ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE

ALBINE ÎN PERIOADA DE ROIRE

 ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN PERIOADA DE
VALORIFICARE A CULESULUI

 Specific pentru această perioadă este faptul că, în condiţiile favorabile de

secreţie a nectarului, albinele recoltează cantităţi mari de nectar ce depăşesc
necesarul lor, rămânând cantităţi de miere ce pot fi destinate consumului.
 În ţara noastră, principalele culesuri sunt furnizate de salcâm, în lunile mai şi
iunie, cu o durată de 8-20 zile, de tei, în lunile iunie şi iulie, timp de 15-20 de
zile, de floarea-soarelui, timp de 15-30 zile, în iunie şi iulie, de flora fâneţelor,
în iunie şi iulie, timp de 30 de zile, de vegetaţia de baltă din zona inundabilă a
Dunării, în lunile august şi septembrie, timp de 20-40 de zile şi de alte plante
agricole.
 Începutul culesului de producţie este indicat de intensificarea şi prelungirea
zborului în timpul zilei, de zumzetul specific produs de albinele care
ventilează stupul seara, de mirosul plăcut de miere şi ceară de la urdiniş şi de
albirea fagurilor în partea superioară, datorită alungirii celulelor cu ceară nou
produsă. Familia de pe cântarul de control realizează sporuri zilnice de 0,5-
1,0 kg miere.
 Pentru valorificarea culesului, la stupii orizontali se
completează spaţiul liber cu faguri goi necesari depozitării
mierii, la cei verticali se ataşează magazii sau corpuri
suplimentare pentru recoltă, iar pentru a favoriza zborul şi
evaporarea apei din nectar pe toată durata culesului urdinişul
se deschide în întregime.
 Pentru a nu deranja albinele în timpul culesului, pe cât posibil,
familiile nu se vor cerceta în timpul zilei, eventualele intervenţii
putând fi efectuate seara după încetarea zborului.
 Pentru valorificarea superioară a culesurilor şi în special a celor
de vară, se practică metoda familiilor ajutătoare permanente.
 Metoda constă în formarea în anul I a unui roi cu 2-3 rame
cu puiet, două rame cu rezerve de hrană şi o matcă sau
botcă căpăcită, care va devenii familia ajutătoare, ce se
întreţine şi iernează independent.
 Tot independentă se întreţine şi în anul următor până la
începutul culesului de vară (fâneaţă sau tei), când se unifică
cu familia din care a provenit, rezultând astfel o familie
foarte puternică care realizează producţii mari de miere.
 Din familia ajutătoare se menţine un nucleu, format dintr-o
ramă cu puiet, două rame cu rezerve de hrană şi matca,
nucleu care până în toamnă devine din nou familie
ajutătoare, capabile să ierneze independent.
 STUPĂRITUL PASTORAL

