ISTORIA BIZANTULUI

PROF. UNIV. DUMITRU COJOCARU

STUDENT
VENEDICTOVA DORINA PUFU

ANUL I
SEMESTRUL I
2020-2021
 Imperiul Roman de Răsărit

Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine.

Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor
administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis
și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I
(379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după
moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de
apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul
împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe
împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz,
schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a
inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs.
Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius
I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii
grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului
și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”,
după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din
zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească
latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și
bulgari).
Originea denumirii „Imperiul Bizantin”: Numele Imperiul Bizantin este un
termen istoriografic modern, care era necunoscut celor care au trăit în
vremurile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de Răsărit).
Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol
după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf
(1516 - 1580), care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa
Corpus Historiae Byzantinae, cu scopul de a deosebi istoria antică romană de
istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor
antici și continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea termenului a
apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au
început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută
în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub
conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în
vestul Europei și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din
Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani.
Donația lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din
istorie, a avut un rol important. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca
împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum
(Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci, ci
„Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara condusă de acesta din
urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar
„Imperium Constantinopolitanus”.

Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin
parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți.

Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin .

Evoluția studiilor de istorie bizantină: Interesul europenilor pentru istoria
bizantină s-a manifestat în perioada Renașterii, când Veneția și Genova
dominau economia bizantină în secolul al XIII-lea. Studiul istoriei bizantine a
debutat simultan cu apariția Umanismului în Italia (sec. XIV-XV), Germania (sec.
XVI), Franța (sec. XVII-XVIII).

În Italia, interesul s-a manifestat datorită operelor grecești clasice. Încă din
secolul al XIII-lea, italienii vizitau centrele culturale bizantine de la
Constantinopol, Thessalonic sau Mistra. Căutau și copiau manuscrisele grecești
și predau limba greacă în universitățile din Italia, fiind create primele manuale
de limba greacă. În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de otomani, iar
cărturarii bizantini ca Manuel Chrisoloras, Theodor Gazes sau Constantin
Lascaris au fugit de pericol, găsindu-și refugiu în Italia, aducând cu ei operele
clasice unde au scris primele manuale de limbă greacă. Scrierile lui Procopius
din Cezareea despre campaniile lui Iustinian în Italia au fost traduse în latină.
Florența, angrenată în războaie și Veneția, aflată în plin apogeu comercial, erau
interesate de operele clasice. În Veneția s-au stabilit cărturari bizantini în
număr mare. În Germania, interesul umaniștilor pentru Bizanț a început după
cucerirea Ungariei și primul asediu al Vienei, sursele bizantine oferind detalii
despre organizarea otomanilor. Pe fondul reformei lui Luther, sursele bizantine
ofereau argumente împotriva Papalității, privind relația împărat bizantin-
patriarh ca fiind mai prielnică decât supremația papală asupra tuturor
monarhiilor creștine.

Pentru Franța, modelul bizantin a fost urmat și preluat de monarhii absoluți

francezi, fiind constituită noua nobilime de robă, în timp ce vechea nobilime de
spadă încerca să-și demonstreze prestigiul prin sursele bizantine. În 1640 a
apărut prima colecție cu operele autorilor bizantini-Corpus Parisinus. În 1711
apar 40 de volume. Charles du Fresne, sieur du Cange (1610-1688) a fost
considerat fondatorul bizantologiei, realizând primul dicționar al limbii grecești
și publicând lucrări despre lumea bizantină ca „Imperiul de Constantinopol în
timpul împăraților francezi”, Despre familiile Bizantine și „Istoria Bizantină”. A
publicat primul dicționar al limbii grecești și al limbii latine medievale ce au pus
bazele diplomaticii bizantine și paleografiei grecești. În epoca Iluminismului, în
secolul al XVIII-lea, monarhia absolută și biserica erau criticate și s-a încercat
astfel demolarea modelului bizantin, imaginea iluminiștilor despre Bizanț
căpătând trăsături negative, considerând perioada bizantină ca una de declin a
istoriei romane. Imperiul Bizantin a fost denigrat, apărând concepte de „bas
empire”și „bizantinism”. Charles le Beau (1701 - 1778) a scris o lucrare în 27 de
volume, Istoria Imperiului Târziu, iar Edward Gibbon (1737 - 1794) a scris
„Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”.

Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, odată cu amploarea

interesului manifestat pentru studierea evului mediu. Mișcarea de emancipare
a grecilor a fost privită cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula
Chios fiind condamnat. Imaginea Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost
reeditate operele autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn, operele fiind însoțite
de traduceri în latină și de note explicative.

Istoria bizantină a fost privită ca o parte a istoriei grecilor, fiind

prezentată în culori luminoase și idealizante. George Finlay (1799 -
1875) a scris Istoria Greciei-de la cucerirea romană până în vremurile
noastre. Karl Hopf (1832 - 1973) a scris O Istorie a Greciei de la
începutul evului mediu până în vremurile noastre. Jean Sabatier a
scris „Descrierea monedelor bizantine”, punând bazele numismaticii
bizantine, iar G. Schumberger a pus bazele sigilografiei bizantine în
1884.

În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de

bizantologie, prima fiind fondată de Karl Krumbacher (1856 - 1909). A
apărut prima revistă despre bizantologie. A doua școală de
bizantologie a fost înființată în Rusia de Alexander Vasilievski (1867 -
1953) în care se preda ideologia imperială bizantină și cea socială. În
Franța apare cea de-a treia școală de bizantologie, fondată de Charles
Diehl (1859 - 1944). Cea de-a patra școală de bizantologie apare în
Anglia, fondată de John Bury care a reeditat lucrarea lui Eduard
Gibbon, fiind preocupat de istoria târzie a Imperiului Bizantin de după
1204. Au apărut școli și în statele din sud-estul Europei: în Grecia,
Bulgaria, Iugoslavia, România unde Nicolae Iorga a pus bazele
Institutului de Studii Sud-Est-Europene și Gheorghe Brătianu care a
abordat istoria socio-economică bizantină. Alte școli au apărut și în
Japonia, Austria, Italia și în SUA, la Dumberton Oaks.

Orașul bizantin în secolele IV-X: Constantinopolul a fost centrul politic,

administrativ, economic, religios și cultural al Imperiului Bizantin. A fost fondat
de Constantin cel Mare în noiembrie 324, la două luni după victoria sa asupra
lui Licinius. A ales fosta colonie megariană, Byzantion, drept locul unde avea să
pună bazele noului oraș. Pornind de la istoria Romei, bizantinii au modelat
istoria acestui oraș, fiind fondat de pe urma unui conflict dintre doi frați
coloniști megarieni. Când a fost atacat de macedonenii lui Filip al II-lea, câinii
din oraș au lătrat, iar locuitorii orașului au fost alertați și au respins asaltul. În
secolul al II-lea, orașul a fost asediat de romani în timpul domniei împăratului
Septimius Severus.

Constantin a ales această cetate datorită unei inspirații divine, legendele târzii
având un rol ideologic și propagandistic. Alegerea acestui oraș avea un rol
strategic și comercial, Byzantion fiind amplasat la intersecția celor două mari
axe comerciale: una verticală care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și
Marea Egee de Marea Mediterană, și cealaltă, terestră, care unea Europa de
Asia. Constantinopolul a prosperat datorită așezării. Centrul imperial a fost
deplasat din occidentul aflat în declin în orientul încă prosper.

Orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau conflicte:

frontieră dunăreană atacată de goți și frontieră orientală atacată de sasanizi.
Constantinopolul a fost mai ușor de apărat, fiind înconjurat de apă din trei
părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar dinspre vest, împărații construind multe
fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui
Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în
oraș.
Mutarea centrului de greutate și stabilirea reședinței imperiale de la Roma în
alte orașe ca Mediolanum sau Antiohia s-a manifestat de multe decenii datorită
declinului Romei. Legăturile cu provinciile orientale erau mult mai întărite
astfel.

Lucrările de construire a orașului au început în noiembrie 324 și s-au încheiat în

336, orașul fiind inaugurat pe 11 mai 330. Pe 11 mai, anual, se desfășurau
festivități de celebrare a construirii orașului, manifestate prin jocuri la
hipodrom, procesiuni în jurul unui car alegoric ce transporta statuia
împăratului, înălțată pe coloana de porfir, construită pe timpul împăratului
Constantin. Noul oraș avea să devine o copie a vechii Rome, orașul fiind
construit pe șapte coline. Orașul a fost denumit ca „Noua Roma” sau „A doua
Roma”/ Constantinopolis-„orașul lui Constantin”.

