era adevărat, el a hotărât să nu facă din ea un spectacol public, ci
să rupă logodna lor cu cât mai puţin zgomot posibil. Dar când Cerul i-a
confirmat lui Iosif adevărul celor spuse de ea, el a acceptat cu încredere
rolul de tată al unui copil care nu era produsul seminţei lui dătătoare de
viaţă.
Nu-i vorbiţi lui Iosif despre planurile pe care le faceţi pentru viitorul
copilului vostru. În acele zile când cei mai mulţi taţi aveau privilegiul de
a le da un nume copiilor lor, Iosif a pierdut din nou. Cerul a avut grijă şi
de aceasta. „Iosif”, i-a spus îngerul, „Îl vei numi Isus, fiindcă El îi va
salva pe oameni din păcat”. Numele şi cariera copilului nu erau în
mâinile lui Iosif. Dacă Iosif ar fi avut o oarecare susceptibilitate cu
privire la ceea ce se întâmpla prin naşterea lui Isus, el ar fi ştiut că creştea
un băiat care urma să sufere şi să moară într-un fel urât. El a fost chemat
să-I fie tată unui băiat împotriva căruia toţi, probabil inclusiv unii dintre
prietenii lui Iosif, se vor întoarce în cele din urmă.
Nu-i vorbiţi lui Iosif nici despre alegerea unei case şi a unei
comunităţi, alegere care reprezintă un alt semn al paternităţii. A treia
 Accept mandatul 29
mare decizie pe care a trebuit s-o ia Iosif a fost aceea de a petrece primii
câţiva ani din viaţa lui Isus fugind dintr-un loc într-altul. Din nou îngerul:
„Du-te în Egipt şi stai acolo până când îţi spun eu...” Şi Iosif s-a dus în
Egipt cu soţia şi copilul său. Cine doreşte să trăiască în Egipt? Şi iarăşi
îngerul: „Acum te poţi întoarce în Israel”. Concepţie, carieră şi
comunitate (ca să prezentăm lucrurile în mod simplist) – toate lucrurile
despre care se poate crede că sunt semne ale unei paternităţi eficace. Dar
în cazul lui Iosif nu a fost aşa. Ce i-a rămas lui Iosif de făcut?
Vechea zicală: „Cum este tatăl, aşa este şi fiul” are nevoie de o
modificare când este vorba de Iosif. Ce-ar fi să spunem: „Cum este fiul,
aşa este şi tatăl”? Chiar dacă nu ştim multe lucruri despre Iosif, un lucru
este sigur. El a fost unul dintre cei mai eficace taţi ai Bibliei. Şi nu putem
scăpa din vedere faptul că acesta este un adevăr datorită faptului că Iosif
a fost ca şi fiul său. Ceea ce l-a făcut pe el eficace nu au fost elementele
obişnuite ale paternităţii, aşa cum am ilustrat deja, ci mai degrabă faptul
că Iosif a avut o ureche îndreptată spre Cer. Explicaţia este aceasta: Când
Cerul i-a vorbit lui Iosif şi i-a oferit mandatul de a fi tatăl pământesc al
Fiului lui Dumnezeu, el a acceptat. Şi după ce l-a acceptat, l-a purtat cu
sine pe tot drumul. Spre orice loc se îndrepta, toate păreau a-i fi ostile. În
chinul sufletesc al scandalului inevitabil atunci când comunitatea avea să
descopere că el se căsătoreşte cu o femeie gravidă. În călătoria dificilă
spre sud, de la Nazaret la Betleem, când a dus-o pe Maria, care urma să
nască, aproape două sute de kilometri pe un drum plin de hârtoape. În
zilele pline de teroare când clica paranoică care deţinea puterea în
Ierusalim s-a repezit asupra Betleemului şi l-a obligat pe Iosif să fugă în
altă ţară.
Există o anume calitate în Iosif, tatăl unui băiat despre care se spune:
„Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea
lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Lc.2:52).
Aceste cuvinte spun la fel de mult despre tată ca şi despre tânărul în
maturizare care a crescut în mijlocul familiei ce I-a dat naştere. Iosif nu a
trăit să-L vadă pe Isus în plinătatea servirii Sale. Dar în acel ciudat mister
al omului-Dumnezeu, care a fost Isus Cristos, vedem trăsături care
proveneau atât de la tatăl Său pământesc, cât şi de la Tatăl Său ceresc.
Atitudinea lui Isus faţă de mama Sa (de fapt faţă de toate femeile),
capacitatea Sa de a veni în contact cu tot felul de oameni şi mâinile Lui
pline de putere care puteau atinge, vindeca sau edifica – toate acestea
spun ceva despre tatăl Său. Eu îl cinstesc pe Iosif pentru că a fost un tată
eficace. El a cunoscut adevărata esenţă a paternităţii: acceptarea
30 Un tată eficace
mandatului Cerului şi crearea unui climat familial în care Spiritul lui
Dumnezeu să-Şi poată face lucrarea suverană.
Am o bănuială puternică că Iosif poate fi un model pentru toţi taţii. El
este o mângâiere pentru bărbatul care simte că multe dintre împrejurările
care îi influenţează familia sunt complet în afara controlului său. Iosif ne
spune ceva: Ascultaţi! El spune că un tată eficace cântăreşte pericolele şi
ocaziile favorabile, îşi îndreaptă urechea spre Cer şi se străduieşte în
fiecare zi să le asigure copiilor condiţiile cele mai bune pentru a creşte ca
să devină adulţi maturi, pentru a fi ceea ce vrea Dumnezeu să fie ei.
„Când Iosif s-a trezit... el a făcut ceea ce îi poruncise îngerul”. Orice
altceva este de importanţă secundară.
Ceea ce ilustrează Iosif este fundamental: există taţi şi există „taţi
eficace”. Primul element care separă aceste două categorii este momentul
când ei hotărăsc în mod conştient că a fi un tată eficace implică un mod
de viaţă plin de preocupări. Ei acceptă mandatul Cerului exact aşa cum a
făcut Iosif. Ei înfruntă problemele, inamicii potenţiali şi aud apelul.
„Bine, voi face”, răspund ei şi îşi asumă un nou stil de viaţă – acela de a
căuta în mod pozitiv şi energic acele împrejurări în care familia lor să
poată auzi şi cunoaşte căile Dumnezeului cel viu.
Moise a recunoscut chiar de la începutul vieţii lui Israel ca naţiune că
soluţia pentru a se ajunge la vitalitate naţională ar fi existenţa unor taţi
eficace. El a legat marile afirmaţii teologice despre Dumnezeu de viaţa
de familie. Când i-a adunat pe oameni laolaltă, el le-a spus:
„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să
le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de
ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când
te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie
ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile
tale” (Dt.6:4-9).
Moise se situează pe aceeaşi linie cu Iosif. Paternitatea eficace este
legată de un anumit mod de viaţă. Să-l numim – după felul de abordare al
lui Moise – conducere prin saturare. Sfatul său adresat părinţilor lui Israel
are trei părţi: Iubiţi-L pe Dumnezeu, păstraţi această dragoste ca pe o
înaltă prioritate în viaţa voastră şi scăldaţi fiecare clipă de legătură cu
copiii voştri în această realitate. Dacă reciteşti cuvintele lui Moise, s-ar
putea să fii surprins cât de mult a insistat el pentru a fi sigur că taţii au
înţeles că aceasta era o problemă care trebuia să-i preocupe douăzeci şi
 Accept mandatul 31
patru de ore pe zi: când stau, când umblă, când se scoală şi când se culcă.
„Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini” ar putea echivala cu
gestul de legare a unui fir de aţă în jurul degetului. Cu alte cuvinte, nu
uita!
Punctul de vedere al lui Moise în legătură cu tatăl eficace se potriveşte
cu acela al lui Iosif. Eşti chemat să saturezi rutina unei vieţi normale cu
planul şi prezenţa lui Dumnezeu. Pe scurt, asigură-te că viaţa din căminul
tău este atât de pozitivă, atât de atrăgătoare şi atât de împlinitoare, încât
orice altceva din lumea exterioară păleşte în contrast cu ceea ce primeşte
copilul atunci când este cu familia lui.
Cele două dimensiuni active ale poruncii lui Moise către Israel sunt
„învaţă” şi „discută”. În ceea ce priveşte primul cuvânt, Moise simte că
sunt perioade când tatăl se aşează de bunăvoie cu copiii lui şi le
împărtăşeşte informaţii cu privire la realitate, de care ei au nevoie. Un fel
de altar al familiei.
Al doilea este „discută” şi are loc în contextul rutinei obişnuite. Eu
cred că Moise îi spune tatălui eficace să poarte un permanent dialog cu
copiii săi, comentând „de ce-urile” fiecărui eveniment din timpul zilei.
Când se iveşte o situaţie care poate, în mod normal, să paveze drumul
spre o izbucnire de temperament, atunci este momentul când i se poate
explica unui copil de ce autocontrolul este important şi cum se realizează
el (cu condiţia, bineînţeles, ca tu să-l fii realizat). Momentul în care
trebuie să fie luată o decizie financiară se poate dovedi a fi timpul cel mai
potrivit pentru a „discuta” cu scopul de a sublinia avantajele restricţiilor
economice, determinarea valorilor şi a priorităţilor, sau procesul unei
judecăţi sănătoase.
Îmi place sistemul lui Moise: învaţă şi discută. El depăşeşte tendinţa
de a îngrămădi în mintea copilului o mână de principii doctrinare seci şi
de a sta apoi deoparte, sperând neputincios că atunci când lovitura va
veni el nu-şi va pierde credinţa.
De ce s-a simţit Moise obligat să vorbească într-un mod atât de
instructiv? Ca să vorbim deschis, Moise avea capacitate de percepţie. El a
văzut ceea ce nimeni altcineva n-a văzut încă: dimensiunile spirituale ale
Canaanului. El şi-a dat seama că în momentul când poporul evreu va
intra în ţara promisă în care curge lapte şi miere vor fi o serie de conflicte
care îi vor zdrobi spiritual. Va fi o ţară cu un belşug neaşteptat şi cu o
rodnicie extrem de mare. Vor fi şi sisteme religioase competitive. Să
adăugăm la acestea o populaţie de femei seducătoare, stiluri de viaţă
lipsite de cele zece porunci şi vom avea decorul care va pune la grea
32 Un tată eficace
încercare convingerile iudaice. Moise a ştiut că ceea ce pare bun la
suprafaţă putea fi distructiv dacă paza nu mai funcţionează. Aşa că Moise
elaborează avertizarea profetică: „Taţi, pregătiţi-vă copiii cât timp toate
sunt în ordine”. Poate părea un război fals acum, dar există un război
fulger care va izbucni mâine.
Din nefericire, generaţii succesive de evrei nu l-au luat pe Moise
suficient de mult în serios. Puteai să prezici lucrul acesta chiar atunci. Un
război fulger i-a făcut de petrecanie lui Israel.
„Căci când eram încă fiu la tatăl meu şi fiu gingaş şi singur la mama
mea, el mă învăţa atunci şi-mi zicea: ,Păstrează bine în inima ta cuvintele
mele, păzeşte învăţăturile mele şi vei trăi!‘ ” (Prov.4:3-4).
Aceasta este o strategie de război şi are efect. Dar este nevoie de un
general, cineva care – la fel ca Iosif – să vadă adevăratele probleme ale
paternităţii, să sesizeze adevăratele pericole autentice care urmăresc
spiritul lăuntric al copiilor noştri şi să se pregătească pentru o luptă
energică. Tatăl eficace acceptă mandatul. Şi acum este momentul să
spunem că tot restul acestei cărţi este lipsit de sens dacă cititorul nu
acceptă în mod conştient aceeaşi provocare.
 Capitolul 4
Este un preţ de plătit?

Moise a pus bazele paternităţii eficace pentru taţii din Israel; secole
mai târziu, Iosif a susţinut aceste principii în casa fiului său, Isus. Unde
este acela care a acceptat provocarea lui Moise şi a mers pe urmele lui
Iosif? Nu cred că există vreun bărbat căruia nu i-ar plăcea să fie un astfel
de tată eficace. Dar trista mea observaţie este că, deşi mulţi râvnesc la
acest titlu, puţini îl posedă vreodată. De ce? Probabil fiindcă puţini
doresc să plătească preţul pe care îl cere mandatul unei paternităţi
eficace. Acest preţ este prea mare pentru gusturile şi disciplina celor mai
mulţi bărbaţi.
Am auzit cu toţii povestea unei persoane căreia i se oferă o şansă de a
procura câteva acţiuni ale unei mici companii care abia avea ceva mai
mult decât o idee creatoare. Este o şansă de a investi mica sumă de câteva
sute de dolari şi de a câştiga în schimb mai multe duzini din acţiunile
companiei. Dar preţul este prea mare, spune investitorul potenţial; riscul
este prea mare, aşa că lasă să-i scape ocazia. Ce se întâmplă cu
compania? Ideea se aprinde şi, după o luptă de început, începe să vândă
produse. Înainte ca cineva să-şi dea seama ce s-a întâmplat, mica
companie, care a pornit de la un şiret de pantof, obţine un venit anual de
milioane. Cineva calculează ce ar fi câştigat cel care a refuzat să
investească în acţiuni, dacă decizia lui ar fi fost pozitivă. Calculele arată
că el ar valora milioane de dolari acum. Dar nu valorează! Când ocazia
era în fază embrionară preţul a fost prea mare.
În calitate de bărbat care aspiră să devină un tată eficace, eu mi-am
fixat această povestioară în minte ca un prototip a ceea ce înseamnă să
investeşti în copii. La fel ca şi compania aceea începătoare, un copil pare
atât de mic, de neconturat şi de uşor de manevrat cu un efort minim. Este
simplu pentru un tată tânăr să gândească că sunt lucruri mai importante
care-i cer timpul: să-şi ia diplomele, să urce pe scara socială şi atâtea
distracţii de care se poate bucura un om cât mai este tânăr.
Ceea ce tânărul tată neperceptiv nu vede este că momentul potrivit
pentru a face investiţii familiale este perioada când copilul este mic. Nu
ne putem aştepta la rezultate mari în viitor dacă micile investiţii nu sunt
făcute în prezent. Dar preţul pare atât de mare pentru un rezultat imediat
atât de mic!
34 Un tată eficace
Evanghelistul Marcu ne spune povestea unui tânăr bogat care deţinea
şi putere politică. El a venit într-o zi să-L vadă pe Isus. Nu există niciun
semn că cineva ar fi încercat să-l împiedice să întrerupă programul lui
Isus. Natural, era vorba de un om important. El făcea parte din înalta
societate. Să meargă la Isus! Aşa se pare că gândeau cei din jurul Fiului
lui Dumnezeu. El a venit şi apoi a plecat, un om întristat fiindcă nu a fost
în stare să facă schimbările necesare în stilul lui de viaţă. El nu s-a putut
hotărî pe sine însuşi să se conformeze cerinţelor mari pe care Isus le
formula pentru cei ce doreau să devină discipoli.
Ceea ce scoate mai mult în evidenţă, prin contrast, această vizită
scurtă şi neaşteptată, este evenimentul precedent. Marcu ne spune că mai
devreme cineva făcuse o încercare de a aduce copiii la Isus. Când copiii
au sosit, discipolii au spus: „Nu se poate!” Domnul este mult prea ocupat
pentru a-Şi irosi timpul limitat cu copiii, gândeau ei. Singurii oameni
importanţi din lume, au judecat ei, sunt cei mari – aceia care au minte,
putere şi mijloace.
Dar, notează Marcu, Isus i-a mustrat pe discipoli. El a oprit ceasul, i-a
luat pe copii pe genunchii Săi şi i-a binecuvântat. El Şi-a amânat toate
întâlnirile fixate cu oameni mai în vârstă şi care arătau a fi foarte
importanţi, pentru a Se juca cu copiii. Ce demonstra Isus? Că omul
obişnuit putea considera investirea de timp şi interes în copiii mici ca
fiind un preţ prea mare pentru a fi plătit, dar cineva care evaluează
fiinţele umane în perspectivă ştie că nu poate exista o mai bună utilizare a
timpului şi energiei cuiva. Cel care vrea să fie un tată eficace ar face bine
să nu piardă din vedere mesajul pe care ni-l transmite Isus.
Este un preţ de plătit? Fără îndoială! Şi se plăteşte chiar de la
începutul vieţii unui copil; câştigul vine mult mai târziu. Această
problemă a dorinţei de a plăti preţul este cea care îi duce pe cei mai mulţi
taţi la un fel de înfrângere părintească – fiindcă dacă ei cred că preţul este
prea mare, ei sunt pe cale de a deveni dubluri ale acelui om care a avut
şansa de a realiza un lucru mare şi a lăsat-o să-i scape.
Când examinez eticheta cu preţul din propria mea viaţă, preţ pe care
l-am plătit pentru a ajunge un tată eficace, îmi vin în minte mai multe
lucruri şi descopăr că printr-o preocupare zilnică ajung să le stăpânesc
perfect. Eu cred că paternitatea eficace cere, mai întâi de toate, preţul
scoaterii la licitaţie a libertăţilor mele personale de discernere. Acesta
este domeniul din viaţa mea în care îmi aleg activităţile de timp liber, îmi
calc anumite obiceiuri, folosesc cuvinte şi expresii favorite, evaluez
oamenii şi lucrurile din jurul meu în conversaţii neoficiale. În calitate de
 Este preț de plătit? 35
tată eficace, nu pot scăpa din vedere faptul că acestea trebuie să fie
supuse examinării minuţioase a lui Dumnezeu şi că trebuie să fie
cântărite în termenii efectului pe care îl au asupra copiilor mei.
Să luăm timpul ca exemplu. Practic nu am suficient timp într-o
săptămână pentru a-mi planifica o zi pe care să o petrec cu prietenii şi să
am în acelaşi timp şi experienţa compensatoare cu copiii mei. Dacă vreau
să fiu un tată eficace, este nevoie ca timpul meu, în cantităţi uriaşe, să fie
disponibil pentru relaţii cu copiii. Văd destul de frecvent ilustraţii ale
nevoii maxime de timp. Un băiat sau o fată, ajungând la pubertate, se
scufundă dintr-odată într-o anumită stare sufletească. Tânărul adolescent
condamnă cu vehemenţă tot ce-i iese în cale; gândirea îi este iraţională,
iar părinţii uimiţi se întreabă ce se întâmplă. Ei nu pot pătrunde în
sufletul fiului sau a fiicei lor. În mod normal, reacţia adultului va fi
probabil aceea de a se înfuria, de a se simţi frustrat, sau amândouă.
Reacţia părintească poate lua chiar forma unei pedepse represive. Dar
acum este timpul pentru timp. Dacă tatăl eficace şi-a consacrat mare parte
din timp pentru sport, pentru distracţii, pentru şedinţe de comitet în
biserică, s-ar putea să nu aibă şansa de a trata stările sufleteşti ale
copilului în mod corect. Având puţin timp, el trebuie să se ocupe în grabă
şi forţat de copilul său, iar situaţia respectivă nu are nevoie de forţă. Mai
degrabă este nevoie de un tată care poate aştepta momentul potrivit, ca
atunci să-l ia pe copilul său într-o cameră liniştită şi să discute cu el
situaţia, oferindu-i afecţiune şi sfaturi până când starea sufletească
respectivă este înlăturată. Copilul său are nevoie de încurajare, iar
încurajarea vine adesea prin utilizarea timpului nostru. Cei mai mulţi
bărbaţi nu au timp de oferit; timpul este prea scump, şi ei nu vor să
„risipească” cantităţi mari din ei pentru copiii lor. Dar să nu uităm că Isus
a făcut acest lucru.
„Tăticu urmăreşte filme cu violenţă; de ce nu pot s-o fac şi eu?”
întreabă un copil. Un tată eficace îşi dă seama că nu există niciun răspuns
potrivit pentru această întrebare. Aşa că el încearcă să-şi evalueze
libertăţile din domeniul timpului său liber, şi uneori face sacrificii
personale pentru binele copiilor săi. La fel ca un antrenor, el respectă şi
regulile de antrenament. Cei mai mulţi taţi n-o fac; preţul este prea mare.
„Tăticu spune cuvântul acela; de ce nu pot şi eu?” Eşti prins iarăşi!
Adevărat! Niciun răspuns potrivit. Din nou preţul. Este prea mare?
„Tăticu îşi lasă hainele pe podea; de ce trebuie ca eu să mi le ridic pe ale
mele?” Din nou preţul. Este prea mare? „Tăticule, dacă tu mergi cu 100
de km pe oră, iar indicatorul îţi spune că trebuie să mergi cu 80, nu
36 Un tată eficace
înseamnă că încalci legea? Parcă spuneai...” Din nou preţul. Începi să-ţi
dai seama de ce sunt atât de puţini taţi eficace? Preţul este dureros de
mare.
Când am evaluat preţul mandatului de tată eficace, am descoperit o
altă dimensiune: am descoperit că taţii eficace au o concepţie diferită
despre adevăratul succes în viaţă.
Charlie, vecinul meu ai cărui copii se joacă cu ai mei, îmi sugerează să
ne plimbăm împreună în timp ce copiii merg cu colinda. Charlie este
catolic de-o viaţă, iar eu sunt protestant de-o viaţă. Aceasta înseamnă că
noi avem câteva deosebiri de păreri în chestiuni teologice, dar împărtăşim
mult mai multe probleme în care suntem de aceeaşi părere. Mergând
agale, discutăm despre situaţia omului contemporan din industrie. Charlie
îmi spune cam aşa: „Să spunem lucrurilor pe nume, Gordon; nu este uşor
să ai succes şi acasă în familie şi în lumea de afaceri. La ceva trebuie să
renunţi. Mi s-a oferit o funcţie înaltă în conducerea întreprinderii noastre.
Dar ştii ce înseamnă aceasta? O linie telefonică de urgenţă pe noptiera
mea de acasă. Să cinez cu preşedintele companiei de trei-patru ori pe
săptămână. Micul dejun să-l iau la întreprindere în fiecare dimineaţă.
Frecvente călătorii cu avionul prin toată ţara. Conferinţe la sfârşit de
săptămână după toanele preşedintelui. Se câştigă mulţi bani, ai o mulţime
de privilegii, dar rămâne faptul că nu poţi fi în acelaşi timp şi omul
companiei şi omul familiei. Una dintre aceste două ipostaze suferă. Eu o
iubesc pe Joan şi pe copii prea mult; le-am spus să dea altcuiva postul
acela”.
Poate că acesta este motivul pentru care îmi place Charlie atât de mult.
El ştie ce este important. El este un tată eficace fiindcă şi-a modelat
concepţia despre succes în jurul familiei sale. Este un preţ mare, dar când
va veni vremea potrivită, Charlie va avea copii frumoşi, iar cel care a luat
postul pe care l-a refuzat Charlie va avea o mulţime de bani. Dacă mă pot
baza pe experienţa mea pastorală, pot afirma că omul cu banii îl va privi
pe Charlie şi va spune: „Omule, aş da orice sumă de bani ca să am o
familie ca a ta”.
Să mai adaug încă o dimensiune pe eticheta cu preţul de pe mandat:
„Să-mi încredinţez viaţa în mâna Domnului”. Sau exprimând acelaşi
lucru în alt fel, a plăti preţul înseamnă să-L las pe Dumnezeu să mă
formeze pentru a fi un om care-I aparţine Lui. Sincer vorbind, este o
hotărâre care nu se ia cu uşurinţă, deoarece îmi pretinde să-mi asum nişte
obligaţii în viaţă care nu sunt totdeauna convenabile.
Prietenul meu Phil, doctorul, este un om ocupat care, printre alte
 Este preț de plătit? 37
lucruri, trebuie să fie la spital şi să facă ronduri şapte zile pe săptămână.
El se scoală la cinci în fiecare dimineaţă şi are un orar epuizant. Dar atât
cât pot să-mi aduc aminte, Phil a fost totdeauna prezent la ora de
rugăciune, a predat la şcoala duminicală şi asistă regulat la serviciile de
seară din biserica lui. El mi-a spus că este convins că Dumnezeu vrea ca
familia lui să fie în centrul marii familii a bisericii, aşa că a înălţat un
stâlp al convingerii. Nimic în afară de moarte nu-l poate opri să-şi aducă
familia la biserică atunci când simte că este timpul pentru disciplină
spirituală, comuniune şi închinare. Sunt multe motive pentru care Phil
este un tată eficace, iar faptul că a acceptat pretenţiile lui Dumnezeu
asupra vieţii lui este unul dintre ele.
Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă o viaţă de rugăciune mai
disciplinată; înseamnă să-mi deschid ferestrele vieţii şi să-L las pe
Dumnezeu să-mi vorbească despre mine însumi, despre familia mea, şi
să-I împărtăşesc ce cred eu despre situaţia din casa mea. Sunt perioade
când Dumnezeu mă trânteşte la pământ pentru a mă face conştient de
locul unde am scăpat mingea. Doare! Dar apoi îmi amintesc cuvintele lui
Dale Martin Stone, care a vorbit într-o frumoasă poezie despre lucrarea
lui Dumnezeu în viaţa lui2:
Cât de nemilos îl desăvârşeşte El
pe cel pe care în chip suveran îl alege,
cum îl loveşte,
cum îl răneşte,
şi cu fiecare lovitură îl transformă
în chipuri de lut,
pe care numai Dumnezeu le înţelege.
Mandatul pe care Iosif şi Moise ni-l oferă este acolo, putem să-l luăm.
Dar investiţia iniţială este foarte mare şi sunt multe alternative
atrăgătoare. Nu lua mandatul dacă nu eşti dispus să plăteşti preţul. Este
mare, şi acesta este motivul că există atât de puţini taţi eficace.
 Al doilea principiu

Dacă sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că m-am

dedicat scopului de a deveni un instrument şi un model de experienţă
umană pentru copiii mei.

Capitolul 5

Fixează ritmul, respectă măsura

Cele mai multe curse automobilistice îmi par a fi măceluri pe roţi. Dar
trebuie să mărturisesc că am obiceiul ca, o dată pe an, să urmăresc
radioul pentru a afla cine este câştigătorul de la Indianapolis. Cursa
începe cu o maşină-pilot, un automobil nou şi frumos, ales în mod special
în fiecare an pentru a ieşi în faţa maşinilor de concurs de mare putere şi
pentru a le conduce în câteva tururi în jurul pistei. Maşina-pilot
garantează că fiecare concurent are şanse egale, că fiecare se află în
poziţia corectă şi că se deplasează cu o viteză uniformă în momentul
când steagul verde care dă startul este lăsat în jos. În momentul când
grupul de maşini de concurs este aşezat corect, maşina-pilot iese de pe
pistă – rapid.
De asemenea îmi plac concertele. Oamenii plătesc preţuri mari
datorită unui anumit om din concert: dirijorul. El intră pe scenă în
aplauzele ascultătorilor. O sută de instrumente sunt acordate de o sută de
instrumentişti încordaţi. Fiecare instrument este pregătit să răspundă
muzical într-un mod diferit la gusturile dirijorului; fiecare compartiment
va produce linii melodice şi tipare ritmice diferite de celelalte. Dirijorul
este cel care va ţese toate aceste diferenţe la un loc şi va avea grijă ca
orchestra să redea fidel intenţiile compozitorului. El va stabili un tempo
şi un volum etalon. El va scoate în evidenţă părţile solistice, având grijă
ca orchestra să coloreze fundalul în nuanţele muzicale cele mai potrivite,
pentru ca solistul să atingă perfecţiunea dorită. Fără dirijor, cei mai buni
muzicieni şi cele mai scumpe instrumente produc numai un haos
neartistic.
La fel ca şi cursa automobilistică şi orchestra, o familie are nevoie de
cineva care să stabilească ritmul şi măsura. Când ritmul a fost stabilit
corect, maşina-pilot se dă la o parte; la fel face şi un tată eficace. Când
 Fixează ritmul, respectă măsura 39
măsura a fost stabilită, iar solistul intră sub lumina reflectoarelor,
dirijorul îi dă posibilitatea să se manifeste; la fel face şi tatăl. Fără
maşina-pilot sau fără dirijor, se ajunge la confuzie. Fără un tată eficace,
familia trece prin frământări.
Familiile au nevoie de conducere eficace nu numai datorită faptului că
indivizii tind să se răzvrătească împotriva relaţiilor raţionale şi preţioase,
dar şi împotriva faptului că vieţile au o nevoie disperată de a fi modelate
şi pregătite pentru ziua când începe cursa mai rapidă şi mai serioasă a
vieţii. Pentru a-mi completa ilustrarea, copilăria poate fi comparată cu
acea perioadă când maşinile de curse sunt conduse de-a lungul pistei de
mai multe ori, până când maşina-pilot şi starterul cursei sunt de părere că
concurenţii sunt pregătiţi să înceapă competiţia.
Dacă suntem gata să admitem şi să acceptăm faptul că Dumnezeu ne-a
revelat în Biblie un proiect de viaţă după care să trăiască oamenii, atunci
tatăl se poate considera pe sine însuşi dirijorul care are grijă ca
instrumentiştii să urmărească scopul compozitorului – să se conformeze
intenţiilor aceluia care a scris melodia.
În exemplele biblice de taţi eficace se pot vedea cu uşurinţă familii în
care măsura a fost stabilită de capul căminului. Mardoheu, tatăl adoptiv
al frumoasei Estera, este un exemplu clasic. Câteva comentarii presărate
în cartea Esterei ne oferă posibilitatea de a înţelege că Mardoheu era
conştient de faptul că era cel care trebuia să stabilească ritmul în viaţa
Esterei.
„Şi în fiecare zi Mardoheu se ducea şi venea înaintea curţii casei
femeilor, ca să afle cum îi merge Esterei şi ce se face cu ea” (Est.2:11).
„Estera nu-i spusese nici naşterea, nici poporul, căci o oprise
Mardoheu. Şi ea urma acum poruncile lui Mardoheu cu tot atâta
scumpătate ca atunci când o creştea el” (Est.2:20).
Când a venit în viaţa Esterei momentul adevărului, atunci când trebuia
să ia hotărârea de a intra sau nu la soţul ei, regele, şi de a-l înfrunta în
legătură cu anumite probleme politice care erau în detrimentul intereselor
poporului ei, Mardoheu a fost acela care a stabilit ritmul şi a bătut măsura
care a determinat-o pe Estera să facă un pas eroic. După ani şi ani în care
a implantat sfaturi şi recomandări în viaţa Esterei, a sosit momentul ca
Mardoheu să-şi ia răsplata. Estera a ştiut că tatăl ei adoptiv era un om de
încredere, un om al cărui deget era îndreptat spre adevăr. Ea a ascultat –
ca totdeauna – când el a zis:
„Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte
pentru evrei, dar tu şi casa tatălui tău veţi pieri” (Est.4:14).
40 Un tată eficace
Aceste versete şi povestirea pe care o redau se concretizează asupra
unui om care stabileşte un ritm pretenţios pentru un act de curaj al
Esterei. El a obţinut de la ea un răspuns pozitiv în momentul de criză,
pentru că o învăţase forţa şi valoarea înţelepciunii lui în primii ei ani de
viaţă. Estera îl asculta instinctiv pe Mardoheu, în acelaşi fel în care
instrumentul solist încredinţează succesul partiturii lui în mâna
dirijorului, prin faptul că el cântă răspunzând cu atenţie gesturilor
acestuia din urmă.
Ceea ce a realizat Mardoheu în mod eficace i-a scăpat unui alt om care
a trecut prin împrejurări similare. Această a doua experienţă părintească
s-a sfârşit cu un dezastru. Într-o perioadă de anarhie naţională, Eli,
preotul templului din Silo, aproape că a reuşit să impună ordinea morală
în mijlocul poporului. Dar, într-un fel, el nu a plănuit nimic dinainte, iar
cei doi fii ai săi au început să trădeze fiecare ideal pe care se credea că îl
reprezintă Eli.
Într-o vreme când cei mai mulţi bărbaţi ar fi trebuit să treacă
răspunderea lor copiilor, Eli a primit vizita îngrijorătoare a unui mesager
angelic. I s-a spus că fiii săi erau pur şi simplu nepotriviţi pentru a-i lua
locul în templu. Anii lor de învăţăcei erau plini de depravare morală, mită
şi exploatare. Priveşte lucrurile aşa cum sunt, Eli – fiindcă ai evitat s-o
faci până acum – , fiii tăi au distrus tot ce au atins. Conducerea templului
trebuie să treacă în alte mâini, mai curate. Ţara are nevoie de cei doi fii ai
tăi, dar fiindcă ei au ales o astfel de comportare, nu sunt vrednici să-ţi ia
locul în templu.
Unde a greşit Eli? 1Samuel, capitolul doi, ne poate oferi câteva
explicaţii:
„Eli era foarte bătrân şi a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul; a
aflat şi că se culcau cu femeile care slujeau afară la uşa cortului întâlnirii.
El le-a zis: ,Pentru ce faceţi astfel de lucruri? Căci aflu de la tot poporul
despre faptele voastre rele. Nu, copii, ce aud spunându-se despre voi nu
este bine; voi faceţi pe poporul lui Dumnezeu să păcătuiască. Dacă un om
păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă
păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?‘ Totuşi, ei nu
au ascultat de glasul tatălui lor” (1Sam.2:22-25).
Nu numai că acest paragraf este deprimant, dar ineficacitatea relaţiei
lui Eli cu băieţii lui este chiar mai puternic evidenţiată atunci când o
punem în contrast cu Mardoheu şi supunerea fiicei lui adoptive, Estera.
Sunt mai multe lucruri care merită să fie observate în această povestire
tragică.
 Fixează ritmul, respectă măsura 41
Mai întâi este verbul „a auzi” (în traducerea românească este folosit
verbul „a afla”) – întrebuinţat de două ori. Ar fi trebuit să fie verbul „a
şti”, dar nu a fost. De ce a trebuit Eli să audă din surse exterioare despre
felul de viaţă al fiilor lui? Maşina-pilot ştie unde se află celelalte maşini,
iar dirijorul ştie când un instrumentist a ieşit din ritm, sau dacă un
instrument nu este acordat bine. De ce nu a ştiut Eli când a fost încetinit
la Silo ritmul familiei lui? Şi pentru a face ca lucrurile să arate şi mai rău,
se pare că el şi-a înfruntat fiii cu această mustrare numai când era deja un
om bătrân, iar ei erau adulţi. Cu alte cuvinte, el a lăsat ca lucrurile să-i
scape de sub control ani la rând. Nu este de mirare că paragraful se
încheie cu afirmaţia că băieţii nu voiau să asculte de vocea tatălui lor. De
ce s-o facă? Ei nu ascultaseră nici înainte. Se pare că nici nu existase vreo
voce. În ceea ce îi priveşte pe ei, nu acesta era momentul pentru a începe
să fie mustraţi.
Paragraful următor înregistrează o vizită a unei persoane speciale, care
îl confruntă pe Eli cu încurcătura în care se găsea. Lui Eli i se oferă
puţină istorie despre felul cum îi alegea Dumnezeu pe preoţi în trecut şi
avea grijă să nu le lipsească nimic, astfel încât să nu fie nevoie ca ei să se
îngrijoreze în legătură cu propria lor siguranţă. Şi apoi Dumnezeu
întreabă prin mesager:
„Pentru ce călcaţi în picioare jertfele Mele şi darurile Mele, pe care
am poruncit să se facă în locaşul Meu? Şi cum se face că tu cinsteşti pe
fiii tăi mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrăşaţi din cele dintâi roade
luate din toate darurile poporului Meu, Israel?” (1Sam.2:29).
Ceva se subînţelege din această afirmaţie: se pare că Eli a stabilit de
fapt un ritm de un anumit fel – dar unul greşit. În mod evident, el a închis
ochii la mici abuzuri în trecut, mici delapidări pe vremea când era el
însuşi flămând. Iată-l pe Eli mai la început, spunând prin faptele sale:
„Puţin în plus pentru mine însumi nu strică din când în când”, iar fiii lui
au preluat ideea şi au dus-o până la extrema logică. Nu este cam ridicol
că Eli stă în faţa fiilor săi acum când este bătrân şi îi mustră pentru ceva
ce a fost început de el în primul rând printr-o neglijare a regulilor?
Sfârşitul paternităţii lui Eli este indicat în următoarea declaraţie:
„I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din
pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut
vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1Sam.3:13).
Dumnezeu ne spune într-adevăr că Eli a ştiut tot timpul – cel puţin în
străfundul fiinţei lui – ce se întâmpla, dar nu a făcut nimic. Din punctul
de vedere al eficacităţii ca tată, Eli este un învins.
42 Un tată eficace
O abordare practică a acelui fel de stabilire a ritmului despre care
discutăm s-ar putea face prin cele două cuvinte care au marcat relaţiile lui
Mardoheu cu Estera: a iniţia şi a motiva. Dirijorul gesticulează cu
bagheta şi menţine ritmul. Acelaşi lucru l-a făcut şi Mardoheu şi îl fac
toţi taţii eficace în viaţa lor de familie. Dacă iniţierea şi motivaţia nu sunt
prerogativul exclusiv al tatălui – o mamă îşi are desigur partea ei –
responsabilitatea tatălui este aceea de a se asigura că iniţierea şi motivaţia
are loc, stabilind un anumit ritm de comportare în acord cu planul lui
Dumnezeu cu privire la viaţă şi la relaţiile umane. El va raporta într-o zi
în faţa tronului ceresc şi va spune dacă familia lui s-a conformat sau nu
marelui plan al lui Dumnezeu.
Când văd taţi eficace în acţiune, mă impresionează multitudinea şi
varietatea modalităţilor care există pentru a fi un tată bun. Niciunul dintre
tipare nu iese în relief între celelalte ca fiind cel mai bun. Fiecare tipar i
se potriveşte omului. Dar în ciuda diferenţelor, eu văd câteva puncte
comune clare, căi prin care vieţile copiilor trebuie să fie atinse cu
fermitate. Tatăl eficace bate măsura prin cuvintele pe care le foloseşte,
precedentele pe care le creează prin instruire zilnică, prin tipurile de
corecţii pe care le impune în situaţii neclare şi pur şi simplu prin felul
cum trăieşte el însuşi. Toate acestea merită atenţia noastră.
 Capitolul 6

Un izvor de viaţă

Prima modalitate prin care un tată eficace stabileşte ritmul este

vorbirea. Să nu-l uităm pe Mardoheu; cuvintele lui adresate Esterei au
fost acelea care au determinat-o să acţioneze. De-a lungul unei vieţi de
strânsă legătură, el i-a demonstrat în repetate rânduri că vorbele lui se
potriveau cu faptele. La rândul ei, Estera a învăţat că atunci când
Mardoheu vorbea, vocea lui merita ascultare. După ce a ascultat, ea a
acţionat, şi toţi au avut de câştigat: regele, Mardoheu, Estera, evreii şi
Dumnezeu.
Cuvintele au o putere extroardinară. Ele pot zidi sau pot distruge.
Impresia pe care o face vocea unui tată poate pune în mişcare un întreg
curent de viaţă. El are posibilitatea să-şi aleagă cuvintele, dar nu poate
totdeauna să controleze consecinţele cuvintelor sale.
Dacă un tată este înclinat să-şi iasă din fire şi să reverse o avalanşă de
cuvinte care îi lovesc pe copii, el poate descoperi mai târziu că a trăit o
viaţă întreagă cu un fiu sau o fiică strivită. Cuvintele care explodează
într-un moment deosebit pot influenţa o personalitate.
Un bărbat de patruzeci şi doi de ani mi-a permis să privesc în tainele
intime ale vieţii lui şi să văd ce a făcut din el ceea ce este astăzi: un
bărbat care practic munceşte până la epuizare; un om care cheltuieşte
fiecare bănuţ pe care îl câştigă pentru artificiile impresionante ale luxului
şi succesului; o fiinţă omenească uşuratică, al cărei temperament
explodează la cel mai slab semn de dezacord sau critică. În timp ce
discutăm, îl rog pe Tom să-mi povestească despre copilăria lui.
Într-un moment critic din copilăria lui, când prietenul meu părea că îl
nemulţumeşte pe tatăl său prin felul cum făcea o anumită treabă, tatăl i-a
spus: „Tom, tu vei fi totdeauna un om de nimic!” Tom îmi povesteşte în
continuare că ori de câte ori el şi tatăl său aveau momente de supărare,
aceeaşi prezicere a fost repetată până când ea şi-a croit drum atât de
adânc în sufletul copilului, încât, la fel ca o schijă înfiptă în carne,
cuvintele n-au mai putut fi îndepărtate. După treizeci de ani, Tom încă
mai suferă din cauza neglijenţei verbale a tatălui său. Acele cuvinte îl
determină zi şi noapte, dintr-o zonă subconştientă, să încerce să
dovedească că tatăl său a greşit. Şi ca o ironie, deşi tatăl lui Tom este
mort, tiparele vieţii intime a lui Tom menţin o înclinaţie febrilă de a
convinge pe un tată mort şi pe un oarecum nesigur Tom că el nu este un
44 Un tată eficace
om de nimic. Numai să îndrăznească cineva să-i sugereze lui Tom că
greşeşte sau că este deficitar într-un anumit domeniu al vieţii, şi îndată se
dezlănţuie ostilitatea, spiritul de apărare şi o energie furioasă pentru a-l
apăra de ceea ce simte el că ar fi o reînviere a vechilor acuzaţii ale unui
tată necugetat, care prin vorbele lui a imprimat un ritm de viaţă greşit.
Un tată iniţiază o acţiune în familia lui prin cuvinte şi motivează
continuarea acţiunii tot prin cuvinte. El dă instrucţiuni în calitatea lui de
conducător, spunându-le copiilor săi ce doreşte el ca ei să fie, să înveţe
sau să facă. Nu vreau să spun că el trebuie să stea ca un sultan, dând
ordine care îi asigură confortul şi liniştea. El trebuie să-şi asume rolul de
şef al familiei, care îşi foloseşte poziţia pentru a ridica experienţa
familială la un anumit nivel de productivitate şi maturitate. Când discută
cu copiii săi, el trebuie să respecte un număr de reguli de bază care fac ca
această comunicare verbală să fie eficace.
De exemplu, el va descoperi că este nevoie de un efort deosebit pentru
ca discuţiile cu copiii să se caracterizeze prin claritate verbală. Într-un fel,
el trebuie să găsească cuvintele care să le transmită copiilor săi exact
ceea ce vrea el să spună. Dacă ei nu-l înţeleg, reacţiile copiilor vor fi în
dezacord cu ceea ce vrea el. Să comparăm subtila diferenţă dintre aceste
trei propoziţii prin care un tată încearcă să iniţieze o acţiune:
„Vreau să fii în pat la ora nouă”.
„Cred că ar trebui să fii în pat la ora nouă”.
„M-aş bucura dacă ai fi în pat la ora nouă”.
Un conducător cu discernământ ştie exact care dintre aceste expresii îi
va activa pe fiecare dintre copii. Cu cât copilul este mai mic, cu atât
cuvintele trebuie să fie mai directe. Cu cât copilul este mai matur, cu atât
dispoziţia trebuia să fie dată mai delicat. În cele din urmă, desigur, vine
vremea când deprinderea se fixează şi nu mai este nevoie de nicio
indicaţie. Indicaţiile date în mod corect copiilor au ca rezultat deprinderi
executate corect de adolescenţi.
Claritatea şi precizia nu caracterizează comunicarea verbală a multor
taţi cu copiii lor. Una dintre cele mai frecvente greşeli este aceea că nu
reuşesc să aleagă concepte care îi sunt clare copilului. Trebuie să ne
întrebăm pe noi înşine dacă lucrul pe care îl cerem unui copil poate fi
într-adevăr înfăptuit – cel puţin din perspectiva acestei lumi.
Micului Bobby i se cere să facă cureţenie în cameră. „Hai, Bobby, fă-ţi
curăţenie în cameră; e un haos!” Bobby se învârte prin cameră, şi după
30 de minute se pare că n-a făcut nimic, iar tatăl său continuă să-i repete
aceeaşi pretenţie, strigând tot mai tare de fiecare dată.
 Un izvor de viață 45
Dar pentru Bobby este foarte greu să ştie cum trebuie să arate o
cameră ca să poată fi considerată curată. În care fază a punerii lucrurilor
la loc va trece camera din starea de „haos” la cea de „ordonată”? Aceasta
poate fi o problemă uşoară pentru un tată adult, dar va fi desigur o
enigmă pentru copilul de patru ani, înainte de a-şi dezvolta o serie de
standarde ca cele ale adulţilor. Ale cui criterii vor fi folosite pentru a
determina dacă dispoziţia a fost executată? Ale copilului sau ale tatălui
său? Are Bobby o imagine clară a ceea ce înseamnă exact o cameră
ordonată şi a ceea ce îl satisface pe cel care l-a determinat să acţioneze?
Niciunul dintre noi, şi în special Bobby, nu se va bucura să
îndeplinească o sarcină atunci când obiectivele nu sunt clar definite şi
poate că depăşesc chiar capacitatea noastră de a acţiona. Astfel, claritatea
indicaţiei verbale în această situaţie necesită în momentul formulării o
înţelegere clară a ceea ce tatăl doreşte ca el să facă şi cum va trebui să
procedeze pentru a-i satisface dorinţa. „Bobby, nu sunt de acord cu felul
în care ţi-ai lăsat camera. Vreau ca fiecare carte şi jucărie să fie pusă
înapoi la locul ei; vreau ca patul să fie făcut exact aşa cum te-a învăţat
mama; şi vreau ca podeaua să fie măturată complet – chiar şi sub pat.
Înţelegi ce-ţi cer?”
O limită de timp este de asemenea importantă pentru copiii mai mici şi
face parte din regulile fundamentale. Timpul, ca şi cuvintele, înseamnă
altceva pentru fiecare om. Timpul trece încet pentru un copil; el zboară
pentru un adult. Dacă un tată uită acest lucru, s-ar putea ca el să se
aştepte ca şi copiii lui să evalueze timpul ca şi el. Dar de fapt nu se
întâmplă aşa.
Când Mark şi Kris aveau între trei şi patru ani, am început să le dăm
zilnic sarcini mărunte în gospodărie, ca parte a vieţii de familie. Ei
trebuiau să golească coşurile de gunoi, să aranjeze prosoapele în baie şi
să-şi pună toate lucrurile personale la loc. Problema pe care am avut-o
noi nu era în legătură cu claritatea indicaţiilor; problema noastră era
respectarea limitelor de timp. Micile treburi din gospodărie trebuiau
făcute înainte de micul dejun. Dar fiindcă copiii erau uneori mai înceţi
decât de obicei, micul dejun a fost amânat pentru mai târziu, în timp ce
noi aproape ne-am pierdut răbdarea încercând să-i determinăm pe copii
să-şi termine treburile.
Ceasul cu sonerie din bucătărie a rezolvat problema. I-am adunat pe
copii. I-am informat că am renunţat să mai ridic tonul pentru a-i speria şi
a-i face astfel să-şi termine treaba pe care au tot amânat-o. În fiecare
dimineaţă, ceasul va fi potrivit să sune peste treizeci de minute. Când
46 Un tată eficace
arătătorul va ajunge la zero şi ceasul va suna, timpul pentru îndeplinirea
treburilor s-a încheiat. În timpul acelei jumătăţi de oră nu aveam de gând
să vorbesc deloc despre treburile lor. Când va suna ceasul, ne vom aşeza
să mâncăm. Ceasul urma să fie judecătorul; dacă nu şi-au terminat
munca, va urma o pedeapsă; era posibil să fie trimişi la culcare mai
devreme la sfârşitul zilei. Nu a mai fost nevoie să le explic încă o dată
problema cu limita de timp. Ceasul cu sonerie a avut grijă de toate.
Ceasul era nemilos, şi copiii au descoperit că nu-i puteau cere să fie
indulgent, să-şi încetinească mersul pentru a se acomoda dispoziţiei sau
capriciilor. La fel ca şi părinţii lor, care trebuiau să trăiască în
concordanţă cu anumite cerinţe ale comunităţii, şi copiii sunt structuraţi
într-un fel de sistem. Ceasul este judecătorul lor.
Am vorbit despre claritate în termeni de concept şi de timp; aş vrea să
adaug încă o regulă fundamentală pe care taţii o încalcă adesea şi de
aceea devine ineficace: fermitatea ordinului. Sunt sunetele pe care le
pronunţă tatăl ferme sau nu?
Copiii devin iscusiţi – fiind întrecuţi numai de fraţii şi surorile lor mai
mari în a evalua exact cât de mult vrea tatăl să spună atunci când spune
ceva. În viaţa unui tată ineficace există o mulţime de sunete lipsite de
fermitate – diferenţe enorme între cuvintele şi intenţiile lui reale.
„John, vreau să te duci la culcare”, spune un tată. John mormăie ceva,
dar nu se mişcă. Patru minute mai târziu: „John, ţi-am spus să te duci la
culcare”. Mormăiala lui John se transformă acum în cuvinte: „Bine, tată”.
Dar aceasta este o tactică de amânare, care ajunge la perfecţiune după ani
de experienţă. John nici măcar nu-şi întrerupe ritmul prin ceea ce face. El
ştie că sunetul cel ferm nu s-a făcut auzit încă. Până acum totul este
incert, de fapt ineficace. „John (vocea tatălui a crescut în volum cu câţiva
decibeli), am spus să te duci la culcare”. Acum John se îndreaptă spre
dormitor. De ce? Pentru că John înţelege nuanţele sunetelor, nu cuvintele.
În casa lui John, volumul este măsura seriozităţii. Sunetele moi sunt
lipsite de fermitate; cele puternice înseamnă ceva. Dacă John este destul
de curajos, el ar putea avea îndrăzneala să spună în timp ce se retrage:
„Bine, nu trebuie să strigi la mine”. Dar el ştie şi se comportă într-un fel
care demonstrează că tatăl lui trebuie să strige. Acesta este sistemul de
comandă pe care tatăl lui John l-a creat prin neglijenţă.
Sora lui John, Karen, de asemenea şi-a făcut o imagine proprie a
sistemului de comunicare. Când tatăl ei ineficace spune: „Karen, mama
spune că cina este gata; ar fi bine să-ţi speli mâinile”, Karen oferă o
versiune feminină a mormăitului fratelui ei. Câteva minute mai târziu,
 Un izvor de viață 47
tatăl lui Karen îşi dă seama că ea nu a răspuns. „Karen, cred (în mod
evident, el nu mai este chiar atât de sigur acum) că ţi-am spus să-ţi speli
mâinile”. Dacă vocea tatălui este suficient de supărată, s-ar putea ca ea să
pornească la drum. Dar sunt şanse ca ea să nu se îndrepte încă spre baie.
Ea a învăţat să aştepte până când temperatura se ridică până la o anumită
valoare. „Karen (aceasta este a treia salvă a tatălui), voi număra până la
zece, şi dacă nu ai plecat...” Vechea metodă a număratului: îi dă copilului
zece secunde înainte ca el să fie obligat să se mişte. Problema în acest caz
nu era de a şti ce dorea tatăl. Mai degrabă era problema seriozităţii cu
care dorea acest lucru.
Taţii eficace emit sunete ferme, vorbele lor au valoare. Ascultarea cu
întârziere este considerată neascultare. Aceasta înseamnă că tatăl eficace
nu numără până la zece; el nu repetă un lucru despre care este sigur că a
fost auzit de prima dată. Cererea este formulată o singură dată, cu
claritate şi fermitate. Nimeni nu are vreo îndoială cu privire la răspunsul
care trebuie dat... de prima dată.
Există în fiecare dintre noi o parte care nu vine de la Dumnezeu şi care
se opune autorităţii cât poate de mult. În mod instinctiv, noi găsim fiecare
fisură, fiecare scuză care există, pentru a evita indicaţiile şi viteza celui
care stabileşte ritmul în relaţiile de familie. Copiii se vor îndepărta de
centrul care reprezintă ascultarea atât de mult cât le va îngădui un tată
leneş. De aceea, un tată eficace evaluează totdeauna timpul necesar
pentru obţinerea unui răspuns la un semnal clar. Când simte o
tergiversare, el trebuie să ia măsuri.
O metodă corectivă care are un efect destul de puternic este o şedinţă
de familie. „Copii”, spune un tată, „sunt tot mai conştient de faptul că voi
nu ne luaţi în seamă pe mine şi pe mama atunci când vă vorbim despre
ceva şi că voi într-adevăr nu ne acordaţi atenţie până când nu strigăm sau
vă dăm mai multe avertismente. Nu pot admite acest lucru! Nu am de
gând să continui să strig sau să mă repet şi ştiu că nici mama voastră nu
are de gând. Sunt sigur că nici voi nu doriţi acest lucru, aşa cum nu-l
dorim nici noi. Aşa că, deoarece toţi suntem probabil de acord cu privire
la aceasta, vă sugerez să ne întoarcem la sistemul ,primei daţi‘. În caz că
vreunul dintre voi nu ştie despre ce este vorba, vă spun că regulile acestui
sistem sunt următoarele: voi spune un lucru o singură dată; dacă sunt
sigur că aţi auzit şi înţeles, nu mă voi repeta. Dacă văd că nu este nicio
reacţie la ceea ce am spus, veţi suporta consecinţele. Deci înţelegeţi toţi
ce am de gând să fac? Kevin, spune-mi, ce crezi tu că am de gând să fac?
Kevin, spune-mi, ce crezi tu că am spus eu mai înainte?”
48 Un tată eficace
Sistemul „primei dăţi” este tradus în viaţă, şi când vine momentul
testării – şi acesta va veni – tata se va comporta exact cum a promis.
Consecinţele? Puteţi fi siguri că familia va privi cu atenţie din camera
alăturată să vadă dacă tata se ţine de cuvânt.
O altă regulă fundamentală se referă la faptul că tatăl trebuie să
verifice şi să se asigure că dispoziţia a fost executată. Stabilirea ritmului
într-o familie este un dezastru dacă tatăl nu urmăreşte şi nu verifică
reacţia copiilor la solicitările şi indicaţiile sale. Bărbatul care le cere
copiilor săi să se joace în linişte, să mănânce mai frumos, să-şi spele
mâinile sau să se pregătească pentru culcare, dar trece cu vederea
rezultatele atunci când cuvintele lui sunt ignorate, este într-adevăr un tată
necinstit. Cuvintele lui indică într-adevăr mai degrabă o „dorinţă” decât o
„necesitate” pentru binele familiei. Unui copil nu-i trebuie mult timp ca
să vadă că tatăl său nu vorbeşte serios; el nu se deranjează să verifice
rezultatele solicitărilor adresate copiilor săi.
Este oare vreunul printre noi care nu a văzut cândva un tată sau o
mamă care au pierdut controlul asupra unui copil indisciplinat? Ei
continuă să-i spună copilului să se liniştească, dar niciodată nu îi impun
acest lucru. Aceştia sunt aceiaşi părinţi care se vor întreba în anii viitori
de ce copiii lor îi ignoră cu desăvârşire. Nu se vor gândi probabil
niciodată că partea răzvrătită din fiecare fiinţă umană stabileşte un tipar
al ascultării numai de acei oameni care urmăresc şi verifică rezultatele
acţiunii pe care au iniţiat-o.
Să adăugăm tatălui necinstit numele de tată ameninţător. El crede că
dă indicaţii, dar în mod inconştient el dă în locul acestora alternative. Şi
ele sunt de obicei precedate de cuvântul dacă: „Dacă nu închizi
televizorul şi nu te ocupi de tema de casă, voi lua televizorul de aici
pentru următoarele două zile”, spune tatăl cel ameninţător. El nu ştie că
şi-a confruntat copilul cu o decizie calculată. Experienţa poate sugera că
este o şansă de cincizeci la sută ca tata să-şi amintească mâine de
ameninţare; probabil va fi la biserică. „Voi risca”, hotărăşte copilul în
mod inconştient şi continuă pe baza lui „fie ce-o fi”.
Tatăl nu s-a gândit niciodată la indicaţia pe care o dă ca la o
alternativă; el a văzut în partea a doua a afirmaţiei sale o posibilă
pedeapsă. Dar copilul o vede ca pe o alternativă. Ameninţările sunt de
obicei o cacialma (o înşelăciune), şi copilul, şiret, le interpretează la fel
cum fundaşul interpretează apărarea. Sau ca să ne exprimăm altfel, el
poate calcula şansele de a fi pedepsit conform cu ameninţarea mai bine
decât cel mai grozav fotbalist.
 Un izvor de viață 49
Vor fi situaţii când copilul va accepta să suporte consecinţele
ameninţării pentru a obţine ceea ce dorea el în primul rând. Acest lucru
se va întâmpla cu atât mai des, cu cât fiul sau fiica vor creşte mai mari. O
ameninţare tipică: „Dacă nu vei fi acasă la ora 11.30 seara, nu vei mai
avea voie să ieşi timp de două săptămâni” poate fi transformată într-o
alternativă la ora 11.15 când un adolescent poate hotărî că ceea ce el sau
ea face este atât de atrăgător şi de interesant, încât merită să rişte o
suspendare de două săptămâni a permisiunii de a ieşi. La ora 12.15 când
are loc întoarcerea acasă, tatăl este pus în situaţia de a aplica pedeapsa pe
care s-ar putea ca el să nu fi avut de gând s-o aplice – mai ales dacă
următoarele două săptămâni includ câteva activităţi pe care tatăl ar fi vrut
ca fiul sau fiica să le experimenteze.
Nici tatăl exploziv nu înţelege regulile fundamentale ale reacţiei. El
explodează doar, împroşcând cuvinte în toate direcţiile. El se simte
incomodat, încurcat sau pur şi simplu înfrânt, deoarece nu este respectat.
Am auzit zilele trecute doi băieţi discutând în holul bisericii. Unul l-a
întrebat pe celălalt: „Ce va spune babacul tău când fratele Amsden îi va
spune că ai lipsit de la şcoala duminicală?” Al doilea a răspuns: „O, se va
înfuria şi mă va certa, dar îi va trece repede. Nu mă prea îngrijorează”. Ei
îşi exprimă preocuparea prin afirmaţii de felul: „Ai mei mă vor ucide
când vor afla”. Dar atenţia a fost greşit concentrată asupra exploziei, nu
asupra procesului de zidire.
Într-un fel este trist să analizăm aceste schimburi de cuvinte între
tineri şi să ne dăm seama că ceea ce spun ei de fapt este că taţii ineficace
au accese de furie şi nimic altceva. Ei spun că dacă poţi găsi o cale de a
linişti furtuna părintească, ai mari şanse să obţii orice doreşti cu adevărat.
Tatăl exploziv nu impune de fapt un anumit ritm, nici nu bate măsura
care zideşte fiinţele umane în manifestările lor de viaţă; el pur şi simplu
produce o uşoară neplăcere unui copil care creşte învăţând cum să facă
exact ceea ce doreşte. El le spune copiilor săi că lui nu-i place ce fac ei,
dar dacă ei pot rezista momentului de tensiune, nu va avea prea mare
importanţă ce-i place lui şi ce nu.
Poate cel mai trist dintre toate sunetele lipsite de fermitate care vin de
la taţi ineficace este sunetul tăcerii. Tatăl tăcut nu spune nimic. Dacă
i-am putea aduce pe taţii deficienţi în faţa tribunalului, acuzându-i de
conduită necorespunzătoare în munca de stabilire a ritmului în familie,
tatăl tăcut ar trebui să înfrunte cele mai aspre acuzaţii.
O femeie discută cu mine despre soţul ei care este antrenor de fotbal.
Pe teren, el este un om cu calităţi supraomeneşti, aleargă înainte şi înapoi,
50 Un tată eficace
îi stimulează pe jucători cu o voce tunătoare, corectându-le cele mai mici
imperfecţiuni. Soţia lui oftează în timp ce descrie venirea lui acasă în
fiecare seară: un bărbat epuizat, aproape dărâmat, care îşi croieşte drum
spre uşă, se aruncă pe canapea cu ziarul de seară şi adoarme în câteva
minute. Se scoală numai pentru cină, întorcându-se pe canapea ca să
petreacă seara în faţa televizorului şi să bea bere. Personalitatea lui
prinde culoare numai dacă nişte prieteni care ştiu ceva despre sport vin
să-i viziteze sau dacă antrenorul secund şi jucătorii trec pe la ei pentru a
discuta cu el despre jocul de săptămână viitoare. Între timp, cei trei copii
cresc, şi el se interesează foarte puţin de ei. El este un antrenor foarte
bun, dar un tată tăcut.
„Nu mă sâcâi, nu mă interesează, fă tot ce doreşti”. Acestea sunt cele
mai obişnuite mişcări ale baghetei sale părinteşti. El evită deciziile, râde
când copiii fac glume pe seama mamei lor în timpul mesei şi evită cu un
mormăit orice comentariu cu privire la dezvoltarea lor morală şi
spirituală. În mod evident, el a ajuns la acel punct din viaţă în care nimic
din ceea ce nu are legătură cu fotbalul nu are sens.
Când am avut ocazia să-l vizitez pe antrenor, am aflat că pe el nu l-a
interesat niciodată nimic altceva decât sportul. Tatăl său era de acord cu
el şi îl făcea să se simtă acceptat numai atunci când era angajat în vreo
activitate sportivă. De aceea, el şi-a dezvoltat deprinderea de a gândi că
nimic în viaţă nu are valoare dacă nu este implicat în jocul unei echipe
sau în antrenarea ei. El crede că soţia lui este o femeie puternică. Ea a
vrut copii, spune el; să muncească ea cu ei până când ajung la
adolescenţă. El se va ocupa de ei atunci... când vor fi în stare să dea o
pasă bună.
Prietenul meu, tatăl cel tăcut, poate că înţelege regulile fundamentale
de pe terenul de joc, dar el nu cunoaşte regulile de bază ale unei
paternităţi eficace. El n-ar fi deloc impresionat dacă l-aş avertiza că el
creează condiţii pentru ca copiii lui să urască sportul, să urască regulile,
să urască oamenii şi chiar şi pe el.
Tatăl necinstit, tatăl ameninţător, tatăl exploziv şi tatăl tăcut: ce
cvartet! Mă întreb, în care categorie s-o fi încadrat Eli? Fără îndoială,
nu-l vei găsi pe Mardoheu printre ei.
Autorul Proverbelor spune: „Gura celui drept este un izvor de viaţă...”
(Prov.10:11). Putem aplica principiul acestui proverb la responsabilitatea
conducătorului de familie atunci când îşi lansează cuvintele pentru a-şi
conduce familia spre maturitate de gândire şi de trăire. Cuvintele lui să
fie totdeauna un izvor de viaţă – nu o groapă de distrugere.
 Capitolul 7