 Una din principalele căi pentru realizarea unor producţii mari de la albine,
constă în valorificarea mai multor culesuri pe durata unui sezon. Pentru a se
valorifica mai multe culesuri, familiile de albine se transportă la o oarecare
distanţă de la vatra stupinei, adeseori la zeci şi sute de kilometri depărtare.
 Apicultura pastorală mai trebuie practicată pe scară largă în vederea
polenizării culturilor de plante entomofile ca: rapiţa, floarea-soarelui,
sparceta, trifoi, hrişcă, bumbac, plante medicinale, precum şi a pomilor şi
arbuştilor fructiferi.
 În funcţie de resursele melifere, stupăritul pastoral poate începe primăvara
devreme şi se poate încheia toamna târziu. Astfel, în lunile martie şi aprilie,
familiile de albine pot fi deplasate la masivele de arţar, paltin, salcie albă şi
căprească, pomi fructiferi şi la flora erbacee timpurie, unde, pe lângă
dezvoltarea foarte bună a familiilor în vederea culesului principal, destul de
frecvent se obţin şi producţii de 4-5 kg miere marfă.
 La începutul lunii mai, familiile se pot deplasa la culturile de
rapiţă, coriandru, apoi la masivele de salcâm. De la acesta
din urmă se pot valorifica 2-3 culesuri, pe măsura înfloririi
lui, începând cu masivele din şes, apoi cele din zona colinară
şi de dealuri şi terminând cu cele din zona submontană.
 După valorificarea salcâmului, stupii se pot deplasa la
masivele de tei şi apoi la cele de floarea-soarelui, cultură ce
oferă una din cele mai sigure, abundente şi de durată
culesuri. Relativ în aceeaşi perioadă în zonele de dealuri şi
cele montane, oferă cules zmeurul, sburătoarea şi fâneţele,
iar toamna se poate face deplasarea stupilor în zona
inundabilă a Dunării şi în Delta Dunării.
 Deplasarea stupilor la pastoral se va face de asemenea
manieră încât cheltuielile de transport să nu fie foarte mari,
iar producţia de miere marfă ce se poate realiza la aceste
masive să fie rentabilă.
 Pentru reuşita acestei acţiuni, sunt necesare o serie de
lucrări premergătoare cum ar fi: identificarea resurselor
melifere, obţinerea repartiţiei pentru zona respectivă,
culegerea de informaţii asupra bolilor din zonă, obţinerea
certificatului sanitar-veterinar, stabilirea itinerarului şi a
drumurilor de acces, alegerea şi fixarea vetrelor, stabilirea
mijloacelor de transport şi a datei probabile a înfloririi
plantelor melifere din zona respectivă.
 Pentru a obţine producţii ridicate de miere se vor evita în mod obligatoriu
supraaglomerările de stupi, practică destul de frecventă mai ales la unele
masive de renume unde se supraaglomerează familiile de albine şi se obţin
producţii mici, neglijându-se sursele melifere mai mici, dar capabile să
asigure producţii mult mai mari.
 Astfel, se recomandă următoarele încărcături pe hectar în funcţie de floră:
 la salcâm: 14-18 familii;
 la tei: 6-10 familii;
 la floarea-soarelui: 1-2 familii:
 la leguminoase perene: 4-6 familii;
 la plante medicinale şi aromatice: 3-4 familii;
 la zmeuriş: 3-5 familii
 pomi fructiferi: 2-3 familii.
 Înainte de a pleca la pastoral cu 1-2 săptămâni, apicultorul va face o recunoaştere
amănunţită a regiunii unde urmează să se transporte familiile, pentru a stabili definitiv
vatra, drumurile de acces, data deschiderii florilor şi ultimele evaluări asupra capacităţii
nectarifere a florei.
 Pentru aşezarea vetrei stupinei se recomandă o poieniţă din marginea masivului melifer, o
răritură de pădure şi chiar sub arbori, cum este cazul în pădurile de salcâm, tei etc. Dacă nu
este posibil acest lucru, este bine să se găsească o modalitate de a umbri într-o oarecare
măsură stupii, pentru a nu fi expuşi direct arşiţei.
 Pe lângă intervalul destinat cercetării familiilor de albine şi a celui de valorificare a
culesului, apicultorul mai are nevoie şi de o cabană apicolă, ca spaţiu de lucru şi odihnă.
 Cu câteva zile înainte de plecare se îndepărtează din stupi fagurii
artificiali şi cei nou clădiţi, spaţiul liber se completează la stupii
orizontali cu rame goale, iar la stupii verticali se ataşează magazii sau
corpuri pentru depozitarea mierii.
 Ramele de magazie care nu au distanţatoare se fixează cu blocuri de
lemn de 100/15/10 mm, prevăzute în partea superioară cu o placă din
tablă sau cu un cui, care împiedică căderea acestora între rame. În
lipsa blocurilor, fixarea se poate face cu cuie de 40 mm, ce se bat în
pereţii din faţă şi din spate, în dreptul treimii superioare a ramelor,
care se adună în una din părţile laterale ale magaziei, după o
prealabilă îndepărtare a albinelor de pe ele, procedeu mai puţin
indicat, deoarece degradează stupii.
 Nu se admite transportarea stupilor cu faguri având miere
necăpăcită, deoarece albinele, consumând o cantitate mai mare din
aceasta, vor creşte temperatura din interiorul stupilor, având drept
