UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI

SPECIALIZAREA ISTORIE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIALE
ȘI ALE NATURII

ISTORIA ANTICA A ROMANIEI

PROF. UNIV. DR. RENATA TATOMIR

STUDENT
VENEDICTOVA PUFU DORINA

ANUL I
SEMESTRUL I
2020-2021
 Istoria României

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii

geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă
diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o
identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României
drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin
istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului
modern România, a Regatului României și a formelor de organizare
intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat
național.

Preistoria pe teritoriul României: Teritoriul de astăzi al României a fost

locuit începând cu circa acum 40.000 de ani, în paleoliticul superior, când
popoarele aparținând culturii arheologice aurignaciene au sosit în estul Europei
din Orientul Apropiat: în Peștera cu Oase din zona Anina au fost găsite astfel
unele dintre cele mai vechi rămășițe ale oamenilor moderni găsite în Europa.
Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2”
și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35.000 de ani, sau 40.500 folosind
date calibrate.

Epoca pietrei este reprezentată prin descoperiri arheologice pe tot cuprinsul

țării. În neolitic, pe teritoriul țării era răspândită cultura Cucuteni, o civilizație
care a reprezentat apogeul popoarelor ce trăiau înainte de venirea triburilor
indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul
neoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt
presupuse neamuri indo-europene.
Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele
descoperiri de pe Valea Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund
și așchii tăioase lucrate din cremene. La Dârjov s-au găsit și câteva toporașe de
mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire bifacială,
caracteristică culturii abbevilliene.

La mijlocul mileniului al VII-lea î.Hr. în SE Europei societatea omenească

cunoștea profunde transformări. Un nou mod de viață aducea achiziții
fundamentale pentru civilizația europeană: agricultură, arhitectură,
meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale
noii societăți îl reprezintă apariția plasticii concretizată într-o diversitate de
statuete antropomorfe și zoomorfe. Acestea sunt probabil materializări ale
unei complexe vieți spirituale, ale sacrului.[6] Astfel, pe teritoriul României s-au
găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care și Hamangia. Aceasta a fost o
cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează în a doua
jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei
și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținând
unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo.
Simboluri ale acestei culturi sunt Gînditorii descoperiți în 1956 de Nicolae
Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află acum în Muzeul Național de
Istorie a României.
Dacia și Dacia romană: Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I
î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate de
izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice,
mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec.
VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. -
începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima
jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot
drept „cei mai viteji și mai drepți dintre traci". În secolul I î.Hr., sub stăpânirea
Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, cu
capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate
situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18–20 km
sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac
este menționată de antici drept „Cetatea Soarelui" (Hellis). Limitele statului dac
erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până
la gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului
Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria,
apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el.

Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele

Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe
acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie
împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu,
Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre
slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu,
Mare Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un „om de
o vastă erudiție" (Iordanes). Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului
dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat
Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată încă în timpul
domniei regelui Burebista și situată la cca 350–400 km N-V de vechea capitală
Argedava (Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de
apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus
(Scorilo) și Duras.
În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul
lui Scorilo și posibil nepot al lui Duras. Regele Decebal „era foarte priceput la
planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor" (Dio Cassius). Noul stat dac a
avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în
anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale
acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de
către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator
și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii au ocupat Transilvania
și Oltenia de azi, teritorii atunci organizate ca provincii romane. Restul
teritoriilor dace au rămas stăpânite de „dacii liberi", conduși de regi proprii,
consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Invaziile succesive ale
triburilor germanice și ale dacilor liberi, au determinat administrația romană să
se retragă din Transilvania și Oltenia după 165-167 de ani de prezență, în anul
273 d.Hr., considerat drept anul „Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul
Împăratului Aurelian, „retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a
granițelor imperiului la Dunăre, pentru o mai eficientă administrare și apărare a
provinciilor din sudul fluviului, de acum înainte denumite Dacia Aureliană,
Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea și ulterior Dioecesis Dacia.
 Bibliografie
Istoria românilor, 4 vol., Academia Română, Editura Enciclopedică, București
2001.

Istoria românilor, Nicolae Iorga, Ediția I, 1936-1939

Istoria românilor din Dacia Traiană, Alexandru D. Xenopol, 1888-1893

Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Constantin C. Giurescu
și Dinu C. Giurescu, 1975