Universitatea din Craiova

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

ANALIZA ECONOMICO-
FINANCIARĂ
-Suport curs -

Craiova, 2020

1
 CAPITOLUL 1
BAZELE TEORETICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. NECESITATEA ŞI TIPURILE ANALIZEI

Încă de la începuturi, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor din natură şi societate a impus, într-
o formă mai simplă sau mai dezvoltată, necesitatea analizei. Analiza reprezintă o metodă de
cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale componente, în
elementele sale constitutive, după care se studiază fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de
cauzalitate, se determină factorii care le generează, se formulează concluziile cu privire la mersul
activităţii viitoare.
Obiectul descompunerii pe părţi sau elemente îl poate constitui un rezultat sau o modificare a
rezultatului faţă de o bază de comparaţie.
În primul caz, obiectul analizei poate fi exprimat prin relaţia:
X   xi
şi avem de-a face cu o analiză structurală prin care un fenomen este descompus pe elementele sale
componente. De exemplu, poate fi supus analizei rezultatul total al exerciţiului, care, potrivit Contului
de Profit şi Pierderi, se descompune pe două componente: rezultat din exploatare și rezultat financiar.
Ponderea deţinută de fiecare element component ne oferă o imagine asupra surselor de obţinere a
profitului, dar şi asupra posibilităţilor de menţinere a lor în viitor.
În cel de-al doilea caz, obiectul analizei îl constituie modificarea nivelului rezultatului faţă de
o bază de comparaţie.
X  X 1  X 0
unde: X1 – nivelul indicatorului ce se compară;
X0 – nivelul folosit drept bază de comparaţie.
Avem de-a face cu o analiză cauzală prin care o asemenea modificare este explicată pe seama
factorilor de influenţă.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor
unui fenomen într-un tot unitar. În timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui rezultat, sinteza
vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei activităţi sau fenomen,
necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale cunoaşterii.
Analiza economico-financiară poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de anumite criterii şi
modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice.
1) Astfel, în raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenelor studiate, analiza economică se poate împărţi în două tipuri principale:
a) analiză retrospectivă sau post - factum;
b) analiza prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă sau post - factum se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor
economice care deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiată sau mai îndepărtată. Scopul
analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp în
comparaţie cu obiectivele stabilite, în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care provoacă diferite
abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice, rezervele nemobilizate şi să propună
măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor.
Analiza prospectivă sau previzională se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care
vor avea loc într-o perioadă viitoare. Analiza previzională joacă un rol important în fundamentarea
programului de activitate, în luarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic, în alegerea variantei
optime de acţiune.
În timp ce analiza retrospectivă se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională
se bazează pe variabile incerte, ceea ce determină utilizarea unei metodologii diferite. Astfel, analiza
retrospectivă studiază o singură variantă a fenomenului, iar în cadrul său prevalează legăturile de tip
funcţional, pe când în analiza previzională sunt studiate mai multe variante, dintre care este selectată
cea considerată optimă, şi apar frecvent legături de tip stocastic.
2
 2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenelor economice, se pot
distinge două tipuri de analiză economică:
a) analiza statică;
b) analiza dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturilor de cauzalitate
care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea
nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice, a abaterilor existente la un moment de referinţă
ales, precum şi a structurii acestor fenomene.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele economice în mişcarea şi condiţionarea
lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite momente ale
evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării
poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a acestora.
3) În raport de însuşirile sau caracteristicile fenomenelor economice cercetate, analiza
economică poate fi: analiza calitativă şi analiza cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive sau calitative a fenomenelor şi
proceselor economice. Cu ajutorul acestei analize se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor
economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice, exprimată prin
diferite determinări cantitative, precum şi modificările structurale intervenite în mărimea acestor
fenomene. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea tot mai largă a metodelor matematice
moderne. Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematice în modelarea fenomenelor
economice depinde de adâncirea analizei calitative, care trebuie să preceadă şi să finalizeze analiza
cantitativă.