consecinţă înmuierea şi ruperea fagurilor sau chiar sufocarea
albinelor.
 Stupii defecţi se repară, pentru a se evita ieşirea albinelor prin diferite
crăpături. Neastuparea acestora duce nu numai la pierderea unui
mare număr de albine pe timpul transportului, ci contribuie şi la
menţinerea unei stări de agitaţie în interiorul familiilor, stare tot atât
de dăunătoare. Crăpăturile stupilor prin care aparent nu pot ieşi
albinele, se recomandă a fi chituite.
 Pentru asigurarea aerisirii, podişoarele şi blocurile de la orificiile de
ventilaţie ale căpăcelelor se înlătură, iar la stupul multietajat, pe
corpul superior, se aşează rama de ventilaţie.
 În cazul în care în stupii orizontali se transportă şi familii ajutătoare,
deasupra cuiburilor acestora se aşează o ramă cu plasă de sârmă, ce
asigură aerisirea şi împiedică unificarea celor două familii. Este
contraindicată aplicarea la urdiniş a plasei de sârmă, deoarece
albinele, încercând să iasă, blochează urdinişul şi mor asfixiate.
 Tot pentru a evita creşterea temperaturii în interiorul stupului, la
împerecherea lor se lasă un spaţiu de refugiu direct proporţional cu
mărimea familiei şi cu durata transportului, cu temperatura medie a
aerului pe timpul când se execută transportul şi invers proporţională
cu mărimea orificiilor de ventilaţie. Astfel, la un stup orizontal în care
familia ocupă 10-12 rame, se consideră suficient spaţiu rămas gol,
adică spaţiul ocupat de 8-10 rame complet goale, la stupii verticali cu
magazie, un magazin gol, iar la cel multietajat, corpul de deasupra.
 Părţile mobile ale stupilor se fixează cu dispozitive speciale, vergele
sau lanţuri prinse în piuliţe tip fluture sau cu alte sisteme.
 La stupii care nu dispun de accesorii de fixare se leagă soclul de
părţile laterale ale corpului cu sârmă de 3 mm, prin intermediul a câte
două şuruburi. Celelalte părţi ale stupului se fixează prin sârme duble,
ce se leagă de copac şi de un cui bătut oblic în scobiturile ce servesc
ca mânere la manipularea stupilor, după care sârmele se ancorează
prin răsucire cu un cui.
 Când zborul albinelor a încetat, urdinişurile se închid, iar dacă albinele
nu s-au retras de pe scândura de zbor le obligăm să intre în stup
folosind fumul cu atenţie, pentru ca acesta să nu pătrundă în interior
sau, la nevoie, stropindu-le cu apă. După ce am efectuat o ultimă
verificare a modului de închidere, stupul se prinde de mânere şi se
transportă la vehicul.
 Pentru a se evita ruperea fagurilor pe timpul transportului, stupii se
aşează diferit, în funcţie de felul vehiculului şi de starea drumului.
 În vagoane, precum şi în camioanele care se deplasează pe drumuri
bune, ţinând cont de frecvenţa tamponărilor, respectiv a frânărilor,
stupii se aşează cu ramele paralel cu sensul de înaintare, iar în
camioanele şi căruţele ce parcurg trasee accidentate, aceştia se
aşează cu ramele perpendicular pe direcţia de mers.
 La încărcarea stupilor, urdinişurile se orientează spre înapoi, pentru a
se observa eventualele „evadări” ale albinelor. În vehiculele de
capacitate mare, stupii se aşează suprapuşi, cu condiţia ca încărcătura
să fie echilibrată.
 Pentru a nu se mişca în timpul transportului stupii se leagă transversal
şi longitudinal cu frânghii, realizându-se astfel o legare sub formă de
plasă, care nu va ceda indiferent de distanţă sau gradul de
accidentare a drumului.
 Transportul se efectuează atent, de preferinţă noaptea, evitându-se
manevrele bruşte, terenurile accidentate, iar curbele se parcurg cu
viteze reduse.
 Apicultorii care însoţesc transportul de stupi, trebuie să aibă la
îndemână unul sau două afumătoare, măşti, cuie, ciocane, cleşte şi în
mod special un vas cu pământ moale şi frământat pentru astuparea
locurilor pe unde eventual ar putea ieşi albinele, ori o bucată de chit
de geam sau plastelină.
 Ajunşi la destinaţie se instalează adăpătorul, stupii se descarcă, se
aşează pe vatră, se deschid după o jumătate de oră urdinişurile, iar
seara după liniştirea albinelor, se aşează podişoarele, iar în zilele
următoare se execută „despachetarea” şi organizarea cuiburilor. În
primele zile după transport, albinele sunt iritate, motiv pentru care
apicultorul trebuie să fie foarte atent pentru a evita accidentele cu
animalele ce pasc în apropierea stupinei.
 După încetarea culesului, mierea se extrage, lăsând însă în fiecare
familie cel puţin 5 kg rezervă de hrană pentru continuarea dezvoltării.
 La înapoierea de la pastoral, pregătirile pentru transport sunt similare
cu cele descrise anterior, cu specificarea doar a faptului că fagurii cu
miere şi, în special, cei noi din care s-a extras mierea din diferite
motive se pot transporta în familiile respective, neexistând pericolul
ruperii lor, deoarece s-au întărit în suficientă măsură ca să reziste
transportului.
 RECOLTAREA MIERII

