Alexia Barrable DR - Jenny Barnett Cum Sa Cresti Un Copil Fericit. Zece Metode Verificate

Alexia Barrable lucrează de mulți ani ca învățătoare și e pasionată de
transpunerea în practică a celor mai noi cercetări din domeniul edu

cației, atât la școală, cât și acasă. Inspirată de continua dezvoltare a
psihologiei pozitive, i-a cerut ajutorul prietenei ei Jenny Bamett, neuro-
cercetător, pentru a scrie această carte.
Alexia a predat la școli din Grecia și din Marea Britanie. De asemenea,
a ținut un curs în cadrul Masteratului în Educație de la Universitatea
din Dundee, Scoția.
Jenny Bamett este neurocercetător și are ca domeniu de interes apli
carea practică a științelor cognitive. A studiat la universitățile Oxford,
Cambridge și Harvard și este cercetător onorific asociat la catedra de
psihiatrie de la Cambridge. A publicat, singură sau în colaborare, peste
cincizeci de lucrări științifice care investighează sănătatea mintală și
cauzele bolilor mintale.
Alexia Barrăble
Dr Jenny Barnett
Cum w Cfflșli
ZECE PRACTICI VERIFICATE
Cuvânt înainte de
ALICE CALLAHAN
Traducere din engleză de

VERONICA SIDON
Redactor: Marieva lonescu Pentru cei trei bărbați din viața mea:
Copertă: Angela Rotaru Duncan, Joe și Oliver.
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Sunteți lumina mea.
DTP: Dragoș Dumitrescu, Dan Dulgheru
A.B.
Tipărit la Paper Print - Brăila
Pentru toți prietenii mei minunați,
care nu numai că fac o treabă extraordinară
Alexia Barrable and Jenny Bamett crescând copii fericiți, creativi,
Growing Up Happy: Ten Proven Ways To Increase
buni, atenți la ceilalți, veseli,
Your Child’s Happiness and Well-Being
dar mă lasă să-i și împrumut din când în când.
Copyright © Alexia Barrable and Jenny Barnett 2016
First published in Great Britain in 2016 by Robinson, J.B.
an imprint of The Little, Brown Book Group.
© HUMANITAS, 2019, pentru prezenta versiune românească
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Barrable, Alexia
Cum să crești un copil fericit: zece practici verificate /
Alexia Barrable, Jenny Barnett; cuv. înainte: Alice Callahan.
București: Humanitas, 2019
ISBN 978-973-50-6551-5
I. Bamett, Jenny
II. Callahan, Alice (pref.)
159.9
EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.i

F1
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Redactor: Marieva lonescu Pentru cei trei bărbați din viața mea:
Copertă: Angela Rotaru Duncan, Joe și Oliver.
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Sunteți lumina mea.
DTP: Dragoș Dumitrescu, Dan Dulgheru
A.B.
Tipărit la Paper Print - Brăila
Pentru toți prietenii mei minunați,
care nu numai că fac o treabă extraordinară
Alexia Barrable and Jenny Bamett crescând copii fericiți, creativi,
Growing Up Happy: Ten Proven Ways To Increase
buni, atenți la ceilalți, veseli,
Your Child’s Happiness and Well-Being
dar mă lasă să-i și împrumut din când în când.
Copyright © Alexia Barrable and Jenny Barnett 2016
First published in Great Britain in 2016 by Robinson, J.B.
an imprint of The Little, Brown Book Group.
© HUMANITAS, 2019, pentru prezenta versiune românească
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Barrable, Alexia
Cum să crești un copil fericit: zece practici verificate /
Alexia Barrable, Jenny Barnett; cuv. înainte: Alice Callahan.
București: Humanitas, 2019
ISBN 978-973-50-6551-5
I. Bamett, Jenny
II. Callahan, Alice (pref.)
159.9
EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.i

F1
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Cuprins
Mulțumiri..................................................................................... 11
Cuvânt înainte............................................................................. 13
Introducere. „Dacă vesel se trăiește“.......................................... 17
Cum să folosești această carte.............................................. 17
Ideea.......................................................................................... 18
De ce fericirea?....................................................................... 20
O temă cuprinzătoare............................................................. 21
O scurtă, dar importantă observație despre modele.......... 22
ZÂMBETE........................................................................................ 25
Ideea.............................................................................................. 25
Cercetarea..................................................................................... 25
Practica.......................................................................................... 29
La școală................................................................................. 29
Poți face pe cineva să zâmbească cu un simplu „mulțumesc“ 30
O glumă pe zi 31 Exersarea zâmbetelor 31 Parteneri
de zâmbet 33
Acasă........................................................................................ 34
Incepe-ți ziua cu un zâmbet 34 înconjurați de zâmbete 34
Ritualul gândurilor fericite 35 Folosește tehnologia 36
RECUNOȘTINȚA........................................................................... 38
Ideea.............................................................................................. 38
Cercetarea...................................................................................... 39
8 Cum să crești un copil fericit
Practica.......................................................................................... 42
La școală................................................................................. 42
Ce este recunoștința? 42 Copăcelul recunoștinței 43
Primul pas spre recunoștință este să-ți dai seama că tot ce
ai este un dar 44
Acasă........................................................................................ 46
Recunoștința pentru ceea ce ai de mâncare 46 Recunoș
tința pentru curățenie 47 Bradul de Crăciun ca simbol al
recunoștinței 48 Folosește tehnologia 49
CÂNTECE........................................................................................ 50
Ideea.............................................................................................. 50
Cercetarea...................................................................................... 50
Practica.......................................................................................... 52
La școală................................................................................. 52
Cântă cu noi, fii fericit! 53 Tranziții prin cântec 54 Alege
melodia 55
Acasă........................................................................................ 56
Un cântecel pentru orice ocazie 56 îmbrăcatul 57 Călăto
riile cu mașina 58 Folosește tehnologia 59
GĂSIREA UNUI ROST................................................................... 60

Ideea.............................................................................................. 60
Cercetarea...................................................................................... 61
Practica.......................................................................................... 63
La școală.................................................................................. 63
Responsabilități 64 Propriul nostru animal de compa
nie? 65 Ajutându-i pe alții 68 Acte caritabile 69
Acasă........................................................................................ 70
O ocupație pentru toată lumea 70 Grija față de ceilalți 71
Toată lumea în bucătărie 73 Un cerc virtuos 73
ATINGEREA MAGICĂ..................................................................... 76
Ideea.............................................................................................. 76
Cercetarea...................................................................................... 77
Practica.......................................................................................... 80
Cuprins 9
La școală................................................................................. 80
Strângeri de mână 81 Un întreg repertoriu de comunicare
nonverbală 82 Atingerile și joaca 84
Acasă....................................................................................... 85
Cu bebelușul la purtător 86 Masajul bebelușului și al
copilului mic 87 Ritualuri de atingere 88 Asemenea
puilor de leu 90
GĂSIREA STĂRII DE FLUX............................................................ 92

Ideea.............................................................................................. 92
Cercetarea..................................................................................... 93
Practica.......................................................................................... 95
La școală................................................................................. 95
Fluxul în activitatea școlară 96 Fluxul în timpuljocului 98
Acasă........................................................................................ 100
Modelele 101 Starea de flux social 101 Evită programul
supraîncărcat 102 Folosește tehnologia 104
ALEGERI FERICITE......................................................................... 105

Ideea.............................................................................................. 105
Cercetarea..................................................................................... 106
Practica.......................................................................................... 109
La școală................................................................................. 109
Trecerea de la recompense materiale la încurajarea autono
miei 109 Un mic impuls pentru alegeri fericite 110 Cea
mai bună alegere prin limitarea opțiunilor 112 Disponi
bilitatea unei alegeri implicite 112
Acasă........................................................................................ 112
Scufundați în jucării 112 Reducerea periodică a volumului
de jucării 114 O aniversare fără jucării 116 Mai bine
experiențe decât obiecte 117
IEȘIRI ÎN AER LIBER....................................................................... 118

Ideea.............................................................................................. 118
Cercetarea...................................................................................... 119
Practica.......................................................................................... 122
La școală................................................................................. 122
Idealul: școli în pădure 122 Realitatea: introducerea
minipauzei 123 Organizarea cursurilor în aer liber 125
Natura urbană 126 Să aducem natura înăuntru 127
Drumul spre fericire trece prin grădină 128
Acasă........................................................................................ 129
începe din vreme 129 Dă evenimentului importanța cu
venită -trece-l în calendar 129 Echipamentul potrivit 131
Atitudinea potrivită 132 Folosește tehnologia 133
MINDFULNESS............................................................................... 134
Ideea.............................................................................................. 134
Cercetarea...................................................................................... 135
Practica.......................................................................................... 136
La școală.................................................................................. 136
Fii atent la ce-ți spun simțurile 138 înapoi la elementele
de bază 140 Ca norii pe cer 143
Acasă........................................................................................ 144
Cursul de yoga 144 Mindfulness în natură 145 Tehnica
mea de mindfulness; coloratul 146 Folosește tehnologia 148
RECICLAREA FERICIRII................................................................. 149

Ideea.............................................................................................. 149
Cercetarea...................................................................................... 150
Practica.......................................................................................... 152
La școală.................................................................................. 152
Ritualul strigării catalogului 153 Privind înainte 153
Privind înapoi 154
Acasă........................................................................................ 154
Organizează zile speciale 155 Cumpără un calendar și
începe numărătoarea inversă 155 Retrăiește și recreează
amintiri fericite 156 Folosește tehnologia 157
Concluzii........................................................................................ 159
Bibliografie.................................................................................... 161
Mulțumiri
Această carte nu ar fi fost posibilă fără comunitatea fantastică de

oameni care ne-au ajutat pe parcurs. Se spune că e nevoie de un sat
pentru a crește un copil, dar același lucru pare să fie valabil și pentru
o carte. Așadar, spunem un mare „mulțumesc“ satului nostru.
Și eu, și Jenny le suntem foarte recunoscătoare tuturor oamenilor
care au îmbrățișat ideea de la început și ne-au ajutat să credem în ea:
prieteni, dar și critici constructivi de-a lungul acestui drum, Marietta
Papadatou-Pastou, Cordelia Madden, Phoebe Vayanou, Anna Toulou-
makos. Colegilor care au lucrat alături de mine și m-au învățat cam
tot ce știu azi despre pedagogie: Judi Korakaki, Tara Callow, Julie
Chalikiopoulou și Sally-Ann Morris. Tuturor mamelor și taților care
au ascultat cu atenție, și-au împărtășit experiențele și ne-au dat sfa
turi, dar au fost tot timpul și sursă de inspirație.
Grupului de pe Facebook Foreign mothers and mothers-to-be living
in Athens, care a fost o sursă constantă de recomandări și încurajări.
Părinților mei care mi-au dăruit o copilărie plină de amintiri minunate
și fericite. Swavei Kowalik, care a avut grijă de cei doi micuți ai mei
în ultimele etape ale scrierii acestei cărți. Și, bineînțeles, școlilor la
care am lucrat, unde copiii cresc Într-adevăr fericiți.
In cele din urmă, adresez cele mai multe mulțumiri familiei mele: so
țului meu, Duncan, cel mai îndâijit fan al meu. Copiilor mei, Joe și Oliver,
care sunt cea mai mare fericire din viața noastră și care au rezistat cu
răbdare (și bucurie) tuturor experimentelor pe care le-am făcut pe ei.
Dr. Jenny Bamett a fost cea mai bună prietenă a mea în ultimii
douăzeci de ani și s-a implicat cu entuziasm în majoritatea inițiativelor
trăsnite pe care le-am avut. Colaborarea în scrierea acestei cărți ne-a
consolidat prietenia, și deja ne planificăm împreună aventura următoare!
Alexia Barrable, octombrie 2015
Cuvânt înainte
de dr Alice Callahan,
autoarea volumului The Science ofMom
Săptămâna trecută am ieșit într-o după-amiază la o plim

bare cu fetița mea de 5 ani, Cee. A învățat de curând să
meargă pe două roți și nu pierde nici o ocazie să se dea cu
bicicleta. Sunt încântată că pot să alerg pe lângă ea și să
fac puțină mișcare în timp ce iau și o gură de aer. Tocmai se
încheiase perioada aglomerată de sărbători, cu vizite la rude
și călătorii, și ne prindea bine să petrecem puțin timp îm
preună. M-am gândit că exact de asta aveam nevoie.
Doar că ora aceea cu ea a fost de fapt cam lamentabilă.
Pe Cee părea să o deranjeze totul: ba strada avea prea multe
denivelări, ba era prea frig, ba trebuia să respecte regulile
mele de siguranță, ba mergeam prea încet, ba, după doar
câteva minute, mergeam prea repede. Am încercat să-mi
păstrez buna dispoziție, dar mi-am dat seama că nu puteam
să-i schimb starea de spirit. Parcă se hotărâse ca în du-
pă-amiaza aceea să fie nefericită.
în aceeași seară, după ce i-am dus la culcare pe Cee și pe
fratele ei mai mic, am început să citesc Growing Up Happy.
Pe prima pagină, am citit despre ce le-a inspirat pe Alexia
Barrable și Jenny Barnett să scrie această carte: faptul că,
până la urmă, ceea ce noi, părinții, vrem cel mai mult pentru
copiii noștri este să fie fericiți. Da! Aceste cuvinte mi s-au
părut așa de adevărate, mai ales după experiența pe care o
avusesem cu Cee mai devreme. Ceea ce îmi doream cel mai
137.3.™
mult pentru Cee era să se simtă fericită în fiecare zi. în

timpul plimbării cu bicicleta, speram să se bucure de forța
pe care o simțea în picioare în loc să se plângă de oboseală,
să vadă frumusețea acelei după-amiezi argintii în loc să se
lamenteze că e prea frig, și să fie recunoscătoare că suntem
împreună în loc să se plângă de regulile mele.
Așa cum știu toți părinții, copiii noștri nu vor fi fericiți
fără întrerupere, iar dacă ne propunem să-i facem permanent
fericiți ne vom alege cu frustrări. Fiecare dintre noi simte în
unele zile că nimic nu merge bine. în seara aceea am lăsat-o
pe Cee cu toanele ei, dar, de îndată ce a adormit, am început
să mă gândesc cum am putea să fim mai fericiți ca familie.
Growing Up Happy a venit exact la momentul potrivit.
Ceea ce ne învață cartea de față este că fericirea nu ni
se întâmplă pur și simplu. Nu este ceva ce așteptăm să vină,
ca norocul sau vremea bună. Este ceva ce putem crea pentru
noi înșine și pentru copiii noștri. Dar mai ales îi putem
învăța - în special prin exemplul personal - cum să-și creeze
propria fericire, un set de practici ale fericirii care le vor fi
de folos pe tot parcursul vieții.
La prima vedere ar putea părea puțin superficial că tot ce
ne dorim pentru copiii noștri e fericirea. S-ar putea crea ima
ginea unui copil care primește orice jucărie dorește, căruia i
se fac toate poftele și care are o viață plină de distracție. Cu
toate acestea, știm din propria noastră experiență de viață
că a avea mai mult nu ne face neapărat mai fericiți, iar dis
tracția are legătură mai mult cu atitudinea noastră decât cu
o experiență anume.
Așa cum învățăm și din Growing Up Happy, se pare că
aceleași lucruri care îi fac pe oameni mai fericiți îi fac și mai
buni cetățeni ai acestei lumi, iar asta nu e nici pe departe
o dorință superficială legată de copiii noștri. Să-ți arăți recu
noștința, să găsești o activitate cu rost, să-i ajuți pe alții, să
fii atent la cei din jurul tău - toate acestea sunt exemple de
practici care aduc fericirea unui individ, dar care se răsfrâng
Cuvânt înainte 15
și asupra lumii înconjurătoare, facând-o mai bună. Cu timpul,

ele pot deveni obiceiuri de viață, un fel de a fi care îi va ajuta
pe copiii noștri să reziste greutăților și dezamăgirilor și să
ducă Într-adevăr o viață fericită, chiar și atunci când nu mai
trăiesc sub același acoperiș cu noi.
Autoarele acestui volum le-au făcut părinților și profe
sorilor un serviciu imens, alegând dintre studiile științifice
despre fericire strategiile bazate pe dovezi, care să-i ajute
s-o sporească.
Susținută de știință și testată în clasă și acasă de către
una dintre autoare, această carte este o adevărată comoară
de idei care pot fi puse în practică pentru a descoperi ce
funcționează cel mai bine pentru copiii tăi.
Atunci când ai grijă de copii, petreci o mare parte din timp
cu activități care pot părea de rutină. Cu aceleași cicluri de
schimbat scutece, de îmbrăcat, gătit și făcut curățenie, joacă
și baie, trezit și culcat. Câtă fericire poți să le oferi pe par
cursul acestei rutine?
Această carte m-a inspirat să încep prin a mă concentra
asupra câtorva momente scurte, dar semnificative din timpul
zilei. Mi-am propus să începem fiecare zi cu un salut fericit,
așa încât atunci când mă trezesc copiii dimineața (întot
deauna prea devreme!) îmi amintesc să-i iau în brațe, să-i
sărut și să le spun câteva cuvinte dulci. întreaga noastră
familie se bucură de o pauză înainte de cină pentru a reflecta
asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Și, la
sfârșitul zilei, când o duc la culcare pe Cee, includ în rutina
noastră o poveste despre ce ne-a plăcut cel mai mult în ziua
respectivă - o modalitate de a „recicla“ fericirea și de a merge
la culcare cu un gând frumos.
Mai sunt aici o mulțime de alte idei pe care le voi pune
în practică cu copiii mei. Cartea ne învață că micile gesturi
și obiceiuri contribuie mult la o zi fericită - și la o copilărie
fericită.
Introducere
„Dacă vesel se trăiește"
Fericirea este sensul și scopul vieții, ținta

și finalul existenței umane. - Aristotel
Fericirea depinde de noi înșine. - Aristotel
CUM SĂ FOLOSEȘTI ACEASTĂ CARTE
Această carte nu e un manual de parenting. Nu te va învăța

cum să fii un părinte fără cusur sau să crești copii perfecți,
dar îți va da câteva idei despre cum să faci zilele petrecute
cu copiii mai plăcute, cum să le dai un sens și, în cele din
urmă, cum să le faci mai fericite. Reprezintă o privire de
ansamblu asupra a ceea ce-i face pe copii fericiți și o explo
rare a celor mai bune modalități de a pune în practică teoria.
Povestește, de asemenea, cum am lucrat timp de mai mulți
ani pentru a forma deprinderea de a fi fericit la școală și
acasă. Din proprie experiență pot spune că există un singur
efect secundar al utilizării acestor practici: beneficiile pentru
întreaga familie. Fericirea este contagioasă!
Nu e o carte de citit din scoarță în scoarță. Ea este des
tinată părinților ocupați care au copii mici și nu-și permit
luxul unei lecturi neîntrerupte. Deci citește-o când și cum
poți, deschide la un anumit capitol și sari peste următorul
dacă dorești: nu există un mod anume și nici o ordine spe
cială în care să o citești. Mai citește puțin, încearcă diverse
lucruri și vezi cum funcționează diverse practici în cazul tău
și al familiei tale.
Fiecare capitol este împărțit în subcapitole. Mai întâi vom
face o scurtă introducere despre fiecare idee și vom vedea cum
susține cercetarea științifică ideea respectivă. Apoi urmează

două subcapitole care descriu modul în care am pus ideile
în practică: în viața mea de dascăl și apoi acasă, cu copiii
mei. De asemenea, am inclus fragmente inspirate de mame
mai experimentate decât mine: adesea, cea mai prețioasă
resursă pentru soluțiile practice din viața mea sunt mamele
mai pricepute decât mine în jocul de-a părinții, care au trăit
înaintea mea diverse experiențe. La sfârșitul majorității
capitolelor am sugerat câteva modalități prin care poți folosi
tehnologia pentru a pune în aplicare aceste sfaturi în viața
de zi cu zi. Dacă ai copii mai mari, poate că această secțiune
te va ajuta să le câștigi mai ușor interesul.
IDEEA
Ideea acestei cărți mi-a venit înainte de nașterea primului

nostru copil. Pentru că anticiparea maternității mă copleșea,
mă încânta și mă speria în egală măsură, m-am întrebat
ce-mi doream pentru viitorii mei copii. Ce aspirații legate
de ei aveam? Ca dascăl cu experiență, îi auzisem deseori pe
părinți vorbind despre ceea ce-și doreau pentru copiii lor.
Mi se părea că oamenii au deseori pentru copiii lor aspirații
foarte diferite și, în același timp, incredibil de asemănătoare.
Dacă am încerca să le rezumăm, să le surprindem adevărata
esență, lucrurile pe care și le doresc oamenii pentru propriii
copii pot fi rezumate într-un singur cuvânt: fericire. Așa că
și eu am ajuns la aceeași concluzie, că cel mai de preț dar
pe care mi-1 doresc pentru copiii mei este să fie fericiți. Nu
sa se distreze pur și simplu, deși poate fi și acesta un obiec
tiv în care merită să investești, ci să fie fericiți într-un sens
mai profund, mai semnificativ, complet.
în același timp, știința fericirii și a stării de bine, numită
deseori „psihologie pozitivă“, capătă din ce în ce mai mult
Dacă vesel se trăiește" 19
teren. în frunte cu Martin Seligman, există acum sute de

oameni de știință care fac cercetări în domeniul odinioară
destul de vag al fericirii. Ei au învățat și încă învață multe
lucruri interesante despre fericire, dintre care unele con
firmă ceea ce bunul-simț sau înțelepciunea populară ne spun
deja, adăugând totuși și unele concluzii destul de surprin
zătoare și contraintuitive.
întotdeauna am crezut în practicile bazate pe elemente
concrete, mai ales în domeniul educației. La momentul
respectiv eram educatoare cu normă întreagă și am simțit
că era o adevărată șansă să pot prelua o parte din aceste
descoperiri și să le aplic în clasă, împreună cu experiența
mea de predare de zece ani, la grupele de copii de vârstă
mică. Mai târziu, odată ce am devenit mamă cu normă
întreagă, m-am întors la literatura despre fericire și am
încercat să o pun în practică acasă, cu copiii mei: Joe, băia
tul cel mare, și Oliver, cel care s-a născut la începutul aces
tui proiect. Soțul meu, Duncan, a fost foarte înțelegător și
ni s-a alăturat.
Pentru a pune ordine în tot acest material de cercetare
care sporea văzând cu ochii, i-am cerut ajutorul prietenei
mele Jenny, psiholog și neurocercetător, care împărtășește
pasiunea mea pentru aplicarea științei în viața de zi cu zi.
împreună am citit și am vorbit despre nenumărate studii
legate de starea de bine și de fericire. Treptat, am conceput
o listă de practici cotidiene, care păreau să contribuie la
starea de bine, la buna dispoziție zilnică și la o viață mai
împlinită. Cu cât înaintam, cu atât a devenit mai evident că
nu există un mare secret al fericirii, cu excepția faptului că
ea vine în multe moduri diferite, în momente diferite: o în
ghețată pe plajă, mirosul de iarbă proaspăt tăiată, o plimbare
cu câinii, organizarea unei petreceri-surpriză. Cei mai fericiți
oameni păreau să fie cei care au înțeles cum să adune aceste
scurte momente și să facă din ele principala coordonată a
vieții lor: să le prefacă într-o mulțumire profundă și în sen

timentul că au un rost. în literatura de specialitate am întâl
nit câteva obiceiuri esențiale ale oamenilor fericiți. Așa că,
simplificând, am început să privim fericirea ca pe un set de
practici zilnice. Am încercat să scriem despre toate aceste
lucruri în carte. Totuși, lista nu este în nici un caz completă.
Cele zece practici ale fericirii pe care le discutăm sunt doar
sugestii care, adoptate și utilizate în mod regulat, ar trebui
să stimuleze starea zilnică de bine. Unele dintre ele vă vor
ridica moralul imediat (de exemplu Cântecele și Zâmbetele},
altele vă pot ajuta să trăiți viața din plin (de exemplu, Gă
sirea unui rost și Găsirea stării de flux}. Există practici care
se referă doar la mici schimbări ale rutinei zilnice (de exem
plu Ieșiri în aer liber sau Mindfulness}, în timp ce unele dintre
ele vă pot schimba perspectiva ^Recunoștința, de exemplu).
Cele mai multe dintre aceste practici se bazează pe relații
și pe comunitate: ele ne vor aduce mai aproape, ca familie,
și vor consolida legăturile noastre sociale. La final, toate
acestea sunt susținute de o serie de dovezi științifice, pe
care am încercat să le prezentăm într-un mod simplu și ușor
de înțeles.
DE CE FERICIREA?
Sunt adesea întrebată de ce mă concentrez atât de mult pe

fericirea copiilor mai degrabă decât pe alte aptitudini de
viață sau pe succesul școlar. Se poate să nu fiu bine înțeleasă,
așa că întotdeauna încep prin a explica în termeni simpli ce
înseamnă pentru mine fericirea. Din punctul meu de vedere,
așa cum voi încerca să arăt și în această carte, fericirea este
atât bucuria vieții (joie de vivre}, care poate fi găsită în micile
plăceri de fiecare zi, cât și, mai important, sentimentul de
mulțumire durabilă al oamenilor care duc o viață împlinită.
Nu o viață plină de lucruri materiale sau de scopuri hedo

niste, ci plină de sens, de relații profunde și de activități
care îi împlinesc. Cred că atunci când acest tip de fericire
este pus pe primul loc, se vor întâmpla și alte lucruri bune.
Există și dovezi în acest sens! Cercetările sugerează că
elevii mai fericiți învață mai bine: tind să fie mai motivați
și să-și păstreze concentrarea mai mult timp. S-au descope
rit recent dovezi care sugerează că, atunci când râd, copiii de
până la 2 ani asimilează mai bine. De asemenea, copiii mai
fericiți tind să se comporte mai bine în clasă, ceea ce poate
fi un beneficiu general în procesul de învățare.
Oamenii fericiți sunt, de asemenea, mai buni (și se pare
că și oamenii mai buni sunt mai fericiți). Ei tind să aibă o
sănătate mai bună, să trăiască mai mult și să aibă relații de
durată, ceea ce-i face mai fericiți. In sfârșit, oamenii fericiți
tind să aibă mai mult succes, pentru că se pare că fericirea
te inspiră să muncești la maxima capacitate pentru un viitor
mai bun. Deci, cu toate că merită să încerci să fii fericit doar
de dragul fericirii, ai în plus multe beneficii: toate lucrurile
pe care noi, părinții, ni le dorim pentru copiii noștri!
O TEMĂ CUPRINZĂTOARE
Oamenii sunt ființe sociale. Ne-am dezvoltat în sensul apar

tenenței la un trib, un sat, iar dorința umană de bază de a
aparține unui grup este încă puternică: de la grupuri mai
mici, precum cuplurile și familiile, până la grupuri mai mari,
precum comunitățile de enoriași, cluburile și echipele. Nu
contează dacă ești introvertit sau extravertit - interacțiunea
socială, dialogul și faptul de a fi împreună ne face mai fericiți.
Relațiile cu cei din jurul nostru sunt o sursă importantă
de fericire (dar, firește, uneori, și o sursă de conflicte ocazio
nale). Ca atare, nici o carte despre starea de bine nu ar fi
completă dacă nu am recunoaște asta. Cu toate acestea,

după cum veți vedea, nu există un capitol dedicat în mod
special socializării sau construirii unor relații mai puternice
cu cei din jurul nostru. îmbunătățirea relațiilor, în cadrul
familiei noastre și în afara ei, este o temă care traversează
toate capitolele cărții. Orice practică a fericirii pe care o
discutăm se referă în parte la consolidarea legăturilor dintre
noi, în cadrul familiei noastre și în cadrul comunității lăr
gite. Activitățile precum cântatul în cor sau voluntariatul
ne vor face fericiți pentru că prin ele ne integrăm în comu
nitate, creând noi relații și legături. Atunci când stabilim
noi tradiții familiale, împărtășim amintiri despre experien
țele noastre sau pur și simplu luăm masa sau ne plimbăm
împreună, consolidăm legăturile familiale care favorizează
starea de bine pe o perioadă îndelungată în beneficiul fie
cărui membru al familiei.
O SCURTĂ, DAR IMPORTANTĂ OBSERVAȚIE

DESPRE MODELE
S-au făcut numeroase studii despre modul în care copiii

învață de la cei din jur, iar una dintre cele mai bune metode
este să imite ceea ce văd la noi. Acest lucru e valabil pentru
toate aspectele vieții, de la comportamente alimentare, de
la a fi bun sau răbdător și până la igiena dentară. Și încă
ceva: copiii nu imită doar rezultatul final, ei urmăresc în
deaproape și tind să copieze toate acțiunile care duc la re
zultatul respectiv. De fapt, această caracteristică a ființei
umane poate fi una dintre pietrele de temelie ale felului în
care se transmite cultura. Drept urmare, deseori este util
să renunțăm la „dădăceală“ și să-i lăsăm pe copiii noștri să
facă ceea ce știu ei mai bine: să absoarbă obiceiurile care ne
aduc fericire, urmărindu-ne cum le punem în practică în
fiecare zi. Dacă acest lucru duce la mai multă fericire și la

starea de bine a tuturor membrilor familiei, atunci cu sigu
ranță toată lumea are de câștigat!
Disclaimer
Această carte se bazează pe experiența mea de peste zece
ani de lucru cu copiii, în diverse școli. Situațiile descrise în
carte reprezintă o ficțiune inspirată de evenimente reale, iar
personajele menționate îi au ca modele pe elevii și profesorii
cu care am lucrat de-a lungul anilor.
Zâmbete
Drumul cel mai scurt dintre doi oameni

este zâmbetul. - anonim
V IDEEA
S-ar putea să nu cunoaștem toate lucrurile bune pe care le

poate aduce un simplu zâmbet, dar acum știm suficient
pentru a putea afirma că zâmbetul ne stimulează fericirea.
Aduce beneficii în două sensuri: zâmbetul ne îmbunătățește
dispoziția, dar, în același timp, dacă vedem fețe zâmbitoare
suntem mai fericiți și mai optimiști cu privire la viitor. în
plus, dacă le zâmbim altora, lor li se va părea că suntem
mai apropiați și mai prietenoși, și vom obține și un avantaj
social. Bunul-simț ne spune că oamenii care sunt mai fericiți
zâmbesc mai mult, dar se poate oare spune că zâmbetul este
doar prima etapă dintr-un ciclu al fericirii? Trebuie ca zâm
betul să fie autentic pentru a avea un efect benefic asupra
stării de spirit a celui care zâmbește sau a celui care pri
mește zâmbetul? Și cum putem să le dăm copiilor un imbold
să zâmbească pur și simplu mai mult?
CERCETAREA
Zâmbetele bebelușilor sunt una dintre primele recompense

primite de părinți. în schimbul lor, majoritatea bebelușilor
văd în timpul primelor luni de viață mai multe fețe zâm
bitoare decât vor vedea vreodată. Ce efect are acest zâmbet
reciproc și când încep copiii să înțeleagă ce înseamnă un

zâmbet? Desigur, bebelușii nu ne pot spune direct ce văd
sau ce înțeleg. Dar, studiind lucrurile cărora ei aleg să le
acorde atenție, învățăm mai multe despre modul în care
creierul în curs de dezvoltare și sistemul vizual le permit
copiilor să învețe semnificația chipurilor zâmbitoare. La
vârsta de doar câteva zile, nou-născuții preferă să se uite la
fețe decât la orice altceva, iar la vârsta de trei luni pot face
diferența dintre chipurile fericite, surprinse și furioase. Acest
lucru este remarcabil, având în vedere cât de imatur este
sistemul vizual la naștere, și reflectă importanța modelelor
de expresie a feței în timpul dezvoltării. După patru luni,
bebelușii preferă să se uite la chipurile cu expresie fericită
decât la chipurile cu alte expresii. La aproximativ cinci luni,
încep să înțeleagă că fețele fericite care aparțin unor oameni
diferiți sunt într-o oarecare măsură asemănătoare, deși, timp
de încă câteva luni, nu vor învăța despre alte categorii de
emoții, probabil pentru că văd mai tot timpul doar fețe feri
cite. Această clasificare este primul pas spre înțelegerea
faptului că „fața fericită“ exprimă o reacție universală la o
anumită situație, arătându-le bebelușilor care este relația
cauză-efect în lumea înconjurătoare. Pe la vârsta de un an,
sugarii folosesc zâmbetele altor persoane și alte expresii
faciale ca indici de „referință socială“ care îi ajută să inter
preteze semnificația emoțională a evenimentelor.
Pe măsură ce limbajul se dezvoltă împreună cu alte abi
lități, zâmbetul devine doar unul dintre instrumentele copi
lului de a înțelege lumea și a-și exprima propriile sentimente.
Copiii mici se adaptează rapid la înțelegerea și exprimarea
sentimentelor prin cuvinte, tonul vocii, limbajul corpului și
gesturi. Cu toate acestea, expresiile faciale, în special zâm
betele, păstrează un rol deosebit de important. Noi le pro
cesăm incredibil de repede: studiile care măsoară activitatea
creierului arată că este nevoie de mai puțin de o fracțiune
Zâmbete 27
de secundă până când acesta răspunde imaginii oamenilor

care zâmbesc.
De asemenea, expresiile feței sunt instrumentul-cheie
de comunicare pentru rudele noastre primate, la care abi
litatea de a exprima emoțiile pe cale vocală este limitată.
„Zâmbetul“ primatelor, care au o structură musculară facială
aproape identică cu a noastră, este un zâmbet cu toți dinții,
folosit pentru comunicare și pentru întărirea legăturilor
sociale în același mod cu zâmbetul nostru.
Așadar, cum se explică faptul că suntem mai fericiți dacă
zâmbim mai mult? Explicația ar fi că, atunci când vine vorba
de zâmbet, chiar și un zâmbet fals te face Într-adevăr să te
simți mai bine. In cadrul unui experiment psihologic clasic,
participanților li s-a cerut să evalueze cât de amuzante erau
diverse desene animate în timp ce le priveau ținând un creion
între dinții din față - ceea ce creează o expresie facială ase
mănătoare zâmbetului - sau între buze, ceea ce-i împiedica
să zâmbească. Așa cum ați ghicit, celor cu creionul între
dinți li s-au părut mai amuzante desenele animate decât
celor care au fost împiedicați să zâmbească. Acesta este un
exemplu care dezvăluie un adevăr mai complex: experiența
noastră psihologică și cognitivă în ceea ce privește emoțiile
se îmbină irevocabil cu experiența noastră fizică, trupească.
Zâmbetele sunt deosebit de importante în cazul copiilor,
deoarece emoțiile sunt contagioase. Deseori, fără să ne dăm
seama, mimăm expresia facială și postura celui cu care vor
bim. Se pare că oamenii care se înțeleg bine - de exemplu
cuplurile fericite - fac mai des acest lucru, în timp ce per
soanele cărora li se par mai dificile interacțiunile sociale,
precum cei ce suferă de autism, o fac mai rar. De fapt, repro
ducerea expresiei fizice a emoției altei persoane cu ajutorul
propriului nostru corp ne face să preluăm, psihologic vorbind,
ceva din starea ei emoțională.
Recent, s-a născut ideea că e posibil să existe anumiți