Orașul a fost împărțit în 14 cartiere și era străbătut de râul Lykos. Împăratul a

clădit o serie de edificii ale căror modele erau preluate după cele ale Romei:
palatul imperial de dimensiuni mici aflat în sud-estul orașului, hipodromul
construit în vecinătatea palatului imperial, piața publică-forumul lui Constantin
etc. Pe parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar reședința imperială
și nu capitală. Abia din timpul lui Teodosius, poziția și drepturile
Constantinopolului au fost puternic susținute.

În 381, importanța orașului a fost recunoscută, al doilea conciliu ecumenic

desfășurându-se în acest oraș. Prin canonul al III-lea se recunoștea poziția
Episcopului de Constantinopol.

În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. În 451 s-a
desfășurat cel de-al IV-lea conciliu ecumenic la Calcedon, iar prin canonul al
XXVIII-lea, se stabilea ca primul loc aparținea vechii Rome, dar părinții acordau
onoruri egale religioase și politicii și noii Rome-Constantinopolul, acesta
bucurându-se de prezența împăratului și a senatului. În lucrarea „Istoria Nova”,
Zosimos i-a reproșat lui Constantin că prin fondarea Constantinopolului nu
făcea altceva decât să grăbească declinul Romei și dezbinarea imperiului. În
realitate, s-au emis medalii de aur și argint care reprezentau două femei:
simbolurile Romei și a Constantinopolului, ținând împreună un scut simbolic al
unității imperiului.

După cucerirea Ierusalimului de către arabi, Constantinopolul și-a revendicat

titlul de centru al lumii creștine. Heraclius a adus Sfânta Cruce la
Constantinopol unde a rămas până în 1204. Din secolul VII, a apărut ideea că
orașul era protejat de Dumnezeu, având-o ca protectoare pe Fecioara Maria
care a respins multe asedii. În secolul XIII se scriau poezii care o prezentau pe
Fecioara Maria plângând din cauza asediului Constantinopolului de către latini.
Cucerirea Constantinopolului de către turci a fost prezentată ca o pedeapsa
divină aplicată noului popor ales pentru păcatele sale.

Zosimos a susținut că împăratul Constantin a clădit primele edificii,

componenta politică și religioasă a orașului fiind în partea sud-estică, pe țărmul
Mării Marmara. Strada Mese străbătea Constantinopolul până la Forumul
Amastrianum. Componenta economică era Portul de Aur, Zona Cornului de
Aur, acesta fiind închis cu lanțuri în 1453 în timpul asediului.

Partea centrală a Constantinopolului a fost utilizată pentru construirea

mănăstirilor și multe locuințe se aflau în zona țărmului. Nu exista un sistem de
canalizare și de aceea tăbăcării aruncau pieile în mijlocul orașului.

Palatul imperial a fost reconstruit, însă nu mai păstra nimic din vechea
construcție. Constantin a respectat inițial elementele arhitecturii romane.
Biserica Sfânta Sofia se află în apropierea complexului. Palatul imperial avea să
fie mărit de succesorii lui Constantin până în secolul XI, devenind un complex
de apartamente în care locuiau membrii familiei imperiale și anturajul,
biblioteci, capele, biserici, birouri și un penitenciar. Palatul era decorat și
ornamentat cu grădini și terenuri de joacă. În secolul XI, clădirile aflate în cadrul
complexului ocupau 100 de hectare, fiind dificil de întreținut. Reședința
imperială a fost mutată la Palatul Blacherne. În secolul IX, împăratul Teofil a
construit palatul Bucco Leon.
În complexul Palatului Imperial era Sala celor 19 paturi care datează dn secolul
IV, fiind câte nouă paturi de fiecare latura, acestea sala fiind utilizată pentru
dineuri și cine festive, aproape fiecare sărbătoare civilă și religioasă fiind
urmată de un dineu la care participau invitații împăratului, și principala sală de
desfășurare a ceremoniilor, Sala de Aur, construită în secolul VI, similară cu
Basilica San Vitale, cu pereți împodobiți cu aur, copaci decorați cu nestemate și
păsări de aur ce cântau melodii, iar tronul masiv din aur era flancat de câte doi
lei din aur, ca și cum părea că cobora treptat din cupola sălii până ajungea la
nivelul pardoselii. Principala Poarta a Palatului Imperial era o poartă din bronz,
fiind refăcută în secolele VI-X, deasupra fiind construită o capela. Până în timpul
crizei iconoclaste, poarta era decorată cu portretul lui Hristos.