Nicio zi nu este vreodată irosită

Se spune despre Boswell, vestitul biograf al lui Samuel Johnson, că el

se referea adesea la o zi deosebită din copilăria lui când tatăl său l-a dus
la pescuit. Ziua aceea s-a întipărit în mintea lui, şi adeseori a reflectat la
lucrurile pe care le-a învăţat de la tatăl său în cursul acelei zile de pescuit
petrecute împreună. După ce a auzit atât de des despre excursia aceea
deosebită, cineva a avut mai târziu ideea de a verifica jurnalul pe care îl
ţinea tatăl lui Boswell şi de a vedea cum a fost privită excursia aceea din
perspectiva tatălui. Ajungând la data respectivă, cititorul a găsit o singură
frază: „Am mers astăzi la pescuit cu fiul meu; o zi irosită”.
Puţini au auzit vreodată de tatăl lui Boswell. Dar în ciuda relativei sale
obscurităţi, el trebuie să fi reuşit să stabilească un ritm în viaţa fiului său
care a durat o viaţă şi chiar mai mult. Într-o singură zi, el a sădit în jurul
embrionului de viaţă al fiului său idei care îl vor marca pentru multă
vreme, chiar şi după ce a ajuns la maturitate. Ceea ce a făcut el nu numai
că a atins viaţa băiatului, dar a pus în mişcare aptitudini care au afectat
pozitiv lumea literaturii clasice. Ce păcat că tatăl lui Boswell nu a putut
aprecia semnificaţia unei excursii de pescuit şi ceea ce se petrecea acolo
chiar în timp ce momeala era în cârlig.
Viaţa de familie este o sală de clasă existenţială; ea ţine cam
optsprezece ani. În clasă se află copii care sunt ca nişte bulgări mari de
lut. Cu cât trece timpul, cu atât lutul devine mai tare dacă olarul nu
întreţine în mod conştiincios procesul de modelare, păstrând lutul
flexibil, „modelabil”. În fiecare zi, tatăl eficace imprimă în vieţile
copiilor săi cuvinte, atitudini, deprinderi şi reacţii care în timp se vor
automatiza. Ar fi înspăimântător dacă un tată nu şi-ar da seama de acest
lucru. Fiindcă el îi învaţă pe copii – fie că este conştient de acest lucru,
fie că nu. Ironia este că învăţătura se poate face fie cu premeditare, fie la
întâmplare. Învăţarea, conştientă sau inconştientă, va lăsa o urmă de
neşters în personalitatea copilului şi va deveni o parte dintr-o complexă
manifestare viitoare a caracterului său. Slăbiciunile şi defectele tatălui
vor fi transmise copilului în ambele cazuri. Aşa că suntem confruntaţi cu
următoarea întrebare: învăţătura noastră îi edifică pe copii sau îi
mutilează?
52 Un tată eficace
Ajunşi la acest punct al discuţiei despre viaţa în clasa familiei, pare a
fi înţelept să facem distincţie între atitudini şi valori pe de o parte, şi
capacităţi şi manifestări pe de alta. Primele două le sunt transmise altora
mai frecvent prin modul nostru de viaţă – la care vom privi mai târziu.
Celelalte două – capacităţile şi manifestările – se educă în mod mai
deliberat, prin planificarea pozitivă a experienţei familiei. Cum îşi
descoperă un copil capacităţile, talentele şi aptitudinile şi cum le pune
apoi în practică?
Un răspuns la această întrebare ar putea fi să ne gândim bine câte
ocazii are un tată de a le cere copiilor săi să participe alături de el la
responsabilităţile familiale. O bicicletă trebuie să fie reparată. Există cel
puţin trei modalităţi de abordare a acestei necesităţi: tatăl leneş amână
orice acţiune. Tatăl ocupat îşi ia în grabă câteva minute, aleargă cu
bicicleta în garaj, învârte câteva şuruburi şi îi dă copilului bicicleta gata
reparată. Dar tatăl înţelept arată copilului cum să facă reparaţia,
împărţind munca. S-ar putea ca răbdarea să-i fie pusă la încercare, dar
merită să ia o astfel de decizie.
Tatăl înţelept are putere de pătrundere, el ştie că multe lucruri se pot
învăţa în timpul acelui exerciţiu simplu de reparare a unei biciclete.
Diagnosticarea defectului este ceva ce poate fi învăţat, şi la fel este şi
exerciţiul de selectare a uneltelor potrivite pentru reparaţie. Un standard
de perfecţiune poate fi demonstrat în timp ce se desfăşoară operaţia de
reparare – învăţându-i pe copii cum să facă mai mult decât o treabă pe
jumătate, ducând-o la bun sfârşit.
Întreţinerea corectă atât a bicicletei, cât şi a uneltelor poate fi învăţată
atunci când se ajunge la strângerea lucrurilor. Pentru unii taţi, repararea
unei biciclete poate fi o oră irosită; dar nu este aşa pentru un tată eficace.
Într-o zi l-am urmărit pe un mecanic de aviaţie cum asamblează un
motor. Nu eram în hangarul vreunei mari linii aeriene; eram în jungla
Amazonului, unde aviatori creştini zboară peste mulţi kilometri de junglă
înşelătoare, pentru a transporta misionari şi echipament până la nişte piste
de aterizare îndepărtate, unde trăiesc printre indieni şi le predică
Evanghelia. În timp ce el răsucea capul cilindrului, l-am întrebat unde a
dobândit atâta interes pentru motoare, încât a venit în junglă să lucreze la
întreţinerea avioanelor de transport ale misionarilor.
„Tatălui meu i-a plăcut mult să repare motoare”, a zis el. „De câte ori
eram prin apropiere, mă ducea în garaj şi pierdeam amândoi vremea în
timp ce încerca să asambleze ceva. Cred că atunci când m-am născut
mi-a dat în locul unei jucării o cheie franceză”. În fiecare zi când piloţii
 Nicio zi nu este vreodată irosită 53
misionari decolează în junglă cu avioanele lor, o fac cu încredere; ei au
un mecanic bun, iar acesta este produsul unui tată eficace, care a fost
suficient de înţelept pentru a-şi transforma garajul într-o sală de clasă.
Nu respinge această idee de a lucra cu unelte, şi să nu crezi că un tată
trebuie să-şi limiteze învăţăturile despre întreţinerea casei şi a motoarelor
numai la fii. Acesta este un loc şi pentru fete. Nu putem niciodată să
prevedem împrejurările în care s-ar putea găsi o fată şi în care
cunoştinţele ei despre modul cum se repară un întrerupător electric
defect, cum se înlocuieşte o siguranţă, cum se instalează o chiuvetă nouă
sau cum se schimbă o roată de la maşină, ar putea s-o scoată dintr-o mare
încurcătură. Şi nici nu trebuie ca un băiat să nu fie instruit în legătură cu
munca generală din casă: spălatul rufelor, gătit, curăţenie.
Procesul de instruire este intensificat prin atribuirea de
responsabilităţi. Copiilor le sunt atribuite sarcini care pot fi îndeplinite în
mod rezonabil în totalitate. De fapt, este înţelept ca uneori să li se dea
copiilor sarcini care depăşesc puţin perspicacitatea lor normală, ceva care
să ceară rezolvarea unei probleme prin exersarea gândirii. Frustrarea de
posibilitatea de a fi creator poate fi demoralizatoare; un copil are nevoie
de o astfel de posibilitate. Taţii cu simţ cu pătrundere pot da o sugestie
din când în când, dar în cea mai mare parte a timpului trebuie să-i lăsăm
pe copii să învingă singuri dificultăţile şi să aibă satisfacţia de a ne
mulţumi pe noi fără ajutor din afară.
Nu există mulţi taţi care să stăpânească toate meseriile şi artele. De
aceea, un tată înţelept îşi pune copiii în contact cu cât mai multe feluri de
oameni. Vizitele în fabrici, în studiouri de artă, în birouri şi în ateliere de
proiectare pentru construcţii au o valoare imensă. Ele ne creează ocazia
de a petrece timp împreună, de a trăi experienţe din care putem învăţa şi
în acelaşi timp de a ne recrea în mod util. Trecând prin tot felul de
activităţi, copiii încep să sesizeze direcţia spre care li se îndreaptă
interesul, şi fiindcă ei reacţionează cu entuziasm, un tată cu discernământ
observă că trebuie să creeze noi ocazii în direcţia respectivă.
Nu este suficient să împărtăşim copiilor cum se fac anumite lucruri.
Relaţiile în contextul muncii sunt de asemenea importante. De exemplu,
a-i învăţa pe copii despre sensul ierarhiei autorităţii este un exerciţiu
important. Cei doi copii ai noştri în vârstă de doisprezece şi nouă ani
hotărăsc să iasă cu barca pe lac. În timp ce îi împing în larg, le amintesc
amândurora că cel mai în vârstă este căpitanul vasului; totul se execută
aşa cum spune el. Mă asigur că amândoi au înţeles această importantă
regulă a navigării. Canotajul implică anumite pericole. De aceea este
54 Un tată eficace
important, zic eu, ca Mark să ştie că el are conducerea. Dacă el spune că
este timpul să se întoarcă, aceasta este o hotărâre. Kris este pusă în
situaţia de a accepta autoritatea fratelui ei şi de a apela la el dacă are vreo
dorinţă. Sub masca unei distracţii din timpul liber se predă o lecţie: cum
se foloseşte autoritatea şi cum trebuie să ascultăm de ea pentru binele
vasului şi al pasagerilor.
Este păcat că nu a reuşit nimeni să-i spună tatălui lui Boswell că
fiecare experienţă din viaţa familiei poate fi o ocazie de a învăţa ceva, aşa
că nicio zi nu poate fi considerată irosită. Este spre lauda domnului
Boswell că el, în ignoranţa lui, a făcut mai mult decât fac alţii într-o viaţă
de luptă. Mă întreb dacă el o fi cunoscut valoarea întrebării „de ce?”.
Mergând cu maşina împreună cu copiii, un „tată-învăţător” îşi angajează
pasagerii într-o conversaţie, folosind întrebări simple care încep cu „de
ce”: „De ce credeţi voi că a făcut constructorul podul în felul acesta? De
ce credeţi voi că au fost puse toate aceste indicatoare?” Întrebările care
încep cu „ce” sunt de asemenea valoroase: „Ce face ca acest tablou să fie
atrăgător? Ce vă sugerează norul acela?” Se pot adăuga apoi întrebările
care încep cu „cum”. „Cum credeţi că vor reacţiona oamenii când vor
vedea acea grămadă de maşini distruse lăsate sub cerul liber? Cum
credeţi că am putea s-o ajutăm pe doamna aceea care pare tristă?”
După ce copiii au fost puşi în contact cu diverse aptitudini şi metode,
după ce şi-au îndeplinit cu simţ de răspundere sarcinile încredinţate lor,
după ce au dovedit o tot mai mare capacitate de a participa la luarea
hotărârilor în familie, tatăl înţelept are grijă ca stimularea să nu slăbească
niciodată. Pe măsură ce copiii cresc, ei devin tot mai mult parte
integrantă a „supravieţuirii” familiei.
În excursii pe distanţe mai mari, copiii ne pot ajuta la orientarea pe
hartă şi apoi pot savura satisfacţia de a da indicaţii. Dacă fac greşeli,
câteva ocoluri vor scoate în evidenţă gravitatea unei gândiri superficiale
şi a iresponsabilităţii. Când avem musafiri, avem ocazia să-i lăsăm pe
copiii noştri să planifice meniul, să decoreze masa în mod creativ şi
inovator şi chiar să participe la servirea mesei.
Excursiile cu cortul ne-au oferit multe ocazii de a împărţi
responsabilităţile familiale în patru. Când toţi patru coborâm din barcă
după o excursie lungă pe râu, fiecare ştie ce trebuie să facă mai întâi
pentru ca familia să poată lua o masă bună, să aibă un loc uscat pentru
dormit şi să poată face o baie în aer liber.
Mai există un element de care trebuie să se ţină seamă în clasa
familială. Să-l numim momentul prielnic învăţăturii. Rareori creem noi
 Nicio zi nu este vreodată irosită 55
astfel de momente; mai degrabă le sesizăm. Intelectul unui copil are
intrări la fel ca uşile unei clădiri. Momentul prielnic învăţăturii este acela
când uşa este deschisă datorită anumitor împrejurări. Taţii învaţă că
semnalele unui moment prielnic învăţăturii sunt diferite la fiecare copil.
La unii, semnalul poate fi sesizat într-o expresie de curiozitate de pe faţă;
la alţii începe cu un anumit fel de întrebări. Să nu se treacă cu vederea
„momentele în care copiii sunt captivaţi de ceea ce ascultă”, la masă, în
maşină şi în clipele dinainte de culcare.
Când uşile minţii unui copil sunt deschise, el este probabil gata pentru
orice fel de experienţă de învăţare pe care i-o oferă părinţii săi. Când
uşile sunt închise, a-l învăţa pe copil ar fi ca şi cum am încerca să
îngrămădim lucruri strecurându-le cu forţa printr-o crăpătură.
Nimeni nu poate prezice vreodată clipa când se declanşează momentul
prielnic învăţăturii; dar un tată poate învăţa cum să profite de el atunci
când apare. Tatăl care obişnuieşte să-şi culce copiii şi să se roage cu ei va
descoperi că acele ultime momente ale zilei sunt încărcate de conversaţii
potenţiale. Copilul este obosit şi nu prea vrea să fie lăsat singur,
simţindu-se în mod deosebit tandru şi afectuos. N-aş da pentru nimic în
lume momentele minunate pe care Kris şi cu mine le-am trăit împreună
stând culcaţi unul lângă altul şi discutând în întuneric despre probleme
ale copilăriei. Toate barierele dispar. Momentul prielnic al învăţăturii în
viaţa lui Mark se declanşează atunci când sunt dispus să stau pe marginea
patului lui şi să-i fac un masaj al spatelui. Cât timp îl masez, atâta timp
mă ascultă. Discutăm despre teologie, sex, lupte, temeri şi aproape orice
altceva.
Momentele prielnice învăţăturii apar şi în perioade de nevoi. Boala,
vreo rană, necesitatea de a termina urgent vreo lucrare pentru şcoală,
toate creează ocazii speciale pentru intimitate. Când uşile sunt deschise,
tatăl eficace se grăbeşte spre intrare cu acele lucruri pe care un copil are
nevoie să le audă.
În cartea sa Creative Brooding (Meditaţia creatoare), Robert Raines
redă scrisoarea unui fiu fugit de acasă. Când părinţii săi au încercat să-l
determine să se întoarcă, iar el a refuzat, ei l-au întrebat de ce. El le-a
scris o scrisoare. În esenţă, el voia să spună: „Când mi-am deschis uşile
vieţii, voi le-aţi închis trântindu-le pe ale voastre”.
„Dragi părinţi,
Vă mulţumesc pentru toate, dar eu plec la Chicago şi încerc să încep o
viaţa nouă.
M-aţi întrebat de ce am făcut aceste lucruri şi de ce v-am dat atâta
56 Un tată eficace
bătaie de cap, iar mie îmi e uşor să vă răspund, dar mă întreb dacă veţi
înţelege.
Vă amintiţi că atunci când aveam vreo şase sau şapte ani aş fi vrut
doar să mă ascultaţi? Eu îmi amintesc toate lucrurile frumoase pe care mi
le-aţi dăruit de Crăciun şi de ziua mea şi am fost într-adevăr fericit cu
acele lucruri – cam o săptămână – în perioada când primeam acele
lucruri, dar în restul anului nu-mi doream cadouri. Tot timpul nu doream
decât ca voi să ascultaţi ce spun eu, ca şi cum aş fi fost şi eu o persoană
care simţea anumite lucruri, fiindcă îmi amintesc că simţeam multe chiar
atunci când eram mic. Dar voi ziceaţi că sunteţi ocupaţi.
Mamă, eşti o bucătărească admirabilă, şi toate lucrurile le ţii atât de
curate, şi erai atât de obosită din cauza acelor lucruri care te făceau să fii
mereu ocupată; dar ştii ceva, mamă? Mi-ar fi plăcut covrigii şi untul la
fel de mult dacă te-ai fi aşezat puţin lingă mine în timpul zilei şi mi-ai fi
spus: „Povesteşte-mi totul, şi s-ar putea să te ajut să înţelegi”.
... Eu cred că toţi copiii care fac atâtea lucruri rele care dau adulţilor
bătaie de cap caută de fapt pe cineva care să aibă timp să-i asculte câteva
minute şi care să se poarte cu ei exact aşa cum s-ar purta cu un adult care
le-ar putea fi util şi care ar fi politicos cu ei. Dacă voi, părinţii, mi-aţi fi
spus vreodată „scuză-mă” atunci când m-aţi întrerupt, aş fi căzut jos de
uimire.
Dacă cineva vă întreabă unde mă aflu, spuneţi-i că am plecat în
căutarea cuiva care are timp, fiindcă eu am o mulţime de lucruri despre
care vreau să discut.
Dragoste tuturor,
fiul vostru”.
Nu, domnule Boswell, nicio zi nu este vreodată irosită: pe lac, în
garaj, în maşină, pe marginea patului. Fiecare cămin este o sală de clasă,
şi fiecare tată este un învăţător. Uşile sunt deschise mai des decât credem
noi. Dar ele nu vor rămâne deschise pentru totdeauna şi, în afară de
aceasta, sunt prea mulţi alţii care sunt nerăbdători să le calce pragul.
Dacă noi nu intrăm în momentul prielnic învăţăturii, o va face altcineva.
 Capitolul 8

Fragil: manevraţi cu grijă

S-a întâmplat într-o zi pe plajă şi, deşi ziua era foarte caldă, m-au
trecut fiori reci gândindu-mă la implicaţiile celor văzute. Un copil de opt
ani începuse să devină puţin prea entuziasmat în apă, în mijlocul unui
grup de copii de cinci ani. El nu-şi cunoştea propria forţă, iar ceea ce
începuse ca un amuzament ajunsese la o oarecare exagerare. Au trecut
câteva momente, şi câţiva dintre părinţii grijulii de pe plajă au devenit
neliniştiţi. Ei se uitau intermitent la tatăl copilului mai mare. Oare nu
vedea el ce se petrece? Nu putea el face ceva înainte ca vreun copil să
păţească ceva? El trebuia să vadă ceea ce se întâmpla, dar o ignora. Adică
numai până când lucrurile au devenit intolerabile. Numai atunci a trecut
tatăl la acţiune.
Voce tunătoare: „Robert, ieşi din apă în clipa aceasta! S-o ia naiba de
treabă, Robert, mi-e silă şi m-am săturat de felul cum te comporţi. Uite
ce-ai făcut acolo. Nu poţi să nu pui mâna pe copiii aceia?”
Copilul – privind nervos într-o parte să vadă câţi ascultau tirada – a
dat un răspuns scâncit: „Dar, tăticule...”
„Nu-mi răspunde obraznic”, a replicat tatăl, cu voce mai puternică
decât înainte. „Să nu discuţi în contradictoriu cu mine; am văzut ce făceai
şi sunt dezgustat. Acum vei sta aici pe nisip o jumătate de oră să vedem
dacă asta îţi vâră oarecare înţelepciune în cap”.
Copilul umilit s-a făcut mic pe plajă, degetele lui au început să traseze
linii pe nisip şi privea în jos ca să nu întâlnească privirile copiilor curioşi
din apă. Tatăl s-a întors, şi-a luat în mâna berea şi şi-a reluat conversaţia
cu cei din jurul lui ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva s-a
întâmplat: o fiinţă umană a fost strivită.
Cuvintele-cheie au fost: „Am văzut ce făceai...” Cât timp văzuse tatăl
ce făcea fiul său? De ce nu a acţionat atunci când a văzut pentru prima
dată problema ivindu-se? În prima fază ar fi putut corecta situaţia în mod
delicat; nimeni nu ar fi fost rănit. De ce a aşteptat el până când problema
a atins proporţii de criză? Acum, în loc ca distracţia să continue, fiecare
s-a simţit fie stânjenit, fie cu dorinţă de răzbunare. Imaturitatea tatălui
rivalizează cu aceea a propriului său fiu.
„Şi voi părinţilor”, a scris apostolul Pavel, „nu întărâtaţi la mânie pe
copiii voştri” (cum a făcut omul de pe plajă), „ci creşteţi-i în mustrarea şi
58 Un tată eficace
învăţătura Domnului” (Ef.6:4). Ce păcat că omul de pe plajă nu l-a citit
niciodată pe apostolul Pavel. Mustrarea şi învăţătura înseamnă că uneori
tatăl trebuie să ia măsuri corecţionale împotriva copiilor săi. Dar mai
înseamnă şi că această corecţie trebuie făcută în aşa fel încât să zidească
sau să redirecţioneze. Ea nu trebuie să devasteze dacă este „a Domnului”.
Biblia numeşte confruntarea corecţională mustrare, şi mustrarea este
aceea care stă între actul neevlavios şi consecinţa lui dureroasă. Este
ultimul semnal de avertizare dat atunci când o persoană se îndreaptă spre
o direcţie greşită şi va sfârşi rău dacă nu se opreşte şi nu se întoarce
înapoi.
Sunt multe exemple de mustrări în Biblie. Una dintre primele şi cele
mai dramatice a fost o mustrare făcută de Dumnezeu Însuşi. Cain, primul
născut al lui Adam şi Eva, nu a ascultat instrucţiunile lui Dumnezeu cu
privire la modul corect de închinare şi de aducere a jertfelor. Când
neascultarea lui Cain a devenit şi mai evidentă prin jertfa adusă de fratele
său, jertfă care corespundea specificaţiilor cereşti, el a început să
clocotească de invidie. Rădăcinile crimei începeau să crească înăuntrul
lui. Biblia spune: „Cain s-a mâniat şi faţa i s-a posomorât”. Acesta este
pur şi simplu un mod de a spune că el s-a supărat şi că urzea planuri de
răzbunare.
Dumnezeu i-a oferit lui Cain o şansă de a-şi dezactiva sentimentele
ascunse. El l-a mustrat cu o întrebare şi o afirmaţie:
„Şi Domnul a zis lui Cain: ,Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a
posomorit faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci
rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l
stăpâneşti‘” (Gen.4:6-7).
Toate punctele bune ale mustrării se găsesc aici. Întrebările îl obligă
pe Cain să vadă efectele păcatului său şi ale îndărătniciei sale. Afirmaţia
subliniază pericolele actualei direcţii de acţiune şi consecinţele sale. În
sfârşit, Dumnezeu subliniază alternativa – calea corectă. Aceasta e
mustrarea unui Tată ceresc eficace. Cain a respins mustrarea,
consecinţele nu au întârziat, iar Cain s-a distrus pe sine însuşi.
Mustrările descoperă lucruri ascunse, şi acest lucru l-a făcut şi
Dumnezeu. El l-a determinat pe Cain să privească la propriile lui fapte şi
sentimente. El nu a lăsat să rămână fapte pentru care să nu se dea
socoteală şi nici nu a permis sentimentelor să putrezească în interiorul
sufletului.
Profeţii au fost maeştri ai mustrării, şi unele dintre marile scene ale
Vechiului Testament prezintă profeţi stând în faţa regilor şi azvârlind
 Fragil: manevrați cu grijă 59
realitatea direct în poala regală. Când Natan l-a mustrat pe David,
lucrurile merseseră deja departe în rău, dar David a înţeles şi a cedat.
Unele consecinţe, totuşi, erau deja în acţiune; cel puţin David s-a pocăit.
Ahab nu a înţeles niciodată ce a vrut Ilie să spună, şi nici Nebucadneţar
când l-a înfruntat Daniel.
Un tată eficace merge pe urmele profeţilor; el este pentru copiii săi ca
un profet, şi în această calitate trebuie să cunoască standardele de
comportare corectă pe care le stabileşte Biblia. El trebuie să fie
sensibilizat la încălcarea acestora şi trebuie să fie pregătit pentru a şti să
le manevreze înainte de a apare consecinţele.
O mustrare este un lucru dificil de administrat în mod corect. Ea nu
este totdeauna primită cu bucurie de către cel mustrat. Priviţi-l pe Cain.
Dar pericolul iminent este în faţă şi avertismentul trebuie să fie emis. Un
far îi spune căpitanului unui vapor că acolo sunt stânci. Un turn de
control pentru avioane îl informează pe pilot că s-a abătut puţin de la ruta
normală. O lumină la bordul automobilului îi spune şoferului că merge cu
frâna de mână pusă.
Dar operatorul din far nu încearcă să-l jignească pe pilot; lumina de la
bordul maşinii nu încearcă să-l enerveze pe şofer. În toate cele trei cazuri,
mesajele sunt pentru binele aceluia care le primeşte. În mod normal
fiecare – căpitanul, pilotul şi şoferul – este bucuros să primească vestea.
Ar fi un dezastru dacă n-ar primi-o.
Taţii uneori nu înţeleg corect problema mustrărilor. Prea adeseori
mustrările sunt lansate din răzbunare sau furie. O examinare minuţioasă a
propriilor mele mustrări îmi spune că un mare număr dintre ele nu sunt
menite să zidească caracterul copiilor mei; mai degrabă sunt menite să
stopeze anumite lucruri care, în momentul respectiv, îmi sunt incomode.
Fiindcă eu sunt mai mare decât ei, pot face ca voinţa mea să fie supremă.
Astfel, pot vorbi aspru sau cu mânie fiindcă sunt nervos, sau obosit, sau
fiindcă vreau puţină pace pentru mine însumi. De fapt s-ar putea ca
mustrările mele să nu fie deloc mustrări: ele pot fi pur şi simplu izbucniri
ale temperamentului adult, aşa cum am menţionat mai înainte. În ceea ce
mă priveşte pe mine, asta-i tot ce am văzut pe plajă în ziua aceea. De
aceea, copilul a fost zdrobit şi cu siguranţă că nu a fost zidit.
Mustrările zidesc, corectează şi avertizează. „O mustrare pătrunde mai
mult pe omul priceput decât o sută de lovituri pe cel nebun”
(Prov.17:10). Dacă lansăm mustrările noastre atât de adânc în sufletele
copiilor noştri, atunci ar fi bine să fim extrem de atenţi la natura acelor
mustrări. Înainte de a face efortul, tatăl eficace va cântări conţinutul,
60 Un tată eficace
împrejurările şi consecinţele celor spuse de el. Oare nu poate aştepta un
moment mai potrivit? Este mustrarea bazată pe dragoste sau este doar o
expresie a răzbunării ori a nervozităţii? Şi, în sfârşit, oare se concentrează
ea numai asupra aspectelor negative care duc la dezastru sau şi asupra
comportării corecte care trebuie să le înlocuiască?
A-i învăţa pe copiii noştri să asculte mustrări şi să acţioneze ca atare
este un aspect major al relaţiilor noastre părinteşti atunci când copiii sunt
mici. Dacă i-am convins că mustrarea nu le ameninţă poziţia în faţa
noastră, demnitatea şi dreptul de a încerca să facă din nou ceea ce şi-au
propus, ei vor învăţa să preţuiască o mustrare constructivă.
Un băiat de zece ani demontează un ceas deşteptător în atelierul tatălui
său. Când tata se întoarce acasă în seara aceea, el îşi găseşte bancul de
lucru şi părţi ale ceasului deşteptător în dezordine. Văzându-l pe fiul său,
explodează: „Fiule, m-am săturat să-mi tot găsesc atelierul într-o astfel de
dezordine când vin acasă seara. Tu nu ai simţ de răspundere pentru aceste
lucruri; eşti dezordonat şi niciodată nu termini nimic. Nu-ţi dai seama ce
scumpe sunt aceste unelte?” O serie de explozii de felul acesta pot
înăbuşi curiozitatea copilului, dorinţa lui de a lucra în atelier sau foamea
de a mai intra în acest aspect al vieţii tatălui său.
Dacă în locul acestei explozii tatăl i-ar fi adresat o mustrare delicată,
ar fi putut declanşa un moment prielnic pentru învăţătură. „Fiule, sunt
încântat că ai avut timp să te ocupi de un ceas astăzi. Sunt nerăbdător să
aud ce-ai învăţat despre ceas. Dar ce-ai face dacă ar trebui să foloseşti
aceste unelte chiar acum pentru o altă muncă? Ei bine, sunt bucuros să te
văd apucându-te de o astfel de treabă, şi tu ştii că cele mai multe unelte le
poţi folosi şi tu. Dar noi avem o regulă aici în atelier, şi anume să nu
folosim niciun obiect fără a-l pune la loc. De fapt, munca nu este
terminată până când uneltele nu sunt puse la loc. Ce-ar fi să-mi spui şi
mie ce-ai făcut cu ceasul, în timp ce strângi lucrurile? Voi sta aici cu tine
până când termini treaba”.
Curiozitatea este încurajată; este scos în evidenţă faptul că tatăl
priveşte cu plăcere interesul băiatului pentru unelte şi se învaţă o lecţie
necesară. Aceasta este o mustrare delicată şi e sigur că va fi ziditoare în
viaţa băiatului.
Bine, recunosc! Sunt unele mustrări care vor fi administrate cu mânie.
Şi pe bună dreptate! Sunt cazuri de nedreptăţire sau de maltratare a altor
oameni şi a proprietăţii lor, şi acest lucru se întâmplă chiar în familie.
Este greu să ne gândim la o mânie exprimată altfel decât cu ton mai
ridicat decât cel obişnuit. Dar merită să încercăm. Mânia poate fi
 Fragil: manevrați cu grijă 61
exprimată în cuvinte şi ea trebuie să se refere la faptă – nu la persoană.
Haideţi să ne asigurăm că facem distincţie între mustrare şi pedeapsă.
Sunt două lucruri diferite. O mustrare este ceva ce are loc în timp, cu
scopul de a ajuta o persoană să evite plata drastică pentru păcatele sale.
Mai este timp să fie schimbată direcţia, înainte de a fi prea târziu. Un tată
îşi exprimă mânia printr-o mustrare, spunând: „Eu nu pot accepta ceea ce
faci tu. Greşeşti, şi acest lucru nu trebuie să se întâmple în această
familie. Nu aşa vrem să procedăm”. Nicio ameninţare, nicio pedeapsă.
Numai un semnal că sunt stânci înainte; cineva a deviat de la cursul
normal.
Când David a fost bătrân, el a plătit scump faptul că nu a înţeles
necesitatea şi natura mustrărilor din dragoste. Când a devenit evident că
el nu mai avea mult de trăit, o luptă pentru putere a început între fiii săi.
Adonia, al doilea fiu al lui, a trecut peste ceilalţi şi a organizat o revoltă
împotriva tatălui său. Autorul cărţii 1 Regi are un comentariu usturător în
legătură cu cauzele care au determinat răzvrătirea lui Adonia, şi a pus
acest comentariu drept la picioarele lui David:
„Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui, zicând: ,Pentru ce faci
aşa?‘” (1 Re.1:6).
Dacă comparăm punctul de vedere al lui Pavel despre mustrări
(Ef.6:1) cu ceea ce nu a făcut David, observăm o interesantă încordare în
felul cum este administrată o mustrare din dragoste. Punctul de vedere al
lui Pavel: nu fă lucrul acesta în aşa fel încât să-l înfurii pe copilul tău şi
să-l faci să nu te aprecieze. Punctul de vedere al lui David: nu spune
niciodată nimic care l-ar putea supăra sau nemulţumi pe fiul tău.
Mustrările pot nemulţumi sau dezamăgi un copil pentru o clipă, dar, în
timp, el va fi zidit şi-ţi va fi recunoscător pentru acest lucru.
Mustrarea trebuie să fie administrată în intimitate. În public, mustrarea
umileşte; aveţi ca exemplu experienţa mea de pe plajă. Apoi, mustrarea
trebuie să se refere totdeauna la comportare, nu la copil. El nu trebuie să
apară în faţa celor de o vârstă cu el ca un învins. El are nevoie de o
discuţie liniştită cu tatăl său, în timpul căreia să fie informat despre
orientarea distructivă a faptelor sale şi despre schimbarea necesară.
Dr. Albert Siegel a spus recent în revista Observer din Stanford:
Când este vorba despre creşterea copiilor, fiecare societate se află la o
distanţă de numai douăzeci de ani de barbarism. Avem numai douăzeci
de ani la dispoziţie pentru a îndeplini sarcina de a-i civiliza pe copilaşii
care se nasc în mijlocul nostru în fiecare an. Aceşti sălbatici nu ştiu nimic
despre limba noastră, despre cultura noastră, despre religia noastră,
62 Un tată eficace
despre valorile noastre, despre obiceiurile şi relaţiile noastre
interpersonale. Bebeluşul este total neştiutor cu privire la comunism,
fascism, democraţie, libertăţi civice, drepturile minorităţii în contrast cu
prerogativele majorităţii, respect, decenţă, cinste, obiceiuri, convenţii şi
maniere. Barbarul trebuie să fie domesticit dacă vrem ca civilizaţia să
supravieţuiască.4
Numiţi-l barbar dacă vă place, şi într-un sens veţi avea dreptate. Dar
înseamnă oare acest punct de vedere că mustrările mele trebuie să fie
usturătoare, ascuţite şi chirurgicale atunci când încerc să-i domesticesc pe
„barbarii” a căror înclinaţie fundamentală este răzvrătirea? Trebuie să-mi
amintesc şi faptul că ei sunt fiinţe umane delicate, pe care Dumnezeu le-a
aşezat în casele noastre pentru a fi educate în matricea grjii pline de
dragoste tandră. Eticheta pusă pe pachetele în care se află obiecte care se
pot sparge cu uşurinţă spune: „Fragil: manevraţi cu grijă”. Tatăl eficace
procedează în aşa fel, încât să-i administrese zilnic corecţii „barbarului”.
Dar el are tot timpul în vedere faptul că barbarul este şi fragil: sufletu lui,
imaginea pe care şi-o face despre sine, personalitatea lui, toate trebuie să
fie manevrate cu o grijă ca aceea a lui Cristos.
 Capitolul 9