neuroni în partea frontală a creierului direct responsabili
de efectul pe care îl are asupra noastră acțiunea unei alte
persoane. Neuronii-oglindă sunt celule nervoase care reac
ționează atât atunci când facem o anumită activitate, cât și
atunci când vedem o altă persoană care face activitatea res
pectivă. Deși au fost descoperiți inițial la primate, înregis
trările directe făcute cu ajutorul electrozilor implantați în
creierul persoanelor cu epilepsie care au suferit intervenții
chirurgicale sugerează că aceștia există și la oameni. Neu
ronii-oglindă pot fi importanți pentru numeroase aspecte
ale dezvoltării noastre sociale, inclusiv în ceea ce privește
empatia și conectarea emoțională: știm, de exemplu, că ne
plac mai mult oamenii dacă îi imităm. Neuronii-oglindă pot
fi, de asemenea, unul dintre mijloacele prin care copiii învață
mai degrabă privindu-i pe alții decât având o experiență
directă - ceea ce poate fi folositor sau, dimpotrivă, dăunător,
în funcție de modelul de la care învață!
Să simți personal o emoție și să o recunoști pe chipul
altei persoane sunt similare din punctul de vedere al func
țiilor cerebrale. Pentru a demonstra acest lucru s-a organi
zat un experiment în timpul căruia participanților li s-a
monitorizat mai întâi activitatea cerebrală în timp ce miro
seau ceva foarte neplăcut, iar mai tîrziu în timp ce urmă
reau un film cu o persoană care își exprima dezgustul. S-a
constatat că cele două experiențe activau aceleași circuite
neuronale. Alte studii au arătat că, atunci când o emoție
este retrăită, se declanșează cam același mecanism care
ne-a făcut să o trăim și prima oară. Probabil de aceea retrăi
rea momentelor emoționale poate fi la fel de intensă ca și
trăirea concretă a emoțiilor respective (și motivul pentru
care, atunci când își aduc aminte de momentele fericite, atât
copiii, cât și adulții se simt imediat mai bine!)
Zâmbete 29
Dar nu toate zâmbetele denotă fericire. Unii oameni zâm

besc atunci când mint, când flirtează, când sunt jenați sau
speriați. Paul Ekman, psihologul care a demonstrat pentru
prima oară că expresiile feței umane sunt universale, a de
scris șaptesprezece tipuri suplimentare de zâmbet. Zâmbe
tele false sunt relativ ușor de recunoscut, pentru că, în mod
normal, ele nu pun în mișcare mușchiul obrazului care are
ca efect așa-zisa „laba gâștii“ din colțurile ochilor. Uitân-
du-se la acești mușchi, specialiștii pot face diferența între
zâmbetele „Duchenne“ reale și cele false. Dar chiar și cei care
nu sunt specialiști consideră că zâmbetele reale sunt mai
autentice, iar oamenii care zâmbesc astfel sunt mai sinceri
și inspiră mai multă încredere.
Așadar, zâmbetul este cu siguranță o modalitate bună
de a vă face ție și copiilor ziua mai bună. Și, dacă nu prea
ai chef să zâmbești la un moment dat, probabil merită din
când în când și să mimezi zâmbetul. E posibil să te facă să
te simți mai bine sau măcar îi va ajuta pe copii să înțeleagă
mai bine mediul lor social.
PRACTICA
LA ȘCOALĂ
Sunt o persoană zâmbitoare. Sau poate că ar trebui să mă

exprim mai exact și să spun că nu obișnuiam să zâmbesc
prea mult, dar în ultimii ani am exersat în mod conștient și
acum sunt o adevărată zâmbăreață! Ca orice altceva, zâm
betul pare a fi un obicei, unul care poate avea efecte pro
funde asupra noastră și a felului în care ne percep ceilalți.
Așadar, destul de recent am hotărât să investighez unde și
de ce zâmbesc, iar apoi să văd cum i-aș putea încuraja pe

cei din jurul meu să zâmbească la rândul lor.
După ce am organizat un mic „audit de zâmbet“ mi-am
dat seama că îmi petrec o mare parte a timpului la școală
zâmbind. Unul dintre motive pare să fie că răspund cu un
zâmbet celor care îmi zâmbesc. Din punct de vedere științi
fic, sunt intrigată de ideea că există o probabilitate mai
mare să zâmbim dacă ne uităm la cineva care zâmbește, așa
că am hotărât să o pun în practică: nu trebuia decât să-mi
aduc aminte să zâmbesc eu însămi mai mult, iar apoi să
observ cum reacționează elevii mei. Pe măsură ce deveneam
conștientă de propriile mele zâmbete, am observat că se
întâmplă foarte rar ca cineva să nu mi le întoarcă. în dorința
de a permanentiza acest obicei, am încercat un truc: dacă
leg zâmbetul de o activitate pe care o fac în mod automat,
pot zâmbi mai mult, deci îi pot face și pe cei din jurul meu
să zâmbească mai mult.
Poți face pe cineva să zâmbească

cu un simplu „mulțumesc"
Dacă analizez o zi de-a mea, îmi dau seama că cea mai ușoară
acțiune pe care o pot face zâmbind este să spun un simplu
„mulțumesc“, ceea ce mi se întâmplă de zeci de ori pe zi. Am
observat că oricum zâmbesc în mod natural de cele mai multe
ori atunci când mulțumesc. Trebuie doar să mă asigur că
acest „mulțumesc“ este catalizatorul zâmbetului meu. Mai
ajută și contactul vizual, prin urmare am încercat să-l includ
și pe el în rutina mea. Și nu m-am înșelat: se pare că atunci
când le zâmbești oamenilor și le spui „mulțumesc“ și ei îți
întorc zâmbetul. Nu e nici o surpriză că într-o săptămână
s-a înrădăcinat acest obicei. Când le povestesc copiilor despre
asta, își doresc să încerce și ei. în doar câteva zile, încep să
Zâmbete 31
răsară de peste tot fețe zâmbitoare și... copii deosebit de poli-

ticoși. Deja suntem pe drumul cel bun către fericire!
O glumă pe zi
De obicei citesc în clasă câte o poezie pe zi. Se întâmplă în

general la sfârșitul zilei sau în timpul pauzei de prânz. Dar
dacă în loc de poezii am citi o glumă? Am analizat pe toate
părțile ideea asta, și, pentru a organiza o săptămână de
glume, am introdus o glumă pe zi în locul poeziei obișnuite.
Am luat una din cărțile de glume din bibliotecă și pur și
simplu am înlocuit rutina poeziei. îmi place să citesc glu
mele, oricât de prostești ar fi, iar copiilor le place să râdă.
Totuși, sunt puțin tristă, pentru că nu-mi doresc să pierd
momentele de poezie: nu mă îndoiesc că elevii învață o mul
țime de lucruri auzind câteva versuri în fiecare zi. înțeleg
câteva reguli de bază ale limbii, văd cum se pot folosi rima
și ritmul, se familiarizează cu cadența și mijloacele de ex
presie specifice poeziei. Nu vreau ca elevii mei să piardă
toate aceste beneficii.
într-o bună zi, Isobel mi-a oferit soluția. A adus la școală
cartea lui Spike Milligan Silly Verse for Kids [Rime cara
ghioase pentru copii]. Și deodată am putut îmbina tot ce e
mai bun din poezie cu râsul și cu zâmbetele. Pe măsură ce
ne închipuiam imaginile absurde descrise de Spike Milligan,
când ne uitam la ilustrațiile prostești, râdeam cu poftă, până
ne durea burta. Și așa m-am pomenit că sunt o profesoară
fericită, iar copiii sunt în culmea fericirii!
Exersarea zâmbetelor
Mary este profesoară de actorie și ține lecții și la clasa mea.

Este înaltă și zveltă și se îmbracă în haine largi și fistichii.
Arată ca o adevărată artistă și, cu toate astea, în momentul
în care deschide gura e caraghioasă foc, iar copiii o adoră.

Am rugat-o să mă lase să asist la orele de actorie cu elevii
mei de 6 ani, iar ea mi-a dat voie cu o singură condiție: să mă
alătur! N-am stofa de actor, așa că am încuviințat fără prea
multă tragere de inimă - când aș mai fi avut ocazia să văd
cum predă un adevărat profesor de actorie? Sinceră să fiu,
voiam să fur idei, iar Mary mi-a spus că se bucură să le
împărtășească cu mine. Sunt sigură că a adunat destule în
cei cincisprezece ani de experiență.
Se așază cu copiii într-un cerc și primul lucru pe care îl
face cu ei este să exerseze diferite expresii ale feței: fețe
triste, fericite, speriate și surprinse. Observ că, după fiecare
față cu expresie negativă, Mary le cere să-și ia o expresie
pozitivă. Mă alătur și eu, făcând tot ce pot să zâmbesc și să
plâng, să arăt surprinsă sau supărată. A doua zi decid să
joc același joc și la ora mea. Dar în loc de expresii generale
ale feței, de tristețe și fericire, vreau să văd ce se întâmplă
când ne amintim momente concrete din viața copiilor.
Așa că exersăm fața „din dimineața de Crăciun“ sau fața
de „tata vine acasă din delegație“. Apoi fața „ai ieșit pe primul
loc la maraton“ ori fața „în sfârșit avem un cățeluș“. Mai
facem și fața „prietenul tău cel mai bun nu te bagă în seamă“,
deși încerc de obicei să las tristețea la o parte și să ne con
centrăm pe fericire.
Destul de repede, copiii intră în joc, și îi rog să-mi scrie
ideile lor pe hârtie. Sunt atât de încântată să citesc „muști
o bucățică din tortul de ziua ta“ sau „dai nas în nas cu prie
tenii la plajă“ sau „faci fursecuri cu bunica“ și „construiești
o căsuță în copac“ în chip de sugestii care să mă inspire.
Găsirea expresiei potrivite pentru aceste amintiri ne face
mai fericiți în fiecare zi!
Zâmbete 33
Parteneri de zâmbet
Le repet copiilor că nu e un concurs și nu e obligatoriu, ci e

doar un joc. Indiferent de obiceiul pe care încercăm să-l
învățăm, apartenența la un grup social este de mare ajutor.
Mă hotărăsc să profit de asta și să desemnez fiecărui copil
câte un „partener de zâmbet“, ca modalitate alternativă de
a stârni în clasă zâmbete contagioase. Mai întâi le cer co
piilor să-și găsească singuri un partener de zâmbet, dar apoi
mă gândesc mai bine. Vreau să pun în legătură copii care
în mod obișnuit nu interacționează atât de mult și mă decid
așadar să-i aleg chiar eu. Ideea este simplă: de fiecare dată
când îți privești „partenerul de zâmbet“, încerci să-i zâm
bești. Trebuie să încerci să faci zâmbetul cât mai autentic:
exersăm zâmbete autentice în oglindă, încercând să zâmbim
și cu ochii, nu numai cu gura. (Acest exercițiu în sine a fost
de ajuns să ne facă să ne simțim mai bine!) Dacă celălalt
uită să întoarcă zâmbetul, îi poți face cu ochiul ca să-i rea
mintești. Dacă tot nu-ți zâmbește, este în regulă; e impor
tant să înțelegi că unii nu pot fi fericiți tot timpul. Le atrag
atenția copiilor că nu este un concurs și nu e nimic obliga
toriu, ci este doar un joc pe care îl vom juca în următoarele
săptămâni.
Funcționează? Cred că da - cei mai mulți dintre copii
sunt foarte zâmbitori oricum, și doar dacă se uită pur și
simplu unul la altul sau își fac cu ochiul atrag mai multe
zâmbete în clasă. Aș repeta experimentul? De fapt, nu sunt
sigură că la această vârstă copiii au nevoie de o astfel de
intervenție - ei par a fi deja sociabili și zâmbitori oricum și
zâmbesc mai mult fiindcă au înțeles cum e să spui cuvântul
potrivit. Totuși, e un experiment binevenit timp de o săptă
mână sau două, fiindcă aduce împreună copii care nu păreau
să poată face pereche.
M ACASĂ
începe-ți ziua cu un zâmbet
La vârsta de aproximativ șase luni, bebelușul meu dormea

încă într-un pătuț, alături de patul nostru matrimonial. In
afară de avantajele practice de a-1 avea atât de aproape
noaptea, imul din motivele pentru care mi-a plăcut că dormea
lângă noi a fost zâmbetul știrb pe care mi-1 dăruia în fiecare
dimineață.
Există ceva magic care se petrece în viața unui proaspăt
părinte cam după șase săptămâni de la nașterea copilului.
Ceva care contează mai mult decât nopțile fără somn și
scutecele ude: primele zâmbete. De fapt, nu-mi amintesc
primul lui zâmbet, dar îmi amintesc foarte clar perioada în
care a început să zâmbească. Zâmbetul lui m-a făcut și pe
mine să zâmbesc. Este una dintre cele mai fericite amintiri
de părinte pe care le păstrez în suflet.
Prin urmare, am încercat să învăț lecția asta de la puiul
meu: o zi care începe cu un zâmbet este o zi fericită. îi pri
mesc zâmbetul și îi dăruiesc la rându-mi unul! îmi propun
să întâmpin cu un zâmbet fiecare membru al familiei la
primele ore ale dimineții și, în schimb, deloc surprinzător,
primesc tot zâmbete. Nu sunt sigură că asta îi face pe băieții
mei să se simtă mai bine, dar eu, una, simt cum îmi crește
inima când ne începem ziua așa.
înconjurați de zâmbete
Plecând de la studiile care sugerează că dacă ne uităm la

imagini cu fețe zâmbitoare putem fi mai zâmbitori și ne
putem stimula buna dispoziție, chiar și pentru scurtă vreme,
mă hotărăsc să adaug mai multe portrete la colecția noastră
Zâmbete 35
de poze. E nevoie de ceva efort ca să găsești îndeajuns de

multe fotografii de familie zâmbitoare, pentru că noi nu prea
apucăm să printăm fotografiile pe hârtie, dar apoi îmi dau
seama că unele dintre fotografiile noastre de familie prefe
rate sunt legate de o tradiție ciudată pe care o avem noi. Nu
prea mergem des la mall, dar când apucăm să mergem la
câte imul aflat aproape de casă, ne-am înțeles să facem mereu
o fotografie la cabina foto pe care o au acolo. Pozele se întind
pe mai mulți ani, încă de când eu și Duncan eram un cuplu
fără griji, și până la venirea pe lume a lui Joe și apoi a lui
Oliver, dar avem și câteva cadre în plus cu rude și cu prie
teni pe care îi iubim foarte mult (îi ducem la cabina foto și
pe invitații noștri). E o colecție minunată, iar fotografiile
chiar surprind starea de fericire. Cele mai multe sunt cu fețe
zâmbitoare, dar și cu grimase amuzante. Mă surprind zâm
bind de fiecare dată când mă uit la aceste fotografii, așa că
hotărăsc să le pun undeva unde să le vadă copiii cât mai des.
Pe frigider cu ele!
Ritualul gândurilor fericite
Pe măsură ce devin din ce în ce mai conștientă de momen

tele în care zâmbesc (și de cele în care nu zâmbesc), îmi dau
seama că deseori zâmbetele mele nu sunt legate doar de
ceea ce se întâmplă într-un anumit moment, ci și de amin
tirile fericite. Mă duc cu gândul puțin mai departe: sunt
lucruri, acțiuni și fraze pe care le asociez cu persoane pe
care le iubesc: obiceiul tatălui meu de a bea cafeaua cu bis
cuiți, felul în care mama mea se spală pe mâini și cum se
răcorește cu apă pe față când e cald afară, pasiunea bunicii
mele pentru înghețată la cornet și chiar sunetele pe care le
scoate Joe când îi leg centura de siguranță. Gândurile despre
cei dragi îmi vin în minte de fiecare dată când fac oricare
dintre lucrurile amintite mai sus: când beau cafea sau mănânc
înghețată la cornet, când îmi prind centura de siguranță,

indiferent dacă persoanele iubite sunt sau nu de față. Gândul
la ei mă face să zâmbesc. Nu este greu să le împărtășesc
aceste gânduri copiilor mei, în speranța că și ei vor asocia
o anumită acțiune cu o persoană iubită. Este ușor și până
la urmă foarte distractiv. E, de asemenea, o modalitate de
a le împărtăși copiilor mei tradiții de familie și povești care
altfel s-ar fi pierdut definitiv.
„Așa obișnuia bunicul să bea cafeaua“, spun, în timp ce
înmoi un biscuit în ceașcă și scot un oftat de plăcere. Imediat
își înmoaie și Joe pesmetul lui în lapte și zice „bunicul!“. Este
ca o glumă a noastră, o poveste de familie, și mă face întot
deauna să zâmbesc. De fiecare dată când mâncăm un cornet
de înghețată, împărtășim aceeași poveste despre bunica
mea, pe care copiii nu o vor întâlni niciodată, și despre ui
mirea ei în fața științei care a scornit tehnica de fabricare
a cometelor de înghețată.
(Bunica mea chiar credea că aceste comete de înghețată
au reprezentat punctul culminant al tehnologiei alimen
tare și de fiecare dată când mânca o înghețată ne spunea
asta.) Este o modalitate excelentă de a zâmbi, de a împărtăși
poveștile de familie și de a crea propriile noastre tradiții
în familie. Mă întreb ce vor spune copiii mei despre mine
într-o zi.
Folosește tehnologia
Cum să ai un telefon vesel: alege o poză a unei persoane

iubite care zâmbește și salveaz-o ca imagine de fundal. De
fiecare dată când te uiți să vezi dacă ai primit vreun mesaj
sau când te uiți la telefon pur și simplu, ar trebui să te simți
mai bine! Pe unele telefoane poți asocia fiecărui contact o
imagine - eu am o fotografie frumoasă de-a soțului meu cu
Zâmbete 37
mezinul nostru, astfel încât de fiecare dată când sună el îmi

apar amândoi, zâmbind. Alege o aplicație cu glume și insta-
leaz-o pe telefonul mobil sau pe tabletă. Vei primi în fiecare
dimineață gluma zilei și așa poți să râzi împreună cu toată
familia!
Recunoștința
f f
Nu sta cu gândul la cele ce nu există de parcă

ar exista deja, iar dintre cele ce există vezi care
îți sunt mai de folos și, grație lor, închipuie-ți
cum le-ai fi râvnit dacă n-ar fi existat.
- Marcus Aurelius
V IDEEĂ
Oare ce apare mai întâi, recunoștința sau fericirea? Logic,

s-ar putea crede că recunoștința este un produs derivat al
fericirii. Până la urmă, când suntem fericiți e mai ușor să
fim recunoscători pentru ce avem. Această idee este adânc
înrădăcinată în cultura noastră. Reprezintă piatra de teme
lie a publicității și consumerismului: „Aș fi fericit dacă aș
avea o mașină nouă.“ Dar dacă am putea spune „Mă bucur
pentru că am mașină“, acest lucru ar avea un impact sem
nificativ asupra modului în care ne facem cumpărăturile -
inclusiv asupra vieților noastre. La începutul călătoriei mele
în căutarea fericirii, m-am convins destul de repede că recu
noștința este un obicei care ar putea cu adevărat să mă facă
mai fericită. Bineînțeles, e o diferență între a-ți da seama
de un lucru, a-1 pune în aplicare și a-1 transforma într-un
obicei. Câteva luni mai târziu, în timp ce vizitam un orfeli
nat din Etiopia, mi-am dat brusc seama că, în ciuda teme
rilor mele, copiii păreau fericiți. Unul din motivele pentru
care scriu cartea de față a fost modul aparent diferit în care
acești copii, care trăiau într-o sărăcie lucie, își exprimau
fericirea, comparativ cu copiii de acasă, care trăiau într-un
mediu unde aveau tot ce le dorea inima. Gândindu-mă mai
Recunoștința 39
bine, mi s-a părut că ceea ce-i diferenția cel mai mult pe acei
copii de cei de acasă era recunoștința.
Analiza comportamentului meu a fost primul pas. Am
început să țin un jurnal despre recunoștință cu câteva luni
înainte de călătoria în Etiopia, într-o încercare de a mă bucura
de toate lucrurile bune din viața mea, fără a lua totul ca și
când mi s-ar cuveni. In general scriam o dată pe zi și chiar
cred că am început să mă perfecționez - cu cât scriu mai mult
și cu cât mă gândesc mai mult la lucrurile pentru care sunt
recunoscătoare, cu atât le observ mai des în jurul meu.
După excursia în Etiopia, scriu mai des despre fericire,
cam de vreo trei ori pe zi. In plus, s-a schimbat însăși natura
subiectelor din jurnal. Am început să notez lucruri ca: „Sunt
recunoscătoare pentru casa pe care o am“ sau „Sunt recunos
cătoare pentru mâncarea pe care o pun pe masă“, pe când,
înainte, nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva - le luam ca
și când veneau toate de la sine. Am fost mai fericită în lunile
acelea? Fără îndoială! - cred că am apreciat mai mult imensa
bogăție pe care o aveam și mi-am dat seama cât de noro
coasă sunt.
Deoarece o călătorie într-o țară în curs de dezvoltare
nu e la îndemâna oricui, am început să mă gândesc cum
putem încuraja recunoștința în viața noastră de zi cu zi.
Cum o putem face parte integrantă a rutinei zilnice și cum
pot oare copiii noștri să învețe să fie recunoscători? De câtă
recunoștință este nevoie și cum o putem pune în practică
cel mai bine?
CERCETAREA
Cei care își exprimă mai des recunoștința par să fie mai fe
riciți, mai optimiști, mai plini de viață și mai puțin deprimați,
singuri sau îngrijorați. Cu alte cuvinte, recunoștința pare să
influențeze în bine stabilitatea emoțională. De asemenea, se

știe că se asociază cu comportamentul și atitudinea pe care
vrem să le insuflăm copiilor noștri, cum ar fi interesul mai
scăzut față de problemele materiale, mai multă implicare,
empatie și putere de a ierta.
Se pare că devenim mai fericiți dacă ne arătăm recunoș
tința. într-o anchetă, mai mult de 90% din adulți și adoles
cenți au spus că exprimarea recunoștinței i-a făcut fericiți,
într-o mai mică sau mai mare măsură. Chiar dacă sună
îmbucurător, este totuși greu să afirmi că recunoștința e cea
care aduce fericirea sau viceversa. Este posibil să existe al
treilea factor care conduce la recunoștință și fericire deopo
trivă (poate toate aceste lucruri sunt adevărate!).
O modalitate simplă de a înțelege mai bine aceste opțiuni
este să observi ce se petrece atunci când oamenii sunt puși
aleatoriu să aleagă între a-și exprima mai bine recunoștința
și a lua parte la o altă activitate.
Terapia ce presupune exprimarea recunoștinței este de
seori folosită de psihologi în tratarea persoanelor care trec
printr-o situație grea din punct de vedere emoțional sau care
suferă de tulburări de anxietate și depresie. Prin urmare,
acum există multe studii științifice care compară direct efec
tele asupra fericirii ale activităților bazate pe exprimarea
recunoștinței cu alte tehnici terapeutice. Cel mai des întâl
nite tehnici pentru exprimarea recunoștinței sunt listele
sau jurnalul în care să notezi lucrurile pentru care ești recu
noscător, enumerând de obicei trei dintre ele în fiecare seară
înainte de culcare. în mai multe studii s-a demonstrat că
acest exercițiu este un mod eficient de a spori emoțiile pozi
tive și de a le diminua pe cele negative. E important de știut
că oamenii care urmează terapia prin recunoștință o consi
deră plăcută și utilă - un lucru hotărâtor în procesul de
regăsire a fericirii.
Recunoștința 41
Așadar, cercetările sprijină ideea că exersarea recunoș

tinței în mod activ duce la sporirea stării de bine, cel puțin
pe termen scurt. Există câteva mecanisme simple prin care
putem realiza acest lucru: dacă ne gândim la aspecte pozi
tive, sentimentele de fericire se pot amplifica, dacă petrecem
mai mult timp gândind optimist, gândurile pesimiste își vor
face loc mai greu, și dacă ne gândim la cât de norocoși suntem
tendința de a reacționa negativ față de alte persoane/față
de persoane care au mai mult decât noi se diminuează.
De asemenea, recunoștința este importantă în formarea
și consolidarea relațiilor, aceasta fiind o temă recurentă a
cărții de față. Tendința de a exprima recunoștința este core
lată cu lucrurile pe care le prețuim cel mai mult într-o relație,
inclusiv capacitatea de a ierta, de a ne împăca cu cineva și
de a ne ajuta reciproc.
Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe adulți.
Totuși se poate spune că, prin exersarea recunoștinței, copiii
ar avea aceleași avantaje: o afirmație susținută de câteva
studii în care terapia prin recunoștință a fost adaptată în
scopul de a fi pusă în practică în școli, pentru copii și ado
lescenți. într-unul din studii, liceenii din mai multe clase
au fost împărțiri pe grupe, urmând ca în fiecare zi, timp de
două săptămâni, cei din prima grupă să completeze o listă
cu lucrurile pentru care erau recunoscători, iar cei din a
doua, o listă cu lucrurile care le dădeau bătăi de cap. A treia
grupă nu avea de făcut nici o listă. La sfârșitul acestei pe
rioade, spre deosebire de ultimele două grupe, cei din prima
grupă au considerat școala mai ușor de acceptat și mai agrea
bilă, și li s-a părut că au învățat mai multe lucruri. In plus,
aveau o stare de bine mai pronunțată decât a celor care
trebuiau să scrie pe listă îndeletniciri mai puțin plăcute, iar
aceste diferențe se vedeau chiar și după trei săptămâni,
când au fost reluate cursurile.
într-un alt studiu, tinerilor li s-a cerut fie să scrie despre

întâmplări zilnice, fie să ia parte la o „vizită de recunoș
tință“, adică o întâlnire cu o persoană care i-a influențat
pozitiv, pentru a-i mulțumi. în mod curios, cei care au avut
cel mai mult de câștigat în urma vizitei de recunoștință au
fost cei care s-au declarat cel mai puțin fericiți la începutul
studiului. Cu toate că încă e nevoie de multe cercetări pri
vind comportamentul copiilor, e aproape cert că exersarea
recunoștinței poate duce la creșterea nivelului de fericire al
tinerilor, iar cei care au cel mai mult nevoie de fericire vor
profita cel mai mult.
4
PRACTICĂ
fillâ LA ȘCOALĂ
Recunoștința are marele avantaj că e obiceiul cel mai ușor

de exersat. Inspirată de cercetările pomenite mai sus, m-am
hotărât să țin un jurnal al recunoștinței împreună cu elevii
mei. La sfârșitul orelor ne facem timp să notăm în caiet trei
lucruri pentru care suntem recunoscători în ziua respectivă.
Pare simplu, nu ne ia mult și e direct legat de procesul edu
cativ. Avem doar de câștigat.
Ce este recunoștința?
Și totuși, când le prezint ideea elevilor de 7 ani, în clasă

se face o liniște desăvârșită. Mi-am dat seama că seman
tica e cea care îi pune în dificultate - copiii nu înțeleg pur
și simplu cuvântul „recunoștință“, sau înțeleg prea puțin
acest concept.
Recunoștința 43
„Ne vom gândi la binele care ni s-a făcut“, încerc eu să

formulez altfel.
Și, încă o dată, am parte de priviri nedumerite. Le dau
câteva exemple, dar copiii tot nu înțeleg. Din păcate, era
evident că mai toți elevii mei nu cunoșteau noțiunea respec
tivă. Astfel, am pornit într-o călătorie care avea să fie mai
lungă decât mă așteptam.
în seara aceea m-am întors acasă descurajată. Trebuia
să găsesc o cale nu doar pentru a exersa recunoștința cu
acești copii, ci și pentru a-i învăța cum și pentru ce să fie
recunoscători. Orice dascăl (și părinte) este probabil de acord
cu faptul că una din cele mai ușoare modalități de a-i fami
liariza pe copii cu un anumit concept este exemplificarea.
Ea are loc când comportamentul unei persoane se schimbă
în funcție de acțiunile altora, pe care aceasta le observă. Am
decis să exemplific recunoștința de mai multe ori pe par
cursul săptămânii următoare. Chiar dacă nu voi avea nici
un rezultat, dovezile arată că voi fi mai fericită... Merită
să încerc!
Copăcelul recunoștinței
Primul pas era să găsesc o metodă de a ține evidența dove

zilor de recunoștință. După ce m-am gândit bine, m-am ho
tărât să aleg o reprezentare vizuală, ceva ce le este familiar
copiilor. Am organizat în clasă acțiunea „Pot să fiu copac“.
Ei bine, începând de luni dimineață, în copăcelul nostru vor
crește frunzele recunoștinței. Am ales copacul pentru că
elevii sunt deja obișnuiți să deseneze frunze, notând deprin
derile pe care și le însușesc în fiecare săptămână și așezân-
du-le apoi pe ramurile copacului, și sper că vor fi la fel de
dornici să-l împodobească cu „frunze ale recunoștinței“. Mai
cred că un simbol vizibil al recunoștinței noastre va fi benefic
și, în plus, copiii pot oricând să-l studieze și să citească noti

țele celorlalți - inclusiv pe ale mele, bineînțeles.
Primul pas spre recunoștință este să-ți dai seama

că tot ce ai este un dar
Acesta a devenit motto-ul meu în timp ce încercam să creez

un model de recunoștință pentru copii.
Luni dimineață am început să scriu și să dau exemple
cât mai clare de lucruri pentru care sunt recunoscătoare.
„Sunt recunoscătoare pentru toate zâmbetele pe care le văd
azi în clasă“, scrie pe prima mea frunză. Pe următoarea:
„Sunt recunoscătoare pentru bomboanele de ciocolată deli
cioase pe care le-a împărțit Molly“ (încercam să atrag atenția
asupra lucrurilor mărunte pentru care putem fi recunoscă
tori și pe care deseori le privim ca și când ar fi de la sine
înțelese). Treptat, intervin și alți elevi. Apar afirmații ca:
„Sunt recunoscător pentru că astăzi este ziua mea“ și „Sunt
recunoscător pentru că am primit cadouri“. în copac răsare
și „Sunt recunoscător că am un iPad“. Chiar de la început,
îmi promit să nu dau un feedback negativ propozițiilor despre
recunoștință pe care le agață copiii de ramuri. Este impor
tant ca ei să-și împărtășească sentimentele de recunoștință,
fie că se referă la o persoană, un obiect sau o situație.
La sfârșitul săptămânii, copacul era mult mai înfrunzit.
Mă asiguram că citim des notițele despre recunoștință și că
ne bucurăm de ele, de fiecare așa cum e. Am continuat să
exemplific obiceiul de a fi recunoscător, desenând regulat
propriile-mi frunze în copac. Cel puțin așa reușeam să văd
aspectele bune ale vieții mele.
După trei săptămâni, s-a întâmplat ceva extraordinar.
Nu numai că elevii adăugau mai multe frunze, dar apăreau
mai multe gânduri de recunoștință față de colegii din clasă
și față de mine. (A apărut și „Sunt recunoscătoare pentru
Recunoștința 45
că sunteți învățătoarea mea“, cu toate că urma „fiindcă sun

teți pe locul doi în școală“.) Copacul*nostru crește. Și ce
coroană bogată are! Și, pentru că acum căutăm activ lucru
rile pentru care suntem recunoscători, e din ce în ce mai
evident că există cu siguranță multe lucruri care să merite
recunoștința noastră.
După vacanța de Crăciun și la începutul noului an, ne-am ho

tărât ca fiecare dintre noi să mai adauge o propoziție despre
o întâmplare fericită din anul trecut. Pentru mulți copii era ceva
ușor, dar am observat că pentru Felix, ai cărui părinți se des-
părțiseră, era un exercițiu dificil. M-am dus să vorbesc cu el.
— Ce mai faci? S-a petrecut vreun lucru bun anul trecut?
am început.
A tăgăduit, clătinând din cap, și mi-am dat seama că e
supărat.
— N-ai avut un an prea bun, așa e?
Am simțit că trebuie să spun asta. Exersarea recunoștinței
nu înseamnă să negăm ce ni se întâmplă neplăcut și nici să nu
mai vedem decât reușite, ci mai degrabă să găsim partea bună
în ce ni se întâmplă în viață.
— A fost un an destul de greu, a zâmbit.
— Există vreun lucru pentru care ai putea fi recunoscător?
am întrebat cu blândețe.
Avea nevoie de-un răgaz pentru a găsi un răspuns. L-am
lăsat și am luat-o încet printre bănci, citind notițele celorlalți,
în scurt timp Felix a venit lângă mine, cu un bilet în mână. Mi-a
zâmbit și mi-a întins bucata de hârtie: „Sunt recunoscător că
s-a terminat anul trecut!", și și-a ridicat privirea. Am luat stiloul
și-am adăugat: „Și acum începe unul nou!"
lo®J ACASĂ
Recunoștința pentru ceea ce ai de mâncare
Nu am crescut într-o familie credincioasă, așadar n-am rostit

niciodată la masă o rugăciune de mulțumire, dar, cu cât
citesc mai mult despre recunoștință, cu atât devin mai con
vinsă că exprimarea ei cu ocazia fiecărei mese este un mod
simplu și eficient de a-i face loc în viața noastră agitată.
In timp ce meditez (obicei despre care voi vorbi în paginile
ce urmează), folosesc un exercițiu de exprimare a recunoș
tinței care mă face să mă simt conectată la lumea înconjură
toare și-mi dă o stare de bine. Am decis să exprim acest tip
de recunoștință și când luăm masa în familie, la micul dejun.
Micul dejun este masa la care ne dorim să participe toată
familia. Deoarece soțul meu lucrează până târziu, iar fiii
noștri se culcă mult mai devreme decât noi, în timpul săp
tămânii rareori mâncăm împreună la prânz sau la cină. Dar
micul dejun este rezervat ca activitate de familie.
încercăm să facem din exprimarea recunoștinței o activi
tate constantă care să difere de la zi la zi. Lunea, în timp ce
prăjesc pâinea, vorbim despre grâul din care este plămădită
și despre munca depusă de atât de mulți oameni - fermieri,
muncitori în fabrică, șoferi, stivuitori din magazine, vânză
tori - pentru ca noi să ne bucurăm acasă de o felie de franzelă.
Miercurea mulțumim vacilor pentru laptele pe care-1 bem,
iar joia găinilor, pentru ouăle din cuibare. în restul zilelor,
le suntem recunoscători albinelor pentru mierea care ne
place atât de mult. Nu prea e momentul să ne simțim vino-
vați pentru practicile agriculturii tradiționale (deși, la un
moment dat, voi discuta cu copiii despre acest subiect), este
doar un prilej pentru trăirea și exprimarea recunoștinței.
Recunoștința 47
Fiul meu cel mare adoră acest obicei. încerc să nu încarc

prea mult micul dejun, dar în fiecare zi ne gândim la alt lucru
pentru care suntem recunoscători. Sunt mult mai atentă la
ce mâncăm, iar ziua începe cu un sentiment de optimism.
Recunoștința pentru curățenie
în timp ce mă gândeam la alte modalități de a face loc recu

noștinței în viața cotidiană, mi-am dat seama cât timp petrec
împreună cu copiii făcând curat și punând totul în ordine.
De obicei atunci cântăm, dar de foarte multe ori este evident
că se plictisesc. M-am decis că e momentul ideal să discutăm
despre cât de recunoscători trebuie să fim pentru ce avem.
Am început cu strânsul rufelor. Le aminteam băieților de
unde provine fiecare obiect de îmbrăcăminte, și ne expri
mam recunoștința. A fost de mare ajutor faptul că 90% din
hainele fiilor mei sunt donații generoase din partea priete
nilor noștri ai căror copii le-au purtat până le-au rămas mici,
așa că mulțumeam fiecăruia în parte.
„Tricoul ăsta a fost al lui Billy“, i-am spus lui Joe. „Mul
țumesc, Billy, pentru tricoul ăsta super!“
Și tot așa... Lor le place mult să afle detalii despre fie
care obiect de îmbrăcăminte în parte. „Cămășile astea sunt
cadou de la bunica“, iar „Unchiul vostru a adus tricoul ăsta
din Africa de Sud. Mulțumim, bunico, mulțumim, unchiule“.
Când împătuream hainele, Joe a ridicat o cămașă pe care
mi-a arătat-o. Era una din cămășile care nu-i mai veneau
și pe care i-o dăduse fratelui lui. I-am mulțumit imediat
lui Joe pentru generozitatea cu care îi oferise fratelui său o
parte din hainele lui mai vechi. Era încântat peste măsură.
Curând, exercițiul acesta devine o rutină legată de toate
activitățile de curățenie pe care le facem. Cu toate că nu
vorbim despre fiecare jucărie în parte, de multe ori îi reamin
tesc băiatului meu ce norocos e să aibă atâtea jucării acasă.
Și chiar suntem norocoși - nu pot să-i uit pe copiii din Etio

pia care se jucau cu jucării din capacele de plastic ale cutiilor
de lapte praf. In multe privințe, perspectiva asupra vieții ne
face să fim recunoscători.
Bradul de Crăciun ca simbol al recunoștinței
Sunt nerăbdătoare să aduc copacul recunoștinței de la școală

și acasă, dar totuși ezit. în primul rând, acasă nu am tablă.
Pe lângă asta, nu vreau să-mi aglomerez și mai mult cămi
nul sau să am și mai multe bătăi de cap: ca mamă a doi
băieți nu prea am timp să stau. Dar, pentru că se apropie
Crăciunul, găsesc o soluție! O să agăț în brad ornamente
care să reprezinte recunoștința, împreună cu decorațiunile
obișnuite. Cumpăr carton auriu și argintiu din care decupez
cercuri. în fiecare seară, înainte de poveste, cu un marker
permanent (pe care îl ascund cât pot de bine de puștiul de
un an care mi-ar decora cu el pereții și mobila), mai punem
la cale câte un ornament pentru bradul nostru de Crăciun,
în fiecare seară e din ce în ce mai ușor, iar după câteva zile
fiul meu cel mare începe să-și exprime recunoștința și în
alte momente ale zilei, pentru ca eu să nu uit cumva să îm
podobesc bradul cu cartonașe în seara respectivă. După o
vizită foarte plăcută a câtorva prieteni de-ai lui, îmi spune
să nu uit că trebuie să fim recunoscători pentru prietenii
care ne trec pragul și să scriem despre asta. Total de acord!
Nu trece mult și bradul nostru e plin de cartonașe de recu
noștință: în acest moment special din an, suntem atât de
recunoscători pentru că avem prieteni, o familie, tot felul
de experiențe și voie bună.
Recunoștința 49
Există câteva aplicații foarte bune pe care'poți să le descarci

pentru a ține un jurnal al recunoștinței pe telefon sau tabletă,
la care poți atașa note sau fotografii. Am ținut un jurnal în
format electronic timp de douăsprezece luni și, când acestea
s-au încheiat, mi-a făcut mare plăcere să-l citesc.
Cântece
Cel care cântă își alungă suferințele.