Principala piață publică din Constantinopol era Piața Augusteon construită în

secolul IV și refăcută de Iustinian, unde a fost ridicată o statuie ce putea fi
văzută la o zi distanță pe mare. În piață se vindeau manuscrise și erau
executate pedepsele publice.

Turnul lui Constantin cel Mare se află pe strada Mese, având formă circulară,
împodobit cu statui. Statuia lui Constantin s-a prăbușit în urma unui cutremur,
fiind înlocuită cu statuia lui Manuel Comnenul.

Forumul lui Teodosiu cel Mare avea formă pătrată, preluat după modelul
forumului de la Roma. Acolo erau gravate victoriile acestuia. Strada Mese
ajungea până la Poarta de Aur a orașului. Porțile erau placate cu foița de aur și
capela din zidul lui Constantin era decorată cu statui.

Micul comerț avea un rol important pentru vistieria statului, care percepea de
la negustori o taxă-commerkion: 10-18% din valoarea mărfurilor. Principala
sursă care furnizează informații despre organizarea vieții urbane este Cartea
Eparhului, atribuită împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul, deși ulterior s-a
stabilit a fi o culegere de norme și reglementări realizată pe parcursul secolului
X. Documentul relevă un tablou amplu al vieții meșteșugărești și comerciale din
Constantinopol, acordând o atenție deosebită breslelor, care existau și în alte
orașe. Eparhul/prefectul orașului era un primar al Constantinopolului, cu
atribuții largi, cupand un loc înalt în ierarhia imperială. Funcția de prefect al
Constantinopolului a fost menționată prima oară în 359, funcție preluată după
cea de la Roma. Ulterior, s-a îndepărtat de modelul roman, titularul ei
reprezentând autoritatea supremă în capitală după basileu, conform codurilor
de legi. În Ecloga lui Leon al III-lea se menționează că eparhul era cel mai
puternic în oraș după basileu, iar în Basilicalele lui Leon al VI-lea Înțeleptul se
subliniază că toate corporațiile, toți cetățenii, întregul popor imperial de la
Constantinopol sunt conduși de eparhul orașului. Eparhul era numit prin edict
direct de către împărat, dintre persoanele apropiate, considerate de mare
încredere ale acestuia, iar ceremonia de învestitură, în cadrul căreia primea și
însemnul funcției sale-centură, este descrisă în lucrarea lui Constantin al VII-lea
Porfirogenetul-Despre ceremoniile curții bizantine.

Avea atribuții administrative și juridice considerabile, era responsabil pentru

menținerea ordinii în oraș. Avea dreptul de a pedepsi delictele comise, de a
supraveghea sclavii eliberați, piețele, spectacolele, manifestările publice, de a
interzice intrarea în oraș sau în anumite cartiere a unor indivizi, având sub
ordinele sale un corp de poliție urbană. Avea ca sarcina menținerea curățeniei
orașului, împodobirea acestuia atunci când basileul ieșea din palatul imperial
sau când veneau suverani străini în oraș. Era considerat vocea împăratului, prin
intermediul căruia basileul vorbea poporului, iar în perioadele în care suveranul
lipsea, eparhului îi era încredințată conducerea capitalei bizantine.

Avea o putere considerabilă, fiind responsabil de prosperitatea orașului.

Producția, vânzările, exercitarea unor meserii, corporațiile erau sub controlul
direct al acestuia, iar prin reprezentanții săi, calitatea produselor și materiilor
prime era controlată. Aceștia limitau beneficiile comerciale, împiedicau
realizarea unor stocuri pentru că negustorii să obțină venituri mai mari în
perioadele de criză, stabileau prețurile pietelelor, luau decizii privind importul
și exportul mărfurilor, acceptau sau expulzau membrii în cadrul unei bresle,
deschideau magazine, ateliere sua birouri, rezolvau abaterile grave sau
divergențele din cadrul breslelor.