 Fagurii cu miere se recoltează în momentul când treimea superioară a

acestora începe să fie căpăcită. Operaţiunea de recoltare a fagurilor
cu miere se execută o dată sau de mai multe ori în decursul unui
cules.
 Este important ca ultima recoltare să se execute cu 1-2 zile înainte de
sfârşitul culesului, în cazul celui de scurtă durată şi cu 5-6 zile înainte
de sfârşitul culesului, în cazul celui de lungă durată, dar de mică
intensitate (fâneaţă, floarea soarelui), prevenind în acest fel furtul.
Sfârşitul culesului se stabileşte după: terminarea înfloririi plantelor
melifere furnizoare de nectar, după scăderea activităţii albinelor care
devin irascibile şi se pretează la furt, precum şi după indicaţiile
cântarului de control.
 Inventarul necesar pentru această operaţiune este format din perna
fenicată, cuţitul de descăpăcit, extractorul, sita pentru miere şi
bidoanele de păstrare.
 Înlăturarea albinelor de pe faguri se face cu ajutorul periei
apicole sau cu perna fenicată. Perna fenicată este aplicabilă
stupilor verticali şi îndepărtează albinele datorită acidului fenic
5%, cu care se îmbibă.
 Pentru a preveni furtul, fagurii se recoltează cu atenţie,
evitându-se stropirea stupilor cu miere, după care aceştia se
introduc în lăzi de transport şi se duc la locul de extracţie.
 Înainte de a se introduce în extractor, fagurii se descăpăcesc
deasupra unei tăvi cu ajutorul unui cuţit descăpăcitor, încălzit în
prealabil în apă fierbinte sau cu ajutorul furculiţei de
descăpăcit. Fagurii se introduc apoi prin extractor, acesta fiind
fixat pe un postament mai ridicat pentru a permite aşezarea
sub robinet a unui vas de colectare a mierii.
 Extractorul se aşează în poziţie perfect verticală, iar lagărele se
ung cu vaselină sau cu miere.
 În extractoarele radiale, ramele se aşează cu spetezele superioare
spre exterior, iar în cele tangenţiale cu speteaza portfagurelui în
direcţie inversă sensului de mişcare. Acest mod de aşezare este impus
de orientarea inferosuperioară a celulelor din faguri.
 La introducerea fagurilor în extractor se va ţine seama şi de
cantitatea de miere pe care aceştia o conţin pentru a se asigura o
repartizare uniformă, prevenind astfel descentrarea rotorului în
timpul mişcării.
 La început, învârtirea manivelei extractorului se va face încet şi
uniform, viteza mărindu-se progresiv. În medie se consideră că sunt
necesare 240 turaţii pe minut, ceea ce corespunde cu 70-80 rotiri ale
manivelei.
 Pentru a preveni ruperea fagurilor, mierea de pe prima faţă nu se
extrage complet, ci numai aproximativ jumătate, după care, fagurii se
întorc pe cealaltă parte, iar după îndepărtarea completă a mierii se
introduc în poziţia iniţială pentru extragerea mierii în întregime.
 Fagurii din care s-a extras mierea se reintroduc în stupi pentru a
servi la depozitarea nectarului, în cazul în care culesul continuă
sau pentru a fi curăţaţi şi reparaţi de către albine, când culesul
încetează, situaţie în care, după cca. 24 ore, ei se scot şi se
păstrează. Pentru ca mierea obţinută să fie lipsită de corpi
străini, la robinetul extractorului se ataşează o sită de strecurat.
 Vasele pentru păstrarea mierii pot fi metalice sau de lemn. Cele
metalice vor fi nichelate, smălţuite, iar cele de lemn se vor
parafina în mod obligatoriu pentru a preîntâmpina scurgerile de
miere, mirosul de lemn şi absorbţia apei.
 Este contraindicată păstrarea mierii în vase de zinc, plumb,
aramă sau aliajele acestora. După terminarea extracţiei, utilajul
folosit se spală cu apă caldă, se şterge şi se usucă.
 MARCAREA MĂTCILOR