1.2. CONŢINUTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului, în sensul
că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi factori.
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau
rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării
lor în timp şi spaţiu;
2. Determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează
asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între elemente
componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente ale
întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia
fenomenului;
3. Stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi
între factorii care acţionează;
4. Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu
acţiune pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. Sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. Elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi
sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.
Primele trei etape ale procesului de analiză constituie conţinutul analizei calitative.
Din parcurgerea acestor etape se desprinde cea care presupune stabilirea factorilor de
influenţă.
Factorii care explică apariţia şi evoluţia fenomenelor nu acţionează izolat ci interdependent,
corelat, iar pentru a înţelege mai bine esenţa lor se impune clasificarea acestora în funcţie de o serie de
criterii:

3
 1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în mai multe categorii, cum ar fi:
a) factori sociali
b) factori tehnic;
c) factori economici;
d) factori politici;
2) În raport de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat, factorii pot fi:
a) cu acţiune directă;
b) cu acţiune indirectă.
În cadrul unor relaţii cauzale se pot întâlni anumite situaţii când acelaşi factor poate exercita
atât o influenţă directă, cât şi o influenţă indirectă.
3) În funcţie de locul acţiunii lor, se disting:
a) factori interni (endogeni);
b) factori externi (exogeni).
Factorii interni îşi au izvorul acţiunii în interiorul întreprinderii şi sunt dependenţi de
activitatea depusă de aceasta pentru obţinerea rezultatelor stabilite.
Factorii externi acţionează din afara întreprinderii şi sunt independenţi de activitatea acesteia
(inflaţia, cursul de schimb, concurenţa etc.).
4) Având în vedere conţinutul lor, factorii se clasifică în:
a) factori simpli;
b) factori complecşi.
Factorii simpli nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, în timp ce factorii complecşi permit
adâncirea analizei deoarece influenţa lor se poate separa pe mai mulţi factori simpli.
5) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală factorii pot fi:
a) factori cantitativi;
b) factori de structură;
c) factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtători materiali ai factorilor calitativi, fiind condiţia indispensabilă
a acţiunii acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de fenomenul analizat. Aceşti
factori reflectă latura extensivă a fenomenului economic studiat şi au rolul de amplificator al factorilor
calitativi.
Factorii de structură exprimă ponderea diferitelor elemente în mărimea totală a fenomenului
cercetat. Ei sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor influenţează asupra tuturor
indicatorilor sintetici ai activităţii întreprinderii, ceea ce necesită separarea influenţei acestor factori
pentru aprecierea corectă a activităţii întreprinderii.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi
unităţi de măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat şi prin
intermediul lor se realizează finalitatea de mărime şi sens a factorilor cantitativi.
Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză, fiind o etapă
premergătoare aplicării metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului studiat.
Stabilirea corectă a sistemului factorial-cauzal prin care se explică formarea şi modificarea
fenomenelor economice constituie o premisă importantă pentru elaborarea modelelor folosite în
procesul de analiză economico-financiară.
Într-o accepţiune generală, modelul constituie un instrument al cunoaşterii, bazat pe
abstractizarea sau reprezentarea simplificată a realităţii. În funcţie de forma de reprezentare a
fenomenului studiat se pot distinge trei tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice.
Modelele imitative sau iconice se bazează pe reprezentarea proprietăţilor caracteristice ale
fenomenelor la o altă scară (hărţi, machete, fotografi, etc.)
Modelele analogice sau figurale se bazează pe folosirea analogiei, respectiv cu anumite
proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi ale fenomenelor cercetate (cum ar fi graficele prin care se
reprezintă evoluţia, structura şi tendinţele fenomenelor).
Modelele simbolice sau formale se bazează pe utilizarea unor simboluri în reprezentarea
fenomenelor şi a raporturilor dintre ele (cifre, litere, etc.). Aceste modele au un caracter abstract şi se
exprimă formal sau matematic prin diferite ecuaţii sau inegalităţi.
4
 În procesul de analiză economico-financiară se utilizează îndeosebi modelele simbolice cum ar
fi:
- modele aditive exprimate prin relaţii de sumă între factori;
De exemplu: CA   ca i
unde: CA – cifra de afaceri totală;
cai - cifra de afaceri pe produse.
- modele balanţiere sau legături de sumă şi diferenţă între elemente;
De exemplu: M = SI + I – SF
unde: M – consumul total de materiale;
SI – soldul de la începutul perioadei;
I – intrările în cursul perioadei;
SF – soldul de la sfârşitul perioadei.
- modele de produs între factori;
De exemplu: CA  N s  W  Gv
unde: N s - numărul mediu de salariaţi;
W – productivitatea muncii, calculată ca raport între producţia fabricată şi numărul
mediu de salariaţi;
Gv – gradul de valorificare al producţiei fabricate;
- modele de raport;
Pt
De exemplu: Re   100
At
unde: Re – rata rentabilităţii economice;
Pt – profitul total;
At – activele totale.
- modele combinate îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă.
De exemplu: C / 1000    1000
qc
 qp
unde: C/1000 – cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri;
q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul pe unitatea de produs;
p – preţul de vânzare.
Pentru construirea modelelor-matematice se impune o analiză complexă a fenomenelor
economice, deoarece acestea trebuie să exprime în mod corect legătura dintre fenomenul analizat şi
factorii de influenţă, ordinea de intercondiţionare şi de analiză a factorilor de influenţă, precum şi
concordanţa deplină dintre exprimarea matematică şi cea economică a fenomenelor studiate.
Odată identificaţi factorii de influenţă şi elaborate modelele de analiză, se trece la măsurarea
influenţei elementelor şi factorilor cu ajutorul metodelor analizei cantitative, în scopul identificării
rezervelor de creştere a eficienţei activităţii.
În finalul procesului de analiză intervine sinteza prin care se realizează reunirea părţilor, a
elementelor unui fenomen într-un tot unitar, în scopul elaborării concluziilor şi luării măsurilor ce se
impun.