- Miguel de Cervantes Saavedra
V IDEEA
Cântatul e specific multor culturi, ba chiar multor specii de

animale, cum ar fi pasările, balenele și gibonii. In ceea ce
ne privește, cântecul este una dintre activitățile recunoscute
ca străvechi și universale, așa cum sunt și râsul, plânsul ori
limbajul. In cele mai multe culturi cântecul este legat de
rituri de trecere: căsătoria și înmormântarea, nașterea și
moartea.
Cântecul mamei este de asemenea caracteristica speciei
noastre, iar studiile sugerează că un bebeluș este mai atras
de cântecul mamei decât de glasul ei. Se pare că ne place să
ni se cânte, încă de când venim pe lume.
Suntem oare mai fericiți datorită cântecului sau, cu cât
suntem mai fericiți, cu atât simțim nevoia să cântăm? Și
cum putem găsi loc pentru cântec în forfota zilnică?
CERCETAREA
Cântatul ne face oare fericiți? In multe țări, studiile arată

că persoanele care cântă într-un cor se simt mai bine din
punct de vedere psihic și fizic, iar calitatea vieții lor e mai
bună. Bineînțeles, există mulți oameni pentru care acest
Cântece 51
lucru nu este valabil - și dacă se hotărăsc cumva să intre

în cor, nu rezistă mult.
Cântatul într-un cor este o activitate socială, așa că poate
ajuta la starea de bine prin cultivarea sentimentului de
apartenență la comunitate, mai ales în cazul celor care au
tendința de a se izola social. In cazul persoanelor în vârstă,
de exemplu, cântatul nu numai că le asigură o stare de bine,
după cum singure recunosc, dar le asigură și sănătatea orga
nismului. S-a constatat că oamenii trecuți de vârsta a doua
cărora le place să cânte merg mai rar la medic, iau mai
puține medicamente și au mai puține căderi fizice.
Cântatul este una din multele activități extracurriculare
în care părinții doresc sau se simt obligați să-i implice pe
copii. Oare merită? Pe de-o parte, studiile pe scară largă
dovedesc că implicarea în astfel de activități are un efect
benefic asupra dezvoltării sociale și a educației. Pe de altă
parte, aceste studii trebuie privite cu o oarecare precauție.
In primul rând, ca și în cazul adulților care cântă într-un
cor, e foarte probabil ca numai copiii cărora le place foarte
mult o activitate să persevereze, în timp ce ceilalți ar putea
considera că activitatea respectivă nu li se potrivește. In al
doilea rând, copiii care sunt încurajați să se implice în acti
vități extracurriculare au probabil niște avantaje - de exem
plu, niște părinți care au timpul necesar și interesul de a-i
înscrie la asemenea activități. Prin urmare, este greu de
spus dacă acești copii au de câștigat direct de pe urma acti
vității propriu-zise sau datorită altor factori.
In ciuda precauțiilor, se constată că participarea la astfel
de activități creative duce la mai multă încredere și stimă
de sine în cazul tinerilor cu o situație bună, dar și pentru
cei cu o situație materială mai puțin bună, iar asta înseamnă
că, până la urmă, are un efect pozitiv autentic.
Cântatul are și posibile beneficii fizice. îmbunătățește
respirația adulților cu boli respiratorii, iar calitatea vieții
lor crește astfel simțitor. Cântatul este folosit ca terapie

pentru a-i ajuta pe cei ce suferă de anumite boli care pot
afecta comunicarea și emoțiile, cum ar fi boala Parkinson
sau demența senilă, fiind demonstrat că ameliorează starea
persoanelor paralizate, îmbunătățind respirația, controlul
vocii și vorbirea.
Un alt efect fizic al cântatului este producerea endorfi-
nelor, substanțe chimice naturale care scad intensitatea
durerii și cresc starea de bine. Oamenii de știință au inves
tigat în cadrul unui studiu modul în care pragul durerii se
modifică atunci când luăm parte la diverse activități muzi
cale. S-a constatat că putem rezista mai bine la durere și că
avem o stare mai bună imediat după ce cântăm, dansăm
sau batem în tobe decât atunci când participăm pasiv la o
activitate muzicală sau doar ascultăm muzică. Cântatul nu
eliberează doar endorfine. Alți oameni de știință au desco
perit că nivelul de oxitocină, hormonul care influențează
socializarea, crește datorită cântatului, iar nivelul de corti-
zol, cu rol în reglarea stresului, scade.
Puse cap la cap, dovezile arată că este posibil ca oamenii
care cântă într-un cor să nu se înșele când spun că sunt mai
fericiți sau chiar mai sănătoși datorită cântatului.
PRACTICĂ
LA ȘCOALĂ
Ideea mi-a venit în primul meu an la catedră, în timpul unei

reuniuni de Lăsata Secului, pe când cântam Toss the Pan-
cake (cu tot cu gesturi). Chiar acolo, în sala plină ochi cu două
sute de elevi, ca într-o epifanie, mi-am dat seama că eram
extrem de fericită că sunt profesoară, că-mi petrec dimine
Cântece 53
țile cântând din tot sufletul, înconjurată de copii veseli, și

că mai sunt și plătită pentru acest privilegiu.
Cu prima mea clasă cântam regulat și la sfârșitul fiecă
rei zile copiii puteau alege pe rând melodia pentru ziua urmă
toare, în chip de premiu sau de recompensă. O exersam pe
loc și astfel încheiam ziua la înălțime! Mai târziu, când m-am
mutat la o școală mai mare, cu o clasă specială de muzică
și cu ore de muzică separate, am pierdut gustul pentru cân
tatul în clasă. Am încercat recent să reiau acest obicei, în
așteptarea Crăciunului.
Cântă cu noi, fii fericit!
întâmplarea are loc în momentul în care una din fetele din

clasa mea, inspirată de ora de cor de la prânz, începe să
cânte în timpul unei ore de desen. în mod normal, ar fi trebuit
s-o rog să se oprească sau, poate, s-o ating ușor pe umăr.
Dar de data asta, spre surprinderea celorlalți copii, încep și
eu să cânt. încurajați de comportamentul meu neobișnuit,
ni se alătură și alți copii, până când întreaga clasă se pome
nește cântând Deck the Halls.
în realitate, acesta e doar un caz izolat și astfel de eve
nimente nu se întâmplă des. Problema e că școlile au un
program încărcat, iar timpul este un lux. în afară de asta,
în clasele primare se desfășoară adesea mai multe activități
în paralel: un grup începe o activitate artistică, în timp ce
altul termină ceva de scris, iar un al treilea grup face o
lectură. Să începi să cânți așa, oricât de frumos ar fi, nu este,
în general, acceptabil, deoarece îi poate deranja pe alții.
Cu toate acestea, în timpul zilei simt și timpi morți când
se poate cânta, nu numai pentru a obține o stare generală
mai bună, ci și cu un scop anume și în avantajul profesorului.
Tranziții prin cântec
Folosesc foarte des în clasă cântecul pentru a atrage atenția.

Câteva cuvinte precum „Ești atent la mine?“ (cântate pe
melodia de la Happy Birthday') pot fi folosite pentru a-i face
pe copii atenți dacă sunt absorbiți de o altă sarcină. Apoi,
când reușesc să le captez atenția, pot să explic care e urmă
toarea sarcină din programul nostru. Avantajele cântatului
în locul strigătului sau al bătutului din palme pentru a atrage
atenția a mai mult de douăzeci de copii în agitația unei săli
de clasă sunt evidente, mai ales dacă îi înveți să răspundă
cântând „Suntem atenți la tine“, pe aceeași melodie.
Cine nu vrea să pună creionul jos și să înceapă să cânte?
Alăturându-mi-se, copiii își întrerup pentru scurt timp acti
vitatea și ne bucurăm cu toții împreună.
După ce îmi răspund și sunt sigură că mă ascultă, pot să
le vorbesc calm, fără să ridic vocea pentru a mă face auzită
în vacarmul care, de cele mai multe ori, definește atmosfera
din clasele primare.
Mă întreb dacă pot folosi și în alte feluri cântecul ca
metodă de-a face tranziția de la o activitate la alta. Una din
metode presupune găsirea unui cântec potrivit pentru fie
care activitate de tranziție. De pildă, la o clasă am folosit
„cântecul de aliniere“ și „cântecul covorului“. Când încep să
fredonez unul din cântecele alese în prealabil, copiii cântă
odată cu mine și, în același timp, se aliniază sau tropăie pe
covor. Spre surprinderea mea, această metodă ne scapă de
ciorovăielile obișnuite din momentul când trebuie să-i aliniez,
fiind mai distractivă decât cea pe care o foloseam înainte,
numărătoarea, care deseori era făcută la foc automat, stre-
sând pe toată lumea. Succes total!
Văzând că mai toți copiii îndrăgesc această activitate și
că le place să cânte la unison, ca o profesoară pricepută ce
sunt, am decis s-o integrez în altă activitate, mai puțin plăcută,
Cântece 55
precum curățenia în clasă. Când predam altor elevi, am

observat că nu le plăcea deloc să facă curat. Copiii conside
rau trecerea de la joacă la mătură cam dificilă - lucru pentru
care nu-i pot învinovăți - și țin minte că trebuia să mă plimb
prin clasă câteva minute, atrăgându-le atenția că joaca s-a
terminat, în timp ce curățenia este răspunderea tuturor. Un
coleg cu mai multă experiență mi-a oferit soluția salvatoare
și, astfel, repertoriul meu muzical s-a îmbogățit cu acest
„cântec pentru curățenie“.
Bine-cunoscutul cântec Dacă vesel se trăiește, ușor mo
dificat la strofa a treia cu „haideți să facem curat“ în loc de
„bateți din palme“, a rezolvat problema, transformând cură
țenia într-o îndeletnicire plăcută care se desfășura în ritmul
melodiei fredonate de toți elevii. Această tranziție era mult
mai apreciată de către copii, care se simțeau bine cântând
și dereticând în același timp. Cu siguranță, putem folosi
această metodă și acasă.
Alege melodia
Am descoperit că mulți copii se bucură că pot alege cântecele

pe care le cântăm cu toții. Când întreb clasa ce melodie să
cântăm, îmi dau seama imediat că elevii pun mare preț pe
faptul că ei sunt cei care o aleg! Așa că fac o nouă regulă: în
fiecare vineri spre sfârșitul zilei, unuia dintre copiii din clasa
mea îi revine cinstea de a alege două melodii. Este un fel de
recompensă, așa încât țin să desemnez pe cineva care a cân
tat frumos sau cu entuziasm în timpul săptămânii, sau poate
un copil care a fost foarte cuminte în timpul „cântecului
curățeniei“ sau al uneia dintre activitățile noastre de tran
ziție. Copilul respectiv alege ambele melodii pe care le vom
cânta apoi în decursul săptămânii viitoare. Cântecele sunt
scrise pe tablă și exersate, iar copiii se ridică ordonat din
bănci sau de pe covor și se așază în rând. Le place mult și
uneori se distrează grozav. E un mod ideal de a încheia săp

tămâna.
Pe măsură ce cântatul devine o adevărată bucurie pentru
toată lumea și o parte din rutina noastră, observ ceva minu
nat: copiii nu se sinchisesc prea mult dacă cineva știe și
poate cânta o melodie sau nu. De fapt, gândindu-mă mai
bine, îmi dau seama că acest amănunt ar putea fi, de fapt,
cel mai bun lucru când vine vorba de cântatul cu copiii. Nu
mi-a făcut niciodată la fel de multă plăcere să cânt ca atunci
când sunt înconjurată de puști de 7 ani și ne lăsăm cu toții
purtați de melodie!
tellJ ACASĂ
Nu am fost niciodată o mare cântăreață, pe de-o parte pentru

că vocea mea lasă mult de dorit, iar pe de altă parte pentru
că am crescut într-o familie în care nu se cânta. Cu toate
acestea, datorită slujbei mele, am o colecție întreagă de cân
tecele de grădiniță pe care le-am cules pentru propriii mei
copii.
Un cântecel pentru orice ocazie
Având copii mici, mă surprinde plăcut să văd ce ușor pot

acum să includ cântatul în timpul pe care-1 petrec cu ei. Este
cu siguranță mult mai ușor decât să încerc să cânt în timpul
programului aglomerat de la școală. Putem cânta dimineața
la micul dejun, în timp ce schimb scutecele, mai ales în baie
și, spre disperarea soțului meu, și în mașină, care este cel
mai important loc de cântat.
Cântatul devine astfel mult mai mult decât o activitate
distractivă: poate fi un cântec de leagăn, o metodă de a le
alina copiilor durerea după o julitură la genunchi, o moda
Cântece 57
litate de a-i ajuta să învețe să aibă răbdare și un cod de

comunicare între mine și băieți. De exemplu, atunci când
încep să cânt:
„Unu, doi, pițigoi“
cel mai mare învață destul de repede că trebuie să aștepte

ceva.
Când mai crește puțin, mi se alătură și el, și timpul trece
mai repede. Avem un cântec de făcut baie și un cântec de
schimbare a scutecului, și există și un cântec pe care-1 cântă
doar mama. Prin stabilirea acestor rutine legate de cântec,
nu numai că suntem mai fericiți, dar îi și ajut pe copiii mei
să facă mai bine tranzițiile. Tranzițiile pot fi dificile atât
acasă, cât și în sala de clasă, în special pentru copiii mici.
Oricine a încercat să-și convingă copilul de 3 ani să-și strângă
Lego-ul și să se pregătească de culcare știe mai bine. Prin
acompanierea tranzițiilor către o altă activitate cu un cântec,
avem o stare de spirit mai bună și facem activitatea urmă
toare mai plăcută. Activități cum ar fi îmbrăcatul, curățenia
sau călătoriile cu mașina simt asociate cu un cântecel. Poate
fi un „cântec al curățeniei“, ca mai sus, sau copiii își pot
alege singuri melodia în fiecare săptămână sau lună. Am
constatat că, dacă rămânem la o melodie pentru fiecare sar
cină, amândoi băieții vor învăța repede ce înseamnă fiecare
în parte.
îmbrăcatul
Să-i faci pe copii să se îmbrace dimineața poate fi o activitate

destul de stresantă (cel puțin pentru părinți), mai ales când
suntem în întârziere, așa că am decis că în diminețile în
care avem timp suficient niște cântări ne-ar putea schimba
în bine starea de spirit. Un avantaj este acela că fiii mei
învață numele hainelor pe măsură ce le îmbracă. (Adesea
trebuie să repet versurile de mai multe ori pentru fiecare

articol de îmbrăcăminte.) La melodia Țăranul e pe câmp
cântăm un vers pentru fiecare articol de îmbrăcăminte cu
care trebuie să se îmbrace:
„îmi pun acum cămașa,

îmi pun acum cămașa,
Uraaa, drăguța mea,
îmi pun acum cămașa.
îmi pun și pantalonii,

îmi pun și pantalonii,
Uraaa, drăguța mea,
îmi pun și pantalonii.“
Și tot așa până ne îmbrăcăm complet și suntem gata de

plecare. Sunt surprinsă (plăcut surprinsă, dar n-o arăt) când
îl aud pe fiul meu mai mare fredonând cântecul în timp ce
îl îmbrac pe frățiorul lui.
Călătoriile cu mașina
Cântatul în mașină e cu siguranță o modalitate de a petrece

timpul în mod plăcut. Cei care nu cunosc cântece de grădi
niță pot să asculte un CD cu cele mai cunoscute astfel de
cântecele și să le folosească drept model. Iar când nu mai
au chef să cânte pot doar să asculte, lăsând-i pe copii să con
tinue până la epuizare.
Cântatul nu e chiar o pornire naturală pentru toată lumea.
Sunt oameni cărora nu le place să cânte, altora pur și simplu
nu li se pare distractiv. Soțul meu se numără printre cei din
această categorie și, în ciuda faptului că-1 încurajez să cânte
cu băieții, nu se simte niciodată în largul său. Dacă progra
măm din timp o repriză de cântat și dansat împreună, de
exemplu miercurea după școală, ne simțim mult mai bine
Cântece 59
de fiecare dată. Găsim o melodie pop care să ne placă tuturor

(acum favorita este Happy a lui Pharrell) și o ascultăm pe
repeat, în timp ce cântăm și noi sau dansăm cum ne vine.
Cu cât ne prostim mai mult, cu atât mai bine! Asta ar trebui
să funcționeze și cu copiii mai mari și, dacă ținem cont că
în același timp fac și mișcare, nu rezultă decât bună dispo
ziție pentru toată lumea!
Prietena mea Gina, mamă a doi copii, îmi spune că o seară

de karaoke poate fi o cale sigură de a râde, a petrece timp
cu familia și a te bucura de beneficiile cântatului. Nu ai
nevoie de o stație de karaoke - o tabletă sau un computer
cu acces la internet îți va pune la dispoziție o mulțime de
cântece cu versuri din care să alegi. Asigură-te doar că ai
anunțat vecinii și nu te aștepta ca adolescenții tăi să fie la
fel de indulgenți cu talentul tău vocal ca atunci când erau
mici...
Găsirea unui rost
Dăruind, dobândești.
- Sfântu! Francisc de Assisi
Dacă ai ști cât știu eu despre puterea de a

dărui, ai împărți cu ceilalți fiecare masă a zilei.
- Buddha
IDEEÂ
Se discută deseori despre adevărata natură a fericirii, iar pă

rerile sunt împărțite. Este un concept cu nenumărate as
pecte. Fericirea nu înseamnă doar să te distrezi și să te simți
bine. Persoanele adulte caută și găsesc sens în viața lor, iar
copiii, se pare, nu sunt diferiți. în multe țări în curs de
dezvoltare copiii nu au de ales și trebuie să lucreze pentru
familiile și comunitățile în care trăiesc sau să le fie de folos
în alt mod. Se crede că a fi de ajutor altora ne face mai feri
ciți la un nivel profund, astfel că, în încercarea de a-i lăsa
pe copiii noștri să se bucure de copilărie, uneori îi lipsim de
această ocazie de a găsi un sens mai profund în viața lor de
zi cu zi.
Poate fi o adevărată satisfacție să știi că acțiunile tale
schimbă viața cuiva și că faci parte dintr-un întreg univers.
Dar presupune și o provocare: cum dăm sens și rost vieții
copiilor noștri fără a le pune pe umeri povara prea multor
responsabilități? Există și modalități simple de a integra
activități cu sens în viața cotidiană a noastră și a copiilor
noștri?
Găsirea unui rost 61
CERCETAREA
Majoritatea oamenilor ar fi de acord că în ziua de astăzi

copiii au mai puține responsabilități decât bunicii lor și că
măsura în care copiilor li se cere să-și asume responsabili
tăți (de exemplu să facă mici treburi și servicii pentru cei
lalți) variază enorm de la o cultură la alta. O analiză recentă
a articolelor de consiliere publicate în populara revistă ame
ricană Parents ilustrează minunat acest lucru. Intre anii
1930 și 1950, articolele discută despre responsabilitatea co
piilor pentru treburi ca pregătirea mesei în familie, efectua
rea socotelilor legate de gospodărie, îngrijirea rudelor bolnave
și repararea mobilierului. într-o scrisoare din anii ’30, o
mamă descrie modul în care și-a învățat copilul de 4 ani să
aprindă focul, ca să poată găti! Dar articolele mai recente
se preocupă mai mult de activitatea școlară a copiilor, în
demnând părinții să le dea sarcini relativ ușoare, de exem
plu să hrănească animalele sau să pună masa, și de multe
ori discută despre cât de bine e să-i motiveze și să-i recom
penseze pentru aceste lucruri. Din articolele amintite reiese
că în ziua de azi copiii americani au mai puține responsa
bilități familiale și sociale decât oricare alți copii. Când îi
faci cuiva o favoare, te costă niște timp și efort pe care ai fi
putut să le investești făcând ceva pentru tine. Așadar, a face
ceva care este de ajutor fără să-ți aducă ție vreun folos (ceva
„altruist“) nu are sens, la prima vedere, din punct de vedere
evolutiv. Dar trebuie spus și că există o mulțime de motive
egoiste pentru a fi altruist: te face să dai bine în ochii altora,
te simți bine, iar persoana pe care ai ajutat-o îți va rămâne
datoare. Conceptul de „genă egoistă“ spune că, dacă per
soana pe care o ajuți e rudă cu tine, atunci ajutând-o con
tribui la transmiterea mai departe a genelor pe care le aveți
în comun.
Toate acestea par niște motivații bune pentru a le fi altora

de ajutor - dar, mai precis, cum pot să te facă mai fericit?
In primul rând, atunci când îi ajutăm pe alții se activează
aceleași circuite ale creierului ca atunci când primim o re
compensă sau trăim o experiență plăcută. Mai pe scurt, când
facem un bine altcuiva ne simțim la fel ca atunci când ni se
întâmplă ceva bun nouă. Copiii au tendința să-i ajute pe
ceilalți încă de la o vârstă fragedă, chiar dacă nu primesc
în schimb recompense. Experimentele au arătat că bebelușii
vor ajuta în mod spontan un străin făcând diverse lucruri,
cum ar fi să ridice și să înapoieze o carte scăpată pe jos, chiar
dacă pentru asta trebuie să întrerupă o activitate distractivă.
De fapt, copiii foarte mici împart spontan cu alții lucrurile
lor sau îi consolează. Chiar înainte de a avea capacitatea
fizică să ajute, bebelușii de șase luni pot face diferența între
obiectele care îi „ajută“ și cele care îi „împiedică“ pe alții. Iar
copiii mici sunt, de asemenea, surprinzător de generoși, stu
diile arătând că, înainte de vârsta de 2 ani, ei manifestă o
bucurie mai mare atunci când dăruiesc decât atunci când
primesc. In majoritatea familiilor, frații mai mari vor ajuta
la îngrijirea fraților și surorilor mai mici și, atâta timp cât
nu este prea obositor sau nu le ia prea mult timp, acest lucru
este benefic pentru toți copiii implicați. Copiii mai mari care
au grijă de frații lor mai mici sau care îi ajută cu temele au
note mai mari la citire sau la testele de limbă, și atât frații
mai mari, cât și cei mai mici par să învețe lecții utile despre
cum să-și acordeze propriile nevoi și sentimente la nevoile
celorlalți.
Pe măsură ce copiii cresc, contextul în care pot fi de ajutor
și în care pot manifesta responsabilitate și generozitate se
modifică. Ocaziile de a fi generos evoluează de la împărțirea
jucăriilor și dulciurilor cu alții la dăruirea timpului și resur
selor financiare proprii. Cei mai mulți adulți spun că le face
plăcere să facă voluntariat, pentru că au ocazia să doneze
bani ori să facă gesturi de bunătate pentru oameni pe care

nu-i cunosc. Se pare că suntem mai satisfacuți de aceste
acte de bunătate dacă au și un aspect social. De exemplu,
donațiile de bani pentru o cauză bună au efectul cel mai
plăcut atunci când presupun o interacțiune socială cu cineva
care are legătură directă cu respectiva cauză. Cel mai bun
mod de a încuraja un astfel de comportament în rândul co
piilor ar putea fi să te asiguri că vor primi o recompensă
socială și să exploatezi la maximum oportunitatea interac
țiunii dintre cel ce ajută și cel ce beneficiază de ajutor - fie
că este vorba de un alt copil, de un membru al familiei sau
de un profesor.
PRACTICĂ
LA ȘCOALĂ
Zoe merge pe coridor plină de importanță. Ține strâns la piept

un teanc de hârtii. Zoe este ceea ce mulți profesori ar numi,
neoficial, „un copil dificil". Are un trecut zbuciumat și o viață
de familie haotică și, la vârsta de 8 ani, este adesea implicată
în conflicte la școală și în afara școlii. Cu toate acestea, dacă
i se dă o sarcină nu pierde nici o ocazie să fie de ajutor. Ea
este, de fapt, unul dintre copiii cărora li se solicită cel mai des
ajutorul, începând cu mine, care o trimit cu diverse treburi
doar pentru a ne da și mie, și ei o pauză și ocazia de a mai
respira puțin și de a calma unele tensiuni. Ceea ce constat
însă este că starea de spirit a lui Zoe se îmbunătățește imediat
după ce mă ajută cu ceva. Se întoarce în clasă cu o abordare
complet diferită și este capabilă chiar să lucreze în echipă
cu ceilalți, sarcină care de obicei i se pare cel puțin dificilă.
Trăiește o satisfacție mai profundă atunci când e și ea o parte
64 Cum să crești un copii fericit
din comunitate - își îmbunătățește mult imaginea de sine și

se mândrește cu acțiunile care le sunt de ajutor colegilor ei.
îmi promit solemn să fac o rutină din a-i ajuta pe elevii mei
să-și găsească un rost.
Responsabilități
Profesorii din învățământul primar știu de ani de zile că cei

mai mulți copii reacționează pozitiv atunci când li se dă o
sarcină. In clasa mea există câteva sarcini pe care copiii le
efectuează în comun. Și eu, la fel ca mulți alți profesori, am
pe tablă o planșă cu lista responsabililor cu clasa, iar numele
acestora se schimbă săptămânal. Sarcinile lor sunt urmă
toarele: să ducă catalogul la secretariat, să-și alinieze colegii
în rând, să se asigure că scaunele simt bine strânse, așa încât
să nu se împiedice nimeni de ele, și mai avem un responsa
bil cu reciclarea.
Beneficiile sunt diverse: acești elevi au o stimă de sine
crescută, simt că sunt parte din întreg și nu se implică în
conflicte. Atunci când au o responsabilitate și când simt că
ceilalți au încredere că vor face ceva bun, copiii ne dezamă
gesc rareori pe mine sau pe colegii lor. Chiar și copiii ca Zoe,
care deseori fac probleme sau „dispar“ din greșeală atunci
când merg pe jos la școală, par să simtă că aceste sarcini le
dau un sens și îi împlinesc.
Trebuie să merg puțin mai departe. Dacă găsirea unui
rost înseamnă să te uiți în afara ta și să ai o perspectivă mai
amplă, trebuie să găsesc metode concrete de a face acest
lucru cu elevii mei. In plus, vreau să cultiv cooperarea și
întrajutorarea ca valori ale clasei (și, sperăm, și ale școlii),
fiindcă sunt sigură că vor contribui la starea de bine și la
fericirea tuturor.
Un început bun este să le spun și să le arăt copiilor că eu

prețuiesc aceste valori. Totuși, nu este suficient. „Acțiunile
vorbesc mai mult decât cuvintele“ este una dintre maximele
mele preferate, și din experiența mea la clasă cred cu ade
vărat că este extrem de importantă, atunci când vine vorba
de predare și de transmiterea mesajelor: să-i înveți implicit
pe copii valorile, prin acțiunile tale, este mult mai folositor
decât să le vorbești despre valori. Fiind eu însămi un model
pentru această cultură a cooperării pe care vreau să o încu
rajez, fiind deschisă și gata să ofer ajutor, fac primul pas
către a da mai mult sens timpului pe care elevii mei îl petrec
la școală.
Țin neapărat să găsesc câteva modalități practice pentru
a da un rost zilelor petrecute împreună. La teorie stau bine:
știu că acest lucru este important și că va schimba ceva, dar
este greu de pus în practică. Religia îi poate ajuta pe oameni
să descopere un sens, dar eu predau la o școală laică și, în
plus, caut o compensație: trebuie să creez ocazii în urma
cărora elevii să poată găsi cu toții un sens și să-i las apoi să
descopere singuri care sunt activitățile care îi împlinesc.
Propriul nostru animal de companie?