 Marcarea mătcilor se face prin diverse metode dintre care amintim:

aplicarea pe partea dorsală a toracelui a unor rondele de plastic,
staniol sau lac duco diluat.
 Matca se imobilizează între două degete ale mâinii stângi, iar cu cea
dreaptă se aplică lacul sau soluţia de lipit, după care se aşează
rondela. Eliberarea mătcii se face după uscarea adezivului sau a
lacului folosit, timp în care ea se linişteşte şi mirosul iritant dispare. În
cazul în care matca se eliberează imediat după marcare, ea aleargă pe
faguri, albinele nu o recunosc şi datorită mirosului de lac sau adeziv
acestea o atacă.
 Pentru cunoaşterea vârstei s-a stabilit un sistem internaţional, format
din cinci culori (alb, galben, roşu, verde şi albastru), care se folosesc
anual, succesiv, respectând ordinea enunţată.
 După aplicarea culorii albastre se reîncepe ciclul cu culoarea albă.
 Sistemul internaţional de marcare constă în folosirea a cinci culori în funcţie
de ultima cifră a anului calendaristic astfel:
 0 şi 5 – albastru
 1 şi 6 – alb;
 2 şi 7 – galben;
 3 şi 8 – roşu;
 4 şi 9 – verde.
 Operaţiunea de marcare se face înainte de introducerea mătcilor în nuclee de
împerechere, iar în cazul în care în aceste nuclee se introduc botci, marcarea
se face după împerechere, odată cu recoltarea, înainte de a fi introduse în
coliviile de transport Benton.
 Mătcile împerecheate destinate expedierii se recoltează în colivii de
tip Benton.
 După introducerea mătcii în colivie se mai introduc 10-12 albine
provenite dintr-o familie organizată sau cu albine din familia starter.
 Pe timpul transportului se asigură hrana, alcătuită dintr-un amestec
de pastă de zahăr şi miere, acoperită cu o foiţă de celofan sau
polietilenă, care este introdusă în ultimul compartiment al coliviei.

https://youtu.be/IqJt1XinXWY
 ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE TOAMNA

 Familiile puternice au la sfârşitul toamnei o populaţie cuprinsă între

1,5 şi 2 kg albine, familii capabile sa valorifice culesului timpuriu de
salcâm in primăvara urmatoare (cu 3-4 kg albine culegătoare). În
acest scop, se iau următoarele măsuri tehnologice: selecţionarea
unor biotipuri valoroase, folosirea de mătci tinere, întreţinerea
familiilor de albine cu mătci suplimentare, asigurarea hranei necesare
şi realizarea unui regim termic optim.
 1. Selecţia unor biotipuri valoroase
 Selecţia unor biotipuri valoroase reprezintă unul dintre mijloacele de
bază care asigură obţinerea unor familii cu o populaţie numeroasă.
Folosirea unui material biologic selecţionat permite obţinerea unei
dezvoltări superioare cu până la 20% faţă de materialul neselecţionat
şi, implicit, a unei producţii de miere mai mare cu peste 35%.
 2. Folosirea mătcilor tinere
 Folosirea mătcilor tinere constituie o altă modalitate importantă de
intensificare a creşterii puietului în sezonul de toamnă, întrucât acestea au un
proces de ovulaţie superior mătcilor vârstnice. În acest scop, toate mătcile se
schimbă anual (mai puţin plus variantele). Schimbarea se face cu mătci
împerecheate crescute special pentru a începe ouatul către sfârşitul lunii
iulie, începutul lui august.
 Momentul recomandat pentru introducerea mătcilor este atunci când
albinele sunt în plin cules, pe un timp liniştit şi de preferat la lăsarea serii.
Înainte de a trece la introducerea unei noi mătci, trebuie să verificăm dacă
familia respectivă nu are o matcă tânără sau botci căpăcite, deoarece, în
acest caz, matca introdusă va fi omorâtă.
 Prezenţa puietului şi a ouălor mai mici de trei zile, din care albinele şi-ar
putea clădi botci, va îngreuna mult primirea unei mătci, pe când într-o familie
lipsită total de ouă, matca va fi primită mult mai uşor.
 În cazul introducerii directe a mătcilor, pentru o mai bună acceptare, matca
tânără înainte de a fi aşezată pe fagure se năclăieşte cu miere. Albinele
înconjoară imediat matca introdusă, o curăţă de miere şi o protejează.
 Dintre metodele directe de introducere a unei mătci în stup, mai
amintim:
- perierea tuturor albinelor de pe faguri, seara, pe fundul stupului,
pulverizarea lor cu sirop de zahăr şi introducerea mătcii în grupul
acestor albine, după ce în prealabil a fost şi ea stropită cu acelaşi
sirop;
- perierea în faţa urdinişului a albinelor de pe 2-3 rame, stropirea lor cu
sirop de zahăr, aşezarea mătcii ude între acestea, ea intrând în stup
odată cu albinele scuturate;
- se scot din familia orfană toate ramele cu puiet şi se introduc în altă
familie până a doua zi; se iau 2-3 rame cu puiet, albine tinere şi matca
nouă şi se introduc în mijlocul cuibului familiei orfane; etc.
- pentru a îndepărta mirosul mătcii înainte de a fi dată familiei, se
introduce aceasta într-o cutie de chibrituri umplută cu apă călduţă,
dacă e rece afară, sau rece dacă timpul e cald, şi timp de 20 secunde,
se clatină încetişor apoi se goleşte apa, se introduce cutia între doi
faguri şi se eliberează matca.
 Mătcile tinere se pot introducere şi în colivii, acestea fixându-se prin apăsare
pe un fagure cu miere şi puiet din mijlocul cuibului familiilor, la 2-3 ore după
orfanizare. Orificiul coliviei în care a fost introdusă matca se acoperă cu un
făguraş artificial, care se perforează cu ajutorul unui ac.
 În scurt timp, albinele rod fagurele, eliberează matca, iar după 2-3 zile se
controlează familia, se scoate colivia şi se urmăreşte dacă matca a fost
primită şi a început ouatul.
 În lipsa coliviilor se pot folosi căpăcele de sită ce se fixează, după
introducerea mătcii sub ele, pe un fagure din centrul cuibului unde se lasă 48
de ore. Dacă după acest interval, albinele hrănesc matca, căpăcelul de sită se
ridică şi matca este eliberată.
 Înlocuirea mătcilor bătrâne cu botci căpăcite sau chiar cu mătci
neîmperecheate nu se recomandă, deoarece familia va rămâne fără puiet
timp de 5-10 zile sau mai mult, iar unele familii pot rămâne fără mătci prin
pierderea lor la zborul de împerechere.
3. Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare

 Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare reprezintă

mijlocul cel mai sigur de sporire a populaţiei familiilor de albine din
sezonul de toamnă. În acest sens, există două metode de creştere şi
întreţinere a albinelor: metoda familiilor ajutătoare vremelnice şi
metoda familiilor temporare.
 3.1. Metoda familiilor ajutătoare vremelnice asigură mărirea
populaţiei în sezonul de toamnă, o bună iernare sub aspect fiziologic,
valorificarea eficientă a culesului timpuriu de salcâm şi prevenirea
apariţiei instinctului de roire.
 Familia ajutătoare se formează după valorificarea culesului de
salcâm, sub forma unui roi pe două-trei rame cu puiet căpăcit, două
rame cu miere şi polen, un fagure cu celule de lucrătoare în care se
introduc aproximativ 100 ml apă şi o matcă protejată în colivie.
Familia ajutătoare se organizează în partea laterală a stupului
orizontal, într-un corp superior la stupul multietajat sau într-un corp
aparte în cazul stupului vertical cu magazine.
 În timpul sezonului activ, familia ajutătoare se întreţine independent,
până aproximativ la mijlocul lunii septembrie, când se unifică cu
familia de bază (din care a provenit), rezultând astfel familii
puternice, cu o populaţie de 1,8-2,5 kg albine (1,0-1,5 kg familia de
bază + 0,8-1,9 kg familia ajutătoare).
 Matca vârstnică se iernează în afara ghemului. Acest spor de albine
întrece cu mult sporul obţinut în urma aplicării hrănirilor stimulente.
 3.2. Metoda familiilor temporare, în primul an, este identică cu
cea a familiilor ajutătoare vremelnice. În anul al doilea, primăvara
timpuriu (martie), familia de bază se lasă cu o populaţie de 1,5 kg
(şase rame), iar cu surplusul de albine (0,3-1,0 kg) se formează un
roi care va constitui familia temporară.
 Aceasta se întreţine independent, până toamna, când se unifică
cu familia de bază, rezultând familii cu o populaţie cuprinsă între
2,5 şi 3,0 kg de albine, ce iernează cu un consum specific scăzut
de hrană, fapt ce permite ca o parte din rezervele de miere care
ar fi servit pentru iernarea familiei temporare, în cazul în care
aceasta nu s-ar fi unit cu familia de bază, să poată fi extrasă şi
valorificată.
 În primăvara anului al treilea, familia temporară care se va forma
va avea o populaţie echivalentă cu a unei familii normale (1,0-1,5
kg albine) şi va valorifica culesurile ca unitate de producţie de sine
stătătoare.
 Începând cu acest an, metoda asigură maximum de randament,
întrucât toamna, în urma unificării familiei temporare cu cea de
bază, rezultă familii puternice, cu o populaţie cuprinsă între 3,0 şi
3,5 kg albine, care iernează cu un consum redus.
 În asemenea familii, un kilogram de albine consumă zilnic, în
medie, 25g miere, în timp ce aceeaşi cantitate de albine din
familiile neunificate (1,0-1,5 kg albine) au un consum dublu,
respectiv 50 g miere, astfel că rezervele destinate pentru iernarea
familiei temporare rămân disponibile pentru valorificare.
4. Asigurarea hranei