Fii tu însuţi un model demn de urmat

Lot a fost nepotul lui Avraam, părintele naţiunii ebraice. S-ar putea ca
el să se fi priceput la proprietăţi luxuriante, dar nu a avut nici cea mai
mică idee despre esenţa unei paternităţi eficace. Probabil că au fost unii
care au văzut dezastrul apropiindu-se cu mult înainte de a se declanşa, în
timp ce Lot îl urma pe unchiul său în călătoria aceea pe un traseu în
formă de semilună care i-a dus din Ur în Canaan, în jos spre Egipt şi
înapoi în Canaan pentru a doua oară. Încetul cu încetul, câştigând din
cunoştinţele şi din proprietăţile lui Avraam, Lot a început să strângă o
mică avere pentru el însuşi. Când a dat marea lovitură, Lot era un om plin
de încredere în sine însuşi. Este evident că nu l-a descurajat faptul că
într-o zi el şi unchiul său Avraam au fost nevoiţi să negocieze dizolvarea
relaţiilor lor de afaceri.
Avraam a fost un om generos. Dar Lot era un negustor dibaci şi fără
scrupule, care căuta totdeauna cea mai rapidă cale spre succes. Dându-i-se
o şansă, Lot a fost de acord cu împărţirea pământului, care transfera în
proprietatea lui luxurianta şi fertila vale a râului Iordan, acolo unde se
deschidea spre câmpia Sodomei şi Gomorei. Prietenii lui Lot ar fi
subliniat abilitatea lui de a lua hotărâri rapide; el nu a trebuit să se
gândească bine, să se roage în legătură cu acest lucru sau să cântărească
factorii morali deosebiţi implicaţi în afacere. El doar „şi-a ridicat ochii în
sus” şi a luat în stăpânire ţinutul dintr-o privire. Fără îndoială, câmpiile şi
văile erau pentru el. Avraam n-are decât să-şi vadă de propriile lui
probleme şi să meargă acolo, în munţii sălbatici. Dacă unchiul său a fost
destul de naiv pentru a accepta o astfel de împărţire, trebuie să se fi
gândit Lot, el personal era destul de deştept ca să profite de acest lucru.
Este evident că Lot a făcut mai mulţi bani decât putea să numere.
Hotărârea lui a fost bună – din punct de vedere mercantil. Dar din
punctul de vedere al familiei sale, nu a fost atât de bună. Probabil că totul
a început când Lot şi-a ridicat corturile cu uşa din faţă spre oraşul
Sodoma. Poate că Lot avea suficientă religie în el pentru a şti că Sodoma
nu era un loc potrivit pentru a-şi stabili acolo familia – aşa că vor trăi la
oarecare distanţă de ea şi o vor privi. „Priveşte, dar nu atinge”, ar fi putut
fi motto-ul. Este o simplă presupunere, dar există motive să bănuim că
64 Un tată eficace
necazul nu a început cu Lot, ci cu soţia acestuia şi cele două fiice ale lui.
Pentru Lot, Sodoma era numai o privelişte plăcută; el era prea ocupat cu
creşterea vitelor. Dar pentru femeile din familia lui, Sodoma era o
tentaţie. Ele aveau timp să o privească toată ziua. Nu ştiu exact când s-a
întâmplat, dar deodată, când cartea Geneza reia povestirea despre Lot,
după ce o întrerupsese cu o pagină sau două înainte, îl găsim pe Lot chiar
în centrul vieţii oraşului Sodoma. Nu numai că trăieşte acolo, dar este
evident unul din conducătorii oraşului. Lot totdeauna se situa în frunte.
Şi nu numai Lot era acela care avea trecere în comunitate, ci şi fiicele
lui au avansat repede în societatea locală. Ele erau acum logodite cu
tineri din oraş. Şi acesta este momentul când s-a declanşat criza. Fără ca
Lot să ştie, cel puţin atât cât putem vedea noi, Dumnezeu a pregătit un
proces împotriva Sodomei şi Gomorei. El era acum gata să le judece. Dar
El a ajuns la o înţelegere cu Avraam la mulţi kilometri depărtare spre
nord şi vest, că dacă mesagerii Săi vor putea găsi zece oameni drepţi în
oraşul Sodoma, să nu-l distrugă. Avraam trebuie să se fi gândit că era o
înţelegere destul de cinstită. Lot se îndreptase în acea direcţie cu câtva
timp în urmă. Având o familie formată din patru membri, desigur că el
trebuie să-şi fi găsit timp să influenţeze viaţa a încă şase oameni, la timp
pentru a se salva pe sine, familia sa, adepţii săi şi oraşul. Aşa a gândit
Avraam!
Greşeşti, Avraame! Lot nu avea alţi şase oameni. De fapt, el aproape
că nu mai avea nici patru. Povestirea continuă astfel: Mesagerii lui
Dumnezeu au sosit în Sodoma, au venit la casa lui Lot. Nici n-au apucat
să se aşeze, că au şi fost asaltaţi de mulţime. Halal oraş în care trăia Lot.
Ei au pus întrebarea-cheie, cea care va determina viitorul oraşului: „Pe
cine mai ai aici?” Aceasta a fost şansa lui Lot de a intra în acţiune – de a
le arăta vizitatorilor săi, de a-i arăta unchiului Avraam şi lui Dumnezeu
că viaţa în Sodoma mersese bine. Dar n-a fost aşa. Cel mai bun lucru pe
care l-a putut face Lot a fost să-şi prezinte soţia, două fiice şi doi gineri,
dar chiar şi aceştia se situau undeva la limită.
Relatarea din Geneza spune că Lot s-a dus la ginerii săi şi le-a zis că
urma să vină o catastrofă, că oraşul era sortit pieirii şi că ar fi bine să
plece cât timp mai era posibil. Iată ce ne spune Biblia despre reacţia lor:
„Dar ginerii lui credeau că glumeşte” (Gen.l9:14).
Cel mai serios moment din viaţa lui Lot s-a dovedit a fi o glumă
amuzantă. Şi de ce nu? Pe ce se puteau ei baza când Lot a încercat să le
ofere o conducere deosebită? Pe modul lui de viaţă? Pe felul cum a trăit
el în trecut în Sodoma? El nu le vorbise despre aceste lucruri înainte; de
 Fii tu însuți un model demn de urmat 65
ce i-ar impresiona acum când, aşa deodată, ridică aceste probleme? Lot
nu era omul care să vorbească despre judecată; este sigur că aceasta nu
i-a marcat viaţa înainte. Probabil că glumeşte!
Lot nu a avut mai mult succes nici cu soţia lui. Ea a reuşit să
părăsească oraşul, dar afecţiunea pentru frumosul oraş a făcut-o să
privească înapoi. Lot a devenit văduv pe loc. Aproape că ar fi fost mai
bine ca şi fiicele lui să fi pierit în dezastru, fiindcă ele nu au făcut altceva
decât să-şi trădeze tatăl tot restul vieţii. Ele l-au făcut nefericit.
Am asemănat paternitatea eficace cu stabilirea ritmului şi indicarea
unui tempo orchestral. Ea iniţiază familia în acţiuni şi relaţii sănătoase şi
oferă şi motivaţia acestora. Se acţionează prin cuvinte, prin învăţătură,
prin mustrare corecţională şi, în sfârşit, prin modul de viaţă. Lot i se
alătură lui Eli pe linia faimei taţilor ineficace, datorită modului lui de
viaţă. Nimeni nu era de blamat, doar el însuşi pentru felul în care ieşiseră
lucrurile. El a început sus de tot şi a sfârşit jos. Familia lui a acţionat
după modelul propriei lui vieţi. Şi când a sosit momentul de criză, ei au
acţionat în concordanţă cu ceea ce văzuseră la vechiul Lot – nu la cel
nou.
Fie că vă place, fie că nu, un tată face impresie asupra copiilor săi nu
numai prin cuvinte. Comportarea lui, tiparul de conduită din propria lui
viaţă devine atât documentare, cât şi justificare pentru tot ce doreşte
odrasla să facă.
Printre puţinele imagini de taţi eficace pe care le avem în Biblie se
numără şi aceea a apostolului Pavel în relaţia sa cu Timotei, care îi era
discipol, dar pe care Pavel îl trata ca pe un fiu. El l-a găsit pe Timotei pe
dealurile ţinutului care acum este cunoscut sub numele de Turcia. Părinţii
lui Timotei i-au permis lui Pavel să-l ia pe fiul lor cu el, şi timp de mai
mulţi ani cei doi bărbaţi au dezvoltat o legătură de tip tată-fiu, care a
culminat cu preluarea ştafetei lucrării atunci când Pavel a lăsat-o. Pavel
l-a tratat pe tânărul Timotei exact ca pe un fiu. Spre sfârşitul vieţii sale, el
îşi aminteşte de principiile de bază ale relaţiei lor:
„Tu însă ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea
mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea,
prigonirile, suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi
în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat...” (2.Tim. 3:10-11).
Când Pavel a încercat să descrie influenţa pe care a avut-o asupra lui
Timotei, el n-a pus cuvintele în capul listei, şi nici nu a redat adevăruri
doctrinare sau metode de slujire. Pavel dă prioritate instruirii prin
modelul de viaţă. Timotei, scrie el, tu ai văzut cum am trecut eu prin
66 Un tată eficace
toate acele urcuşuri şi coborâşuri ale vieţii reale. „Tu ai urmărit de
aproape...!”
Copiii ne urmăresc de aproape. Ce văd ei? Răspunsul la această
întrebare îi separă pe taţii eficace de cei ineficace. Cei din prima
categorie observă importanţa felului cum se prezintă în faţa copiilor lor –
că fiecare moment petrecut cu ei este o şansă de a face o impresie
pozitivă, cu scopul de a zidi caracterul şi de a dezvolta spiritul. Dar cei
din a doua categorie nu văd acest lucru. Ei consideră că familia înseamnă
pur şi simplu a trăi împreună şi găsesc că acasă este doar ceva mai bine
decât într-un local public unde se poate mânca, dormi şi unde se poate
profita de puţină distracţie.
Într-un capitol anterior am discutat despre importanţa învăţăturii
pentru dezvoltarea deprinderilor şi a standardelor de comportament.
Acum ne concentrăm mai mult asupra formării atitudinilor şi a valorilor.
Aceasta se realizează în cea mai mare parte din exemplul de viaţă al
tatălui eficace.
Datorită faptului că tatăl îşi petrece cea mai mare parte a timpului
departe de locul numit casă, modelul de viaţă al tatălui este înlocuit de
stilurile de viaţă ale profesorilor de la şcoală, ale celor ce conduc
activităţile recreative şi ale personalului de îngrijire a copiilor. Cel mai
adesea, copiii învaţă sisteme majore de evaluare în viaţă de la cultura
orizontală a grupurilor de aceeaşi vârstă. Structura verticală nu este
prezentă în proporţie adecvată ca timp şi intensitate pentru a acţiona.
Încă şi mai tragic, copiii găsesc modele de viaţă la televizor. Modelul
ales acum şi copiat este un detectiv – crud, violent şi imoral. Poate că
modelul este o caricatură stupidă dintr-o comedie favorită. Şi mai rău
încă, modelele răsar din mijlocul personalităţilor libertine ale diverselor
stele care se mândresc cu o viaţă trăită dincolo de graniţele bunului simţ
obişnuit.
Fii tu însuţi un model de viaţă demn de urmat. Frumuseţea tabloului
unui băieţel coborând scările greoi, fiind încălţat cu pantofii tatălui său,
este nostalgică. Într-o zi va face mai mult decât să încalţe doi pantofi care
i se vor potrivi; el va încălţa pantofii unui model de viaţă pe care l-a
văzut la tatăl său. În cel mai bun caz, tatăl eficace va avea cincisprezece
ani la dispoziţie pentru a stabili modul de viaţă, iar primii opt ani sunt cei
mai importanţi. După aceea – şi eu sunt deja generos – mai putem spera
doar ca, în cel mai bun caz, să mai putem face unele corectări minore.
Procesul modelării unui stil de viaţă necesită timp şi ocazii. Uneori
trebuie să creem situaţii care vor aduna familia laolaltă şi în cadrul cărora
 Fii tu însuți un model demn de urmat 67
se poate învăţa ceva. Pentru familia noastră, excursiile de canotaj cu
cortul sunt ocazii de a fi împreună mai mult timp. Viaţa în cort ne oferă
şansa de a face faţă împreună stresului şi lipsei de comoditate. Ne putem
vedea unii pe alţii în cele mai bune şi cele mai rele împrejurări şi avem
ocazia de a ne măsura reciproc reacţiile.
Spre necazul meu, îmi amintesc de o noapte furtunoasă în nordul
Canadei, când ne-am dat seama că cortul nostru de nailon putea fi luat de
vânt sau dus de apă în josul dealului. A fost groaznic. Îngheţat, ud tot şi
flămând, am acţionat într-un stil nu prea de admirat. Mai târziu a trebuit
să-mi cer iertare de la copiii mei pentru că am fost nervos şi arţăgos. În
acele momente copiii mei ar fi trebuit să mă vadă răbdător şi calm. Dar
nu a fost aşa. Am fost supărat pe un lucru pe care nu-l puteam ţine sub
control – vremea. Din fericire, au fost alte ocazii când comportarea mea
în aer liber a fost mai bună.
Gail şi cu mine am observat ce important este ca noi să acţionăm cu
calm atunci când copiii noştri sunt într-o stare de tensiune acasă, de
exemplu când unul se răneşte şi toţi intră în panică. Acesta este
momentul când trebuie să te rogi intens şi să-ţi asumi conducerea fermă.
Imaginile acestor acţiuni şi reacţii sunt cele pe care copiii le ţin minte
multă vreme şi ele devin modele pentru felul cum vor acţiona ei mai
târziu.
Jocurile de familie – pe care eu în general le-am detestat, fiindcă
totdeauna am pierdut – sunt o ocazie pentru a modela stilul de viaţă. Este
important pentru copii să-i vadă pe părinţii lor atât câştigând, cât şi
pierzând. Şi fiindcă veni vorba, mi-ar plăcea să le ofer o şansă de a mă
vedea câştigând.
Jocurile ne oferă situaţii experimentale, în care ne putem demonstra
comportamentul sub constrângere, capacitatea noastră de a fi cinaţi şi
politicoşi şi atitudinea noastră faţă de cei care câştigă în mod constant.
Un joc îi face pe toţi egali printr-un număr de reguli. Pe tabla de joc
copiii se ridică la nivelul părinţilor, în timp ce părinţii coboară la nivelul
copiilor. (Şi totuşi aş vrea să pot câştiga eu mai des!)
Punând în lumină folosirea jocurilor şi excursiilor cu cortul, am
ilustrat câteva situaţii artificiale în care modul nostru de viaţă poate fi
etalat şi studiat. Dar cea mai mare parte a modelării se face în fiecare zi
acasă. În cursul activităţilor zilnice vor vedea unele lucruri care îşi vor
croi drum spre sufletul lor şi vor deveni tipare de comportare în viitor.
Consideraţi relaţiile ca fiind doar un domeniu potenţial de modelare.
Copiii nu învaţă totdeauna la şcoală cum să se poarte unul cu altul cu
68 Un tată eficace
demnitate şi afecţiune. Nu poţi reprezenta pe un grafic respectul, iertarea
sau slugărnicia. Nu poţi găsi o astfel de diagramă în niciuna din
enciclopediile pe care le cunosc eu. Toate acestea sunt mai întâi
observate, apoi puse în practică.
Felul în care un tată eficace se comportă cu mama copiilor este de o
importanţă incalculabilă. Copiii ne privesc şi sunt în mod ciudat
impresionaţi când ne văd pe Gail şi pe mine îmbrăţişându-ne şi
sărutându-ne. Ceva le spune că acesta este un semn de siguranţă, că totul
este bine în casa noastră. Mai mult, în inimile lor ei încep să înţeleagă
cum îşi tratează bărbaţii soţiile şi cum va reacţiona o soţie.
Fiul meu începe să înveţe că sunt perioade în fiecare lună când o
femeie are nevoie să fie tratată cu tandreţe şi înţelegere deosebită. S-ar
putea ca noi să nu-i înţelegem toate reacţiile, dar nici ea nu se înţelege pe
sine însăşi. Fiul meu mă urmăreşte şi învaţă de la mine văzându-mă cum
mă abat din propriul meu drum pentru a o ajuta ceva mai mult în acele
perioade. Şi el nu poate să nu observe recunoştinţa şi admiraţia adâncă a
soţiei pentru soţ. El învaţă după modelul viu.
Copiii ne urmăresc şi când avem conflicte. Ei observă străduinţa
noastră de a ne croi drum peste spinoasa câmpie a neînţelegerii, cum ne
alegem cuvintele, cum ne exprimăm dezamăgirea pentru ceva făcut sau
gândit de celălalt. Ei aud cuvintele: „îmi pare rău”, şi „te iert”, şi ei învaţă
ceva despre felul cum trebuie să trateze ei înşişi alte fiinţe umane. Este
evident că nu sunt de acord cu aceia care susţin că toate conflictele
trebuie să se desfăşoare fără martori. Poate că acest lucru este valabil
pentru acele căsnicii în care unul sau ambii parteneri nu-şi pot ţine
emoţiile în frâu. Dar atunci când avem un conflict care este constructiv,
ne putem expune privirii copiilor noştri. Ei trebuie să înveţe cum să facă
schimb de idei şi perspective. De unde pot învăţa mai bine decât de la
părinţii lor? Desigur, noi ne propunem scopuri înalte pentru noi înşine în
domeniile respective atunci când expunem în faţa copiilor noştri scheletul
relaţiilor dintr-o căsnicie. Dar avem noi o altă alternativă? Copiii nu
numai că aud ce se spune: ei aud şi acele lucruri care nu se spun în
spatele lor, ci direct. Cei mai mulţi copii sunt incredibil de atenţi la genul
de căsnicie care există în casa lor. Singura noastră opţiune reală este să
creăm o relaţie în căsnicie care poate fi expusă analizei copiilor şi să le
oferim un model sănătos de urmat.
Deoarece copiii noştri sunt perfect normali, au şi ei conflicte unul cu
altul. O modalitate de liniştire a certurilor lor în casa noastră a fost
aceasta: „Vreţi voi copiii să-i vedeţi pe mama şi pe tata comportându-se
 Fii tu însuți un model demn de urmat 69
astfel? Vreţi voi ca noi să strigăm unul la altul? Aţi vrea să vedeţi cum e?“
Într-o zi, Gail a pus cam mult entuziasm în acest mod de tratare a
problemei, făcându-mă în fel şi chip, prefăcându-se că mă loveşte cu
pumnii. Cei doi copii se uitau la noi şocaţi. Apoi ei au început să strige:
„Opriţi-vă, opriţi-vă!” Ei nu ne văzuseră niciodată ridicând vocile,
batjocorindu-ne sau sărind unul la altul. Pentru ei a fost prea greu chiar şi
să privească la această scenă de joacă. Apoi toţi am început să râdem, şi
copiii şi-au putut forma o imagine despre modul cum arătau ei când se
certau. Regula în casa noastră este următoarea: Noi ştim că voi, copiii,
veţi avea păreri diferite cu privire la anumite lucruri, în fiecare zi; noi vă
cerem numai să încercaţi să le faceţi în acelaşi mod în care vedeţi că le
fac mama şi tata. Raţionamentul are efect – cam în treizeci la sută din
cazuri. Probabil că procentajul va creşte odată cu maturizarea lor.
Afecţiunea şi conflictul sunt două domenii în care vieţile copiilor
poartă amprenta relaţiilor dintre părinţi. Alt domeniu este felul cum un
soţ şi o soţie lucrează împreună. Pentru tatăl eficace, vechile tradiţii ale
diviziunii muncii dispar. Stabilind ritmul, un tată îşi învaţă copiii că nicio
muncă nu este prin excelenţă masculină sau feminină. Curăţirea
bucătăriei, aranjarea paturilor, curăţenia în casă sunt toate activităţi pe
care atât bărbaţii cât şi femeile pot şi trebuie să le îndeplinească.
Atitudinea tatălui în acest domeniu este de o importanţă covârşitoare. Se
învaţă conceptul de muncă în echipă; ideea de a merge tu o milă în plus
când simţi că celălalt este obosit; să fii gata să faci lucruri mult peste
aşteptări – toate acestea întipăresc în spiritul copiilor o imagine a valorii
muncii productive şi utile. Şi ei o fac fiindcă au văzut-o mai întâi la tatăl
lor.
Adevărata bucurie de a trăi este strâns legată de modul de viaţă. Faptul
că ai fost în stare să râzi, că ai fost dispus să participi la distracţii lipsite
de griji, constituie cele mai frumoase amintiri pe care copiii le vor
transpune în formula propriilor lor vieţi. Expresia feţelor copiilor noştri
din seara când Gail a alergat după mine prin casă cu un pulverizator de
frişcă în mână a fost de milioane. Jocurile de fotbal mecanic care
totdeauna îi postează pe mama şi pe Mark împotriva mea şi a lui Kris şi
care se încheie cu o plimbare la o cofetărie pentru a mânca o îngheţată
vor influenţa concepţia copiilor despre bucuria pe care o pot provoca
relaţiile de familie atunci când le dăm importanţa cuvenită.
Bruce Larson scrie în cartea sa The One and Only You (Unul şi
singurul tu):
„Am un prieten foarte bun în Montgomery, Alabama, care cu câţiva
70 Un tată eficace
ani în urmă mi-a relatat povestea de neuitat a unei vacanţe de vară pe
care a plănuit-o el pentru soţia şi copiii lui. El însuşi nu putea merge cu ei
din cauza serviciului, dar i-a ajutat pe ei să facă un plan pentru fiecare zi
a excursiei. Urmau să meargă cu microbuzul familiei de la Montgomery
până în California, în susul şi în josul coastei de vest şi apoi să se
întoarcă la Montgomery.
El le-a cunoscut ruta cu exactitate şi ştia precis când vor trece prin
fiecare loc. Astfel, prietenul meu a aranjat să plece cu un avion până la
cel mai apropiat aeroport şi să închirieze o maşină şi un şofer care să-l
ducă într-un loc pe unde treceau toate maşinile. A stat pe marginea
drumului mai multe ore, aşteptând să zărească acel familiar microbuz.
Când a apărut la orizont, el a păşit pe şosea şi a făcut semne cu mâna ca
şi cum ar fi vrut să facă autostopul cu familia care credea că el se află la
peste 5.000 de kilometri depărtare.
I-am spus: ,Coleman, mă mir că nu s-au speriat atât de tare încât să
iasă cu maşina de pe şosea, sau să cadă morţi din cauza unui atac de
inimă. Ce poveste incredibilă! De ce ai provocat toată încurcătura
aceasta?‘
,Ei bine, Bruce‘, a spus el, ,într-o zi voi muri, şi când acest lucru se va
întâmpla, vreau ca soţia şi copiii mei să spună: Ştiţi, tăticul era tare
amuzant‘.
Grozav, m-am gândit eu, iată un om al cărui singur scop este să-i
amuze şi să-i facă pe alţii fericiţi.
Această întâmplare m-a făcut să mă gândesc ce-şi va aminti familia
mea despre mine. Sunt sigur că vor spune: ,Ei bine, tăticul a fost un tip
simpatic, dar desigur că îl preocupa foarte mult stingerea luminilor,
închiderea geamurilor, curăţenia în jurul casei şi tăiatul ierbii. Dar mi-ar
plăcea ca ei să poată spune şi că tăticul a fost cel care a făcut ca viaţa să
fie amuzantă”.5
Dacă copiii pot învăţa de la părinţii lor modalităţi de a face anumite
lucruri care demonstrează că ei au băut din izvorul bucuriei, propriul lor
tipar de viaţă va fi mult mai sănătos.
Modelul pe care îl oferă tatăl va deveni demn de urmat prin felul cum
modelează el experienţele reciproce, prin relaţiile sale şi, în sfârşit, prin
ceea ce este el însuşi.
Luaţi comportamentul personal al unui om într-o situaţie de tensiune.
Am cunoscut taţi care au o convingere de neclintit în ceea ce priveşte
respectarea orelor de rugăciune familială în fiecare dintre cele şapte zile
ale săptămânii, dar care izbucnesc într-o furie nereţinută fiindcă păpădiile
 Fii tu însuți un model demn de urmat 71
netratate ale vecinului împrăştie seminţe peste gard şi pe gazonul din faţa
casei lor. Dar ce spuneţi despre tatăl care pretinde participare regulată la
şcoala duminicală, dar îşi pierde complet stăpânirea de sine când cineva
îi taie calea pe şosea? Care dintre tiparele de comportare vorbeşte mai
convingător? Care va fi păstrat mai mult timp în amintire? Care are şanse
de a fi copiat?
Niciodată nu putem calcula suficient de bine intensitatea cu care îşi
studiază copiii tatăl atunci când acesta se află într-un moment de criză.
Cum va acţiona el când o inundaţie va aduce câţiva centimetri de apă în
pivniţă? Ce se va întâmpla când ciocanul prost ghidat loveşte degetul?
Fiecare reacţie sub tensiune în viaţa de toate zilele valorează cât zece mii
de declaraţii verbale în legătură cu credinţa şi moralitatea personală.
Cuvintele, ca şi acţiunile sub stres, îşi croiesc drum către sufletele
copiilor. Probabil că de aceea am notat într-un capitol anterior că un tată
eficace îşi oferă chiar şi vocabularul şi subiectele de discuţie lui
Dumnezeu ca preţ pentru împuternicirea de a prelua mandatul.
Mă gândesc la cuvintele uşuratice pe care un tată le-ar putea folosi
când, cu prietenii, el evaluează poliţia locală, pe guvernator sau chiar şi
pe cei mai înalţi ofiţeri ai ţării. Limba lui se poate mişca liberă când îşi
exprimă nemulţumirea în legătură cu impozitele, cu frecvenţa crimelor,
cu birocraţia şi în mulţimea de alte conversaţii obişnuite cu privire la
guvern.
„Poliţiştii ăştia proşti”, spune un tată în timp ce conduce maşina,
„totdeauna încearcă să-i oprească cu radarul lor pe cei care depăşesc
viteza legală; de ce nu-şi folosesc timpul pentru a-i prinde pe hoţii care
ne jefuiesc casele?” Cuvinte inocente (?), pronunţate într-un moment de
neatenţie, umplu urechile copilului, modelând atitudinile care vor ieşi la
suprafaţă când, ca tânăr, acelaşi copil are o ciocnire cu poliţia. Toţi
poliţiştii sunt proşti; el l-a auzit pe tatăl său spunând aşa. Acum el ştie că
acest lucru este adevărat.
„Tot Washingtonul este plin de idioţi, iar omul din Casa Albă este cel
mai mare dintre toţi”. Cuvinte generale, pronunţate de un tată care de fapt
vrea să spună: „Impozitele mele sunt prea mari anul acesta”. Dar plantate
în minţile fertile ale copiilor mici, aceste cuvinte poartă fructul opiniei
antiguvernamentale. Mai târziu, tatăl se va întreba de ce copiii lui au
sentimente negative faţă de ţară.
Multe case sunt pline cu vorbe nefericite, critice la adresa vecinilor, a
prietenilor apropiaţi, a pastorilor şi a altor persoane cu care avem legături
importante. Dacă părinţii simt vreo îngrijorare în legătură cu comentariile
72 Un tată eficace
şi atitudinile lor negative, acest lucru se datoreşte faptului că ei n-ar dori
ca ceea ce au spus să ajungă subiectul conversaţiei. Dar faptul că un tată
tolerează astfel de discuţii negative şi critice sau, încă şi mai rău, că
participă la ele, duce la dezvoltarea unei gândiri similare la copiii săi pe
măsură ce cresc. Fiecare cuvânt contează.
Văd maşina-pilot mişcându-se pe pistă şi îl văd pe dirijor manevrând
bagheta într-o grandioasă definire a ritmului. Treizeci şi trei de maşini se
mişcă de parcă ar fi una singură; o sută de instrumentişti devin una în
timpul concertului. Toate privirile sunt aţintite asupra maşinii-pilot şi îl
studiază pe acela care menţine ritmul. Ceea ce este el, ceea ce crede el,
ceea ce consideră el important îi va duce pe toţi la o satisfacţie potenţială.
În această matrice îl văd eu pe tatăl care doreşte să fie eficace. El va
stabili ritmul şi va bate măsura. Şi dacă face lucrul acesta în mod corect,
familia este pe calea împlinirii.
Maşina-pilot iese de pe traseu şi cursa începe. Ea a asigurat o trecere
lină, disciplinată spre competiţie. Tatăl eficace a făcut acelaşi lucru.
Dirijorul asigură condiţiile ca orchestra şi solistul să cânte partitura.
Acelaşi lucru îl face şi tatăl eficace. Poate fi o mai mare satisfacţie?
 Capitolul 10

Niciun semnal de linie ocupată aici

Era un copilaş într-un film de desene animate, şi ori încotro se

îndrepta pentru a găsi puţină atenţie în familie era întâmpinat cu un
răspuns negativ politicos, dar categoric. Mama era prea ocupată; tata era
prea ocupat. Simţindu-se frustrat, copilul a renunţat în cele din urmă.
Privind drept în ochii telespectatorului, el a analizat situaţia familiei lui în
felul următor „Povestea vieţii mele este un semnal de linie ocupată”.
Semnalele de linie ocupată la telefon se situează printre primele pe lista
de lucruri obişnuite, cotidiene care mă irită. Acel ton care pulsează şi
umple urechea pare totdeauna a fi o insultă şi, deşi mă străduiesc mult să
nu mă gândesc aşa, uneori consider că cineva nu aşteaptă cu prea multă
nerăbdare telefonul meu – şi numai al meu.
Unele instituţii, ştiind că aceste semnale i-ar putea determina pe cei
care sună să se îndrepte spre concurenţii lor, aranjează ca aceştia să fie
puşi în legătură cu o înregistrare pe bandă, care le aminteşte celor ce au
sunat că sunt pe linie şi că li se va răspunde peste câteva momente. Unele
chiar oferă celor care aşteaptă la telefon puţină muzică. Dar oricum am
privi problema, cineva de la celălalt capăt al firului este prea „ocupat” ca
să vorbească chiar acum.
Copiii aud în mod frecvent semnalul „ocupat” în casele în care taţii
sunt mai puţin eficace. Desigur, nu există casă fără astfel de semnale. Dar
noi trăim vremuri în care mulţi copii sunt confruntaţi cu mult prea multe
mesaje din partea taţilor lor, care se reduc la: „Nu mă mai sâcâi! Sunt
foarte ocupat!”
Clipe de răgaz, întâlniri, termene de predare a unor lucrări, bani şi alte
obiecte de interes pentru adult par a elimina orice preocupări imaginabile
pe care le-ar putea avea un „simplu copil”. Reacţia normală atunci când
preocupările unui copil sunt în conflict cu cele ale unui adult este aceea
de a alege modalitatea cea mai „matură” de folosire a timpului şi a
atenţiei noastre. Noi raţionăm astfel: un copil are mult timp; el poate
totdeauna să aştepte puţin; lasă-l să aştepte; dă-i vechiul semnal de linie
ocupată. El va înţelege.
De ce atunci copilul nu înţelege? De ce se întâmplă ca după ce a auzit
destule semnale de linie ocupată de la aceeaşi persoană să „formeze” un
alt număr? Există o mulţime de taţi ai unor adolescenţi care pun acest fel
74 Un tată eficace
de întrebare.
Printre dimensiunile paternităţii eficace trebuie să includem
indispensabilul ingredient al abordabilităţii – adică, copilul să poată
comunica cu tatăl său fără un efort intens, iar acesta din urmă să fie
deschis, sensibil şi interesant atunci când este angajat într-un dialog
familial.
Abordabilitatea nu este o simplă doctrină a paternităţii care să fie
aşternută cu volubilitate pe hârtie. Niciodată nu vom îndeplini în mod
adecvat tot ceea ce ne cer copiii noştri; în cel mai bun caz, putem doar
spera să reducem numărul de semnale de linie ocupată pe care le emitem.
Îmi sunt proaspete în memorie nenumăratele încercări prin care trec
atunci când programul meu, stabilit cu grijă, este primejduit de pretenţiile
copiilor mei. Se pare că le place mult să mă aibă în mijlocul lor, aşa că
pun la cale un plan zilnic pentru viaţa mea. Ei doresc sâ discute şi să
împărtăşească cu mine tot felul de lucruri „interesante” care le vin în
minte. Ei doresc să mă includă în jocurile lor. Ei aşteaptă de la mine să
las totul la o parte şi să mă aşez cu ei în faţa televizorului. Când protestez
şi încerc să mă scuz, Gail îmi face praf apărarea cu o remarcă de felul:
„Nu fi îngrijorat, dragă; peste numai câţiva ani nu te vor mai sâcâi deloc.
De fapt nici nu-ţi vor mai dori prezenţa”. Aşa că cedez şi discut, mă joc
sau privesc la televizor.
Sunt eu abordabil, sau răspunsul meu la concepţia despre lume a
copiilor mei este un lung semnal de linie ocupată? Ce întrebare uluitoare!
La fel ca şi omul de afaceri care a introdus sistemul cu muzică pe linia de
telefon, prea mulţi taţi au cedat tentaţiei de a scăpa de copiii lor dându-le
bani, lucruri, activităţi organizate – orice, numai să scape de ei.
Îmi aduc aminte de acest lucru când stau lângă o mamă şi un tată la o
şedinţă cu părinţii la şcoală. În cele mai monotone momente ale serii,
aceşti doi părinţi completează o cerere pentru o tabără de vară pentru cei
trei copii ai lor. Ei se pregătesc să cheltuiască şase sute de dolari în
fiecare săptămână, timp de şapte săptămâni, ca să scape de copii pentru
toată vara. Un scump semnal de linie ocupată! Dar aceasta este numai
una dintre alternativele disponibile.
În comunitatea noastră avem centre de îngrijire a copiilor în timpul
zilei, centre preşcolare care se deschid la ora 6.30 dimineaţa şi se închid
la ora 7.00 seara, şi centre de recreere care îşi încep activitatea după-
amiază, când şi-o întrerup şcolile. Toate acestea reprezintă aranjamente
sofisticate pentru ţinerea sub supraveghere a copiilor, în timp ce taţii şi
mamele îşi pot petrece timpul în altă parte.
 Niciun semnal de linie ocupată aici 75
Totuşi, cele mai distructive semnale de linie ocupată apar chiar în
casă. Unele încep cu cuvintele: „Nu acum, mai târziu...” Variaţiuni pe
această temă pot fi găsite în următoarele expresii: „Aşteaptă până când
tăticul tău îşi termină...”, sau: „Nu poţi găsi altceva de făcut?”, sau:
„Întreab-o pe mama”, sau: „Fiule, tata este grozav de obosit acum”. Când
am cercetat aceste răspunsuri date unor copii care pun întrebări, a fost
interesant să descopăr că nici măcar nu era nevoie să ies din casă. Erau
cuvinte pe care le foloseam eu; era suficient să mă ascult pe mine însumi.
Am citit odată o afirmaţie înţeleaptă a unui autor necunoscut despre
problema semnalelor de linie ocupată. El a subliniat că tatăl prea ocupat
tinde să dea copiilor lui bani în loc de timp, fiindcă el are mai mulţi bani
decât timp. Prin acest singur act, el le denaturează atât simţul valorilor
practice, cât şi cel al valorilor familiale. El a spus că este nevoie ca un
părinte să fie devotat pentru a renunţa la golf, la petreceri şi la plecările în
oraş, cu scopul de a-şi petrece timpul discutând cu copilul său. Într-o
lume plină de tensiune, angajamentele făcute cu propriii copii sunt cel
mai uşor de amânat.
Stabilirea ritmului a implicat iniţierea şi motivaţia, deci un tată
discutând cu copiii lui. Am întors acum placa pe partea cealaltă şi
dezbatem acum problema răspunsurilor pe care le dă un tată eficace
atunci când copiii discută cu el. Ce doresc copiii când se apropie de taţii
lor? Ce caută ei?
Printre categoriile de obiective ale copiilor ar putea fi acestea:
răspunsuri la întrebări, afecţiune şi tandreţe fizică, atenţie faţă de
sentimente rănite sau de nesiguranţă, şi tovărăşie în activităţile lor.
Aceasta pare a fi o listă rezonabilă de necesităţi. Atunci de ce suntem în
mod frecvent iritaţi, ne ţinem la distanţă şi emitem semnale de linie
ocupată atunci când copiii încearcă să se apropie şi să ne atingă?
O explicaţie ar putea fi aceea că nevoile copilului se dovedesc a fi atât
de impulsive – atât de neplanificate în contrast cu modul nostru de viaţă
mai ordonat. Am aşteptat cu nerăbdare o seară liniştită lângă foc şi, mai
mult decât atât, această aşteptare ne-a dat putere toată ziua. Dar copiii nu
au avut un astfel de vis; ei vor să joace un joc. Am programat să
petrecem seara punându-ne la punct anumite probleme, dar unul dintre
copii are nevoie de ajutor la un proiect.
Poate o altă explicaţie posibilă este că ziua am întors spatele unor
probleme fără importanţă: reclame, conversaţii fără rost, necazuri care nu
ne priveau pe noi. Mecanismul de apărare al minţii noastre devine tot mai
eficace pe măsură ce ziua trece şi noi nu mai avem urechi decât pentru
76 Un tată eficace
problemele importante. Copiii încearcă un timp, apoi se îndepărtează de
noi; tata este inabordabil astăzi, spun ei. Semnalele lui de linie ocupată
sunt emise cu volum maxim; cuvintele lui sunt tăioase; respiraţia lui
exasperată este profundă; el este irascibil. Nu-i staţi în cale tatălui!
Dacă răsfoiţi Biblia în căutarea unor modele de taţi abordabili, aţi
putea fi dezamăgiţi descoperind ce sărăcăcios este acest domeniu. De
fapt, singurul care m-a impresionat cu adevărat este modelul ceresc.
Când David, al doilea rege al Israelului, a vrut să ţină o disertaţie
despre natura Dumnezeului său, el a ales adeseori expresiile pe care un
fiu le-ar putea folosi când se referă la tatăl său. Când David a vrut să-şi
exprime gândurile pe teme ca siguranţa, protecţia, stabilitatea şi
dependenţa, el a început să vorbească despre Dumnezeu. Dumnezeu a
fost un tată eficace pentru David. Ar putea fi şi un indiciu cu privire la
ceea ce simţea David pentru tatăl său pământesc, Isai, care a adus pe
lume opt copii. Putem deduce logic că David trebuie să fi găsit o
satisfacţie enormă în tatăl său, iar acum, ca bărbat, el a transferat aceleaşi
sentimente în relaţia cu Dumnezeu.
Elementul paternităţii abordabile se găseşte din belşug în scrierile lui
David, ori de câte ori simţea o nelinişte în viaţă. Aşa cum un copil
aleargă la tatăl său când este nervos din cauza unei situaţii, David găsea
odihnă în legătura de tip tată-fiu pe care o avea cu Dumnezeu. Acum,
când Isai era bătrân şi David însuşi era adult, reflexele lui spirituale s-au
intors către Cer. El a găsit în relaţia verticală cu Dumnezeu ceea ce
descoperise la o scară mai mică în relaţiile cu tatăl său când era copil.
Problemele erau mult mai mari acum. David era înconjurat de un
mediu ostil şi de duşmani care căutau să-l distrugă. Au fost mulţi care
s-ar fi bucurat să-l vadă pe David umilit, înfrânt, detronat. Nu putea avea
încredere deplină în nimeni. Aceasta este o situaţie în care un tată – un
tată abordabil – devine foarte important.
Esenţa este aceasta: când David l-a strigat pe Tatăl său ceresc, nu i s-a
răspuns cu un semnal de linie ocupată. Şi el ne repetă mereu acest lucru.
Psalmii sunt plini de convingerea lui David că se poate ajunge la
Dumnezeu şi că se poate comunica cu El imediat. Aceasta a fost marea
sursă de mângâiere a lui David. Dumnezeul lui era abordabil. Ce calităţi
găseşte David în Tatăl său ceresc? Ele merită să fie studiate şi memorate.
Poate că în capul listei lui David conţinând caracteristicile lui
Dumnezeu a fost faptul că Tatăl lui ceresc a avut urechea deschisă şi
discriminatorie. David a fost tot timpul uimit de faptul că Dumnezeu
asigurase o linie de comunicare deschisă între Ierusalim şi Tronul ceresc.
 Niciun semnal de linie ocupată aici 77
Putem sesiza sentimentul de uimire al lui David în legătură cu aceasta, în
Psalmul 8, când el opune omul relativei întinderi a universului. Fiind el
însuşi un conducător, putea reflecta asupra cerinţelor conducerii
universului. El era conştient că în calitate de rege nu putea să fie atent la
toate problemele încurcate şi intime ale fiecărui individ; și totuşi
Dumnezeu poate. În ciuda enormităţii lumii, Dumnezeu îl ascultă pe
fiecare dintre copiii Lui. „Ce este omul”, întreabă David, „ca să te
gândeşti la el?”
Felul cum îl vede David pe Dumnezeu ilustrează felul cum îl vede un
copil pe tatăl său. „Mamă” întreabă un copil, „este tăticul un inginer
bun?” Mama răspunde fericită: „El este cel mai bun din toată lumea;
niciunul nu e mai bun”. Cuvintele pe care le spune ea reflectă afecţiune;
cuvintele pe care le aude copilul sunt proiectate în realitate. Imaginea
copilului despre tatăl său se bazează pe ideea că lumea întreagă se învârte
în jurul activităţilor tatălui. „Tatăl meu e important; el e chemat la
telefon, primeşte scrisori şi mulţi vizitatori. Are mulţi prieteni, şi lumea
întreagă depinde de ceea ce gândeşte şi face el”.
Copiii mei gândesc astfel. Desigur că ei cred şi că eu trebuie să-l fi
întâlnit cândva pe preşedintele Statelor Unite. Fireşte, trebuie să-l cunosc
pe Billy Graham. O celebritate politică apare la televizor, şi fiica mea se
întoarce spre mine: „Îl cunoşti, tăticule?” Dacă eu spun că nu-l cunosc, ea
gândeşte că aşa-numita personalitate de la telejurnal nu este într-adevăr
importantă. Ea măsoară lumea raportând-o la ceea ce gândeşte ea despre
mine.
Tatăl ceresc e o „persoană” ocupată şi importantă, spune Psalmul 8.
Dar incredibila cunoaştere a tuturor lucrurilor nu exclude sensibilitatea
Sa intimă pentru fiecare dintre copiii Săi. El are o ureche discriminatorie,
deschisă pentru cel mai slab strigăt al nostru. „Să ştiţi că Domnul Şi-a
ales un om pe care îl iubeşte; Domnul aude când strig către El” (Ps.4:3).
Aceasta este calitatea numărul unu a tatălui abordabil: ureche de tip
ceresc, niciodată prea ocupată pentru a auzi acele lucruri mici care pot
deveni lucruri de mare importanţă.
John Drakeford a scris odată o carte cu titlul semnificativ The
Awesome Power of the Listening Ear (Puterea uimitoare a urechii care
ascultă). Titlul însuşi reprezintă o importantă afirmaţie. Omul care
ascultă cu putere este eficace. Şi exact acesta este motivul că mulţi taţi nu
sunt eficace, fiindcă într-o lume a abundenţei verbale cei mai mulţi
oameni nu sunt buni ascultători – cel puţin atunci când ar trebui să-i
asculte pe copiii lor.
78 Un tată eficace
Mulţi taţi nu ascultă cum trebuie fiindcă le place mai degrabă să
vorbească. Ei simt că ceea ce au ei de spus este mai important decât ceea
ce au de ascultat. Această mare lipsă de înţelegere ar putea fi privită ca o
tragedie ironică, deoarece omul care nu ştie să asculte nu va şti într-adevăr
ce să spună.
Alţi taţi nu ascultă fiindcă s-au obişnuit să asculte numai acele lucruri
care le par lor importante. Şi fiindcă preocupările copiilor sunt mai puţin
decât „importante”, aceşti taţi nu ascultă. Copiii nu ne pot da informaţii
despre cum să câştigăm mai mulţi bani, nu cunosc oameni influenţi şi în
mod normal nu au intuiţii sau idei noi care vor schimba lumea noastră. Îi
vom asculta mai târziu... când cresc mari.
Alţi taţi nu ascultă pentru că nu ştiu cum să asculte. Ei aud numai
cuvinte, dându-şi foarte puţin seama că ascultarea implică perceperea
multor mijloace de comunicare umană. De exemplu, o ascultare completă
implică interpretarea gesturilor, a expresiilor feţei, a alegerii cuvintelor, a
poziţiei corpului, a timpului, a contextului şi o mulţime de alte lucruri.
Un tată tânăr, încercând să fie foarte cinstit în legătură cu problemele
pe care le avea cu soţia şi copiii, mi-a spus: „Sincer, nu sunt un om
sensibil. Descopăr în mod constant că membrii familiei mele îmi spun
lucruri despre ei înşişi şi despre nevoile lor, iar eu nu-i aud. Îmi scapă
complet esenţa celor spuse de ei. Unde greşesc eu?”
În timp ce discut cu el şi cu soţia lui, observ imediat ce greu pot ei
comunica unul cu altul. El atacă cuvintele ei aşa cum un teolog ar putea
face exegeza unor expresii greceşti. Dar după puţinele minute de când
sunt cu ei, îmi dau deja seama că ea comunică prin tonalităţile vocii,
pauze, configuraţii ale feţei şi prin gesturi ale mâinilor şi braţelor. Dar lui
îi scapă toate acestea şi astfel îi scapă adevăratul ei mesaj. Mă găsesc în
situaţia unui interpret, traducând unui soţ ceea ce îi spune soţia lui. El are
dreptate, nu este sensibil. Nimeni nu l-a învăţat vreodată cum să asculte.
Dacă nu poate să-şi înţeleagă nici măcar soţia, eşecul în înţelegerea
propriilor copii trebuie să fie enorm.
Copiilor din generaţia mea li s-a spus adeseori că „ei trebuie să fie
văzuţi, dar nu auziţi”. Astfel, în calitate de copii noi am tras concluzia că
a ne comporta frumos însemna să stăm liniştiţi în timp ce adulţii discutau.
Implicaţia era că nimic din ceea ce ieşea din gura unui copil nu avea vreo
importanţă. Nouă ne era rezervat timpul care mai rămânea după ce adulţii
erau prea obosiţi sau nu mai doreau să discute. Resturile de timp erau ale
noastre, şi atunci ne puteam exprima. „Taci, Johnny, nu vezi că vorbeşte
bunicul?”
 Niciun semnal de linie ocupată aici 79
Mă bucur că Dumnezeu nu crede în acest nefericit dicton. Fiecare
copil, spune Dumnezeu, trebuie să fie auzit. Ba încă şi mai mult, orice
spune un copil va fi auzit; linia de comunicare cu Cerul este deschisă.
Poate că după ce a fost auzit va primi o mustrare, o corectare sau chiar o
răsplată – dar va fi auzit.
O adevărată ascultare are nevoie de antrenament şi disciplină. Recent
am fost invitat la bordul unui submarin nuclear pentru a lua cina cu
comandantul. După un tur al vasului, m-am oprit în faţa unei uşi pe care
scria: „Strict secret; intrare numai cu permisiunea personalului autorizat”.
În spatele acestei uşi erau oameni şi aparate care ascultau tot felul de
unde ciudate care se propagă prin toată lumea. Descifrate, lucrurile pe
care le auzeau ei îi puteau ajuta pe militarii noştri să înţeleagă ce făceau
şi ce gândeau inamicii. Aceşti oameni învăţaseră să asculte – să culeagă
din aer probleme importante şi să le separe de cele neimportante. Aceasta
este calitatea numărul unu a tatălui abordabil şi eficace.
La fel ca şi prietenii mei marinarii, tatăl eficace îşi dezvoltă în mod
deliberat dexteritatea de a-şi asculta familia – de a auzi ce se spune şi
chiar ce nu se spune. El şi-a potrivit acordul fin al urechii sale deschise
pentru a auzi tonuri ale vocii, diferite feluri de tăceri şi meditaţii
îndelungi, diferite feluri de a plânge, cuvinte codificate care exprimă
frustrare, o mâhnire adâncă sau revoltă, priviri îndurerate şi mâhnite, un
trup încovoiat datorită unei înfrângeri personale sau descurajării. El aude
semnalele şi le interpretează.
Arta de a asculta cere timp, muncă şi rugăciune; ea nu vine din
instinct. În schimb, niciun bărbat nu se poate scuza spunând că el nu are
darul sensibilităţii. Dacă îi lipseşte, aceasta se datoreşte faptului că el nu
s-a străduit să-l aibă, din motive cunoscute mai bine de el însuşi.
Chiar cei mai buni dintre noi vor face uneori greşeli în problema
ascultării. De exemplu, eu l-am înţeles greşit pe fiul meu într-o seară
când mă pregăteam să duc pe un musafir al nostru la aeroport. Înainte de
a pleca, m-am întors spre Mark şi i-am sugerat să vină şi el. A acceptat
imediat. În timp ce ne îmbrăcam am adresat aceeaşi invitaţie şi fiicei
mele, Kris. Am observat vag un nor aşternându-se pe faţa lui Mark. Nu
am interpretat corect semnalul şi am crezut că era vorba de egoism. Am
fost sigur că aveam dreptate, când, pe drumul spre aeroport şi înapoi spre
casă, Mark a tăcut tot timpul, întorcând capul ori de câte ori sora lui îi
vorbea lui sau mie.
Când ne-am întors acasă, am trimis-o pe Kris înăuntru şi am început
să-i ţin lui Mark o prelegere; mai întâi, fiindcă era atât de egoist, şi apoi
80 Un tată eficace
fiindcă se bosumfla de câte ori lucrurile nu mergeau aşa cum voia el.
Mai târziu am aflat ce a fost de fapt. Când am studiat lucrurile în
ansamblu, am descoperit că mi-au scăpat semnalele adevărate. Am aflat
că dezamăgirea lui era în legătură cu faptul că el simţea nevoia să discute
unele lucruri numai cu mine. Mintea lui era preocupată de nişte probleme
speciale pe care le avea în cadrul echipei de fotbal şi era neliniştit din
cauza lor. El a crezut că o discuţie cu mine despre aceste probleme l-ar
putea ajuta să le rezolve. Eu nu am sesizat acest lucru. Neauzindu-l, i-am
dat în schimb un fel de semnal de linie ocupată.
Ar fi greu să fac o reconstituire imediată a întregii întâmplări şi să
descopăr cum aş fi putut face o treabă mai bună. Dar ea reprezintă un
exemplu de situaţie în care un tată poate interpreta complet greşit
intenţiile copilului său. Ar fi trebuit să văd cum stau lucrurile de la
început, dar n-am văzut. Am suspectat că este vorba de un păcat, când ar
fi trebuit să văd o dezamăgire sinceră. Scăpând din vedere faptul că
trecuseră câteva zile de când a fost singur cu mine, am pierdut o şansă de
a avea câteva momente de intimitate. Spre deosebire de Dumnezeul lui
David, eu nu eram disponibil când fiul meu avea nevoie de mine.
Ca urmare a acestei experienţe, am învăţat că există perioade când
copiii mei nu sunt mulţumiţi să fie pur şi simplu o parte dintr-un grup,
chiar dacă este vorba de grupul familiei. Ei doresc şi merită să aibă
momente cu tata – singuri. Acum ascult cu atenţie ca să sesizez astfel de
momente.
Când prietenii mei de pe submarin rotesc discurile aparatelor lor
sensibile de recepţie, ei ştiu ce trebuie să asculte. Dar cei mai mulţi taţi
nu ştiu. Spre deosebire de ei, Dumnezeu ştie. „Domnul”, a scris David,
„este aproape de cei cu inima frântă şi mântuieşte pe cei cu duhul
zdrobit” (Ps.34:18). „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu,
Doamne, îl şi cunoşti în totul” (Ps.l39:4).
Taţii eficace se străduiesc să audă întrebări ale căror răspunsuri vor
modela mintea şi spiritul copilului. Este oră de vârf şi circulaţia este
extraordinar de intensă. O voce se aude de pe bancheta din spate a
maşinii: „Tăticule, cum arată Dumnezeu?” Coeficientul tău de
abordabilitate depinde de felul cum faci faţă acestei situaţii. Este acesta
genul de întrebare pe care-l aşteptai? Atunci blocajele de circulaţie nu te
vor împiedica deloc să porţi această conversaţie. „Tăticule, cum se face
că fundaşul a fost eliminat din joc, deşi este creştin?” Când i se pune o
întrebare de felul acesta, nu este momentul potrivit pentru ca tatăl să
emită un semnal de linie ocupată, nici chiar dacă meciul este în impas şi
 Niciun semnal de linie ocupată aici 81
mai sunt doar două minute până la terminarea reprizei.
Taţii trebuie să încerce să sesizeze şi foamea de afecţiune şi tandreţe.
Un copil devine indispus şi pare nerespectuos la masă. Impulsul tatălui ar
putea fi acela de a-l mustra aspru pe copil, sau chiar de a-l pedepsi. Dar
dându-şi seama că purtarea copilului este oarecum ieşită din comun, tatăl
sugerează ca ei doi să meargă împreună în dormitorul copilului pentru
câteva minute. „Fiule, comportarea ta la masă a fost inacceptabilă. Dacă
vrei doar să-mi pui la încercare răbdarea, sunt gata să iau măsuri... acum!
Dar dacă într-adevăr îmi vei spune că te supără ceva despre care eu nu
ştiu, aş vrea să-mi împărtăşeşti şi mie necazul tău”.
Copilul izbucneşte în lacrimi, şi sentimentele ies la suprafaţă unul câte
unul. În timpul ultimelor zile se pare că toţi din casă au fost împotriva lui.
El se simte singur. Tatăl îşi dă seama imediat că este posibil ca băiatul să
aibă această impresie. El îl îmbrăţişează pe băiat şi îl ţine aşa, liniştit şi
iubitor, timp de zece minute, iar copilul descarcă în suspine sentimentele
de frustrare şi inutilitate pe care le-a ţinut închise în sufletul lui.
Îmbrăţişarea şi mângâierea îl îmbărbătează. În această situaţie nu era
cazul să se aplice o pedeapsă, şi tatăl care a ştiut să asculte a recepţionat
mesajul real – tocmai la timp.
Taţii abordabili ascultă tot timpul cu atenţie pentru a sesiza
complexele de inferioritate. Copilul care îşi cicăleşte neîncetat părinţii în
fiecare seară s-ar putea să vrea să spună de fapt: „Eu trebuie să vă pun la
încercare pentru a afla dacă voi credeţi într-adevăr că eu am valoare şi că
sunt important”. O fiică devine enervantă fiindcă tot vrea să se aşeze pe
genunchii tatălui ei şi să-l îmbrăţişeze. El îi tot emite semnale de linie
ocupată, iar ea insistă. Dar dacă el şi-ar întrerupe activitatea pentru câteva
minute şi i-ar oferi afecţiunea pe care o caută, s-ar putea ca el să
descopere că interesul ei scade repede. Ea a aflat ceea ce avea nevoie să
ştie: ea este importantă pentru el.
Un băiat îşi minimalizează în mod constant aptitudinea de a citi. El
pretinde că nu-i place, că nu rămâne cu nimic din lectură, că oricum nu
există cărţi bune. El vrea de fapt să spună că el nu e sigur că este sau nu
un elev bun. O oră petrecută cu tatăl său, citind împreună, ar putea să-i
schimbe total părerea.
Taţii abordabili sunt atenţi să sesizeze nevoia de companie a copiilor
lor. „Tată, ai vrea să mergi cu mine la magazin?” „Tată, ai vrea să
mergem într-o excursie cu maşina săptămână viitoare?” „Tată, ai vrea să
şezi aici câteva minute până când mă pregătesc de culcare?” În astfel de
momente nu trebuie să existe semnale de linie ocupată.
82 Un tată eficace
Dacă ştim ce trebuie să auzim, ştim oare când să ascultăm?
Abordabilitatea poate fi periclitată adeseori de lipsa simţului de
sincronizare. Taţii care nu au învăţat niciodată să asculte s-ar putea să
nu-şi fi dat seama de faptul că au mai multe şanse să audă lucruri de
valoare în anumite momente ale zilei. Să luăm ora de culcare ca exemplu.
Taţilor ineficace le scapă de obicei valoarea acestei ore de culcare a
copilului, pentru că ei sunt ocupaţi cu probleme „importante”, cum ar fi
un meci de fotbal, întruniri interminabile în afara casei sau o moţăială pe
canapea.
Dar în atmosfera dinainte de culcare, copiii se deschid şi vorbesc la
nesfârşit. Fără îndoială, o parte din dorinţa lor de a discuta este motivată
de faptul că nu vor să rămână singuri sau să li se stingă lumina. Dar ce
importanţă are acest lucru? În aceste momente se pun întrebări, se
demască temeri şi se poartă discuţii adânc introspective. Copiii vorbesc
despre vise, dorinţe, regrete şi împotriviri.
Alte momente speciale pentru ascultare pot surveni atunci când copiii
sunt bolnavi, extaziaţi de vreo reuşită, pocăiţi pentru vreo greşeală făcută,
sau când tatăl poate petrece cu ei perioade lungi de timp fără întrerupere.
Un tată credincios, a cărui activitate în familie a fost încununată de
succes, mi-a spus odată că el obişnuia să planifice cel puţin o excursie
lungă în fiecare an, cu fiecare copil al său, chiar dacă era nevoie să
lipsească de la şcoală câteva zile.
După ce am încercat şi eu acest sistem, i-am înţeles raţionamentul.
Aceste excursii speciale asigură condiţii nu numai pentru conversaţii
semnificative, ci şi pentru sădirea unor amintiri de neuitat.
Cu cât un copil devine mai conştient de faptul că tatăl său este dispus
să asculte, cu atât tatăl va auzi mai multe. Dar dacă o fiică intră în camera
de zi seară după seară, încercând să pună o întrebare, şi este întreruptă cu
un „dragă, aşteaptă până când voi termina de citit ziarul şi apoi voi
discuta cu tine”, ea va auzi o traducere mai crudă decât sensul de
suprafaţă al cuvintelor. Ceea ce aude ea sună acum aşa: „Tu nu eşti la fel
de importantă ca şi ziarul acesta; tu vei fi totdeauna relativ
neimportantă”.
Pe măsură ce copiii cresc, îi putem învăţa că sunt perioade când se
poate discuta şi perioade când părinţii trebuie să fie lăsaţi în pace, pentru
a-şi vedea de treburile proprii. Este desigur logic să nu li se permită
copiilor să-i deranjeze pe părinţii lor pentru orice capriciu. Şi acest lucru
se poate învăţa uşor – de îndată ce i-am convins pe copiii noştri că
suntem într-adevăr abordabili, fiindcă suntem dispuşi să-i ascultăm.
 Niciun semnal de linie ocupată aici 83
Odată ce i-am asigurat de acest lucru, suntem pe cale de a realiza o relaţie
mai sigură cu ei.
Un om de afaceri pe care îl cunosc şi-a dat demisia şi s-a mutat într-un
orăşel suburban. Acum conduce o brutărie, ceea ce îl ţine ocupat, fără
îndoială, dar îi lasă şi mult timp pentru a se ocupa de familia lui. L-am
întrebat de ce a luat o astfel de hotărâre.
El mi-a povestit că într-o zi mergeau cu maşina, el, soţia lui şi cei doi
copii. Băiatul a întrebat-o pe mamă care a fost scorul unui anumit meci
de baschet.
„Deodată, mi-am dat seama că un fiu pune de obicei o astfel de
întrebare tatălui, nu mamei. Am devenit deodată conştient de faptul că
am mers atât de departe, încât copiii s-au obişnuit să adreseze toate
întrebările mamei. Ea este singura aflată în preajma lor tot timpul. Ea este
ascultătorul pe care se pot ei baza. Nu mă supără faptul că soţia mea
cunoaşte scorul unui meci de baschet, dar m-a şocat concluzia că propriii
mei copii nu se gândesc la mine ca la un ascultător disponibil. Ei gândesc
că eu sunt fie plecat într-o călătorie, fie preocupat când sunt acasă. Aşa că
ei şi-au dezvoltat o deprindere: ,Nu-i vorbi tatălui despre lucruri mărunte;
el este prea ocupat ca să-l intereseze‘ ”.
Această observaţie dureroasă l-a determinat pe un om să-şi schimbe
modul de viaţă. Acum se bucură că are timp să-i asculte pe copiii săi. El a
luat măsuri drastice pentru a le asigura copiilor săi o comunicare despre
care David, rege al Israelului, a spus cu mult timp în urmă că a fost
importantă pentru el: „Am strigat către Domnul, şi El mi-a auzit glasul...”
Un al doilea aspect al abordabilităţii – în afară de urechea deschisă, şi
discriminatorie – este o calitate pe care eu o numesc acceptare
necondiţionată. Sau, ca să mă exprim cu alte cuvinte, copiii şi
adolescenţii sunt mult mai dispuşi să se angajeze într-un dialog cu un tată
care îi acceptă ca persoane, fără să pună vreo condiţie în relaţiile lor.
Părul lung, pantalonii decoloraţi, muzica foarte sonoră şi o mulţime de
alte simboluri ale generaţiei mai tinere i-au îndepărtat de copiii lor pe mai
mulţi taţi decât ne putem imagina. Am întâlnit taţi care nu pot niciodată
trece peste aspectul fiilor lor pentru a avea o discuţie inteligentă despre
problemele reale. Luaţi ca exemplu declaraţia tragică pe care a făcut-o în
1975 Sparky Anderson, director al unei asociaţii sportive internaţionale:
„S-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă. I-am spus băiatului meu, Lee,
să-şi taie părul”, a spus Anderson. „Era lung şi legat în coadă de cal. I-am
spus să-şi taie părul înainte de a mă întoarce eu acasă. M-am întors acasă,
şi părul nu era tăiat. Băiatul era în garaj, stătea în genunchi şi îşi repara
84 Un tată eficace
motocicleta. Aşa că i-am spus să-şi taie părul, iar el a răspuns: ,Nu‘.
Nu aveam nicio modalitate de a-l convinge. Am văzut că dacă voiam
ca el să-şi taie părul, trebuia să-l bat. Nu voiam să fac asta. Aşa că am
plecat. Şi am terminat cu fiul meu. Nu am mai comunicat cu el de un an.
El vorbeşte cu mama lui, dar cu mine nu. Mi-am pierdut băiatul”.
Sparky Anderson spunea de fapt că el nu a reuşit să facă distincţie
între o persoană şi simbolurile exterioare. El a aşezat relaţiile lor pe o
bază destul de superficială. El voia să-i spună de fapt fiului său prin
cuvinte: „Conformează-te principiilor mele; fii exact aşa cum sunt eu, şi
atunci te voi accepta”.
Sunt sigur că în spatele gândirii lui Anderson se ascundea un
sentiment de jenă. El considera părul lung un semn al răzvrătirii. Poate că
îl considera nebărbătesc. Prin urmare, părul lung a devenit un simbol al
eşecului său ca tată, sau cel puţin aşa credea Sparky Anderson.
După ce a reflectat la acest capitol trist al rupturii dintre el şi fiul său,
el le-a spus taţilor de pretutindeni: „Nu vă apăraţi propria imagine. Eu am
făcut aşa. Iată-l pe Lee cu părul lung şi iată-mă pe mine cu imaginea mea
de păr scurt. Când ne-am certat în garaj i-am spus: ,Într-o zi mă vei
respecta ca pe un tată‘, iar el mi-a răspuns: ,Eu deja te respect‘. N-am
înţeles cum putea să spună acest lucru şi totuşi să aibă păr lung. Mi-a fost
ruşine de mine însumi. Eu eram copilul, iar Lee era bărbatul. Eu nu eram
destul de bărbat pentru a-i fi tată fiului meu”.
Când Isaac, fiul lui Avraam, a devenit bărbat, el a fost tatăl a doi fii.
Într-o vreme când din punct de vedere legal acest lucru era îngăduit – dar
cu toate acestea neînţelept –, Isaac a fost părtinitor. Lui îi plăcea mult mai
mult de Esau, cel vârstnic, decât de Iacov. Esau avea ceva care-l
impresiona pe Isaac. Fără îndoială că era ceva legat de iscusinţa de
vânător a lui Esau şi de temperamentul lui puternic viril. El s-a simţit mai
puţin ataşat de Iacov. Într-un fel, Iacov nu se potrivea cu imaginea pe
care şi-o făcuse Isaac despre un bărbat robust. El pur şi simplu nu-l putea
accepta pe Iacov.
Prejudecata lui Isaac, bazată pe aspecte exterioare, a afectat întreaga
familie. Când Isaac se apropia de moarte şi a sosit momentul ca
moştenirea familiei să fie trecută în stăpânirea fiului favorit, soţia lui şi
mai puţin apreciatul Iacov au organizat un complot pentru a-l păcăli pe
bătrân. Ea l-a deghizat pe Iacob cu toate simbolurile exterioare care i-au
plăcut lui Isaac, un braţ învelit în blană de oaie pentru a-i reaminti lui
Isaac de fizicul viril al fiului său mai mare şi toate cuvintele potrivite. Şi
fiindcă aceasta a fost adesea măsura de evaluarea copiilor săi, Isaac a fost
 Niciun semnal de linie ocupată aici 85
indus în eroare.
Aceasta a pus în mişcare lupte familiale care vor dura ani de zile.
Isaac a pus temelia pe care Iacov o va folosi pentru a câştiga atenţie şi
avantaje prin înşelăciune şi fraudă. Multă vreme după ce Iacov va pleca
de acasă, necinstea va fi tiparul de bază al vieţii sale. Povestirea are o
morală evidentă: când un bărbat îşi judecă copiii după valori exterioare şi
îi acceptă pe această bază, el pavează drumul pentru relaţii haotice care
vor dura mult timp, chiar după moartea sa. Ce păcat că Isaac nu a
descoperit ceea ce Sparky Anderson a descoperit exact la timp.
Printre multe lucruri pe care taţii tind să le dorescă de la copiii lor sunt
emulaţie, respect şi înţelegere. S-ar putea să ne deranjeze faptul că un
copil preferă un model de automobil diferit de cel pe care noi îl
considerăm a fi cel mai bun. Poate că suntem tulburaţi când ei resping
preferinţele noastre muzicale şi au altele. Pe măsură ce anii trec, facem
dureroasa descoperire că felul cum înţeleg ei succesul diferă de al nostru.
Fiecare dintre acestea şi multe altele provoacă în noi vibraţii jenante. Noi
confundăm gândirea independentă cu respingerea sau chiar cu
răzvrătirea. Astfel, dacă nu suntem atenţi, începem să ne simţim iritaţi de
fiii şi fiicele noastre. Conversaţiile tind să se concentreze asupra unor
probleme de suprafaţă, şi noi începem să le dăm de înţeles că suntem
dezamăgiţi, chiar jenaţi de modul lor de viaţă şi de felul cum o evaluează
ei.
Încetul cu încetul, îngrădim zone mari de teritoriu de conversaţie, care
nu pot fi atinse. Nu după mult timp, la fel ca şi Iacov, copiii noştri ne vor
minţi – spunându-ne ceea ce vrem să auzim, numai să scape de noi. Sau
şi mai rău, încep să nu ne mai spună nimic. Comunicarea cu privire la
lucrurile profunde este pierdută, fiindcă condiţiile pe care le-am pus noi
au fost de suprafaţă.
Nicio carte despre paternitate nu poate spera vreodată să ofere o
formulă pentru a şti cât de mult poate fi lăsat un copil să se îndepărteze
de sistemul valoric al părinţilor săi. Probabil că răspunsul nu se află în
formule, ci mai degrabă într-o înţelepciune rugativă.
Un prieten misionar care avea trei băieţi frumoşi, la vârsta
adolescenţei, toţi trei purtând păr lung, mi-a spus cum a abordat ceea ce a
considerat el că ar fi o problemă. El s-a aşezat împreună cu ei şi a
discutat cu ei de pe poziţii de egalitate. „Băieţi, felul cum purtaţi voi
părul îi deranjează pe bărbaţii din generaţia mea. Dar este evident că pe
cei din generaţia voastră îi stimulează, şi eu accept acest lucru. Dacă
purtaţi părul lung fiindcă aşa este moda, e bine. Dar dacă este un simbol
86 Un tată eficace
al revoltei împotriva tatălui vostru atâta timp cât locuiţi în casa noastră,
atunci vă voi trânti pe fiecare pe podea şi vă voi tăia eu personal părul”.
Fiii şi-au asigurat tatăl de respectul şi dragostea lor, şi problema n-a
mai fost niciodată menţionată, decât doar în glumă. Probabil aşa se
explică faptul că fiii încearcă să treacă pe la părinţii lor de câte ori au
ocazia, acum când trăiesc în alte părţi ale lumii. Ei sunt acceptaţi pentru
ceea ce sunt – nu pentru felul cum arată.
Înţelepciunea – un dar de la Dumnezeu – ne ajută să distingem
problemele reale, şi cu ajutorul ei taţii devin deschişi şi abordabili. Ei îşi
acceptă copiii pe baze corecte. Ei nu emit semnale de linie ocupată
cauzate de neacceptare.
Un tată eficace a cărui ureche este deschisă şi a cărui înţelepciune îl
face capabil să-şi accepte copiii aşa cum sunt adaugă o ultimă calitate la
reputaţia lui de tată abordabil. Numiţi-o reacţie flexibilă. Sau pentru a
folosi o altă analogie telefonică, el nu le spune copiilor săi să rămână pe
fir în aşteptare.
Era miezul nopţii când m-a strigat Kris. Am auzit primul ei strigăt
„tăticule!”, imediat am sărit din pat şi am intrat în camera ei. Era agitată.
Avusese un vis urât şi acum se chinuia să stabilească ce era adevărat şi ce
făcea parte din vis.
De ce l-a strigat ea pe tăticul ei? Pentru că instinctul îi spunea, într-un
fel, că atunci când echilibrul este în pericol, taţii pot ajuta la
reechilibrarea balanţei. Mintea ei tânără stabileşte un tipar de reacţii
pentru situaţii de nelinişte: să-l cheme pe tăticul; el ştie cum să facă ca
lucrurile întoarse cu susul în jos să revină la poziţia lor normală. Aşa că,
fidelă tiparului ei, ea mă cheamă, iar eu vin.
Să presupunem că eu încerc să nu dau importanţă acelui vis urât. Să
presupunem că strig de pe coridor: „Ce vrei?” Şi când ea îmi spune că
este necăjită datorită unui vis, eu îi răspund: „Nu fi îngrijorată! Totul va
fi bine; culcă-te şi dormi”.
Vorbind astfel, ce-i spun eu de fapt? Probabil că par a spune: „Nu
arunca problemele tale asupra mea; rezolvă-le singură. Sentimentele tale
sunt imature şi stupide; fă-le să dispară. Dar neapărat lasă-mă în pace, ca
să pot dormi”.
Dar eu nu procedez aşa; am învăţat că reacţia mea faţă de copii, atunci
când ei se află în momente cruciale, este de cea mai mare importanţă. Mă
întorc la David şi la sentimentul lui de siguranţă şi citesc cuvintele lui: „Îl
ţin pe Domnul înaintea mea; fiindcă El este la dreapta mea, eu nu voi fi
lovit”. Poate că şi David a avut unele momente nocturne dificile şi tatăl
 Niciun semnal de linie ocupată aici 87
său a venit. Acum, ca adult, el găseşte că viaţa are perioade când totul
pare a fi un vis urât. El strigă din instinct, dar acum nu mai este tatăl
pământesc cel care vine, ci un Tată ceresc care este permanent eficace.
Toţi taţii eficace învaţă ce importantă este o reacţie înţeleaptă şi
flexibilă atunci când copiii lor cer să fie luaţi în seamă. Nu trebuie să
existe niciun semnal de linie ocupată aici. Şi nici nu-i lăsaţi pe copii să
aştepte.
Adeseori, chiar prin reacţia noastră faţă de copii stabilim exact ce vor
deveni ei. Noi suntem pentru ei cei mai importanţi oameni din lume timp
de câţiva ani. Părerile noastre sunt cele care au cea mai mare
însemnătate. Reacţiile noastre faţă de primele lor manifestări
experimentale de independenţă le vor modela personalităţile şi
concepţiile despre lume într-o imagine aproape de neşters.
Luaţi exprimarea de sine, de exemplu. Un copil îndrăzneşte să vă
împărtăşească o poezie pe care a scris-o. El o aduce cu multă sfială în
camera de zi, unde se află familia.
Imagistica poeziei este rudimentară, cuvintele sunt scrise greşit, iar
ideea exprimată în versuri este atât de naivă, încât pentru un adult este
de-a dreptul amzantă. Dar împărtăşindu-şi gândurile, copilul şi-a pus de
fapt sufletul la vedere. Iată o situaţie crucială. Copilul face o primă
încercare de a-şi exterioriza gândurile şi aşteaptă o reacţie pozitivă.
Reacţia pozitivă trebuie să fie lauda. Chiar dacă poezia este un
dezastru, actul creaţiei este, în el însuşi, vrednic de aplauze entuziaste.
Dar unii taţi desfiinţează poezia râzând, iar dacă râsul este suficient de
sarcastic şi batjocoritor, copilul ar putea să nu mai pună niciodată mâna
pe condei.
Creativitatea este o problemă delicată, fragilă la naştere şi se dezvoltă
prin încurajare. Suntem noi abordabili atunci când este vorba ca o tânără
persoană să-şi exprime ideile şi aptitudinile originale şi artistice? Nu
trebuie să fim nesinceri, lăudând calităţi care nu există. Dar la început de
tot se pot da note mari chiar şi numai pentru curajul de a face încercarea.
Abordabilitatea necesită o reacţie flexibilă nu numai în momente de
creaţie, ci şi în momente de supărare. „Ascultă, Dumnezeule, strigătele
mele, ia aminte la rugăciunea mea! De la capătul pământului strig către
Tine cu inima mâhnită...” (Ps.61:l-2). David I s-a adresat lui Dumnezeu,
Tatăl său ceresc, fără teamă, fiindcă el a ştiut că răspunsul lui Dumnezeu
la suferinţele lui era drept şi raţional. Fie că David a eşuat în mod
mizerabil, fie că a triumfat în mod impresionant, se putea apropia de
Dumnezeu.
88 Un tată eficace
Un copil de zece ani, care se joacă în camera de zi, loveşte din
neatenţie o lampă şi îi fisurează suportul de ceramică. El ştie că părinţii
lui ţin mult la această lampă şi – bazându-se pe experienţe trecute – ştie
că se vor înfuria când vor descoperi fisura. El îşi dă seama de aceasta
într-o clipă, contemplând avaria. În timp ce pune la cale mişcarea
următoare, el poate să nu aibă intenţia de a-şi mărturisi fapta.
El observă că lampa poate fi întoarsă în aşa fel încât fisura să fie către
perete şi să nu mai poată fi văzută cu uşurinţă. În loc să aibă curajul de a
discuta problema cu inabordabilii săi părinţi, el preferă să o ascundă.
Multe săptămâni, totuşi, copilul vinovat trăieşte cu teama că într-o zi
cineva va descoperi crăpătura. De fiecare dată când îl vede pe tatăl său
sau pe mama sa apropiindu-se de lampă pentru a o aprinde sau stinge,
corpul lui se încordează – a sosit oare momentul adevărului? Cu cât mai
mult timp rămâne secretul nedescoperit, cu atât mai mult el ridică pe
tăcute o barieră între copil şi părinţi. Copilului nu-i mai place camera de
zi, mai ales când părinţii lui sunt acolo. Chiar şi obiectele din cameră îi
devin duşmane, fiindcă ele se identifică cu lampa a cărei fisură îl va trăda
într-o zi. Reacţia anticipată a părinţilor săi faţă de această faptă a devenit
mai importantă decât fapta însăşi. Dar inabordabilitatea în momente
dificile – „când inima este mâhnită” – a înăbuşit orice posibilitate de a
privi problema aşa cum se cuvenea.
Nu de mult, Gail şi eu am auzit un zgomot de sticlă spartă venind din
camera de zi. Alergând în direcţia zgomotului, am găsit-o pe fiica noastră
în spatele unei mese de unde încerca să scoată o minge. Piciorul ei a
agăţat un cablu, şi o lampă – la care atât mama ei, cât şi eu ţineam mult –
a căzut. Globul lămpii era spart în mai multe bucăţi. Adânc în mine era
un impuls de a mă înfuria imediat. Eram gata să dau frâu liber mâniei
mele, fiindcă ea se jucase cu mingea într-o parte a casei unde acest lucru
nu era admis. Ea merită – gândeam eu – ceea ce instinctele mele îmi
şopteau să-i dau.
Dar pe de altă parte, o singură privire asupra feţei ei mi-a spus că era
evident că ea ştia că a greşit. Am simţit că oscila între două atitudini: să
se încreadă în mine şi să se căiască sincer sau să ia o postură defensivă,
scuzându-se şi dând vina pe altcineva. Mânia mea ar provoca-o să se
scuze; înţelepciunea mea ar determina-o să-şi evalueze în mod cinstit
vina.
De ce ne este greu să oferim copiilor noştri acea iertare pe care noi,
adulţii, o dorim cu atâta disperare când facem greşeli? Trebuie să-i
pedepsim pentru ceva făcut neintenţionat – chiar dacă fapta iniţială a fost
 Niciun semnal de linie ocupată aici 89
o reală neascultare? Mânia mi s-a risipit, am luat-o în braţe şi am
mângâiat-o. Lacrimile au început să-i curgă, şi ea şi-a exprimat părerea
de rău. Acum a înţeles de ce nu ne jucăm cu mingea în camera de zi. Dar
ea a mai înţeles ceva şi mai important. Anume că eu sunt abordabil chiar
şi atunci când face o greşeală. În viitor, când greşelile vor fi şi mai
dramatice, vreau ca ea să-şi amintească reacţia mea faţă de lampa spartă.
Vreau ca ea să mă cheme din instinct, ştiind că sunt abordabil şi că voi
reacţiona flexibil, evaluând cu maturitate situaţia.
Abordabilitatea taţilor în primii ani de viaţă ai copiilor lor va reduce
numărul mecanismelor de apărare pe care le vor ridica copiii. Dacă în
momentul lor de necaz vor întâlni reacţii dure, copiii îşi vor dezvolta o
remarcabilă dexteritate de a-şi nega responsabilitatea, de a se scuza sau
chiar de a nu-şi asuma niciun risc. Care tată doreşte acest lucru? Este
mult mai bine ca ei să găsească în taţii lor – taţi eficace – reacţii delicate
atunci când inimile lor de copii sunt mâhnite. În momentele de supărare
nu trebuie să existe semnale de linie ocupată.
Există şi un revers paradoxal al doctrinei abordabilităţii. Cu cât
suntem mai abordabili, cu atât va veni mai repede ziua când copiii noştri
nu vor mai avea nevoie să ne abordeze. Pentru că în timp ce un tată
ascultă, acceptă şi reacţionează în mod pozitiv, el intensifică gradul de
maturitate. Când copiii „formează” numărul tatălui lor, ei nu
recepţionează semnale de linie ocupată. Ei ştiu că el este în apropiere.
Acest lucru îi face să-şi asume riscuri mai mari pentru a se autodezvolta
şi accepta. Ei cresc mai repede şi mai viguroşi. Şi pe măsură ce cresc, ei
ne cheamă din ce în ce mai rar. Îşi rezolvă singuri visele urâte, îşi
dezvoltă propria capacitate de a-şi critica reacţiile. Ei devin independenţi.
Dar acest lucru se întâmplă fiindcă ei ştiu că există acolo un om care nu
le răspunde niciodată cu un semnal de linie ocupată.
Tatăl inabordabil încetineşte creşterea pentru un timp. Copiii lui caută
să-i atragă atenţia spre ei, dar datorită diverselor situaţii conflictuale, ei
nu reuşesc acest lucru. Ei caută corectare, afirmare, stabilitate şi nu le
găsesc. Ei caută o evaluare a concepţiei lor despre lume, dar nu le este
disponibilă. În aceste condiţii, copiii cresc încet şi adeseori nesănătos.
Din punct de vedere psihologic şi emoţional, ei rămân copii chiar şi
atunci când biologic sunt deja adulţi. În cele din urmă, după ce au
recepţionat atât de multe semnale de linie ocupată, ei încep să „formeze”
alte numere. Situaţia devine ireversibilă.
Autorul Em Griffin a vorbit cu regret despre rezultatele triste ale
inabordabilităţii. În cartea sa The Mind Changers (Schimbători de păreri)
90 Un tată eficace
(Tyndale House, 1976), el se referă la un cântec recent Cat's in the
Cradle (Pisica este în leagăn)6, care sună cam aşa:
Copilul meu a venit pe lume zilele trecute.
El a venit pe lume la fel ca orişicare.
Dar erau avioane de prins şi note de plată de achitat.
Şi el a învăţat să meargă cât eu eram plecat.
Şi-a-nvăţat să vorbească – înainte ca s-o aflu eu şi
Crescând spunea: „Am să fiu ca tine, tăticule,
Tu ştii că am să fiu ca tine”.
Iar pisica-i în leagăn şi lingura-i de-argint.
Băieţelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vei veni acasă, tăticule?”
„Nu ştiu când, dar atunci vom fi împreună.
Şi ştii c-o să ne distrăm de minune”.
Fiul meu a împlinit 10 ani zilele trecute.
A zis: „Mulţumesc pentru minge, tăticule, hai să ne jucăm,
Mă-nveţi s-o arunc?” Am zis: „Nu azi, că am
Multe lucruri de făcut”. El a zis: „Nu face nimic”.
Şi-a zis: „Voi fi ca el, da
Ştiţi, voi fi chiar ca el”.
Iar pisica-i în leagăn şi lingura-i de-argint.
Băieţelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vei veni acasă, tăticule?”
Nu ştiu când, dar atunci vom fi împreună.
Şi ştii c-o să ne distrăm de minune.
Ei bine, el a venit de la colegiu doar zilele trecute,
Atât de mare, ca un bărbat de-acum, şi-a trebuit să spun:
„Fiule, sunt mândru de tine; vrei să stai puţin?”
El a dat din cap şi-a zâmbit: „Ce-aş dori eu
Cu adevărat, tăticule, ar fi cheile de la maşină.
La revedere. Pot să le iau, te rog?”
Iar pisica-i în leagăn şi lingura-i de-argint.
Băieţelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vei veni acasă, tăticule?”
Nu ştiu când, dar atunci vom fi împreună
Şi ştii c-o să ne distrăm de minune.
M-am pensionat de mult. Fiul mi s-a mutat.
L-am sunat zilele trecute.
I-am spus: „Aş dori să te văd dacă nu te deranjează”.
 Niciun semnal de linie ocupată aici 91
El a zis: „Mi-ar face plăcere, tăticule, dac-aş avea timp.
Dar vezi, noul meu serviciu i-o corvoadă, iar copiii au gripă.
Dar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, tăticule,
Chiar mi-a făcut plăcere”.
Şi cum am atârnat receptorul mi-am dat seama –
Că a crescut ca mine.
Băiatul meu este întocmai ca mine.
Iar pisica-i în leagăn şi lingura-i de-argint.
Băieţelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vii acasă, fiule?”
„Nu ştiu când, dar atunci vom fi împreună
Şi ştii c-o să ne distrăm de minune”.
Pentru David, rege al Israelului, abordabilitatea însemna intimitate cu
Tatăl ceresc care a creat modelul perfect de eficacitate.
„Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele, scoate-mă la
loc larg când sunt la strâmtoare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!
Fiii oamenilor, până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi umbla după
minciuni? Să ştiţi că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubeşte; Domnul
aude când strig către El” (Ps.4:l-3).
În cer nu există semnale de linie ocupată şi nici în casa unui tată
eficace.
 Al treilea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că mi- am