1.3. METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe

metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Prim prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:
- metode ale analizei calitative;
- metode ale analizei cantitative.
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care le
determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene.

5
 Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a
comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a stabili
rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.
În continuare vom prezenta conţinutul principalelor metode şi procedee utilizate în analiza
activităţii economico-financiare a întreprinderilor.

1.3.1. Metoda comparaţiei rezultatelor economice

Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit criteriu
luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a) Comparaţii în timp:
- între rezultatele efective şi cele prevăzute;
- între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele
anterioare.
b) Comparaţii în spaţiu:
- între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
- între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;
- între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c) Comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) Comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de
acţiune.
În urma efectuării acestor comparaţii se pot calcula modificările absolute şi procentuale
intervenite în mărimea rezultatelor supuse analizei, cu ajutorul relaţiilor:
R
R  R1  R 0 ; R%   100 ,
R0
în care:
R1 - rezultatul economic supus comparaţiei;
R0 - rezultatul economic folosit ca bază de comparaţie.
În cazul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice care se compară să
aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură pentru a asigura
comparabilitatea datelor şi a nu se denatura rezultatele analizei.

1.3.2. Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice

Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin

descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în timp
a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp, între
rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de
timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe
o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea rezultatelor
obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină, etc.), precum şi
stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor studiate.
Descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente contribuie
la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea contribuţiei fiecărui
6
element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau elemente componente se
poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi ale activităţii întreprinderii, ceea ce
permite efectuarea unor analize structurale asupra indicatorilor cantitativi şi calitativi. Totodată,
diviziunea pe părţi şi elementele componente constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor
care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.
În urma diviziunii rezultatelor economice în timp, în spaţiu şi pe elemente componente, se
poate calcula contribuţia procentuală a fiecărei diviziuni de timp, de spaţiu sau element component
asupra modificării procentuale totale a rezultatului economic supus analizei, pe baza relaţiilor:
r r r
K  100  1 0  100 ;
R0 R0
în care: r - rezultatul economic pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente componente;