Eparhul dispunea și de un personal auxiliar numeros. Cel mai important serviciu

era cancelaria prefectului, care dispunea de un sigiliu propriu pentru
corespondență și ordinele acestuia, pentru a fi aplicat pe unitățile de măsură și
greutate, că grantie a respectării normelor și a garanției calității produselor.
Supravegherea breslelor era încredințată unui personal numeros condus de
locțiitorul eparhului, legatharios, numit de prefect cu aprobarea împăratului, cu
sarcina specială de a supraveghea și importurile și exporturile, precum și pe
negustorii străini veniți în oraș. Printre auxiliari se află și un inspector maritim,
care controla navele din porturile orașului, la intrare și la ieșire.

La începutul secolului XI, eparhul a devenit un mare personaj principal al

statului. Un eparh ca Roman Argyros a devenit basileu în 1028 după ce s-a
căsătorit cu porfirogenetă Zoe. La sfârșitul secolului XI, puterea împăratului a
intrat în declin, iar o parte din atribuțiile sale au fost preluate de alți magistrați.
În secolul XII, instalarea negustorilor italieni la Constantinopol, în cartiere
proprii, a restrâns autoritatea eparhului, însă funcția se menține până la
cucerirea otomană.

La conducerea corporațiilor se aflau "prostatai"sau "exarchoi", iar în fruntea

corporației notarilor era primicerul. Nu fiecare corporație avea câte un șef.
Există câte un singur șef pentru breslele notarilor, argintarilor, negustorilor de
țesături siriene, săpunarilor și șelarilor. Corporațiile aveau mai mulți șefi:
cârciumări, negustori de pește, nestorii de porci, negustorii de mătase brută.
Erau bresle care erau conduse de șefi că cei ai bancherilor, ai negustorilor de
mătase, ai torcătorilor, ai parfumeurilor. Nu existau norme speciale pentru
aceștia.

Șeful corporației era numit direct de către eparh, ales din rândurile membrilor
breslei. În cazul corporației notarilor, succesiunea îi revenea celui mai în vârstă,
aprobat de toți colegii săi. Șefii corporațiilor reglementau relațiile cu statul,
reprezentat de eparh, asigurau respectarea normelor și reglementărilor care
priveau corporația , anunțau abaterile grave și pedepseau pe cele mai puțin
importante, comunicau reprezentantului prefectului sau acestuia mărfurile
străine cumpărate de corporații. Conform Cărții Eparhului, pentru a intră într-o
breaslă, o persoană trebuia să nu fie membru altei corporații, nu trebuia să fie
un străin, să fie un om liber, să-i fie verificată capacitățile și integritatea
morală , (precum candidatul pentru breaslă notarilor care trebuia să
dovedească onestitate, elocventă, că deține o memorie bună și cultură juridică
solidă), să fie acceptat de ceilalți membri , de șeful corporației și prefect și să
plătească o taxa. Se stabilea numărul membrilor decât pentru corporația
notarilor. Abaterile grave erau pedepsite sever prin ras, biciuire, tăierea
mâinilor. Persoană care dorea să deschidă un birou sau un magazin sau să
înceapă o activitate comercială trebuia să facă parte din corporația care se
ocupă de domeniul respectiv în care dorea să profeseze și să fie aprobat de
eparh. Producerea purpurei și a altor stofe de lux era interzisă în atelierele
urbane, fiind sub monopolul statului, realizată numai în atelierele palatului
imperial pentru uzul curții și pentru darurile acordate principilor străini. În
Bizanț există un număr mare de bresle care aduceau venituri importante, fiind
tot mai specializate. Are loc o separare clară între producători și negustori:
torcătorii de mătase, țesătorii, vopsitorii, negustorii de mătase brună,
negustorii de haine de mătase, negustorii de țesături de mătase siriană.