intensificat sensibilitatea faţă de nevoile familiei mele, mi-am încredinţat
fiinţa lăuntrică legilor lui Dumnezeu şi mi-am aţintit privirea
prevăzătoare asupra împrejurărilor favorabile şi a riscurilor viitoare. Eu
vreau să fiu sigur că fiecare experienţă familială îi edifică pe copiii mei
şi îi maturizează.

Capitolul 11

Viaţa în ape învolburate

Mark se afla în partea din faţă a bărcii noastre, lungă de cinci metri şi
jumătate; eu mă aflam la pupa. Sacul cu lucrurile pe care le luasem cu noi
era legat de băncile din mijlocul bărcii. În el aveam cortul, sacii de
dormit şi multă mâncare. Râul fierbea – adică alerga la vale furios, izbind
stâncile, ici şi colo ridicându-se în valuri care ajungeau până la marginea
de sus a bărcii. Noi amândoi vâsleam în josul râului, încercând cu
frenezie să ne menţinem la suprafaţa apei, de câte ori treceam printr-o
combinaţie de cascade. „Supravieţuirea” noastră depindea de abilitatea
noastră de a alege o cale de a traversa râul care să evite dezastrul ultim de
a ne răsturna şi de a pierde totul – mai ales mândria noastră de mari
exploratori ai ţinuturilor sălbatice.
Şi atunci s-a întâmplat nenorocirea! Un copac îmbibat cu apă, care nu
se vedea, fiind acoperit de valuri, a agăţat chila bărcii, provocând fisura
de care mai avea nevoie râul pentru a ne învârti pe loc. Într-o clipă,
ne-am răsturnat în apa îngheţată, iar barca s-a umplut de apă. Am putut
vedea cum echipamentul nostru plutea în josul râului.
Apa înspumată este neînduplecată şi neiertătoare. Există o singură cale
de a o învinge, şi anume să priveşti fix înainte, anticipând ce se poate ivi
în cale. Când intri într-o serie de cascade nu mai ai timp să începi să iei
hotărâri în legătură cu direcţia în care ar trebui să-ţi orientezi barca. Fiind
în mod rezonabil prevăzător, vâslaşul poate reuşi să se menţină uscat cea
mai mare parte a timpului.
Există ceva în instinctul vâslaşului care îmi aminteşte de conducerea
familiei. Persoana aflată în apele spumegânde, dirijând barca prin
vârtejuri, ştie ceea ce ştie şi un tată eficace: nu poţi lua decizii eficace
într-o stare de panică. Gândirea impulsivă nu-şi are locul aici. Viaţa de
 Viața în ape învolburate 93
familie este ca şi viaţa într-o apă spumegândă: persoana aflată la cârmă
trebuie să vadă înainte. Nu sunt permise surprizele.
Aceasta trezeşte în mine dorinţa de a medita la principiile unei
conduceri prevăzătoare a familiei. Un tată eficace este prevăzător, ceea
ce înseamnă că nu este impulsiv. Taţii impulsivi adeseori sunt luaţi prin
surprindere, şi aceasta îi obligă să acţioneze sub impulsul momentului. Ei
pierd contactul cu semnificaţia evenimentelor din jurul lor; de aceea, ei
reacţionează prea puternic sau prea slab în multe situaţii. Lor li se pare
fie că totul este o criză, fie că nu există nicio criză. Ei nu sunt niciodată
chiar siguri.
Dacă ai fost vreodată la prora unei bărci fără să ai încredere în
capacitatea persoanei de la cârmă, atunci înţelegi ce vreau să spun când
vorbesc despre nelinişte şi nesiguranţă. Începi să-ţi verifici ceasul pentru
a vedea dacă este antiacvatic şi colacul de salvare pentru a te asigura că
este fixat. Eşti oarecum înspăimântat. Dar încearcă să fii un membru al
unei familii în care nimeni nu poate avea încredere în discernământul
celui care o conduce. Este exact acelaşi lucru! Toţi cei din familie ţin în
apropierea lor un fel de „colac de salvare”.
Familiile conduse impulsiv sunt întotdeauna irascibile. Luaţi familia
Bigelow ca exemplu. Casa lui John Bigelow este în plină criză într-o
sâmbătă înainte de masă. El a planificat o zi de curăţenie generală şi le-a
spus clar că fiecare urma să pună la punct curtea, să facă ordine în garaj
şi să dea câteva straturi de vopsea pe gard, pe ţevile de scurgere şi pe
duşumelele terasei.
Roger, în vârstă de zece ani, a fost cel care a grăbit furtuna,
exprimându-şi lipsa de entuziasm cu privire la întreaga idee. El era
nervos, aparent leneş, şi mormăia la fiecare observaţie făcută de tatăl său
cu privire la calitatea şi cantitatea muncii pe care o îndeplinea el.
În cele din urmă, John a izbucnit. El l-a făcut pe Roger
nerecunoscător, folosind mai multe sinonime pentru această noţiune şi
amintindu-i tot ceea ce a făcut familia pentru ca viaţa lui să fie plăcută.
De ce, a întrebat tatăl său, era atât de greu pentru Roger să se apuce de un
lucru atunci când i se cerea să-şi facă partea lui? Nimic nu avea efect!
Frustarea a atins punctul culminant când Roger a fost exilat în camera lui
pentru tot restul zilei. Munca îndeplinită de restul familiei în ziua de
curăţenie generală se încheia acum cu proastă dispoziţie şi asta numai
datorită unei simple hotărâri.
De unde a început necazul? Poate că – fără ca John Bigelow să
observe – totul a început cu o seară înainte, când toţi au fost în oraş până
94 Un tată eficace
la miezul nopţii. Roger, în compania altor copii, a stat treaz mult peste
ora lui normală de culcare. Stimulat de veselie, el era foarte vioi când
familia lui a ajuns acasă după ora douăsprezece. El a făcut multe
promisiuni pe care emoţiile lui tinereşti şi puterea lui fizică limitată nu
le-au putut respecta în dimineaţa următoare.
Tatăl lui Roger a făcut o greşeală atunci când i-a pretins fiului său să
fie la înălţime a doua zi. El nu s-a gândit în perspectivă – „în josul râului”
– atunci când l-a ţinut atât de târziu treaz pe băiat cu o seară înainte. În
dimineaţa următoare, rezistenţa fiului său l-a luat prin surprindere, şi el a
dovedit acest lucru printr-o mânie impulsivă şi o pedeapsă neraţională.
Nu uitaţi că şi el s-a culcat târziu noaptea trecută! Nicio clipă n-a fost
tatăl lui Roger prevăzător. Dimpotrivă, John Bigelow şi-a apreciat copilul
folosind standarde pentru adulţi şi nu şi-a ascuns dezamăgirea atunci
când Roger a eşuat.
Un tată prevăzător ar fi anticipat evenimentele acestei dimineţi pe
baza celor petrecute cu o seară înainte. Tatăl lui Roger ar fi trebuit să se
gândească că un copil de zece ani pur şi simplu nu are rezervele
emoţionale şi fizice necesare pentru a răspunde unei provocări
neobişnuite, într-o dimineaţă ce urmează după o noapte în care s-a culcat
târziu.
Care ar fi fost alternativele pe care le-ar fi putut alege un tată
prevăzător? El ar fi putut să-şi aducă copilul acasă mai devreme vineri
seara. Sau ar fi putut să-i dea voie să doarmă mai mult dimineaţa. Sau ar
fi putut pur şi simplu să-şi dea seama că manifestările comportamentale
ale fiului său în acea dimineaţă nu erau acelea ale unui copil care refuza
să colaboreze, ci ale unui băiat obosit, epuizat. Dacă tatăl ar fi fost
prevăzător în felul acesta, rezultatul ar fi fost o atitudine şi un tratament
diferit. Roger şi tatăl său nu ar fi ajuns să fie înstrăinaţi unul de altul la
amiază; ei ar fi putut să rezolve problema împreună.
Prototipul biblic al unei conduceri prevăzătoare îl găsim chiar în
relaţiile dintre Isus şi discipolii Săi. Să-l luăm ca exemplu pe Petru,
pescarul entuziast, bun de gură. Când el I-a dat lui Isus tot felul de
asigurări în legătură cu faptele de eroism pe care avea el de gând să le
facă în viitor, Isus i-a răspuns din perspectiva anticipaţiei şi a prevederii.
El a cunoscut capacitatea lui Petru mai bine decât Petru însuşi. El era
conştient că Petru pur şi simplu nu-şi putea duce la îndeplinire
promisiunile făcute. În timp ce un om de rând ar fi fost aspru cu Petru şi
poate – în timp – chiar l-ar fi îndepărtat, Isus nu a făcut acest lucru. De
ce? Fiindcă El l-a înţeles în întregime pe Petru. În acel context al
 Viața în ape învolburate 95
previziunii, El a fost în stare să evalueze just promisiunile lui Petru şi să
vadă în ele expresii ale unei dorinţe sincere şi nimic altceva.
În ultimele ore dinaintea arestării tragice din grădină, Isus, Cel
prevăzător, i-a spus lui Petru că discipolii vor avea de înfruntat câteva
momente groaznice de criză şi că el, în loc să-şi susţină Stăpânul, se va
prăbuşi la pământ. Dar apoi Isus l-a mângâiat spunându-i că Se va ruga
pentru pescar, astfel încât, după ce criza va fi trecut, Petru să se poată
ridica iarăşi în picioare şi să-şi poată continua lucrarea de creştere.
Întreaga formulă a conducerii anticipative şi prevăzătoare se află în
această conversaţie. Isus îl cunoştea pe Petru; El a intuit situaţia; El a
fost gata să reacţioneze; El vedea dinainte binele care se va ivi în cele
din urmă din situaţia respectivă. Fie că alegi modelul vâslaşului expert
aflat în ape învolburate, fie ambele cazuri din Biblie, procedeul folosit în
ambele cazuri este foarte util pentru bărbatul care vrea să fie tată eficace.
Metoda folosită este cea a previziunii: capacitatea de a-ţi cunoaşte copilul
în termenii situaţiilor şi ai capacităţilor lui, cunoaşterea exactă a ceea ce
poţi aştepta de la el în diferite situaţii şi care este de fapt obiectivul ultim
al educării lor în sânul unei familii.
Când Mark şi cu mine coborâm barca de pe maşină şi îi dăm drumul
în apă, suntem conştienţi de pericolul potenţial al accidentelor. Am
încercat, de aceea, să cunoaştem capacităţile bărcii noastre – cum se va
comporta ea în diferite situaţii după viteza vântului, adâncimea apei şi
forţa curentului. În afară de aceasta, am studiat şi exersat arta canotajului;
noi îi cunoaştem regulile şi consecinţele ce decurg din nerespectarea
acestora. În sfârşit, am muncit împreună destul, aşa că ştim cum să luăm
hotărâri cruciale atunci când suntem pe apă.
Aceste trei principii – cunoaşterea limitelor de rezistenţă ale vasului,
stabilitatea regulilor de comportare pe apă şi crearea unui program de
luare a deciziilor în momente de criză – fac toate parte dintr-o trăire
prevăzătoare pe râu şi în cămin.