N-am crezut niciodată că un borcan plin cu pământ mi-ar putea
oferi răspunsul la întrebările mele. George este unul dintre
acei copii pe care n-ai cum să nu-i iubești: îl interesează o gră
madă de lucruri, e bine intenționat, dar, cu toate astea, e mereu
cu capul în nori. îmi place să fiu profesoara lui, pentru că mă
surprinde mereu cu ceva neașteptat: știe multe lucruri care
îmi stârnesc interesul și are pasiuni ciudate pe care ni le îm
părtășește mie și colegilor lui. Prin urmare, nu mă mir când,
într-o dimineață, vine la școală cu un borcan plin cu pământ.
Borcanul pare să atragă imediat atenția, dar, fiindcă sunt ocu
pată, nu mă lansez încă într-o discuție cu el. în timp ce strig
catalogul, ne împărtășim unii altora noutățile, conform rutinei

de fiecare zi. Când vine rândul lui George, sunt nerăbdătoare
să aflu despre borcanul cu pământ și relevanța lui.
— Nu e doar pământ, zice el zâmbind și cu o sclipire poz
nașă în ochi. Am adus niște melci din grădina mea.
Rămân nemișcată și mă întreb dacă am auzit bine. Sau mai
degrabă sper să nu fi auzit bine.
— De ce nu are capac? întreb, și, încet-încet, îmi dau seama
că am încurcat-o.
— Ca să poată respira! îmi explică el, serios.
Mă îndrept în vârful degetelor spre colțul de lectură, având
grijă să nu curm viața vreunui biet gasteropod evadat din
închisoarea lui de sticlă. Iau borcanul și mă uit în grădinița încro
pită cu dragoste de George.
— Unu, doi, trei, patru, socotesc cu teamă și apoi mă uit
la el. Câți erau?
— Hm, zice el destul de nesigur. Cinci? Sau șapte. Nu-mi
aduc aminte...
Câțiva copii se ridică și vin spre mine.
— Rămâneți pe loc! le strig și le explic apoi că evadații s-ar
putea afla oriunde. Pe unul îl culeg de pe marginea pupitrului
și continui să caut.
Câteva minute mai târziu, după ce am pierdut jumătate
din ora de citire vânând melci, reușesc să mai găsesc încă unul
și mă gândesc că i-am găsit în sfârșit pe toți. Sper sincer asta,
în pauză mă așez la catedră, toți melcii sunt în siguranță, înapoi
în borcanul lor, în al cărui capac am făcut deja mai multe găuri.
Mă întreb dacă aceste mici creaturi nu mi-ar putea fi de
ajutor.
Am citit adesea despre școli care permit sau chiar încura

jează prezența animalelor de companie în clasă. Complicațiile
legate de îngrijirea unui hamster pe parcursul vacanțelor
și, în plus, mica mea aversiune pentru rozătoare m-au îm
piedicat până acum să-mi pun ideea în practică. Pe de altă
parte, știu că există beneficii atunci când îți asumi respon
sabilitatea îngrijirii unui animal de companie și mai știu că

a avea grijă de altcineva e o activitate menită să dea un sens
vieții. Cercetările au arătat că proprietarii de animale de
companie tind să fie mai fericiți și mai sănătoși decât semenii
lor care nu au animale de companie, știu să-și cultive mai
eficient starea de bine, de la performanțele fizice la respec
tul de sine. Există chiar studii care arată că prietenii blănoși
(sau solzoși?) pot satisface unele dintre nevoile noastre so
ciale, fără să concureze cu prietenii noștri umani. Mă hotă
răsc să păstrez melcii în clasă, ca animale de companie!
Copiii sunt încântați când le dau vestea că vom avea
propria noastră fermă de melci! Iși asumă responsabilitatea
chiar de la început: găsesc un terariu adecvat în care să
trăiască melcii, instrucțiuni pentru îngrijirea lor și fac o
programare pentru cei care se vor ocupa de ei. Sunt mulțu
mită de efectul pe care îl au deja melcii asupra copiilor - au
acceptat provocarea și au muncit din greu pentru a le oferi
animăluțelor un mediu de viață sănătos și fericit.
Păstrăm melcii câteva săptămâni și apoi, într-o zi plo
ioasă de toamnă, îi eliberăm în cadrul unei mici ceremonii,
sperând să aibă o viață bună în sălbăticie. Ne-au făcut mai
fericiți în ultimele săptămâni: copiii s-au bucurat pur și
simplu să-i privească și, în același timp, ei au dat zilelor
noastre un rost și un scop. Chiar și elevii mai puțin intere
sați de învățătură au fost nerăbdători să vină la școală și
să contribuie la îngrijirea melcilor.
Acum, provocarea mea constă în găsirea unei modalități
de a menține acest entuziasm. Melcii sunt bine sănătoși, iar
eu sunt mulțumită de modul în care au reacționat copiii la
sosirea unor animăluțe în clasă, dar mă tot gândesc la rostul
acela. Aș putea găsi câteva activități cu sens pentru a îm
bogăți viața școlară la un nivel mai profund? De Crăciun
am citit câteva studii care confirmă faptul că munca volun
tară influențează pozitiv mai multe aspecte ale stării noastre
de bine: fericirea, satisfacția vieții, stima de sine, sentimen

tul de control asupra propriei vieți, sănătatea fizică și să
nătatea mintală. Dar cum pot să-i determin pe elevii mei să
facă voluntariat, când deja suntem foarte ocupați la școală?
Aceste gânduri persistă de-a lungul zilelor de Crăciun și
revin la începutul lunii ianuarie, când ne întoarcem la rutina
vieții școlare.
Este ciudat cum, odată ce începi să te gândești la o pro
blemă, răspunsurile încep să-ți vină în număr mare și foarte
repede. într-un fel, este o chestiune de percepție: privesc
pur și simplu lucrurile dintr-un unghi diferit, dar, în timp
ce stau în cancelarie discutând cu colegii mei, ce idee credeți
că-mi vine...
Ajutându-i pe alții
Chiar acolo, la noi la școală, se ivește o ocazie nemaipome

nită să ajutăm pe cineva, ocazia ca elevii mei de 7 ani să
vadă dincolo de interesele lor și să-și petreacă puțin timp
ajutându-i pe alții. Stabilesc împreună cu profesorul de
serviciu o zi și o oră. Când le spun copiilor că urmează să
le citim celor mai mici decât ei povești, reacțiile sunt îm
părțite: unii se bucură, alții nu prea sunt încântați de idee,
încerc să nu mă descurajez și continui să-mi spun că aju
torul dat altora e un mod de a fi fericit, așa că mă pregătesc
pentru întâlnirea cu cei mai tineri membri ai comunității
noastre școlare.
în ziua fixată, ne întâlnim cu micuții la bibliotecă. îi orga
nizăm pe copii în grupuri de câte doi sau trei și-i lăsăm să
lucreze. Spre uimirea mea, își iau în serios sarcina așa cum
nu au facut-o niciodată. Copiii mai mari folosesc ocazia pentru
a scoate la iveală latura lor protectoare și plină de căldură
față de micuți. La fel, aceștia din urmă sunt încântați să li
se citească povești și par să se simtă în largul lor cu elevii

mai mari. Fără îndoială că activitateave un succes.
întrebându-i mai târziu, aflu că elevii mei au avut de
câștigat pe mai multe planuri. Le-a crescut stima de sine și,
da, s-au simțit mai fericiți: au simțit că sunt de folos comu
nității. Au făcut un lucru care a fost de ajutor altcuiva și
astfel viața lor a fost îmbogățită cu sens și cu un sentiment
de satisfacție.
Dar de ce să ne oprim aici? Comunitatea e în continuă
mișcare. Așadar, vreau ca a doua provocare să fie mai ambi
țioasă. încerc din răsputeri să-i ajut pe copii să-și creeze
singuri un rost; să găsească ceva care să li se pară relevant
și pe care să și-l însușească apoi.
Acte caritabile
Donațiile caritabile ne pot face mai fericiți. Mai întâi mă

gândesc să-i las pe copii să găsească organizații de caritate
care îi interesează și să strângă fonduri pentru ele. Dar aici
există câteva provocări de ordin practic: pentru câte orga
nizații de caritate am putea să strângem fonduri și cum am
putea să alocăm aceste fonduri între ele?
Colegul meu și cu mine avem o altă idee: vom face o le
gătură între fiecare dintre materiile școlare și organizațiile
caritabile relevante. De exemplu, atunci când învățăm despre
pădurile tropicale, vom căuta organizații de caritate precum
World Wildlife Fund și Rainforest Alliance. îi vom lăsa apoi
pe copii să decidă asupra cărei organizații să se concentreze
și să vină cu modalități de strângere de fonduri. Similar,
atunci când învățăm despre apă, vom căuta diferitele organi
zații de caritate care îi ajută pe oameni să aibă acces la surse
de apă potabilă. Dintr-odată, copiii preiau responsabilitatea.
Stabilesc destinatarul donațiilor de bani și încep să planifice
activități prin care să strângă fondurile. Se ocupă de întregul
proces, de planificarea și publicitatea pentru un mic târg de

prăjituri, făcând postere pentru ca oamenii să afle mai multe
despre WaterAid și despre modul în care banii vor fi chel-
tuiți de organizația caritabilă. într-un fel, se dedică altora -
cu toate beneficiile care derivă din acest lucru. în plus, eu
mă simt deodată mai fericită și mai mulțumită de viață!
Știam că există avantaje reale ale meseriei de profesor de
școală primară.
f gp
na ACASĂ
lEL®l
O ocupație pentru toată lumea
— Trebuie să-i găsim lui Joe o ocupație, îi spun soțului meu

într-o dimineață la micul dejun.
El îmi răspunde cu o privire lipsită de expresie și conti
nuă să taie pâine pentru băiețelul nostru de 2 ani. Bebelușul
ne privește.
— Ce fel de ocupație? Ar cam trebui desfundat coșul de
la șemineu, ce-i drept, spune el în cele din urmă, cu o mină
voit serioasă.
— Hai că înțelegi ce vreau să zic. Nu o ocupație în sensul
de slujbă, continui eu.
Soțul meu pare ușurat.
— Mă gândesc să-i găsim ceva cu care poate să ajute în
casă, un lucru pe care să-l facă regulat și care să fie potrivit
vârstei lui.
Soțul meu se luminează în sfârșit. Ca oricărui copil, lui
Joe îi place să ajute la treburile casei, deși aproape de fiecare
dată mai mult ne încurcă. Totuși, găsesc că e valoros ajuto
rul lui și îl voi lăsa să scoată rufele din mașina de spălat,
chiar dacă îi va lua cu douăzeci de minute mai mult decât
mi-ar lua mie. Pentru mine, concentrarea și privirea lui

satisfăcută de la final merită.
Dar vreau să-i ofer un lucru pe care să și-l poată asuma,
ceva ce poate fi responsabilitatea lui, în afară de grija pentru
lucrurile lui personale. Vreau să fie ceva de care să benefi
cieze întreaga familie.
Grija față de ceilalți
încercând să transfer acasă câteva lecții pe care le-am în

vățat din experiența mea de predare, mă întreb dacă aș
putea să-l fac pe Joe să-mi dea o mână de ajutor cu fratele
lui. Oliver s-a născut când Joe avea doar optsprezece luni
și asta îi poate trezi sentimente de gelozie. Mă întreb dacă
nu cumva faptul că ar putea avea grijă de frățiorul lui nu
l-ar ajuta să scape de sentimentele negative față de el. Chiar
vreau ca cei doi băieți să fie apropiați și sper ca implicarea
celui mai mare în îngrijirea bebelușului să fie de ajutor, în
timp ce primul primește confirmarea faptului că este un
membru activ și de ajutor în mica noastră familie.
în alte culturi, este absolut normal ca frații mai mari să
aibă grijă de cei mici, iar în unele țări copiii au aproape
deplina responsabilitate a frățiorilor lor. Nu vreau să-mi
împovărez copilul cu o astfel de sarcină, ci doar să-1 respon-
sabilizez în ceea ce privește grija față de fratele său. Dacă
îi ajutăm pe ceilalți ne simțim mult mai bine: va funcționa
asta oare și în cazul băieților mei?
încep cu pași mici, cerându-i lui Joe să-mi aducă un scutec
sau niște șervețele de bebeluși în timp ce îl schimb pe Oliver.
Această implicare activă pare să-l facă fericit. Este mândru
de el însuși și, evident, începe să se bucure de statutul de
frate mai mare. Eu, pe de altă parte, mă asigur că-i mulțu
mesc foarte mult pentru că a fost de ajutor. Câteva zile mai
târziu observ o schimbare: Joe are grijă, fără să-i cer eu, de
fratele lui. De fapt, își găsește propria ocupație: pentru a-și

ajuta fratele, se îngrijește de suzeta lui. De fiecare dată când
Oliver își scoate fără să vrea suzeta din gură, Joe ne aver
tizează și încearcă adesea să i-o îndese la loc. îi mulțumesc
și încerc să-i explic că Oliver nu dorește întotdeauna suzeta.
Dar înțeleg cât îl bucură pe Joe să-și ajute fratele și îi aplaud
eforturile.
Ajutorul acordat celor mai slabi decât noi și generozita
tea față de cei aflați în nevoie sunt surse de fericire, dar
pentru un copil de 2 ani totul trebuie pus într-un context
semnificativ. înarmată cu mai mult curaj după experimen
tele făcute în clasă, îl încurajez pe Joe să se implice în în
grijirea celor patru câini ai noștri. El acceptă provocarea cu
bucurie și, de cele mai multe ori, soțul meu este recunoscă
tor pentru că are companie. Sunt încântată când mă gân
desc că acest lucru poate deveni un proiect pe termen lung.
Pe măsură ce Joe și, mai târziu, Oliver, cresc se pot implica
din ce în ce mai mult în viața animalelor noastre: plimbatul
și îngrijitul pot deveni o parte din rutina zilnică a unui copil
de vârstă mică sau a unui adolescent - îi vor face mai fericiți,
mai ales că vor petrece și timp în aer liber!
Gândindu-mă la modalități de a-i ajuta pe copiii mai
mari și pe adolescenți să-și găsească un rost, vorbesc cu alte
mame din cercul meu de prieteni. Majoritatea spun că tre
burile casnice nu le aduc deloc fericire în familie. Insist. Se
pare că tipul de ocupație în folosul familiei pe care l-am găsit
pentru Joe poate fi o sursă de certuri între copiii mai mari,
încerc să le amintesc că ocupațiile cu sens nu par mereu
distractive, și ele sunt de acord cu mine. Pe de altă parte,
suntem toate de acord că a duce gunoiul, deși este un lucru
util, nu e considerat un ajutor pentru ceilalți, care să contri
buie la binele general. Iau aminte și plănuiesc să las deocam
dată deoparte astfel de sarcini!
Toată lumea în bucătărie
Ce fel de ocupații li se potrivesc cel măi bine copiilor mai

mari? Ann, mama unui tânăr și a unei adolescente, îmi oferă
un singur răspuns. Pentru familia ei, gătitul este o modali
tate de a dărui. Copiii ei, îmi povestește în timp ce mâncăm
biscuiți de casă, au început să gătească pentru întreaga
familie la vârsta de 10 sau 11 ani și de-atunci gătesc mereu.
Chiar și acum, când fiul ei locuiește singur, îi invită la câte
o cină pe care o pregătește singur. Gătitul cuprinde multe
ingrediente care pot să te facă fericit, iar când gătești pentru
alții le arăți că-ți pasă de ei. Ann mă liniștește spunându-mi
că, în primii ani după ce copiii s-au apucat de gătit, au mâncat
destulă mâncare arsă și paste aproape nefierte, dar în cele
din urmă a devenit o activitate de comunicare și apropiere
care le făcea plăcere tuturor. In plus, i-a ajutat pe copiii ei
să-și dezvolte niște calități care să le folosească în viața
cotidiană și de care au beneficiat când a venit timpul să se
mute. îmi place tare mult cum sună asta!
Un cerc virtuos
La un târg caritabil local o întâlnesc pe Katerina, mama

singură a unei fete de 13 ani. Vând amândouă la un stand
prăjituri și cafea. Mai întâi sunt surprinsă: Katerina îmi
pare mult prea tânără pentru a fi mama unui copil de 13 ani.
Apoi sunt impresionată. Ce mod minunat pentru mamă și
fiică să-și petreacă dimineața de duminică! în cele din urmă,
mă simt inspirată. încurajată de acest lucru și de studiile
care sugerează că voluntariatul poate contribui la starea
noastră de bine, sunt gata de acțiune. Acum nu mai trebuie
decât să găsesc niște posturi libere de voluntariat potrivite
pentru copii.
7U Cum să crești un copil fericit
în anumite programe școlare (cum ar fi cel pentru baca

laureatul internațional), voluntariatul face parte din curri-
culum. Vorbesc cu directoarea de programe a unei astfel de
școli și ea îmi mărturisește că, deși la început este privit ca
o corvoadă, destul de mulți copii ajung să se bucure și con
tinuă să se angajeze voluntari, depășind numărul obliga
toriu de cincizeci de ore. Se pare că acei copii care fac din
asta o experiență socială (de exemplu, sunt voluntari în
tr-un cămin de bătrâni în loc să curețe o plajă) vor găsi mai
multă motivație să continue după ce li s-au terminat orele
obligatorii.
Totuși, se spune că „actele caritabile încep de-acasă“, așa
că sunt încă foarte dornică să vorbesc cu o mamă care gă
sește o modalitate de a pune în practică această zicală. Am
observat-o pe Kelly, mamă a trei copii, acasă. M-am dus la
o întâlnire de joacă cu mai mulți copii și am văzut imediat
că cei mai mari aveau foarte mare grijă de frații lor mai mici.
„Din punct de vedere cultural știu că e o ciudățenie“, re
cunoaște ea, „dar acolo unde am crescut eu, în Canada, la
țară, când ești al cincilea copil din opt frați petreci cea mai
mare parte a copilăriei în grija fraților mai mari sau având
tu grijă de frații mai mici“. Râde și îmi arată o fotografie de
familie. Arată foarte fericiți și sănătoși. Când întreb despre
„nivelul lor de fericire“, dă din cap, apoi râde. „Chiar eram
fericiți! Și încă suntem foarte, foarte apropiați ca frați“,
adaugă ea, deși știu că a fost departe de casă mai mult de
zece ani.
Se pare că există multe modalități de a-i ajuta pe copii
să găsească un rost, precum și de a le permite să-și creeze
propriul rost în cadrul familiei și al comunității. A-i ajuta
pe ceilalți este o metodă bună de a ne îmbogăți viața, de a ne
consolida legăturile și de a ne spori starea de bine, în bene
ficiul comunități lărgite. O situație din care au de câștigat
ambele părți, dar care este adesea trecută cu vederea, deoa
rece uităm să-i privim pe copii ca pe mici cetățeni activi sau

să ne gândim că ar putea avea ceva de oferit. Aceasta este
o practică a fericirii care are un scop mult mai extins - să
privim dincolo de noi poate să ne îmbogățească și să ne res-
ponsabilizeze foarte mult.
Atingerea magică
Atingerea păstrează amintirea. - John Keats
IDEEA
îmi îmbrățișez bebelușul și-i miros părul. Se liniștește instan

taneu și se uită la mine, cu un zâmbet care îi încolțește pe
fețișoara bucălată. La patru luni, abia învață să-mi citească
expresiile feței, totuși cea mai puternică dintre toate meto
dele noastre de comunicare este atingerea, iar cea mai ușoară
cale de a-1 liniști este să-l iau în brațe și să-l țin aproape de
mine.
Poate că nu ne gândim mereu la cele de mai sus în ter
menii aceștia, dar pielea e cel mai mare organ al nostru.
Fiind acoperită de terminații nervoase, este prima care ne
transmite informații despre lumea înconjurătoare. Doar un
centimetru pătrat din palma ta are mai mult de 72 de ter
minații nervoase! Nu ar trebui să ne surprindă, prin urmare,
că atingerea este atât de importantă pentru sănătatea noas
tră fizică și psihică.
Bebelușii se nasc într-o lume tactilă. îmbrățișările și săru
tările reprezintă o rutină pentru copil și contribuie în mare
parte la dezvoltarea sa. Atingerea este o piesă fundamentală
din puzzle-ul dezvoltării emoționale și senzoriale a copiilor.
Dar cum poate o simplă îmbrățișare sau o strângere de
mână să ne îmbunătățească starea de spirit? Cum păstrăm
atingerea ca parte din rutina zilnică, pe măsură ce copiii
Atingerea magică 77
noștri cresc? Și cum putem da întâietate atingerii în familia

noastră, folosind-o firesc și în comunitățile mai mari?
CERCETAREA
Imaginează-ți că ești într-o cafenea din cartierul tău și te

uiți la două persoane pe care nu le cunoști. Probabil că ai
putea să-ți dai seama destul de bine în ce relație sunt din
modul și frecvența cu care se ating. De asemenea, s-ar putea
să afli destul și despre cultura în care trăiești: într-un studiu
din anii ’60, s-a observat că în Puerto Rico membrii unui
cuplu se atingeau la cafenea în medie de trei ori pe minut,
în timp ce la Londra niciodată!
Și azi, după cincizeci de ani, strângerile de mână, îmbră
țișările, sărutările depind foarte mult de cultura în care
trăim. Dar folosirea diferitelor tipuri de atingere pentru a
indica ce tip de relație avem cu cineva este un fenomen mult
mai vechi în istoria evoluției noastre. De fapt, mare parte
din ceea ce știm despre importanța atingerii umane vine
din analizarea comportamentului altor specii.
Cele mai apropiate rude ale noastre, primatele, folosesc
atingerea cam în aceleași moduri în care o folosim și noi.
Multe animale și păsări se ating pentru a se curăța și a-și
elimina paraziții din blană ori pene. Dar în sălbăticie pri
matele petrec foarte mult timp - până la 20% din zi - îngri-
jindu-se reciproc. Asta înseamnă, de obicei, o combinație
ritmică de ciupituri prin care se extrag resturile de murdă
rie și gesturi mai blânde, de mângâiere. Scopul principal al
atingerii nu este curățenia, ci legătura socială. Tovărășia
între două femele care se curăță una pe alta poate dura ani
întregi și se poate transforma în alte manifestări de loiali
tate. De exemplu, probabilitatea ca o femelă de babuin să
sară în ajutorul unei alte femele aflată în pericol este legată
direct de timpul pe care cele două l-au petrecut împreună

îngrijindu-se.
La om, efectul atingerii este atât de puternic, încât chiar
și o atingere abia simțită poate avea un impact mare asupra
modului în care percepem o altă persoană. Studiile bine
documentate au arătat că, de exemplu, chelnerițele primesc
bacșiș mai mare după ce „ating“ ca din întâmplare un client
în timp ce îi dau restul, iar elevii se arată mai dornici să
răspundă în clasă dacă un profesor îi atinge puțin pe braț.
Și la copii comportamentul depinde mult de atingere - la
fel ca și în cazul altor specii. O serie foarte cunoscută de
experimente a demonstrat cât de importantă e mâncarea în
comparație cu contactul fizic la maimuțele tinere care au
fost luate de lângă mama lor biologică. In aceste experimente,
maimuțele tinere, deși aveau posibilitatea de a se refugia
în brațele unei „mame surogat“ calde, făcută din pluș, sau
ale uneia confecționate din oțel, alegeau imediat căldura,
deși nu primeau de mâncare, iar atunci când în cușcă intra
ceva care le speria alergau la mama de pluș, chiar dacă
mâncarea era distribuită de cea de oțel.
Știm că lipsa de contact fizic nu este bună pentru copii,
în timp ce atingerea poate avea multe efecte pozitive asupra
dezvoltării și bunăstării lor. Terapiile prin atingere, de pildă
Reiki, au fost mult mai puțin riguros studiate decât alte
metode medicale convenționale, astfel încât e greu de sta
bilit cât sunt de eficiente cu adevărat. Dar cele mai bune
dovezi disponibile în momentul de față sugerează că tera
piile prin atingere contribuie puțin, dar semnificativ la re
ducerea senzației de durere. Se spune că la copiii foarte mici
masajul ajută adesea într-o gamă largă de afecțiuni. La fel
ca atingerea terapeutică, este considerat o intervenție sigură
cu un anumit potențial, deși ar trebui studiate mai mult
posibilele beneficii ale masajului pentru dezvoltarea fizică și
cognitivă.
De la pisici până la maimuțe și la oameni, atingerea și

mângâierea sunt adesea atât de plăcute și relaxante, încât
te pot adormi. Când suntem atinși, corpul eliberează mai
multe tipuri de substanțe neurochimice, inclusiv endorfine
(care au un efect similar cu al opiaceelor, precum morfina)
și neurohormoni, precum oxitocina. Denumită uneori în dife
rite articole din presă „hormonul iubirii“, oxitocina are În
tr-adevăr un rol foarte important în conexiunea socială. Este
un hormon care se eliberează în special ca răspuns la atin
gerea maternă sau la stimularea sexuală, cum ar fi travaliul,
alăptarea și activitatea sexuală. Dar chiar și în afara aces
tor stimulente intense, este eliberat ca răspuns la atingeri
și mângâieri.
Oxitocina sintetică poate fi administrată ca spray nazal,
ceea ce face ca efectele sale să fie ușor de ținut sub control
și de studiat în experimentele psihologice. Acestea au arătat
că oxitocina afectează multe aspecte ale întâlnirilor noastre
sociale, stimulând comportamentul sociabil - încrederea,
generozitatea, empatia și altruismul - și diminuând frica,
anxietatea și reacțiile la stres.
Un efect al oxitocinei este creșterea sentimentului ge
neral de bine și, interesant, ea este eliberată și atunci când
primim o atingere iubitoare sau reconfortantă, dar și când
o oferim. Pentru unii copii, a-i încuraja să atingă o altă
ființă poate fi un mod bun de a le cultiva starea de bine.
Nu trebuie nici măcar să fie vorba de o altă persoană: oxi
tocina este de asemenea eliberată atunci când mângâi o
pisică și chiar atunci când câinele se uită la tine cu o privire
adorabilă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care terapiile
prin masaj sunt adesea încurajate în cazul copiilor foarte
bolnavi: ele nu numai că-1 alină pe copil, dar reduc stresul
și anxietatea părinților sau a îngrijitorilor. Atingerea poate
contribui la starea de bine a două persoane în același timp:

un câștig dublu în raport cu energia investită!
PRACTICĂ
filă LA ȘCOALĂ
„Pot să mă joc cu părul tău?“, spune Mara. Suntem la școală,

așezați pe covor și decupăm steluțe pentru decorațiunile de
Crăciun, așa că ezit. Școlile primare, se pare, devin din ce în
ce mai mult spații în care nu e permisă atingerea, de teama
atingerilor nepotrivite dintre elevi și profesori și a jocurilor
care pot degenera în violență. In timp ce-i răspund Marei
că nu poate să se joace cu părul meu, mă gândesc că atin
gerea este ceva atât de uman, atât de adânc înrădăcinat în
natura noastră, încât este dificil s-o eliminăm, mai ales din-
tr-un loc cu atâția copii. în plus, căutând răspunsuri știin
țifice, atingerea pare a fi atât de benefică, încât mă întreb:
chiar ar trebui să transformăm școlile în locuri unde atin
gerile sunt interzise?
Nevoia de atingere este universală, dar diferența dintre
o atingere potrivită și una nepotrivită este stabilită în func
ție de fiecare cultură. Ceea ce este perfect acceptabil într-o
cultură poate fi nepotrivit în alta. Doi bărbați care se pupă
când se întâlnesc sunt ceva normal în Grecia, în timp ce în
Japonia forma cea mai întâlnită de salut este plecăciunea.
Predând într-o școală internațională, am început să observ
diferențele peste tot în jurul meu. Unul dintre primele lu
cruri pe care le-am observat a fost că mulți părinți din Europa
de sud comunică foarte mult cu copiii lor prin contact fizic:
îi îmbrățișează și îi sărută când îi lasă la școală sau când îi
iau acasă, îi țin de mână și îi iau în brațe chiar și pe copiii
mai mari, îi țin pe genunchi la o vârstă la care unii copii

britanici nici măcar nu doresc să fie văzuți în public cu pă
rinții lor. Mai mult, am început să văd și alți adulți care nu
se feresc să-i atingă pe copii. Fără să le fie teamă că gestu
rile lor vor părea nepotrivite, îi mângâie pe cap, pe mână
sau îi ciupesc ușor de obraz, deși nu-i cunosc. Când am de
venit mamă, am descoperit că trebuie să-mi impun să mă
relaxez atunci când alte persoane îmi atingeau copiii pe
spate, îi dădeau în leagăn sau îi ridicau de jos, la locul de
joacă, dacă se întâmpla să cadă. Acestea erau normele cul
turale, dar le-aș face un mare deserviciu copiilor mei dacă
i-aș apăra de ceva inofensiv precum o atingere potrivită
într-un anumit context social.
Nu cer să schimbăm normele culturale sau să-i lăsăm pe
străini să se ocupe de copiii noștri. Dar sunt hotărâtă să
găsesc modalități potrivite culturii noastre pentru a intro
duce atingerea în viața noastră școlară.
Multe școli din Marea Britanie își impun o politică „fără
atingeri“ pentru că o regulă strictă „iară contact fizic între
profesori și elevi“ este mult mai ușor de aplicat decât o regulă
mai nuanțată. Interesant, regula este de obicei ignorată
zilnic, în special în școala primară. Cum să mângâi un copil,
dacă nu ai voie să-l atingi? Fiecare mamă știe că, uneori,
cuvintele înseși nu sunt de ajuns și că o îmbrățișare poate
opri lacrimile mult mai repede decât o explicație rațională.
Strângeri de mână
La școala unde lucrez acum, regulile sunt mult mai relaxate

în ceea ce privește atingerea, și mă hotărăsc să fac din con
tactul fizic o parte integrantă a modului în care predau. Și
iată cum imediat, în mod conștient, introduc atingerea în
rutina zilnică a clasei mele. Una dintre cele mai simple și efi
ciente metode pe care le folosesc este să strâng mâna fiecărui
copil în parte când pleacă acasă la sfârșitul zilei. Gestul

denotă respect reciproc, dar e și plin de căldură, devine mo
dalitatea mea de a încheia ziua la înălțime, acordând aten
ție fiecărui copil. Pe măsură ce copiii se aliniază pentru a-și
lua la revedere, savurez acest scurt moment și atenția ex
clusivă pe care o pot acorda fiecărui copil. In curând se în
tâmplă ca unii copii, fără motiv, să hotărască să înlocuiască
strângerea de mână cu o îmbrățișare, pe care le-o îngădui,
îmbrățișările, de fapt, se răspândesc rapid, și se dovedește
că majoritatea copiilor preferă o scurtă îmbrățișare la sfâr
șitul zilei în locul strângerii de mână.
Pe măsură ce încep să observ modul în care eu și elevii
folosim atingerea în clasă, devin foarte conștientă că prin
atingere se pot transmite mai multe mesaje, unele chiar gre
șite. Acest tip de comunicare nonverbală poate fi mai puter
nic decât cuvintele, dar trebuie folosit cu grijă și atenție. O
atingere pe cap a elevului, de exemplu, deși e folosită deseori
de profesorii din școala mea, poate fi privită de unii ca un
gest condescendent. Același gest poate fi o gafa totală în unele
culturi asiatice. La școală, în calitatea mea de adult aflat
într-o poziție de autoritate, trebuie să fiu extrem de atentă.
Un întreg repertoriu de comunicare nonverbală
încep să lucrez încet la un repertoriu de gesturi adecvate

care implică atingere, pentru a îmbogăți timpul petrecut
împreună în clasă. Una dintre metode este să încurajez in
teracțiunea între colegi. Să bați palma a devenit o modali
tate valabilă de a-ți exprima admirația și sprijinul pentru
munca cuiva, în timp ce o atingere pe spate a devenit o
modalitate de a transmite „felicitări“. în colectiv, începem să
ne dezvoltăm propriile coduri nonverbale, în timp ce culegem
roadele atingerii în viața noastră de zi cu zi și construim o
comunitate mai unită.
O strângere ușoară de umăr devine un mod de a spune

„fii atent“. încep eu, dar apoi mă gândesc că ar putea fi o
bună alternativă la degetul arătător dus la buze, care să fie
folosită atât de mine, cât și de elevi, prin urmare îi încura
jez și pe ei s-o folosească. în curând, destui copii ajung să
strângă umărul colegului sau să-l atingă pur și simplu pentru
a-1 face atent la oră.
Atingerea devine din ce în ce mai mult un gest normal în
cadrul micii noastre comunități și este acceptată de aproape
toată lumea. (Merită remarcat aici că timp de un an am avut
în clasă un copil cu tulburări din spectrul autist căruia i se
părea foarte deranjant să fie atins și să-i atingă pe ceilalți.
Am respectat acest lucru și am păstrat distanța, deși la jumă
tatea anului era suficient de relaxat încât să bată palma cu
ceilalți.) Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul anului, con
stat că exprimarea prin atingere ne îmbunătățește relația
și ne ajută să ne simțim bine, așa că încep să mă gândesc
tot mai mult la nevoia umană de atingere. Urmărindu-i pe
copii în curtea școlii, este evident că cei mai mici interacțio-
nează fizic de cele mai multe ori în timp ce se joacă. Deși
uneori interacțiunea fizică devine dură, de cele mai multe
ori ea rămâne strict jucăușă și normală. Cu siguranță am
de învățat ceva din asta: copiii au nevoie de acest tip de
joacă pentru a explora granițele dintre potrivit și nepotrivit,
dintre dur și blând. în cartea lui DeBenedet și Cohen The
Art of Roughhousing: Good Old-Fashioned Horseplay and
Why Every Kid Needs It găsesc argumente convingătoare
pe această temă. Autorii susțin că până și jocurile dure sunt
parte din contactul uman și că cei mici ar trebui (și fac asta
deja) să-și stabiliească limitele și să înțeleagă ce este po
trivit în jocurile fizice.
Atingerile și joaca
Provocarea mea în calitate de profesor, rol cu care părinții

nu se confruntă, este să găsesc modalitatea de a face din
atingerea discretă, potrivită și normală un obicei. Acel tip
de atingere care scade tensiunea arterială, reduce hormonii
de stres și crește în corpul nostru nivelul substanțelor care
contribuie la fericire. în afară de obiceiul de a ne ține de mână
când facem un șir, care funcționează bine, nu mă pot gândi
la alte modalități.
într-una din zile, în timp ce ne jucăm pe covor un joc de
gramatică în care copiii trebuie să stea în cerc și să con
struiască fraze pe rând, adăugând subiectul, predicatul sau
complementul, îmi vine o idee. Este un joc pe care l-am
învățat la un atelier de teatru cu câțiva ani în urmă și se
numește „Strânge mâna și predă ștafeta“. Funcționează
astfel: copiii stau într-un cerc și se țin de mâini. Apoi, de
la unul din ei, începe strângerea mâinilor. Când cineva îți
strânge ușor mâna dreaptă, trebuie și tu, la rândul tău, să
strângi ușor mâna celui care te ține de mâna stângă. Odată
ce copiii învață jocul - și credeți-mă că se prind repede -
începem să variem: jucăm cu ochii închiși sau chiar doi
copii predau ștafeta în același timp. Cei mici inventează în
curând o versiune mai avansată, care presupune să strângi
de două ori mâna și să schimbi în același timp direcția în
care se desfășoară jocul.
„Strânge mâna și predă ștafeta“ devine imediat jocul pre
ferat al copiilor și totodată soluția mea pentru diverse pro
bleme, fiindcă îi face repede atenți și cuminți pe elevi. De
asemenea, le oferă tuturor beneficiile obiceiului atingerii
firești. Spre surpinderea mea, chiar și elevii cărora nu le place
să atingă și să fie atinși se distrează cu acest joc și îl joacă
uneori în pauză.
ACASĂ
La scurt timp după nașterea celui de-al doilea fiu al meu

încep să mă gândesc cum aș putea găsi mai multe metode
de comunicare tactilă. Cu un copil mic a fost ușor: îngrijin-
du-1 singură în timp ce soțul meu era la serviciu, petreceam
o mare parte din zi jucându-mă cu el, îmbrățișându-1 și săru-
tându-1. Ii spălam și îi pieptănam părul, ne dădeam cu cremă
unul pe celălalt, citeam povești îmbrățișați pe canapea. La
nașterea fratelui său, lucrurile au devenit ceva mai compli
cate. Eu sunt una singură, iar ei sunt doi. Timpul, atenția
și eforturile mele de a-i ține pe amândoi în siguranță și fe
riciți în timpul zilei trebuie să fie împărțite cumva. Cu ideea
de a comunica tactil mai mult, încep să fac inventarul.
Sunt puțin surprinsă când îmi dau seama că, în timp ce
fiul meu mai mare pare să beneficieze din plin de timpul
petrecut cu mine, în care contactul este direct fizic - jocuri
fizice, îmbrățișări înainte de culcare și mângâieri în timpul
băii -, micuțul meu rămâne pe dinafară. Este ușor de înțeles
de ce fratele mai mare primește partea leului din afecțiunea
manifestată prin gesturi: el își poate exprima dorințele, nu
ezită să vină la mine pentru toate nevoile pe care le are și,
în primul rând, avem deja o rutină bine stabilită. Mezinul,
pe de altă parte, petrece o mare parte din timp dormind și
are, evident, nevoi mai simple: mâncarea, schimbatul scute
cului și baia sunt cele mai importante pe ordinea de zi.
Odată ce am observat că-1 nedreptățesc pe mezin, cad pe
gânduri. Trebuie să găsesc o metodă de a-i oferi dragului
meu mormoloc ocazia să se bucure de mai multe atingeri și
mângâieri. Teoretic, atingerile zilnice atunci când ai un be
beluș ar trebui să fie o rutină ușor de stabilit, dar, evident,
încă nu îmi pot organiza programul așa încât bebelușul meu
să poată profita constant de ele. Provocarea este clară: cum
pot să-mi fac timp să-l ating și să-l mângâi, când îmi petrec
cea mai mare parte a zilei alergând după fratele lui mai
mare?
Cu bebelușul la purtător
Răspunsul vine de la Lucy, o prietenă sud-africană, și mă

salvează chiar la începutul experienței mele de mamă a doi
copii. Am observat că prietena mea umblă mare parte din
zi cu fetița de 2 ani într-un port-bebe de tip eșarfa. Uneori
o poartă în față, alteori pe spate, dar, în orice caz, în cea mai
mare parte a timpului micuța este lipită de ea într-un fel sau
altul. De fapt, când o rog pe Lucy să-mi povestească despre
asta, ea nu doar că elogiază sistemul de purtare a bebelu
șului (un nume pretențios pentru căratul copilului în eșarfa
port-bebe sau într-un marsupiu), dar îmi și arată cum să
folosesc o păturică pentru a-1 duce pe Oliver.
Pentru că un marsupiu făcut dintr-o păturică mi se pare
un mijloc puțin cam nesigur pentru scumpul meu bebeluș,
mă hotărăsc să investesc într-un sistem potrivit de purtare,
moment în care aflu că există diverse tipuri, fiecare cu avan
tajele și dezavantajele lui. După mai multe investigații (întot
deauna fac cercetări!), decid să cumpăr un port-bebe din
material moale, simplu, numit mei-tai, potrivit și pentru
sugari, și pentru copii mai mari, și pentru purtatul în față,
dar și pe spate (pe spate e mai ușor pentru activități precum
mersul pe jos și mai sigur pentru gătit, de exemplu). Unul
dintre factorii hotărâtori în alegere este că nu vreau nici un
material între mine și copil, cum au multe sisteme de pur
tare, astfel încât să putem obține cele mai multe beneficii
în timpul petrecut împreună. Cred că o mulțime de sisteme
de purtare mai scumpe și cu susținere pun o barieră între
mamă și copil - și-atunci ce rost mai are să-l porți cu tine?
Descopăr curând că în majoritatea timpului și celui mic