Intervenția statului viza comerțul intern și încerca să evite crearea unor

surplusuri de mărfuri, bună aprovizionare a orașului pentru a împiedică
izbucnirea crizei în capitală, o eventuală revoltă a populației putând pune în
pericol tronul imperial. Activitățile comerciale și economice se desfășurau în
locuri bine stabilite, centrul capitalei fiind rezervat comerțului cu articole de
lux-bijuterii și parfumuri, de-a lungul străzii Mese. Cei care vindeau produse
care emanau mirosuri erau nevoiți să o facă la marginea orașului pentru a nu
deranja populația. Numai băcănii puteau deschide magazine în întreg orașul
pentru a vinde mărfuri de prima necesitate. Unitățile de măsură și greutate
erau controlate , iar delicte precum vânzările cu produse de calitate inferioară,
falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase erau aspru pedepsite.

Vânzarea purpurei și a bijuteriilor în afară imperiului era interzisă. Cantitatea

mărfurilor exportate era stabilită de autorități, fiind subordonată necesităților
capitalei. Activitatea economică bizantină era dirijată de autorități în benefiul
statului și al populației bizantine, pentru asigurarea ordinii în oraș și evitarea
apariției oricărei nemulțumiri sau revolte în capitală ce putea amenința tronul
imperial.
Ideologia Imperială: Ideea imperială a unui imperiu infinit în spațiu-timp a
fost de origine orientală, fiind preluată de la greci de către romani, apoi de
către bizantini. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind teoreticianul
ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său au fost victime ale persecuțiilor
creștine din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă a fost eliberat în timpul lui
Galerius și a devenit unul dintre consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A
participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 și a încercat o formulă de
compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula episcopului
Alexandrei.

Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a

introdus dimensiunea cronologică. A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A
scris „Vita Constantini” și discursul festiv rostit în 336 cu prilejul aniversării de
30 de ani de domnie a împăratului Constantin. Consideră că existența
imperiului roman era expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine,
ierarhia terestră fiind preluată după cea cerească. Romanii se considerau a fi
noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și universal și stăpânea
omenirea.Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice
expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor
popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului
terestru în planul divin.

Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind

reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al împăratului era
inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune
providențială încredințată de divinitate de a face ca creștinismul să domnească
asupra întregului pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de
Dumnezeu pentru a conduce noul popor ales. Împăratul era considerat cel de-
al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau
reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau
era sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.
Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata și poporul
imperial. Rolul revenea armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc
în tabăra militară din oraș. În cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani
ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales ca împărat ce purta o diademă,
urmând gratificarea senatului și aclamațiile poporului.

În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate
și celelalte rituri. Senatul desemna noul împărat, ceremonia având loc tot în
tabăra militară și încheindu-se cu aclamațiile poporului. Din secolul V
intervenea și Biserica în desemnarea împăratului, prin actul încoronării
religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței
divine. Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I,
ceremonia desfășurându-se la Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial.
Împăratul primea însemnele puterii imperiale: coroana, mantia de purpură și
încălțămintea de purpură-mătasea roșie ce avea un atribut al puterii imperiale.
În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur.

După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I
fiind nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce
s-a căsătorit cu văduva fostului împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era
obligat să semneze că va renunță la monofizism. În timpul dinastiei
macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia
de încoronare ce se desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era
comandantul suprem al armatei, avea atribuții legislative, era protectorul
bisericii și avea o putere absolută, teoretic. În practică însă, erau o serie de
factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind reprezentantul unei grupări
care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de interesele acesteia,
putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea
împăratului anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra
supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un model
pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților care nu mai
respectau principile.

Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul

născut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în
care au primit ambii copii, existând astfel riscul izbucnirii unui război civil.
Inspirat de Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă din timpul vieții, iar
dacă nu avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de
propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul
desemnării unui co-împărat, erau respectate aceleași rituri ca și în desemnarea
împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase, împăratul îl încorona pe
co-împărat. Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își va pierde
din importanță în secolul VII. De la sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor
persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a
menținut din perioada romană, prin care împăratul primea pe viață anumite
puteri excepționale și epitete cu caracter onorific ce îi glorificau victoriile. Titlul
oficial era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în
timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin era cel de
„Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită
pentru populația grecizată.