1.3.3. Metode de măsurare a influenţei factorilor

Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care
acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitivă sau
negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii
unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul analizei
economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre factori şi
fenomenul analizat.
În general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de
influenţă se pot exprima prin relaţia:
y = f(x),
în care: y - variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect:
x - variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
a) legături de tip funcţional sau determinist;
b) legături de tip stocastic sau probabilistic.
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei
independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau
rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt
exprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau
diferenţă între factori sau elemente.
Legăturile de tip stocastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau rezultativă,
eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Legăturile de tip stocastic au
un caracter probabilistic sau aleator şi pot fi exprimate matematic prin diferite modele sau funcţii de
tip liniar (y = a + bx), parabolic (y = a +bx +cx2), hiperbolic (y = a + b/x) sau exponenţial (y = a ∙bx).
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de
modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca două
forme:
a) Abatere a două niveluri ale unui indicator ( R  R1  R0 );
b) Sub forma unui şir de valori (producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se grupează
în:
- metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există legături
deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale
unui indicator;
- metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există legături de tip
determinist sau stocastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de valori.

7
 1.3.3.1. Metodele de substituire a factorilor

Substituirea reprezintă o modalitate logică de descompunere a abaterii unui fenomen pe

factorii de influenţă, astfel încât în determinarea influenţei unui factor se exclude influenţa celorlalţi.
Se utilizează în cadrul fenomenelor economice între care există legături de tip determinist, exprimate
sub formă de relaţii de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau elemente.
Cea mai importantă astfel de metodă este metoda substituirilor în lanţ (succesive). Esenţa
acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra modificării
fenomenului analizat, prin modificarea sa ceilalţi factori rămânând constanţi. Prin aceasta influenţa
comună, datorată interacţiunii dintre factori, se repartizează asupra factorilor ulterior substituiţi.
În acest caz prezintă importanţă ordinea în care se calculează influenţele factorilor. În acest
sens, cunoaştem că majoritatea fenomenelor economice sunt influenţate de două categorii de factori:
factori cantitativi şi factori calitativi. Deci, avem două variante în alegerea ordinii de determinare a
influenţelor:
- factori cantitativi – factori calitativi, când influenţa comună o repartizăm cu precădere
asupra factorilor calitativi;
- factori calitativi – factori cantitativi, când influenţa comună o repartizăm cu precădere
asupra factorilor cantitativi.
Pentru un fenomen economic prezintă importanţă mai mare factorii calitativi şi de aceea se
adoptă varianta factori cantitativi – factori calitativi, prin aceasta sporindu-se importanţa unor factori
deja importanţi.
Determinarea influenţelor totale ale fiecărui factor se poate face direct (nemaifiind necesară
determinarea influenţelor izolate şi a influenţelor comune) aplicând următoarele reguli sau principii:
- aşezarea factorilor în relaţie de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi terminând cu
cei calitativi. În situaţia în care există mai mulţi factori cantitativi ordinea de substituire este cea a
condiţionării lor economice, iar atunci când sunt mai mulţi factori calitativi, cel care exprimă mai bine
esenţa fenomenului va fi substituit ultimul;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză şi se ia în
calcul valoarea lui efectivă (1);
- factorul ce urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa previzionată sau din
perioada de bază (0).

A) În cazul relaţiei de produs între factori, exprimaţi în mărime absolută, metodologia

calculării influenţelor factorilor este următoarea:
Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat de trei
factori notaţi cu a, b şi c, între care există relaţia de produs, adică:
R = f(a, b, c) sau R  abc .
Mărimea fenomenului analizat în perioada de bază sau cea previzionată (notată cu R0) şi
mărimea efectivă (notată cu R1) va fi:
R0  a0  b0  c 0 ,
R1  a1b1 c1 .
Analiza fenomenului sau rezultatului economic studiat, porneşte de la determinarea modificării
absolute a acestuia, în perioada efectivă fată de perioada de bază, astfel:
RR1 R0 (a1b1c1)(a0 b0 c0 ) ,
Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului analizat se
stabileşte în mod succesiv, după cum urmează:
aR  (a1 b0  c 0 )  (a0  b0  c 0 )  (a1  a0 ) b0  c 0 ;
bR  (a1 b1 c 0 )  (a1 b0  c 0 )  a1 (b1  b0 ) c 0 ;
cR  (a1 b1  c1)  (a1 b1  c 0 )  a1 b1 (c1  c 0 ) .

