“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

~Camil Petrescu~

Camil Petrescu innoieste proza romaneasca interbelica,

teoretizand romanul romanesc in eseul “Noua structura si opera lui
Marcel Proust”, ce apare dupa publicarea romanelor moderne: “Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930), “Patul lui
Procust” (1933), opere epice avand ca model pe scriitorul francez
Marcel Proust, cu romanul ciclu “In cautarea timpului pierdut”.

In eseul mentionat, Camil Petrescu isi exprima conceptia asupra

romanului modern, de tip subiectiv, innoid literatura romana
interbelica si sincronizand-o cu literatura universala. Camil Petrescu
respinge romanele obiective, lipsite de autenticitate, pentru ca sunt
constructii rationaliste. El pledeaza pentru o noua formula de romane,
in care se acorda o mare atentie cunoasterii intuitive.

Camil Petrescu refuza romanul traditional, in care naratorul este

omniscient si omniprezent. El sustine o noua perspectiva narativa, cea
subiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana I: “Noua structura si
opera lui Marcel Proust”.

In ceea ce priveste stilul, Camil Petrescu sustine anticalofilismul:

“Am avut intotdeauna convingerea ca…“meseria, mestesugul”, sunt
potrivnice artei…Stilul frumos e opus artei. Un scriitor e un om care
exprima in scris…ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a
intamplat in viata lui si a celor pe care i-a cunoscut…” (“Patul lui
Procust”)

Asadar, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de

razboi” reflceta conceptia estetica a scriitorului asupra romanului
modern, de tip subiectiv, prin: perspectiva narativa unica, subiectiva,
nararea la persoana I, interferenta timupului prezent cu acela
subiectiv, prezenta memoriei afective, a fluxului constiintei,
luciditatea analizei psihologice, anticolofilismului si autenticitatea
celor relatate. Romanul este scris sub forma unei confesiuni,
protagonistul acesteia fiind Stefan Gheorghidiu. Naratorul este eroul
actiunii, perspectiva narativa e unica, subiectiva. Viziunea este
“impreuna cu”, deoarece eroul participa la tot ce nareaza, deci viziune
actoriala.

Observam identitatea intre planul naratorului si al personajului.

Stefan Gheorghidiu fiind un personaj-narator, care are un punct de
vedere unic si subiectiv, el mediaza intre cititor si celelalte
personaje. Stefan Gheorghidiu, prin intermediul monologului interior,
analizeaza alterand sau interferand, aspecte ale planului interior
(trairi, sentimente, reflectii), ale planului exterior (tipuri umane,
relatii interumane, fapte)

Discursul narativ are constructie moderna, textul fiind alcatuit

din doua parti, precizate in titlu, care indica temele romanului:
iubirea si razboiul. In prima parte se rememoreaza iubirea esuata
dintre Stefan si Ela, iar partea a doua avand forma unui jurnal de
campanie, urmareste valorificarea jurnalului de campanie al autorului,
fapt ce ii confera autenticitatea. Romanul debuteaza printr-un
artificiu compozitional, caci actiunea primului capitol, “La Piatra
Craiului in munte” este posterioara intamplarilor relatate in restul
primei carti. Se remarca in acest capitol cele doua planuri temporale
actiunii: timpul nararii (in perioada in care se afla pe front) si timpul
narat (trecutul povestii de iubire).

In primavara anului 1916, Gheorghidiu era concentrat pe Valea

Prahovei. La popota ofiterilor asista la o discutie despre dragoste,
onoare si credinta in iubire, discutie ce declanseaza memoria afectiva
a eroului, amintindu-si de sotia lui, Ela. Se observa influenta
scriitorului francez Marcel Proust prin faptul ca un aspect exterior
declanseaza rememorarea unor intamplari. In cazul lui Petrescu,
evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic si analizate in mod
lucid, fiind vorba de memoria involuntara. Cel de-al doilea capitol
“Diagonalele unui testament” concentreaza intriga romanului: “Eram
insurat, de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si
banuiam ca ma insala”. Naratorul realizeaza retrospectiva iubirii
dintre Stefan si Ela. Tanarul student la Filozofie se casatoreste din
greseala cu Ela, studenta la Litere. Viata fericita, dar modesta a
celor doi e tulburata de o mostenire pe care o primeste sotul de la un
vechi bogat si avar, Tache. Spre surprinderea lui Stefan, Ela este
foarte interesata de avere, fapt ce nu-l cunoaste si pe care il
condamna: “As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor discutii
vulgare”.

Dar Ela se schimba radical, fiind atrasa de bani si de petreceri.

Aflate intr-o excursie la Odobesti, Ela acorda o atentie deosebita
unui barbat, G., care-i va deveni apoi amant, dupa banuiala sotului, ce
devine gelos. Dupa o despartire scurta, sotii se impaca, dar indoiala
ramane. Prima parte a romanului a fost numita de Constantin Ciopraga
“monografia indoielii”, caci protagonistul isi urmareste drumul
launtric: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
Iubirea pentru Stefan Gheorghidiu este o problema de cunoastere,
iar Ela nu poate fi caracterizata decat prin perspectiva sotului, care
ofera doua imagini: inger si demon. De fapt, eroul nu o vede pe ea, ci
proiecteaza in ea o anume imagine a feminitatii: “Cu ochii mari,
albastri, vii ca niste intrebari de clestar…”

Stefan este inrolat pe frontul romanesc si cere o permisie, spre a

verifica daca sotia ii este fidela, dar nu reuseste caci izbucneste
razboiul. Acum protagonistul traieste o alta experienta in planul
cunoasterii, aceea a razboiului. Capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui
Dumnezeu” este o ilustrare a razboiului absurd: “Nu mai e nimic
omenesc in noi”, afirma naratorul. Stefan este ranit si spitalizat.
Intors acasa, intelege ca a obosit, ca nu mai vrea sa caute certitudini,
de aceea se hotaraste sa o paraseasca pe Ela.
 Stefan Gheorghidiu este personajul-narator, reprezentand
intelectualul lucid, superior, inadaptat, traieste drama iubirii
absolute, la fel ca toti eroii, care au vazut idei.