îi place să fie purtat, fie adoarme, fie se calmează imediat
ce-1 pun în port-bebe. Se pare că ceva din căldura corpului
meu, sunetul bătăilor inimii mele sau pur și simplu apropie
rea în sine îl liniștește ca prin farmec atunci când plânge
(ceea ce se întâmpla în fiecare seară, cu precizie de ceasornic,
în primele trei luni). Iubim mei-tai-ul atât de mult, încât în
curând cumpărăm un altul pentru frățior, care, deși e mai
mare, se bucură la fel când e purtat de tatăl său. De fapt,
sistemul de purtare devine locul în care se simte în sigu
ranță atunci când suntem în magazine aglomerate sau la
muzeu. Văd că deseori alege să se retragă în port-bebe după
ce a fost suprasolicitat sau pur și simplu când e prea obosit
pentru a face față lumii. Acolo, pe spatele sau pe pieptul
tatălui său, adoarme adesea fericit, în timp ce noi ne conti
nuăm ziua.
Spre surprinderea mea, din cercetările cu privire la pur
tatul bebelușilor în port-bebe scot la iveală, de asemenea,
câteva lucruri interesante, care îmi confirmă experiența. Se
pare că nou-născuții care sunt purtați așa plâng cu până la
50% mai puțin! în cazul meu, acest lucru înseamnă că dacă
copilul e fericit, atunci și mama e fericită și, în plus, am
avantajul că-mi păstrez mâinile libere pentru alte activități,
de pildă scrisul sau joaca cu Joe! Nu mai trebuie să adaug
că micuțul meu petrece cea mai mare parte a primului an
de viață într-un mei-tai.
Masajul bebelușului și al copilului mic
Un alt lucru pe care vreau să-l încerc este masajul pentru

copii. Pare să fie la modă și am citit multe despre potenția
lele sale beneficii. Mulți oameni povestesc că micuțul devine
mai calm și mai fericit - așa că sunt hotărâtă să încerc.
Rețineți că nu voi face un curs de masaj, ci voi încerca pur
și simplu să includ niște atingeri cu rol de relaxare în rutina

noastră zilnică. După câteva încercări și greșeli, găsesc, în
sfârșit, momentul ideal: la schimbarea scutecului. Aceasta
se repetă de mai multe ori pe zi, și mi-e mai ușor să folosesc
și puțină cremă decât să-mi fac timp special pentru masaj.
De asemenea, constat că, fiind iarnă, există mai puține ocazii
pentru contactul fizic direct între noi.
Pe măsură ce bebelușii cresc și devin copii sau preșcolari,
părinții trebuie de obicei să-și regândească strategiile pentru
a beneficia de contactul fizic atât de important. încă o dată,
mamele cu experiență sunt cea mai bogată sursă de infor
mații și de inspirație. Una dintre ele este mama mea - o
sursă pe care am neglijat-o în trecut, dar care are multe de
împărtășit pe acest subiect. Fiind de origine greacă, a cres
cut într-o casă în care atingerea și afecțiunea manifestată
tactil erau mai mult decât normale. Aflând despre copilăria
mamei mele, o perioadă dificilă, dar foarte fericită, aflu și
despre unele obiceiuri de când eram eu mică.
Ritualuri de atingere
Acasă la mama, în copilărie, trăiau sub același acoperiș trei

generații și cinci femei, iar contactul fizic părea să se desfă
șoare după anumite ritualuri. Mama și surorile ei s-au piep
tănat și și-au împletit părul reciproc până când s-au făcut
mari, atâta timp cât au locuit în aceeași casă. Și alte ritua
luri de îngrijire erau foarte normale: manichiura și pedi
chiura, masarea umerilor și a picioarelor după o zi grea,
chiar și masarea scalpului. Multe dintre activitățile pentru
care acum, în timpurile modeme și pline de stres, plătim pe
altcineva făceau parte din viața normală de familie a mamei
mele, a celor două surori și a mamei și bunicii ei, care locuiau
împreună când mama era copil.
Mă gândesc la asta în timp ce sunt la coafor și mi se oferă

un masaj gratuit al scalpului, după spălatul pe cap. Senza
ția e minunată, dar iată-mă lăsând un străin să-mi maseze
capul. Pentru generațiile trecute, acest tip de contact intim
era rezervat familiei, contribuind la senzația de bine a am
belor persoane implicate în atingere, precum și la întărirea
legăturilor dintre membrii familiei. îmi doresc să-l introduc
și în familia noastră.
Poate că, în calitatea mea de mamă de copii mici, ar trebui
să-mi reduc așteptările. Vorbesc cu Gina, mamă a doi băieți
mai mari, dintre care unul este adolescent, iar altul are 9 ani.
Gina este o mamă cool, tânără și foarte legată de băieții ei.
Dar oare relația lor include încă și contactul fizic, acum, de
când au crescut?
Răspunsul ei este „nu“, dar îmi spune că este totuși ceva
mai complex de atât. Se pare că, deși numărul atingerilor a
scăzut, ea reușește încă să se bucure de mângâierile băie
ților. Salutul însoțit de un sărut pe obraz și o îmbrățișare
face parte din rutina familiei („Da, chiar și în cazul adoles
centului“, confirmă ea râzând). îi văd într-o zi după școală
pe toți trei - băieții o sărută pe obraz și, în timp ce Billy,
băiatul cel mic, o îmbrățișează cu totul, Harry, un adoles
cent cool, o ia pe după umeri.
Mă alătur și eu programului lor de după școală și stau cu
ei în timp ce mănâncă repede un castron de cereale, înainte
să înceapă activitățile de după-amiază. Ea îi ciufulește părul
din când în când lui Billy și îi atinge umărul lui Harry. Co
municarea se face prin atingeri ușoare care arată afecțiunea
și legătura dintre ei. Admir ușurința și frumusețea acestei
relații fizice pe care o cultivă cu băieții ei. Mai târziu, în
timp ce vorbim la un pahar de vin, ea îmi spune cât de im
portant a fost faptul că tatăl băieților a contribuit la men
ținerea acestor atingeri magice în viața lor de familie.
„In primul rând, suntem o familie foarte tactilă“, îmi spune

ea. „Chiar dacă soțul meu e german“, râde. Chiar par o fa
milie fericită. O întreb dacă crede că atingerea are legătură
cu fericirea, atât din experiența ei proprie, cât și din expe
riența de familie.
Ia o înghițitură și mănâncă o măslină, meditând la răs
puns. „Ne ajută să ne simțim uniți“, îmi spune în cele din
urmă. „E un mod de a spune: Suntem un întreg, o familie!
Jens și cu mine ne asigurăm că băieții ne văd îmbrățișân-
du-ne și chiar sărutându-ne în fața lor.“ Apoi spune ceva
care mă pune pe gânduri: „Jens se joacă încă mult cu ei, iar
contactul fizic e nelipsit, pe terenul de fotbal sau după ce
aleargă. Sportul este cea mai bună scuză!“
Asemenea puilor de leu
Asta mă face să mă gândesc mai mult la rolurile pe care

soțul meu și cu mine le avem în modul în care băieții noștri
se exprimă fizic. Soțul meu se pricepe foarte bine să facă
astfel încât jocul fizic cu ei să fie firesc și îndeplinește un rol
unic în comunicarea lor prin atingere. Se hârjonesc într-un
mod foarte jucăuș, aproape dur, ceea ce îmi amintește de
puii de leu care se joacă între ei. Tot definind și redefinind
limitele prin joc, soțul meu îi învață zilnic ce este acceptabil
și ce nu este, în timp ce se bucură de roadele benefice ale
atingerii și jocului. Reanalizând cele două tipuri diferite de
relație fizică pe care o cultivăm cu copiii, observ că relația
soțului meu cu ei este ca a leului cu puii, în timp ce a mea
seamănă mai mult cu cea dintre maimuțe. Două moduri
diferite, dar la fel de valoroase, prin care să sporim comu
nicarea, confortul și starea de bine în cadrul micii noastre
familii.
Pe măsură ce vorbesc cu alți părinți, adun mai multe
istorioare și îmi e clar că atingerea este în mare măsură o
chestiune de familie. Familiile care cultivă legăturile fizice

par să aibă o cultură tactilă dezvoltată de-a lungul mai multor
ani. Cei care au în continuare o relație tactilă cu adolescen
ții în creștere povestesc despre îmbrățișări și sărutări, dar
și despre masaj și chiar „ținut în brațe“, ca modalități de a
rămâne apropiați. Unii povestesc că partea tactilă, fizică a
relației îi revine mai ales părintelui de același sex, pe măsură
ce copiii cresc. Văd și eu, cu siguranță, că același lucru se
întâmplă și cu noi: un motiv bun pentru ca ambii părinți să
rămână implicați pe măsură ce copiii devin adolescenți și apoi
adulți. In mare parte însă, percep ușurința cu care unele
familii rămân conectate fizic și după ce copiii lor au ajuns
oameni mari, ceea ce contribuie la starea de bine a tuturor.
Găsirea stării de flux
Petrecerea și treaba fac orele mai scurte.

- Shakespeare
V IDEEA
Fluxul este, pe scurt, o stare. O cunoștem cu toții. Toți am

experimentat-o. Poate nu avem un cuvânt care să o descrie,
dar cu toții am trăit-o. înseamnă să fii complet absorbit de
activitatea pe care o faci, atât de mult, încât să dispară timpul
și tot ce te înconjoară. Cu alte cuvinte, este ca atunci când
ești angajat cu totul într-o activitate. Mie mi se întâmplă
uneori când scriu sau când merg pe munte - atunci când
îmi concentrez atenția doar pe ceea ce fac, încât în mintea
mea nu mai încap și alte gânduri și pierd noțiunea timpului.
E o experiență minunată care ne poate aduce o enormă fe
ricire în viață.
Se pun însă următoarele întrebări: sunt copiii capabili
să găsească fluxul și, dacă da, ce ar trebui să facem, ca părinți
și profesori, pentru a-i încuraja? Ce fel de activități presu
pun angajarea totală și cum le putem găsi? Care sunt elemen
tele fluxului și cum le putem re-crea? Și, în cele din urmă,
cum îi putem ajuta pe copiii noștri să aleagă proactiv activi
tățile care creează starea de flux?
Găsirea stării de flux 93
CERCETAREA
Mihaly Csikszentmihalyi, cel care a inventat termenul „flux“,

a avut o idee nemaipomenită: devenim mai fericiți nu cu
ajutorul gândirii, ci cu ajutorul acțiunilor. Mai exact, el credea
că fericirea se naște din activități care au o probabilitate
mai mare de a crea starea de flux. In cărțile sale, a propus
mai multe categorii de activități care să inducă fluxul. Dar,
deoarece ne interesează în primul rând să-i ajutăm pe copii
să găsească acest flux la școală și acasă, vom examina câteva
dintre cele mai relevante exemple pentru această situație.
Putem începe prin a înțelege relația dintre dificultatea
unei anumite activități și nivelul de îndemânare al copilului.
Faptul că fluxul rezultă de cele mai multe ori din acest echi
libru reprezintă una dintre cele mai folositoare idei ale lui
Csikszentmihalyi. Dacă ne-am gândi la asta, probabil că am
putea anticipa apariția stării de flux în momentul în care o
sarcină nu e nici prea dificilă, nici prea ușoară - contextul
ideal în care un copil începe să experimenteze fluxul ar fi
acela în care el a făcut progrese legate de atingerea unui
obiectiv destul de dificil. Și am anticipa corect.
Experimente recente au demonstrat totuși ceva în plus:
echilibrul perfect între pricepere și provocare depinde parțial
de cât de importantă este o sarcină pentru persoana respec
tivă. De exemplu, dacă un copil joacă un joc video și știe că,
în cele din urmă, performanța pe care o atinge în joc nu prea
contează cu adevărat, atunci fluxul apare cel mai probabil în
etapele mai dificile ale jocului. Dimpotrivă, dacă rezultatul
unei sarcini este foarte important - poate un proiect școlar
sau un examen -, atunci copilul va experimenta probabil
fluxul când se confruntă cu un nivel mai scăzut de dificultate.
Această observație are câteva implicații utile. Prima: am
putea încerca să-i încurajăm pe copii să se străduiască mai
mult în timpul activităților de joacă, unde eșecul nu ar fi
Cum să crești un copil fericit
dezastruos, deoarece este mult mai probabil ca acestea să

creeze starea de flux. A doua: atunci când încercăm să-i
ajutăm pe copii să găsească fluxul, trebuie să ținem seama
de importanța pe care ei (și poate profesorul sau părintele)
o atribuie unei sarcini.
Bineînțeles, copiii sunt diferiți în ceea ce privește serio
zitatea cu care privesc sarcinile sau rezultatul lor. Dar oare
există diferențe mari între copii și în ceea ce privește modul
și momentul în care experimentează fluxul? Ca în cazul
oricărei întrebări care încearcă să compare în mod obiectiv
sentimentele oamenilor, răspunsul este dificil. De fapt, există
dovezi că diferențele în experimentarea fluxului sunt legate
mai mult de o situație decât de un individ. într-un studiu,
niște studenți la arhitectură au fost urmăriți timp de cinci
sprezece săptămâni și întrebați de mai multe ori pe zi, la
intervale aleatorii, ce fac și cum se simt în acel moment. S-a
dovedit că variația stării de flux ținea în proporție de 75%
de situația în care se aflau la acel moment și în proporție
de doar 25% de caracteristicile lor personale (constante).
Deci, în timp ce există unele diferențe inerente în ten
dința oamenilor de a experimenta fluxul, vestea bună este
că situațiile în care sunt puși copiii și sarcinile pe care le
primesc pot avea mult mai multă importanță.
Putem învăța un alt lucru interesant din experimentul
cu studenții la arhitectură. Deoarece aceștia au fost între
bați de mai multe ori într-o zi despre experiențele lor, s-a
putut observa modul în care activitățile pe care le-au făcut
mai devreme în cursul zilei la-au afectat starea de spirit de
mai târziu și invers. Așadar, astfel de studii ne ajută să răs
pundem la întrebarea „cine a fost înainte, oul sau găina?“:
fluxul ne face mai fericiți, sau avem mai multe șanse de a
experimenta fluxul când suntem deja fericiți? Vestea bună
este că, așa cum a prezis Csikszentmihalyi, buna dispoziție
pare să apară în urma activităților care creează fluxul.
Așadar, ajutându-i pe copii să aibă parte de mai multe

ocazii de a experimenta starea de flux pe parcursul unei zile,
creștem cu adevărat probabilitatea să fie fericiți.
PRACTICĂ
loODfTsODOl , A _ _ _ . , Y
la școala
Lucram în învățământ de mai mulți ani când cineva mi-a dat

să citesc cartea lui Csikszentmihalyi Flow: The Psychology
of Optimal Experience. Am citit-o repede și cu nerăbdare - și
am descoperit că rezonează cu mare parte din activitatea
mea de zi cu zi.
In curând, mi-am dat seama că o mulțime de activități
pe care le facem la școală au potențialul de a fi plăcute, în
sensul că sunt ocazii de a trăi cele mai bune experiențe.
Dacă ne uităm la elementele esențiale ale fluxului, majori
tatea activităților școlare - precum rezolvarea unei probleme
de matematică sau scrierea unui eseu - cuprind aceste ele
mente. Ele au un scop clar, cer concentrare, și de obicei există
și feedback. Și totuși mi se pare că, în realitate, foarte puțini
elevi simt constant fluxul în contextul zilnic din clasă. La
urma urmei, dacă școala ar fi plină de activități care creează
flux și experiențe optime, copiii s-ar bucura de fiecare minut
acolo. Ce pot face eu, ca profesor, pentru a-i ajuta să profite
de experiențe optime, să se angajeze în activități și să rămână
concentrați, găsind cu adevărat plăcerea în viața școlară de
zi cu zi? încep să modific atât materialul meu didactic, cât și
modul în care îl prezint. Primul element aflat sub controlul
meu direct este dificultatea activităților. Mă gândesc la pro
pria mea viață: eu mă bucur foarte mult de lectură, care
de multe ori îmi aduce starea de flux. Dar dacă cineva mi-ar
da o carte în limba italiană sau o carte avansată de fizică,

sunt șanse ca diferența dintre provocare și gradul meu de
înțelegere să fie prea mare ca să mă pot bucura. Similar, nu
prea citesc cărți cu poze pentru copii: poveștile sunt prea
simple pentru mine și elementul de provocare lipsește total.
(Mi-ar plăcea probabil să citesc o carte simplă pentru copii
în italiană. O prietenă de-a mea care încerca să învețe limba
spaniolă a citit cărți pentru copii în limba respectivă și a
constatat că activitatea a captivat-o. Aceleași cărți nu i-ar
fi oferit nici o provocare dacă ar fi fost în engleză, dar efortul
de a descifra o limbă străină i-a amplificat bucuria.)
Misiunea mea de a crea fluxul în sala de clasă are mai
multe fațete. în primul rând, vreau să le ofer tuturor copiilor
ocazia să găsească fluxul în cadrul activităților școlare des
fășurate în clasă. în al doilea rând, vreau ca elevii să înceapă
să recunoască și să caute fluxul și în alte activități. în cele
din urmă, sper ca ei să poată alege experiențele care le oferă
această implicare optimă într-o activitate. Mă întind oare
mai mult decât mi-e plapuma?
Fluxul în activitatea școlară
în mod ideal, toată activitatea din sala de clasă ar trebui să

conducă spre găsirea fluxului. în realitate, foarte puțini
dintre copii pot găsi fluxul în majoritatea activităților șco
lare. Profesorii cu experiență ar trebui să se asigure că cel
puțin unele activități îndeplinesc principalele criterii pentru
încurajarea fluxului. Este absolut esențial să ne amintim
că nu putem forța starea de flux, nu putem decât să le oferim
copiilor condiții adecvate ca s-o găsească singuri și să-i învă
țăm s-o recunoască și s-o caute.
Iată trei dintre principalele condiții pe care noi, ca profe
sori, le avem oarecum sub control. Mai întâi de toate, putem
oferi suficiente activități distribuite corect, adică activități
diferențiate și apropiate de nivelul potrivit fiecărui copil.

Deseori, în clasa mea, mi se pare că cel mai bun mod de a
face acest lucru este să asigur pur și simplu suficient mate
rial, pentru ca elevii să-și stabilească singuri nivelul corect.
Spre surprinderea mea, de cele mai multe ori elevii evaluează
mai bine decât mine nivelul de dificultate cu care se pot
confrunta. Mă bucur să văd că, oferind activități cu grad
diferit de dificultate (de nivel ușor, intermediar și greu, de
exemplu), majoritatea copiilor pot găsi ceva care să se afle
într-un raport de echilibru cu propriul lor nivel de înțelegere.
In acest fel evităm atât plictiseala provocată de sarcini prea
ușoare, cât și lipsa de implicare și pierderea încrederii din
cauza sarcinilor prea dificile.
O altă modalitate de a le permite copiilor să-și găsească
fiecare nivelul potrivit de dificultate este să propui mai multe
activități cu termen de finalizare variabil. Dar aceste tipuri
de activități au un inconvenient: pentru a le conferi semni
ficație, trebuie să asiguri și feedback corespunzător. Feed-
back-ul sau găsirea unei modalități prin care elevii să se
evalueze singuri este o a doua condiție importantă în obține
rea fluxului pe care profesorul o poate gestiona cu ușurință.
Copiii nu au întotdeauna nevoie de laude, iar atunci când
avem de-a face cu starea de flux experiența propriu-zisă și
rezultatele ei ar trebui să fie o răsplată în sine. Cu toate
acestea, un feedback simplu, precum „e bine ce faci“ sau „ești
pe drumul cel bun“, îi poate ajuta pe copii să-și evalueze pro
gresele și contribuie la o experiență optimă. Optez pentru
feedback-ul prin gesturi discrete: o atingere ușoară pe spate
sau degetul mare ridicat cât mai des pentru ca elevii să afle
că fac bine ceea ce fac!
în cele din urmă, ultima condiție este asigurarea unui
mediu în care să nu le fie distrasă atenția. Prin asta nu mă
refer la tăcere totală, ci la un spațiu și la un moment în care
cineva se poate concentra la activitatea în care e implicat
fără să se întrerupă mereu. In timpul zilei îi las adesea pe

copii să-și aleagă locul, astfel încât să-și poată găsi un spațiu,
pe covor sau în colțul de lectură, unde să le facă plăcere să
lucreze. Am făcut tot posibilul să-i ajut să găsească fluxul
în activitatea școlară de fiecare zi. Curând, devine evident că
acest flux este ceva profund personal și că eu nu pot decât să
asigur câteva dintre condițiile necesare și să le dau copiilor
posibilitatea de a identifica singuri activitățile prin care
să-și creeze starea de flux.
Fluxul în timpul jocului
încă de la primele mele lecturi despre flux și despre experi

ențele optime, am întâlnit un paradox: cei mai mulți dintre
noi experimentăm starea de flux mai mult la locul de muncă
decât în timpul liber. Munca poate să aibă o componentă
ludică mai pronunțată decât unele activități din timpul liber,
mai ales dacă acestea din urmă sunt activități pasive, precum
uitatul la televizor sau cititul unor texte fără provocări. De
aceea, e și mai greu să-i determinăm pe copii să caute starea
de flux: trebuie să-mi ajut cumva elevii să aleagă în mod
activ experiențele optime în timpul jocului. Dar mai întâi
trebuie să-i urmăresc cu atenție!
Sunt convinsă că în majoritatea claselor timpul pentru
activități în afara programei școlare lipsește în mare măsură.
Singurul moment în care găsesc timp pentru experimenta
rea activităților ce creează starea de flux este „Ora de aur“.
Timpul de aur este destul de frecvent utilizat în școala pri
mară și este adesea programat vinerea după-amiaza. Vreau
să analizez cu atenție alegerile elevilor mei legate de această
oră, să-i urmăresc în timpul activităților alese și apoi să
organizez o jumătate de oră de activități propice stării de
flux. Apoi mă retrag și văd ce se întâmplă.
De obicei, Ora de aur presupune ca eu să fixez mai multe

puncte de lucru în sala de clasă, permițându-le copiilor să
aleagă una dintre activitățile propuse. Uneori este vorba de
modelat plastilina, de lego și desen, alteori, de colaje cu
resturi de la ora de artă, jocuri de societate sau activități la
tablă. De data aceasta vreau să încerc ceva diferit. Vreau să-i
las pe copii să-și găsească activitatea care li se potrivește.
Acum treaba mea este pur și simplu să observ.
Iată ce se întâmplă: unii dintre copii, cei care sunt în
general capabili să-și găsească singuri o preocupare, găsesc
rapid o activitate, o organizează și își petrec cea mai mare
parte din jumătatea de oră complet captivați. Sam își pe
trece cele treizeci de minute născocind un joc de cuvinte, în
timp ce Nikolas decide să se retragă în colțul de lectură cu
o carte. Anthony și Greg joacă șah. Două dintre fetițe pre
gătesc mâncare din plastilină. Dar, în timp ce unii dintre
copii se adâncesc în activitatea lor și își petrec o jumătate
de oră absorbiți, ceilalți par să se hotărască greu pentru o
singură activitate. Li se pare dificil să aleagă o activitate
potrivită fără îndrumare. Trebuie să găsesc o cale să-i ajut.
Săptămâna următoare îi urmăresc îndeaproape pe elevii
cu pricina. încerc să văd cum aleg să-și petreacă timpul,
care sunt punctele lor forte, dacă există activități spre care
se simt atrași în mod natural. Dar când vine vorba de Ora
de aur, nu le spun ce să facă. Scriu o listă cu activitățile po
sibile pe tablă și-i las pe copii să aleagă. Le dau câteva idei,
dar nu aleg eu în locul lor. Apoi, după ce au ales o activitate,
le mai dau câteva sfaturi. De exemplu, când Fiona se duce
să se joace cu Lego, o încurajez să construiască o școală: o
îndrum spre un scop și spre ceva care să-i ofere un feedback
imediat și constant legat de activitatea pe care și-a ales-o.
Ea, spre surprinderea și satisfacția mea, continuă joaca pe
parcursul întregii Ore de aur. La sfârșit petrece destul de
mult timp povestindu-mi ce reprezintă fiecare figurină în
parte și chiar mă roagă să fac o poză cu școala ei, s-o am ca

amintire.
Deși nu toți își găsesc imediat experiența optimă, de la
o săptămână la alta copiii încearcă să afle ce-i bucură mai
mult și testează diverse lucruri, învățând să-și stabilească
propriile obiective și să-și construiască propriile experiențe
optime. Nu toți reușesc, dar sunt bucuroasă să văd că majo
ritatea copiilor învață să identifice activitățile care le oferă
un sentiment profund de bucurie.
IfflBJ ACASĂ
Și bebelușii pot trăi starea de flux? Dacă ar fi să-mi aduc

aminte cât de concentrat era fiul meu când a început să
meargă de-a bușilea, de starea pură de încântare la fiecare
mic progres făcut și de bucuria de pe chipul lui atunci când
ajungea unde își dorise, aș răspunde da. Un bebeluș dobân
dește abilități în mod constant și le folosește mai departe
pentru a-și găsi echilibrul între provocările întâlnite și pro
pria pricepere.
Dacă le oferim ocazia, copiii au tendința, de asemenea,
să-și desfășoare activitatea corect și apoi să se concentreze
o anumită perioadă de timp. Fiului meu pur și simplu îi
plăcea la nebunie să construiască turnuri foarte înalte din
cuburi și se bucura enorm când punea ultimul cub în vârf.
Pierdea noțiunea spațiului din jurul lui, în asemenea măsură
încât, atunci când îl chemam la masă, credeam că mă ignoră.
Dar, observându-1 câteva secunde, mi-am dat seama că aten
ția lui era concentrată 100% asupra scopului pe care și-l
fixase, iar feedback-ul era foarte clar. Trăia, evident, starea
de flux.
Modelele
Ceea ce este fundamental în educația dată de părinți - iar

experiențele optime de care vorbeam nu fac excepție - este
ca aceștia să reprezinte un model pentru copiii lor. Copiii
trebuie să ne vadă pe noi, părinții, concentrați pe deplin la
diverse activități. Trebuie să observe ce înseamnă să accepți
o provocare și să fii angajat într-o acțiune.
Problema este că eu rareori pot să mă concentrez 100%
asupra unei activități în timp ce-i am pe copii prin preajmă,
așa că ei niciodată nu mă văd concentrată pe deplin asupra
unei activități preferate. In speranța de a le fi un model,
încep să las ușa deschisă când lucrez la carte sau să citesc
în timp ce copiii se joacă în grădină. Destul de repede, băie
țelul meu mai mare ia și el o carte și vine să citească lângă
mine, uitându-se cu atenție la poze. O analizează pe fiecare
în parte, uneori arătând cu degetul un gândăcel sau o floare
pe care nu le observase înainte. Deși nu pot spune dacă
trăiește starea de flux sau nu, sunt fericită să-i arăt că pre
țuiesc și că mă bucură foarte mult lectura, și se pare că el
înțelege și acceptă asta.
O prietenă de-a mea scriitoare mi-a spus că fiica ei de
11 ani o urmărește cum scrie de ani de zile și, recent, a
anunțat-o că dorește să-și înceapă propria carte. De atunci
a început să născocească povestiri și își petrece timpul
scriind la laptop. Sună foarte încurajator!
Starea de flux social
Așa cum am văzut mai devreme, majoritatea activităților

care presupun o provocare și un feedback creează starea de
flux. Ar putea fi o surpriză pentru mulți faptul că socializa
rea reprezintă în mare măsură o activitate de flux. Evident,
trebuie să ai anumite calități pentru o bună interacțiune
socială și, în cazul persoanelor introvertite, ca mine, aceasta

necesită destul efort. Socializarea, mai ales atunci când im
plică mai mult de o persoană, poate avea multe elemente
care să creeze starea de flux. Poate fi o provocare, poate oferi
feedback imediat, de multe ori putem fi absorbiți de ea (de
câte ori te-ai uitat la ceas când erai cu prietenii, crezând că
au trecut câteva minute, ca să constați că, de fapt, au trecut
câteva ore?) și, în cele din urmă, necesită implicare din partea
noastră. S-ar putea să nu aibă obiective clare, dar există
ocazii, de exemplu atunci când participăm la o conversație
de genul unei dezbateri, în care și acest element este prezent.
In calitate de părinți, trebuie să ne amintim că provoca
rea pe care o aduce activitatea de socializare este mai pre
zentă la cei mai mulți dintre copii și adolescenți, aflați încă
în proces de dezvoltare a calităților de care au nevoie pentru
a socializa corect.
Evită programul supraîncărcat
Ca învățătoare m-am confruntat de multe ori cu acest lucru.

Bineînțeles că vrem să le oferim copiilor noștri cel mai bun
start în viață și cât mai multe ocazii de a găsi activități care
să-i împlinească. Dar uneori copiii au nevoie și de libertatea
de a fi stăpîni pe propriul timp, de a-și alege propriile activi
tăți și de a experimenta. Asta nu se poate întâmpla dacă le
supraîncărcăm programul cu tot felul de activități ca: pian,
golf, balet și limba chineză.
Să înveți să mergi pe bicicletă, să joci un joc de societate
sau să citești o carte sunt activități care au potențialul de a
crea starea de flux și care se pot desfășura în timpul liber.
Poate că privim lectura ca pe o activitate relativ statică, dar
pentru copiii mici descrifrarea cuvintelor poate fi extrem de
provocatoare, în timp ce un cititor mai avansat trebuie să
citească printre rânduri pentru a descifra înțelesuri ascunse.
Cititorul își reprezintă, de asemenea, tot felul de lucruri: cum

arată personajele, cum miroase și cum e să trăiești în Franța
secolului al XVII-lea. In cele din urmă, lectura își poate pune
amprenta pe inteligența noastră emoțională: empatizăm cu
personajele, facem alegeri pentru ele și anticipăm viitoare
răsturnări de situație. în esență, citirea unei cărți nu este o
deprindere în sine, ci implică o mulțime de deprinderi diverse
care intră în joc pe măsură ce cititorul devine mai experimen
tat. Așadar, cititul de plăcere este cu siguranță o activitate
care ar putea favoriza acasă starea de flux.
Sporturile și jocurile sunt adesea concepute anume ca
activități care induc fluxul. Ele tind să ofere feedback ime
diat și au un scop clar, astfel că majoritatea dintre noi, dacă
nivelul de provocare este corect, ne implicăm total. îmi amin
tesc că, în copilărie, jucam ore întregi jocuri de societate
acasă, cu frații mei - pierduți în lumea noastră (destul de
competitivă).
Aș putea da o mulțime de exemple de ocazii favorabile
stării de flux, dar, până la urmă, trebuie să ținem cont că
experiența optimă este ceva profund personal. Cunoscân-
du-ne propriii copii, cunoscându-i cu adevărat și știind ce-i
motivează, putem să-i îndrumăm mai departe spre alegerile
potrivite legate de modul în care își petrec timpul. Mai mult,
dacă-i ajutăm pe copii să se cunoască pe ei înșiși, atunci ei
pot căuta tipurile de activități care îi împlinesc. Nu trebuie
să uităm că bucuria cuiva poate fi un chin pentru altcineva.
Fratele meu obișnuia să se bucure și să se adâncească cu
totul în rezolvarea problemelor de algebră. Pentru el această
activitate era potrivită din toate punctele de vedere: proble
mele aveau nivelul corect de dificultate, ofereau o provocare,
aveau un final evident și o soluție, așadar era absorbit de
algebră ore întregi. Dar dacă-mi dădeai aceleași probleme,
gândul de a petrece chiar și cinci minute rezolvându-le îmi
dădea palpitații: îmi lipsea talentul și, prin urmare, încli

nația de a mă apuca fie și numai de un exercițiu.
Noi, părinții, nu putem decât să le oferim copiilor noștri
ocazia de a fi implicați în activități care să le inducă starea
de flux și să-i ajutăm să recunoască fluxul în urma diverselor
experiențe. In felul acesta, copiii pot învăța să aleagă acti
vități care sunt nu doar plăcute, ci și experiențe optime. De
asemenea, le putem arăta, prin acțiunile noastre, că apre
ciem experiențele optime: copiii care își văd părinții angajați
într-o activitate plăcută, care îi împlinește - fie că e un hobby
sau un job - vor învăța să prețuiască o astfel de bucurie.
Astfel de activități la care luăm parte împreună pot fi o
sursă de bucurie, dar și de apropiere. Un meci de tenis cu
adolescentul tău sau unul de șah. cu copilul tău de 8 ani
poate fi o sursă excelentă a stării de flux pentru amândoi.
Rezolvarea unui puzzle, dezvoltarea unei noi abilități, precum
dansul sau gătitul, ne ajută să fim o familie unită.
Deși există motive de a limita timpul petrecut de copii în

fața ecranelor, jocurile de construcție precum Minecraft pot
oferi multe elemente care contribuie la starea de flux. Trans-
formați-le în jocuri de societate, jucând în doi sau organizând
campionate.
Alegeri fericite
Fericirea nu constă în cirezile ori aurul al căror

stăpân ești. Fericirea sălășluiește în suflet.
- Democrit
IDEEĂ
Oprește-te pentru o clipă. Gândește-te la lucrurile care te

fac cel mai fericit în viață. Sunt șanse să nu-ți vină în minte
bunuri pe care le deții, ci oameni, relații și experiențe. Și,
deși nu e un secret, mulți dintre noi încă ne trăim viața și ne
creștem copiii punând accent pe bunurile materiale și lăsând
pe planul doi lucrurile care ne fac cu adevărat fericiți.
îmi imaginez că nu sunt singura care are problema asta
și că orice tânăr părinte rămâne surprins de cât de mult
„calabalâc“ pare să vină împreună cu un copil. îmbrăcă
minte, pătuțuri, scaune auto, cărucioare: chiar înainte să
devin mamă, am fost copleșită de varietatea uriașă de lu
cruri din care trebuia să aleg pentru viitorul meu copil.
După ce am devenit părinte, aceste alegeri s-au multiplicat
și mi-au invadat fiecare centimetru din viață. Unele decizii
(hrană organică sau nu, înțărcat sau diversificatul hranei,
să-l obișnuiesc să doarmă singur sau să dorm cu el) mi-au
pricinuit multe nopți nedormite. îmi era dor de simplitatea
vieții mele, și totuși, paradoxal, mi-am apărat dreptul de a
alege. Am simțit că, cu cât aveam o varietate mai mare de
alegeri, cu atât mă simțeam mai bine. Dar era oare adevărat?
Autonomia - capacitatea de a avea control asupra vieții
și alegerilor noastre - este o condiție importantă a fericirii.
Dar mai e ceva ce nu știm: pentru noi și pentru copiii noștri

mai multe opțiuni nu înseamnă neapărat mai multă fericire.
Având de-a face cu copiii atât la școală, cât și acasă, m-am
trezit adesea luptându-mă cu dorințe concurente: să le ofer
copiilor mei tot ce-și doresc, fără să-i acopăr cu un morman
de jucării din plastic; să-i las să aleagă, dar să-i ghidez spre
alegerile corecte; să-i motivez să se poarte frumos, fără să-i
„mituiesc“.
Au apărut următoarele întrebări: ar trebui să folosesc
recompense materiale sau nu? De câte jucării au cu adevă
rat nevoie? Cum pot să-i ajut pe copiii mei să facă alegeri
de care să fie mulțumiți, încurajându-i să fie autonomi fără
să-i copleșesc cu decizii?
CERCETAREA
S-ar putea să existe oameni care să spună, cu toată onesti

tatea, că nu au recurs niciodată la mituirea unui copil cu o
jucărie nouă, cu dulciuri de la supermarket sau cu accesul
la un obiect interzis, precum telefonul lui tati. Nu sunt sigură
că eu cunosc astfel de oameni. în momentele de disperare
presupunem, de obicei, că dacă vrem să liniștim un copil
sau să-l facem să se poarte frumos cel mai util este un obiect.
In momente mai calme putem încerca să instaurăm un sistem
de recompensă care să nu vină imediat și care să nu constea
în ceva material, folosind un tabel săptămânal în care să
adune cât mai multe buline, de exemplu, care să le dea drep
tul de a obține privilegii speciale.
Acest proces este, până la urmă, modul în care funcțio
nează lumea adultă: dacă muncești din greu și îți faci bine
treaba, ești recompensat cu un salariu - și poate chiar cu o
primă. Dar ceea ce ne face mai cu seamă fericiți la locul de
muncă nu este faptul că știm că avem bani în bancă. Ci este
Alegeri fericite 107
munca în echipă, sunt proiectele noi, îndeplinirea respon