8
 Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea fenomenului sau
rezultatului economic analizat, adică:
aR  bR  cR  R sau  aR,b,c  R .

B) În cazul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori,

exprimaţi în mărimi absolute sau relative, se pot întâlni două situaţii:
- când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi deci, substituirea va începe cu numărătorul
şi apoi cu numitorul;
- când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu acesta şi va
continua cu numărătorul.
Atunci când factorii sunt exprimaţi în mărimi absolute iar factorul cantitativ se găseşte la
numărător, metodologia separării influenţelor este următoarea:
Presupunem un fenomen sau rezultat economic R, influenţat de doi factori a şi b, între care
există relaţia de raport:
a a a
R ; R0  0 ; R1  1 .
b b0 b1
Modificarea absolută a fenomenului analizat va fi:
a a
R  R1  R0  1  0 ;
b1 b0
Când factorul cantitativ se află la numărător, influenţele celor doi factori se stabilesc astfel:
a1 a0 a1  a0
1) aR    ;
b0 b0 a0
a a
2) bR  1  1 .
b1 b0
Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea fenomenului analizat:
 aR,b  R .
Când factorul cantitativ se găseşte la numitorul raportului, determinarea influenţelor se va
face astfel:
a0 a0
1) bR   ;
b1 b0
a a a a
2) aR  1  0  1 0 .
b1 b1 b1
Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la studierea
majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut cu eforul depus sau
invers, cum ar fi: productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe, cheltuielile la 1000 lei cifră de
afaceri, rata rentabilităţii etc.
Metoda balanţieră, se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între
acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.
Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel:
Considerăm un fenomen sau rezultat economic influenţat de trei elemente (a, b, c), între care
există relaţia de sumă şi diferenţă adică:
R = a + b – c;
Ro = a0 + b0 - c0; R1 = a1 + b1 - c1.
Modificarea absolută faţă de plan sau faţă de perioada de bază va fi:
R  R1  R0  (a1  b1  c1)  (a0  b0  c 0 ) ;
Influenţele factorilor se calculează astfel:
1) aR  a1  a0 ;
2) bR  b1  b0 ;
3) cR  ( c1)  ( c 0 )  (c1  c 0 ) ;
9
 Rezultă că influenţa fiecărui element component se determină ca diferenţă între mărimea
efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând seama de semnul
său algebric din relaţia de condiţionare analizată. Deci, în cazul relaţiilor balanţiere, influenţa fiecărui
element corespunde chiar cu modificarea absolută a acestuia în perioada efectivă faţă de plan sau
perioada de bază.
În analiza unor fenomene sau rezultate economice complexe se pot întâlni situaţii când se
îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă între factori. În aceste cazuri, metodele pentru
măsurarea influenţelor nu se aplică în mod izolat, ci se îmbină între ele în funcţie de legăturile de
condiţionare între factori.

1.3.3.2. Metode statistico-matematice

Se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui şir de
valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai
importante astfel de metode, folosite în analiza economico-financiară sunt metoda corelaţiei şi metoda
funcţiilor de producţie.