După 800, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor,
izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat
protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al
romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul împărat
roman și continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută
până la sfârșitul Imperiului Bizantin. Din secolul X își adaugă titlul de Autokrator
după ce țarul Bulgariei s-a proclamat basileu în 927. Împăratul arată că era
stăpânul absolut al imperiului și că nu depindea de nimeni pe plan extern, fiind
singurul reprezentant al lui Dumnezeu.

La mijlocul sec. IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu
precizarea că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la
această teorie. Imperiul este privit în continuare ca neavând limite în timp și
spațiu, iar puterea împăratului este universală, absolută și de origine divină.
Această idee poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin VII
Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel că toți
locuitorii pământului trebuie să se închine în fața împăratului bizantin.
În sec. IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze
ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident;
un stat bulgar creștin la frontieră Imperiului; un regat armean creștin și
Principate creștine ale sârbilor).

Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii

formulați de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia
de principi, care era în viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită de
principii creștini, această fiind condusă de împăratul de la Constantinopol, care
avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze
puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era considerat
fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat „fiul
preaiubit al împăratului”. Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol
(Dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la baza piramidei
se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români.

Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de

cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independență pe care îl
avea statul pe care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea
fiecare conducător în parte.

În sec. X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la

împărat pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost
profund indignat când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului
bulgar.

Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era

singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au
evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest lucru era de
la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau singurii în măsură să legimiteze
puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora ( nu încheiau tratate de
pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule ( Bule de
Aur), putea folosi cerneală roșie și purpura ( nu era produsă în atelierele din
Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era
folosită numai de către împărat și curtea imperială; putea face cadou unui
principe străin bucăți de purpura). Pe lângă toate acestea, împăratul putea
realiza panouri un mozaic ( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor
apărea în sec XII și în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără aprobarea
împăratului). Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă
îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat
apostat.

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere

amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în
lucrarea sa Despre ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse,
ceremonialul bizantin este atât de strict reglementat deoarece are ca scop
evidențierea măreției imperiului și a împăratului, a caracterului maiestuos și
inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare
persoană își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă.

În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana

împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea
un obiect, acesta era transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit
direct de la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în
contact direct cu mâinile împăratului.

Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune

principiul ereditar. Împărații din dinastia macedoneană, Leon al VI-lea
Înțeleptul introduce instituția porphyrogenetilor ( cei născuți în camera de
purpură dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea tronului).
Porphynogeneții apar și înainte de acest moment, însă în sec. al IX-lea va
apărea această instituție.

Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut în camera de

purpură a fost Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl său avusese
mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna
biserica acceptând compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).
Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala
referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului,
Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul
titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate
legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului,
de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale bunurile care
îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de
recucerire ale imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă
stăpânirea la nivelul întregului pământ.

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu
al romeilor”. În sec X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în
legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor,
Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui
Petru, împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care
avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern,
împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.

Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a
fost preluat sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste
prerogative puteau fi uzurpate atunci când un principe dorea să își afirme
ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele puterii
împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și
Petru Asan. Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.
 Bibliografie

Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons,
London, 1966
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura
Minerva, București, 1976
Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1935 (reeditată în 1971 în
România, la Assoc. Int. d'Études du Sud-Est Européen, București).
Nicolae Iorga, Études byzantines, vol. I-II, Bucarest, 1939-1940.
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. I-III, București, 1939-1941.
J. W. Barker, Justinian and the later Roman Empire, Madison, London, 1966.
Hans-Georg Beck, Respublica Romana. Vom Staatsdenken der Byzantiner,
Munchen, 1970.
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, 2005.
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului bizantin, vol. I-II, București, 2000.
Robert Browning, The Byzantine Empire, Washington, 1992.
Jack Linsday, Byzantium in to Europe. The story of Byzantium as the first Europe
and its further contribution till, London, 1952.
John Bagnell Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of Irene
to the accession of Basil I , London, 1912.
John Bagnell Bury, A History of the later Roman Empire from the death of
Theodosius I to the death of Justinian , London, 1923.
Jean-Claude Cheynet, Byzance. L'Empire Romain d'Orient, Paris, 2001.
Charles Diehl, Études byzantines, Paris, 1905.
Fine, John Van Antwerp . The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the
Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest. Ann Arbor, Michigan:
University of Michigan Press.