sabilităților și recunoașterea lucimlui bine făcut. Ai fi mai
fericit dacă ai fi plătit mai mult pentru o muncă foarte plic
tisitoare? Probabil că nu.
Se pare că nici copiii nu sunt atât de diferiți. De fapt, mai
multe studii psihologice arată că „mituirea“ copiilor cu re
compense tangibile poate face ca lucrul pentru care primesc
recompensa să devină, de fapt, mai puțin atrăgător. Și dacă
le oferi recompense ca să facă ceva ce oricum li se pare in
teresant, se pare că le scade motivația. Nici recompensele
pentru activitățile care nu li se par interesante nu-i moti
vează mai mult.
Așadar, ce recomandă cercetarea cu privire la modalită
țile eficiente de a-i face pe copii să îndeplinească unele sar
cini plictisitoare, dar necesare în viață? Ei bine, ca și adulții,
copiii preferă să îndeplinească o sarcină atunci când îi în
țeleg scopul: „pentru că așa zic eu“ nu este argumentul cel
mai bun. De asemenea, copiii, ca și adulții, își apreciază
foarte mult autonomia, astfel încât este mult mai probabil
să se bucure făcând un lucru pe care-1 aleg chiar ei. Copiii au
primit în cadrul unui studiu sarcini plictisitoare împreună
cu explicații care variau în funcție de cât de mult fusese
clarificat scopul sarcinii și de cât de multă libertate li se
dăduse pentru a o îndeplini. Sarcinile scurte, dar plictisitoare
li s-au părut mai plăcute atunci când li s-a spus că pot alege
dacă să participe sau nu la ele. (Acesta este un exemplu de
disonanță cognitivă, tendința pe care o avem cu toții de a
ne oferi explicații reinterpretate pentru acțiunile noastre,
astfel încât ele să capete sens.)
Faptul că pentru copii libertatea de alegere constituie o
recompensă este cât se poate de adevărat atât acasă, cât și
la școală. într-un studiu de amploare desfășurat în școlile
din Israel, cercetătorii au analizat legătura dintre plăcerea
de a merge la școală a copiilor și măsura în care diferiți
profesori le-au încurajat sau nu autonomia. S-a descoperit

că până și elevii claselor primare au putut identifica cu ușu
rință comportamente care încurajau autonomia, precum per
misiunea de a critica, și comportamentele care o descurajau,
precum aplicarea regulilor fără sens. Lipsa implicării la
școală a fost asociată cu lipsa de autonomie, de exemplu la
acei copii ai căror profesori nu le-au permis să emită păreri
critice la ore.
Interesant este că nu doar copiii cărora li se par grele
activitățile școlare sau care au dificultăți legate de respec
tarea regulilor găsesc că lipsa de autonomie școlară este
demotivantă. Chiar și copiii cu performanțe, adică aceia care
sunt mult mai implicați, cărora le plac mai mult activitățile
școlare și care sunt mai perseverenți în abordarea sarcinilor
dificile, tind să ofere explicații mult mai autonome pentru
comportamentul lor („îmi fac temele... pentru că vreau să
înțeleg subiectul“) în comparație cu cei care simt mai puțin
implicați și se bucură mai puțin („îmi fac temele... ca să nu
am probleme“).
Deci, a le da copiilor libertatea să aleagă mai degrabă
decât a le oferi obiecte reprezintă, probabil, nu numai o
recompensă eficientă pe termen scurt, dar încurajează, de
asemenea, un mod autonom de gândire care ar trebui să-i
ajute și pe termen lung.
PRACTICA
LA ȘCOALĂ
Trecerea de la recompense materiale

la încurajarea autonomiei
Premiul „elevul săptămânii“, steluțele aurii, stickerele și

alte recompense - există vreun profesor (și vreun părinte)
care să nu le fi folosit? Par să fie moneda de schimb pentru
învățătură, o încercare de a-i motiva și de a-i angaja pe elevii
noștri. Totuși, dacă ne uităm la studii, vedem că există mai
multe metode. Și mai mult de-atât, în anumite privințe se
pare că aceste metode scad motivația și implicarea. Mă inte
resează să văd cum vor reacționa elevii după eliminarea
motivațiilor exterioare. Și mă aștept la o surpriză! După
primele luni din anul școlar îi informez, cu scuzele de rigoare,
că nu mai avem stickere timp de câteva zile. Reacția lor este
mult mai puternică decât mă așteptam. Mulți copii se supără,
alții chiar își exprimă sentimentele, spunându-mi ceva de
genul: „dacă nu primim stickere, nu lucrăm“. Mă uimește cât
sunt de dependenți de aceste recompense materiale. Decid
că trebuie să-i vindec de dependență și să elimin recompen
sele materiale din arsenalul meu didactic. Cu toate acestea,
în încercarea de a încuraja independența și autonomia, care,
conform studiilor, îi fac pe copii mai fericiți, hotărăsc să
înlocuiesc recompensele materiale cu libertatea de alegere.
De exemplu, copiii își pot alege propriile activități sau, cum
am scris în capitolul „Cântece“, pot „alege melodia“ pe care
o cântăm într-o anumită săptămână, cărțile pe care le citesc
sau pur și simplu cu cine să stea în bancă.
Mă sfătuiesc cu Mark, un învățător pe care îl cunosc și
care nu folosește stickere sau steluțe aurii. E unul dintre
cei mai iubiți profesori din școala lui și pare să obțină succes
motivându-i pe elevii săi în alte moduri.
„încerc să-i învăț bucuria de a crea sau de a învăța ceva
nou“, îmi zice el. Sala lui de clasă este un loc interesant.
Este mai dezordonat decât majoritatea sălilor din școală,
dar în fiecare colț se desfășoară un proiect diferit. Elevii lui
par implicați și fericiți. Și e clar că-și iubesc învățătorul!
„Nu a fost neapărat o hotărâre conștientă“, continuă el, „dar
am constatat că uitam mereu stickerele și că trebuia să mi
se reamintească să dau steluțe. în cele din urmă am accep
tat treaba asta ca pe o nouă tactică, iar elevilor le-a fost de
folos. Drept recompensă, își pot alege o activitate“, spune el,
îndreptându-se spre diferitele „puncte de lucru“ din clasă.
Toți elevii mi se pare motivați, fericiți să lucreze. Iar Mark
este mulțumit. „Cu siguranță nu le lipsesc steluțele aurii!“,
spune el, accentuând cuvintele.
Și elevii mei par să se fi obișnuit să renunțe la steluțele
aurii pentru a avea privilegiul de a alege. Unul din lucrurile
care le plac cel mai mult este să-și aleagă materialele de
lectură, iar eu îi răsplătesc lăsându-i să răsfoiască orice
carte din biblioteca clasei. Deși această libertate de a alege
pare să fie un factor motivant deosebit, după câteva săptă
mâni ne confruntăm cu o problemă.
Un mic impuls pentru alegeri fericite
Observ că Marina este frustrată. Faptul că trebuie să facă o

alegere a blocat-o, și nu poate lua o hotărâre. Timpul dedicat
lecturii la biblioteca clasei se apropie de sfârșit, iar ea se află
în același punct în care era și cu treizeci de minute în urmă.
După o scurtă discuție înțeleg ce are. Marina este o perfecțio-
nistă, vrea să fie sigură că face cea mai bună alegere și s-a
blocat pur și simplu la gândul sutelor de alegeri pe care le-ar
putea face. Acest lucru este frustrant și, conform studiilor,

chiar și după ce ar reuși să aleagă, cel mai probabil tot nu ar
fi mulțumită cu alegerea ei. Anna, pe de altă parte, este o fire
practică, se mulțumește cu orice carte care i se pare suficient
de bună, l-a luat cam cinci minute să găsească o carte, iar
apoi s-a așezat fericită citind.
Văd clar diferența dintre Anna și Marina - și mă întreb

cum aș putea să le ajut ca atunci când fac o alegere să fie
mulțumite cu ea. In cartea lui de succes The Paradox of
Choice: Why More îs Less, psihologul Barry Schwartz ana
lizează cum facem alegeri și cum putem fi fericiți cu alege
rile noastre. Se pare că cel mai important e să înțelegem și
să-i învățăm pe copii că uneori nu e nevoie de perfecțiune,
uneori ajunge și un „suficient“. Știu, într-un fel ideea aceasta
se opune complet unei culturi care urmărește și recompen
sează perfecțiunea. Cu toate astea, sunt destul de sigură că
dacă am învăța cu toții să ne mulțumim cu „suficient“ am
fi puțin mai fericiți. E valabil pentru majoritatea alegerilor
pe care le facem zilnic.
Dintr-o perspectivă mai practică, doresc ca elevii mei să
poată lua hotărâri cu ușurință și să fie cât mai mulțumiți.
Sunt foarte conștientă că există copii care se blochează în
fața unei alegeri, chiar și în fața celor simple, când trebuie
să aleagă cu ce creion să scrie, ce carte să citească sau ce
joc să joace.
Citesc cărți pe tema asta pentru a mă inspira. Spre marea
mea surpriză, aflu că există un întreg concept, Arhitectura
alegerii, care mă poate ghida. După câteva lecturi, înțeleg
care este problema: prea multe opțiuni din care să alegi.
Acest lucru îi blochează pe unii dintre elevii mei, și pur și
simplu nu mai pot alege. Trebuie să găsesc metode de a-i
ajuta să-și îmbunătățească alegerea.
Cea mai bună alegere prin limitarea opțiunilor
Descopăr că există câteva soluții pentru a-mi ajuta elevii să

aleagă. în primul rând, pot renunța pur și simplu la varie
tatea de opțiuni. Le voi cere ca, dintr-o serie de cărți, să
aleagă, de exemplu, doar cărți de non-ficțiune într-o anu
mită săptămână, iar în următoarea săptămână doar cărțile
unui anumit scriitor. Folosesc tehnica în tot mai multe acti
vități școlare. Pentru că limitez, dar nu elimin alegerile, copiii
nu mai ezită în fața unei decizii și, de obicei, par mai fericiți
cu alegerea pe care o fac.
Disponibilitatea unei alegeri implicite
O altă tactică pe care încep s-o folosesc este alegerea impli

cită. De exemplu, îi aloc fiecărui elev o carte pe săptămână.
Au opțiunea să-și mai aleagă una dacă doresc, ceea ce le
conferă autonomie, dar, spre surprinderea mea, mai mult
de jumătate dintre elevi preferă să ia cartea în loc să-și
aleagă singuri alta. Alegerea implicită este un truc comun
folosit de factorii politici de decizie pentru a ne impulsiona
să luăm decizii dificile, precum planul de economii și de
pensii. Mă uimește că elevii se simt ușurați atunci când
există această alegere implicită și sunt cu certitudine mul
țumită de rezultate. Se pare că ei petrec acum mult mai
mult timp bucurându-se de cărți mai degrabă decât încer
când să facă alegerea perfectă.
EȘl ACASĂ
Scufundați în jucării
Potrivit Statisa.com, în Marea Britanie cheltuim în medie

438 de dolari anual pe jucării pentru fiecare copil în parte.
Acest lucru ne plasează pe locul întâi în lume la capitolul

cheltuieli pentru jucării, dar SUA și Franța urmează cu
cheltuieli de peste 300 de dolari pe an pentru fiecare copil.
Piața anuală de jucării din Marea Britanie este în valoare
de aproape 5 miliarde de dolari. Pe de o parte, este uluitor
să auzi astfel de cifre, pe de altă parte, eu nu sunt așa de
surprinsă.
înainte să devenim părinți, soțul meu și cu mine ne gân
diserăm la acest lucru cât se poate de serios. Eram ferm
hotărâți să avem cât mai puține jucării, cel mult jucării de
lemn și neapărat care să nu funcționeze cu baterii. Desigur,
această hotărâre s-a risipit în vânt destul de curând după
ce a sosit pe lume fiul nostru. Deși noi ne-am ținut tare pe
poziții și nu am cumpărat nimic, jucăriile ne-au cotropit sub
formă de cadouri de la prieteni și rude și de donații gene
roase de la părinții ai căror copii erau destul de mari să nu
se mai joace cu jucării pentru bebeluși. în curând a devenit
greu să controlăm acest flux de plastic și baterii, care nu
numai că amenința să-i invadeze camera, dar a început să
se reverse și la noi în sufragerie, în grădină, în baie - plină
acum de jucăriile speciale pentru apă - și, ocazional, chiar
în bucătărie.
De când a sosit și cel de-al doilea copil, mă simt inundată
de jucării. în ciuda faptului că noi nu cerem decât cadouri
sub formă de cărți sau obiecte de toaletă, jucăriile noi se
revarsă în continuare în viața noastră. Jucării cu care copiii
par să se joace doar pentru puțin timp și care apoi zac arun
cate și uitate. într-o încercare aproape inutilă de a opri acest
flux, înlătur pe șest jucării în fiecare lună: interesant, băieții
nu par să le observe lipsa și nu întreabă de ele.
Observ că băiatul meu cel mare, cu cât are la dispoziție
mai multe jucării, cu atât se joacă mai puțin. Oscilează între
una și alta, dar apoi nu se concentrează pe nici una, nu se
hotărăște să se joace cu nimic. Apoi iar răscolește în cutie
după mai multe jucării, le împrăștie și continuă... să nu se

joace cu ele. Pare nemulțumit de fiecare alegere, de parcă
simte că există întotdeauna o altă jucărie mai bună în cutie.
In cele din urmă epuizat, vine adesea la mine să-l distrez.
Sunt sigură că există și o altă cale.
Vreau ca fiul meu să învețe să poată alege ceva și să fie
fericit cu alegerea lui. Dar, ca în cazul altor lucruri, probabil
că trebuie să-l ghidez în direcția corectă. Dulapul pentru
jucării este prima noastră soluție. Păstrăm un anumit număr
de jucării în dulap, la îndemână, iar el cere orice jucărie cu
care dorește să se joace. Pare să treacă prin fazele alegerii
unei anumite jucării înaintea altora, cu care chiar se joacă.
Apoi se concentrează asupra jucăriei, creează povești și lumi
în jurul acestui element unic. Când termină, se întoarce la
dulap și, dacă vrea o altă jucărie, de obicei o pune pe prima
la loc (în afară de rarele ocazii în care povestea lui depinde
de combinarea mai multor jucării).
Acest lucru îl face mult mai fericit și îl ajută să se con
centreze mai bine. Ii lipsesc jucăriile, dar într-un fel con
structiv, și se bucură când găsește una cu care nu s-a jucat
un anumit timp. Ii place să aleagă o jucărie diferită în fie
care zi sau uneori pur și simplu aceeași jucărie iar și iar.
Are controlul propriilor alegeri și alege cu ușurință: știe cu
ce vrea să se joace și se joacă cu fiecare jucărie mai mult
timp și în moduri care-i pun imaginația la contribuție. Mi
siune îndeplinită.
Reducerea periodică a volumului de jucării
Luând în considerare cercetările făcute la University of Bri-

tish Columbia, care sugerează că până și copiii cu vârsta mai
mică de 2 ani sunt mai fericiți atunci când dăruiesc, am ho
tărât că este timpul să dăm o parte din jucării cadou! Să
sperăm că astfel voi avea de câștigat dublu: o dată că acțiunea
de a dărui ne va face mai fericiți și a doua oară că în casă

va fi mai puțin aglomerat și vor fi mai puține jucării din care
să aleagă copiii, ceea ce, de asemenea, e un plus pentru starea
pozitivă din familie. Alegem ultima duminică a fiecărei luni
pentru a selecta jucăriile pe care le dăm. Doar că vreau să
fac din asta o activitate specială, așa că nu vom alege pur
și simplu jucăriile, îndesându-le în pungi și aruncându-le
ca și când am arunca gunoiul, doar că mai glorios. Vreau să
le dau băieților sentimentul că dăruiesc Într-adevăr aceste
jucării. Vreau să se gândească puțin la bucuria pe care o vor
aduce altcuiva și la copiii care ar putea să le primească și
vreau să pregătească jucăriile pentru a fi cu adevărat niște
cadouri. Joe insistă să folosească hârtie de împachetat ca
douri care la început mi se pare costisitoare, dar apoi cred
că este o idee strălucită.
Ne facem o rutină din a ne gândi serios ce ar putea să-i
facă pe alții fericiți. La început ezit puțin și chiar mă simt
vinovată că le cer așa ceva copiilor mei. Dar apoi remarc că
cel mare, cel puțin, pare să se bucure de tot acest proces. E
fericit să dea o parte din jucăriile cu care nu se joacă prea
mult, cu condiția să le aleagă personal și să le împacheteze
cum trebuie.
Mă așteaptă o surpriză plăcută la întâlnirea regulată de
joacă cu alți copii. De obicei, băieții se joacă alături de cei
lalți copii, vag conștienți de prezența celorlalți, mai intere
sați de jucării decât de a se juca împreună. Au nevoie de
câteva săptămâni până să se obișnuiască cu gama limitată
de jucării, dar, de data asta, când Thomas vine să se joace
la noi, pun în dulap o singură jucărie: setul de unelte al lui
Joe. Spre surprinderea mea (și a mamei lui Thomas), băieții
stau împreună și se prefac că repară un scaun, apoi ceva ce
presupun că este o mașină pe care și-o imaginează ei. Se
joacă o vreme, după care încep să construiască o fortăreață
din pernele de canapea, prefacându-se că simt cavaleri (cred).
Se ascund unul de celălalt, iar strigătele de încântare ajung

până la noi, în timp ce stăm în bucătărie și privim cum se
distrează. Băieții au avansat de la jocul centrat pe jucării la
jocurile centrate pe ceilalți copii, doar în câteva săptămâni.
O aniversare fără jucării
Nico împlinește 5 ani. Dă o petrecere la un loc dejoacă, iar

mama lui ne-a rugat să nu aducem nici un cadou. în schimb,
ne-a informat că putem face o donație unei organizații de
caritate pentru copii. îmi place ideea și i-o explic băiețelului
meu în timp ce ne pregătim pentru petrecere. Când ajungem
acolo îl ajut să pună niște bani într-un plic, scriem câteva
rânduri împreună, pe care el le „semnează“ cu mândrie și
discutăm despre ce s-ar putea cumpăra cu banii pe care îi
donăm, pentru copiii care vor beneficia de ei. Joe pare foarte
mulțumit de tot, dar vreau să știu cum i se pare lui Nico
ideea, așa că o sun pe mama lui câteva zile mai târziu. „întot
deauna am procedat așa pentru el“, îmi explică. „Am făcut-o
chiar de la început, așa că știe că ziua lui de naștere nu este
doar o zi când primește cadouri de la toată lumea, ci și ziua
când oferă ceva special copiilor care nu sunt la fel de noro
coși ca noi.“
O întreb cum au reacționat prietenii și familia, și ea râde.
„Bineînțeles, bunicilor le-a luat câțiva ani până au încetat
să-i mai cumpere lucruri, dar acum majoritatea prietenilor
noștri apropiați și toată familia noastră se află pe aceeași
lungime de undă. Bunica a stabilit o altă tradiție cu el, de
fapt, și de obicei îl duce să-i cumpere o înghețată, o vafa sau
îl duce la teatru.“
Toate acestea sună minunat, dar eu vreau să vorbesc și
cu Nico. îl întreb dacă îl deranjează că nu primește jucării
și îmi spune că deja are destule. îl întreb cu ce-i place să se
joace cel mai mult și el îmi răspunde că are „un trenuleț cu

baterii nemaipomenit“ și „un Lego adevărat“.
Mai bine experiențe decât obiecte
„N-o să ghicești niciodată ce vrea Sonja de Crăciun!“, îmi

spune Milena. îmi explică apoi că fetița ei de 13 ani își do
rește să plece într-o drumeție! „De ani de zile am optat pentru
experiențe în loc de obiecte: într-un an am mers la karting,
în altul am rezervat un weekend de călărie. Așa am făcut
de când erau copiii mici. Anul acesta ar vrea să călătorească.“
Cadourile sub formă de experiențe sunt o idee foarte
bună. Mai mulți vecini de-ai noștri procedează așa, mai ales
de când Grecia a fost lovită de criza financiară.
„Organizăm o zi specială, iar el alege cum ne petrecem
timpul“, spune Joanna, mama lui Alex, un băiețel de 11 ani.
,Alege să meargă la cinema sau la o seară de bowling sau la
patinoar. De obicei programăm evenimentul după Crăciun,
avem timp să recuperăm, iar de câțiva ani am început să
luăm și alți prieteni cu noi.“ O întreb cum se descurcă cu
băiatul atunci când trebuie să aleagă și îmi explică că ea îi
sugerează întotdeauna „idei“. „Nu l-am lăsat niciodată să
aleagă liber pur și simplu. Există întotdeauna cam trei-pa-
tru opțiuni, activități pe care știu că ni le putem permite.“
în timp ce discutăm îmi amintesc că am citit despre „darul
de timp“, constând în vouchere care pot fi valorificate pe tot
parcursul anului. Printre idei se numără o excursie împreună
la grădina zoologică, coptul brioșelor, povești foarte lungi
seara, la culcare, o ieșire la o cafenea nou deschisă sau ală
turi de câțiva prieteni preferați. Amândurora ne place mult
ideea cu voucherele, și ne promitem s-o punem în aplicare
la următorul Crăciun.
f în aer liber
Ieșiri
Să trăiești pur și simplu nu e de ajuns...

trebuie să ai soare, libertate și o mică floare.
- Hans Christian Andersen
IDEEA
Chiar și într-o zi înnorată, mersul pe-afară îmi ridică mo

ralul. Aerul proaspăt, natura sau chiar depărtarea de cei
patru pereți ai unui birou sau de casă pot schimba o zi în
bine. Cu toate acestea, noi și copiii noștri tindem din ce în
ce mai mult să ne petrecem timpul în interior, la serviciu
sau la școală, și, chiar și când suntem liberi, ne uităm tot
la ecrane în loc să mirosim flori și stăm tolăniți în loc să
facem plăcințele din noroi.
în cartea lui de succes Last Child in the Woods Richard
Louv a inventat termenul „tulburare de deficit de natură“.
Deși spune că aceasta nu este o tulburare medicală reală,
scoate în evidență o problemă a vieții moderne și sugerează
că reconectarea cu natura ne poate face mai sănătoși din
punct de vedere fizic și mintal și poate contribui la starea
noastră de bine. Sunt de acord cu el din toată inima. Cu cât
petrecem mai mult timp afară, cu atât se pare că devenim
mai echilibrați. Stresul de fiecare zi pare mai ușor de ges
tionat sub cerul liber, și nu mă pot gândi la o modalitate
mai bună de a-mi petrece timpul liber decât în natură.
Prin urmare provocarea mea este clară: trebuie să petrec
mai mult timp afară cu copiii mei. Dar în ce măsură avem
cu adevărat nevoie de natură pentru a ne bucura de timpul
Ieșiri în aer liber 119
petrecut afară? Și cum este posibil să menții obiceiul bun

de a ieși din casă pe tot parcursul anului?
CERCETAREA
Dacă ești blocat în casă cu niște copii care dau pe-afară de

energie într-o zi ploioasă, vezi foarte clar că timpul petrecut
în aer liber înseamnă copii mai fericiți. De fapt, copiii bene
ficiază în mai multe feluri de ieșirile în aer liber, care oricum
sunt o bună ocazie pentru toată lumea să se mai răcorească
puțin și să-și mai limpezească gândurile.
Mai întâi de toate, să ne ocupăm de activitatea fizică.
Recomandările actuale din Regatul Unit spun că până la 5 ani
copiii ar trebui să aibă cel puțin trei ore de activitate fizică
pe zi, iar copiii de vârstă școlară și adolescenții, cel puțin o
oră în fiecare zi. Activitatea fizică îi ajută să-și mențină
corpul sănătos, luptând împotriva creșterii îngrijorătoare a
cazurilor de obezitate infantilă și contribuind la dezvoltarea
oaselor și mușchilor, la îmbunătățirea echilibrului și a con
trolului motric. Pentru a construi acest obicei, contează mult
să începi devreme, pentru că nivelul de activitate din copi
lărie arată cât de activ vei fi și în viața adultă.
Prin urmare, activitatea este importantă pentru sănă
tatea și bunăstarea copiilor, iar studiile arată că, cu cât
copiii petrec mai mult timp în aer liber, cu atât sunt mai
activi. Inițiativele de extindere a spațiului dejoacă exterior
și dotarea cu echipament în aer liber sunt benefice pentru
îmbunătățirea activității fizice a copiilor de vârstă școlară.
Foarte important, exercițiile în aer liber s-au dovedit, de
asemenea, mai relaxante și mai plăcute, reducând stresul
și îmbunătățind starea de spirit, spre deosebire de aceleași
exerciții fizice desfășurate în interior. Un alt beneficiu, atât
pentru copii, cât și pentru adulți, este acela că, dacă o activitate
le face plăcere, cresc șansele ca ea să fie repetată, devenind,

în cele din urmă, un obicei pentru tot restul vieții.
Timpul petrecut în aer liber are un impact direct asupra
stării de bine și prin producerea vitaminei D. Părinții și
profesorii responsabili își fac adesea griji în legătură cu ex
punerea copiilor la soare, din cauza riscului de apariție a
cancerului de piele, în special în țările în care copiii nu sunt
adaptați genetic prin pielea mai închisă la culoare să reziste
expunerii la soare. Dar utilizarea pe scară largă a cremelor
de protecție solară de bună calitate, combinată cu un stil de
viață în care copiii petrec mai mult timp în interior spre
deosebire alte vremuri, a dus la un deficit de vitamina D,
care se produce în primul rând prin contactul pielii cu razele
de soare. Vitamina D este o componentă esențială pentru
dezvoltarea armonioasă a oaselor, iar copiii și adolescenții
cu deficit de vitamina D pot prezenta un risc crescut de
afecțiuni, de la obezitate și tulburări metabolice până la
infecții și alergii. Vitamina D este, de asemenea, foarte nece
sară pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului, și se spune
că lipsa ei crește riscul tulburărilor cerebrale, precum de
presia, schizofrenia și scleroza multiplă.
Lumina zilei joacă, de asemenea, un rol puternic în re
glarea ritmului circadian, ceasul nostru intern care contro
lează metabolismul, starea de veghe și starea de spirit pe
tot parcursul zilei. Atunci când ritmul circadian este dere
glat, de exemplu prin consecințele adaptării la un alt fus
orar sau prin activitatea de noapte, starea noastră mentală
de bine are de suferit pe mai multe planuri. Mai ales în
lunile de iarnă, lipsa de expunere la lumina naturală pare
să declanșeze la unii oameni tulburarea afectivă sezonieră
(adesea cunoscută sub numele de „depresie de iarnă“). Pre
lungirea expunerii la lumina naturală - prin mijloace na
turale sau artificiale - reprezintă un tratament eficient al
acestei tulburări la adulți, testat acum și în cazul tinerilor.
Se crede că această terapie cu lumină funcționează parțial

prin furnizarea de semnale mai puternice pentru resetarea
și menținerea ritmului circadian. Expunerea la lumina zilei
îi poate ajuta, de asemenea, pe adolescenții care nu suferă
de depresie, dar care par să aibă un ciclu de somn-veghe mai
puțin reglat biologic decât cel al adulților.
De aceea, dacă suntem mai activi și petrecem mai mult
timp în aer liber în timpul zilei, putem contribui la îmbu
nătățirea stării copiilor noștri. Există o a treia direcție de
cercetare pe care ar trebui să o luăm în considerare, și anume
efectul tipului de mediu în care se află ei.
Oamenii care se simt mai conectați cu natura par să fie
mai fericiți, să aibă mai multă vitalitate și poftă de viață.
La copii, accesul la mediul natural are un efect considerabil
asupra bunăstării mintale și dezvoltării. De exemplu, printre
copiii de la oraș cu posibilități financiare reduse care se
mută în suburbii cu mai multă vegetație se constată o re
ducere a comportamentelor de tip ADHD. In rândul copiilor
din mediul rural, accesul la spațiul verde sporește rezistența
la stres, de exemplu la cel provocat de schimbarea domici
liului, de problemele școlare sau de conflictele cu alți copii.
Cum de are natura acest efect? Una dintre teorii spune
că, atunci când ne aflăm în medii naturale, atenția noastră
este constant captată de stimuli interesanți, dar care nu ne
provoacă stres - peisaje, apusuri de soare sau chiar simplul
model al unei frunze. Dimpotrivă, în mediul urban, trebuie
să rămânem atenți la „imaginea de ansamblu“ - de exemplu,
pentru a evita să fim loviți de o mașină sau să dăm peste
cineva pe stradă. In oraș, atunci când atenția ne este cap
tată de ceva, e probabil să fie un element în legătură cu care
trebuie să acționăm imediat, precum zgomotul unui vehicul
care se apropie. Această diferență între tipurile de atenție
este unul dintre motivele pentru care ni se pare că în natură
ne simțim mai relaxați și mai reconfortați decât într-un oraș
aglomerat. Experimentele au arătat că atunci când ne aflăm

într-un mediu natural sau doar privim imagini din natură
capacitatea de concentrare ni se poate îmbunătăți temporar.
Este posibil ca fie și o scurtă perioadă de „timp în natură“ să
crească capacitatea de concentrare a copiilor, dar și a celor
care îi însoțesc.
PRACTICĂ
LA ȘCOALĂ
Idealul: școli în pădure
Școlile din pădure s-au răspândit tot mai mult în nordul

Europei. Educația în aer liber, libertatea de a interacționa
cu natura și o școală în afara limitelor celor patru pereți
sunt idei excelente. Găsesc un articol despre școlile daneze
din pădure și îl citesc pe nerăsuflate. Citesc despre ocaziile
favorabile și provocările de a le preda copiilor în vaste spații
în aer liber și simt că am descoperit și eu ceva special. Cu
cât citesc mai mult despre acest lucru, cu atât îmi place mai
mult ideea grădinițelor în pădure. îmi promit să includ câteva
din practicile învățământului în aer liber și în programul
meu școlar. Apoi îmi dau seama că va fi o provocare. în primul
rând, pentru că eu predau în Grecia, care, din punct de vedere
cultural, nu asociază educația cu spațiul în aer liber. Poate
că grecilor le face plăcere să organizeze câte un picnic la aer
curat, și mulți dintre ei nici nu concep să trăiască într-o casă
sau într-un apartament fără un minim spațiu exterior, dar
când vine vorba de educație totul trebuie să se întâmple
într-o sală de clasă.
în al doilea rând, Grecia este binecuvântată cu o vreme

minunată. Există patru anotimpuri distincte, iar tempera
turile sunt confortabile în cea mai mare parte a timpului,
cu o importantă excepție, cea a lunilor de vară foarte calde.
S-ar putea să credeți că vremea bună îi face pe oameni să
iasă în număr mare din casă, dar, în realitate, dacă vremea
nu este perfectă grecii nu se vor aventura afară. Motivul ar
fi că este foarte probabil ca până a doua zi să se îndrepte.
Prin urmare, de ce să iasă astăzi în ploaie, când pot să aștepte
până mâine și să iasă la soare?
Am citit despre conceptul de friluftsliv sau despre viața
în aer liber, un concept tipic scandinav, și mi-am dat seama
că exact de asta am nevoie: să aduc spiritul friluftsliv în clasă.
Așadar, încep cât mai aproape de casă: discut cu părinții de
origine scandinavă de la școală, precum și cu prietenii mei
suedezi, finlandezi, danezi și norvegieni. în esență, vreau
să știu cum integrează ei această dragoste de natură în
viața de zi cu zi și sper să fac rost de câteva idei pe care să
le pot folosi cu elevii mei.
După mai multe interviuri, o mulțime de sfaturi și de
surse de inspirație, aleg punctele cele mai importante și
încep să fac planuri mai concrete. în mod ideal, ar trebui să
ieșim afară, să tăiem lemne și să învățăm direct din mediul
natural. Să construim adăposturi, să sărim prin bălți și să
construim podețe peste firele de apă. Doar că toate astea mi
se par imposibile, având în vedere atât locul în care ne aflăm,
cât și backgroundul nostru cultural, așa că îmi promit să
găsesc alte modalități de a include natura și aerul liber în
viața noastră.
Realitatea: introducerea minipauzei
Prietena mea Lilja îmi povestește de mai bine de o oră amin

tiri din copilăria petrecută în Oulu. îmi e greu să înțeleg
cum cineva care trăiește la doar 160 de kilometri de Cercul

Polar poate avea un stil de viață care să presupună ieșitul
în aer liber. Mai târziu, când aflu că temperatura medie
anuală în Oulu este de 2,7° C, sunt și mai impresionată. Pe
măsură ce Lilja îmi vorbește despre anii de școală, înțeleg
că natura a fost un element important în maturizarea ei.
Cu toate acestea, sunt foarte interesată să aflu despre struc
tura unei zile de școală: aș putea s-o includ în activitatea
mea de predare.
Lilja îmi spune că la școlile finlandeze se obișnuiește să
se ia o scurtă pauză în timpul fiecărei ore: după fiecare 45 de
minute de stat în clasă vine o pauză de cincisprezece minute
petrecută, de obicei, afară. Deși nu sunt obligați să-și pe
treacă în mod activ pauza, elevii profită totuși de ieșirile la
aer. Cu siguranță că aerul proaspăt, lumina soarelui atunci
când există și contactul cu natura în mediul școlar pot con
tribui la stimularea stării de bine.
Deși nu îmi permit o pauză de cincisprezece minute în
fiecare oră de curs, clasa mea este destul de aproape de locul
dejoacă, astfel încât nu e imposibil să dăm o fugă până acolo,
încep cu pași mici, și ieșim câte un pic la alergat de fiecare
dată când trebuie să ne mutăm dintr-o sală în alta. De fie
care dată când iau copiii din sala de muzică, ne întoarcem
în clasă pe la locul dejoacă. Același lucru se întâmplă după
ora de lectură sau după ora de informatică. Vreau să văd
dacă scurta pauză în aer liber va avea vreun efect asupra
copiilor. O parte din mine e îngrijorată că vor fi distrași și
că va fi dificil să-i fac să se concentreze din nou la ore, dar
o altă parte este total entuziasmată de idee. Va fi și pentru
mine o bună ocazie să-mi mai dezmorțesc picioarele! Pentru
a profita cât mai mult de pe urma scurtei pauze, mă gândesc
că o activitate scurtă, dar intensă poate fi cea mai benefică.
Nu trebuie să le spun asta copiilor, totuși sunt încântați să
alerge puțin, fie chiar și două minute. Căci doar atât timp
am la dispoziție. Un minut pentru a ieși afară, două minute

pentru o alergare rapidă.
Și se pare că funcționează. In pofida temerilor mele, copiii
lucrează mai bine între pauze și par a fi într-o dispoziție mai
bună atunci când ne întoarcem în clasă. Se bucură de scurta
ieșire, așa că le promit să-i mai scot și în zilele următoare,
încă mă tem să ieșim când nu e frumos afară, dar, din feri
cire, suntem în Grecia și vremea este bună în cea mai mare
parte a timpului.
Organizarea cursurilor în aer liber
Următorul pas în încercarea mea de a găsi mai mult timp