1.3.3.2.1. Metoda corelaţiei

Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul,
intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul de influenţă a
factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie
statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele
analizate. În acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu acţiune
esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
În funcţie de numărul factorilor de influenţă sau al variabilelor luate în studiu, corelaţia poate
fi simplă (unifactorială sau bidimensională) şi corelaţie multiplă (multifactorială sau
multidimensională).
În raport cu sensul legăturii dintre fenomenele analizate, corelaţia poate fi directă sau inversă,
după cum modificarea variabilei independente (factorială) determină o modificare în acelaşi sens sau
în sens contrar pentru variabila dependentă.
După natura sau forma legăturii dintre fenomenele cercetate, apreciate în funcţie de alura
graficului construit pe baza datelor empirice, corelaţia poate fi lineară sau nelineară (curbilinie).
În cazul corelaţiei simple de tip liniar, pentru exprimarea şi caracterizarea legăturii dintre
fenomenele analizate se foloseşte funcţia sau ecuaţia de regresie liniară de forma:
y x  a  bx ,
în care: y x - valoarea teoretică a variabilei dependente;
x - valorile concrete (empirice) ale variabilei independente sau factoriale;
a,b - parametrii ecuaţiei de regresie.
În cazul corelaţiei neliniare pentru caracterizarea legăturii între fenomenele analizate se pot
folosi următoarele tipuri principale de funcţii sau ecuaţii de regresie:
- funcţia parabolică: y x  a  bx  cx 2 ,
b
- funcţia hiperbolică: y x  a  ,
x
- funcţia exponenţială: y x  a  b x .
În cazul corelaţiei multiple, când asupra variabilei dependente acţionează mai mulţi factori
independenţi, pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenele analizate se foloseşte

10
coeficientul sau raportul de corelaţie multiplă, care se poate descompune în coeficienţi parţiali de
corelaţie.

1.3.4. Metoda ratelor

Această metodă se foloseşte îndeosebi la analiza situaţiei financiare a întreprinderii, prin

calcularea unor rapoarte între două mărimi comparabile sub aspect logic şi economic.
Ratele permit realizarea anumitor comparaţii şi analize. Cu ajutorul lor se poate evalua
performanţa unei firme în termeni de standarde stabilite sau recunoscute pe baza experienţei
dobândite.
Ratele pun în evidenţă trendurile semnificative, anormale sau care se modifică pe baza
variaţiei datelor ce se evaluează. Acestea implică interpretarea şi explicarea relaţiilor dintre grupurile
de date la un moment dat sau pentru mai multe perioade de timp.
În procesul de analiză economico – financiară, cele mai utilizate categorii de rate sunt:
- ratele de structură;
- ratele de gestiune;
- ratele de rentabilitate;
- ratele de echilibru financiar (de lichiditate şi solvabilitate).
Ratele de structură permit determinarea ponderii unor părţi sau elemente componente faţă de
mărimea totală a fenomenului supus analizei, în vederea efectuării unei analize structurale a acestuia.
Ratele de gestiune se utilizează îndeosebi pentru aprecierea rotaţiei resurselor materiale,
umane şi financiare ale firmei.
Ratele de rentabilitate permit calcularea unor indicatori prin care se apreciază eficienţa
economică şi profitabilitatea întreprinderii.
Ratele de echilibru financiar sunt folosite îndeosebi la aprecierea lichidităţii, solvabilităţii şi a
capacităţii de plată a societăţilor comerciale.

1.3.5. Metoda ABC

Aplicarea acestei metode ţine seama de faptul că în studiul unui fenomen nu trebuie să se
acorde aceeaşi importanţă tuturor componentelor sale. În urma unor studii statistice s-a observat că
circa 80% din variaţia unor fenomen se datorează unui număr redus de variabile (elemente
componente sau factori de influenţă), restul de 20% fiind datorat unui număr foarte mare de variabile.
Din acest motiv, autorul acestei metode (Pareto) propune o analiză selectivă a componentelor unui
fenomen sau rezultat, în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului.
Aplicarea metodei ABC necesită parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific acestuia;
- stabilirea valorii parametrului specific;
- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordinea
descrescătoare a parametrilor specifici);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A, B, C;
- reprezentarea grafică a curbei reale ABC şi compararea ei cu cea teoretică (figura 1.4).