 La sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se asigură prin

practicarea stupăritului pastoral pentru valorificarea plantelor cu
înflorire târzie, sau prin aplicarea alimentaţiei suplimentare.
 4.1. Practicarea stupăritului pastoral pentru valorificarea
plantelor cu înflorire târzie constituie mijlocul cel mai economic
şi eficient sub aspect biologic pentru obţinerea de familii cu o
populaţie numeroasă.
 Culesurile târzii sunt furnizate prin valorificarea otavei fâneţelor,
semincerilor de trifoi roşu şi de sulfină, conveierilor furajero-
melifere de facelia, rapiţa, floarea soarelui ş.a., semănate în
mirişte sau în amestecuri cu borceaguri de toamnă.
 4.2. Aplicarea alimentaţiei stimulente reprezintă o
metodă mai puţin economică şi cu o eficacitate biologică
mai mică, fiind aplicată numai în situaţia în care nu există în
apropierea stupinei (50-100 km) baze melifere care înfloresc
târziu şi nici posibilităţi de organizare a amestecurilor
furajero-melifere.
 În urma cercetărilor întreprinse la noi în ţară de către Foti şi
colaboratorii, s-a stabilit că cea mai eficientă metodă de
alimentaţie stimulentă în sezonul de toamnă constă în
administrarea săptămânală a unei doze de 800-1000 ml
sirop 1: 1 pe familie, metodă ce asigură sporirea cantităţii
de puiet cu 19,5%.
 Necesarul de miere pentru iernarea unei familii de albine se stabileşte
cunoscând că albinelor de pe o ramă STAS le este necesară cantitatea de
1,5-2,0 kg miere (practic, jumătatea superioară a ramei să aibă miere
căpăcită).
 Stabilirea cantităţii de miere din rame se face cunoscând că 1 dm2 de
fagure cu miere căpăcită pe ambele feţe conţine 350 g (o ramă STAS
plină cu miere căpăcită pe ambele părţi are 3,600 kg miere, iar o rampă
tip multietajat 2,3 kg).
 Fiecare fagure acoperit de albine trebuie să aibă „coroană” de miere de
minim 10 cm lăţime în cazul stupilor orizontali şi verticali cu magazine şi
minimum 7 cm în cazul stupilor multietajaţi.
 Pe lângă hrana glucidică, albinelor trebuie să li se asigure şi necesarul
proteic, reprezentat prin una sau două rame cu păstură.
 În cazul în care necesarul de hrană nu este asigurat, acesta se
completează prin redistribuirea rezervelor excedentare între
familii sau cu sirop de zahăr (2:1).
 Administrarea siropului de zahăr se face în a treia decadă a lunii
august, pentru ca invertirea zaharozei să fie făcută de către
albinele ce mor în toamnă şi a nu uza prin acest proces pe cele
tinere care vor ierna.
 Pentru completarea rezervelor de hrană în perioada amintită,
administrarea siropului se face în cantităţi mari, de cca. 4 litri.
 La calcularea necesarului de sirop se va avea în vedere faptul că
din două kilograme de zahăr şi un litru de apă rezultă 2,1 litri
sirop, iar dintr-un kilogram de zahăr şi un litru de apă rezultă 1,6
litri sirop, din care, prin invertire, se pierd aproximativ 25%.
 Siropul de zahăr se poate face cu ceaiuri din plante medicinale:
mentă, sunătoare, muşeţel, urzică, coada calului, cimbrişor etc.
 Ceaiurile se fac fie dintr-o singură plantă, fie se amestecă două sau
mai multe şi se pun 2,5-3 g la un litru de apă. Când apa clocoteşte se
adaugă cantitatea de plante şi se acoperă imediat vasul, lăsându-l să
se răcească. Extractul obţinut se strecoară printr-o sită sau tifon şi se
foloseşte la prepararea siropului.
 Pentru a uşura munca albinelor care vor prelucra siropul, se poate
face o invertire artificială a acestuia, scutind astfel eforturile glandelor
hipofaringiene în secreţia enzimei invertază, necesară transformării
zaharozei în glucoză şi fructoză. Invertirea se face prin adăugarea la
un litru de sirop a unui gram de acid citric (sare de lămâie).
 În cazul hrănirilor cu sirop de miere, acesta se prepară din trei părţi
miere diluată cu o parte de apă fierbinte. În cazul mierii zaharisite, la
două părţi miere se adaugă o parte apă.
 Administrarea siropului se face în hrănitoare sau direct în faguri. În
acest scop se aleg fagurii goi, mai vechi (aceştia fiind mai rezistenţi) şi
se aşează în poziţie orizontală deasupra unei tăvi. Cu ajutorul unui
pahar, siropul cald (35-360 C) se toarnă în rame de la o distanţă de 20
cm pentru ca aceasta să cadă cu presiune şi să umple complet celulele
fagurilor.
 După ce o faţă a fagurelui a fost umplută se întoarce pe cealaltă şi se
procedează la fel, fără a ne fi teamă că siropul va curge. Fagurii astfel
umpluţi cu sirop, înainte de a fi introduşi în stup, se ţin câteva ore în
poziţie verticală, deasupra unei tăvi, pentru ca surplusul de sirop să se
scurgă.
 Un fagure încărcat conţine aproximativ 2-3 kg sirop. Pentru a nu
provoca furtul, hrana se administrează seara, după încetarea zborului.
 Prezenţa mierii de mană în fagurii de rezervă pentru iernare, determină,
datorită conţinutului său ridicat în săruri minerale, mărirea cantităţii de
excremente ce se acumulează în rect şi, implicit, apariţia diareei.
 Pentru a se înlătura efectele negative ale iernării cu astfel de miere, se face
controlul calitativ al mierii la 20% din efectiv, recoltându-se de la fiecare
familie probe cu ajutorul linguriţei de pe doi-trei faguri, a căror miere pare a fi
de mană (vâscoasă, necăpăcită şi cu o nuanţă verzuie).
 Identificarea manei se face obişnuit prin două metode: cu hidroxid de calciu
şi cu alcool.
 Hrănirea stimulentă duce la dezvoltarea familiei de albine în toamnă, dar,
dacă momentul administrării acesteia nu este potrivit, rezultatele sunt
negative.
 Apariţia gerurilor timpurii de toamnă forţează albinele să se strângă în ghem,
rămânând astfel neacoperiţi o parte din fagurii cuibului plin cu ouă, larve şi
nimfe, ce vor fi distruse. De aceea, este indicat ca această hrănire stimulentă
să fie începută mai devreme, când nu există acest risc, respectiv pe la sfârşitul
lunii august şi până la jumătatea lunii septembrie.
 5. Realizarea unui regim termic optim