Limitele stresului în familie

Când ne-am aventurat pentru prima dată în canotaj, am fost preveniţi
să nu încercăm niciodată situaţii mai dificile până când nu ne cunoaştem
barca şi capacităţile ei. Am aflat ce greutate puteam încărca pe ea fără să
se scufunde. Ne-am dat seama că vâslitul contra anumitor curenţi de aer
era o invitaţie la extenuare. Am văzut câte obiecte de strictă necesitate
puteau fi duse în siguranţă. Deoarece Gail înoată greoi, noi a trebuit să
ştim ce putea barca să facă în fiecare situaţie înainte de a o lua pe Gail cu
96 Un tată eficace
noi. Noi eram siguri – chiar dacă ea nu era – că ne puteam menţine la o
anumită limită de siguranţă, astfel încât talentele ei îndoielnice de
înotătoare să nu fie puse la încercare.
Conducerea unei familii începe cu un tată care cunoaşte limitele
capacităţilor copiilor săi. Acest fel de informaţie nu îl obţinem
comparându-i, pur şi simplu, pe copiii noştri cu noi înşine aşa cum eram
la vârsta lor. Dimpotrivă, trebuie să-i studiem şi să-i urmărim în acţiune.
Fiecare din ei este total diferit în reacţii şi idealuri. Este dezastruos să te
afli într-o apă învolburată pe un vas ale cărui limite de rezistenţă îţi sunt
necunoscute. Acelaşi lucru este valabil şi în familie, dar riscul este încă şi
mai mare.
Când vorbim despre limita de capacitate a copiilor noştri, prima şi cea
mai importantă arie demnă de studiat este aceea a tensiunii emoţionale a
copilului. Copiii trec prin mai multe faze de dezvoltare emoţională şi
mintală, iar situaţiile dificile ale călătoriei lor „în josul râului” vieţii sunt
la fel de traumatizante ca şi acelea pe care le are de întâmpinat orice
adult. Eu văd trei categorii de tensiuni emoţionale care ies în evidenţă în
procesul de dezvoltare din copilărie şi până în adolescenţă.
Numiţi-o pe prima tensiunea nesiguranţei. Ea este reală şi profundă, şi
nimeni nu scapă de ea. De fapt, ea revine mereu până în ziua când
murim. Priviţi cu mare atenţie versiunea ei din copilărie.
Nesiguranţa provine din condiţii nesigure. Gândiţi-vă la acele
împrejurări când un copil este adesea lăsat în grija altora, când un tată
călătoreşte lungi perioade de timp, când conflictele dintre soţi sunt
puternice, dacă şi când familia se mută în altă comunitate, sau dacă a fost
o boală ori un deces în familie. Acestea sunt, desigur, doar exemple de
situaţii care, în copilărie, duc la nesiguranţă. Adulţii adesea subestimează
capacitatea copiilor mici de a sesiza situaţiile încordate din familie.
Copiii poate nu sunt în stare să definească evenimentul sau implicaţiile
lui, dar ei sunt foarte conştienţi de faptul că ceva este nesigur, că starea
obişnuită a lucrurilor din familie este în pericol.
Nesiguranţa este acel sentiment indescifrabil pe care îl are un copil
când nu ştie de ce se poate agăţa el dacă se întâmplă ceva rău. Priviţi un
copil mic care învaţă să meargă cu prima lui bicicletă cu două roţi. Cel
care îl învaţă aleargă după el pe stradă, ţinând mâna pe partea din spate a
şezutului, dându-i copilului curaj şi un impuls de senzaţie de echilibru.
Când mâna părăseşte şezutul, biciclistul rămâne singur. Totul continuă ca
mai înainte – până când copilul îşi dă seama că mâna nu mai este acolo.
Roata din faţă merge în zigzag şi, după niciun metru, biciclistul cândva
 Viața în ape învolburate 97
încrezător cade la pământ. Ce s-a întâmplat? Nesiguranţă! A explodat în
momentul când biciclistul şi-a dat seama că este singur.
Copiii au nevoie să ştie că este o mână pe şaua vieţii lor, care le
asigură echilibrul orice s-ar întâmplă. Dacă ei simt că mâna lipseşte sau
că nu se mai pot baza pe ea, ei se lasă în voia unei indispoziţii: o durere
de stomac, o comportare puerilă – reminiscenţă a unei perioade când erau
cu trei ani mai mici, agresivitate şi alte încercări de a atrage atenţia.
Un copil mic se simte ignorat când părinţii lui discută cu vreun
prieten. Toţi se întreabă de ce copilul devine zgomotos, întrerupând în
mod nepoliticos o conversaţie sau chiar devenind destul de indisciplinat
pentru a sparge ceva. Tatăl impulsiv va reacţiona mustrându-l aspru, ceea
ce îi face pe toţi să se simtă prost. S-ar putea chiar să-i dea copilului o
palmă sau o bătaie exasperată. Dar acest fel de comportare a copilului
poate avea ca sursă nesiguranţa lui, necesitatea de a şti deodată dacă tatăl
său ori mama sa ţin la el şi dacă prietenii erau mai importanţi decât el. Un
tată prevăzător ar fi simţit că situaţia nu trebuia să fie prelungită, sau s-ar
fi străduit să-l liniştească din când în când pe copil, astfel încât să nu mai
fie nevoie de un strigăt pentru a atrage atenţia sau pentru a se afirma.
Nevoia de siguranţă a unui copil este în mod normal asigurată printr-o
consecvenţă rezonabilă în cămin: consecvenţă a programului zilnic,
stabilitate a locului şi responsabilităţi şi relaţii normale. De câte ori un
tată prevede că unul din aceste tipare trebuie neapărat să fie întrerupt, el
trebuie să ia măsuri suplimentare pentru a-şi linişti copiii în legătură cu
ceea ce urmează să se întâmple şi pentru a le arăta cum pot ei să facă faţă
unor sentimente nesigure şi unor temeri.
La intervale de câteva săptămâni mă îndrept spre aeroport pentru a
pleca într-un loc mai îndepărtat unde urmează să am o zi sau două de
discuţii sau consultări. Am observat că până şi o călătorie de o singură
noapte îi poate face pe copii să se simtă neliniştiţi, uneori nervoşi,
gândindu-se la securitatea mea personală sau pur şi simplu indispuşi,
deoarece rutina familială a fost întreruptă. Ştiind aceste lucruri,
întotdeauna îmi programez perioade mai lungi de timp înainte şi după
călătorie pe care le petrec cu copiii pentru a compensa efortul lor de
adaptare la lipsa mea de acasă. Încerc să subliniez în conversaţiile pe care
le am cu ei de ce consider eu că este util să plec şi cum cred eu că
Dumnezeu va fructifica călătoria mea.
Dacă asigurările mele sunt liniştitoare, copiii nu-mi vor spune un trist
şi melancolic „la revedere”, ci împreună cu Gail mă vor conduce la
plecare cu sentimentul că mă sprijină şi anticipând ce are Dumnezeu în
98 Un tată eficace
plan pentru această perioadă de timp. Întoarcerea mea este o ocazie
deosebită pentru a petrece timpul împreună şi pentru a le relata
rezultatele călătoriei mele. Acum, când ei sunt mai mari, a devenit posibil
să intensific aceste sentimente luând câteodată pe câte unul dintre ei cu
mine.
Pe măsură ce copiii noştri se maturizează, instalarea pubertăţii aduce
cu sine un al doilea set de tensiuni emoţionale, faţă de care mulţi taţi
rămân insensibili. Dacă nu sunt pregătiţi, ei nu pot face faţă „surprizelor”
care apar în comportamentul copiilor lor puberi. Reacţionând impulsiv în
diferite situaţii, ei îşi înstrăinează copiii într-un moment când ar trebui să
şi-i apropie mult mai mult.
Pubertatea produce schimbări enorme în stările sufleteşti şi în
sentimentele băieţilor şi fetelor. Diverse glande intră în funcţiune pentru
a pune în mişcare mai târziu funcţii adulte ale organismului. Ar putea
trece mai mulţi ani până când noile secreţii hormonale vor fi echilibrate.
Endocrinologii ne spun că la începutul adolescenţei tinerii pot fi copleşiţi
de masive „doze excedentare” ale unui hormon sau ale altuia, ceea ce
cauzează fie stări de exaltare, fie depresie psihică. Există o oarecare
asemănare între pubertate şi menopauză: cea dintâi reprezintă
declanşarea diverselor funcţii hormonale, cea de-a doua încetarea unora
dintre aceste funcţii. Ambele experienţe – pubertatea şi menopauza – pot
cauza atitudini şi stări mistificatoare, care pot fi uşor înţelese greşit de
alţii. Părinţii care nu-şi înţeleg cu uşurinţă copilul puber ar trebui să ţină
minte că probabil nici el, copilul, nu se poate înţelege pe sine însuşi.
Dar tatăl impulsiv nu se gândeşte temeinic la aceste probleme, fiindcă
el nu anticipează dinamica pubertăţii. Aşa că el acţionează cuprins de
panică şi adeseori înşală încrederea pe care o au copiii în el, chiar în
momentul când ei ar avea cea mai mare nevoie de îmbărbătarea lui. El le
cere să-şi explice stările sufleteşti pe care nu le pot ţine în frâu, să nu mai
plângă când de fapt ei nu-şi pot da seama de ce plâng, şi să fie mai atenţi
când de fapt stângăcia lor este şi pentru ei la fel de deranjantă.
Conducerea prevăzătoare îl determină pe un tată eficace să studieze cu
atenţie efectele pubertăţii cu mult timp înainte de a ajunge copiii lui în
această fază a vieţii. Apoi va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le
împărtăşi copiilor săi la ce se pot aştepta. Fiind un prevăzător dascăl al
oamenilor, Isus adeseori i-a ajutat să vadă implicaţiile situaţiilor viitoare.
Luaţi ca exemplu conversaţia lui Isus cu Petru, atunci când Isus i-a spus
că în curând va veni o vreme când, sub presiunea situaţiei, Petru va da
impresia că a căzut. Când a sosit acel moment, Petru şi-a amintit că Isus
 Viața în ape învolburate 99
l-a prevenit că se va întâmplă astfel şi de ce, şi faptul că va veni vremea
când se va ridica iarăşi. Faptul că Isus a fost conştient de ceea ce era „în
josul râului” l-a ajutat pe Petru să-şi revină atunci când ar fi putut să se
dea bătut.
În cartea sa Hide or Seek (Ascunde-te sau caută), dr. James Dobson
notează ce important este ca un tată să discute cu copiii săi despre
pubertate. Deoarece copilul meu cel mai mare era pe cale de a intra în
această perioadă a vieţii, l-am citit pe Dobson cu entuziasm. Eu și Gail
am considerat că-i instruim pe copiii noştri cu multă grijă în ceea ce
priveşte schimbările psiho-sexuale ce urmau să apară, dar fiindcă dr.
Dobson considera că acest lucru era atât de important, am căzut de acord
să consolidez instruirea prin încă o conversaţie, ca să putem fi siguri că
am luat examenul.
L-am invitat pe Mark să meargă cu mine la plimbare şi, după ce am
discutat mai multe probleme banale, l-am întrebat: „Ai observat vreodată
în ultima vreme că devii deodată trist fără niciun motiv?” Răspunsul a
fost imediat şi edificator: „Oh, tată: iarăşi discutăm despre pubertate?”
Cred că am făcut o treabă bună. Dobson ar fi fost mândru.
Pubertatea a devenit un fapt de viaţă în casa noastră, astfel încât facem
chiar glume pe socoteala ei. Când cineva reacţionează la o anumită
problemă într-un mod mai puţin acceptabil, altul poate fi auzit spunând:
„Trece prin pubertate”. Aceasta nu numai că ne aminteşte ca există o
astfel de experienţă, dar şi înseninează clipa respectivă. Poate că s-a mers
puţin prea departe cu acest fel de glume când, într-o dimineaţă, toţi au
simţit o oarecare nervozitate la mine. Când Gail a întrebat: „Ce se
întâmplă cu tine în dimineaţa aceasta, dragă?” Kristen a răspuns în locul
meu destul de repede: „Nu-ţi fă probleme, mamă; tăticu trece astăzi prin
pubertate”.
După perioada de pubertate, un tată trebuie să anticipeze tensiunea
emoţională creată de competiţia şi mândria din adolescenţă. Aceste lupte
gemene par a-l înfrunta pe fiecare adolescent atunci când el sau ea
încearcă să-şi găsească un loc în societate. Extremele se manifestă fie
printr-o dorinţă exagerată de a câştiga întotdeauna, fie prin apatie şi
indiferenţă faţă de ceea ce se întâmplă. Aceste simptome pot fi la fel de
periculoase. Dacă un tată este prevăzător, el poate depista rădăcinile
acestor manifestări cu mult înainte ca ele să se instaleze în
comportamentul propriu-zis. Instinctul competitiv poate fi descoperit în
felul cum se joacă copiii. Vor ei să câştige de fiecare dată? Se simt ei
foarte nefericiţi când echipa lor pierde?
100 Un tată eficace
L-am urmărit pe portarul unei echipe de juniori cum a reacţionat în
timpul unui meci în care echipa sa juca destul de prost. Câteva greşeli ale
unui coechipier aproape că l-au făcut să-şi piardă controlul. Când arbitrul
a acordat o lovitură de pedeapsă în favoarea echipei adverse, băiatul a
izbucnit în lacrimi. Din acel moment el nu s-a mai putut stăpâni, a făcut o
serie de greşeli şi încerca să dea vina pe alţii.
Ceea ce mi-a mărit interesul pentru această situaţie a fost faptul că
antrenorul echipei era tatăl băiatului. Fiul a moştenit dorinţa de a câştiga
a tatălui său, şi rodul acesteia era în plină dezvoltare în timp ce jocul se
desfăşura. Deoarece mie îmi place să studiez oamenii, treptat mi-a scăzut
interesul pentru joc şi mi-am concentrat atenţia asupra micului portar şi a
tatălui său. În loc să-l mustre pe fiul său pentru comportamentul
nestăpânit, tatăl l-a instigat efectiv, prin propria sa mânie şi frustrare.
Când mai târziu echipa lor a reuşit totuşi să câştige, i-am privit pe tată şi
pe fiu cum aleargă unul spre altul şi se îmbrăţişează extaziaţi la culme. Ei
au dobândit singurul lucru de valoare: o nouă victorie. Cred că în ziua
aceea am văzut un băiat care va avea probleme mai târziu, mai ales
datorită faptului că el nu avea un tată suficient de prevăzător pentru a
vedea la copilul său de nouă ani unele manifestări comportamentale care
îl vor trăda într-o bună zi, atunci când oamenii nu vor fi de acord cu el,
când va eşua într-un anumit domeniu sau când va fi confruntat cu cineva
care este pur şi simplu mai priceput decât el.
Taţii prevăzători sunt sensibili la faptul că odraslele lor aflate în
perioada adolescenţei sunt orientate spre mândrie. Fetele vor fi foarte
preocupate de aspectul lor; băieţii de statură. În lupta lor de a-şi afirma
identitatea şi integritatea, nu le va fi uşor să recunoască faptul că sunt
greşit informaţi, că sunt ignoranţi într-un anumit domeniu sau că au făcut
o greşeală. În mintea adolescentului, eşecul este un dezastru final, mai
mare decât viaţa însăşi.
O fiică este ignorată de un băiat în care ea a investit multe ore de
fantezie şi flirt. Un fiu a visat să ocupe o poziţie de începător într-o
echipă de atleţi: acum el a fost învins de un concurent. Pentru o fiică care
se îndreaptă spre o astfel de înfrângere, un tată prevăzător se pregăteşte
s-o ajute să treacă prin inevitabila disperare şi se gândeşte cum poate să o
îmbărbăteze pentru ca această înfrângere să n-o determine să nu se mai
căsătorească niciodată. Ştiind că fiul său poate sau nu poate avea succes
ca atlet, el meditează la rolul său de a readuce mândria distructivă a fiului
sau de a-i ridica moralul dărâmat. Pregătirea lui pentru aceste roluri
trebuie să înceapă cu mult timp înainte; el trebuie să-şi aţintească privirea
 Viața în ape învolburate 101
„în josul râului”. Tatăl care nu este pregătit să înfrunte aceste probleme,
împreună cu copiii săi, se va afla în situaţia de a trata problemele pe baza
unor impulsuri trădătoare, nu pe baza unei pregătiri solide.
Copiii unui tată eficace trebuie să facă faţă nu numai unor tensiuni
emoţionale, ci şi presiunii tiranice a adolescenţilor de aceeaşi vârstă. Am
observat că aceasta începe să atingă fiinţa umană în mod semnificativ
cam prin clasa a şasea, pe la vârstă de unsprezece sau doisprezece ani.
Conştiinţa egalităţii cu cei de aceeaşi vârstă apare în momentul când
băieţii şi fetele manifestă pentru prima dată interes pentru sexul opus.
Fiul meu Mark îmi dă voie să citez exemplul lui cu privire la acest
subiect, atunci când îi reamintesc că singurul lui scop în viaţă era acela
de a rămâne necăsătorit, astfel încât să se poată face antrenor de delfini,
să se distreze cu o maimuţă, un şarpe boa şi un câine ciobănesc german,
pe care îi va ţine pe lângă el. Deoarece el crede că pe fete nu le
interesează astfel de lucruri, Mark a spus totdeauna clar că nu era loc
pentru fete în viaţa lui.
Schimbarea de valori a intervenit într-o perioadă de şapte zile. Ca şi
cum o cortină ar fi fost trasă peste un anumit mod de viaţă şi deschisă
dramatic pentru altul, maimuţele, şerpii boa şi câinii ciobăneşti au fost
schimbaţi cu interesul pentru o fată. Odată cu aceasta a apărut şi un gen
nou de relaţii cu băieţii. Conversaţiile lor nu se mai limitau la discuţii
despre fotbal. Ei au abordat o temă nouă şi vastă: de care fată îi place
fiecărui băiat şi de care băiat îi plăcea fiecărei fete.
Am început să aud lungi conversaţii telefonice despre ce a spus cutare
despre cutare. A devenit important pentru el să se îmbrace într-un anumit
fel şi să facă impresie în anumite împrejurări. Opiniile grupului erau
dominante – impunându-se fiecărui individ. A devenit esenţial să
stăpânească un vocabular special şi să-i cunoască utilitatea la momentul
potrivit. Cred că am sesizat o tendinţă crescândă spre o subtilă, dar
nemiloasă segregare: cei care făceau parte din grup se simţeau mai buni
în comparaţie cu cei de afară.
În calitatea mea de tată am învăţat ce lucruri trebuie să fac şi ce să nu
fac, ca să nu-mi pun copiii în situaţii neplăcute în faţa celor de-o seamă
cu ei. Aş fi putut fi tentat să nu ţin cont de aceasta, dacă nu mi-aş fi
amintit, din nefericire, că şi eu trăisem aceleaşi temeri, la aceeaşi vârstă,
în aceleaşi situaţii. Aş fi putut fie să mă arăt nemulţumit de noua
comportare a fiului meu, orientată spre cei de aceeaşi vârstă, şi să-l
înstrăinez de mine în mod abuziv, sau puteam face uz de previziune şi
să-l ajut să depăşească criza înfrânându-l în mod rezonabil şi dându-i
102 Un tată eficace
sfaturi bine gândite.
Când examinăm dinamica presiunii grupurilor de vârstă, previziunea
devine absolut esenţială dacă tatăl şi adolescentul vor să menţină relaţii
solide. Luaţi ca exemplu ciocnirea care are loc atunci când o fată de
paisprezece ani acceptă o întâlnire cu un băiat din grupul de tineri de la
biserică fără să-şi consulte părinţii. Tatăl şi mama ei i-au spus în repetate
rânduri că nu are voie să aibă o întâlnire cu un băiat înainte de a împlini
cincisprezece ani. Dar ea a considerat că regula nu era prea clară,
deoarece ea depindea de ceea ce se înţelegea prin întâlnire. Este o
întâlnire un eveniment în cadrul căruia doi oameni de sex opus ies în oraş
pentru a petrece o seară împreună? Evident! Dar este o întâlnire atunci
când şase oameni ies împreună, şi cei şase sunt din întâmplare trei băieţi
şi trei fete? Este aceasta o întâlnire? Acest lucru trebuie să-l decidă tatăl
atunci când află planurile fetei.
Dacă refuză categoric s-o lase, el îşi umileşte fiica, care trebuie să-şi
informeze prietenul şi pe ceilalţi din grup că ea nu poate participa. Un
tată prevăzător face tot posibilul să clarifice definiţiile şi să păstreze
legătura cu fiii şi fiicele sale aflaţi la vârstă adolescenţei, astfel încât să
nu fie obligat să ia astfel de decizii care au nuanţă de presiune – decizii
care sunt luate prea târziu.
Aceste trei tulburări emoţionale – nesiguranţa, pubertatea şi orientarea
spre cei de aceeaşi vârstă – sunt numai câteva exemple de tulburări
pentru care un tată prevăzător trebuie să se pregătească pe măsură ce trec
anii. Dar lista nu se opreşte aici.
Conducerea prevăzătoare necesită o anumită sensibilitate la oboseala
tinerească. Să ne întoarcem la tânărul Roger Bigelow care avea nevoie
de un tată care să înţeleagă că viaţa nu se poate desfăşura cu tot atâta
consecvenţă ca aceea a unui adult. Adulţii aflaţi în plină putere au mari
rezerve de energie fizică şi mintală. Ei pot merge înainte cu paşi rapizi
lungi perioade de timp, înainte de a începe să dea semne de oboseală. Dar
cel puţin trei categorii de oameni nu pot face acest lucru: bătrânii,
bolnavii şi copiii.
Noi am observat unele dintre efectele oboselii la fiica noastră, când a
început să meargă la şcoală. La şedinţa cu părinţii, învăţătoarea ei a
menţionat câteva manifestări supărătoare de iritabilitate, neastâmpăr şi
„scânceală”. Ea ne-a întrebat la ce oră se culcă Kristi.
Noi am spus că deşi am încercat să o culcăm la ora 7.30 în fiecare
seară, era greu să respectăm această oră de fiecare dată. Aşa că, am
recunoscut noi, ora de culcare avea tendinţa să fluctueze.
 Viața în ape învolburate 103
Învăţătoarea lui Kristi a fost destul de deschisă cu noi şi îi suntem
recunoscători pentru aceasta. Ea ne-a informat cu multă fermitate că fiica
noastră avea nevoie să se culce exact la aceeaşi oră în fiecare seară.
Câteodată putem face excepţie, dar nu putem permite un orar instabil şi
în acelaşi timp să pretindem ca un copil de şase ani să fie treaz şi să se
comporte bine în fiecare dimineaţă. A fost greu să-i urmăm sfatul. Gail a
trebuit să renunţe la unele activităţi de seară, la care îmi plăcea să
participe. Uneori trebuia să aranjez să fiu eu acasă pentru ca Gail să-şi
poată respecta obligaţiile. Dar ora de culcare a lui Kris a devenit o
prioritate importantă. În numai câteva zile s-a putut observa o schimbare
remarcabilă în activitatea şi comportarea ei la şcoală.
Mă sperie gândul că am fi putut să o considerăm vinovată numai pe ea
pentru manifestările ei comportamentale. Îmi închipui că am fi putut s-o
agităm, s-o certăm şi s-o pedepsim pentru o comportare care era cauzată
de o greşeală a noastră. Cât de des se întâmplă aceasta?
De câte ori îşi pedepsesc taţii impulsivi copiii pentru o comportare
care este rezultatul oboselii? Realitatea este că noi suntem mai predispuşi
la păcat – fie că suntem adulţi, fie copii – dacă suntem epuizaţi fizic.
Un băiat tânăr îşi planifică să petreacă un sfârşit de săptămână cu
prietenii. Vineri seara merge la patinaj cu trupa şi se întoarce acasă la ora
22.30. Sâmbătă dimineaţa se scoală devreme ca să se întâlnească cu
prietenii şi se joacă împreună toată ziua. Seara participă la sărbătoarea
zilei de naştere a cuiva şi iarăşi vine acasă plin de veselie, dar evident
epuizat. În dimineaţa următoare el se află la biserică, participând atât la
şcoala duminicală, cât şi la serviciul divin. La prânz primeşte un telefon
de la prietenii lui şi i se sugerează să petreacă după-amiaza împreună
patinând din nou. Când el întreabă dacă poate merge, tatăl său îi
răspunde: „Nu”.
„De ce, tată? Nu am nimic de făcut acasă. Ascultă, băieţii vor râde de
mine dacă le spun că nu pot merge”. Ochii lui devin roşii, iar vocea are
un ton disperat. Tatăl impulsiv este tentat să cedeze în faţa acestei
avalanşe de argumente „rezonabile”. Este mai uşor să cedezi decât să
înfrunţi un fiu mânios. Tatăl impulsiv va spune în cele din urmă: „Bine;
poţi merge”.
Un tată prevăzător socoteşte timpul petrecut în mod recreativ la
sfârşitul săptămânii, oboseala implicată şi ziua grea de şcoală care
urmează. El spune: „Nu”, şi aşa trebuie să fie. El nu-şi schimbă decizia.
El îi explică cu grijă fiului său – care nu este dispus să asculte – că nu
este neapărat nevoie să ai un motiv special sau un program pentru a sta
104 Un tată eficace
acasă. Este necesar pur şi simplu un timp de relaxare relativă şi de linişte.
Băiatul nu înţelege deloc. De ce? Mai întâi fiindcă el însuşi este
impulsiv – nu prevăzător. Dar în al doilea rând, el nu înţelege pentru că
este prea obosit. Luni dimineaţa, taţii celorlalţi băieţi se vor întreba de ce
trebuie să strige la copiii lor pentru a-i face să se scoale şi să meargă la
şcoală. De ce trebuie să fie duri cu fiii lor pentru a-i determina să nu le
mai sâcâie pe surorile lor. De ce micul dejun este un dezastru în ceea ce
priveşte relaţiile dintre membrii familiei. Ei nu îşi dau seama că toate
acestea au o legătură cu faptul că nu au fost conducători prevăzători cu o
zi înainte şi nu au pus o limită unui lucru bun înainte ca acesta să devină
rău.
Să analizăm acum o a treia categorie de necesităţi. Conducerea
prevăzătoare necesită o sensibilitate deosebită faţă de frământările
interioare ale spiritului uman al unui tânăr. Ca adulţi, noi ne alocăm nouă
personal o doză considerabilă de flexibilitate pentru conflictele uoastre
interioare. Noi ne scuzăm cuvintele usturătoare cu un rapid: „Nu ştiu ce
este cu mine astăzi”. Noi aşteptăm iertare pentru greşelile noastre,
înţelegere pentru eşecurile noastre. Totuşi, cu foarte mare uşurinţă,
suntem mai puţin îngăduitori cu copiii noştri.
Un tată impulsiv este tentat să trateze fiecare acţiune a copiilor săi în
acelaşi fel. El nu-şi face timp să analizeze circumstanţele şi să se întrebe
de ce se comportă ei într-un anumit fel. El nu le acordă copiilor săi
flexibilitatea „rezonabilă” de a avea zile proaste când se pare că nimic nu
merge bine. El nu pare să sesizeze că sunt momente când un copil se
întreabă dacă el are vreo valoare ca fiinţă umană, dacă va reuşi vreodată
să realizeze ceva, dacă va putea vreodată să realizeze ceva, dacă va putea
vreodată mulţumi pe cineva şi dacă nu cumva Dumnezeu a făcut o
greşeală când l-a creat pe el.
Pe măsură ce copilul creşte, el va începe să pună întrebări legate de
fundamentul propriilor sale convingeri spirituale: Cine este Dumnezeu şi
ce drept are El asupra vieţii cuiva? Putem spera ca un copil să aibă
aceeaşi credinţă ca şi tatăl său, dar acest lucru este cu totul diferit decât
acela de a accepta pur şi simplu tiparul credinţei tatălui său. Astfel,
conflictele interioare cresc pe măsură ce el se ia la luptă cu întrebări cum
ar fi, ce înseamnă să te rogi? De ce trebuie să ne rugăm? Şi, pe drept
cuvânt, ce contează dacă crezi în Dumnezeu sau nu? Şi sunt lucrurile pe
care le aşteaptă Dumnezeu de la cineva realmente cele mai bune?
Un tată prevăzător se aşteaptă ca aceste frământări să apară şi se
pregăteşte pentru zilele când odrasla lui va trece prin ele. El are pregătite
 Viața în ape învolburate 105
răspunsurile la întrebări, fiindcă el a meditat, a studiat şi s-a rugat. Dar el
mai învaţă şi care este diferenţa subtilă dintre a hrăni cu forţa şi a oferi
delicat hrana spirituală, dintr-o perspectivă matură.
Prin contrast, un tată impulsiv îşi iese din fire de fiecare dată când
simte că odraslele sale se îndepărtează de calea sau de convingerea
acceptată. El blamează şcoala pentru învăţătura sa „ateistă”, interzice
anumite prietenii din cauza influenţei lor nefavorabile şi, fără să se
gândească, condamnă tot felul de lucruri din „lume” din cauza puterii
dăunătoare a convingerilor laice.
Totuşi, pe lângă faptul că îşi înstrăinează fiul sau fiica, el începe să le
trezească îndoiala că ar fi capabil să judece lucrurile în mod obiectiv.
Chiar în momentul când ar fi trebuit să mărească credibilitatea gândirii
sale sănătoase şi practice, el o micşorează şi le demonstrează copiilor că
nu este prea înţelept din partea lor să-i spună tatălui tot ce gândesc. Tata
pur şi simplu nu înţelege.
Un băiat, în primul an la liceu, trece pe la mine pe acasă să mă vadă.
Trece un timp până când îmi dezvăluie adevăratul scop al surprinzătoarei
lui vizite, dar povestea pe care începe s-o depene este încărcată de
tristeţe. El este prieten cu o fată a cărei credinţă era foarte diferită de cea
în care a fost el educat. În ceea ce priveşte activităţile şi preocupările
zilnice, băiatul şi fata aveau multe puncte comune. Dar ei nu merg la
acelaşi fel de biserică, iar modul de viaţă al părinţilor fetei este în mod
evident diferit de cel al părinţilor băiatului.
El spune că o iubeşte. Legătura cu ea este foarte importantă pentru el,
fiindcă găseşte în ea o comoară de tovărăşie şi înţelegere cum nu mai
avusese până atunci. În calitatea mea de sfătuitor, îmi dau seama că am
fost introdus într-o situaţie complexă şi potenţial volatilă din mai multe
puncte de vedere. Am foarte mare grijă să subliniez faptul că este într-a-
devăr periculos ca cineva să dezvolte sentimente atât de puternice faţă de
o persoană care nu împărtăşeşte aceeaşi experienţă a credinţei în
Dumnezeu. Din perspectiva mea de persoană adultă, mi se pare evident
faptul că doi oameni nu pot, în ultimă instanţă, să împărtăşească o
experienţă umană de o viaţă, dacă fundamentul credinţei şi al vieţii lor
este diferit. Unul din următoarele două lucruri va avea în cele din urmă
de suferit credinţa şi loialitatea lor faţă de Dumnezeu, sau încrederea şi
devotamentul unuia faţă de altul.
Spun aceste lucruri, dar în acelaşi timp ştiu că el nu le înţelege. Cum
poate el percepe dinamica relaţiilor umane care au loc în contextul
căsniciei? Pentru el, întreaga problemă pare a se reduce la legalitate şi
106 Un tată eficace
ascultare. Va reuşi el să-şi însuşească punctul de vedere al părinţilor săi?
Sau va renunţa el la o experienţă plăcută de dragul realităţilor rigide ale
unei structuri religioase, care pentru el adeseori nu este prea reală?
El crede că o iubeşte pe fată, şi această convingere umbreşte toate
celelalte consideraţii care nu au un efect momentan. Pe de altă parte, eu
gândesc prin prisma unor principii bazate pe experienţă şi previziune.
Aceste principii s-au născut de-a lungul anilor de creştere în credinţă, din
observarea altora şi din experienţa mea personală într-o căsnicie bazată
pe o relaţie reciprocă cu Dumnezeu. Pentru mine totul este clar: el
păşeşte pe un teren periculos.
Dar la fel de dăunătoare este şi atitudinea părinţilor săi. Ei sunt atât de
înspăimântaţi de ideea că fiul lor ar putea să aibă o legătură „serioasă” cu
o fată necredincioasă, încât sunt pregătiţi să facă orice pentru a le rupe
prietenia. Ei afirmă că un băiat de şaisprezece ani poate să-şi stingă
sentimentele de afecţiune prin simpla manevrare a unui întrerupător
emoţional. Ei cred că el, ca răspuns la munca lor de lămurire, ameninţări
şi avertismente, poate să-şi controleze întreaga forţă interioară de a iubi.
Să-l punem la pământ; să-i refuzăm orice privilegii, gândesc ei. Astfel, ei
caută să-l ajute să găsească ceea ce spun ei că este „cel mai bine pentru
el”. Dar, deşi ei acţionează dintr-un fel de dragoste părintească, ei
acţionează impulsiv. Neînţelegându-l, ei îl îndepărtează de ei. Grija şi
convingerea lor pe el îl lasă rece.
Fireşte, împărtăşesc alarma lor. Dar când stau de vorbă cu ei, încerc
să-i conving că ei nu fac altceva decât să intensifice condiţiile care l-au
condus, în primul rând, pe băiat în direcţia prietenei lui. Părerea părinţilor
se bazează pe convingeri mature care s-au dezvoltat de-a lungul anilor.
Băiatul, pe de altă parte, se află într-o perioadă de tranziţie: el trece de la
credinţa tatălui său la credinţa sa proprie – „credinţa strămoşilor săi”. Dar
această credinţă s-ar putea să nu fie mai puternică decât emoţiile sale...
încă. Părinţii lui nu văd acest lucru; de fapt, ei refuză să-l vadă. Ei se tem
că, recunoscând că credinţa lui nu este puternică, îşi recunosc propriul
eşec.
Este un război între convingerile lor şi sentimentele lui, iar ei trebuie
să-şi dea seama că se expun riscului de a câştiga bătălia prin forţă, dar de
a pierde războiul din cauza insensibilităţii lor. Ei pot să-i înfrângă
rezistenţa prin puterea lor pământească, dar făcând acest lucru s-ar putea
să sădească sămânţa resentimentului dintre el şi ei. El va pune semnul
egalităţii între lipsa lor de respect pentru dragostea lui şi o anumită
asprime din partea lui Dumnezeu.
 Viața în ape învolburate 107
Ceea ce trebuie să recunoască ei este faptul că el a găsit în acest
episod romantic, adolescentin, un gen de tovărăşie pe care nu a
descoperit-o acasă sau cu tinerele fete despre care el ştia că merg pe calea
credinţei lui. În acest punct a intervenit o altă persoană, care împlinește
cel puțin acea parte a nevoilor lui care sunt mai apropiate de suprafața
conștiinței decât orice altceva. Părinții lui trebuie să facă față acestei
situații. Utilizarea forţei poate numai ascuţi sau intensifica hotărârea lui
de a se îndepărta de ei şi (ca urmare) de Dumnezeu.
Un tată prevăzător ar fi putut preveni o criză ca aceasta. Cu mult
înainte ca un fiu să intre în acea perioadă când începe să lege prietenii cu
fetele, un tată prevăzător trebuie să vorbească cu fiul său despre
problemele care apar în relaţiile în care credinţa este importantă cel puţin
pentru unul dintre cei doi implicaţi. Ar fi nepotrivit să i se predice întruna
băiatului despre faptul că un credincios nu ar trebui să lege o prietenie cu
o fată necredincioasă. Chiar fără să ajungă vreodată până în acest punct,
un tată prevăzător ar putea să-şi consacre timp dezvoltării priorităţilor
spirituale care fac ca decizia să fie evidentă. Nu ajută la nimic să spui că
nu sunt indicate prieteniile cu necredincioşii, mai ales atunci când o
persoană tânără descoperă un băiat sau o fată care este deosebit de
atrăgătoare şi accesibilă. Legile nu ajută atunci – numai un sistem de
valori dezvoltat cu grijă, cultivat cu mulţi ani înainte.
Dar dacă a neglijat acest lucru, un tată trebuie să facă cel mai bun
lucru posibil în acea situaţie. El nu poate avea succes în lupta împotriva
unei legături ca aceea pe care tânărul meu prieten mi-a descris-o. Mai
degrabă trebuie să caute să-şi îmbărbăteze fiul – poate chiar încercând să
recupereze lipsa de comunicare cu fiul său, care a făcut ca băiatul să fie
atras de acea fată în primul rând. Ar fi înţelept din partea lui să-l
încurajeze pe băiat să o aducă pe fată acasă la ei pentru ca ea să-i
cunoască familia, să intre într-o oarecare măsură în experienţe ale
familiei din care să poată vedea ce fel de viaţă duce această familie.
Poate că ea va avea un folos din această vizită şi va descoperi ceva
despre Dumnezeu ce nu ştiuse înainte. Există mai multe rezultate
posibile.
Prima posibilitate e aceea ca fata – văzând o umblare cu Dumnezeu
care este reală şi vitală – să ajungă să îmbrăţişeze acest mod de viaţă. O
altă posibilitate e ca ea să vadă un mod de viaţă în jurul tânărului şi să
decidă că nu acest lucru şi-l doreşte ea. O a treia posibilitate e ca băiatul
să fie atât de profund afectat de afecţiunea şi acceptarea părinţilor săi,
încât se va întoarce la valorile care îi face să fie astfel. Oricare dintre
108 Un tată eficace
aceste trei posibilităţi e cu mult superioară stării de lucruri pe care o
găsesc eu la tânărul care a venit disperat să mă vadă.
Dar haideţi să ne îndreptăm spre o altă problemă a conducerii. Un tată
prevăzător este totdeauna conştient de tiparele şi curentele de opinie şi
influenţă pe care le sesizează la copiii săi. El le ascultă conversaţiile şi le
evaluează concepţiile despre diferite lucruri. El le urmăreşte
comportamentul în situaţii critice şi caută să vadă dacă reacţiile lor sunt
pozitive şi sănătoase.
Un tată care urmăreşte o discuţie ocazională la masa de seară,
recepţionează semnale care-i spun că unul dintre copii nu-l respectă pe un
profesor de la şcoală. Deodată îşi dă seama că este pentru a treia oară, în
decurs de zece zile, când a auzit ceva asemănător. Acesta este momentul
când trebuie să facă ceva. Sunt aceste remarci un rezultat al unei
manifestări necorespunzătoare sau al unei nedreptăţi din partea unui
educator profesionist faţă de elevii săi? Sau ceea ce aude el reprezintă
primele încercări subconştiente ale unui copil de a explica de ce are note
atât de proaste? Acum este momentul să afle ce se întâmplă. Un tată
impulsiv (superficial) ar putea aştepta şi apoi să adune roadele la sfârşitul
anului şcolar. Multe săptămâni vor fi trecut în care atitudinea copilului
faţă de şcoală s-a înrăutăţit şi s-au pus bazele multor ani de probleme
şcolare.
O bruscă împotrivire din partea unei fete din clasa a cincea de a
participa la şcoala duminicală ar trebui să fie semnalul pentru căutarea
unei explicaţii. A avut fata nişte probleme cu prietenele? Este profesorul
necorespunzător? Care este cauza principală a pierderii interesului pentru
disciplinele vieţii creştine? Un tată prevăzător observă tendinţe şi
explorează sensuri. Unul impulsiv poate aborda în mod exploziv
problema, mult prea tardiv pentru a se mai putea salva ceva.
Taţii prevăzători observă în tăcere comportamentul copiilor lor, după
ce au petrecut o zi sau mai multe cu anumiţi prieteni. Ei urmăresc să vadă
dacă copiii lor au influenţă asupra altora sau sunt influenţaţi şi, dacă se
întâmplă acest din urmă lucru, în ce direcţie se manifestă influenţa. Un
bărbat îi ascultă pe copiii săi evaluând oameni şi evenimente. Au ei
tendinţă spre negativism, spre o atitudine critică sau spre un sentiment de
superioritate?
El observă cum descriu ei evenimentele şi urmăreşte să vadă dacă
copiii săi sunt capabili să se evalueze pe ei înşişi în mod cinstit şi cu
precizie. Actele ultime de înşelăciune şi necinste încep cu mici exagerări
şi raţionalizări, rămase neatinse de un tată care nu priveşte lucrurile într-o
 Viața în ape învolburate 109
perspectivă mai îndepărtată, făcând uz de previziune.
În sfârşit, un tată prevăzător urmăreşte conflictele care se ivesc între
membrii familiei. Când copiii noştri erau mici, de exemplu, am
descoperit că un conflict va izbucni cu siguranţă, în timpul unei călătorii
mai lungi cu automobilul. În calitate de căpitan al corabiei familiei, eu
aveam două alternative: puteam căuta să înăbuş conflictul înainte de a se
declanşa, sau să-l tratez cu mânie şi nemulţumire după ce a izbucnit.
Ultima alternativă era supărătoare şi totdeauna ne strica plăcerea
călătoriei. Prima variantă ne asigura o judecată sănătoasă.
Am descoperit că erau posibile conflicte între copii atunci când se
discuta ce program de televiziune să urmărim. Când copiii au mai crescut
şi prietenii lor au început să ne viziteze acasă, am văzut că un conflict
izbucnea cu uşurinţă atunci când unul dintre copii avea musafiri, iar
celălat nu. Când cumpărăm ceva pentru un copil şi nimic pentru celălalt,
ne putem aştepta ca gelozia să provoace conflictul. Copilul care nu a
primit nimic ar putea simţi nevoia de a testa situaţia familială, pentru a se
asigura că echilibrul iubirii este încă în vigoare. De partea cui vor fi
părinţii? Din acelaşi motiv izbucnesc conflictele şi atunci când unul din
copii a făcut ceva pentru care este apreciat în mod deosebit, de exemplu
primeşte un premiu la şcoală sau joacă într-o echipă atletică sau este
lăudat pentru o treabă făcută în casă.
Dacă un tată e atent la manifestările comportamentale conflictuale, el
poate fi pregătit pentru conflicte şi poate învăţa cum să evite momente
dureroase prin care familia n-ar trebui să treacă. Nu toate conflictele sunt
evitabile, iar taţii şi mamele nu trebuie să se simtă vinovaţi sau
incompetenţi atunci când cel mai cuminte dintre copiii lor intră în
defensivă sau devine certăreţ. Astfel de lucruri se întâmplă: este
omeneşte. Dar când ne dăm seama că anumite tipuri de situaţii
conflictuale se repetă cu frecvenţă crescândă şi că devin dăunătoare
pentru unitatea familiei, atunci este momentul să găsim modalităţi de
evitare a condiţiilor în care apar astfel de probleme.
Deci ce este de făcut în cazul excursiilor cu maşina, în care este mult
entuziasm la plecare şi stare de război civil la întoarcere? În cazul nostru,
eu şi Gail am învăţat că trebuie să ţinem o şedinţă de familie înainte de a
pleca în excursie. Le reamintim copiilor că strigătele, luptele şi diferite
alte zgomote bruşte nu numai că îl deranjau pe şofer (de obicei eu eram
acela), dar erau supărătoare pentru urechile tuturor (mai ales ale mele)
într-un loc închis cum este o maşină. Le spuneam copiilor că într-o
maşină adeseori se ivesc conflicte în jurul unor probleme minore, dar că
110 Un tată eficace
maşina noastră urma să fie o excepţie neobişnuită: nu vor fi permise
conflicte şi manifestări zgomotoase. Eu îi informam pe copii în legătură
cu consecinţele unei comportări nestăpânite şi ce măsuri aveam de gând
să iau.
Apoi, supravegheam alegerea jucăriilor şi a cărţilor pe care urma să le
luăm cu noi, pentru ca acestea să le ocupe timpul în mod adecvat. Am
găsit modalităţi de a-i face pe copii utili, cerându-le să se orienteze pe
hartă, să urmărească semnele de circulaţie şi altele. Când regulile de bază
au fost astfel stabilite şi am asigurat suficiente mijloace de divertisment,
de obicei violenţa în maşină a fost redusă la un minim tolerabil. Şi la fel
se întâmplă şi acasă şi în orice altă situaţie unde există un pericol
potenţial de a izbucni un conflict. Opriţi-l înainte de a începe.
O prezentare exhaustivă a tuturor situaţiilor potenţial stresante din
primii optsprezece ani de viaţă ai unui fiu sau ai unei fiice ar umple multe
volume. Eu am ales câteva exemple mai deosebite, cu speranţa că ele ne
vor face conştienţi de felul cum trebuie să acţioneze un tată eficace şi
prevăzător. Numele jocului este anticipaţie şi el ne pretinde să fim
sensibili la situaţiile în care pot apărea probleme, astfel încât să putem
merge înainte plini de încredere, pe baza unui plan de acţiuni
responsabile.
Dar nu este suficient să cunoaştem doar care sunt situaţiile stresante.
Pasul următor este pregătirea noastră pentru a reacţiona corespunzător.
Acest lucru l-am descoperit pe când eram în barcă şi acelaşi lucru l-am
descoperit şi în calitate de tată.

Legi şi convingeri în viaţa de familie

Canotajul în ape învolburate m-a învăţat un al doilea principiu al
conducerii prevăzătoare a familiei. N-a fost important doar să aflăm
limitele de acţionare ale bărcii, ci a fost imperios să ne familiarizăm cu
anumite reguli de comportare pe apă.
Poate o barcă să se răstoarne în mijlocul unui râu liniştit şi leneş,
adânc de niciun metru? Desigur, dacă cineva se ridică în picioare în
barcă, pentru a face semne cu mâna unui prieten aflat pe mal. Am
descoperit repede acest lucru! Regula numărul unu, pe care am învăţat-o
udându-ne, este că nu este permis să stai în barcă în picioare, să faci
semne violente cu mâna sau să muţi brusc greutatea. Câteva lecţii le-am
înţeles pe pielea noastră, şi curând am înţeles că era necesar să ne aşezăm
ca o familie şi să hotărâm regulile de comportare pentru securitate pe apă.
Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi în familie atunci când membrii
 Viața în ape învolburate 111
ei cresc împreună. Familiile au nevoie de reguli pentru o convieţuire
armonioasă – reguli care probabil sunt puţine la număr, dar inviolabile.
Bărbatul care nu crede acest lucru şi permite familiei sale să trăiască într-o
atmosferă de permanentă nesiguranţă va culege roadele: o viaţă instabilă
în cămin, în care relaţiile sunt nedefinite. El se va trezi încercând să
pretindă o comportare corectă prin forţa constrângerii şi va trebui să
stabilească reguli improvizate pe parcurs. Oricum am privi problema,
căminul lui va fi tot timpul la un pas de dezastru.
Când analizez regulile propriei noastre familii, descopăr că ele se
împart în două categorii: legi şi convingeri. Legile reglementează acele
probleme de comportament care nu sunt interpretabile. Nu le-am născocit
noi. Ele ne-au fost date de Dumnezeu Însuşi prin Scripturi. Legile
stabilesc nişte reguli de comportare profunde şi de neschimbat, pe care
fiecare fiinţă umană trebuie să le înveţe sau, în caz contrar, va trebui să
suporte consecinţele. Cele zece legi date de Dumnezeu lui Israel pe
muntele Sinai sunt valabile pentru orice familie, şi ele constituie baza
comportării în casa noastră.
Convingerile, pe de altă parte, sunt acele standarde de conduită pe
care o familie hotărăşte să le respecte, fiindcă ei consideră că sunt bune
pentru ei. Anumite convingeri sau standarde diferă de la persoană la
persoană, de la familie la familie. Noi nu trebuie să judecăm o altă
persoană sau o altă familie pentru că nu împărtăşeşte convingerile
noastre, şi nici nu trebuie să ne considerăm superiori sau mai spirituali
decât altcineva, ale cărui convingeri sunt diferite. Totuşi, este important
ca noi să stabilim şi să respectăm anumite convingeri, care credem că
sunt bune şi sănătoase pentru viaţa noastră.
Să discutăm despre legi – cel puţin despre câteva dintre ele. Să luăm
de exemplu adevărul. Respectul pentru adevăr trebuie stabilit chiar de la
începutul copilăriei. Aceasta este o problemă pe care Dumnezeu a
declarat-o importantă când a confruntat pentru prima dată Israelul cu
planul Său pentru o trăire dreaptă.
Tinereţea mea a fost marcată de accentul pe care tatăl meu îl punea pe
respectarea adevărului – oricare ar fi consecinţele. Când eram încă foarte
mic, el m-a făcut să înţeleg că minciuna va fi pedepsită aspru. Cinstea, pe
de altă parte, va fi apreciată cu entuziasm. Curând am descoperit că el nu
glumea. Am aflat că era mai bine să-mi recunosc greşeala decât să încerc
să o ascund. El era foarte abil în descoperirea adevărului, iar o
comportare nepotrivită combinată cu o minciună era cea mai mare crimă
în casa noastră. Dacă se crea o astfel de situaţie, îmi dădea ceea ce
112 Un tată eficace
meritam. Sunt bucuros că a procedat aşa.
Tatăl meu a văzut ambele feţe ale problemei, şi el era în acelaşi fel
gata să mă înţeleagă, să mă aprecieze şi să mă răsplătească atunci când
ştia că am spus adevărul, chiar dacă era dureros pentru mine.
Pe la vârstă de cinci sau şase ani, deprinderea de a spune adevărul mi
se automatizase. Îmi amintesc ziua când am fost pe deplin răsplătit pentru
respectarea acestei reguli fundamentale de conduită familială. Cineva a
dat foc unei tufe de lângă casa noastră. Imediat au venit pompierii cu
furtunurile lor şi s-au apucat de lucru. După ei au venit poliţiştii cu
întrebările. Cineva a îndreptat un deget acuzator spre mine, fiindcă se
părea că eu am fost văzut cu chibrituri în mână în ziua aceea. Nu i-a
trebuit prea mult timp poliţistului ca să devină foarte sigur că eu eram
vinovatul.
Îmi amintesc că tatăl meu m-a luat deoparte şi mi-a zis: „Îţi voi pune
întrebarea o singură dată: Ai avut vreun amestec în declanşarea focului?”
Răspunsul meu negativ i-a fost suficient. Nu mi-a mai pus nicio altă
întrebare. Nu mi-a cerut nicio dovadă. N-a trebuit să facă acest lucru.
Cuvântul meu a fost suficient. El i-a informat pe poliţişti că eu eram
nevinovat, iar ei şi-au reluat investigaţiile. Mai târziu, în aceeaşi zi, un alt
băiat a mărturisit că el a declanşat incendiul, iar eu am aflat ce
inestimabilă valoare avea credibilitatea odată stabilită.
Aş vrea să spun că tatăl meu era un bărbat prevăzător. El ştiuse că va
veni o vreme când respectarea adevărului va fi esenţială. Pentru a evita o
reacţie impulsivă în momente de criză, el a sădit adânc în mine stima
pentru adevăr şi deprinderea de a-l respecta indiferent de consecinţe.
Când a sosit momentul în care adevărul era de importanţă vitală, el a
putut să aibă încredere în cuvântul meu. Aceasta a fost ziua când
previziunea tatălui meu a fost răsplătită. Şi eu de asemenea!
Există şi alte legi fundamentale pentru relaţiile din cadrul unei familii,
iar una dintre ele este respectul pentru cei care deţin autoritatea – e
vorba în esenţă de cei mai în vârstă şi de cei care au funcţii deosebite în
societatea noastră. Există oameni cărora noi toţi trebuie să ne supunem:
profesori, poliţişti, conducători spirituali etc.
Nu confundaţi respectul pentru autoritate cu incapacitatea de a avea
idei diferite; este o diferenţă. Noi discutăm acum despre învăţătura pe
care trebuie să o primească fiecare copil de mic, conform căreia în casă
nu este admis sarcasmul, ridiculizarea, mânia nestăpânită sau contestarea
dreptului celor care deţin autoritatea, de a emite judecăţi care au
prioritate.
 Viața în ape învolburate 113
Un tată prevăzător va stabili acest principiu la începutul vieţii de
familie. El trebuie să accentueze, de exemplu, faptul că mamei îi
datorează copiii un respect desăvârşit. El trebuie să-i facă pe copii să
înţeleagă că o comportare care subminează rolul celor care deţin
autoritatea este de neconceput şi nu va fi tolerată. Dacă el pune serios
aceste probleme, nu va exista lipsă de respect în familia lui.
Ascultarea este a treia lege care derivă din primele două. Un tată
stabileşte că ascultarea este o problemă în viaţa copiilor săi, fiindcă el ştie
că există momente când ascultarea instinctivă poate salva o viaţă. În
primii săi ani, copilul trebuie deprins să-şi asculte părinţii din reflex.
Biblia spune foarte clar acest lucru. Ascultarea nu trebuie să fie vreodată
asociată cu întrebarea „de ce?” Pe măsură ce copilul creşte, părintele îi va
explica tot mai mult deciziile luate. Dar, la început, copilul trebuie să
înveţe să asculte, nu pentru un motiv anume, ci fiindcă este dorinţa
părinţilor lui.
Unii părinţi resping această idee. Ei sugerează că a pretinde ascultare
oarbă înseamnă a micşora capacitatea copilului de a lua singur hotărâri
bune. Dar ascultarea se bazează pe ideea că cel care deţine autoritatea
emite porunci pentru binele copilului său. Dacă nu ne învaţă nimeni cum
să-i ascultăm pe părinţii noştri, nu vom învăţa niciodată cum să-L
ascultăm pe Dumnezeu. Cele două merg mână în mână.
Dacă ascultarea a fost tratată ca o problemă prioritară în primii ani de
viaţă, mai târziu va fi din ce în ce mai puţin necesar ca părintele să-şi
stăpânească copiii dându-le porunci. Lor li s-a imprimat un stil
fundamental de viaţă, pe care pot construi în mod independent pe măsură
ce se maturizează.
Există şi alte legi fundamentale ale vieţii de familie care sunt
inviolabile, dar acestea trei par a fi în mod special importante. Eu cred că,
dacă legile fundamentale sunt stabilite – şi acestea nu sunt prea multe –
un tată prevăzător a evitat astfel 85 la sută din exploziile familiale clasice
care izbucnesc atunci când nu există legi şi convingeri.
Trebuie să adaug aici – şi voi prezenta ulterior mai pe larg acest lucru
– că singurul lucru mai rău decât lipsa legilor într-o familie este să
stabilim legi, dar să nu le impunem. Aceasta îi face pe copii să se simtă
neliniştiţi şi incapabili de a discerne ce este bine şi ce este rău. Se creează
astfel condiţii în care se va dezvolta lipsa de respect faţă de alte legi în
anii următori.
Pe fundamentul legilor pentru viaţa de familie, un tată prevăzător va
construi un al doilea nivel de control: o serie de convingeri subînţelese,
114 Un tată eficace
care se bazează pe înţelegerea profundă a Scripturilor. Împreună cu soţia
lui, un tată prevăzător stabileşte tipare comportamentale în care cred
amândoi şi la care va subscrie întreaga familie. Când apar crize, nu este
nevoie de panică dacă conducătorii familiei pot acţiona sub impulsul
unor convingeri de la sine înţelese şi bine dezvoltate.
Convingerile sunt acele chestiuni pe care noi le socotim a fi corecte
sau greşite, sănătoase sau nesănătoase pentru noi. Ele reprezintă expresia
devotamentului nostru faţă de Dumnezeu. Ele ne ajută atunci când
trebuie să luăm hotărâri. Dacă nu există convingeri cu privire la
problemele centrale ale vieţii, atunci taţii şi mamele trebuie să ia hotărâri
într-o stare de tensiune. Dacă nu sunt pregătiţi, gândirea lor va fi probabil
superficială, iar hotărârea lor greşită.
Un boxer se antrenează multe ore, dezvoltându-şi reflexele astfel încât
să poată para loviturile adversarului său. El se autodisciplinează, pentru a
deprinde diferite combinaţii de lovituri cu pumnul pe care le va aplica din
instinct la momentul potrivit. El ştie că, odată aflat în ring, nu se mai
poate gândi la fiecare mişcare. După ce meciul a început, nu mai este
permisă panica. Reflexele trebuie să fie atât de fin acordate şi antrenate,
încât să funcţioneze automat.
Omul lui Dumnezeu care vrea să fie un tată eficace se antrenează. El
ascultă vocea Duhului lui Dumnezeu, aşa cum îi vorbeşte ea prin
Scripturi, prin învăţătura şi sfaturile conducătorilor spirituali şi meditează
în fiinţa sa lăuntrică la voia lui Dumnezeu. El dezvoltă convingeri sau
credinţe pe care nu le va compromite. Să le numim reflexe spirituale,
fiindcă ele îi asigură o bază solidă pentru luarea unor decizii urgente şi
pentru formularea unor evaluări. Pe măsură ce copiii lui cresc şi îşi
însuşesc aceste convingeri, ei se simt în siguranţă respectând cu
consecvenţă o anumită ordine a lucrurilor. Dacă convingerile sunt
sănătoase – bine gândite şi rezonabile –, copiii lui îl vor respecta şi
probabil le vor adopta ca pe ale lor înşile.
Printre convingerile pe care le are familia noastră este şi aceea
referitoare la fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui
Dumnezeu. Copiii noştri nu vor cere să facă duminica dimineaţa altceva
decât să se închine Domnului, fiindcă ei ştiu că noi avem convingerea că
orice altceva este secundar faţă de comuniunea cu marea familie a
bisericii.
Noi avem o convingere şi în legătură cu fidelitatea faţă de familie – şi
anume că Dumnezeu ne-a unit şi că ne datorăm unul altuia o anumită
fidelitate, indiferent de situaţie. Noi putem să avem păreri diferite asupra
 Viața în ape învolburate 115
unor probleme atunci când suntem în casa noastră, dar când unul din noi
se află în necaz, noi toţi ne unim ca să-l ajutăm. Copiii noştri au avut
multe ocazii să descopere acest lucru. Când au o problemă la şcoală şi au
nevoie de ceva, ei ştiu că mama şi tatăl lor vor face tot ce le va sta în
putere pentru a le veni în ajutor.
Nu demult, băiatul nostru a pregătit pentru şcoală o lucrare care îl
obliga să se scoale foarte devreme în fiecare dimineaţă timp de o
săptămână. A fost o ocazie de a ne uni eforturile, şi el a fost impresionat
de faptul că eu am aranjat în aşa fel, încât să mă scol deodată cu el şi să-i
ţin tovărăşie în timp ce el lucra în orele unor dimineţi de iarnă când mai
era încă întuneric. Un astfel de act stabileşte o convingere, şi anume
aceea că suntem uniţi şi ne sprijinim unul pe altul.
Noi avem convingerea că familia noastră se va uni şi va sări în
ajutorul celor aflaţi în necaz. Dumnezeu ne-a binecuvântat în multe feluri
şi ne simţim obligaţi să împărţim cu alţii acele binecuvântări. Noi, ca
familie, ne-am dedicat servirii altora. Când vin musafiri în casa noastră,
fiecare dintre noi îşi ia în primire sarcinile suplimentare prin care ne
manifestăm ospitalitatea. Împărţim apoi între noi în mod egal beneficiul
ultim şi binecuvântarea care însoţeşte actul dăruirii.
Noi avem convingeri cu privire la vârsta când pot copiii să aibă
întâlniri cu tineri de sex opus, în ce ocazii pot face acest lucru, şi ora la
care trebuie să se întoarcă acasă. Gail şi cu mine le-am explicat copiilor
regulile de bază cu mult timp înainte de a trebui să luăm decizii
individuale. Aceasta ne ajută să nu fim arbitrari în ultimul moment şi să
nu dăm impresia că vrem doar să le stricăm copiilor buna dispoziţie.
În calitatea mea de tată care crede în principiul previziunii, am
încercat să duc o viaţă ordonată, care să-i ajute pe copiii noştri să
înţeleagă importanţa unei trăiri sănătoase. Eu şi soţia mea avem o
convingere fermă în ceea ce priveşte consumul de alcool şi fumatul,
supraalimentaţia şi folosirea greşită a banilor. Există multe lucruri pe care
le-am fi putut cumpăra, atât pentru noi înşine cât şi pentru copii, dar
ne-am străduit să ne dezvoltăm capacitatea de a spune „nu” ori de câte ori
este cazul. Dacă noi suntem în stare să manevrăm aceste lucruri în mod
responsabil, nu putem fi siguri că şi copiii noştri pot face acest lucru. Este
mai bine să exersăm anumite restricţii decât să discutăm despre ele – şi
să descoperim apoi când este prea târziu că am lansat în lume nişte copii
care nu-şi pot stăpâni dorinţele materiale. Cu astfel de convingeri, tatăl
prevăzător priveşte „în josul râului” şi vede ce trebuie făcut acum pentru
a pregăti viitorul.
116 Un tată eficace
NASA – oamenii care zboară în spaţiu – o numesc gândire de
contingență, şi eu cred că ei ne-au învăţat ceva despre modul cum se
rezolvă această problemă. Când s-au pregătit să trimită un om pe lună,
una din părţile cheie ale programului lor a fost aceea de a anticipa orice
posibilă defecţiune. S-au scris volume întregi, prezentând în detaliu
fiecare problemă potenţială şi rezolvarea cea mai bună. Ei pur şi simplu
au refuzat să fie luaţi prin surprindere. Aceia dintre noi care au urmărit
programul de zbor uman în spaţiu își pot aminti un număr de împrejurări
când au intervenit defecţiuni care ar fi putut lua viaţa astronauţilor. Dar
aproape de fiecare dată problemele au fost rezolvate imediat, fiindcă
oamenii de ştiinţă s-au pregătit dinainte.
Un tată prevăzător face acelaşi lucru. Discutând cu alţi taţi, el își poate
alcătui un catalog vast care să cuprindă tot felul de experienţe şi reacţiile
cele mai potrivite pentru fiecare. El studiază Scripturile, îşi analizează
propriile experienţe care ar putea apărea în casa lui.
Ştiind că unul dintre copiii săi ar putea dori să plece astă-seară de
acasă, ce va răspunde el? Dându-şi seama că băiatul şi-a neglijat şcoala în
ultima vreme, cum poate el planifica o ocazie de a sta de vorbă cu fiul
său despre aceasta? Conştient de faptul că fiica sa a petrecut o zi cu nişte
fete despre care se ştie că nu prea sunt în relaţii bune cu părinţii lor, cum
va reacţiona el dacă ea vine acasă şi pune la încercare autoritatea
părinţilor ei? Care sunt contingenţele? Un tată prevăzător gândeşte
totdeauna cu un pas înainte, „în josul râului”. El cunoaşte legile şi
convingerile care îi unesc pe membrii familiei sale şi este pregătit să le
aplice.