11
 Rezult
ate
100
%

Zona
C
Zona
B

Zona
A

100 % nr variabile

Fig. nr. 1.4: Curba teoretică ABC

Această metodă se foloseşte în mod frecvent la analiza cifrei de afaceri, a stocurilor, a costurilor, a
clienţilor, furnizorilor etc.
Luarea deciziilor asupra fenomenului studiat se face în funcţie de situarea curbei reale faţă de curba
teoretică. În general, situarea curbei reale sub cea teoretică arată faptul că fenomenul are o pondere mare a
componentelor sale în zonele B şi C, în timp ce situarea curbei reale deasupra celei teoretice arată că predomină
componentele zonei A.

1.3.6. Metoda scorurilor

Metoda scorurilor (scoring) reprezintă o metodă de analiză discriminatorie multidimensională, care a

fost fundamentată pe analiza comparativă a două grupuri de firme, unele cu o evoluţie pozitivă, iar altele cu o
evoluţie deficitară, fiind aproape de situaţia de faliment. Această metodă necesită construirea unei funcţii pe
baza mai multor indicatori stabiliţi în funcţie de evoluţia rezultatelor economico-financiare a întreprinderilor
studiate pe o anumită perioadă de timp. Prin identificarea indicatorilor semnificativi care contribuie la
diferenţierea situaţiei economico - financiare a celor două grupe de întreprinderi se poate construi funcţia scor,
simbolizată cu Z.
Forma generală a funcţiei scor este următoarea:

Z = aR1 + bR2 + … + yRn,

în care:
a, b,… y reprezintă coeficienţii de ponderare;
R1, R2, Rn – ratele folosite în calcul.
Scorul unei firme pentru o anumită perioadă este dat de valoarea acestei sume şi el indică gradul de
vulnerabilitate financiară a acesteia, putând astfel contribui la identificarea din timp a situaţiilor periculoase
pentru sănătatea financiară a oricărei firme. Prin compararea nivelului şi dinamicii scorului individual al unei
firme cu evoluţia constatată statistic la nivelul sectorului din care aceasta face parte, se poate evidenţia
predispoziţia firmei respective faţă de riscul de faliment.
Principalele modele bazate pe metoda scorurilor (scoring), utilizate în teoria şi practica economică sunt:
modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Loeb şi Partier, precum şi modelul Centralei Bilanţurilor a
Băncii Franţei.

