MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

I P CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ECONOMIE ȘI FINANȚE

Discurs
La Limba și Literatura Română
Subiectul:

“Eminescu trebuie cunoscut întocamai cum este: ca

un mare și inconfundabil poet al omenirii”

A elaborat eleva din grupa CON 1702 G:

BULAI Malvina
A verificat:
ROTARU Valentina

Chișinău 2019
 „Un om poate avea nimic având totul şi totul având nimic“
Dragi colegi, stimată profesoară, cu permisiunea dumneavoastră astăzi vreau să vă vorbesc despre
o personalitate din literatura noastră care în operele sale a oglindit în cea mai clară și completă manieră
specificul spiritualității românești dar și a redat o profunzime deosebită sentimentului cel mai afectiv al
omenirii, și anume iubirii.
Desigur, cine-i acesta dacă nu vestitul și marele Luceafăr, Mihai Eminescu?! El a fost o
personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate
intelectuală, cultură de nivel european și farmecul limbajului. Eminescu trăia prin scris, creația îi era
viața. Titu Maiorescu afirma despre el “omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind… poet în
toată puterea cuvântului”.
Mihai Eminescu își construiește universul său poetic în jurul câtorva teme și motive esențiale,
precum: timpul, cosmicul, istoria. Dragostea și natura sunt teme romantice permanente în creația poetului.
Ele sunt de o mare importanță pentru statutul dualist al poetului (național și universal) deoarece îmbină cu
succes lirica binecunoscută a dragostei, cu cea a naturii. Natura este umană, personificată, ocrotitoare,
caldă, intimă sau tristă, rece, în deplină concordanță cu stările sufletești ale eului liric. Natura este bogat
colorată, participând activ la evocarea dragostei: flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, flori albastre,
romanițe, ceea ce dă o notă luminoasă în care olfactivul, vizualul dau mister dragostei. Natura se întunecă
și ea, marea devenind leagănul somnului și al morții, codrul - împărat slăvit.
În creațiile sale Eminescu a descris femeia drept o divinitate, ea a devenit idealul creațiunii, a
frumuseții și a perfecțiunii chipului omenesc. Poetul putea dedica ore în șir și zile întregi pentru a scrie o
declarație, un imn, care să descrie finețea, să accentueze tandrețea și să superiorizeze existența firii
feminine.
O componentă clasică a operei sale, a fost determinată prin: prețuirea artei antice, promovarea
idealurilor de bine, frumos, adevăr, aspirația spre perfecțiune și echilibru, stilul armonios, clar, ironia
detașată. Eminescu susținea ideea că numai arta asigură nemurirea omului:

…Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului… (Numai poetul…)

Tema cosmicului este abordată cu scopul de a reflecta valoarea relației dintre om și univers.
Această relație într-o împletire armonică cu condiția omului de geniu, care-și caută echilibrul moral în
resemnare și detașare, sub un aspect meditativ sunt ilustrate în poemul „Luceafarul”, „Cugetările
sărmanului Dionis” și „Glossă”. În aceste lucrări întâlnim și supratema timpului, tema naturii și a
dragostei. Prin Glossă, Eminescu se înscrie în clasicitate: prețuirea artei antice, perfecțiune, claritatea
stilului. Imposibilitatea unei integrari într-o lume mediocră il face pe poet sa rosteasca sarcastic versurile:
“Privitor ca la teatru. Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul și pe patru / Totuși tu ghici-vei chipu-i,/ Și de
plânge, de se ceartă, / Tu în colț petreci în tine / Și-ntelegi din a lor artă / Ce e rău și ce e bine”.
În concluzie pot afirma că Eminescu, expunându-și viziunea organică asupra umanității și a
universului cosmic, rămâne pe veci un mare și inconfundabil poet al omenirii, precum afirma Edgar Papu,
pe care recitindu-l ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasa, astfel susținea Mircea Eliade.