Decizii salvatoare
Vorbind despre canotaj, îmi amintesc un incident destul de amuzant,
care s-a petrecut pe White River (Râul Alb) în Vermont. Invitasem doi
prieteni, soţ şi soţie, care nu cunoaşteau arta de a conduce o barcă prin
ape învolburate. Prima mea greşeală a fost că i-am pus pe amândoi în
aceeaşi barcă. N-au trecut nici trei minute şi erau deja răsturnaţi şi uzi
până la piele.
N-ar fi trebuit să-i las să meargă singuri, dar ei păreau siguri de ei
înşişi. I-am urmărit în timp ce încercau să aleagă cea mai bună modalitate
de a vâsli pe râu. Părea că atunci când cel din faţă voia să vâslească spre
dreapta, cel de la cârmă o lua spre stânga. În loc să menţină barca dreaptă
pe linia curentului, nehotărârea lor a dus inevitabil la răsturnarea laterală
a bărcii. În astfel de împrejurări, acest lucru se petrece în câteva minute,
 Viața în ape învolburate 117
dacă râul este foarte agitat. De data aceasta el a fost aşa, iar ei s-au
pomenit în apă când le-a ieşit în cale primul grup de stânci.
Când un tată eficace priveşte în josul râului în viaţa familiei sale, el
trebuie să fie pregătit să ia decizii bune. Iar deciziile bune se bazează pe
un proces sănătos de luare a deciziilor. Prietenii mei din barca răsturnată
nu şi-au luat timp să determine cine urma să conducă operaţia şi cum
aveau să comunice unul cu altul atunci când trebuia să fie luată o decizie.
Şi acest lucru i-a costat. Într-o familie, aceeaşi problemă poate provoca
un dezastru de o viaţă.
Eu cred că un tată eficace trebuie să se pregătească pentru a lua câteva
hotărâri de conducere mai dificile, de care vor depinde relaţiile lui
viitoare cu copiii săi. De aceea, este înţelept ca el să exerseze şi să ajungă
să fie stăpân pe procesul de luare a deciziilor, înainte de a sosi momentul
adevărului. Când mă gândesc la luarea deciziilor cu anticipaţie, mă
gândesc la un număr de principii pe care le folosesc eu în fiecare zi în
relaţiile cu copiii mei. Datoria mea este să-i ţin pe toţi ai mei în afara
pericolului.
Dacă vreau să fiu un tată prevăzător, primul lucru de care trebuie să
ţin cont este istoria personală şi starea actuală a acelui copil cu care am
acum probleme. Deoarece fiecare copil este deosebit, fiecare decizie va
trebuie să fie unică. Nu trebuie niciodată să-mi permit mie însumi să cad
în capcana deciziilor premature sau a concluziilor bazate pe date
insuficiente. Acesta este un principiu important atunci când copilul cere
permisiunea de a participa la un eveniment, când merită o pedeapsă
pentru un act de indisciplină sau ne cere să-i soluţionăm o problemă.
Am urmărit un bărbat folosind acest principiu într-o tabără familială.
În timp ce şedeam împreună, soţia lui a venit şi i-a spus că avea bănuieli
serioase că fiul lor de şase ani îi luase cincizeci de cenţi din portofel.
Când a trecut mintal în revistă evenimentele acelei dimineţi, ea şi-a dat
seama că el pusese cu grijă la punct infracţiunea, spunându-i să-l aştepte
pe cărare în timp ce el s-a întors în cameră să ia ceva de care avea nevoie.
Este evident că a folosit acel moment pentru a goli portofelul mamei lui.
Când a fost întrebat, el a negat că ar şti ceva în legătură cu monedele care
lipseau. Acum furtul părea a se fi complicat cu o minciună.
Un tată impulsiv l-ar fi găsit probabil pe copil şi l-ar fi forţat să
mărturisească. Pedeapsa ar fi fost aspră, iar povestea s-ar fi încheiat ca o
amintire neplăcută pentru toţi cei implicaţi. L-am văzut pe prietenul meu
gândindu-se bine înainte de a face ceva. Toţi trei am discutat mai multe
minute, încercând să descoperim motivul pentru care un copil care nu
118 Un tată eficace
mai furase niciodată înainte a făcut acum acest lucru.
Furtul este un păcat, dar adeseori este important să ştim de ce a
intervenit păcatul. Au existat condiţii care l-au provocat? Au existat
condiţii care ar fi putut să-l împiedice? Dacă noi, în calitate de creştini,
credem sincer că am putea cădea cu toţii în aproape orice fel de păcat
dacă nu ne-am feri de ispite, atunci trebuie să ne interesăm şi de
condiţiile de ispitire atunci când ne ocupăm de păcatele copiilor noştri.
Prietenul meu a făcut acest lucru. El a aflat din conversaţia noastră că
cei mai mulţi dintre copiii din tabără primiseră anumite sume de bani de
la părinţii lor pentru a-i cheltui la magazinul taberei. Băiatul s-a simţit
adânc rănit când i-a văzut pe prietenii săi cumpărându-şi bomboane şi
alte lucruri de la magazin, în timp ce el nu putea face acest lucru. Când el
le-a cerut bani, părinţii săi l-au refuzat, gândindu-se că nu avea nevoie.
Astfel, ei au creat condiţiile în care furtul a devenit o ispită copleşitoare.
Păcatul era al lui, dar contextul păcatului a fost creat de alţii.
Tatăl băiatului a ţinut seamă de acest lucru atunci când l-a confruntat
pe băiat cu ceea ce ştia el. I-a spus copilului că el şi-a dat seama că alţi
copii aveau bani şi îi cheltuiau, că el a făcut o greşeală atunci când a
refuzat să-i dea fiului său nişte bani de cheltuială, şi că el putea înţelege
de ce un copil poate fi tentat să ia câteva monede din portofelul mamei
sale. Oare acesta era cazul lui? Când copilul a văzut că tatăl său a înţeles
situaţia chiar mai bine decât el însuşi, a mărturisit că el furase într-adevăr
cei cincizeci de cenţi.
Pedeapsa a fost aspră, dar conversaţia în jurul acestei situaţii era
impregnată de recunoaşterea faptului că părinţii au făcut de asemenea o
greşeală. După ce păcatul a fost mărturisit şi pedeapsa aplicată, tatăl i-a
dat băiatului bani de cheltuială, iar viaţa şi-a reluat cursul într-o
atmosferă de iertare şi reabilitare.
Trebuie să cunoaştem contextul problemei şi antecedentele persoanei
implicate dacă vrem să luăm decizii bune în problemele pe care le avem
cu copiii noştri. Ca individ, fiecare copil trebuie să fie evaluat pe baza
nevoilor şi slăbiciunilor sale particulare. Un tată prevăzător nu ia o
decizie până când nu cunoaşte toate acestea.
Un al treilea criteriu pentru luarea de hotărâri în mod prevăzător
implică timpul viitor. Ce este dimensiunea de creştere în timp a deciziei?
Tatăl prevăzător nu este o dădacă; el este o parte dintr-un proces în cadrul
căruia este modelată o fiinţă umană. Procesul de cizelare poate fi uneori
dureros; uneori poate părea chiar lipsit de perspectivă. Dar sculptorul ştie
ce creează; de aceea, el este răbdător şi prudent. Munca lui se bazează pe
 Viața în ape învolburate 119
viitor.
Eu am găsit că este necesar să am conversaţii repetate cu copiii mei, în
care le reamintesc că anumite decizii le pot părea nerezonabile. Eu nu am
pretenţia ca ei să sesizeze logica tuturor lucrurilor pe care le cer eu de la
ei. Şi aceasta fiindcă ei se gândesc numai la prezent. Dar eu încerc să mă
gândesc la viitor şi unde îi va duce pe ei o anumită problemă.
Ca student, am avut privilegiul de a face parte din echipa atletică a
domnului Marvin Goldberg, de pe lângă şcoala Stony Brook. În calitate
de creştin, Goldberg credea că toţi atleţii sunt destinaţi dezvoltării
caracterului şi integrităţii în cadrul experienţei umane. An după an, din
mâinile lui ieşeau echipe şi indivizi campioni. Dar, mai important, din
mâinile lui ieşeau oameni ale căror vieţi adulte erau marcate de multe din
experienţele pe care le-a creat el pentru ei pe pista de alergare.
Îmi aduc aminte de propria mea decizie de a părăsi echipa de cros în
ultimul an de studii, ca să pot – aşa cum i-am scris în timpul verii –
„profita de câteva luni de distracţii înainte de absolvire”. Crosul – care
presupunea să alergăm zece şi cincisprezece mile pe zi, cinci mile în
concurs – era obositor, neplăcut şi prea pretenţios, i-am spus eu.
Răspunsul scris pe care l-am primit de la Marvin Goldberg a fost o
piatră de hotar în viaţa mea. El m-a informat că, pe măsură ce
îmbătrânesc, multe probleme de viaţă vor fi „obositoare, neplăcute şi
prea pretenţioase”. Mai devreme sau mai târziu, îmi voi dezvolta un
anumit gen de reacţie în faţa unor astfel de situaţii. Puteam să-mi dezvolt
deprinderea de a mă da bătut sau puteam învăţa să suport oboseala şi
inconvenientele, făcând cu orice preţ lucruri grele pentru binele celor din
jurul meu. El m-a avertizat că gestul meu de a părăsi crosul putea să-mi
pună în mişcare o deprindere de evadare care mă va urmări tot restul
vieţii. Dar a mă întoarce şi a fi stăpân pe o situaţie pe care voiam s-o evit
– şi dacă fac lucrul acesta pentru binele echipei – însemna să-mi exersez
deprinderea foarte importantă şi sănătoasă de a fi hotărât.
Am urmat sfatul acesta şi, după douăzeci de ani, mă urmăreşte încă în
fiecare zi lecţia de caracter a lui Marvin Goldberg, bazată pe interesul lui
pentru creşterea mea în timp. Participând la cros – obositor şi neplăcut –,
am putut de atunci înainte să înfrunt orice situaţie neplăcută cu hotărârea
care s-a născut în zilele acelea în timpul alergării: „Am făcut-o atunci;
pot s-o fac din nou!”
Lumea în care trăiesc copiii noştri apelează aproape în exclusivitate la
prezent: posedă acest lucru, fă aşa, fii ceea ce vor prietenii tăi. Tatăl este
unul dintre puţinii oameni importanţi din viaţa unui copil care vor ţine
120 Un tată eficace
seamă de viitor. Astfel, deciziile tatălui trebuie să aibă totdeauna legătură
cu ceea ce vor deveni copiii. El priveşte mult înainte – „în josul râului”.
Uneori o astfel de concepţie te situează pe o poziţie singuratică. Nu mulţi
oameni gândesc în felul acesta.
Un al treilea lucru important în luarea deciziilor este să ţinem cont de
efectele pe care le au asupra altor oameni lucrurile pe care copiii noştri
doresc să le aibă sau să le facă. Un tată eficace începe din primii ani să le
explice copiilor săi – cum a spus şi poetul John Donne – că niciun om nu
este o insulă. Tot ce spunem noi, tot ce facem sau posedăm afectează şi
pe altcineva. Deciziile noastre, exercitarea propriilor noastre drepturi,
urmărirea anumitor scopuri, toate acestea nu se pot desfăşura într-un
context lipsit de relaţii.
Apostolul Pavel a fost foarte elocvent în această privinţă. El le-a
reamintit creştinilor că trebuie să fie atenţi să nu devină „pietre de
poticnire” unii pentru alţii. El se referea la faptul că unele decizii sunt
rele fiindcă nu ţin cont de efectul pe care aplicarea lor în viaţă îl va avea
asupra altora – chiar dacă ele sunt bune pentru persoana care ia decizia
respectivă.
Priviţi-i pe copii cum se joacă pe-afară. Veţi observa că unii îşi
manifestă cruzimea prin cuvintele pe care le folosesc – criticându-i şi
terorizându-i pe alţii, uitând de efectul pe care atitudinea lor îl are asupra
personalităţii victimei. Când Mark a trebuit să poarte proteză de corectare
a danturii, unii dintre prietenii lui se distrau bătându-şi joc de el – până
când, deodată, ei înşişi au fost obligaţi să poarte astfel de proteze.
O persoană adultă care s-a obişnuit să domine oamenii, să-i exploateze
sau să-i folosească pentru a-şi atinge scopurile este adesea produsul unui
cămin în care viaţa nu a fost niciodată evaluată după criterii care să aibă
în vedere binele altora. Copiii pot fi învăţaţi la o vârstă fragedă să se
gândească la alţii. Niciodată nu e prea devreme să începem sau prea
târziu să ne mai ocupăm de această problemă.
Al patrulea şi ultimul criteriu pentru luarea unor decizii „în josul
râului” este acela de a determina excepţiile. Suntem noi destul de flexibili
pentru a slăbi frâul din când în când, cu scopul de a-i pune la încercare şi
a vedea cât sunt de capabili să ia decizii? Un tată prevăzător respectă legi
şi convingeri, dar nu este rigid.
Nu demult a rulat un film în cartierul nostru, şi toţi prietenii fiului meu
s-au dus să-l vadă. Intrase în acţiune presiunea socială şi toată lumea
discuta despre film, unii spuneau că l-au văzut, alţii că urmau să-l vadă.
Genul acesta de film era în contradicţie cu convingerile familiei noastre
 Viața în ape învolburate 121
şi decizia normală ar fi fost să spunem: „Nu!”
Eu şi Gail am discutat un timp această decizie. Nu prea ne venea la
îndemână să urmăm calea obişnuită în astfel de situaţii. Aveam senzaţia
unei confuzii de priorităţi şi situaţii. Părea a fi un moment potrivit pentru
o excepţie. Am fost amândoi de acord că din această situaţie se putea
naşte o experienţă din care se putea învăţa ceva. Am mers la Mark şi i-am
sugerat o soluţie. Să mergem amândoi să vedem filmul împreună ca să
putem discuta după aceea despre el. Câteva zile mai târziu ne-am dus.
Aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat eu şi
Gail.
Mark a fost dezgustat de film. Violenţa l-a şocat şi cu greu a putut
dormi în seara acea. Dar în timp ce am discutat despre film, el a ajuns să
înţeleagă de ce familia noastră a stabilit restricţii – pe baza unei
convingeri – în problema filmelor. A trecut de atunci un an preţios în
care nu ni s-a mai cerut niciodată permisiunea de a viziona un astfel de
film.
Copiii noştri cunosc convingerile noastre despre folosirea tutunului.
Dar fiindcă un procent mare din populaţie preferă să ignore faptele
evidente care leagă fumatul de cancer, ei nu pot să nu devină curioşi să
afle ce-i determină pe atâţia oameni să-şi însuşească o astfel de
deprindere. Atât mama lor, cât şi eu le-am spus lui Mark şi Kris că
puteau încerca să fumeze o ţigară oricând doreau, pentru a-şi satisface
curiozitatea – atâta timp cât făceau lucrul acesta în prezenţa noastră.
A sosit momentul când ei au dorit să încerce. Era timpul să facem o
excepţie. M-am dus la magazin şi am cumpărat cele mai mirositoare
ţigări fără filtru. În timpul unei excursii am deschis pachetul şi le-am dat
voie să aprindă o ţigară. La început i-a distrat uşurinţa cu care puteau
pufăi şi da afară fumul. Apoi le-am sugerat să inhaleze fumul. O singură
dată a fost suficient. Aveam în faţa noastră doi copii cu feţe verzi. Restul
pachetului zace îmbibat de apă pe fundul unui lac. Copiii noştri au
rezolvat problema fumatului cel puţin pentru câţiva ani, până când vor
putea să hotărască în mod matur pentru ei înşişi.
Dar nu se pot face excepţii de la toate convingerile. Niciodată nu se
pot face excepţii de la legile lui Dumnezeu. Dar sunt perioade când un
tată trebuie să fie suficient de sensibil petru a şti că este nevoie să
slăbească restricţiile şi să le dea copiilor ocazia de a experimenta anumite
situaţii. Poate că este mai înţelept să lăsăm ca barca să se răstoarne într-o
apă liniştită pentru a afla proporţiile dezastrului dacă acest lucru s-ar
întâmpla într-o apă învolburată.
122 Un tată eficace
Există taţi prevăzători; există taţi impulsivi. Iacov, tatăl a doisprezece
fii, a fost impulsiv şi a plătit pentru aceasta de multe ori. Un conflict
dramatic a intervenit în timpul unei călătorii prin ţară, când fiica lui,
Dina, a fost violată de Sihem, fiul unui conducător din zona în care trăia
Iacov temporar. Biblia spune că Iacov n-a făcut nimic la început, până
când s-au întors fiii săi de la păşune. Evident că neavând niciun plan de
acţiune propriu, el le-a permis fiilor săi să acţioneze. Ei nu aveau niciun
criteriu anticipativ sau relaţional pe baza căruia să ia o hotărâre. Ei s-au
repezit pur şi simplu. În mod viclean au pus la cale răzbunarea şi într-o
confruntare violentă ei au omorât fiecare bărbat din locul acela şi au
jefuit tot ce era de valoare.
Se pare că numai după ce totul s-a terminat a formulat Iacov o
judecată de valoare. „Voi m-aţi nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor
ţării, canaaniţilor şi fereziţilor. N-am sub porunca mea decât un mic
număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate, şi voi fi
nimicit, eu şi casa mea” (Gen.34:30).
Aceasta nu este o paternitate eficace; nu este o conducere
prevăzătoare. Această situaţie ne prezintă un om care acţionează impulsiv
şi care lasă să-i scape de sub control toate lucrurile. La sfârşit, tot ceea ce
pare să ştie Iacov despre viitor este că fiii săi au făcut o greşeală mare.
Dar el poate să-şi mulţumească lui însuşi pentru aceasta. El nu a gândit
prin prisma legilor, a convingerilor, a posibilităţilor. El nu a luat o decizie
anticipată bună. Iacov a intrat în istorie ca un tată care şi-a iubit fiii, dar
care nu a făcut niciodată ce trebuia pentru ei. El nu a fost prevăzător.
În timp ce eu şi Mark simţim apa învolburată izbind fundul bărcii
noastre şi trăgându-ne la vale, eu îmi ţin privirea aţintită înainte, scrutând
calea. Dacă n-aş face acest lucru, în câteva secunde s-ar instala panica şi
ne-am pomeni din nou în apă. Nu ne putem permite astfel de greşeli. El
ştie acest lucru, şi-l ştiu şi eu. Mă întreb dacă el apreciază pe deplin
acelaşi principiu aplicat acasă. Eu îl apreciez şi cred că într-o zi îl va
aprecia şi el.
Ar fi atât de uşor, Doamne,
Să iau acele hotărâri simple
Pe care mi le dictează
Comoditatea, dorinţa
De a place altora
Şi pacea momentană.
Dar chiar în timp ce resping mâna
Care-mi oferă durere, duşmănie
 Viața în ape învolburate 123
Şi oboseală, Tu îmi aduci aminte
Că nimeni nu învaţă vreodată, nu creşte,
Nu înfloreşte când totul este uşor.
Învaţă-mă, de aceea, Doamne,
Să gândesc cu ochii şi urechile,
Să înfăptuiesc lucruri cu o inimă ca şi a Ta –
Care vede lucrurile prin prisma
Procesului eternităţii: care îi face
Pe oameni să devină ca şi Fiul Tău, Cristos.
Extazul acestui singur moment
– Când hotărâri simple aduc
Linişte temporară –
Nu poate fi comparat cu
Maturitatea tuturor zilelor de mâine
Prin care trebuie să trecem.
 Al patrulea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că eu

umplu vieţile copiilor mei cu perspective şi exemple care produc
înţelepciune; le purific cu dragoste vieţile de toate influenţele şi
tendinţele nesănătoase care le stânjenesc progresul spre maturitate.

Capitolul 12

Să înălţăm o catedrală grandioasă

Există printre legende povestirea unui supraveghetor de drumuri

medieval care i-a întrebat ce fac pe trei zidari care construiau ceva.
Primul a răspuns că el aşează cărămizi. Al doilea că ridică un zid. Al
treilea muncitor a fost cel care a demonstrat o autentică stimă pentru
munca lui, când a spus: „Eu înalţ o catedrală grandioasă”.
Puneţi aceeaşi întrebare unor taţi privind rolul lor în familie, şi vă va
izbi acelaşi fel de contrast. Primul îşi consideră serviciul ca fiind
asigurarea pâinii familiei. Dar al doilea vede lucrurile din perspectiva lui
Dumnezeu: el participă la modelarea unor vieţi.
A modela vieţi: expresia ne sugerează un sculptor la lucru, tăind,
cioplind, cizelând şi scoţând astfel dintr-un „material brut” un frumos
obiect de artă. Este tatăl eficace un artist? Dacă da, atunci ce încearcă el
să creeze? Lumea tehnologiei moderne ar putea sugera că este vorba
despre o persoană cu înaltă calificare: un inginer, un om de ştiinţă, un
autor, un medic sau un meseriaş. Dar calificarea nu este una dintre
priorităţile biblice. Dumnezeu din Biblie spune clar că taţii au
responsabilitatea de a produce oameni cu profunzime spirituală. Spiritul
este esenţial, nu calificarea.
Când scriitorii Vechiul Testament au dorit să zugrăvească cele mai
înalte nivele de dezvoltare spirituală, ei au scos în evidenţă înţelepciunea.
Când scriitorii Noului Testament s-au concentrat asupra marilor obiective
spirituale, ei au dezvoltat conceptul asemănării cu Cristos: să trăim ca şi
Isus Cristos. În ceea ce priveşte calitatea, ei se referă la acelaşi lucru. O
persoană înţeleaptă este ca şi Cristos; persoana care se aseamănă cu
Cristos are înţelepciune.
Nicăieri în Biblie nu se dă mai multă atenţie procesului de modelare
umană ca în cartea Proverbelor. Aici Solomon şi ceilalţi autori au
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 125
catalogat marile principii ale vieţii. Ţesute de-a lungul capitolelor sunt o
sumedenie de sfaturi despre modul de a-i educa pe copii pentru a deveni
înţelepţi.
Când Solomon a vrut să scoată în evidenţă virtuţile înţelepciunii, el a
personificat-o. Astfel, el citează înţelepciunea spunând: „Căci cel ce mă
găseşte, găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului. Dar cel ce
păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său” (Prov.8:35,36).
Mesajul pentru tată este simplu: foloseşte acele unelte ale paternităţii
care introduc înţelepciune în vieţile copiilor tăi, fiindcă înţelepciunea
ridică viaţa omului la potenţialul ei cel mai deplin. Ignoră acele unelte
care dezvoltă înţelepciunea copiilor tăi, şi probabil îi vei orienta spre o
viaţă plină de lupte, judecăţi greşite şi realizări lipsite de conţinut.
Ce este această înţelepciune despre care vorbeşte Solomon? Este o
capacitate de a judeca ce creşte în profunzimea spirituală a fiinţei umane,
permiţându-i să-şi folosească cunoştinţele, aptitudinile şi împrejurările
favorabile într-un mod pe care Dumnezeu l-a proiectat să fie atât
împlinitor, cât şi satisfăcător. Dă-i copilului un astfel de dar, şi i-ai dat o
comoară care depăşeşte cu mult moştenirile celor mai bogaţi oameni ai
lumii.
Dacă analizezi încă o dată mesajul înţelepciunii din Proverbe 8:35, vei
descoperi altceva care este implicat în felul cum vede Solomon lucrurile.
Înţelepciunea nu este o caracteristică naturală sau instinctivă. Noi nu ne
naştem cu ea. Ea este ceva care mai întâi se primeşte, apoi se exersează şi
în cele din urmă se stăpâneşte. Ea devine centrul vieţii omului. Dar
dobândirea înţelepciunii este un proces care implică multă experienţă.
Un om înţelept învaţă stăpânirea de sine. El ia hotărâri bazate pe o
perspectivă îndepărtată. El este sensibil la adevăratele probleme ale
relaţiilor omeneşti şi cereşti. El înţelege scopul propriei sale vieţi şi cum
să folosească materialele creaţiei pentru a atinge acel scop. El este
conştient de slăbiciunile sale şi de felul cum pot fi acestea exploatate de
alţii, aşa că evită cu grijă astfel de eventualităţi. În sfârşit, el ştie cum să-i
servească pe oameni şi are dorinţa arzătoare de a fi permanent în legătură
cu Dumnezeul cel viu. Care dintre noi nu am vrea să creştem copii care
să fie înţelepţi?
Aceasta este, deci, o întrebare asupra căreia trebuie să mediteze un
potenţial tată eficace: Ce înseamnă să creşti copii care să aibă
înţelepciune şi care să fie asemănători lui Cristos? Cum se face acest
lucru? Şi când poţi să ştii că ai reuşit? Desigur, vine o vreme când
produsul final depinde de voinţa copilului însuşi. Dar ce eforturi face un
126 Un tată eficace
părinte pentru a mări şansele ca fiul sau fiica sa să aleagă alternativele
bune şi să ducă o viaţă de înţelepciune?
După ce am citit ce gândeşte Solomon cu privire la această problemă,
sunt convins că el ne spune că un părinte trebuie să-i dea trei lucruri
copilului său pentru a asigura condiţiile pentru înţelepciune. Mai întâi, el
este profund preocupat de ideea că noi trebuie să modelăm acea parte a
unui copil care produce atât deprinderile, cât şi dorinţele. Aceasta este
ceea ce numim noi formarea copiilor. În al doilea rând, Solomon se
referă la necesitatea prelucrării spirituale, a lărgirii capacităţii omului de
a acţiona într-un mod înţelept şi asemănător lui Cristos. În al treilea rând,
Solomon vede necesitatea de a pedepsi, care reprezintă o modalitate de
a-l confrunta pe copil cu consecinţele unei trăiri neînţelepte. Dezvoltă
aceste funcţii ale paternităţii, şi eficacitatea va creşte în mod dramatic.

„Fă aceste lucruri iarăşi... şi iarăşi... şi iarăşi... şi...”

Întreabă-l pe Solomon, şi el îţi va spune că modul de comportare al
unui adult depinde în mare măsură de felul cum a fost el format în
copilărie. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va
îmbătrâni nu se va abate de la ea”, a scris el (Prov.22:6). Secole mai
târziu, cele mai luminate minţi din corpul profesoral universitar au ajuns
la concluzia că felul cum a înţeles Solomon această problemă este corect.
Ei au început să-şi dea seama că cea mai mare parte din caracterul şi
personalitatea unui adult se formează înainte de vârstă de nouă ani.
Aceasta înseamnă că seminţele simţului valorii şi al opţiunii pe care îl are
un om la vârsta de treizeci sau patruzeci de ani sunt semănate în primii
opt ani de viaţă.
Într-un fel sau altul, aproape fiecare pagină a acestei cărţi are ceva de
spus despre problema învăţăturii şi formării copiilor. Un tată îşi formează
copiii prin exemplul personal, prin instruirea atentă a copiilor în anumite
domenii, dând copiilor posibilitatea de a încerca ei înşişi să facă anumite
lucruri. Fiecare moment de legătură între tată şi copii este o parte a unui
proces de formare.
În cadrul acestui exerciţiu fără sfârşit, noi de fapt creăm un sistem
complex al personalităţii, compus din deprinderi, reflexe, valori şi
ambiţii. Noi realizăm acest lucru fiindcă ne ocupăm de această problemă
zi şi noapte. Prietena noastră care este medic terapeut înţelege acest
proces atunci când lucrează cu mădularul paralizat al unui pacient în
spital. Ea a învăţat din experienţă că un mădular nefolositor poate fi pus
în acţiune prin manipulare constantă şi exerciţiu. Este impresionant să o
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 127
urmăreşti în timp ce restabileşte utilitatea braţelor şi picioarelor unor
victime ale comoţiei cerebrale sau ale unor groaznice leziuni nervoase
sau musculare. Şi ea face lucrul acesta într-un mod foarte asemănător cu
acela în care formăm noi copiii: repetare constantă a anumitor acţiuni
fizice.
Ceva asemănător se întâmplă când îi formăm pe copiii noştri. Noi îi
expunem în mod repetat la anumite experienţe – asemănătoare cu
programul de recuperare al medicului – care încetul cu încetul se
interiorizează, se automatizează şi devin deprinderi. Printre primele
lucruri cu care îi obişnuim pe copiii noştri este deprinderea de a se scula
la anumite ore şi dezvoltarea unor deprinderi corecte de igienă. În esenţă,
folosim următoarele unelte: repetiţia, aprecierea şi impunerea. Se
formează deprinderi şi reflexe sănătoase care fac o persoană să
progreseze spre maturitate.
Când eram copil, locuiam lângă o şosea foarte circulată pe care îmi
era strict interzis s-o traversez. Desigur, curiozitatea mea ardea şi se
părea că descopeream mereu noi motive pentru care aş fi vrut să văd şi să
explorez cealaltă parte a străzii.
Pe partea cealaltă erau magazine unde mama mea îşi făcea zilnic
cumpărăturile. Pe măsură ce creşteam, eu mă pregăteam treptat pentru
ziua când voi putea traversa strada şi voi face cumpărăturile în locul ei.
În prima fază de formare, ea m-a învăţat că strada era un loc potenţial
periculos. Ea a sădit în mine ideea sănătoasă că un copil poate fi omorât
dacă nu este atent. Până când nu m-a convins de acest fapt, orice altă
învăţătură era inutilă. În cele din urmă am crezut-o.
A doua fază de formare a implicat traversarea străzii în fiecare zi,
ţinând-o pe mama de mână. Am urmărit-o cum studia circulaţia şi lua cea
mai bună hotărâre de fiecare dată. Acest lucru l-am făcut mai mulţi ani la
rând, până când am învăţat că exista o modalitate de a traversa acea
stradă mare şi periculoasă fără prea multă dificultate.
Mama era perspicace; după un timp ea m-a lăsat pe mine s-o conduc
ţinând-o de mână în timp ce trebuia să iau deciziile cele mai bune pentru
traversare. Pentru un copil, acesta a fost un lucru foarte mare, şi eu am
răspuns cu entuziasm la acea „mare” responsabilitate. Uneori luam o
hotărâre neînţeleaptă, şi atunci mama era acolo şi-mi arăta ce am greşit.
Când am încheiat această fază, am mers mai departe.
În faza a patra eu traversam strada singur, în timp ce mama stătea la
colţ şi-mi spunea când să plec şi când să mă întorc. Plin de mândrie,
intram în magazin singur, cumpăram pâine şi lapte şi apoi traversam
128 Un tată eficace
înapoi strada sub privirea ei atentă.
Când a devenit posibilă o extindere a procesului meu de formare,
mama stătea pur şi simplu la poarta casei noastre şi mă urmărea să vadă
dacă procedez corect. Dar a sosit şi ziua când mama mi-a spus: „Fiule,
du-te la magazinul de peste drum şi adu-mi un litru de lapte”. Ziua
absolvirii! Mama nu m-a mai ţinut de mână, n-a mai stat la colţ şi nici
măcar nu m-a mai urmărit de la poartă. Ea ştia că de-acum puteam să mă
descurc. Dar chiar şi atunci, ea mai striga matern după mine în timp ce
alergam pe uşă afară: „... şi fii atent!” Aceasta este adevărata formare!
În capitolul trei al Proverbelor, scriitorul a prezentat obiectivele
formării în alt mod:
„Fiule, să nu se depărteze învăţătura aceasta de ochii tăi: păstrează
înţelepciunea şi chibzuinţa! Căci ele vor fi viaţa sufletului tău, şi piciorul
nu ţi se va poticni. Când te vei culca vei fi fără teamă, şi când vei dormi,
somnul îţi va fi dulce. Nu te teme nici de spaimă năpraznică, nici de o
năvălire din partea celor răi; căci Domnul va fi nădejdea ta, şi el îţi va
păzi piciorul de cădere” (Prov.3:21-26).
Noi creştem copiii în matricea acestor obiective biblice – înţelepciune,
evlavie şi chiar chibzuinţă. Şi ce-i învăţăm noi să facă? Poate că cel mai
evident lucru este că noi îi învăţăm să-şi dezvolte deprinderi şi reflexe.
Deprinderile sunt activităţi zilnice care devin atât de obişnuite, încât
nu mai trebuie să ne gândim în mod deliberat pentru a le face. Ele au
ajuns în această fază fiindcă le-am făcut mereu în mod repetat. Păstrarea
ordinii poate deveni o deprindere dacă este implantată în mintea copilului
la o vârstă suficient de fragedă. Altă deprindere este aceea de a se scula
de vreme dimineaţa. Deprinderea de a ajuta în casă, deprinderile de
studiu, deprinderea de a fi de încredere şi de a fi consecvent, sunt toate
deprinderi pe care noi le putem imprima în personalităţile copiilor noştri
în primii ani de viaţă.
Reflexele, pe de altă parte, sunt forme de comportament automatizat,
ca reacţie la anumite situaţii din jurul nostru. Noi îi ajutăm pe copiii
noştri să devină oameni ai păcii şi nu războinici; noi îi deprindem să-şi
stăpânească furia atunci când alţii dau frâu liber răzbunării. Problemele
de politeţe obişnuită ţin atât de domeniul deprinderilor, cât şi de cel al
reflexelor. Acest lucru se întâmplă fiindcă noi repetăm în mod
consecvent acţiuni pozitive până când devin un mod de viaţă automatizat.
Copiii noştri ne văd făcând aceste lucruri, îşi însuşesc manifestările
noastre, şi în cele din urmă ele devin o parte din viaţa lor.
Noi îi formăm pe copiii noştri la un nivel încă şi mai profund atunci
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 129
când îi învăţăm despre valori. Prin propria noastră comportare şi prin
instruire consecventă îi învăţăm pe copiii noştri cum să ia decizii
înţelepte. Numai în primii ani de viaţă putem noi controla în totalitate
mediul moral în care cresc copiii noştri. După aceea, trebuie să ne bazăm
pe temeinicia criteriilor pe baza cărora iau ei hotărârile.
Copiii mei mi-au povestit despre un băiat de la şcoala lor, al cărui tată
nu refuză niciun comfort material familiei sale. Cu o voce plină de
veneraţie, Mark şi Kris îmi descriu bazinul de înot, telefoanele mobile,
video-casetofoanele, vacanţele în Hawaii şi în Bermude. La început,
parcă aş fi vrut să mă scuz că eu nu pot asigura familiei mele toate aceste
lucruri care par a-i face invidioşi pe copiii mei.
Dar mai târziu, la o şedinţă la şcoală, l-am urmărit pe copilul a cărui
familie are „totul”. L-am văzut punând piedică unui alt băiat care trecea
pe lângă el. L-am văzut lovind o fetiţă în braţ. Şi am observat cum vorbea
fără întrerupere, încercând tot timpul să fie în centrul atenţiei, prin orice
modalitate posibilă. Mi-am dat seama că, de fapt, tatăl său nu i-a dat
totul. El ne depăşeşte pe toţi atunci când este vorba despre înzestrarea
familiei cu mijloace de distracţie şi cu zorzoane, dar se plasează în mod
tragic mult în urma noastră atunci când este vorba despre a da copiilor
înţelepciune.
Ceea ce mă impresionează pe mine este diferenţa dintre scara mea
proprie de valori şi cea a copiilor mei. În lipsa lor de maturitate, ei sunt
impresionaţi de familia care se bucură de un belşug nelimitat de obiecte
materiale şi posibilităţi de distracţie. Privim toţi la acelaşi băiat; ei văd o
„binecuvântare” acolo unde eu văd apropiindu-se un dezastru.
Această întâmplare îmi reaminteşte că mai am o cale lungă de parcurs
în activitatea mea de părinte până când structura valorică a copiilor mei
va fi zidită pe criterii corecte de judecată. Când ei vor începe să evalueze
binecuvântările unei persoane în termenii capacităţii spirituale şi
relaţionale, voi şti că procesul de formare şi-a atins scopul.
În sfârşit, noi îi formăm pe copiii noştri atunci când îi ajutăm să-şi
modeleze ambiţiile, sentimentul destinului personal. Formarea în această
a treia dimensiune nu implică în primul rând ce fel de carieră va face
copilul când va creşte. Dimpotrivă, să ne gândim la respectul de sine pe
care îl sădeşte un tată în copiii săi, respect care la rândul său îi face
conştienţi de contribuţiile potenţiale pe care le vor oferi ei lumii.
Îndemnându-i pe copiii tăi să se uite în jur şi să-i ajute pe alţii, s-ar
putea să le stimulezi interesul de a deveni medici, pastori sau avocaţi.
Direcţionând interesul unui copil în lumea noastră, s-ar putea să-l
130 Un tată eficace
orientezi spre ştiinţă sau inginerie. Punând în lumină creativitatea unui
fiu sau a unei fiice, s-ar putea să-l orientezi spre lumea artei. Dar totul
începe cu capacitatea noastră de a le dezvolta sentimentul de
autoapreciere – convingerea lor că ei valorează ceva şi că îşi pot aduce
contribuţia într-un anumit domeniu.
Devine tot mai important pentru ei să fie conştienţi de faptul că
Dumnezeu vrea să folosească vieţile lor pentru a influenţa în mod
semnificativ societatea. Câţi copii îşi aud taţii rugându-se pentru viitorul
lor? Le imprimăm noi imperativul zilnic de a căuta înţelepciunea Duhului
lui Dumnezeu pentru a lua hotărâri sănătoase? Nu este lipsit de
înţelepciune să-i învăţăm să se teamă că vor putea face greşeli când îşi
planifică viitorul. Viaţa este pur şi simplu prea preţioasă pentru a fi
irosită.
Dacă am implantat suficient de adânc în copiii noştri aceste deprinderi
şi reflexe, aceste trăsături de caracter şi această autoevaluare, putem fi
liniştiţi – siguri că am făcut primul pas în a-i conduce pe copiii noştri
spre o viaţă bazată pe înţelepciune. I-am format şi le-am aşezat piciorul
pe o cale de care probabil ei nu se vor mai îndepărta nici atunci când
cărarea devine dificilă. Cel puţin aşa a văzut Solomon lucrurile. Învaţă-i
iarăşi... şi iarăşi... şi iarăşi.