în natură este să țin o parte din orele de curs afară. Mă tot
chinui să găsesc o soluție și, deși mi-aș dori o „școală în
pădure“, cea mai apropiată variantă pe care o pot obține este
să folosesc băncile de picnic de afară pentru a scrie temele
pe care de obicei le-am face în sala de clasă. Nu e chiar spi
ritul școlii din pădure: nici nu ne contopim cu natura și cu
siguranță nu folosim nici resursele din jurul nostru pentru
a învăța. Nu facem decât să ieșim din clasă în aer liber. Nu
sunt pe deplin mulțumită de acest lucru, dar mă străduiesc
să găsesc o modalitate de a include o aventură în aer liber
în rutina noastră zilnică. Noi ieșim afară, dar mai ales când
ne cer anumite materii din programă. De exemplu, atunci
când învățăm despre circuitul apei în natură folosim terenul
de joacă pentru a face băltoace din apa pe care o urmărim
apoi pe măsură ce se evaporă în soarele de la amiază.
în jurul meu au loc proiecte asemănătoare: mai sunt și
alți profesori care ies la cursuri în aer liber să construiască
adăposturi din crengi, să se uite la pârâul din apropiere, să
vorbească despre habitate naturale, să caute gândăcei. Dar
este de-ajuns? Și unde se găsește natura în mediul nostru
semiurban?
Natura urbană
Nu toate școlile se află foarte aproape de natură sau de un

spațiu verde. Una dintre școlile din Anglia unde am predat
se găsea chiar lângă zona verde și lângă un râu. Am profitat
cât de cât de asta: țineam întotdeauna orele de educație fizică
afară și uneori ieșeam pentru o scurtă alergare. Dar dacă
aș fi știut ce știu azi poate că aș fi profitat și mai mult de
împrejurimile școlii.
Cei mai mulți dintre noi credem că natura este prea
departe și neaccesibilă oamenilor. Dar, în realitate, există
natură peste tot în jurul nostru. Este în orașele noastre, pe
lângă autostrăzi și cu siguranță și în casele noastre. Chiar
și cel mai urban peisaj e tot o bucățică de natură, pe care
sunt hotărâtă s-o găsesc!
Este începutul toamnei, au venit primele ploi și în aer e
o mireasmă aparte. M-am hotărât să le arăt copiilor că natura
se găsește peste tot în jurul nostru, chiar și dacă locuim în
centrul orașului, așa că decid să începem un „calendar al
anotimpurilor“. Fiecare copil trebuie să facă o poză a peisa
jului din fața casei și s-o prezinte clasei însoțită de câteva
cuvinte despre ce se poate auzi acolo (ciripitul păsărilor,
foșnetul frunzelor sau pur și simplu vântul) și ceea ce se
poate mirosi (iarba proaspăt tăiată, flori, ploaia pe asfaltul
încins). Vom repeta exercițiul la începutul fiecărui anotimp,
încercând să vedem cum se schimbă peisajul urban pe tot
parcursul anului. Prin acest exercițiu vreau să devenim cu
toții mai conștienți de biodiversitatea orașului nostru și de
elementele naturale care există în jurul nostru, chiar și în
zona urbană.
în scurt timp, copiii vin la mine cu descrieri ale diferitor
animale pe care le-au văzut, compuneri despre obiceiurile
de cuibărit ale porumbeilor din centru, despre frunzele
care au căzut din copaci (pe care unii copii nici măcar nu
le observaseră până atunci). Mă bucur să văd că observăm

cu toții frumusețea naturii urbane^
Una dintre elevele mele, Ariane, hotărăște să construiască
o hrănitoare de păsări în balconul ei de la etajul al treilea,
și asta îmi dă încă o idee: construim mai multe hrănitoare,
punem în ele unt de arahide și când se apropie iarna le
așezăm la locul de joacă. Păsările nu îndrăznesc să vină
atunci când copiii ies afară, dar, din când în când, în timpul
orelor, ne uităm pe geam și vedem tot felul de creaturi mici
cu pene care se bucură de gustare.
Să aducem natura înăuntru
Pentru asistență în acest proiect, mă bucur să pot apela la

ajutorul unei colege care e botanist cu experiență. Are un
mic colț de natură în camera ei și mă încurajează de ceva
vreme să-mi fac și eu unul. Inspirată de studiile care su
gerează că plantele de interior pot stimula atenția și starea
de bine, sunt și eu de acord (oarecum cu reticență) să aduc
câteva plante în sala de clasă. Copiii se învoiesc să mă ajute
să le îngrijesc și promitem să nu le lăsăm să moară (și eu
sufăr de neglijență cronică în ceea ce privește plantele de
acasă, ceea ce le-a adus de multe ori sfârșitul). Cu îngriji
toarea școlii de partea mea, mă simt încrezătoare să dema
rez proiectul „să aducem natura înăuntru“.
Primesc de la colega mea informații de încredere, care
spun că secretul constă în alegerea plantelor potrivite. Ne
învață (pe mine și pe elevii mei) despre diferența dintre
plantele cu frunze și plantele cu inflorescențe și, împreună
cu clasa, hotărâm că vrem plante de ambele tipuri. Cu aju
torul considerabil al lui Jane, alegem planta-păianjen, niște
pothos, niște coleus pentru culoare și o begonie pentru florile
sale - și fiindcă avem ocazia să învățăm despre plantele
hermafrodite, care au inflorescențe masculine și feminine
pe aceeași tulpină. Este cu siguranță o aventură educativă

pentru mine.
Cum nu avem mult spațiu, alegem niște plante cu frunze
pe care le punem în coșuri: planta-păianjen și pothos-ul o
duc foarte bine dacă le atârnăm de tavan. In doar câteva
săptămâni, clasa noastră arată mai verde, mai luminoasă și
mai plăcută, și se cheamă că am adus înăuntru câteva din
beneficiile naturii. Acum, sper doar că le pot menține în viață!
Drumul spre fericire trece prin grădină
După succesul cu grădina noastră interioară, am încredere

să mă întorc în „sălbăticie“. In timp ce pădurea este încă un
proiect îndepărtat, acum vom ieși afară cu un scop precis.
Există un spațiu mic de teren, neutilizat deocamdată, în
spatele uneia din magaziile unde păstrăm echipamentul
sportiv și, după ce cerem permisiunea, le propun copiilor
să-1 transformăm într-o grădină. Abia a venit primăvara și
simțim cu toții nevoia să ne reconectăm cu natura. Plini de
optimism, ne luăm săpăligile, semințele și ieșim la aer.
Am ratat sezonul ideal de sădire pentru o mulțime de
plante, dar este timpul perfect pentru ceapă și cartofi și,
dacă mai așteptăm un pic, putem sădi, de asemenea, mazăre,
salată și spanac. Copiilor le place mult să lucreze pământul
cu mâinile, iar eu sunt încântată la gândul legumelor pe
care le vom avea. Sunt cu atât mai încântată să aud despre
studiul făcut la Universitatea din Bristol care a descoperit
o posibilă legătură între un tip de bacterii găsite în sol și
secreția de serotonină neurotransmițătoare, care stimulează
buna dispoziție. Sper că grădina va putea deveni sursa noas
tră de bună dispoziție, precum și un proiect din care să în
vățăm și un refugiu departe de stresul școlii.
ta®l ACASĂ
începe din vreme
încă o dată, se pare că scandinavii au câteva idei bune în

acest sens. Prietena mea daneză mi-a vorbit adesea despre
obiceiul de a-i lăsa pe bebeluși afară, să doarmă în cărucior,
în timp ce adulții beau o cafea sau fac cumpărături. Este o
practică culturală pe care mulți scandinavi o adoptă.
Cu toate acestea, în Grecia, când îmi scot la plimbare
bebelușul de trei săptămâni iarna, deși este o iarnă blândă,
am parte de priviri ciudate și unii îmi spun că e prea frig.
La început le iau în râs, pentru că afară sunt 7° C, ceea ce
nu înseamnă cu adevărat frig. Dar când încep să primesc
priviri contrariate și critici directe de la alți părinți, mă
răzgândesc. îmi scot totuși năpârstocul în grădina casei, dar
nu mai ieșim și în spații publice. Deoarece este sezonul de
vârf al gripei, nici spațiile interioare nu sunt recomandate,
așa că... cel mai bine e acasă. îl iau totuși la plimbare prin
cartier și, de fapt, mi se pare că doarme mai bine după o
după-amiază de mers pe jos. De asemenea, este mult mai
calm și plânge mai puțin când este afară: atunci când refuză
să se oprească din plâns, ne așezăm sub copacii din grădină.
Se pare că natura, frunzele verzi care foșnesc și aerul proas
păt îi calmează imediat pe bebeluși.
Dă evenimentului importanța cuvenită -

trece-l în calendar
Și fiului meu mai mare pare să-i placă să iasă în aer liber,
îi place să se joace în grădină, și chiar și o scurtă plimbare
zilnică prin cartier îi face bine. Vreau să planific ieșirea în
agendă: o programez la fel cum fac cu lecția de înot și cu
întâlnirile de joacă. Este un timp petrecut în beneficiul

tuturor, așa că-1 tratez la fel ca pe programul meu de fit-
ness: oricum ar fi vremea, voi ieși măcar zece minute. Dacă
după zece minute vrem să ne întoarcem, o putem face. Cu
toate acestea, rareori ne întoarcem imediat, pentru că, odată
ce inerția a fost depășită, toți trei ne bucurăm mult să stăm
afară.
In unele zile se plimbă în cărucior, în alte zile insistă să-l
plimbe pe fratele lui, iar alteori este hotărât că vrea să meargă
pe jos. II las, în ciuda ritmului lent, deoarece îmi dau seama
că în timpul acestor plimbări este interesat de natură. Culege
fiori, se apleacă să le miroasă, adună conuri de pin și mi le
oferă în dar. II văd cum devine din ce în ce mai conștient de
natura din jurul nostru.
Ne străduim să includem în programul familiei măcar
câte o plimbare în natură în fiecare săptămână. Când ieșim,
și eu, și soțul meu observăm că băieții noștri se schimbă în
mijlocul naturii. Devin mai calmi și mai atenți. Timpul pe
trecut în aer liber pare să curgă mai lin (spre deosebire de
timpul petrecut în interior, cu activități sedentare precum
uitatul la televizor, când orele zboară fără rost). Dar mai e
și un timp care ne oferă o mulțime de amintiri - băiatul cel
mare pare să-și amintească unde am văzut data trecută
broasca țestoasă, unde a găsit fructe de pădure gustoase.
Este atent și are un interes deosebit față de schimbările
care se produc în natură: frunzele care își schimbă toamna
culoarea, floricelele care apar peste tot primăvara devreme.
Se uită cum se umplu măslinii noștri de muguri care apoi
se transformă în flori, apoi în măsline mici, și se bucură să
le culeagă când se coc. Joe începe să se bucure de grădinărit
împreună cu tatăl lui, nu se ferește să se murdărească pe
mâini, iar când primește propriul set de unelte de grădină
rit, o greblă de lemn și o lopată, care sunt minireplici ale
uneltelor tatălui său, insistă să iasă în mica noastră grădină

în fiecare după-amiază.
Când băieții mai cresc, hotărâm să-i ducem în drumeții,
înainte să avem copii, mersul pe jos și alergatul pe dealurile
din apropierea casei erau un obicei zilnic de care ne bucu
ram amândoi. Era modul perfect de a ne relaxa, de a uita
de cele petrecute peste zi, de a ne deconecta după orele de
birou și, de asemenea, de a petrece timpul împreună. După
sosirea băieților, am pierdut acest obicei, dar, odată ce vor
fi destul de mari, vom începe cu plimbări scurte și ușoare.
Cumpărăm un rucsac special pentru transportul copiilor și
plecăm pe munte. Suntem plăcut surprinși de cât de mult
se bucură și ei de aceste plimbări. Lui Joe îi place să adune
bețe și să ne arate drumul, alegând diferite poteci și căță-
rându-se pe pietre. Abia așteaptă aceste drumeții, cunoaște
deja câteva trasee și pe oamenii care le frecventează regulat
și știe că vom încheia întotdeauna cu un picnic. Devine o
tradiție de familie, im lucru pe care îl facem împreună, pro
fitând de natură și de faptul că suntem cu toții. Totuși, pe
măsură ce se apropie iama ne aflăm în fața unei noi provocări.
Echipamentul potrivit
Liisa, prietena mea finlandeză, îmi spune că nu există vreme

rea, ci doar haine nepotrivite. Mi-a spus că în Finlanda copiii
merg la joacă indiferent de vreme, iar adulții îi însoțesc,
într-o țară în care, dacă temperatura depășește 10° C, se
consideră că vremea este caldă, mi se pare uimitor! Râde
când își amintește cât de mult le ia să pună pe ei și să dea
jos nenumăratele straturi de îmbrăcăminte în timpul iernii,
dar apoi adaugă: „Dacă îți ia treizeci de minute să te îmbraci,
vrei să profiți cât mai mult apoi!“ înțeleg ce vrea să spună.
Hotărăsc că cea mai bună investiție pe care o pot face
pentru a rămâne fidelă promisiunii de a petrece cât mai
mult timp în aer liber este să cumpăr echipamentul potrivit.

Se dovedește de fapt a fi destul de ușor, pentru că nu avem
temperaturi extreme. Un costum care să ne protejeze de
soare și o pălărie de vară, un set de haine impermeabile și
cizme de cauciuc pentru toamnă și iarnă și câteva accesorii
care să ne țină de cald, mai ales fulare, pălării și mănuși,
precum și o haină călduroasă pentru orice eventualitate.
Cumpăr majoritatea acestor articole la mâna a doua și nu
îmi fac prea multe griji legate de calitate - copiii le vor purta
doar pentru puțin timp înainte să le rămână mici.
De fapt, acest mic amănunt mă ajută să-mi schimb modul
de a gândi cu privire la vreme, iar pe băieți îi ajută să facă
din ieșitul afară un ritual. Cizmele de cauciuc devin încăl
țările preferate ale lui Joe, pentru că le asociază cu noroiul,
bălțile și distracția în natură. Continuă să le poarte până
în vara următoare, când îi crește piciorul și nu-i mai vin
bine. Și eu îmi cumpăr niște articole noi, inclusiv o copertină
pentru cărucior, ceea ce înseamnă cu nu s-a pomenit o vreme
atât de rea încât să ne țină în casă, așa că începem să ne
bucurăm de ieșitul în aer liber aproape în fiecare zi a anului.
Atitudinea potrivită
Echipată corespunzător, încep să observ o importantă schim

bare de atitudine atât la mine, cât și la copii. Băiețelul meu
de 2 ani începe să spună zilnic că vrea „afară“ și îmi dau
seama că, de cele mai multe ori, și eu mă bucur să ies. încep,
de asemenea, să observ că ieșitul afară devine o parte din
rutina noastră, indiferent de vreme, chiar și dacă e vorba
doar de o jumătate de oră de grădinărit. Grădina din spate
devine o prelungire a casei noastre și, atunci când ne per
mite vremea, chiar începem să luăm masa acolo, în zilele în
care putem face picnic. în plus, montăm și im cort și ne pre
facem că mergem cu cortul, cu mult înainte de a ne încumeta
să plecăm cu cei doi copii într-o excursie adevărată la cam

ping. Grădina din spate, așa mică, cum e, devine un teren
de aventură pentru băieți. Sapă după râme și „fac mâncare“
din frunze și bețișoare, construiesc un adăpost într-un colț,
sub un copac, iar eu de multe ori nu fac decât să-i suprave
ghez (sau să citesc o carte) în timp ce se bucură de natură,
se murdăresc de noroi și explorează lumea.
f Folosește tehnologia
Nu toată lumea are acces direct la natură, dar poți aduce

cu ușurință natura înăuntru prin tehnologie, adică să folo
sești pe telefon sau pe tabletă un fundal sonor cu zgomote
din pădure sau sunet de valuri ori fotografii cu scene din
natură. De ce să nu setezi ca Screensaver sau background
pe desktop o poză cu un fiord norvegian, cu Alpii elvețieni
sau cu Lake district?
Mindfulness
Jumătate de oră de meditație în fiecare zi este

esențială, dacă nu ești ocupat. Atunci e nevoie
de o oră întreagă. - Sfântul Francisc de Sales
IDEEĂ
Mindfulness înseamnă, în esență, să înveți să-ți controlezi

mai bine atenția, fiind deschis și binevoitor. Ședințele nor
male de meditație sunt o ocazie de a găsi timp pentru mind
fulness și, adeseori, de a folosi respirația sau orice altă
senzație corporală pentru a ne concentra. Mișcările de yoga
sau de tai chi, pozițiile și practicile de respirație comple
tează exercițiile de mindfulness. Atât conceptul de mind
fulness, cât și meditația au fost recunoscute ca instrumente
utile în căutarea bunăstării mentale și fizice, și mi-am dorit
să simt personal beneficiile lor. Dar, cu toate intențiile mele
bune, am constatat că mi-e greu să practic regulat medi
tația. Ce făceam greșit? Este loc pentru meditație în lumea
noastră modernă, aproape pe de-a-ntregul profană? Cât
timp ar trebui să investim în astfel de practici înainte să
începem să vedem rezultatele? Și, cea mai dificilă întrebare
dintre toate: cum voi face un grup de copii de 7 ani să nu
se miște timp de douăzeci de minute?
Mindfulness 135
CERCETAREA
Există o mulțime de dovezi că oamenii au nevoie de mind

fulness și că cei care-1 practică regulat se simt mai fericiți.
Dar, pentru că există multe metode și practici, e greu să știm
ce „ingredient“ anume din mindfulness reprezintă un impuls
pentru starea de bine.
In ultimii ani, cercetările în domeniu au explodat, cu mai
mult de patruzeci de noi articole științifice și zeci de cărți
publicate în fiecare lună. Este un apogeu al cercetării cu pri
vire la mindfulness ca tehnică terapeutică, în spațiul public
și, din ce în ce mai mult, în școli. Așadar, ce am învățat din
toate aceste studii?
La adulți, terapia bazată pe mindfulness este folosită de
mai mulți ani pentru îmbunătățirea sănătății mintale, în
special în cazurile de depresie, anxietate și tulburări de
alimentație, și pentru a ajuta persoanele care trebuie să
trăiască cu dureri fizice cronice. La oamenii sănătoși, prac
ticile de mindfulness par să dezvolte aptitudinile cognitive,
cum ar fi concentrarea, iar aceștia spun că resimt și accen
tuarea stării de bine, vizibilă prin reducerea anxietății și o
viață plină de sens.
în momentul de față, nimeni nu știe cu adevărat cum
produc tehnicile de mindfulness beneficii pe termen lung
pentru starea de bine. Una din explicații ar fi că se reduce
activitatea rețelei neuronale implicite, un circuit din creier
care este activ ori de câte ori mintea nu se concentrează pe
ceva anume. Persoanele cu depresie tind să aibă o activitate
mai intensă în această rețea, care prin tratamentul cu anti-
depresive, dar și prin meditație pare să se diminueze. Poate
că, făcând exerciții pentru menținerea gradului de conștien
tizare a momentului actual, schimbăm mecanismul „inactiv“
al creierului și, cu timpul, reducem activitatea din această
rețea neuronală de fundal.
Pe măsură ce succesul practicilor de mindfulness a de

venit evident, au fost adaptate sau dezvoltate programe mai
ales pentru tineri. In ultimii ani s-au efectuat niște teste
bine puse la punct referitoare la efectele programelor simple
de mindfulness la copiii preșcolari și la folosirea altor prac
tici legate de mindfulness, cum ar fi tai chi și yoga, la copiii
mai mari și adolescenți. In ansamblu, dovezile sugerează că
învățarea practicilor de mindfulness în școli îmbunătățește
performanțele cognitive ale elevilor, reduce stresul și îi face
mai rezistenți - o veste bună pentru profesori, părinți și copii.
In afară de beneficiile pe termen lung, unul dintre moti
vele pentru care mindfulness pare să fi devenit atât de cu
noscută este că tinde să contribuie la starea de bine chiar
de la început. Acest lucru este important deoarece știm că
oamenii nu se pricep prea bine să renunțe la plăcerea de
moment pentru avantaje pe termen lung. O mulțime de
lucruri despre care știm că sunt bune (să alegem salată în
loc de chipsuri, să mergem la sala de sport în loc să ne uităm
la televizor) au beneficii pe termen lung, dar nu sunt atât
de atractive pe termen scurt. Prin mindfulness, probabil că
oamenii vor obține schimbări cu atât mai mari cu cât vor
exersa mai mult. Dar vestea minunată este că și un scurt
exercițiu - unul pe care să-l faci într-o zi ocupată - îți poate
da rapid un sentiment de calm, relaxare și fericire.
PRACTICA
LĂ ȘCOALĂ
Șșșș! Este complet liniște. E după-amiaza târziu și stau pe

covor în sala de clasă, înconjurată de douăzeci de copii în
vârstă de 7 ani cufundați cu totul în exercițiul de mindfulness.
Mindfulness 137
în ultimele douăzeci de minute au stat toți cuminți, cu ochii

închiși. Nu se mișcă nimeni. Medităm.
Doar că cele de mai sus sunt ficțiune. Dacă aveți chiar și
cea mai mică experiență cu copiii, probabil știți că o tăcere
de douăzeci de minute nu intră în discuție. Mi-a fost destul
de clar încă de la început, când am încercat să introduc
măcar un scurt exercițiu de mindfulness în programul meu
zilnic cu clasa, că practica tradițională de a medita așezat
nu funcționează în cazul copiilor (mei) - am fi frustrați și
eu, și ei.
Cu toate acestea, eu văd deja, pe plan personal, benefi
ciile unor exerciții regulate și scurte de meditație. Mă simt
mai liniștită, mai pregătită să accept lucrurile așa cum sunt,
și mă deranjează mai puțin lucrurile care nu contează. Vreau
ca elevii mei să ajungă să cunoască la rându-le această expe
riență; măcar că ar contribui la un mediu de învățare mult
mai calm și mai prietenos.
Primele mele încercări eșuează lamentabil. E clar că nu
sunt expertă în mindfulness și că-mi lipsește profunzimea
cunoașterii pentru a aplica această practică benefică în viața
școlară de zi cu zi. Nu e așa de simplu pe cât mi-am imagi
nat: trebuie să fac cercetări și să găsesc modalități pe înțe
lesul copiilor de a face loc meditației în programul nostru
încărcat. De aceea, mă duc să vorbesc cu un expert.
Maria a predat copiilor și adolescenților tehnici de medi
tație timp de peste zece ani. Are propria sală de yoga, unde
m-am dus și eu la un curs cu băiatul cel mare (despre asta
mai târziu), dar ține cursuri și în școli, tabere de tineret și
chiar predă la o grădiniță locală. îmi explică un lucru pe care
l-am observat deja, doar că ea îi dă glas în locul meu: copiii
sunt deja pregătiți pentru mindfulness, pentru că își petrec
mult timp într-o stare pe care ea o numește „conștientizare
deschisă“. Simt de acord cu asta și îi spun despre activitățile
pe care cred că le-am putea face în clasă. Aprobă unele dintre
ele și îmi sugerează să renunț la celelalte. Până la urmă, nu

vrem să-i frustrăm pe copii și să-i facem să simtă că nu sunt
destul de pricepuți la mindfulness. Vrem să ne concentrăm
pe atenție și pe conștientizarea deschisă. Din punctul de
vedere al timpului, ea sugerează că un minut pentru fiecare
an din vârsta copilului este suficient. Pare viabil. înainte
să plec, îmi amintește că i-am promis să vin la curs cu băie
țelul meu cel mare, iar eu sunt de acord.
Fii atent la ce-ți spun simțurile
Mindfulness este un bun punct de plecare ca tehnică de

meditație, deoarece le este mai la îndemână copiilor. în mo
mentul în care reușesc să devin mai conștientă de momen
tul prezent și le împărtășesc această stare copiilor, observ
totuși ceva: elevii mei (și copiii în general, după cum s-a
dovedit mai târziu) tind să fie mult mai atenți decât adulții.
Probabil fiindcă pentru copii o mare parte a lumii este ab
solut nouă - de multe ori ei rămân mult mai deschiși și mai
atenți la experiențele pe care le trăiesc. într-una din zile, în
timp ce intrăm în clasă, observ că mai mulți copii remarcă
„mirosul delicios de biscuiți“. Caut să văd de unde vine aroma.
Se dovedește a fi parfumul de vanilie de pe eșarfa mea, care
persistă de câteva zile.
Odată ce am observat înclinația copiilor către mindfulness,
tot ce mai trebuie să fac este să-i ajut să devină conștienți
chiar de... tehnica de conștientizare. Le explic ce înseamnă
să fii prezent, și simt din nou că ei știu mai multe despre
asta decât mine. Acceptă să jucăm un joc: de fiecare dată când
sun din clopoțelul de pe biroul meu, ei trebuie să se concen
treze asupra tuturor sunetelor pe care le aud, fără să se mai
gândească la nimic altceva, timp de un minut. Apoi sun din
nou din clopoțel pentru a-i aduce înapoi. Ne folosim toate
simțurile, încercând să percepem totul. O săptămână ne
Mindfulness 139
concentrăm pe mirosuri, în săptămâna următoare ne con

centrăm pe lucrurile pe care le vedem. Asta se întâmplă o
dată sau de două ori pe zi.
Când ajungem și la săptămâna gusturilor, hotărăsc să
fac un exercițiu practic, sugerat în excelenta carte a lui Mark
Williams și Danny Penman Mindfulness: A Practicai Guide
to Finding Peace in a Frantic World, pe care l-am făcut acasă
de mai multe ori. Trebuie să folosești ciocolată, așa că îl tot
repet și cred că și copiilor le va plăcea!
După ce mă asigur că nimeni din clasă nu are alergie la
alune și că au voie să mănînce, aduc două batoane de cioco
lată. După prânz ne așezăm împreună și tăiem încet cioco
lata în suficiente bucățele cât să ajungă la toată lumea. Le
explic scopul exercițiului: deși avem desert în fiecare zi, de
data asta chiar îl vom savura. Ne vom uita la el, îl vom mirosi
și apoi îl vom băga încet în gură, unde îl vom lăsa să se to
pească, în timp ce îl gustăm cu adevărat. Un desert special,
pe care îl vom conștientiza.
Vreau ca elevii să abordeze exercițiul plini de curiozitate
și într-un mod jucăuș. Nu aștept feedback sau comentarii,
exercițiul e menit doar ca ei să experimenteze și să fie pur
și simplu prezenți în acest moment. La mine a funcționat
de fiecare dată când am încercat și sunt dornică să le împăr
tășesc această experiență.
Prima oară le explic exercițiul, citindu-le cu voce tare
instrucțiunile. A doua oară, scriu instrucțiunile pe tablă și
fac exercițiul în tăcere. A treia oară îi las pe copii să lucreze
independent.
După ce toată lumea și-a înghițit bucățica de ciocolată,
avem o scurtă discuție despre această experiență. Cum s-au
simțit? A fost altfel față de modul în care mănâncă de obicei?
La ultima mea întrebare: „Ați dori să repetați experiența?“
primesc un da hotărât.
încercarea de a fi mai atenți în jurul nostru zi de zi și

recunoștința pentru tot ce avem pot fi combinate cu ușurință
în timpul pauzei de prânz. Un minut în fiecare zi petrecut
pentru a gusta mâncarea, pentru a o savura cu adevărat, la
începutul fiecărei mese, este un exercițiu ușor. Și astfel ex
periența zilnică de a mânca în mod conștient devine o reali
tate - primul minut al fiecărei pauze de prânz ni-1 petrecem
privind, mirosind și apoi degustând prima îmbucătură. Poate
că nu este la fel de plăcută ca ciocolata, dar este o modalitate
ușoară de a ne concentra pe momentul respectiv și de a ne
canaliza atenția.
Pe lângă momentul de conștientizare de la începutul fie
cărei mese, încerc să păstrez tema săptămânală destinată
simțurilor și să-i încurajez pe copii să ne împărtășească
câteva din momentele lor de atenție. în acest fel, asprimea
covorului simțită pe picioarele goale de zeci de ori în fiecare
zi este adusă în centrul atenției în săptămâna „senzațiilor/
atingerilor“. Mirosul de iasomie care se simte la locul dejoacă
în anumite momente ale anului este observat și împărtășit
în săptămâna „mirosurilor“. Și cu toții devenim mult mai
conștienți de strălucirea cerului sau de formele ciudate ale
norilor în săptămâna „văzului“.
înapoi la elementele de bază
Exercițiile de mindfulness merg bine, dar să ne facem timp

special pentru un exercițiu de meditație e mai dificil. După
ce mă gândesc și citesc o grămadă, decid să încep cu un
element de bază: respirația. Respirația este adesea în cen
trul multor exerciții de meditație. Dar meditația trebuie să
devină oarecum distractivă pentru acești copii, nu pur și
simplu o altă temă pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit.
Așa că îl cooptez pe Freddy. Freddy este broscuța mea de
jucărie - un cadou de la un prieten drag.
Mindfulness 141
Freddy a fost tovarășul meu de catedră în ultimii șapte

ani, iar copiii îl adoră, pentru că face orele de matematică
și de engleză mai distractive (vedeți'voi, el s-a luptat cu
adverbele și adjectivele, iar copiilor le place să-l învețe tot
felul de chestii). Este timpul să înceapă și orele de medita
ție. Dar nu poate să o facă de unul singur: îi rog pe copii să
aducă fiecare la școală câte o jucărie mică de pluș care va
deveni tovarășul lor de meditație. Ursuleți, cățeluși și alte
animăluțe: ne întindem cu toții pe covor. îi ținem pe burtă
pe tovarășii noștri de meditație și îi urmărim cum se ridică
și coboară, se ridică și coboară. De câte ori inspirăm, ursu
leții se ridică, apoi coboară în timp ce expirăm. Le cer doar
câteva minute de tăcere, în timp ce-i observăm pe prietenii
noștri blănoși cum dansează în ritmul respirației noastre,
îmi amintesc sfatul Măriei despre durata sesiunilor de me
ditație: un minut pentru fiecare an, dar chiar și după mai
multe sesiuni de practică decid că patru minute sunt sufi
ciente - nu sunt prea mult, astfel încât micuții să devină
agitați, dar sunt de-ajuns pentru ca ei să se adâncească în
meditație și să-și regleze ritmul respirației.
Un alt exercițiu care ar putea funcționa cu copiii este o
variantă a tehnicii de meditație cu flacăra. Aceasta presu
pune folosirea unei lumânări aprinse pentru a ajuta la con
centrare, timp în care dispare pur și simplu orice gând și
nu faci decât să privești licărul flăcării. Concentrarea pe un
obiect poate face acest tip de meditație mai accesibil, așa
încât să poată fi practicat de începători. Amănuntul peste
care nu pot să trec însă este că focul e complet interzis în
sala de clasă. Chiar dacă ar fi permis, nu sunt așa de naivă
încât să dau zece lumânări aprinse pe mâna a douăzeci de
copii plini de energie. Mi-e greu să găsesc o alternativă, așa
că pentru moment abandonez ideea.
Se apropie Crăciunul și doar în vreo două ore terminăm
de împodobit bradul. Joe mă ajută, scoțând decorațiunile
din cutiile lor și inspectându-le cu atenție, înainte să mi le

dea să le atârn în brad. Și Oliver „ajută“, molfaind un ren
de plastic. Oricine are copii știe că mai mult de două minute
de tăcere din partea lor înseamnă că e posibil să fi făcut vreo
poznă, așa că sunt puțin îngrijorată când îmi dau seama că
din camera de zi nu se mai aude nimic de câteva minute. îl
caut pe Joe, în speranța că nu mănâncă beculețele de Cră
ciun sau că nu-i dă bebelușului să mănânce beteală, și îl
găsesc întins pe burtă, cu capul în mâini, urmărind cu mare
atenție ceva. Este vorba de un glob cu zăpadă în care fulgii
se învârt încet, de parcă ar avea o viață proprie. îl privesc
cât e de atent, pierdut în dansul lor și apoi, odată ce se aștern,
ridică globul cu zăpadă și-l scutură din nou, iar spectacolul
o ia de la capăt.
Deodată mă luminez: asta era! Exercițiul de meditație
cu flacăra tocmai s-a preschimbat în exercițiul de meditație
cu globul cu zăpadă. E mai puțin riscant, dar la fel de cap
tivant, prin urmare globurile cu zăpadă devin instrumentul
nostru preferat de meditație. Copiii își fac chiar propriile
globuri cu zăpadă din glicerină, sclipici și alte materiale.
Este important pentru mine ca meditația să nu devină
o sarcină ca oricare alta, și mai ales să nu fie ceva obligato
riu. Din propria experiență am observat cât de critică pot fi
cu mine însămi și cât de des îmi e teamă de eșec dacă nu
reușesc să-mi golesc mintea sau dacă gândurile continuă
să-mi umble prin cap. Menirea meditației nu este asta. Mi
se pare util să fac o analogie între mintea mea și un cer,
unde gândurile mele sunt nori călători - imaginea aceasta
îmi amintește că este foarte natural să avem gânduri; mintea
mea este spațiul lor natural, iar eu le pot observa pur și
simplu, fără să mă las antrenată de ele. Sunt nerăbdătoare
să-i ajut pe copii să înțeleagă cât de folositor este fiecare
minut petrecut în starea de meditație, scopul final fiind să
ne dăm seama că nu există corect și incorect.
Mindfulness 143
Ca norii pe cer
Din acest motiv desenez o foaie de meditație... Știu, pare că

n-am înțeles despre ce e vorba, dar aveți răbdare. Pe foaie
e un cer cu nori. Ii rog pe copii să deseneze sau să scrie un
cuvânt pe câte un nor, care să reprezinte un gând de-al lor.
Și apoi, fără să stea prea mult pe gânduri, să-l scrie pe urmă
torul și tot așa. Fac asta timp de trei minute. în felul acesta
ei pot observa, fără să judece, „vremea probabilă“ a minții lor.
îmi place mult exercițiul și mă prind și eu în joc. Când se
scurg cele trei minute luăm foaia, o împăturim, o mototolim
sau o lăsăm pur și simplu așa cum este, iar apoi o aruncăm.
Ultimul exercițiu este probabil preferatul meu, în sensul
că, dacă ar trebui să aleg doar un singur tip de meditație
pentru școală, pe acesta l-aș alege. Meditația compasiunii
este fundamentul tradiției budiste și este folosită pentru a
deschide mintea și inima pentru mai multă empatie față de
ceilalți și față de noi înșine. în cea mai simplă formă, acest
exercițiu implică concentrarea atenției asupra unei persoane,
ajutându-ne să cultivăm sentimente de căldură și recunoș
tință față de ea.
Mă bucur să văd ce mult se bucură copiii de momentele
de mindfulness, dar și de sesiunile scurte de meditație. Le
sunt de folos tuturor, chiar dacă unii se străduiesc mai mult
să rămână concentrați. Sincer vorbind, nu pot spune că
exercițiile de meditație sau mindfulness îi fac pe copii mai
liniștiți sau mai cuminți. Știu doar că sesiunile noastre de
mindfulness dau cu siguranță un aer jucăuș orelor petre
cute la școală zi de zi și îi fac mai curioși pe elevi, care
împărtășesc mai multe experiențe împreună. Sunt fericită
că, potrivit studiilor, practicarea meditației ne poate elibera
de stres și sper că le ofer elevilor un alt instrument pentru
a face față urcușurilor și coborâșurilor vieții. Va fi un dar
cu efecte pe termen lung, nemaivorbind de beneficiile pe

care le are asupra stării de spirit din clasă.
<©S
M acasă
Cursul de yoga
Aș vrea să transfer aceste experiențe și acasă, dar simt că