1.4. SURSELE INFORMAŢIONALE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ

Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de informaţii care să
permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul întreprinderii şi în afara ei. Pe
baza acestor informaţii se pot cunoaşte rezultatele obţinute de unităţile economice, factorii care acţionează
asupra formării lor şi se pot lua decizii pentru reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.
Sursa unor astfel de informaţii o constituie situaţiile financiar-contabile de sinteză, planul de afaceri,
bugetul de venituri şi cheltuieli, completate cu informaţii privind potenţialul tehnic şi uman al firmei,
12
intensitatea concurenţei şi poziţia firmei pe piaţă, imaginea firmei şi a produselor sale, evoluţia preţurilor, a
cursului bursier pe piaţă, precum şi o serie de date operative din evidenţa curentă.
Situaţiile financiar-contabile reprezintă un instrument de mare importanţă în procesul conducerii,
fiind necesare atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanţarea, utilizarea şi recuperarea
fondurilor, cât şi pentru organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, precum şi pentru stabilirea
unor drepturi şi obligaţii şi a unor răspunderi şi cointeresări provenite din activitatea de gospodărire şi
dezvoltare a patrimoniului.
Ele au un rol deosebit de important, atât pentru conducerea unităţii patrimoniale la nivelul căreia se
circumscriu informaţiile, cât şi pentru organele din afara unităţii interesate să cunoască activitatea şi rezultatele
ei. Situaţiile financiar-contabile fac parte din categoria documentelor contabile oficiale pentru exercitarea
controlului şi analizei patrimoniului şi activităţii şi pot fi admise ca probă în justiţie.
Începând cu 01 ianuarie 2015 a intrat în vigoare OMFP nr. 1802 / 2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale
consolidate, publicat în MO 963 din 30 decembrie 2014.
Potrivit acestui act normativ entitățile economice se grupează în trei categorii, care determină și
structura situațiilor financiare pe care le întocmesc, astfel: microentități; entități mici; entități mijlocii şi mari.
1) Microentitățile sunt entitățile care, la data bilanțului, nu depăşesc limitele a cel puțin două dintre
următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 350 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 700 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 10.
Microentitățile întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
- bilanț prescurtat;
- cont de profit și pierdere prescurtat, care prezintă separat: cifra de afaceri netă, alte venituri, costul
materiilor prime şi al consumabilelor, cheltuieli cu personalul, ajustări de valoare, alte cheltuieli, impozite,
profit sau pierdere.
2) Entitățile mici sunt entitățile care, la data bilanțului, nu se încadrează în categoria microentităților şi
care nu depăşesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4 000 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 8 000 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Entitățile mici întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
‐ bilanț prescurtat,
‐ cont de profit şi pierdere,
‐ notele explicative la situațiile financiare anuale.
Opțional, aceste entități pot întocmi situația modificărilor capitalului propriu şi/sau situația fluxurilor de
trezorerie.
3) Entitățile mijlocii şi mari sunt entitățile care, la data bilanțului, depăşesc limitele a cel puțin două
dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4 000 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 8 000 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Entitățile mijlocii și mari şi entitățile de interes public întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
‐ bilanț;
‐ cont de profit şi pierdere;
‐ situația modificărilor capitalului propriu;
‐ situația fluxurilor de trezorerie;
‐ notele explicative la situațiile financiare anuale.
Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziţiei financiare,
profitului sau pierderii entităţi.
Pentru fiecare element de bilanţ, de cont de profit şi pierdere şi, după caz, din situaţia modificărilor
capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie prezentată valoarea aferentă elementului
corespondent pentru exerciţiul financiar precedent. Dacă valorile nu sunt comparabile, absenţa comparabilităţii
trebuie prezentată în notele explicative, însoţită de comentarii relevante.
Obiectivul situaţiilor financiare şi al rapoartelor de analiză financiară, este de a furniza informaţii despre
poziţia financiară, performanţele, modificările poziţiei financiare şi despre riscul pierderii investiţiei făcută în
capitalul întreprinderii, informaţii care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice.

13
 Poziţia financiară a unei întreprinderi este influenţată de resursele economice pe care le controlează, de
structura sa financiară, de lichiditatea şi solvabilitatea sa, precum şi de capacitatea sa de a se adapta
schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Informaţiile despre resursele economice controlate de întreprindere şi capacitatea sa din trecut de a
modifica aceste resurse sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau
echivalente ale numerarului în viitor.
Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru anticiparea nevoilor viitoare de creditare şi a
modului în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei care au un interes faţă de
întreprindere; acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor întreprinderii de a primi finanţare în viitor.
Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi
onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul
apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade. Solvabilitatea se referă la
disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai mare în care urmează să se onoreze angajamentele financiare
scadente.
Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, în special despre profitabilitatea acesteia, sunt
necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea
controla în viitor. În acest sens informaţiile despre variabilitatea performanţelor sunt importante. Informaţiile
despre performanţe sunt utile pentru anticiparea capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu
resursele existente. Ele sunt utile şi pentru formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care întreprinderea
poate utiliza noi resurse.
Informaţiile privind modificările poziţiei financiare a unei întreprinderi sunt utile pentru a evalua
activităţile sale de exploatare, investiţii şi de finanţare în perioada de raportare. Aceste informaţii sunt utile
oferind utilizatorului o bază pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, sau echivalente ale
numerarului şi a nevoilor întreprinderii de a utiliza aceste fluxuri de trezorerie. La întocmirea unei situaţii a
modificărilor poziţiei financiare fondurile pot fi definite în diverse moduri, cum ar fi: toate resursele financiare,
fondul de rulment, lichidităţile sau numerarul.
Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite de bilanţ. Informaţiile privind performanţa sunt
oferite în primul rând de contul de profit şi pierdere. Informaţiile privind modificările poziţiei financiare
sunt furnizate în situaţiile financiare prin intermediul unei situaţii distincte.

14