Suferinţa oţeleşte caracterul

Nu ni se relatează nicio ceremonie de inaugurare, dar puteţi fi siguri
că a fost multă pompă şi că s-a făcut un ceremonial în ziua când Iosif,
fiul lui Iacov, a primit funcţia de prim-ministru al Egiptului. La vârsta de
treizeci de ani şi ceva, Iosif de-abia a avut timp să-şi obişnuiască ochii cu
lumina, după ce a petrecut câţiva ani în întunericul unei închisori. Dar
iată-l în lumina reflectoarelor, deţinând locul al doilea în ierarhia puterii
celei mai tari naţiuni a lumii.
Hotărârea de a-l face pe Iosif un om de frunte fusese luată cu câteva
zile înainte. Faraonul Egiptului ajunsese în situaţia de a avea de luptat cu
faptul profetic că naţiunea lui va trebui să înfrunte un viitor tumultuos.
Prin aptitudinile interpretative ale lui Iosif, regele şi-a dat seama că va fi
nevoie de enorm de multă înţelepciune şi putere pentru a plănui şi
impune legi prin care să se păstreze grânele Egiptului în timpul
secerişului care urma, astfel încât acestea să fie împăţite oamenilor când
avea să vină foametea. Ce fel de om este acela care poate convinge o
naţiune să pună deoparte în vremuri de belşug, ca să nu moară de foame
în vremuri de nevoie?
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 131
Iată ce a întrebat Faraon când şi-a convocat miniştrii: „Unde putem
găsi un om care să facă o faptă de o asemenea măreţie?” Răspunsul nu
s-a lăsat mult aşteptat: acel om era Iosif.
Faraon a zis: „Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste
lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca
tine. Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de
poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de
tine”.
Întrebare: Prin ce proces a dobândit Iosif înţelepciune? Nu ne este de
niciun ajutor să spunem pur şi simplu că ea a venit de la Dumnezeu.
Trebuie să mergem mai departe şi să vorbim despre procesul prin care
Dumnezeu i-a dat înţelepciune lui Iosif. Va trebui să urmărim cu degetul,
ca pe o hartă, o linie lungă de experienţe care au făcut din Iosif un om
plin de energie.
Când Iosif a păşit în funcţia de prim-ministru, el era un om format. El
a dobândit experienţă de conducere în timpul pe care l-a petrecut în casa
lui Potifar, un demnitar egiptean. El şi-a mărit iscusinţa în acest domeniu
ridicându-se în fruntea administraţiei închisorii atunci când a fost aruncat
în închisoare pe baza unei învinuiri false. Dar în acea vreme s-a mai
petrecut ceva cu Iosif. El suferea un proces de disciplinare. Şi astfel a
crescut, în parte, înţelepciunea, fiindcă înţelepciunea nu poate creşte fără
disciplină.
Când un tată îşi disciplinează copiii, el le măreşte capacitatea de a
îndura şi de a da. Sau, folosind alte cuvinte, a fi disciplinat înseamnă a fi
pregătit pentru a acţiona. Atletul îşi solicită trupul până la limitele
extreme de rezistenţă, până când e complet epuizat. De ce? Findcă el vrea
să fie pregătit pentru competiţie. El vrea ca alergarea să fie un fleac
pentru el, ceea ce e relativ uşor, fiindcă s-a antrenat atât de serios.
Când Iosif a depus jurământul pentru noua lui funcţie, el avea un
trecut. El făcuse faţă trădării dureroase a fraţilor săi, ispitelor teribile
aruncate asupra lui de soţia lui Potifar şi agoniei de a fi uitat de prieteni
apropiaţi care au fost eliberaţi din închisoare şi care l-au lăsat să
putrezească acolo. Timp de aproape cincisprezece ani, Iosif a avut de
înfruntat o serie de crize. Dacă s-ar fi prăbuşit vreodată în timpul
procesului de pregătire, nu s-ar mai fi ridicat niciodată în frunte. Putem
spune că o întreagă naţiune a fost salvată de la o catastrofă teribilă
datorită unui singur om care a suferit un proces de disciplinare timp de
treizeci de ani din viaţă pentru a putea acţiona bine atunci când a fost
nevoie.
132 Un tată eficace
Probabil că au fost multe ocazii în care Iosif, în timp ce îşi îndeplinea
înalta funcţie, a fost abordat de oameni care i-au oferit mită considerabilă
şi avantaje personale. Probabil că a fost adeseori atacat şi criticat cu
brutalitate. În momentele lui de singurătate, probabil că se întreba care-i
erau prietenii adevăraţi. Dar efectul distructiv al acestor crize a fost
micşorat de faptul că el înfruntase astfel de dificultăţi înainte şi ştia cum
să le manevreze.
Este suferinţă în procesul de oţelire, în pregătirea pentru acţiune, şi
trebuie să fie suferinţă în vieţile copiilor noştri dacă vrem să fie gata
pentru dificultăţile care îi aşteaptă. Din experienţele de oţelire se va naşte
acel gen de înţelepciune care l-a calificat pe Iosif pentru a ocupa un loc în
destinul unei naţiuni.
Cuvintele disciplină şi pedeapsă sunt adesea folosite ca sinonime.
Uneori este greu să facem distincţie între ele. Eu sunt convins totuşi că
există o deosebire importantă. Disciplina reprezintă o constrângere
deliberată pe care o introducem în vieţile copiilor noştri pentru a le mări
capacitatea de îndeplinire a unor acţiuni. Dar pedeapsa este consecinţa
dureroasă a faptelor rele şi a violării standardelor şi principiilor familiei.
Aşa cum am menţionat şi mai înainte, noi am început să-i punem pe
copiii noştri la lucru prin casă la o vârstă foarte fragedă. Atât Gail, cât şi
eu am fost impresionaţi de ceea ce am văzut printre familiile de fermieri,
unde munca este o parte a vieţii chiar şi pentru cei mai mici copii. În casa
noastră munca părea a fi mai puţin necesară. Nu era nevoie de
participarea copiilor pentru ca treburile familiei să meargă.
De aceea, am întocmit o listă de treburi pe care ei au început să le
îndeplinească la vârsta de patru ani. Am vrut ca ei să experimenteze
oboseala, inconvenientele, frustarea şi problemele dificile. Înfruntă
problemele acum, spuneam noi, sau le vei înfrunta mai târziu. Dar, în
realitate, noi nu le-am oferit mai multe alternative; ei au fost puşi în
situaţia de a înfrunta problemele atunci. Aceasta este o formă de
disciplinare.
Disciplina îi ajută pe copii să înveţe că nu sentimentele trebuie să le
conducă viaţa. Stările sufleteşti instabile, oboseala, ignoranţa şi chiar
unele genuri de suferinţe ne vor face să acţionăm sub limita standard
dacă le permitem să ne conducă viaţa. Aşa că un tată înţelept, ştiind acest
lucru, se străduieşte să-şi ajute copiii să înţeleagă că ei pot trece peste
aceste bariere şi îşi pot mări capacitatea şi aptitudinile.
Kris şi cu mine am plecat într-o plimbare cu bicicleta la ţară. Iată-ne
pedalând la deal pe o distanţă mult mai lungă decât am anticipat. În timp
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 133
ce ne apropiam de vârf, ea a strigat obosită: „Trebuie să mă opresc şi să
merg pe jos”. Ceva îmi spunea că ea ar putea probabil să meargă până în
vârf dacă o încurajez cu entuziasm. „Sunt sigur că poţi merge până la
capăt”, i-am strigat eu. „Continuă să pedalezi chiar dacă te doare puţin”.
Când ea a protestat un minut mai târziu, i-am arătat că eram aproape de
vârf. „Încă câţiva zeci de metri”, am strigat eu. Ea a continuat să pedaleze
şi a reuşit.
A fost foarte obosită, şi picioarele o dureau mai mult ca niciodată.
Imboldurile mele au ţinut-o în mişcare şi acum era bucuroasă. Satisfacţia
de a şti că a învins obstacolul este mărită de vântul care îi bate din spate
în timp ce ea pedalează la vale pe partea cealaltă a dealului. Am adăugat
încă o cărămidă la structura spiritului ei interior care spune: „Eu pot face
multe lucruri despre care sentimentele mele îmi spun că nu le pot face!”
Aceasta este dezvoltarea disciplinei.
Ocazii pentru disciplinare se ivesc şi atunci când copiii cer să-i duc cu
maşina la şcoală fiindcă temepratura a scăzut cu câteva grade, sau când ei
vor să cumpere ceva care costă cu un dolar mai mult decât au ei şi trebuie
să ia cu împrumut de la tăticu. Sau când amână anumite lucrări care
trebuie să fie făcute acum. Aşa că le spun: „Mergeţi pe jos!” Şi le spun:
„Aşteptaţi!” Şi le mai spun: „Fă lucrarea acum!”
Cui nu i-ar place să aibă un fiu ca Iosif? Dar puţini sunt aceia care
şi-ar lăsa copiii să treacă prin acel gen de suferinţe pe care a trebuit să le
îndure Iosif. Cei mai mulţi dintre noi cădem în capcana îndepărtării
suferinţei, căutând să facem viaţa copiilor noştri relativ uşoară. Niciodată
n-aş fi crezut cât de subtilă este tendinţa de a le da copiilor bani şi
libertăţi, mai degrabă decât să-i rănim sau să-i dezamăgim. Întotdeauna
am crezut că această parte a paternităţii este simplă. Nu este! La fel ca şi
cei mai mulţi taţi, nici mie nu-mi place să-mi văd copiii răniţi, dezamăgiţi
şi stânjeniţi datorită faptului că ei nu pot face tot ce fac alţi copii. Nu-mi
place să-i văd nemulţumiţi, înfruntând probleme care sunt prea dificile
pentru a fi rezolvate fără vreun ajutor. Dar apoi încep să-mi amintesc că
s-ar putea ca nici lui Dumnezeu să nu-I fie uşor văzându-ne cum luptăm
să ne croim drum prin necazurile vieţii. El ar putea îndepărta suferinţa
într-o clipă. Dar n-o face! Prin fiecare experienţă, El îi ajută pe copiii Săi
să fie tot mai mult aşa cum îi vrea El: asemănători cu Fiul Său, Isus.
Înţelepciunea aparţine persoanei disciplinate a cărei capacităţi de
îndeplinire a unor acţiuni au fost sporite. Când soseşte ziua competiţiei,
copilul disciplinat păşeşte încrezător spre linia startului. El nu va da
înapoi în faţa obstacolelor. A reuşit înainte, va reuşi şi acum.
134 Un tată eficace
Pe mine cu adevărat mă doare mai mult decât te doare pe tine
Era o noapte ploioasă în Los Angeles, şi eu eram la aeroport alături de
alte câteva mii de persoane, aşteptând ca avioanele întârziate să decoleze.
Toţi erau în mod evident obosiţi şi nervoşi. Dar în mijlocul nemulţumirii
noastre comune a avut loc un episod care ne-a întristat pe toţi.
Un cuplu tânăr se uitase insistent pe fereastră căutând un avion care
era – ca toate celelalte – în întârziere. Atât erau de preocupaţi, încât n-au
observat că fetiţa lor, în vârstă de trei ani, s-a îndepărtat de ei pe
neobservate. Când mama şi tata s-au întors să vadă unde este fetiţa, au
devenit isterici. Repezindu-se în toate direcţiile deodată, ei au început s-o
strige pe fetiţă pe nume. Erau atât de agitaţi, încât au intrat repede în
panică.
A fost nevoie de câteva minute şi de mai mulţi salariaţi ai aeroportului
pentru a localiza fetiţa. Toţi am răsuflat uşuraţi. Dar când ea a fost adusă
tatălui ei, el a apucat-o imediat şi a început s-o bată cu mânie. În acelaşi
timp îi adresa strigând ameninţări umilitoare şi stânjenitoare cu privire la
consecinţele pe care le va avea de suportat dacă se va mai îndepărta
vreodată de ei.
Dacă bătaia plină de furie ar mai fi continuat mult, cred că unii dintre
noi ar fi intervenit. Ceea ce ne-a oprit la început a fost convingerea că
fiecare părinte are dreptul de a-şi pedepsi copilul. Dar întrebarea care ne
trecea prin minte în timp ce priveam era: Este aceasta o pedeapsă? Cred
că mai degrabă vedeam un om nestăpânit dând frâu liber furiei că s-a
expus ca un tată iresponsabil. Ironia este că fetiţa suporta durerea, dar
probabil că de fapt tatăl se pedepsea pe el însuşi.
Îmi amintesc această situaţie de fiecare dată când trebuie să-i
pedepsesc pe copiii noştri. Este ceea ce fac eu într-adevăr o pedeapsă?
Sau pur şi simplu îmi revărs propria nemulţumire asupra cuiva care este
mai mic decât mine şi care nu se poate apăra... cel puţin nu acum. S-ar
putea ca pedeapsa să fie de fapt o răzbunare sau furia că am fost
dezamăgit de copiii mei.
Niciun subiect din domeniul dezvoltării copiilor nu este atât de
controversat ca acela privind pedepsele. Desigur, există două extreme:
cei care pretind că nu este nevoie de pedeapsă şi cei care văd un motiv de
a pedepsi în fiecare act de neascultare al copilului.
Dacă vă îndreptaţi spre Scriptură, veţi descoperi că pedeapsa biblică
are mai multe obiective şi caracteristici diferite. Pedeapsa corecţională e
menită să-l avertizeze pe cel care merge într-o direcţie greşită. Pedeapsa
judiciară, pe de altă parte, simbolizează satisfacerea dreptăţii atunci când
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 135
societatea a fost nedreptăţită şi legea lui Dumnezeu călcată. Ea este de
asemenea folosită pentru a îndepărta din mijlocul unui grup de oameni pe
cineva care se dovedeşte a fi un element distructiv.
Iona este un exemplu pentru primul tip: pedeapsa corecţională.
Dumnezeu a pus pe umerii lui sarcina specială de a le predica oamenilor
din Ninive. Când Iona a hotărât să nu-L asculte pe Dumnezeu, el s-a
îmbarcat pe o corabie care mergea în sens opus. Dar n-a trecut mult timp
şi Dumnezeu l-a debarcat pe Iona, şi încă în pântecele unui peşte uriaş.
Iona descrie într-un mod foarte viu această experienţă:
„Şi totuşi mă aruncaseşi în adânc, în inima mării, şi râurile de apă mă
înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine.
Ziceam: ,Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăşi voi vedea templul
Tău cel sfânt‘. Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viaţa, adâncul
m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am coborât până
la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie...” (Iona
2:2-6).
Cele trei zile petrecute de Iona în peştele uriaş reprezintă o formă de
pedeapsă corecţională. Ea a fost plănuită de Dumnezeu pentru a-l aduce
într-o stare de supunere, pentru a-l face să-şi dea seama de propria lui
responsabilitate. Este evident că Dumnezeu are un anumit principiu în
relaţiile Sale cu oamenii şi anume acela de a aduce suferinţă în viaţa
noastră pentru a ne atrage atenţia asupra greşelilor pe care le facem. El
face acest lucru pentru că ne iubeşte şi ne vrea binele.
De aceea, scriitorul Epistolei către evrei îl zugrăveşte pe Dumnezeu ca
pe un tată care trebuie uneori să-şi pedepsească copiii:
„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti
mustrat de El, căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua
pe orice fiu pe care-l iubeşte” (Evr.l2:5,6).
Sunt momente când un tată – la fel ca şi Dumnezeu – trebuie să
pricinuiască o suferinţă pentru că vrea să scoată în evidenţă consecinţele
negative care îl aşteaptă pe un om care continuă să meargă pe o cale
greşită.
Pedeapsa judiciară apare în Biblie atunci când cineva trăieşte în mod
deliberat o viaţă de încălcare a legilor lui Dumnezeu. Acest lucru i s-a
întâmplat lui Cain. El a respins avertismentele lui Dumnezeu şi, spre
deosebire de Iona, el a mers departe cu planurile lui de răzvrătire, având
ca scop eliminarea lui Abel. Pedeapsa a venit imediat, şi Cain a fost
însemnat pentru toată viaţa, fiindcă a respins avertismentele corecţionale
ale lui Dumnezeu. Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui David, rege al
136 Un tată eficace
Israelului. Ca rezultat al păcatului adulterului cu Batşeba, el şi-a pierdut
fiul nou-născut, care a murit. Acestea au fost consecinţe dureroase ale
unor acte de răzvrătire.
Pedeapsa judiciară poate fi drastică. Uneori o persoană dovedeşte că
are o influenţă atât de distructivă, încât trebuie să fie îndepărtată. Avem
în Vechiul Testament povestea lui Acan care a fost executat din cauza
neascultării lui directe de Dumnezeu. Există apoi în Noul Testament
relatarea morţii lui Anania şi a Safirei din Biserica primară, pentru
încercarea lor de a minţi pe Duhul Sfânt. Amândouă aceste experienţe
par a se centra în jurul unor probleme create de oameni a căror viaţă în
comunitatea oamenilor lui Dumnezeu ar fi fost o influenţă spirituală
dăunătoare. În astfel de cazuri este nevoie de extirpare chirurgicală.
Poate că cel mai impresionant şi mai revelator pasaj în legătură cu
pedeapsa judiciară este totuşi acela aflat în Deuteronom 21:18:
„Dacă un om are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici
de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar
după ce l-au pedepsit, tatăl şi mama să-l ia şi să-l ducă la bătrânii cetăţii
lui şi la poarta locului în care locuieşte. Să spună bătrânilor cetăţii lui:
,Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru,
şi este lacom şi beţiv‘. Şi toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre
şi să moară. Astfel să cureţi răul din mijlocul tău, pentru ca tot Israelul să
audă şi să se teamă”.
Această directivă şocantă merită o analiză mai adâncă. Amintiţi-vă că
pe vremea când ea a fost scrisă poporul Israel era în drum spre ţara
promisă. Rigorile acelei călătorii pretindeau cea mai perfectă disciplină şi
ordine din partea fiecăruia. Nu era nici timp şi nu erau nici posibilităţi ca
naţiunea să-şi risipească energia ducând muncă de lămurire şi încercând
să-i înduplece pe disidenţi. Astfel, legea prevedea că dacă un tânăr nu o
respectă, el va trebui să fie pedepsit prin executare.
Deşi noi nu pledăm în favoarea „aruncării cu pietre” în copii, astăzi
există totuşi câteva principii valoroase care pot fi extrase din acest pasaj.
Primul şi cel mai important fapt din acest pasaj este că o familie, acum la
fel ca atunci, nu poate face faţă uşor răzvrătirii. Am văzut mulţi părinţi
încercând să facă viaţa în căminele lor fericită şi eficientă, în timp ce un
copil desfiinţa regulile ori de câte ori nu-i conveneau. Căminul nu poate
supravieţui în astfel de condiţii. Acest pasaj din Deuteronom recunoaşte
acest lucru şi indică îndepărtarea definitivă a aceluia care dezbină
familia.
Un al doilea fapt important din acest verset este că Dumnezeu
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 137
recunoaşte că uneori copiii trebuie să se despartă de părinţi atunci când
copilul hotărăşte să-şi respingă părinţii şi modul lor de viaţă. Isus indică
acest lucru în parabola fiului risipitor. Iată un băiat care, în mod evident,
a avut toate posibilităţile pe care i le-a putut pune la dispoziţie tatăl său.
Eu cred că nu adaug nimic parabolei dacă spun că acel tată pare a fi fost
un tată bun. Dar el avea un fiu care se putea încadra în sistemul de viaţă
al familiei sale. Când băiatul a cerut permisiunea de a pleca, tatăl său l-a
lăsat să plece cu părere de rău. Aşa trebuia să se întâmple. Tatăl ar fi
putut să-l pună în lanţuri pe fiu, dar nu i-ar fi câştigat sufletul niciodată.
Era mai bine să-l lase pe băiat la discreţia consecinţelor propriilor lui
hotărâri şi să spere că undeva, pe parcurs, formele tot mai grele de
pedeapsă vor avea efect. Băiatul se putea corecta prin consecinţele
faptelor sale. Dar un lucru era sigur: atâta timp cât persista atitudinea lui
de răvrătire, el trebuia să plece. În câteva ocazii, când un adolescent a
călcat în mod flagrant regulile familiei şi a produs multă durere părinţilor
săi, având şi o influenţă negativă asupra copiilor mai mici, eu am folosit
pasajul din Deuteronom pentru a demonstra dreptul tatălui de a lua
măsuri drastice. Versetul din Vechiul Testament îl obligă pe copil să
plece; principiul din Noul Testament îl îndeamnă pe tată să-l lase pe copil
să plece. Prin forţă sau printr-un act voluntar, un fiu sau o fiică răzvrătită
total trebuie să părăsească familia. Dacă se ajunge până acolo încât se
pune problema supravieţuirii familiei, interesul grupului trebuie să aibă
prioritate faţă de individ.
Agonia unei astfel de hotărâri adesea îi lasă complet distruşi pe
părinţii care au investit o viaţă în fiul sau fiica lor. Ei au petrecut ore în
şir căutându-şi propriile greşeli şi încercând noi metode în relaţiile cu
copiii. Au trecut probabil prin nenumărate momente când se părea că
sunt speranţe noi, pentru a le vedea mai târziu făcute praf. Ultima tortură
vine atunci când ei recunosc necesitatea unei măsuri drastice. Poate că
„plecarea” copilului va avea consecinţe care vor duce la pocăinţă şi
reînnoire. Atunci ei vor fi chemaţi – la fel ca tatăl fiului risipitor – să
deschidă uşa, să ierte şi să restabilească relaţiile.
Solomon, convins că în fiecare viaţă tânără există un tigru neîmblânzit
numit răzvrătire, a scris mult despre pedeapsă. El a spus:
„Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori”
(Prov.l9:18).
Solomon pare a contrazice speranţa inconştientă a multor taţi că
răzvrătirea va dispare pe măsură ce copiii se maturizează. Nu este aşa!
Dacă pedeapsa nu este aplicată la timp, răzvrătirea va lua forme din ce în
138 Un tată eficace
ce mai sofisticate, până când încă o familie va fi dezbinată, fiecare
membru fiind distrus şi nefericit. Bătrânul rege înţelept a spus mai
departe: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va
dezlipi de el” (Prov.22.T5).
Pedeapsa corecţională şi cea judiciară din cartea Proverbelor iau două
forme. Prima este artificială şi se aplică copiilor. A doua este naturală şi
se aplică vârstelor mai mari. Prin pedeapsa artificială, un tată sau o mamă
trebuie să născocească consecinţe care să-l ajute pe copil să asocieze
durerea sau povara cu fapta lui rea. Acesta este scopul bătăii. Este o
experienţă foarte dureroasă care dramatizează seriozitatea actului greşit
care a cauzat-o.
Pedeapsa naturală, care sporeşte cu vârstă, reprezintă consecinţele
evidente care decurg din acţiuni greşite sau de răzvrătire. Singurătatea,
înfometarea şi falimentul au fost consecinţele naturale în viaţa fiului
risipitor.
Când eram mic, părinţii mei m-au dus cu ei într-o vizită la nişte
prieteni care locuiau într-o casă nouă, foarte frumoasă. În timp ce
„oamenii mari” discutau, eu m-am strecurat pe nesimţite în baie şi am
reuşit să arunc în toaletă tot felul de obiecte care nu aveau ce căuta acolo.
Scurgerea s-a înfundat şi toaleta n-a mai putut fi folosită decât după ce a
fost reparată.
Pare absurd să subliniez acest lucru, dar pentru a vă oferi o ilustraţie,
daţi-mi voie să observ că pedeapsa normală ar fi constat din a fi obligat
să plătesc pentru vandalismul meu, nu numai cu bani, dar şi prin
stânjeneala şi umilinţa de a fi făcut un lucru atât de protesc. Dar fiind
copil, eu nu puteam evalua niciuna din aceste consecinţe naturale. Eu nu
aveam bani şi nici nu eram grozav de stânjenit, fiindcă nu puteam evalua
gravitatea faptei mele.
Aceasta înseamnă că pedeapsa trebuia să fie potrivită cu situaţia mea.
Dacă nu eram în stare să evaluez banii, în schimb puteam înţelege bine
durerea. De fapt, se pare că Dumnezeu m-a înzestrat cu o zonă în partea
din spate a corpului la care se putea ajunge cu uşurinţă şi care are un
număr suficient de terminaţii nervoase care să transmită mesajul în
„interiorul meu”. Tatăl meu era un maestru al pedepsei artificiale, şi eu
am recepţionat în curând mesajul – cu voce tare şi clar. Vreau să spun că
mesajul era clar şi eu strigam cu voce tare!
Fiecare familie îşi are formele proprii de pedepsire artificială. Cea
universală pare a fi bătaia. Dacă aveţi cel mai mic respect pentru
înţelepciunea lui Solomon, nu puteţi să nu recunoaşteţi faptul că el a
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 139
crezut puternic în provocarea durerii prin bătaie.
„Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui
face ruşine mamei sale” (Prov.29:15).
Multă controversă a iscat pedeapsa corporală în familie. Unii i-au
condamnat caracterul „violent”; alţii şi-au exprimat teama că ea tinde să
exprime nemulţumirea momentană a părintelui şi că poate deveni un mod
convenabil de descărcare a mâniei asupra altcuiva. În ultimă instanţă,
copilul nu poate da înapoi... până mai târziu.
Decât să ajungem la vreuna din aceste extreme, ar fi mai bine să ne
întrebăm ce forme de pedeapsă corporală sunt posibile. Tatăl meu spunea
că, în primele luni din viaţa unui copil, el a găsit că este înţelept să
folosească un simplu bobârnac aplicat în partea din spate, atunci când
sesiza mânie sau răzvrătire în plânsul bebeluşului. Oricine are experienţă
cu copiii mici ştie ce vrea el să spună când afirmă că există mai multe
feluri diferite de plânsete, şi un părinte perceptiv învaţă repede să le
deosebească. Există plâns provocat de durere, de foame şi de mânie.
Primele două sunt îndreptăţite; al treilea trebuie să fie verificat. Un
simplu bobârnac în primele luni este uneori tot ce este necesar unui
bebeluş pentru a asocia răzvrătirea cu consecinţele ei dureroase.
Pe măsură ce copilul creşte, pedeapsa corporală are un rol tot mai
important, probabil până pe la vârstă de opt ani. Până la această vârstă,
comportamentul copilului trebuie să fi fost modelat în aşa fel, încât să nu
mai fie nevoie de acest fel de constrângere. Pe copiii noştri m-am străduit
să nu-i bat cu mâna. Noi aveam un instrument pus deoparte pentru acest
scop şi îl ţineam într-un loc unde ne era uşor să ajungem la el. Nu a fost
folosit frecvent, dar îl ştergeam mereu de praf şi îl păstram gata de
acţiune pentru cazul când cineva voia să pună la încercare autoritatea din
casa noastră.
Eu sunt convins că faptul că eram gata să-l folosim, cât şi eficacitatea
lui atunci când era întrebuinţat au contribuit la realitatea că rareori a fost
nevoie să apelăm la el. Cam pe la vârstă de şapte sau opt ani,
instrumentul a dispărut, fie din întâmplare, fie în mod voit. Dar nu am
mai avut nevoie de el niciodată.
Cu excepţia copilăriei timpurii, când durerea este aproape singurul
proces de constrângere disponibil, eu sunt convins că bătăile nu trebuie
să fie niciodată impulsive. Aceasta este o formă de pedeapsă care ar
trebui să fie rezervată numai pentru anumite feluri de abateri din casă:
neascultare, lipsă de respect, minciună, rănirea altcuiva. Condiţiile
aplicării ei ar trebui să fie binecunoscute de toţi. Când bătaia este folosită
140 Un tată eficace
ca o formă de pedeapsă, ea ar trebui să fie aplicată de un părinte care este
în totalitate stăpân pe sine. Dacă, de exemplu, un tată are tendinţa de a-şi
ieşi din fire, el trebuie să aibă grijă să se calmeze înainte de a-şi pedepsi
copilul. Acesta nu trebuie niciodată să rămână cu impresia că este
pedepsit de un părinte furios.
O altă formă de pedeapsă artificială este izolarea. Aşa cum am spus
într-un capitol anterior, o zi petrecută în dormitor poate fi o invitaţie la
distracţie, fiindcă dormitoarele celor mai mulţi copii sunt echipate cu
multe mijloace de petrecere a timpului. Noi am descoperit că o bună
metodă de constrângere era să le pretindem copiilor noştri să stea cu faţa
la perete într-un colţ al camerei. Timpul trece încet pentru un copil.
Astfel, treizeci până la şaizeci de minute într-un colţ în care să nu poată
face nimic altceva decât să stea şi să privească în gol îi dă ocazia să
privească în urmă cu regret la propria atitudine şi comportare.
Pierderea anumitor privilegii sau ocazii favorabile poate să aibă sens
pentru ei în câţiva ani. Jucăriile lăsate afară în dezordine pot fi confiscate
pentru o săptămână sau două. Interzicerea unei emisiuni preferate de
televiziune este o reacţie moderată faţă de anumite feluri de comportare
inacceptabilă.
Când copiii noştri au învăţat să scrie, am descoperit că tradiţionala
pedeapsă de a scrie anumite lucruri de mai multe ori („Nu voi mai face
niciodată...” – scris de şaptezeci şi cinci de ori) era foarte utilă. Eu
compuneam o propoziţie care descria fapta negativă a copilului şi îi
ceream să-şi înregistreze pe hârtie pocăinţa de un număr suficient de ori
pentru a-i imprima înţelesul în minte. Acest gen de pedeapsă îi dă
copilului timp să ajungă să aibă remuşcări şi poate chiar să-i
îmbunătăţească caligrafia.
Pe măsură ce copiii cresc, acest exerciţiu poate fi extins, cerându-li-se
să scrie eseuri în care să-şi descrie fapta şi modul cum va putea ea fi
evitată în viitor. Toate privilegiile sunt pur şi simplu suspendate până
când eseul este încheiat şi părinţii îl găsesc satisfăcător.
Pedeapsa devine tot mai naturală pe măsură ce copiii se maturizează.
Acum o fereastră spartă – făcută ţăndări din neatenţie – poate fi plătită
din banii proprii de buzunar sau printr-o muncă suplimentară a cărei
valoare să fie echivalentă cu valoarea ferestrei. Un alt gen de pedeapsă,
care se aplică adolescenţilor, implică retragerea tuturor privilegiilor din
afara casei atunci când un tânăr a încălcat regula care prevedea ora la
care trebuia să se întoarcă acasă, sau pentru orice alte abateri disciplinare
din afara casei. Acest fel de pedeapsă trebuie să fie însoţit de ideea că noi
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 141
am retras anumite privilegii ca urmare a faptului că un copil s-a dovedit
incapabil de a le folosi cu simţ de răspundere.
Pedeapsa naturală devine deosebit de dureroasă atunci când îi vedem
pe copiii noştri pedepsiţi de oameni din afara familiei. Noi nu trebuie să
ne opunem pedepselor aplicate de autorităţile din şcoală sau de poliţie
decât în cazul că sunt nedrepte. Oricât de nefericit ar putea fi cazul, este
cel mai bun lucru din lume ca un băiat sau o fată să simtă pe propria piele
ce i se întâmplă aceluia care se răzvrăteşte împotriva legilor societăţii.
Părintele care încearcă să micşoreze efectul acestei pedepse dacă se
amestecă s-ar putea să facă o foarte mare greşeală. Desigur, taţii şi
mamele iubitoare trebuie să fie alături de copiii lor în momente de necaz,
dar ei comit o eroare gravă dacă încearcă să-şi elibereze odraslele de
responsabilitatea pe care o au pentru acţiunile lor.
Fie că pedeapsa este corecţională, fie că este judiciară, ea trebuie să fie
aplicată dacă vrem să-i conducem pe copiii noştri spre un mod înţelept de
viaţă. Dar pentru a o face eficace, un tată trebuie să respecte anumite
reguli.
În mod evident, o primă regulă pentru aplicarea pedepsei ar fi această
problemă a mâniei. Comparaţi afirmaţiile a doi taţi, dintre care unul
spune: „Mă înfurii atât de tare, încât aş putea să te ucid”, şi altul care
spune: „Ceea ce ai făcut tu mă îndurerează mai mult decât vei putea tu să
ştii vreodată; sunt supărat pentru faptele tale”.
Prima afirmaţie implică furie şi mânie a unei persoane faţă de cealaltă.
Ea lasă cicatrici în sufletul unui copil şi ar putea chiar să-l determine să
se întrebe dacă tatăl său îl va ierta vreodată. Dar a doua afirmaţie este
diferită. Observaţi că ea arată că obiectul supărării este fapta copilului şi
nu copilul însuşi. Copiii noştri trebuie să ştie că noi putem fi foarte
dezamăgiţi sau chiar înfuriaţi de faptele lor – dar niciodată de ei. Acest
principiu este în deplină concordanţă cu afirmaţia biblică că mânia lui
Dumnezeu este îndreptată spre păcatele noastre. Dar Dumnezeu îl iubeşte
totdeauna pe păcătos. Taţii eficace pot folosi acest lucru ca pe un
precedent.
Dacă un părinte nu-şi poate pedepsi copiii fără ca mânia lui să
izbucnească, pedeapsa trebuie amânată până când toţi îşi recapătă
stăpânirea de sine. Putem provoca o rănire excesivă sau putem chiar da
naştere urii atunci când ne ieşim din fire.
Un al doilea principiu de aplicare a pedepselor este consecvenţa. Le
facem mult rău copiilor noştri dacă îi pedepsim în mod dezordonat şi
inconsecvent. Şi aici, un tată este adeseori tentat să-şi pedepsească copiii
142 Un tată eficace
pe baza nivelului său de nervozitate sau a neplăcerii pe care i-au
provocat-o lui personal. Într-o zi, un copil face ceva cu care tatăl său nu
este de acord, dar el nu spune nimic decât cel mult o vorbă aspră sau
două. Dar a doua zi el izbucneşte împotriva aceleiaşi abateri şi
reacţionează cu multă forţă. Copilul nu ştie niciodată ce simte tatăl său
sau cum va reacţiona el. Pedeapsa inconsecventă este nedreaptă. Dacă un
tată este convins că o anumită abatere trebuie pedepsită, atunci ea trebuie
să fie totdeauna pedepsită. Dacă uneori el se eschivează, distruge mai
mult decât edifică.
Un al treilea principiu semnificativ care trebuie reţinut în legătură cu
pedepsele este acela că pedeapsa trebuie să se potrivească persoanei.
Fiecare copil dintr-o familie va reacţiona diferit la forme felurite de
pedepse, iar taţii şi mamele trebuie să cunoască aceste diferenţe. Pot
exista variaţii mari în sânul aceleiaşi familii. Un copil este zdrobit de o
simplă afirmare a dezamăgirii de către tatăl sau mama sa. Dar alt copil
trebuie să fie aspru dojenit sau bătut pentru ca acelaşi mesaj să fie
recepţionat. Noi trebuie să căutăm acele forme de corecţie care au efectul
dorit – nici mai mult, nici mai puţin.
Pedeapsa nu trebuie să fie adecvată numai persoanei, ci şi faptei rele.
Un tată fără discernământ explodează la orice. Fiecare abatere – fie că a
fost înfăptuită din greşeală, fie din răzvrătire – este întâmpinată cu
strigăte furioase şi pedepse mari. El nu cântăreşte situaţia şi nu-şi
pregăteşte o reacţie controlată care să-i conducă pe copiii săi spre
înţelepciune. Încetul cu încetul, ei încep să se teamă de el ca de un
obstacol sau ca de un duşman. El a pierdut respectul lor.
Am văzut cu toţii taţi care le-au interzis copiilor ieşirea din casă timp
de câteva săptămâni pentru motive banale. În felul acesta, este posibil ca
ei să-şi fi exteriorizat teama că situaţia familială le scapă de sub control.
Dar într-o perspectivă mai îndepărtată, ei ar putea provoca o înstrăinare
mult mai gravă decât corecţia pozitivă imediată.
Alte două principii de pedepsire mi-au fost imprimate cu ocazia unui
incident, când am văzut un tată izbucnind pentru orice făcea fiul său. El
îşi înşfăca fiul cu violenţă şi începea să-l bată. Când se oprea – fiind
epuizat – băiatul tot nu reacţiona. De fapt, în timp ce tatăl se îndepărta
dezgustat, l-am văzut pe băiat râzând forţat şi l-am auzit zicând unui
prieten de-al lui: „Nici nu m-a durut”.
Prima greşeală a tatălui a fost că şi-a pedepsit copilul în public, şi
puteţi nota acest lucru ca fiind cel de-al patrulea principiu de pedepsire.
Noi îi pedepsim pe copiii noştri în intimitate – niciodată în faţa altcuiva,
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 143
nici măcar în faţa altor membri ai familiei. Pedeapsa nu trebuie să
umilească; ea are menirea de a înfrâna o voinţă distructivă. Ea trebuie să
fie aplicată în prezenţa a numai doi oameni: un părinte şi un copil.
Nimeni altcineva nu trebuie să fie vreodată de faţă.
A doua greşeală a tatălui a constat din încălcarea celui de-al cincilea
principiu al meu: el nu a fost ferm. O bătaie care nu produce o schimbare
de atitudine şi de stare spirituală este mai rea decât lipsa bătăii. Rar se
întâmplă să ieşim în public şi să nu vedem vreo mamă sau vreun tată
lovindu-şi la întâmplare copilul. De cele mai multe ori, copilul nu
reacţionează în niciun fel. Tot ce a reuşit părintele să facă se rezumă la
schimbarea situaţiei pentru câteva minute. Dar o succesiune de astfel de
pedepse ineficace produc imunitate faţă de orice fel de pedeapsă. Băiatul
care le spune prietenilor săi: „Nu m-a durut deloc” vrea să spună de fapt:
„Hei, eu pot să înving acest sistem”.
Pedeapsa ineficace aplicată în copilărie poate dezvolta o atitudine
nesănătoasă faţă de pedepsele naturale care vor veni în anii următori.
Dacă nu există niciun fel de teamă de vreun fel de pedeapsă, nu există
nicio piedică în calea răzvrătirii. Şi fără o astfel de piedică, ne putem
aştepta ca spiritul îndărătnic să dea naştere la un şir de lucruri oribile şi
de nefericiri.
Mai am şi un al şaselea principiu de pedepsire şi, la fel ca cel de-al
şaptelea, şi acesta este în mod distinct un principiu creştin. Pedeapsa
trebuie să aibă un început şi un sfârşit. Ea începe atunci când tatăl îşi
informează copilul de ce îl pedepseşte. Dacă părintele şi copilul nu au
ajuns la o înţelegere cu privire la abaterea copilului, atunci pedeapsa nu
are sens. De aceea, adeseori este important să aşteptăm până când mânia
şi supărarea se micşorează, astfel încât atât părintele, cât şi copilul să
înţeleagă bine ce s-a întâmplat şi de ce este nevoie de pedeapsă.
Făcând acest lucru ne asigurăm că nu vom pedepsi copilul pe nedrept.
Trebuie să i se dea copilului şansa de a explica şi de a spune ce simte el
în legătură cu fapta comisă. Nu trebuie să i se permită totdeauna să scape
de pedeapsă cerându-şi iertare, fiindcă el ar învăţa că „îmi pare rău” este
un paşaport spre libertate de fiecare dată. Astfel de scuze nu înseamnă
nimic.
La fel de important este şi faptul ca atunci când pedeapsa s-a încheiat
copilul să fie iertat şi reabilitat complet. Printre multele trăsături pe care
le admir la tatăl meu este şi faptul că, odată ce am fost pedepsit, el nu mai
ţinea cont de purtarea rea din trecut şi nici nu-mi reamintea pedepsele
anterioare. Puteam fi sigur că atunci când o problemă fusese încheiată
144 Un tată eficace
între patru ochi, ea era încheiată pentru totdeauna. El mă ţinea în braţe
până când terminam de plâns şi apoi ne reluam relaţiile de tovărăşie.
Poate că acesta este motivul pentru care eu nu i-am purtat niciodată pică
vreunuia dintre părinţii mei.
Acest principiu este evident creştin, fiindcă el implică iertarea. Şi în
context biblic iertare înseamnă că o anumită faptă nu mai este folosită
pentru a se formula o acuzaţie împotriva noastră. S-ar putea să treacă un
timp până când ni se oferă o altă şansă şi s-ar putea ca numai după o
vreme să câştigăm încrederea totală. Dar în sensul cel mai larg, o faptă
odată pedepsită trebuie să fie apoi iertată. În contextul pedepsei, copiii
trebuie să fie învăţaţi despre necesitatea pocăinţei şi despre iertarea care
rezultă de aici. În durerea acestei încercări, ei trebuie să înveţe unele
dintre cele mai mari lecţii ale vieţii privind relaţiile cu ceilalţi oameni.
Ultimul principiu de pedepsire, care pare să le cuprindă pe toate
celelalte, este acesta: pedeapsa izvorăşte dintr-o inimă plină de dragoste
– nu din răzbunare. Ce voiau mama şi tata să spună când ziceau: „Eu te
pedepsesc fiindcă te iubesc şi vreau să devii un om al lui Dumnezeu”?
Este nevoie de o minte adultă pentru a înţelege înţelepciunea acestei
afirmaţii. Sau nu?
Kristen mi-a descris un cămin pe care l-a vizitat recent. Într-un
comentariu realist asupra acestei experienţe, ea a spus: „Eu nu cred că ei
își iubesc copiii foarte mult, tată”.
Acest comentariu m-a fascinat şi am vrut lămuriri.
„Ce te face să crezi acest lucru, Kris?” am întrebat eu.
Ea mi-a răspuns foarte gânditoare: „Ei bine, ei nu le spun niciodată
,nu‘ copiilor lor, şi nu se supără pe ei niciodată pentru nimic. Îi lasă pur şi
simplu să facă ce vor”.
Mi-am dat seama că ceea ce auzeam era ceva deosebit, şi am încurajat
această conversaţie. „Eu credeam că aşa ţi-ar plăcea ţie să se poarte
părinţii. Gândeşte-te numai: să nu fie nimeni în jurul tău care să facă pe
şeful cu tine; să nu te pedepsească nimeni niciodată; să nu te împiedice
nimeni vreodată să faci ceea ce doreşti. Credeam că aşa ţi-ar plăcea şi
ţie”.
„S-ar putea ca uneori să vrem ca lucrurile să se desfăşoare în felul
acesta”, a răspuns ea, „dar nu este bine pentru noi. Cei mari ştiu cel mai
bine de ce avem nevoie, fiindcă ei ne iubesc. Într-o zi vom şti şi noi”.
Kristen a înţeles ceva de mare valoare. Ea şi-a dat seama că pedeapsa
eficace care produce înţelepciune izvorăşte dintr-o inimă plină de
dragoste.
 Să înălțăm o catedrală grandioasă 145
Datorită faptului că această carte se ocupă de taţi, eu am vorbit despre
pedeapsă din perspectiva paternă. Nu vreau însă se se înţeleagă că
mamele nu au nicio responsabilitate cu privire la aplicarea pedepselor în
cămin. Un cămin e în pericol dacă unul din părinţi lasă această problemă
în întregime în seama celuilalt.
Ar fi înţelept ca mama şi tatăl să cadă de acord asupra unui sistem de
pedepsire. Copiii îşi vor da seama repede dacă unul este mai îngăduitor
decât celălalt. Eu am văzut acest lucru odată când Kristen era destul de
mică. Eram gata s-o bat, când ea a strigat: „Tăticule, te rog las-o pe
mama să mă bată”. Ea ştia că exista o diferenţă. Noi am făcut ca
diferenţele să dispară repede.
Atunci când fapta rea comisă este gravă, ar fi indicat ca tata şi mama
să discute situaţia înainte de a fi aplicată vreo pedeapsă. În familia
noastră, eu am preluat responsabilitatea de a mă ocupa de problemele mai
grave. Aceasta pare să fie responsabilitatea capului de familie.
Zilele pedepselor artificiale în casa noastră s-au dus. Noi nu-i vom mai
bate pe copii niciodată, şi eu mă bucur de acest lucru. Noi am intrat în
perioada consecinţelor naturale. Iar dacă copiii noştri vor încălca legile
lui Dumnezeu şi regulile societăţii, ei vor avea de suferit. Dacă acest
lucru se va întâmpla, noi vom suferi împreună cu ei. Rugăciunea mea
este ca noi să le fi aplicat suficiente sancţiuni corecţionale, pentru ca prin
ele ei să-şi fi însuşit o teamă durabilă care să-i împiedice să se abată de la
calea înţelepciunii.
Un prieten de-al meu mi-a povestit despre o perioadă pe care a
petrecut-o în străinătate. Acest tânăr credincios fusese singur multe zile şi
a fost confruntat cu ispita de a vedea un film pornografic. Curiozitatea şi
depărtarea de casă au fost doi factori puternici de convingere în lupta lui
cu ispita. Stând acolo, în faţa cinematografului, el şi-a reamintit un cântec
religios pe care îl învăţase de la părinţii lui cu mulţi ani înainte:
Voi fi credincios, căci sunt oameni care se încred în mine,
Voi fi curat, căci sunt oameni care mă iubesc,
Voi fi tare, căci este mult de suferit,
Voi fi curajos, căci voi avea multe de înfruntat.
Amintirea acestor cuvinte şi adevărul conţinut de ele l-au făcut pe
prietenul meu să se întoarcă în camera lui de la hotel cu o inimă curată.
Se ivise un moment al adevărului şi, fiindcă prin educaţie, prin disciplină
şi prin pedepse îi fuseseră imprimate nişte precepte corecte, el a fost în
stare să acţioneze aşa cum trebuia. Decizia lui a fost înţeleaptă.
Pentru mulţi, decizia prietenului meu pare a fi minoră în comparaţie
146 Un tată eficace
cu lunga cursă a vieţii. Dar deciziile lui Iosif de a nu se da bătut atunci
când a fost trădat de fraţii săi sau de a nu ceda – nici măcar o dată – soţiei
lui Potifar sau de a nu se supăra atunci când a fost uitat în închisoare ar fi
putut fi considerate, de asemenea, decizii minore. Dar de fiecare dată el a
luat decizia cea mai bună – şi anume cea înţeleaptă. Iar lanţul de decizii
înţelepte l-au condus direct către funcţia cea mai importantă în ţară.
Iată ce face un tată eficace. El nu întreţine o familie, ci o creşte.
Roadele se văd atunci când un copil creşte în înţelepciunea vieţii şi în
comportare ajunge să se asemene cu Cristos. În ultimă analiză, noi nu
căutăm să creştem copii cu o anumită calificare, ci copii spirituali. Acest
lucru îl doreşte Dumnezeu.
 Al cincilea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că eu îmi

accept copiii şi îi apreciez pentru ceea ce sunt ei, îi preţuiesc pentru ceea
ce realizează ei şi îi învălui în iubire pentru că sunt ai mei.

Capitolul 13

Te rog, arată-mi că ţii la mine

Piesa de teatru jucată de elevii clasei a şasea tocmai se terminase. Sala

de sport era arhiplină, aerul era închis şi spectacolul durase cu treizeci de
minute mai mult decât se preconizase. Dar fiindcă publicul spectator era
compus numai din noi, părinţii, am trecut cu vederea aspectele negative
şi am preferat să luăm în serios seara aceea, convinşi fiind că era un
spectacol demn de Premiul Academiei. Când directorul şcolii ne-a
anunţat că puteam pleca, am început să ne adunăm în grupuri mici pentru
a purta obişnuitele noastre discuţii prieteneşti.
În acest cadru am fost martorul unei mici drame de după spectacol,
dramă care nu a avut nicio semnificaţie pentru nimeni în afară de o fetiţă
de doisprezece ani şi de tatăl ei. Ea interpretase un rol minor în piesă şi
acum venise din culise să-şi găsească părinţii, anticipând în mod evident
reacţia lor faţă de realizările ei de pe scenă. Când l-a zărit pe tatăl ei
discutând cu un alt bărbat, ea a strigat: „Tăticule, tăticule” şi a alergat la
el şi l-a apucat de mână.
Ea se mai agita încă nerăbdătoare în aşteptarea reacţiei lui faţă de rolul
ei din piesă, când el i-a spus tăios: „Barbie, nu mă întrerupe! Nu vezi că
discut cu domnul Mathewson? Voi termina într-un minut”.
Probabil că am fost singurul care a văzut scena, dar mi-a fost clar că
lumina din ochii copilului s-a stins imediat. Mesajul pe care l-a
recepţionat ea a fost tăios şi – în împrejurările date – foarte crud:
„Spectacolul tău a fost mai puţin important pentru mine decât ceea ce
îmi spune prietenul meu”.
Aprecierea din partea unor persoane importante pentru noi este o
necesitate fundamentală. Sănătatea noastră complexă – fizică, emoţională
şi spirituală – nu poate supravieţui fără ea.
Când vorbim despre acest fel de necesitate, nu punem accentul pe
aplauze superficiale, ci pe ceva ce Dumnezeu a zidit în fiecare dintre noi
148 Un tată eficace
când ne-a creat. Credinciosului i se promite că dacă îl va fi servit cu
loialitate pe Dumnezeu, într-o zi îl va auzi pe Tatăl său ceresc pronunţând
următoarea confirmare: „Ai lucrat bine, serv bun şi fidel”. Biblia include
învăţături despre doctrina răsplătirii cereşti pe care nu trebuie să ne
ruşinăm s-o păstrăm în minte în timp ce lucrăm.
Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât, cu timpul, să avem nevoie de
forme de apreciere mai puţine, dar totuşi semnificative, din partea celor
mai importanţi oameni din viaţa noastră: părinţii noştri, soţii sau soţiile
noastre, prietenii cei mai apropiaţi, într-o oarecare măsură chiar şi
comunitatea în mijlocul căreia trăim. Avem foarte mult nevoie de
apreciere şi, dacă n-o avem, fiinţa noastră lăuntrică moare câte puţin în
fiecare zi. Pe scurt: faptul că noi înflorim sau ne ofilim în viaţă depinde
în mare măsură de aprecierea altora şi în sfârşit de felul cum ne apreciem
noi înşine.
Un bărbat de douăzeci şi şase de ani vine să poarte o discuţie cu mine
şi începe să-mi dezvăluie lupta sa interioară cu complexele de
inferioritate, care durează de mulţi ani. Nu ne trebuie mult ca să ajungem
la relaţiile lui cu tatăl său. Depistăm împreună un şir de experienţe
dezamăgitoare de pe vremea când era băiat, în acele ocazii când tatăl
observa că fiul său realizase ceva. Fie că era vorba de lucrări de şcoală,
de o victorie atletică, de o machetă de avion sau de o încercare de a face
ceva prin casă, reacţia era totdeauna aceeaşi: nemulţumire şi critică –
„Ai fi putut s-o faci mai bine... mai repede... mai uşor”. Părea că este
imposibil să-l mulţumească pe tatăl său.
În astfel de situaţii, cei mai mulţi copii vor face multe încercări de a-i
mulţumi pe taţii lor, sperând totdeauna că data viitoare reacţia va fi alta.
Dar dacă nimic nu se schimbă, rezultatul este de obicei o deprindere
mintală numită complex de inferioritate – care constă din convingerea
personală că eşti inutil şi fără valoare.
În timp ce discut cu prietenul meu, îmi dau seama că, dacă nu-l
convinge cineva că tatăl său a fost insensibil şi orb la tot ce făcea fiul său,
el este în stare să treacă prin viaţă convins că punctul de vedere al tatălui
său cu privire la aptitudinile lui a fost corect. El va fi un învins în tot ceea
ce va întreprinde.
Atât de puternică a fost această influenţă din copilărie, încât nu numai
că i-a modelat toate aptitudinile şi felul cum a abordat munca, dar i-a şi
devastat părerea despre el însuşi ca persoană. Tânărul a încetat să mai
urmărească vreo performanţă, fiindcă el fusese învăţat în mod necugetat
de tatăl său să gândească că lui îi era imposibil să realizeze ceva. În cele
 Te rog, arată-mi că ții la mine 149
din urmă a ajuns în situaţia de a fi de acord în mod inconştient cu părerea
tatălui său. În timp ce discut cu el, mintea mea se întoarce la fetiţa care a
jucat în piesa prezentată de elevi. Aşa va deveni şi ea? Oare mustrarea
devastatoare a tatălui ei reprezintă un obicei care se repetă adesea în viaţa
ei?
Faptul că atunci când era copil nu a reuşit să obţină aprecierea tatălui
său l-a condus pe prietenul meu spre această luptă cu complexul de
inferioritate. Ar fi fost posibil să devină victima altor genuri de probleme.
El a ales ca stil de viaţă pentru personalitatea lui retragerea şi evadarea.
Alţii cu acest fel de antecedente s-au îndreptat în altă direcţie. S-ar putea
să fie adulţi pe care îi cunoaştem noi şi care vor cu tot dinadinsul să iasă
în evidenţă şi să fie apreciaţi. Ei nu-şi găsesc odihna până când nu devin
preşedinţi, directori, cei mai mari, cei mai buni sau cei mai bogaţi. Ei
trebuie să câştige şi încă în mod decisiv.
Recent l-am vizitat pe medicul meu care este specialist în migrene. El
mi-a împărtăşit nemulţumirea lui în legătură cu faptul că nu se cunosc
cauzele celor mai multe dintre migrene. Ceea ce i-a captat interesul,
totuşi, a fost faptul că majoritatea copleşitoare a pacienţilor pe care îi
tratează el sunt oameni cu realizări mari, bărbaţi şi femei care trebuie să
câştige totdeauna. În timpul consultaţiilor, el a descoperit că marea
majoritate a acestor pacienţi au avut relaţii deficitare cu taţii lor în
domeniul aprecierilor. Un bărbat trecut de şaizeci de ani, enorm de bogat
şi investit cu o putere incredibilă, a recunoscut că el încă mai încerca să-l
mulţumească pe tatăl copilăriei sale. Se pare că tensiunea n-a dispărut
niciodată. Rezultatul: o viaţă marcată de migrene, ulcere şi boli de inimă.
Mă gândesc la aceste două reacţii clasice – evadarea şi afirmarea
excesivă – când îmi iau rămas bun de la tânărul care a venit să mă vadă.
Înainte de a programa o nouă întâlnire la biroul meu, tânărul a plecat în
concediu la bătrânul său tată. Cei doi au purtat discuţii lungi, şi fiul i-a
împărtăşit tatălui câteva dintre sentimentele sale refulate.
Tatăl se înfioară oarecum şocat. Niciodată nu i-a trecut prin minte, a
răspuns el, că fiul său simţea în felul acesta. Oare n-a sesizat fiul ce
mândru era tatăl de băiatul său? Cum este posibil ca ei să se fi înţeles atât
de greşit unul pe altul? Orele trec, şi tatăl relatează un episod după altul
în care el a simţit o puternică apreciere şi mândrie pentru fiul său.
Dar aceasta este o parte majoră a problemei. Deşi s-a simţit mândru de
fiul său, omul acesta nu a exprimat niciodată acest lucru. Acum, mândria
lui se revarsă în cuvinte... la cincisprezece ani după ce personalitatea
fiului a fost ferm modelată. Cum poate un tată să se scuze pentru că şi-a
150 Un tată eficace
înşelat fiul într-un mod ireversibil? Cei doi plâng încercând să recupereze
timpul pierdut. Tatăl recunoaşte că i-a fost teamă că prea multă apreciere
ar fi scăzut voinţa băiatului de a merge înainte. Din fericire, el îşi dă
seama acum că a împins lucrurile până la o extremă periculoasă.
Tânărul care vine să mă vadă după concediu este o persoană pe cale
de vindecare. El a auzit un fel de „ai lucrat bine” pământesc şi, deşi vor
mai trece ani până când se va putea elibera de deprinderea de a se privi
pe sine însuşi dintr-o perspectivă negativă, totuşi a intervenit o schimbare
importantă. El poate cel puţin să tragă o cortină peste trecut şi să se
concentreze asupra autoaprecierii în prezent şi viitor.
Cele descrise mai sus nu reprezintă ceva deosebit. Singura parte unică
a acestei experienţe este că a intervenit un anumit grad de vindecare şi
progres. Mulţi fii şi fiice nu ajung niciodată să audă de la taţii lor ce a
auzit în cele din urmă prietenul meu. Merită să observăm, de asemenea,
că în majoritatea cazurilor, dacă aprecierea nu a fost transmisă în mod
satisfăcător în copilărie, nici chiar cele mai entuziaste schimbări de
atitudine ale unui părinte nu mai pot satisface mai târziu întreaga
necesitate a copilului. Unele lucruri neglijate în copilărie nu mai pot fi
niciodată recuperate în întregime. În cazul acestui om a intervenit o
excepţie neobişnuită.
Eu sunt convins că o mare parte din personalitatea noastră se bazează
pe o înlănţuire de relaţii semnificative care ne urmăresc toată viaţa.
Primele relaţii semnificative, desigur, sunt cele cu părinţii noştri.
Următoarele includ fraţii şi surorile. Anumite prietenii şi relaţiile cu
autorităţile – cu profesorii, de exemplu – formează al treilea grup. Al
patrulea nivel care apare la maturitate este cel cu tovarăşul sau tovarăşa
de viaţă. Toate aceste relaţii trebuie să fie pe deplin armonioase şi
sănătoase. Armonia include probabil apreciere, rezolvarea paşnică a
conflictelor, precum şi dăruirea şi acumularea unui mănunchi important
de informaţii şi experienţe.
Cele mai multe dintre luptele noastre interioare îşi au rădăcina în una
sau mai multe relaţii nearmonioase – cea cu părinţii noştri fiind cea mai
importantă. Acestea trebuie să fie aduse la o rezolvare paşnică. Dacă nu,
va exista totdeauna un fel de „monstru” al nehotărârii în spiritul nostru
interior, care îşi va croi cale spre conştiinţa noastră în anii următori.
Această nevoie de apreciere şi armonie continuă chiar şi după ce au
murit părinţii noştri. Dacă cineva nu este sigur cu privire la sentimentele
părinţilor faţă de el, ar putea să continue în mintea lui toată viaţa să
încerce să le câştige aprecierea. Ar putea, pe de altă parte, ca brusc să
 Te rog, arată-mi că ții la mine 151
înceteze să mai încerce acest lucru, să-l îngroape adânc în misterioasele
adâncimi ale spiritului său interior şi apoi să se întrebe de ce simte un
puternic resentiment faţă de toţi cei care în subconştient îi aduc aminte de
vechiul său stil de viaţă şi de autoritate: un şef, un pastor, un profesor sau
chiar un soţ, de exemplu. S-ar putea chiar să-şi reverse ura pe care o
simte pentru părinţii săi morţi asupra unor persoane care există în
prezent. Acest lucru nu este ceva neobişnuit. Fiecare dintre noi care la un
moment dat îndeplineşte o funcţie ce-l investeşte cu autoritate în mica
noastră societate se poate izbi de resentimente sau rezistenţă din partea
cuiva care vede de fapt în noi un comportament asemănător cu acela al
unei mame sau al unui tată faţă de care persoana respectivă a acumulat
ură sau ostilitate.
Acestea sunt posibilităţile pe care un tată eficace trebuie să le aibă în
vedere atunci când se străduieşte să menţină echilibrul dintre aprobare şi
critică, atunci când este vorba de copiii săi. Această problemă este atât de
delicată, încât tatăl trebuie să se resensibilizeze faţă de ea în fiecare zi
prin rugăciune. Aprobarea şi critica trebuie să fie deliberate şi bine
gândite.
Impresia mea este că, în general, un tată doreşte să-şi exprime
aprobarea şi mândria faţă de copiii săi. Dar problema pare a fi aceea că îi
vine greu să exprime ceea ce simte. Poate că se teme să nu fie prea
elogios sau poate se străduieşte să-şi exprime satisfacţia, dar foloseşte
cuvinte care nu-i spun prea mult copilului. Treptat, el cade în mod
inconştient în capcana de a crede că sentimentele sale sunt cunoscute
copiilor, şi aceasta este o greşeală gravă. El nu trebuie să facă
presupuneri.
Există diferite modalităţi prin care un tată îşi poate exprima aprobarea
faţă de copiii săi. Prima modalitate am putea s-o numim simplu afirmare
verbală a valorii. Afirmarea valorii altora este actul prin care exprimăm
cât de valoroşi considerăm noi că sunt ei ca persoane. Noi afirmăm
valoarea oamenilor ţinând cont de ceea ce sunt ei; îi apreciem pe oameni
după faptele lor. Ambele sunt foarte necesare.
Afirmarea valorii pare a fi transmisă cu uşurinţă de la mamă la copil.
De obicei, un copil este sigur de părerea mamei sale despre el. Dacă ea
nu-i înşală în mod deliberat încrederea, copilului îi va veni uşor să
presupună că are dragostea mamei sale şi acceptarea ei în mod automat.
În ultimă instanţă, gândeşte el în subconştient, ea m-a purtat în corpul ei,
m-a născut şi acum are grijă de mine. Ea trebuie să aibă gânduri pozitive
cu privire la valoarea mea.
152 Un tată eficace
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu tata, gândeşte copilul. Cine ştie într-a-
devăr ce simte tata? Atât cât poate înţelege un copil, tata nu este legat
într-adevăr de familie – cel puţin nu în măsura în care e mama. Tata vine
şi pleacă, are responsabilităţi în alte părţi ale acestei lumi mari. Copilul se
întreabă ce simte de fapt tatăl pentru familie. Evident, aprobarea tatălui
trebuie să fie câştigată. Ea nu poate fi presupusă. Atenţia lui trebuie să fie
captată.
Tatăl le răspunde copiilor şi le afirmă valoarea prin tot felul de
modalităţi. Semnale intime, aşa cum sunt un semn cu ochiul, anumite
gesturi, o bătaie pe umăr, multe îmbrăţişări şi sărutări, din când în când
un cuvânt deosebit: toate acestea fac parte dintr-un vocabular special de
afirmare a valorii. Copiii învaţă repede acest limbaj; ei ştiu ce simte tata;
le este limpede când tata este mulţumit şi când nu este. Odată ce sistemul
de comunicare a fost stabilit şi ei ştiu că tata este receptiv la manifestările
lor ca persoane, vor face totul să le fie în mod continuu afirmată valoarea
în felul acesta.
Imaginaţi-vă apoi sentimentul de frustare al unui copil atunci când
descoperă că tatăl său nu foloseşte limbajul de afirmare a valorii sau că
acest limbaj este inconsecvent şi neclar. Situaţia devine şi mai rea atunci
când limbajul folosit de tată este încărcat de sarcasm, ridiculizare şi
dezgust. Dezastru!
În calitate de taţi, noi trebuie să ştim nu numai cum să afirmăm
valoarea copiilor noştri, ci şi când şi cu ce scop. Unii taţi, de exemplu, o
fac numai în legătură cu lucruri care sunt importante pentru ei personal:
realizările sportive sunt în mod evident un bun exemplu. Se întâmplă
adeseori ca atât fiii, cât şi fiicele să-şi dea seama că singurele lucruri care
sunt de valoare în ochii tatălui lor sunt legate de victoria lor pe terenul de
sport. Există multe exemple de taţi care au făcut greşeala de a le da de
înţeles în mod clar fiilor lor că nu pot fi apreciaţi în mod satisfăcător
decât ca sportivi. De câte ori nu a îmbrăcat un băiat echipamentul sportiv
şi a ieşit pe teren, dar, nefiind capabil să câştige, el a înţeles că eşecul său
nu se rezumă numai la echipa sportivă, ci îi afectează şi relaţiile cu tatăl
său. Dacă tatăl este suficient de insensibil, acesta poate fi un moment
dezastruos pentru relaţiile dintre ei, fiindcă băiatul fie că se va scufunda
în complexe de inferioritate, fie că va sfârşi prin a nu-i mai păsa de ceea
ce gândeşte tatăl său. Domeniul de apreciere a fost prea îngust. Sportul
nu este suficient.
Să ne gândim la un fiu sau o fiică care ar trebui să fie apreciaţi pentru
lucruri pe care le pot face foarte bine, chiar dacă ele nu se potrivesc cu
 Te rog, arată-mi că ții la mine 153
interesele sau speranţele tatălui. Este vorba de băiatul care are înclinaţii
artistice, dar nu poate trage o pasă de patruzeci de metri; de fata care
dovedeşte aptitudini excelente într-un laborator şcolar de cercetări, dar nu
este o bună jucătoare de hochei. Este posibil ca, dacă ei vor simţi că pot
avea aprecierea tatălui numai în alte domenii de preocupări, să renunţe la
acela pentru care au aptitudini şi să abordeze domeniul care le va aduce
aprecierea tatălui. Tragedie!
Această problemă lansează un apel la sensibilitate. Ce doreşte copilul
meu să facă? Ce poate face el cel mai bine? Şi unde are el nevoie de
apreciere? Ce calităţi ale caracterului şi personalităţii sale văd eu că au
nevoie să fie scoase în evidenţă şi lăudate, în aşa fel încât copiii mei să
ştie că eu le consider importante? Aceste întrebări necesită un răspuns
bine gândit.
Pe lista modalităţilor de afirmare a valorii se află şi afirmaţia simplă
„te iubesc”. De-a lungul anilor, eu am stabilit un fel de tradiţie cu Mark şi
Kristen. De obicei, ultimele noastre cuvinte înainte de culcare sunt „te
iubesc”. Am învăţat aceste cuvinte la o vârstă fragedă şi niciunul dintre
noi nu se ruşinează să le folosească.
Trebuie să mai amintesc, totuşi, că afirmarea valorii şi aprecierea
trebuie să fie sincere şi autentice. Aprecierea persoanei unui copil trebuie
să fie automată, fiindcă el este fiul sau fiica tatălui său. Dar aprecierea
realizărilor unui copil trebuie să fie câştigată în mod cinstit, astfel încât
aprobarea care rezultă de aici să nu pară falsă sau ipocrită. Este nevoie de
un echilibru sensibil.
O fiică îi mărturiseşte tatălui ei că este îngrijorată fiindcă nu ştie dacă
va câştiga la alegerile din şcoală o anumită poziţie. „Tăticule, vreau
foarte mult această funcţie”, spune ea. Printre temerile ei se numără şi
aceea că tatăl sau mama ei o vor dezamăgi spunându-i că nu este destul
de bună. Ea are nevoie să-l audă pe tatăl ei spunând: „Dragă, cel mai
important lucru pentru mine este alegerea ta. Ceea ce contează pentru
mine este ca tu să-ţi reprezinţi cu cinste propriile standarde de
perfecţiune. Nu voi fi niciodată dezamăgit de înfrângerile tale dacă ştiu
că ai făcut tot ce ai putut. Voi fi alături de tine indiferent care va fi
rezultatul”.
Afirmarea autentică a valorii e importantă nu numai pentru
sentimentul momentan de siguranţă pe care îl dă, ci ea deschide calea
pentru relaţii viitoare sănătoase. O fiică va face cu tatăl ei primele
încercări de a trece peste bariera sexului şi de a se face plăcută bărbaţilor.
De la el trebuie ea să afle dacă este atrăgătoare, dacă conversaţia ei este
154 Un tată eficace
interesantă şi dacă creativitatea ei are valoare. Dacă tatăl ei îi va lăuda
atributele mintale şi spirituale la o vârstă fragedă, ea va învăţa să nu se
bazeze numai pe calităţi superficiale, aşa cum este atracţia sexuală,
pentru a-i atrage pe bărbaţi atunci când va fi mare. Afirmarea valorii ei,
formulată de tatăl ei în doze potrivite, o va convinge că ea este
importantă ca persoană, nu ca obiect sexual.
Dacă tatăl este perceptiv, el va începe devreme, în primii ani de viaţă
ai fiicei sale, să-i spună ce mulţumit este el de ea. El o va îndemna să
copieze trăsăturile admirabile ale mamei ei. Prin afirmarea valorii şi
apreciere, el va scoate la lumină în mod constant aptitudinile ei aflate în
plin progres. El va sublinia realizările altor femei care fac lucruri mari în
lume şi o va încuraja să-şi aducă propriile contribuţii de valoare. Fiindcă
în acest fel învaţă să-l mulţumească, ea va fi capabilă să se descurce
printre bărbaţi atunci când va creşte mare. Relaţiile ei cu bărbaţii când va
fi adultă vor fi de calitate foarte bună dacă au fost impulsionate de o
educaţie potrivită din partea tatălui.
Există situaţii speciale în viaţă când afirmarea valorii unui copil este şi
mai importantă. Un copil cu un surplus de greutate are nevoie să fie
apreciat şi în acelaşi timp ajutat să-şi reducă greutatea. Copiii care trebuie
să poarte aparate dentare corectoare sau ochelari ar putea avea nevoie de
un surplus compensator de afirmare a valorii lor. S-ar putea ca ei să audă
exact opusul de la colegii lor de aceeaşi vârstă care sunt mai cruzi.
Stângăcia care însoţeşte uneori instalarea pubertăţii poate fi eliminată
prin afirmarea valorii tânărului. Să nu uităm momentele catastrofale când
o fiică este dezamăgită după o întâlnire cu un băiat sau un fiu nu este
acceptat într-un grup din care doreşte mult să facă parte. Acestea sunt
momente când un tată eficace se apucă de treabă şi reafirmă valoarea
copiilor săi. Părerea lui contează, şi el trebuie să şi-o facă cunoscută.
În timp ce afirmarea valorii se concentrează asupra a ceea ce este
copilul, aprecierea pune în lumină ceea ce a făcut copilul.
Kristen se distrează grozav venind la biroul meu şi făcând pe
secretara. Uneori am sentimentul că ea crede că bătrânul ei tată nu se
poate descurca fără ajutorul ei. Dacă las biroul pe mâna ei timp de o
jumătate de oră, pot fi aproape sigur că ea va rearanja ceva, va face
curăţenie sau va încheia ceva început de mine.
Într-o zi, după ce mi-a făcut ordine pe birou, am introdus o coală de
hârtie în maşina de scris şi i-am scris o scrisoare de mulţumire pe care am
pus-o la poştă. Am fost răsplătit pe deplin a doua zi când am văzut-o
citind scrisoarea.
 Te rog, arată-mi că ții la mine 155
Copiii trebuie să fie apreciaţi pentru contribuţia pe care o aduc ei în
viaţa noastră. Prin aceste expresii de apreciere, încep să-şi dea seama că
ei nu sunt în familie doar pentru a trăi pe spinarea părinţilor, ci că ei au
de adus contribuţii valoroase la bunăstarea familiei. Ei sunt o parte vitală
a vieţii noastre de familie, şi noi trebuie să le spunem acest lucru.
Este relativ uşor să dăm impresia că o familie este formată din două
clase de oameni: prima clasă – cea a părinţilor, a doua clasă – cea a
copiilor. Familia nu este o societate cu două nivele; ea este un cerc de
oameni dependenţi unii de alţii. Dacă prima mentalitate predomină,
atunci copiii sunt suficient de mari pentru a coborî din vârful încărcăturii
şi pentru a porni pe propria lor cale. Dacă copiii gândesc aşa, cauza este
eşecul părinţilor de a-şi convinge copiii că toţi trebuie să tragă căruţa.
Fără aceasta nu există niciun progres!
Probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care americanilor
le place să urmărească la televizor serialul cu familia Walton. Ceva ne
încălzeşte parcă în felul cum fiecare persoană joacă un rol în vieţile
celorlalţi. Părinţii nu se pot descurca fără copii, iar copiii evident n-o pot
scoate la capăt fără părinţi. Nu aşa se petrec lucrurile în cele mai multe
familii astăzi. Prea adesea, copiilor li se dă impresia că ei nu sunt absolut
necesari familiei.
De aceea, este important ca membrii familiei să-şi exprime mereu
recunoştinţa unii faţă de alţii. Prin acest act al aprecierii reciproce, noi
spunem de fapt: „Tu eşti foarte important, şi ar fi foarte greu să ne
descurcăm fără tine”.
Acum câţiva ani, noi am instituit o „seară a aprecierii” în familia
noastră. La sfârşitul anului şcolar sărbătorim evenimentul mergând
împreună la unul dintre cele mai bune restaurante. Copiii sunt consideraţi
musafirii noştri; este o cină festivă în cinstea lor. Mici bileţele de
mulţumire, daruri cu diferite ocazii, prăjituri decorate special pot fi
modalităţi de a spune: „Ai făcut o treabă bună, şi noi Îi mulţumim
Domnului pentru tine”.
Copilul apreciat este un copil bine adaptat, fericit cu locul pe care îl
ocupă în familie. El îşi dă seama că este într-adevăr important.
Expresia fizică a aprecierii noastre este de mare importanţă. Dar
această asigurare nu trebuie să fie exprimată numai în cuvinte.
Afecţiunea, comunicarea neverbală a apropierii, atingerea şi
mângâierea sunt experienţe dintre cele mai importante pe care le
împărtăşim unii cu alţii.
O femeie tânără a venit să discute cu mine despre o problemă de
156 Un tată eficace
căsnicie. În timp ce ea îmi relata detalii, eu ascultam confesiunea tragică
a neloialităţii unei soţii şi a permanenţei ei promiscuităţi. Mai târziu am
săpat tot mai adânc în anii care trecuseră, pentru a descoperi rădăcinile
unei manifestări comportamentale sexuale care devenise un viciu la fel ca
alcoolismul. Am ajuns în cele din urmă la amintirile ei despre tatăl ei.
„Tu şi tatăl tău aţi avut relaţii apropiate?” am întrebat-o eu.
„Nu-mi pot aminti ca tatăl meu să mă atins vreodată”, a răspuns ea.
„De fapt, nu-mi pot aminti să fi fost atinsă cu afecţiune de vreun bărbat
înainte de adolescenţă, când am început să umblu cu băieţi”. Cred că am
ajuns la cauza de bază a problemei ei actuale.
Copiii au nevoie de acel fel de apreciere care se transmite fizic, prin
atingere. Femeia care venise să discute cu mine în ziua aceea nu avusese
parte de aşa ceva. Este incredibil că unii bărbaţi trebuie să fie provocaţi
ca să facă acest lucru, dar este evident că sunt mulţi în această categorie.
Nevoia de afecţiune fizică începe la naştere. Unii sugerează chiar că
afecţiunea ar putea fi o prelungire a experienţei prenatale, a siguranţei pe
care o simte fătul învăluit în căldura pântecului matern. Noi avem nevoie
să ni se reamintească acea experienţă totală din pântec şi ne întâlnim
oarecum cu ea de fiecare dată când ajungem în contact fizic unul cu altul.
În primii ani de viaţă, atingerea înseamnă protecţie, siguranţă şi
vindecare. Pentru multă vreme, nimic nu va egala importanţa apropierii
fizice de mamă sau de tată.
Putem vedea incredibila nevoie de atingere atunci când un copil cade
pe scări sau se sperie de un tunet. Înspăimântat, el aleargă direct la
picioarele mamei sau ale tatălui, căutând mângâiere şi protecţie.
Când copilul creşte, se extinde şi semnificaţia atingerii pentru copil.
Ea tinde să se micşoreze ca simbol al protecţiei şi devine mai importantă
ca simbol al acceptării. Atingerea spune ceva despre faptul că cel atins
este deosebit pentru tine: „Te invit într-un cerc intim al vieţii mele”.
Această atingere trebuie să aibă loc undeva şi, dacă ea nu poate fi găsită
în cămin, va fi căutată la alte surse, probabil mai puţin sănătoase.
Iarăşi, pare axiomatică afirmaţia că mamele oferă copiilor multă
afecţiune. Rareori poţi găsi o femeie căreia îi vine greu să le ofere
copiilor îmbrăţişările de care au nevoie. Ordinea vieţii i-a aşezat pe
mamă şi copil împreună, prin experienţa naşterii. În mod normal, această
intimitate continuă, adoptând forme potrivite pentru fiecare fază de
maturizare.
Dar cu un tată problema se pune altfel. Dacă el nu a aflat ce
importanţă are afecţiunea lui pentru copii, el ar putea avea tendinţa de
 Te rog, arată-mi că ții la mine 157
a-şi investi afecţiunea cu implicaţii sexuale. Dacă el ignoră nevoile
copiilor săi, el îşi revarsă afecţiunea numai asupra soţiei sale şi aceasta pe
baze sexuale. El consideră că nu este demn de un bărbat să-şi arate
afecţiunea faţă de fiul său; el nu simte că ar fi potrivit să-şi arate
afecţiunea faţă de fiica sa.
Dar un tată eficace nu se teme de expresia fizică a dragostei sale. El
foloseşte gesturi de afecţiune pentru a transmite mesajul acceptării şi al
dragostei. El nu încetează niciodată să facă acest lucru.
Am descoperit, de exemplu, că fiului meu îi place să i se ciufulească
părul şi să i se frece urechile. Când era mic, am descoperit că puteam să-l
fac să stea ca o statuie în timpul serviciilor divine la biserică, plimbându-mi
pur şi simplu degetele prin părul lui. Nu vreau să spun că s-a ales cu mare
lucru din serviciul respectiv, dar cu siguranţă a aflat că un serviciu divin
poate fi un timp de căldură şi apropiere de tatăl său. Aceasta poate fi o
pregătire pentru saltul pe care trebuie să-l facă pentru a stabili nişte relaţii
de căldură cu Tatăl său ceresc.
Fiicei mele, pe de altă parte, îi place să fie scărpinată pe spate. Sunt de
neuitat acele seri când eu o culcam şi mă aşezam pe marginea patului ei,
frecându-i spatele minuscul. Un tată care crede că un program de la
televizor este mai important decât timpul de culcare al unui copil va
pierde unele dintre cele mai minunate momente ale vieţii. El va pierde
bucuria de a-i fi luată faţa în mâinile micuţe ale fiicei lui, de a-i fi frecată
barba crescută peste zi, de a-i fi studiate ridurile de pe frunte şi de a-i fi
sărutat vârful nasului.
Mulţi taţi se retrag în mod inconştient, îndepărtându-se de fiicele lor
atunci când observă primele semne ale pubertăţii. Îmbrăţişările, şezutul în
poală, sărutările frecvente pot să dispară dacă tatăl se îngrijorează cu
privire la efectul acestora asupra fiicei lui, pentru simplul motiv că trupul
ei se maturizează. El nu-şi dă seama că acesta este momentul când ea are
cea mai mare nevoie de el.
Cercetările demonstrează că fetele care încep o viaţă sexuală de
promiscuitate la o vârstă fragedă aproape totdeauna provin din familii în
care taţii au fost neafectuoşi şi nu au satisfăcut nevoia tinerelor lor fiice
de a fi atinse şi de a li se afirma valoarea prin contact fizic. Acest fapt
mi-a stârnit interesul pentru relaţiile tată-fiică în viaţa acelei tinere femei
care mi-a cerut sfatul în problema infidelităţii ei. Care este rădăcina
actualei ei slăbiciuni morale? De ce nu este ea capabilă să se înfrâneze
sexual? Ce a determinat lipsa de satisfacţie sexuală care o trădează
astăzi?
158 Un tată eficace
Conversaţia mea cu ea trebuie să înceapă undeva în acest domeniu, şi
astfel noi reconstituim experienţe de demult, când tatăl ei n-a acţionat aşa
cum trebuia. Daţi-mi voie să accentuez că nu am intenţia de a o absolvi
pe această femeie de răspunderea pentru păcatul ei. Dimpotrivă, caut s-o
ajut să înţeleagă anumiţi factori care i-au creat predispoziţia de a cădea
atât de uşor în păcatul sexual. Iată-mă deci explorând o situaţie care este
atât teologică, cât şi psihologică. Ca oricare dintre noi, ea nu a păcătuit
singură. O relaţie părinte-copil incompletă a mărit şansele ca ea să cadă
în acest păcat. Roadele se culeg acum, după zece sau cincisprezece ani.
Procesul de vindecare a acestei femei va fi lent şi dureros. Va fi
neplăcut să înfrunte situaţia şi să recunoască faptul că a decăzut. Apoi va
avea de luptat cu anumite deprinderi şi necesităţi şi va trebuie să le
înlocuiască cu altele mult mai sănătoase. Va fi şi o luptă spirituală pentru
a obţine iertarea lui Dumnezeu şi reabilitarea. Şi va avea totdeauna în
minte amintirile de neşters pe care păcatul le lasă atât de des.
Mă întristez adânc în timp ce o ajut să-şi adune cioburile vieţii. Acest
proces cere mult timp şi este nevoie de multe întâlniri în biroul
pastorului. De ce trebuie unii dintre noi să-şi petreacă viaţa rezolvând
problemele pe căi întortocheate, numai fiindcă au fost ignorate la vremea
potrivită căile normale şi sănătoase? Această femeie luptă în prezent
pentru un stil de viaţă normal, întâmpinând obstacole aproape de
neînvins. Probabil că această luptă n-ar fi existat niciodată dacă ea ar fi
avut parte de acel gen de relaţii cu tatăl ei pe care îl merita când era copil.
În calitate de taţi, este foarte uşor să justificăm de ce unii dintre noi
fac aceeaşi greşeală ca şi tatăl acestei femei. Îi aud pe unii taţi zicând:
„Cred că nu sunt genul afectuos. Părinţii mei erau de la ţară şi nu şi-au
exprimat niciodată în mod deschis afecţiunea, aşa că nici eu n-am făcut
aceste lucru”. Cum putem să-i convingem pe bărbaţii cu astfel de
antecedente că trăim într-o epocă când sentimentele pot şi trebuie să fie
transmise prin atingere afectuoasă? Cum putem să-i convingem că o
paternitate contemporană eficace necesită o ruptură cu trecutul? În
prezent este posibil ceva cu totul diferit.
Ce uşor este să ignorăm nevoia de afecţiune a copilului nostru!
Grăbiţi, respingem mâna pe care ei ne-o întind când trecem pe lângă ei.
Ne simţim deranjaţi atunci când ne întrerup deodată concentrarea, cerând
o îmbrăţişare. Un tată pe care îl cunosc a fost întrerupt de mai multe ori
în timp ce citea ziarul. Era gata să explodeze când o alternativă mai
plăcută i-a trecut prin minte. El a aşezat ziarul pe podea şi l-a luat pe
băieţel în braţe. Tranzacţia de afecţiune a durat cam treizeci de secunde.
 Te rog, arată-mi că ții la mine 159
Apoi, satisfăcut, copilul s-a strecurat din braţele tatălui său şi s-a întors la
jocul lui. Au urmat douăzeci de minute de lectură neîntreruptă a ziarului.
„Copilul doar mă punea la încercare”, povestea prietenul meu. „În mod
normal aş fi pierdut în total vreo cinci minute rezistând întreruperilor lui,
dar nu mi-au trebuit decât treizeci de secunde ca să-l asigur că îl iubesc şi
că vreau să exprim acest lucru. De ce nu mi-am dat seama de acest lucru
mai des?” Da, de ce?
Afecţiunea nu se rezumă numai la îmbrăţişări şi sărutări. Pe măsură ce
copilul creşte, nevoia lui de afecţiune nu încetează, dar el preferă o altă
modalitate de exprimare a ei. Un tată mi-a spus că fiul lui a trecut printr-o
perioadă când nu mai voia ca tatăl lui să-l sărute la culcare. Tatăl a
meditat la această dorinţă a fiului şi mai târziu i-a spus: „M-am gândit
mult la faptul că tu nu mai vrei ca eu să te sărut la culcare. Sunt dispus să
fac aşa cum vrei tu, dar am nevoie de o acţiune de substituire. Sărutându-te
la culcare voiam să-ţi spun că te iubesc şi că între noi doi relaţiile sunt
formidabile. Dacă tu preferi să nu te mai sărut, ai accepta să te string pe
după umeri?” Băiatul n-a avut nimic de obiectat la aceasta. Începând de
atunci, tatăl a respectat dorinţa băiatului. Nu l-a mai sărutat la culcare,
dar totdeauna îl strîngea pe după umeri. Tatăl n-a înţeles niciodată pe
deplin importanţa acestui gest, până când într-o seară s-a pregătit să
părăsească camera fără să fi făcut gestul obişnuit de afecţiune.
„Ce s-a întâmplat, tată?” a strigat fiul după el.
„De ce întrebi?” a vrut tatăl să ştie.
„Ştii, nu m-ai strâns pe după umeri aşa cum faci totdeauna”.
„Ai dreptate, fiule. Mi-a scăpat”, a spus tatăl. El s-a întors şi a
îndeplinit micul ritual de afecţiune pe care amândoi îl acceptaseră ca o
expresie importantă a dragostei în acea fază din viaţa băiatului. Tatăl a
învăţat o lecţie valoroasă. Ceea ce reprezenta pentru el un lucru relativ
neimportant devenise o problemă foarte importantă pentru fiul său. Ce se
întâmpla dacă o dată nu făcea gestul respectiv? De fapt ce s-ar fi
întâmplat dacă tatăl ar fi interpretat greşit de la început dorinţa băiatului
de a nu fi sărutat şi ar fi uitat complet de afecţiune? Dacă ar fi ascultat de
sentimentele superficiale ale fiului în legătură cu sărutatul, el n-ar fi auzit
afirmaţia negrăită a inimii unui băiat: „Tată, eu am nevoie de afecţiunea
ta la fel de mult ca totdeauna, dar în această perioadă de creştere te rog să
mi-o transmiţi în alt mod”. Un tată înţelept; un fiu satisfăcut.
Dacă formele de exprimare a afecţiunii se schimbă, acelaşi lucru se
întâmplă şi cu momentele cele mai potrivite pentru aceasta. De ce se simt
mulţi copii stânjeniţi atunci când părinţii lor îşi etalează afecţiunea în
160 Un tată eficace
public? Fiindcă mândria şi vârsta le spun că sunt prea mari pentru a avea
nevoie de o astfel de afecţiune. Dar de fapt ei au nevoie! Aşa că bătălia
dintre ceea ce este acceptabil şi ceea ce este necesar continuă. Taţii
eficace se pot sensibiliza în această direcţie şi îşi vor manifesta afecţiunea
când este necesară şi dorită. Copilul ar putea să nu fie suficient de mare
pentru a-şi învinge mândria, dar tatăl se presupune că este.
Mă gândesc la acest lucru când fiul meu vine de pe terenul de fotbal şi
vrea doar o strângere de mână ca semn de felicitare. Dar mă gândesc la el
şi o jumătate de oră mai târziu, când el este atât de obosit, încât se întinde
pe bancheta maşinii, îşi pune capul în poala mea şi adoarme. În timp ce
conduc maşina spre casă, mâna mea plină de afecţiune poate să-i
transmită toată dragostea, mândria şi aprecierea mea, fiindcă este locul şi
momentul potrivit. Cine altcineva trebuie să ştie că el are nevoie de
afecţiune şi că eu doresc cu disperare să i-o dăruiesc? Noi amândoi
putem aştepta până când nu ne mai văd colegii lui.
Biblia spune că Isus a trecut printr-o serie interminabilă de zile foarte
ocupate. Au fost întruniri, confruntări, ore de instruire a discipolilor. A
mers distanţe lungi pe jos, a luat hotărâri mari, a făcut vindecări măreţe.
Din perspectiva discipolilor, aceasta era o activitate majoră. Acest Isus
era o persoană importantă – mult prea importantă, desigur, pentru a
petrece prea mult timp cu copiii. Din punctul lor superficial de vedere,
predicarea Evangheliei era mai importantă decât copiii. Lăsaţi-i în pace,
şi ei vor creşte; atunci vor putea petrece un timp cu Domnul. Acesta a
fost punctul de vedere al discipolilor.
Dar Isus a văzut această problemă altfel. Într-o anumită ocazie, când
discipolii tocmai terminaseră de dezbătut problema referitoare la cine
dintre ei era cel mai mare, Isus a luat un copil şi l-a aşezat în mijlocul lor.
Înconjurându-l pe copil cu braţele, Isus a spus: „Cel care îl primeşte pe
acest copil mă primeşte pe Mine...” Noi nu cunoaştem numele acelui
copil şi nici familia lui. Tot ceea ce ştim este că Fiul lui Dumnezeu,
Prinţul Cerului, a spus că bebeluşii sunt incredibil de importanţi, în
primul rând fiindcă sunt fiinţe umane. Ei sunt importanţi fiindcă aceasta
este perioada din viaţă când se desfăşoară cea mai mare parte a
procesului de formare. Şi mai sunt importanţi fiindcă ei au nevoie şi
merită să fie trataţi ca cele mai importante fiinţe umane din lume.
Discipolilor le-a trebuit mult timp ca să înveţe acest lucru, şi la fel se
întâmplă şi cu unii taţi. Acesta este unul dintre motivele majore pentru
care Evanghelia este atât de des greşit înţeleasă.
Ce voia Isus să spună? În cuvânt şi în adevăr, El sugera un lucru care
 Te rog, arată-mi că ții la mine 161
era evident: că atmosfera în care crește copilul până la deplina maturitate
este marcată de afirmarea valorii lui – adică recunoaşterea a ceea ce este
copilul, de apreciere – adică recunoaşterea a ceea ce face copilul şi de
afecţiune – adică recunoaşterea căilor de a-i arăta copilului dragoste. Nu
există substituenţi pentru aceşti factori; nu poate fi nicio amânare în
aplicarea lor.
 Al şaselea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că sunt