aș avea nevoie de ajutor de specialitate. Mă duc la sala de
yoga a Măriei, la un curs pentru părinți și copii. Găsim acolo
multă lume, iar noi suntem singurii nou-veniți. Mă așez în
spate și, în loc să fiu calmă și stăpână pe mine, mă simt agi
tată. îmi dau seama că neliniștea mea e provocată de aștep
tările pe care le am în legătură cu Joe și, în timp ce copiii
își iau salteluțele, mă întreb dacă va fi mai degrabă un curs
de yoga împotriva crizelor de nervi, pentru adulți, sau de
yoga pentru copii.
Maria începe cu un discurs care parcă îmi e destinat:
parcă mi-ar fi citit gândurile. Vorbește despre gestionarea
așteptărilor, ne spune că „hei, copilașii au doar 2 sau 3 ani!“
și că trebuie să fim mulțumiți dacă reușesc să facă chiar și
numai două sau trei exerciții. Mă relaxez vizibil. Umerii mei
tensionați coboară și respir adânc. în timp ce Maria vorbește,
unul dintre cei mai tineri participanți la curs se întinde pe
podea și pare să adoarmă, în timp ce altul încearcă să se urce
pe stiva de saltele de la marginea încăperii. Va fi bine.
Joe este fericit în brațele mele, unde rămâne adesea când
nu este sigur de mediul înconjurător. Când ne așezăm în cerc,
ne depărtăm picioarele și cei mai mulți dintre copii stau între
picioarele noastre, iar el este fericit să stea aproape de mami.
Treizeci și cinci de minute mai târziu, după o lecție pe care
nu aș fi numit-o curs de yoga, am ocazia să vorbesc din nou
Mindfulness 145
cu Maria, în timp ce Joe își petrece zece minute în șir uitân-

du-se cum înoată peștișorul din acvariul ei.
In vreme ce Maria îmi povestește despre beneficiile exer-
cițiilor de yoga, trebuie să recunosc că nu sunt prea convinsă,
îmi vorbește despre gimnastică și despre mindfulness, dar
nu cred că Joe a reușit prea multe în sensul ăsta. Maria
pune accentul pe ocazia de a face o activitate fizică împreună
și, deși cred că acesta e un obiectiv important, plec de la
lecția de yoga destul de convinsă că nu este activitatea po
trivită pentru mine și Joe. Va trebui să găsim o altă moda
litate de a introduce meditația în viața noastră de familie.
Mindfulness în natură
Petrecem o mulțime de timp afară, în natură. Aici îmi găsesc
liniștea și aici este locul unde soțul meu și cu mine, de ani
de zile, ne bucurăm să ne petrecem timpul liber. Acum, când
avem copii, nu vedem nici un motiv pentru a schimba un
obicei pe care noi îl considerăm pozitiv. Suntem destul de
norocoși să avem o grădină și, dacă vremea ne permite, pe
trecem cât mai mult timp acolo. Din motive pur egoiste, mi
se pare mult mai ușor să am grijă de copii afară: ei au ten
dința să-și găsească propriile activități în care se adâncesc
cu plăcere, jocurile lor tind să fie mai pline de imaginație și,
de obicei, copiii sunt mai calmi și mai fericiți când stăm
afară. Cred că este un loc bun pentru a căuta modalități
prin care să-i învăț încetul cu încetul să mediteze și să-și
concentreze atenția pe momentul prezent.
Nu mă aștept ca Joe să stea jos și să aibă răbdare să se
concentreze, ci doar să fim amândoi mai conștienți de ceea
ce se întâmplă înjur. în orice caz, el pare mai atent la natura
înconjurătoare decât mine. Din când în când, în timpul sesiu
nilor dejoacă în natură, îl rog să stea lângă mine și vorbim
despre sunetele pe care le auzim. Apoi jucăm un joc simplu
de ascultare. Avantajul concentrării pe sunetele din jur este

că ele se aud exclusiv în momentul prezent: este modul
perfect de a participa cu totul la clipa prezentă. îmi amin
tesc despre instrucțiunile Măriei legate de timpul de me
ditație - un minut pentru fiecare an - și rămânem așezați
două minute, absorbind toate sunetele din jurul nostru. Lui
Joe îi place să împărtășească orice sunet pe care îl percepe:
câinele care latră, foșnetul frunzelor în vânt, bâzâitul albi
nelor. Apoi observă avionul și mașina din depărtare. Aude
sunetul pompei de apă, atunci când soțul meu dă drumul
unui robinet din casă, și apoi iar bâzâitul albinelor și foș
netul frunzelor. Este o activitate care ne ajută să fim mai
atenți la lumea din jur, și constat că-mi place foarte mult
să mă bucur de meditația noastră din grădină. Cu cât o
practicăm mai mult, cu atât e mai ușor pentru Joe să se
concentreze să conștientizeze mai mult sunetele. Cele două
minute recomandate de Maria devin deseori cinci minute
și există chiar și situația stranie în care pierdem noțiunea
timpului și ne lăsăm purtați de sunetele pe care le auzim.
După mai multe sesiuni reușite de ascultat în natură,
îmi vine o altă idee, când Joe îmi arată un avion care trece
pe deasupra noastră. Ne întindem pe iarbă și ne petrecem
câteva minute uitându-ne la norii care trec: este fascinat de
ei și îmi place să stau alături de el, urmărind cum vălătucii
albi plutesc peste noi și se duc mai departe. Găsesc această
experiență profund satisfăcătoare și toată dimineața mă
simt foarte motivată. Poate că privitul norilor ne-a făcut
amândurora bine.
Tehnica mea de mindfulness: coloratul
Krista mă invită să bem o cafea la ea acasă. Este o mamă

ocupată, cu trei copii neastâmpărați, și mă simt bine în
compania ei. Se pare că este una dintre mamele acelea care
Mindfulness 147
reușesc să facă totul singure, dar mă bucur să văd că nici la

ea acasă nu e mai ordine decât la mine și că, la cină, copiii ei
mănâncă cereale din când în când, ca și ai mei. Pfiu! Discu
tăm o vreme despre rețete de mic dejun sau, mai degrabă,
ea îmi povestește despre rețetele ei și nu îndrăznesc deo
camdată să particip la conversație, pentru că știu că este
foarte puțin probabil să mă apuc prea curând să prepar în
casă batoane de cereale. Cu toate astea, în timp ce Krista
caută o bucățică de hârtie să-mi scrie rețeta, dăm peste tot
felul de foi cu modele complicate de colorat. O întreb ce sunt,
iar răspunsul mă uimește.
„Sunt pentru exercițiile mele de mindfulness“, mă infor
mează ea, și mă întreb dacă am auzit bine. îmi arată fiecare
pagină cu modele, unele inspirate din natură, altele ca niște
mandale, dar toate colorate cu migală.
„Acesta este al lui Lucy“, îmi arată ea un desen colorat
în culori frumoase, pastelate. Se vede clar că i-a luat ceva
vreme fetiței ei de 11 ani să termine desenul. Vreau să aflu
mai multe. „Ei bine, mai întâi am început eu să folosesc
coloratul ca exercițiu de mindfulness“, explică ea, „dar în
scurt timp au vrut și copiii să mi se alăture. Așa că scot la
imprimantă câteva pagini în fiecare săptămână și, la fiecare
două-trei zile, ne așezăm la masa din bucătărie și pur și
simplu colorăm. De cele mai multe ori în tăcere, alteori mai
dăm drumul și la muzică“.
Coloratul ca tehnică de mindfulness pentru întreaga fa
milie! Krista mă asigură că voi scăpa de stres și, chiar înainte
să plec, îmi dă câteva foi, alături de rețeta de batoane de
cereale. De ultima nu sunt sigură, dar meditația prin colo
rat sigur mi-a captat interesul. îmi plăcea la nebunie să
colorez când eram copil și, de curând, m-am surprins invi-
diindu-1 pe băiețelul meu cel mare în timp ce se străduia să
nu depășească contururile în cartea lui de colorat cu teme
acvatice, așa că mă hotărăsc să încerc și eu.
Câteva zile mai târziu, în timp ce Joe este preocupat să

aleagă culorile potrivite, vin și eu cu foaia mea de colorat.
Mă privește și, fără să stea pe gânduri, îmi întinde unul din
creioanele lui. In scurt timp începem să colorăm amândoi,
într-o liniște totală, în bucătărie. Când se întoarce acasă
soțul meu și ne întreabă ce facem, îi răspund că medităm,
și el mă privește nedumerit. Trebuie să-l cooptăm!
Pe măsură ce mă reconectez cu copilul din mine, începe
să-mi placă cu adevărat să colorez, dar cel mai mult îmi
place să împart timpul acesta de liniște cu Joe. Uneori mă
uit la el cum colorează și văd că este complet absorbit de
moment. încep să mă gândesc la inutilitatea exercițiului,
mă surprind gândindu-mă ce pierdere de timp este și apoi
mă luminez: exact așa și trebuie! Foarte rar facem ceva de
dragul activității respective - majoritatea acțiunilor noastre
de fiecare zi au un anumit scop. Acest tip de meditație activă
are rolul de a ne concentra atenția asupra unei sarcini simple,
dar repetitive și de a ne oferi pace și relaxare interioară.
Știu că în cazul meu funcționează, și privindu-1 și pe Joe
văd că funcționează și în cazul lui. Cu siguranță e tipul meu
preferat de meditație!
1
L=J Folosește tehnologia
Atunci când meditezi împreună cu adolescenții tăi, puteți

folosi un soundtrack ca fundal, și există și câteva aplicații
disponibile pentru a vă ajuta să faceți din meditație o obiș
nuință, care oferă meditații ghidate pentru diferite situații
și perioade de timp. Unele aplicații vă ajută, de asemenea,
să cronometrați perioadele de tăcere, fără să trebuiască să
vă mai bateți capul urmărind cât timp s-a scurs.
Reciclarea fericirii
— Oh, Marii la, gândul la ce urmează să se

întâmple e jumătate din bucuria întâmplării
în sine, exclamă Anne. Poate că până la urmă
nici n-o să trăiești întâmplarea, dar nimeni nu-ți
poate lua bucuria de a te gândi la ea.
- Lucy Maud Montgomery
V IDEEA
împărtășirea noutăților, bucuriilor și grijilor zilnice și anti

ciparea întâmplărilor îi fac mai fericiți pe copii.
După cum știe orice profesor de școală primară (și după
cum ar trebui să afle orice părinte înainte de prima zi de
școală a copilului lui), celor mici le place să împărtășească
noutățile. De la un lucru obișnuit, de exemplu că hamsterul
și-a mâncat excrementele, până la amănuntul mai senzațio
nal că tata a purtat lenjeria mamei într-o seară (e o poveste
adevărată), profesorii află de toate. Astfel de conversații sunt
la îndemâna copiilor, atât în clasă, cât și la locul de joacă,
așa că vin aproape de la sine.
Roagă un copil de 5 ani să-ți împărtășească ultimele nou
tăți și, de obicei, te vei trezi cu o revărsare de noi aventuri.
Când am început să predau, unul dintre lucrurile pe care
le-am observat la copii a fost modul în care adesea foloseau
evenimentele trecute și cele ce urmau să se întâmple pentru
a-și spori, intuitiv, bucuria. Am învățat multe despre natura
fericirii urmărindu-i pe copii cum se bucurau de lucrurile
simple, precum petrecerea de ziua lor de naștere, cu zile sau
chiar cu luni înainte de evenimentul propriu-zis. Cel mai
mult m-a marcat modul cum simpla anticipare a acelui eve
niment părea să-i facă dintr-odată mai fericiți. Efectul era
intensificat natural atunci când îmi împărtășeau noutățile

și părea că starea noastră de fericire colectivă crește prin
sentimentul comun de entuziasm în legătură cu evenimen
tul anticipat.
Ni se spune adesea că „dacă împărți cu cineva înseamnă
că îți pasă“ și că „dacă râzi lumea va râde împreună cu tine“,
dar e posibil ca doar împărtășind veștile bune cu ceilalți
să ne simțim mai bine? Dacă așteptăm cu nerăbdare un
eveniment și vorbim despre el, suntem mai fericiți? Și dacă
da, care este cel mai bun mod de a le împărtăși și celorlalți
bucuria? Cât de des ar trebui să facem asta și cu cine? Și,
în cele din urmă, cum să ne găsim timp în viața noastră aglo
merată?
CERCETAREA
Un eveniment ne poate afecta în trei feluri diferite: când

îl anticipăm, când îl trăim efectiv și, apoi, când ne aducem
aminte de el. Se înțelege atunci că o mare parte din fericirea
pe care o trăim în viață provine din plăcerea așteptării și a
amintirii. (Desigur, acest lucru este la fel de adevărat și în
cazul senzațiilor neplăcute: mulți oameni găsesc utilă prac
tica mindfulness tocmai pentru că, dacă ne concentrăm pe
momentul prezent, putem reduce timpul pe care-1 petrecem
facându-ne griji cu privire la viitor sau pentru ceva ce a
trecut deja.)
Poate exista un contrast real între sentimentele noastre
legate de experiențele trecute și viitoare și emoțiile pe care
le trăim efectiv în momentele respective. Se poate ca un copil
să se teamă de un examen viitor sau să nu vrea să meargă
la o petrecere, dar apoi să se bucure când se întâmplă de
fapt. Acest potențial pentru emoții contradictorii este foarte
important. Indiferent dacă ne imaginăm că un eveniment
Reciclarea fericirii 151
viitor este de temut sau interesant, acest lucru poate avea

o mare influență asupra modului în care vom trăi evenimen
tul respectiv. Și, evident, deși nu putem schimba trecutul,
sentimentele noastre despre evenimentele trecute se schimbă
adesea considerabil în timp, pe măsură ce le retrăim poves-
tindu-le altora sau pe măsură ce ies la lumină noi amănunte.
Este surprinzător câtă fericire ne poate aduce simpla
anticipare a unui eveniment viitor, în unele cazuri mai multă
decât evenimentul în sine. Un studiu efectuat în Olanda pe
un eșantion de o mie de persoane a analizat cum influențează
planurile de vacanță starea de fericire. S-a descoperit că oa
menii care urmau să plece în vacanță erau - fără îndoială -
mai fericiți decât cei care nu așteptaseră acest eveniment
cu nerăbdare. Când au fost întrebați din nou la întoarcere,
s-a dovedit că oamenii care tocmai veniseră din vacanță nu
erau, de fapt, mai fericiți decât cei care nu fuseseră nicăieri,
într-un alt studiu de amploare, din Marea Britanie, oamenii
au fost întrebați despre fericirea și satisfacția lor înainte și
după evenimente majore de viață, cum ar fi căsătoria. Deloc
surprinzător, proaspeții însurăței, atât bărbați, cât și femei,
au răspuns că s-au simțit imediat mai fericiți. Cu toate aces
tea, au existat diferențe izbitoare între sexe. în cazul feme
ilor efectul de anticipare s-a dovedit mult mai puternic: în
medie nivelul lor de fericire începea să crească cu un an
înainte de data nunții și nu scădea la valorile inițiale timp
de patru ani după aceea. Bărbații logodiți manifestau o bu
curie anticipativă mai puțin intensă în timpul pregătirilor
de nuntă și nivelul lor de fericire revenea la valorile inițiale
după un an de căsătorie.
Deci, în cazul unor evenimente din viață, anticiparea
poate fi în mod clar o sursă majoră de fericire. Ce efect are
relatarea unei experiențe asupra fericirii după ce experiența
a avut loc? Probabil depinde foarte mult de felul în care
povestim întâmplarea. Știm că felul în care povestim despre
viața noastră ne poate însufleți sentimentele legate de eve

nimentele trecute. Când vorbim cu copiii despre lucrurile
care s-au întâmplat, avem o ocazie foarte bună de a influ
ența modul în care înțeleg ei evenimentele trecute: studii
minuțioase care analizează conversațiile dintre părinți și
copii arată că modul în care părinții povestesc are o mare
influență asupra modului în care vorbesc copiii despre eve
nimentele respective.
Studiile de laborator au mai arătat un lucru important
despre „reciclarea“ veștilor bune - contează mult cui alegi să
le împărtășești. Așa cum te-ai putea aștepta, fericirea aso
ciată veștilor bune se dublează dacă o împărtășești cuiva
care îți este aproape. Dar este foarte important și cum răs
punde acea persoană: primirea unui răspuns entuziast ne
face mai fericiți. E bine să te gândești la asta atunci când
un copil entuziasmat încearcă să-ți câștige atenția la concu
rență cu multe alte lucruri!
PRACTICA
LA ȘCOALĂ
Fiecare învățător are o rutină matinală care, inevitabil, in

clude de obicei strigarea catalogului. O mulțime de profesori
fac asta superficial - mereu sunt în urmă cu obiectivele din
programa școlară și trebuie să se concentreze pe predare.
Pentru mine a fost însă întotdeauna o ocazie de a spune
„bună dimineața“ fiecărui copil în parte și de a stabili cu ei
o legătură la nivel uman, înainte să înceapă o zi plină.
Ritualul strigării catalogului
Aș dori să privesc această activitate mai puțin ca pe o rutină

și mai mult ca pe un ritual. Uneori se întâmplă așa: după
ce spun „bună dimineața“ fiecărui elev, îl rog să evalueze cu
o notă de la 1 la 10 cât de fericit se simte în acea zi. Curând
devine activitatea preferată a clasei și este, de fapt, un factor
important care îi stimulează pe copii să vină la școală la
timp - de mai multe ori părinții au remarcat insistența copi
lului lor de a ajunge la școală înainte să sune soneria care
anunță începerea cursurilor, după strigarea catalogului.
Motivul pentru care țin la acest ritual include două as
pecte: în primul rând, simt că împărtășirea unor astfel de
momente întărește legăturile din interiorul grupului și ne
face pe fiecare dintre noi să ne simțim parte din comunita
tea specială pe care o formează clasa noastră; în al doilea
rând, vreau ca elevii să „recicleze“ fericirea și să se bucure
cât mai mult de fiecare eveniment. Anticiparea poate fi un
puternic impuls în acest sens pentru noi toți. De la începu
tul lunii octombrie, copiii tot spun că sunt încântați că vine
Crăciunul. Deși acest lucru pare să contrazică principiul de
a trăi doar clipa prezentă, eu le împărtășesc adesea entuzias
mul contagios!
Privind înainte
O altă metodă de a recicla fericirea este să scriem regulat

despre lucrurile pe care le așteptăm cu nerăbdare. Sunt
uimită să văd cum, exersând, copiii se pricep tot mai bine
la asta și încep să fie nerăbdători chiar și în privința celor
mai mărunte lucruri din viață. Uneori este vorba de o înghe
țată după școală, alteori de vizita unui bunic, uneori este
vorba de simpla anticipare a weekendului ori de o pauză sau
o gustare deosebit de delicioasă din ziua respectivă. Simplul
gând la aceste momente ne face pe toți să ne simțim mai

bine, iar pe copii îi face mai fericiți în momentele respective.
Privind înapoi
Reflecția asupra evenimentelor funcționează diferit și, din

nou, ea face parte din rutina noastră de dimineață, când
copiii pot povesti despre evenimentele care i-au făcut fericiți.
Poate fi o întâmplare amuzantă pe care au trăit-o în drum
spre școală sau ceva ce-a spus frățiorul lor. împărtășirea
acestor fapte diverse ne apropie mai mult, ne face să râdem
împreună și ne dă tuturor o stare de spirit pozitivă.
Desigur, viața nu înseamnă numai zâmbete și voie bună.
Din când în când mai primim și vești triste, de la cele mai
inofensive (mi-am pierdut creionul preferat) la cele care ne
schimbă viața (a murit bunicul). Este important să împăr
tășim și veștile proaste; e important să vorbim despre ele
și să le exorcizăm într-un fel. Poveștile nefericite se ames
tecă cu alte povești, iar noi, fiind o comunitate, le împăr
tășim pe toate, astfel încât copiii să știe că se pot adresa
cuiva și pentru veștile bune, și pentru cele mai puțin fericite.
Este important să învățăm de la o vârstă fragedă că viața
poate fi și fericită, dar și dură.
Din nou, acest proces ne apropie unii de alții și funcțio
nează ca un sprijin pentru noi toți. Binele și răul tind să se
echilibreze și până la urmă toată lumea știe că, indiferent ce
se întâmplă bine sau rău, există mereu cineva care să asculte.
i ® r
M ACASĂ
Astăzi este Ziua Tatălui. Pentru astfel de ocazii regula

noastră este să nu cumpărăm cadouri: ori pregătim ceva
singuri, ori facem o activitate împreună. Dar Joe este foarte
entuziasmat! Pregătim un mic dejun special pentru tata, cu

vafe în formă de inimă, miere, cafeaua lui preferată și lapte
de vanilie pentru băieți și, să nu uităm, decorăm bucătăria
cu ghirlande colorate.
înainte de a avea copii, Duncan și cu mine sărbătoream
rareori vreo ocazie. Dacă mă gândesc la anii petrecuți îm
preună, abia îmi amintesc de vreo aniversare, de zilele de
naștere sau chiar de cele de Crăciun. Când în viața noastră
a apărut și Joe, una din promisiunile pe care mi le-am făcut
a fost să începem să ne sărbătorim mai des, pentru a avea
apoi amintiri deosebite.
Organizează zile speciale
Unele dintre ocaziile pe care le sărbătorim sunt evenimente

cunoscute, precum Ziua Tatălui. Dar pe lângă ele mai săr
bătorim și „Prima înghețată din an“ și „Vinerea de mers la
plajă“. Mai avem „Duminica Nașei“ și mult îndrăgita „Seară
de pizza“, care are loc în fiecare vineri. Aceste zile speciale
ne ajută să ne distrăm, dar anticiparea lor ne face la fel de
fericiți. întotdeauna mă bucur când îmi amintesc că vine
ziua de vineri și e seara de pizza sau că peste cinci zile vom
sărbători „Prima înghețată din an“. Și iată cum ajungem,
firesc, la capitolul următor:
Cumpără un calendar și începe

numărătoarea inversă
Este clar că o parte din plăcerea sărbătorilor se datorează

anticipării și organizării evenimentului. Așadar hotărăsc
să ținem un calendar special la bucătărie, în care vom marca
toate aceste ocazii minunate.
Atârn alături de calendarul nostru obișnuit un altul. Al
doilea e cu siguranță mai distractiv și are în dreptul fiecărei
zile niște pătrate mari care așteaptă să fie umplute. Nu voi

scrie în el programările la dentist sau data următorului
vaccin al lui Oliver. In schimb, petrecem puțin timp în fie
care săptămână completând acest calendar cu toate ocaziile
fericite: zile de naștere, petreceri, ultimele zile de școală,
primele zile de școală, sărbători precum Crăciunul și Paș-
tele, călătorii și vizite planificate, dar și sărbători inventate,
îmi amintesc cu cât entuziasm așteptam în copilărie zilele
de naștere, Crăciunul sau vacanța. Număram zilele și, pe
măsură ce se apropia data, mă bucuram tot mai mult când
mai trecea o zi și mă duceam la culcare. îmi plăcea la nebu
nie așteptarea asta intensă și vreau ca băieții mei să îm
părtășească cu mine aceleași bucurii, așa că începem să
programăm în al doilea calendar viitoarele evenimente. Mă
asigur că băieții se implică și în pregătiri: înainte de o va
canță începem să ne facem bagajele cu șapte zile înainte,
dacă urmează aniversarea unui prieten mergem împreună
să alegem un cadou, înainte de ziua de naștere a soțului
meu copiii mă ajută să fac prăjituri. Le place să fie implicați
și observ cum se bucură doar la simplul gând al experienței
în sine, fericire pe care o las să pătrundă în viața noastră!
Retrăiește și recreează amintiri fericite
Ultimul lucru despre care mi-am promis să vorbesc mi se

pare cel mai dificil. înainte ca telefoanele mobile să aibă
cameră foto încorporată, nu am avut niciodată o cameră
digitală sau de alt fel. Mă număr printre oamenii care cred
cu tărie că viața este făcută pentru a fi trăită, nu fotogra
fiată. Nu știu dacă este o consecință a comodității mele sau
dacă este, Într-adevăr, o modalitate de a privi viața, dar
eu am foarte puține poze din anii scurși între momentul
în care părinții mei au încetat să ne mai facă poze - pe
când aveam cam 15 ani - și momentul în care mi-am cum
părat un telefon cu cameră foto, pe la 30 de ani. Chiar și
atunci când am avut un aparat de fotografiat, rareori am

printat pozele, lăsând amintirile captive pentru totdeauna
în format electronic.
Pentru primul Crăciun al băieților, am decis să schimb
acest lucru. După ce m-am gândit bine, am hotărât să fac
câte un album pentru fiecare an care a trecut, în mai multe
exemplare, și să le ofer familiei în dar. N-am să vă ascund:
este nevoie de ceva muncă! (Am găsit de atunci diverse
site-uri unde îți trimiți fotografiile în format digital, după
care sunt printate și grupate într-un album pentru tine -
fantastic!) Dar merită, și bunicile iubesc în mod special
aceste amintiri pe hârtie ale tuturor momentelor fericite
petrecute împreună. Păstrez și pentru noi un album la care
ne uităm cu bucurie din când în când, cu băieții. De fapt,
poate voi organiza de acum o zi specială, „Ziua amintirilor
fericite“, în care să ne petrecem timpul uitându-ne la toate
fotografiile pe care le avem!
Cele mai multe dispozitive electronice și platforme de e-mail

au aplicații de organizare calendaristică. Unele pot fi fo
losite împreună de mai mulți membri ai familiei, astfel
încât toată lumea să poată vedea evenimentele planificate.
Puteți chiar să setați notificări periodice care să le apară
membrilor grupului vostru, pentru a vă asigura că nu uită
nimeni și pentru a împărtăși unii cu alții bucuria pe care
o poate aduce anticiparea unui eveniment. în privința re
creării amintirilor fericite: poți cumpăra o ramă cu display
electronic care rulează mai multe imagini; astfel, vei vedea
fotografiile preferate tot timpul și le vei putea schimba cu
ușurință, pe măsură ce creezi și mai multe amintiri îm
preună cu cei dragi!
Concluzii
Cu toții știm (dar uneori uităm) că, în îndeplinirea rolului

de părinți, dar și în viață, în general, nu există garanții și
nici soluții perfecte. Mult din ceea ce facem ca părinți constă
pur și simplu în a încerca diverse lucruri, ca să vedem dacă
funcționează. Uneori funcționează, alteori nu. în plus, o
soluție care e potrivită la un moment dat poate să nu mai
funcționeze după câteva luni, iar ceea ce se potrivește unuia
dintre copiii noștri ar putea să nu funcționeze în cazul altuia.
A fi părinte este o muncă de explorare, o aventură, uneori
dificilă și alteori exasperantă, dar în cele din urmă, pentru
majoritatea dintre noi, este cea mai frumoasă călătorie cu
putință!
îndrumările pe care le primim ca părinți sunt neprețuite,
dar nu trebuie să lase loc sentințelor și judecăților, fie că vin
prin intemediul unei cărți sau că le auzim de la un profesi
onist sau de la un prieten care tocmai învață să fie părinte.
Sperăm că această carte nu a făcut decât să vă sugereze
alte câteva lucruri pe care le puteți încerca și de care vor
beneficia copiii, nepoții, strănepoții sau orice alt copil la care
țineți mult. Sperăm, de asemenea, că v-ați bucurat să jon
glați cu ideile sugerate în carte și că ați descoperit chiar și
unele soluții proprii care să vă ajute să includeți practicile
fericirii în viața de zi cu zi, în moduri care se potrivesc fa
miliei și obiceiurilor voastre.
O copilărie perfectă e un ideal de neatins. Dar, și dacă ar

putea fi atins, încerc deseori să-mi amintesc că probabil nu
asta aș alege pentru copiii mei: copiii își dezvoltă rezistența
și învață lecții valoroase în primii ani de viață, inclusiv din
lucrurile care le ies prost. Cu toții facem greșeli în meseria
de părinți și trebuie să ne asigurăm că acele greșeli au foarte
rar rezultate negative pentru copiii noștri. Copiii trebuie să
crească într-un cămin iubitor, unde să fie îngrijiți și unde
nevoile să le fie satisfăcute constant. Restul simt detalii. Dar
cartea de față tocmai despre aceste detalii vorbește, și despre
cum să te distrezi cu ele!
Precum multe alte mame, când ne pregăteam să avem
copii, dar și să scriem această carte, Jenny și cu mine am
citit o mulțime de cărți despre diverse aspecte ale rolului
de părinte, despre fericire sau despre toate laolaltă. Iată o
listă cu unele dintre cărțile pe care noi le-am găsit deosebit
de utile și care, sperăm, o să vă placă. Vă dorim zile pline de
bucurie!
Bibliografie
Burkeman, Oliver, Help: How to Become Slightly Happier and Get a

Bit More Done (Canongate Books, 2011).
Cohen, Lawrence J., Playful Parenting (Ballantine Books, 2012).
Csikszentmihalyi, Mihaly, Flow: The Psychology of Happiness (Rider,
2002).
DeBenedet, Anthony, Lawrence J. Cohen, The Art of Roughhousing:
Good Old-Fashioned Horseplay and Why Every Kid Needs It (Quirk
Books, 2010).
Gilbert, Dan, Stumbling on Happiness (Harper Perennial, 2007).
Haidt, Richard, The Happiness Hypothesis: Putting Ancient Wisdom
to the Test of Modern Science (Arrow, 2007)
Layard, Richard, Happiness: Lessons fromaNew Science (Penguin, 2011).
Louv, Richard, Last Child in the Woods (Atlantic Books, 2013).
Milligan, Spike, Silly Verse for Kids (Puffin, 1973).
Rubin, Gretchen, Happier at Home: Kiss More, Jump More, Abandon
a Project, Read Samuel Johnson, and My Other Experiments in the
Practice of Everyday Life (Two Roads, 2013).
Schwartz, Barry, The Paradox of Choice: Why More is Less (Harper
Perennial, 2007).
Seligman, Martin, Authentic Happiness: Using the New Positive Psycho
logy to Realise your Potential for Lasting Fulfilment (Nicholas
Brealy Publishing, 2011).
BIBLIOGRAFIA PE CAPITOLE
Introduces
Ashby F., A. Isen, A. Turken,,A neuropsychological theory of positive

affect and its influence on cognition“, Psychological Review (529-550,
1999).

Alexia Barrable DR - Jenny Barnett Cum Sa Cresti Un Copil Fericit. Zece Metode Verificate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexia Barrable DR - Jenny Barnett Cum Sa Cresti Un Copil Fericit. Zece Metode Verificate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexia Barrable lucrează de mulți ani ca învățătoare și e pasionată de

transpunerea în practică a celor mai noi cercetări din domeniul edu­

Traducere din engleză de

© HUMANITAS, 2019, pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Comenzi online: www.libhumanitas.i

© HUMANITAS, 2019, pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Comenzi online: www.libhumanitas.i

GĂSIREA UNUI ROST................................................................... 60

GĂSIREA STĂRII DE FLUX............................................................ 92

ALEGERI FERICITE......................................................................... 105

IEȘIRI ÎN AER LIBER....................................................................... 118

RECICLAREA FERICIRII................................................................. 149

Această carte nu ar fi fost posibilă fără comunitatea fantastică de

Săptămâna trecută am ieșit într-o după-amiază la o plim­

mult pentru Cee era să se simtă fericită în fiecare zi. în

și asupra lumii înconjurătoare, facând-o mai bună. Cu timpul,

Fericirea este sensul și scopul vieții, ținta

CUM SĂ FOLOSEȘTI ACEASTĂ CARTE

Această carte nu e un manual de parenting. Nu te va învăța

susține cercetarea științifică ideea respectivă. Apoi urmează

Ideea acestei cărți mi-a venit înainte de nașterea primului

teren. în frunte cu Martin Seligman, există acum sute de

vieții lor: să le prefacă într-o mulțumire profundă și în sen­

Sunt adesea întrebată de ce mă concentrez atât de mult pe

Nu o viață plină de lucruri materiale sau de scopuri hedo­

Oamenii sunt ființe sociale. Ne-am dezvoltat în sensul apar­

completă dacă nu am recunoaște asta. Cu toate acestea,

O SCURTĂ, DAR IMPORTANTĂ OBSERVAȚIE

S-au făcut numeroase studii despre modul în care copiii

fiecare zi. Dacă acest lucru duce la mai multă fericire și la

Drumul cel mai scurt dintre doi oameni

S-ar putea să nu cunoaștem toate lucrurile bune pe care le

Zâmbetele bebelușilor sunt una dintre primele recompense

reciproc și când încep copiii să înțeleagă ce înseamnă un

de secundă până când acesta răspunde imaginii oamenilor

Recent, s-a născut ideea că e posibil să existe anumiți

Dar nu toate zâmbetele denotă fericire. Unii oameni zâm­

Sunt o persoană zâmbitoare. Sau poate că ar trebui să mă

de ce zâmbesc, iar apoi să văd cum i-aș putea încuraja pe

Poți face pe cineva să zâmbească

răsară de peste tot fețe zâmbitoare și... copii deosebit de poli-

De obicei citesc în clasă câte o poezie pe zi. Se întâmplă în

Mary este profesoară de actorie și ține lecții și la clasa mea.

în care deschide gura e caraghioasă foc, iar copiii o adoră.

Le repet copiilor că nu e un concurs și nu e obligatoriu, ci e

începe-ți ziua cu un zâmbet

La vârsta de aproximativ șase luni, bebelușul meu dormea

Plecând de la studiile care sugerează că dacă ne uităm la

de poze. E nevoie de ceva efort ca să găsești îndeajuns de

Ritualul gândurilor fericite

Pe măsură ce devin din ce în ce mai conștientă de momen­

înghețată la cornet, când îmi prind centura de siguranță,

Cum să ai un telefon vesel: alege o poză a unei persoane

mezinul nostru, astfel încât de fiecare dată când sună el îmi

Nu sta cu gândul la cele ce nu există de parcă

Oare ce apare mai întâi, recunoștința sau fericirea? Logic,

influențeze în bine stabilitatea emoțională. De asemenea, se

Așadar, cercetările sprijină ideea că exersarea recunoș­

într-un alt studiu, tinerilor li s-a cerut fie să scrie despre

Recunoștința are marele avantaj că e obiceiul cel mai ușor

Și totuși, când le prezint ideea elevilor de 7 ani, în clasă

transpunerea în practică a celor mai noi cercetări din domeniul edu

Săptămâna trecută am ieșit într-o după-amiază la o plim

vieții lor: să le prefacă într-o mulțumire profundă și în sen

Nu o viață plină de lucruri materiale sau de scopuri hedo

Oamenii sunt ființe sociale. Ne-am dezvoltat în sensul apar

Dar nu toate zâmbetele denotă fericire. Unii oameni zâm

Pe măsură ce devin din ce în ce mai conștientă de momen

Așadar, cercetările sprijină ideea că exersarea recunoș

Primul pas era să găsesc o metodă de a ține evidența dove

și, în plus, copiii pot oricând să-l studieze și să citească noti

că sunteți învățătoarea mea“, cu toate că urma „fiindcă sun

După vacanța de Crăciun și la începutul noului an, ne-am ho

în timp ce mă gândeam la alte modalități de a face loc recu

Și chiar suntem norocoși - nu pot să-i uit pe copiii din Etio

uneori se distrează grozav. E un mod ideal de a încheia săp

Se discută deseori despre adevărata natură a fericirii, iar pă

Am citit adesea despre școli care permit sau chiar încura

de bine: fericirea, satisfacția vieții, stima de sine, sentimen

Chiar acolo, la noi la școală, se ivește o ocazie nemaipome

încercând să transfer acasă câteva lecții pe care le-am în