conştient că trăiesc totdeauna pe muchia ineficacităţii şi că trebuie să mă
îndrept mereu spre Dumnezeu pentru a primi înţelepciune şi pricepere ca
să-mi îndeplinesc misiunea.

Capitolul 14

Momentul deziluziei – un tată ineficace

O foarte banală scenă de comedie prezintă un număr de pasageri

aşezaţi într-un avion care tocmai se ridică la altitudinea de zbor. La
difuzor se aude o voce calmă care aduce la cunoştinţa tuturor faptul că
avionul este complet automat; de fapt, nu are niciun pilot, niciun
observator, niciun fel de personal. Acest „miracol modern al ştiinţei” este
foarte sigur, fiindcă toate mecanismele sunt în aşa fel concepute, încât nu
se pot defecta. Pentru a-i asigura pe ascultători de acest lucru, vocea
înregistrată pe bandă a computerului continuă: „Nimic nu se poate
defecta.... defecta... defecta...”
Exact acest lucru îl simt mulţi taţi tineri în primii ani de viaţă ai
copiilor lor. Între doi şi cinci ani, aceşti copii par a fi mult prea inocenţi
pentru a devia de la modul de viaţă şi convingerile familiei. Dar trebuie
să recunoaştem că toţi tinerii şi adulţii ale căror vieţi au luat-o razna au
început prin a fi „drăgălaşi” şi „delicioşi”. Părea imposibil atunci ca ceva
să nu meargă cum trebuie. Dar, în fiecare an, în mii de cămine, ceva nu
merge cum trebuie. Momentul amar al răzvrătirii începe deodată să se
extindă la zile, săptămâni, luni – poate chiar o viaţă întreagă. Rămaşi în
urma catastrofei familiale sunt taţi şi mame care trăiesc cu gustul amar al
înfrângerii.
Fiecare mamă şi tată trece prin momente când simte o paralizie totală,
incapabil fiind să realizeze ceva care să semene cu un succes. Există oare
familii care nu au trecut prin crize în timpul cărora totul părea că se
dezintegrează? Copilul pe care un părinte crede că îl cunoaşte atât de
bine pare deodată să respingă tot ce este important şi drept. Atmosfera în
familie este plină de tensiune; supărarea, mânia şi răceala sunt la ordinea
zilei. „Unde am greşit?” se întreabă tatăl. „Şi ce să fac acum?”
Curând după ce am terminat de scris Un tată eficace, a fost ziua mea
 Momentul deziluziei – un tată ineficace 163
de naştere. Când această mare zi a sosit, Gail a programat o sărbătorire
deosebită. Din momentul când s-a sculat în dimineaţa aceea, a fost tot
timpul în mişcare, pregătind masa. Cu câteva zile înainte, îi spusesem că
aş prefera să petrecem seara aceea acasă împreună cu copiii. Deci nu vom
pleca nicăieri şi nici nu vom invita pe nimeni. Ea mi-a respectat dorinţa şi
a plănuit un meniu cu mâncărurile mele favorite. Când am ajuns acasă,
masa era pusă, luminările erau aprinse, cina sărbătorească era gata. Dar
copiii nu erau gata!
Primele semne ale furtunii au apărut când i-am chemat pe Mark şi
Kristen la masă şi ei nu au venit imediat. La televizor era un program
favorit al lor, iar ei erau atât de captivaţi de el, încât nu au luat în seamă
chemarea mea. A trebuit să-i chem de patru ori – de fiecare dată tot mai
ferm – pentru a-i determina să vină. Cu buna dispoziţie potrivită unui
sărbătorit, am trecut peste întârzierea lor şi mi-am înăbuşit convingerea
obişnuită că ascultarea cu întârziere este neascultare. M-am gândit că nu
era momentul potrivit pentru o confruntare.
Al doilea semn a apărut atunci când ei au intrat în sufragerie şi imediat
au început să se plângă de mâncarea pe care o vedeau pe masă. Kristen a
afirmat că nu-i e foame, Mark că lui nu-i place mâncarea. Cu un dezgust
nedisimulat, amândoi s-au aplecat asupra mesei, şi-au proptit coatele în
faţa lor ca semn al unei plictiseli copleşitoare şi au început să se certe pe
motiv că unul avea mai multă apă cu gheaţă în pahar decât celălalt. Eu
tăceam. Gail le-a reamintit că era ziua mea de naştere şi că noi am fi vrut
să fim fericiţi cu această ocazie. Această intervenţie a adus puţină pace,
suficient de lungă pentru a face rugăciunea de mulţumire.
Nimic nu a mers cum trebuie în timpul mesei. Atât de aprins
disputatul pahar cu apă a fost răsturnat; au fost lamentaţii cu privire la
porţia „prea mare” de garnitură (o lingură); conversaţia a fost impregnată
de flecăreală, proteste, ridiculizări şi sarcasm. Gail s-a simţit tot mai
rănită, văzând cum sărbătoarea atât de grijuliu pregătită de ea aluneca din
bucurie spre nefericire.
Le-am reamintit că eu am preferat să fiu cu copiii mei decât cu
prietenii, dar nici aceasta nu a avut vreun efect. De fapt nu a fost de vreun
ajutor nici faptul că le-am adus aminte de mai multe ori că aveam o
sărbătoare în familie. Nimic nu ajungea până la ei. Toate principiile mele
de tată eficace au fost inutile. Nu le-am putut schimba dispoziţia şi nici
nu am putut opri avântul lor. Ceva îmi spunea că este mai bine să-i trimit
în camerele lor, sugerându-le că nu erau o companie potrivită, dar am
continuat să cred că mai puteam salva ceea ce Gail se străduise atât de
164 Un tată eficace
mult să pregătească. Dar n-am putut!
Cred că dezastrul a atins punctul culminant atunci când copiii au
terminat de mâncat şi au sugerat că ar vrea să se întoarcă la televizor
până când noi, părinţii, vom termina de mâncat. „Chemaţi-ne când este
timpul pentru desert”, au spus ei. „Poate mai prindem ultima parte a
serialului”.
În mod normal nu le-aş fi permis să plece. În acest caz, însă, am fost
bucuros să văd că starea de spirit otrăvitoare dispare din cameră. După ce
au plecat, eu şi Gail stăteam privindu-ne fix, aproape şocaţi. Ce n-a fost
în ordine? De ce erau copiii noştri atât de egoişti, atât de insensibili, încât
nici măcar nu le-a păsat că era ziua tatălui lor? De ce n-am putut noi să
fim stăpâni pe situaţie? Cum am putut eu să scriu o carte intitulată Un
tată eficace, când mă simţeam atât de extrem de ineficace? Încotro se
îndreptau cei doi în viaţă, ne întrebam noi, dacă nu puteau fi mai
chibzuiţi decât fuseseră în seara aceasta? A fost cea mai nefericită
aniversare de care-mi pot aduce aminte.
Gail s-a ridicat să strângă masa. „Voi aduce prăjitura şi cadourile”, a
spus ea.
„O, nu!” m-am gândit eu. „Îngheţată şi cadouri după o reprezentaţie ca
aceasta?”
„Stai”, i-am spus eu. „Haide să strângem masa, să facem curăţenie în
bucătărie şi să ne aşezăm iarăşi şi să aşteptăm să vedem ce se întâmplă.
Nu am starea sufletească potrivită pentru festivităţi după ce copiii s-au
comportat în felul acesta. Aceasta poate fi o seară din care noi toţi putem
învăţa ceva”.
Am făcut aşa cum am sugerat eu, iar mai târziu ne-am dus în camera
de zi pentru a ne relaxa şi a discuta. Orele serii au trecut. Niciun cuvânt
de la copii. „Desigur”, am gândit eu, „ei vor veni aici la ora opt ca să
continuăm petrecerea”. Dar n-au venit. Poate la nouă? Ora nouă a venit şi
a trecut şi încă mai puteam auzi televizorul prezentând un program după
celălalt.
„Sper că nu ai de gând să laşi lucrurile în felul acesta, nu-i aşa?” m-a
întrebat Gail. Am recunoscut că nu aveam nicio idee despre ce trebuia
făcut. Un singur lucru era sigur, am remarcat eu. Nu mai putea fi vorba
de nicio petrecere în seara aceea. Copiii vor trebui să afle că egoismul lor
i-a întristat pe toţi. Această lecţie a lor îl va costa ceva pe tatăl lor.
La ora 21:30 i-am strigat pe copii să vină la culcare. Ei au venit. „Cum
rămâne cu petrecerea?” a întrebat unul din ei. „Nu-şi deschide tăticul
cadourile? Nu mâncăm prăjitură?”
 Momentul deziluziei – un tată ineficace 165
„Nu”, am replicat eu. „O petrecere are loc atunci când oamenii vor
să-şi arate dragostea unii altora. O petrecere are loc când toţi cei din casă
se străduiesc împreună să-i facă plăcere celui sărbătorit. Nu aşa s-au
petrecut lucrurile în această seară. Aşa că mama şi eu am hotărât că nu va
mai fi nicio petrecere. Poate o vom putea ţine în altă seară, când familia
va dovedi că este posibil să ne înţelegem unii cu alţii şi să ne stăpânim
sentimentele urâte”.
Copiii au fost şocaţi. Apoi au început protestele. În cele din urmă au
apărut lacrimile. Mai târziu, şedeam pe marginea patului lui Kristen şi ea
pronunţa printre suspine cuvinte care exprimau durerea şi remuşcarea.
„Tată, când va fi ziua mea, să anulăm petrecerea ca să pot simţi exact
ceea ce simţi tu în seara aceasta. Iartă-mă”.
În timp ce îi frecam spatele micuţ, aproape că simţeam răzvrătirea,
indispoziţia, sentimentele de egoism scurgându-se afară din ea. Când a
adormit, i-am putut vedea urmele lacrimilor pe obraji.
Câteva minute mai târziu vorbeam în linişte cu Mark, în timp ce el se
pregătea să adoarmă. Băieţii nu plâng atât de uşor; nici Mark nu este o
excepţie. El a tăcut mai multe minute în şir. „Fiule”, i-am spus eu, „sunt
dezamăgit de felul cum s-a terminat petrecerea noastră în seara aceasta,
desigur. Dar cu mult mai dezamăgitor mi se pare faptul că ţie într-adevăr
nu-ţi pasă. Am dreptate? Vrei să-mi spui că pentru tine nu are importanţă
faptul că aniversarea tatălui tău a fost stricată?”
Tăcere!
Apoi, încet, dureros, a venit şi răspunsul. „Tată, toată seara am stat
acolo jos dorind să-ţi spun ce rău îmi pare. Dar n-am putut găsi cuvintele
potrivite. Nu mă puteam hotărî s-o fac. Nu ştiu ce s-a întâmplat în seara
asta. La masă îmi tot ieşeau din gură cuvinte pline de răutate. Nu am
putut să mă stăpânesc. Îmi pare rău, tată!”
Câteva minute mai târziu era adormit. La marginea patului său, eu
meditam şi mă rugam...
Cum se poate Dumnezeule,
Ca la un moment dat
Să pot exprima cu atâta încredere
Principiile de geniu
Pentru creşterea copiilor
Ca să fiu un tată eficace,
Iar în alt moment
Să mă simt atât de neputincios
Încât să cred
166 Un tată eficace
Că nu am făcut nimic,
Că totul se rezumă la nimic?
După ce ai turnat
Comorile Cerului
În această viaţă a mea,
Te simţi şi Tu adeseori rănit în felul acesta?
Există momente divine ciudate
Când simţi şi Tu această inutilitate,
Această „neputinţă”
Când cei care poartă numele
Familiei Tale scapă de sub control
Şi-Ţi strică sărbătoarea?
Ai şi Tu vreodată acest sentiment
Care răneşte atât de adânc, în seara aceasta, sufletul meu?
Dacă da,
Şi mie îmi pare rău.
Am ieşit din camera lui şi am mers acolo unde şedea Gail.
Dezamăgirea şi frustarea serii ne-au lăsat pe amândoi epuizaţi. Am
discutat despre evenimentele serii. Ni i-am imaginat pe copiii noştri
crescând mari, intrând în adolescenţă, ajungând să aibă propriile lor
sentimente de identitate şi independenţă. Vor mai fi oare multe seri ca şi
aceasta? Nefericirea acestui timp de trei ore se va prelungi oare la zile,
luni sau poate chiar ani? Am avut un sentiment de înfrângere totală. Unii
ar putea replica că nu a fost decât o singură seară. Dar oare există vreun
părinte care să nu ia în colimator un singur eveniment şi, pierzând
perspectiva, să nu simtă că acesta este tipic pentru întregul proces al vieţii
de familie?
Ca pastor, eu petrec multe ore cu părinţii unor adolescenţi care trăiesc
într-o continuă răzvrătire. Dacă le-aş spune povestea zilei mele de naştere
ruinate, ei ar zâmbi cu indulgenţă şi ar murmura o variantă a zicalei:
„Încă n-ai văzut nimic!” Ei ar insista că ştiu nesfârşite lanţuri de
asemenea povestiri bizare, care ar putea prin contrast s-o facă pe a mea să
pară lipsită de importanţă. Numiţi-i pe aceştia părinţi înfrânţi.
Unii părinţi înfrânţi sunt nefericiţi, deziluzionaţi, şi s-ar putea să se
numere printre cei 75 la sută dintre cetăţenii care au scris recent la unul
din ziarele noastre că educarea copiilor a fost o experienţă nefericită şi
că, dacă ar trebui să ia viaţa de la început, nu ar mai repeta greşeala de a
avea o familie. Această amărăciune îi face să socotească câţi bani au
investit în educaţia copiilor, câtă energie au consumat cu proiecte şi
 Momentul deziluziei – un tată ineficace 167
activităţi şi numesc toate acestea risipă. Părinţii deziluzionaţi le surâd
afectat tinerilor adulţi care au copii mici şi le aruncă comentarii cum ar fi:
„Bucuraţi-vă de ei până sunt mici. Vă vor zdrobi ei mai târziu”.
O a doua categorie de părinţi înfrânţi sunt aceia care nu sunt nefericiţi,
ci pur şi simplu trişti şi tulburaţi. Ei petrec multe ore reflectând în tăcere,
căutând să descopere unde au greşit. Ei îşi amintesc zilele bune, zilele
când copiii erau mici, faza de drăgălăşenie când nimic rău nu putea să se
întâmple, primii ani când totul li se părea posibil. Acum, întreabă ei, ce
s-a întâmplat cu visele noastre? Am fost noi prea severi? Am fost prea
îngăduitori?” Ce serii de evenimente, ce hotărâre, ce influenţe au făcut ca
ceea ce părea o familie minunată să devieze în mod dezastruos? La fel ca
în reluările instantanee de la programele sportive de la televiziune, şi ei
recapitulează trecutul, întrebând-se cum de s-a năruit totul. Şi de fiecare
dată ei mor câte puţin, văzând prăpastia lărgindu-se între convingerile lor
şi comportarea copiilor lor.
Un alt grup de părinţi înfrânţi sunt sfidători. Ei insistă asupra faptului
că nu au făcut nimic rău. Dacă îi asculţi apărându-şi metodele şi motivele
– „Noi am dat copiilor noştri tot ce am avut mai bun de oferit” – îţi dai
seama că asprimea lor este o garanţie că reconcilierea familiei nu va avea
niciodată loc. Dacă le vizitezi casa, vei căuta în zadar să vezi fotografii
de familie. Copiii nu sunt niciodată menţionaţi în conversaţie. Este ca şi
cum orice amintire a trecutului a fost cu desăvârşire ştearsă.
Simt o durere mereu proaspătă pentru fiecare dintre aceşti părinţi
înfrânţi. Pentru cei deziluzionaţi, încerc să accentuez faptul că Dumnezeu
în activitatea Sa creatoare nu a făcut greşeli – chiar dacă noi facem
uneori. Pentru cei întristaţi, accentuez faptul că există totdeauna speranţa
vindecării şi a împăcării. Celor sfidători încerc să le scot în evidenţă
faptul că nu există parte fără vină atunci când se rupe o relaţie.
Ca sfătuitor spiritual, nu mi-e greu să trec în revistă evenimentele din
trecutul familiei şi să subliniez greşelile care i-au dus pe copii în situaţia
de a-şi ofensa părinţii şi, ca rezultat, de a-L urî pe Dumnezeul părinţilor
lor. În cele mai multe cazuri este relativ uşor să judeci lucrurile privind
din afară. Se poate sublinia numărul enorm de ore petrecute la birou,
făurindu-şi o carieră cu preţul vieţii de familie. Sau poate fi indicat
numărul de duminici petrecute cu prietenii la pescuit sau la vânătoare.
Adăugaţi la acestea urmărirea seară de seară a altor interese nelegate de
familie. Sau poate un temperament necontrolat, o strategie disciplinară
inconsecventă ori dorinţa de a atinge o perfecţiune care îi este
inaccesibilă în relaţiile de familie. Poate că aş putea să-i demonstrez unui
168 Un tată eficace
tată că nu a fost niciodată sincer în modul cum s-a prezentat în faţa
copiilor săi, că el avea de fapt două ipostaze diferite, în împrejurări
diferite, ceea ce copiii lui au observat chiar de la început. S-ar putea să
fiu în stare să dezvălui astfel de lucruri.
S-ar putea, de asemenea, ca un tată care ascultă analiza mea să se
pocăiască. El ar putea să vadă totul într-o fulgerare existenţială şi să cadă
în genunchi, cerând iertarea lui Dumnezeu. S-ar putea ca el să iasă din
această confruntare un om calm, văzând pentru prima dată rigiditatea sau
lipsa de energie a vieţii sale interioare. Analiza mea şi pocăinţa lui ar
putea fi relativ uşor prezise. Normal! Confruntaţi cu consecinţele
eşecului, cei mai mulţi taţi înfrânţi vor face aproape orice. Dar ceea ce nu
putem prevedea este reacţia copiilor. Există şanse ca ei să nu reacţioneze
la remuşcările tatălui sau la eforturile de împăcare. Şi aceasta este partea
cea mai grea: să-i ajut pe părinţi să vadă că copiii lor, acum lansaţi în
viaţă, trebuie să aleagă o alternativă şi că sunt responsabili pentru
alternativa aleasă. Acestea sunt momentele când eu rănesc cel mai mult:
când trebuie să mângâi o persoană care trebuie să trăiască cu roadele
propriei ei activităţi părinteşti trecute, incapabilă fiind de a ajuta cu ceva.
Îi spun prietenului meu, medicul, că aş vrea să pot prescrie o pilulă
care să vindece rănile oamenilor distruşi care vin să mă vadă. El râde
îngăduitor de gluma mea, dar înţelege ce vreau să spun: că nu există
niciun tratament instantaneu pentru părinţii înfrânţi. Aşa că, în locul
pilulelor eu caut cuvinte potrivite, înţelegerea corectă a Bibliei şi cereri
semnificative în rugăciune, care ar putea rezidi spiritele mamelor şi
taţilor distruşi. Nu pot, totuşi, ignora faptul că singura mângâiere
autentică ar fi garanţia că totul se va rezolva până la urmă. Dacă copiii lor
s-ar întoarce înapoi acasă din ţinuturi necunoscute, dacă s-ar preda lui
Dumnezeu şi ar începe să ducă un alt mod de viaţă, dacă ar înceta să-şi
umple vieţile cu gusturi, valori şi relaţii distructive. Sună bine, dar o
astfel de schimbare radicală s-ar putea să nu fie imediat plauzibilă. Ce
facem noi între timp?
Ce mângâiere pot să dau eu în lipsa unei astfel de reveniri totale? În
cel mai bun caz, este o mângâiere limitată, dar pot mai întâi să-i asigur de
iertarea lui Dumnezeu pe părinţii înfrânţi, care trebuie să facă faţă în mod
dureros propriilor lor greşeli. Această iertare nu preîntâmpină faptul că
multe consecinţe ale păcatelor trecute continuă să dăinuie. Dar ea le dă
garanţia că pot avea o dreptitudine (o conformitate cu standardul lui
Dumnezeu) nouă şi dătătoare de viaţă în faţa lui Dumnezeu, pe care s-ar
putea să n-o fi avut de mult, sau poate niciodată. Viaţa nu s-a terminat, le
 Momentul deziluziei – un tată ineficace 169
spun eu; puteţi aduna cioburile; vinovăţia poate fi anulată. Dacă va fi
multă tristeţe, în schimb pot fi şi orizonturi noi.
O altă mângâiere pe care le-o pot da părinţilor înfrânţi este faptul că
copiii lor rămân în grija lui Dumnezeu. Pot accentua speranţa biblică care
spune că „la Dumnezeu totul este posibil”.
Deschid Noul Testament la povestirea despre fiul risipitor sau pierdut.
Este o povestire clasică despre relaţii distructive. Iată un băiat care a
considerat privilegiile drepturi şi a profitat de fiecare dintre ele. Când a
avut tot ce şi-a dorit, a plecat de acasă, în mod evident fără să manifeste
vreun sentiment de recunoştinţă sau de responsabilitate faţă de tatăl său.
Iată un tată care ar fi putut deveni plin de amărăciune, împietrit, resemnat
în faţa faptului că totul s-a terminat prin trădarea fiului său şi că viaţa i-a
jucat o festă urâtă: Dar nu s-a întâmplat aşa.
Scriptura ne arată că tatăl înfrânt avea o speranţă. Există o expresie
cheie în text: „Şi-a venit în fire...” Aceasta înseamnă pur şi simplu că a
venit un timp când, în „foametea” vieţii, tânărul şi-a făcut autoevaluarea.
Belşugul era inexistent. Prietenii lui de pe când o ducea bine l-au părăsit.
Chiar şi lucrul pe care l-a dorit cel mai mult – libertatea – l-a părăsit în
momentul de criză. Iată-l aici, legat de un proprietar de porci, trăind şi
mâncând nu ca proprietarul, ci ca animalele acestuia. Când a ajuns jos de
tot, şi-a venit în fire. Singura realitate fermă rămasă în viaţa lui a fost
căminul său. Având lucrul acesta în minte, el a pornit înapoi.
Din fericire, tatăl n-a făcut şi nici n-a spus vreodată ceva care să-l facă
pe băiat să simtă că nu ar fi binevenit. Un tată plin de speranţe a fost
destul de înţelept pentru a nu da foc capătului podului. Când băiatul a
sosit, el şi-a găsit tatăl aşteptând. Nu a fost nicio urmă de învinuire: „Ţi-am
spus eu”, sau afirmaţii de încredere condiţionată. A fost exact opusul! El
a găsit acolo vindecare.
Eu le reamintesc părinţilor înfrânţi această istorie şi speranţa pe care o
poate aduce inimilor lor, dar adaug că dacă ei vor ca speranţa lor să fie
veritabilă, ea trebuie să conţină asigurarea personală unul faţă de altul şi
faţă de Dumnezeu că întoarcerea acasă va fi marcată de acceptare şi
iertare necondiţionată. Am întâlnit taţi indignaţi care repetă la nesfârşit
greşelile trecute ale copiilor lor, nemulţumirea lor faţă de persoana cu
care s-a căsătorit fiul sau fiica, imoralitatea lor sau eşecurile. I-am auzit
spunându-le cu asprime copiilor lor că nu au ce căuta acasă – acea casă
nu va mai fi niciodată o resursă pentru ei. Odată am văzut chiar un tată
care a jurat că-şi va dezmoşteni fiul.
Astfel de bărbaţi ar trebui să mediteze la tatăl fiului risipitor. El era un
170 Un tată eficace
bărbat paşnic, nefiind niciodată gata să pună capăt unei relaţii. Băiatul a
putut să-şi părăsească tatăl, dar tatăl nu l-a părăsit niciodată pe băiat. Aşa
că eu adaug la mângâierea mea de pastor această însărcinare personală:
dacă vreodată fiul sau fiica ta te dezonorează prin comportarea lor, nu
bate în cuie uşa casei tale. Fii gata să o deschizi într-o zi, când „ei îşi vor
veni în fire”. Taţii care aşteaptă în pragul unei uşi deschise pot fi în cele
din urmă capabili să ajute la adunarea cioburilor unei relaţii.
Un al treilea izvor de mângâiere pentru părinţii înfrânţi este faptul că
există în toată lumea o reţea uimitoare de oameni ai lui Dumnezeu.
Părinţi înstrăinaţi de copiii lor răzvrătiţi au fost uluiţi de telegrame,
scrisori şi chemări telefonice venind din locuri îndepărtate. „Dragă mamă
şi tată, eu aş vrea să vin acasă. Am întâlnit aici nişte oameni minunaţi,
care mi-au pus capul pe umeri. M-am întors la Dumnezeu. Acum vreau
să mă întorc la voi”.
Un tânăr pleacă la facultate, şi scrisorile lui indică o tot mai puternică
împotrivire faţă de Dumnezeul tinereţii lui. Durerea părinţilor creşte pe
măsură ce devine tot mai evident faptul că fiul lor cultivă valori şi relaţii
opuse celor cultivate de familie. Apoi, într-o zi, soseşte un alt gen de
scrisoare. „Am cunoscut un credincios şi m-am împrietenit cu el. El m-a
ajutat să-mi clarific anumite lucruri, şi voi nu mai trebuie să fiţi
îngrijoraţi”.
Un fiu face o căsătorie despre care părinţii sunt siguri că va duce la
dezastru. Trec opt, zece, doisprezece ani, şi căsnicia merge clătinându-se,
trecând dintr-o criză în alta. Părinţii îmbătrânesc şi privesc neputincioşi şi
îndureraţi suferinţa prin care trece fiul sau fiica lor. Într-o zi primesc o
scrisoare: „Dragă mamă şi tată. Am cunoscut nişte oameni şi am devenit
prieteni. Am început să mergem la biserică. Ne-am încadrat într-un grup
de studiu biblic şi suntem siguri că vă veţi bucura să aflaţi că Dumnezeu
este în centrul căsniciei şi familiei noastre. Avem o cale lungă de
străbătut, dar toate încep acum să aibă un sens. Este ca şi cum tocmai
ne-am fi căsătorit din nou”.
Reţeaua de credincioşi plini de iubire acoperă pământul, şi ea asigură
drumul înapoi pentru nenumăraţi copii răzvrătiţi. Aşa că eu afirm că este
nevoie de rugăciune şi mijlocire neîncetată pentru ca această reţea să
lucreze într-o zi în viaţa unui copil despărţit de părinţii săi din cauza
comportării şi a resentimentelor lui.
În sfârşit, când le vorbesc părinţilor înfrânţi, le sugerez că cea mai
mare mângâiere este să se pregătească pentru momentul când va fi din
nou nevoie de ei. Dacă un fiu sau o fiică trebuie să divorţeze, părinţii
 Momentul deziluziei – un tată ineficace 171
iubitori îi pot sta alături oferindu-şi sprijinul: dacă un copil ajunge în
conflict cu legea, este momentul ca părinţii să renunţe la mândria lor şi
să-i stea alături. Dacă un copil eşuează, este momentul potrivit ca părinţii
să-i ofere un refugiu pentru vindecare. Nu este nevoie de condamnare, ci
numai de ajutor.
Pentru unii părinţi, însă, lucrurile nu iau niciodată întorsătura cea mai
fericită. Ei trăiesc o viaţă întreagă având numai relaţii superficiale cu
copiii lor adulţi. Şi lor pot numai să le repet mereu: Acceptaţi-vă copiii
aşa cum sunt. Oferiţi-le prietenie, dragoste şi tovărăşia voastră, în măsura
în care este acceptată de ei. Nu-i judecaţi cu voce tare; oferiţi-le sfatul
numai când sunteţi solicitaţi s-o faceţi. Nu vă bucuraţi de eşecurile lor,
dar lăudaţi-le succesele. Dragoste, dragoste, dragoste!
Niciunul dintre noi nu are garanţia că fiii şi fiicele sale vor fi aşa cum
vrem noi să fie. Spre deosebire de alţii, eu nu cred că Biblia promite
necondiţionat că, dacă un tată face totul aşa cum trebuie, copiii lui vor fi
în mod categoric un succes. În relaţia tată-copil există cel puţin două
părţi, şi amândouă trebuie să ia în ultimă instanţă hotărâri pentru sine.
Astfel de hotărâri nu pot fi manipulate sau impuse. De exemplu, toţi
copiii au dreptul de a-L accepta pe Dumnezeul părinţilor lor, dar au şi
dreptul de a-L respinge. Părinţii nu pot impune una dintre aceste
alternative. Ei pot doar să creeze atmosfera în care fiii şi fiicele să emită
judecăţi sănătoase. Din acest punct mai departe restul rămâne în mâna lui
Dumnezeu.
Gail şi eu şedem în camera de zi în seara aniversării mele. Suntem
obosiţi, dar ne simţim uşuraţi că măcar la sfârşitul confruntării problema
a fost rezolvată şi atât Mark cât şi Kristen au văzut încă o dată ce
nenorocită devine viaţa pentru toţi atunci când cineva alege calea
rezistenţei şi a egoismului. Poate că mâine seară va fi altfel. Poate că va
fi o altă atmosferă şi vom putea relua petrecerea. Prăjitura se poate păstra
douăzeci şi patru de ore; cadourile vor aştepta. Când vom ajunge în cele
din urmă la ele, vom fi făcut un pas înainte spre maturitate familială, cu
ocazia căruia am învăţat cu toţii ce anume cere viaţa pentru fiecare dintre
relaţiile ei.
La această oră târzie din noapte reflectez la faptul că tocmai
înfruntasem o miniatură de înfrângere paternă totală. Gustul e într-adevăr
amar, şi mă gândesc ce oribil trebuie să fie într-o familie unde lucrurile
se desfăşoară în felul acesta în fiecare zi a anului. Mă cutremur la acest
gând şi iau din nou hotărârea de a face totul ca să fiu un tată perceptiv şi
disciplinat, ca să pot elimina răzvrătirea şi consecinţele ei.
172 Un tată eficace
Pot eu singur să mă fac un tată eficace? Nici vorbă! Am văzut de
multe ori că nu pot. Toată înţelepciunea şi sensibilitatea din lume nu m-ar
putea face un tată eficace dacă n-aş avea relaţii sănătoase şi rodnice cu
soţia mea, Gail. Am nevoie de echilibrul ei, de încurajarea ei, de critica ei
şi de contribuţiile ei feminine complementare la viaţa familiei. Nu ştiu
cine a făcut primul următoarea afirmaţie, dar a avut dreptate: cel mai
mare dar pe care îl pot face copiilor mei este o căsnicie fericită. Starea
căsniciei mele este în legătură directă cu capacitatea mea de a fi un tată
bun.
Ştiu că nu pot fi un tată eficace nici fără biserica mea. Eu trebuie să
cred că există alţi bărbaţi şi femei care şi-au predat vieţile şi care vor
avea influenţă asupra copiilor mei. Ei sunt aceia care predau la şcoala
duminicală, se ocupă de grupele de tineri şi poate chiar îi sfătuiesc în
momentele mai grele ale vieţilor lor în creştere, când poate eu nu ştiu
nimic despre acest lucru. Pe măsură ce copiii mei îşi ocupă locul în
biserică, aceşti oameni vor adăuga la stilul de viaţă imprimat de mine şi
de alţii. Da, eu am nevoie foarte mare de biserică şi îi pot vedea locul în
educaţia paternităţii eficace. Ea nu poate fi ignorată sau neglijată.
Dar mai există şi o a treia forţă care dă naştere paternităţii eficace, şi
aceasta rezultă din propria mea legătură cu Dumnezeul cel viu.
Una dintre întâlnirile cele mai dramatice relatate de Noul Testament a
avut loc pe coasta de vest a mării Galileii. Coborând dintr-o barcă de
pescuit, Isus Cristos S-a văzut confruntat cu un om posedat de puterea
răului total. Scriitorul îl descrie pe acest om ca pe o fiinţă umană
mizerabilă. Comportarea sa antisocială a fost atât de bizară, încât
comunitatea a găsit necesar să-l alunge. Prietenii şi familia lui l-au putut
auzi adeseori noaptea alergând prin ţinut, urlând de furie şi teroare, în
timp ce lupta să readucă pacea şi ordinea în viaţa sa. El era un
impediment şi un incovenient pentru toţi. Era neproductiv şi ineficace.
Singura soluţie pentru problema acestui om era să dispară din ochii
tuturor.
Biblia relatează că Isus Cristos Şi-a revărsat puterea divină asupra
acestui om nenorocit şi că fiinţa lui lăuntrică a fost imediat eliberată de
influenţa oribilă care îl pervertise. Când familia lui şi prietenii au sosit la
faţa locului câteva minute mai târziu, ei au văzut un om „şezând jos,
îmbrăcat şi întreg la minte”. Aceste cuvinte descriu, în limbajul primului
secol, o persoană a cărei viaţă a fost reînnoită şi pusă în ordine. Şi ce i-a
spus Isus acestui om vindecat să facă? Să călătorească cu El? Nu! Să
meargă la seminar şi să studieze ca să lucreze în domeniul religios?
 Momentul deziluziei – un tată ineficace 173
Greşeală! Porunca Lui a fost simplă şi directă: „Du-te acasă! Spune-le
prietenilor tăi ce a făcut Domnul pentru tine”.
Un tată eficace este, mai presus de toate, un om atins de puterea lui
Isus Cristos. Biblia ne învaţă că vine o vreme în viaţa fiecăruia când
trebuie să luăm o hotărâre importantă: ce facem cu Dumnezeu, Creatorul
nostru. Acesta este momentul când intervine Cristos, fiindcă El ne
prezintă lui Dumnezeu şi face ca legătura noastră cu Dumnezeu să fie
completă şi vindecătoare. În timpul lucrării publice a lui Cristos, oameni
de toate felurile au trebuit să ia o hotărâre în ceea ce privea relaţiile lor cu
El. Unii L-au respins şi au mers mai departe pe calea lor proprie. Alţii
L-au urmat şi vieţile lor au fost schimbate. Pentru cei mai mulţi,
schimbarea a constat dintr-un proces de maturizare, şi în fiecare zi ei au
învăţat tot mai mult despre Cristos şi modul Lui de viaţă şi au câştigat tot
mai multă stăpânire asupra instinctelor, emoţiilor şi intelectului lor.
Rezultatele acestor schimbări au fost foarte practice – şi de aceea l-am
menţionat pe omul nebun de pe ţărm. El este un exemplu tipic de om pe
care Cristos l-a trimis acasă. Casa e locul unde omul îşi trăieşte viaţa.
Casa e locul unde sunt formaţi şi modelaţi copiii. Isus nu l-a eliberat pe
acest om pentru ca el să devină o mare personalitate religioasă, ci pentru
ca să se întoarcă pur şi simplu acasă, acolo unde era locul lui, şi să-şi
desfăşoare munca de toate zilele.
„A merge acasă” simbolizează pentru mine tot ce este legat de relaţii
rodnice. Acasă sunt eu cunoscut în modul cel mai intim şi am cea mai
mare eficacitate potenţială ca fiinţă umană. Prin urmare, puterea lui Isus
Cristos este cea care mă face capabil să aplic toate principiile pe care
le-am menţionat. El este cel care, după ce mi-a schimbat viaţa şi a
declanşat procesul de maturizare spirituală zilnică, mă trimite acasă
pentru ca să fiu un tată eficace. Fără El, eu nu pot găsi energia de care am
nevoie pentru a pune în aplicare principiile paternităţii eficace.
Niciun bărbat care citeşte această carte nu se poate găsi vreodată într-o
situaţie atât de critică ca aceea a omului posedat de demoni de pe malul
lacului. Dar mulţi bărbaţi pot avea aceeaşi nevoie fundamentală: puterea
lui Isus Cristos să le reordoneze priorităţile, să le reînnoiască energiile, să
le împrospăteze capacităţile. Pe aceşti bărbaţi îi îndemn în mod sincer să
înalţe o rugăciune lui Isus care aşteaptă ca fiecare din noi să ne adresăm
Lui pe nume şi să-I împărtăşim nevoia noastră de a intra în legătură cu
Dumnezeu. Biblia afirmă dorinţa Lui de a răspunde.
Gail şi eu ne privim unul pe altul, după multe momente de tăcere, în
care ne-am gândit amândoi la aceleaşi lucruri, şi în cele din urmă suntem
174 Un tată eficace
de acord că este târziu, că trupurile noastre sunt obosite şi că în calitate
de tată şi mamă am făcut tot ce era de făcut în ziua aceea. În timp ce mă
îndrept spre dormitorul nostru, mai fac o ultimă verificare în camera
fiecărui copil. Şi când le închid uşile, după ce m-am asigurat că totul este
în regulă, încep să mă rog cu putere: „Doamne, mai presus de tot ceea ce
îmi îngădui Tu să fiu şi să fac, fă-mă un soţ şi un tată eficace. Prin
contrast nimic altceva nu contează”.

Note
1.Din revista Newsweek, 25 septembrie 1972. Copyright 1972 de
Newsweek, Inc. Toate drepturile rezervate. Retipărit cu permisiune.
2.Din „The Shaping”, de Dale Martin Stone. Aşa cum este citat în The
Disciplines of Life, de V. Raymond Edman, Victor Books, 1948.
3.Din Pennsylvania State Law Enforcement Journal. Aşa cum este citat
de Robert Raines, Creative Brooding, Macmillan, 1966.
4.Din Stanford Observer. Aşa cum este citat în Wittenberg Door.
5.Din The One and Only You, Bruce Larson. Copyright 1974, Word
Books, Waco, Texas. Folosit cu permisiune.
6.Din cântecul „Catʼs in the Cradle”, scris de Sandy Chapin şi Harry
Chapin, copyright 1974 Story Songs Ltd. (ASCAP). Folosit cu
permisiune. Toate drepturile rezervate.