 Este o condiţie importantă ce concură la stimularea creşterii puietului.

Aceasta se realizează prin reducerea progresivă a cuibului la numărul de
faguri bine acoperiţi de albine, prin împachetarea superioară şi laterală a
acestuia cu perne, cât şi prin formarea cuibului cu faguri în care s-au crescut
larve. În această perioadă, matca nu depune ouă în faguri noi, întrucât
celulele acestora, fiind lipsite de învelişurile larvonimfale, au slabe proprietăţi
termoizolante.
 5.1. Organizarea cuiburilor pentru iarnă presupune stabilirea numărului
optim de rame necesare iernării şi aranjarea lor corespunzătoare.
 Stabilirea numărului optim de rame se face după terminarea culesului, în a
doua jumătate a lunii septembrie, în funcţie de populaţia familiei, astfel ca
albinele să ocupe toate ramele şi să poată forma un „ghem de iernare” sferic,
formă geometrică care asigură o suprafaţă minimă la un volum maxim.
 Se poate stabili mai uşor numărul de rame destinat iernării prin
deschiderea stupilor dimineaţa înainte de zbor, observându-se pe câte
rame s-a format ghemul, date care corespund cu numărul optim de rame.
 În situaţii normale, când fagurii destinaţi iernării conţin cantităţi optime
de miere (1,5-2,0 kg), se aşează central faguri cu cca 1,5 kg miere şi
progresiv, înspre margini, fagurii cu cantităţi mai mari, până la 2 kg.
Astfel se asigură necesarul de hrană dar şi spaţiul pentru formarea
„ghemului”, reprezentat prin celule goale.
 În cazul în care fagurii destinaţi iernării au cantitatea de miere necesară,
dar necorespunzător repartizată, variind între 0,5 şi 3,0 kg, organizarea
cuiburilor se face aşezându-se în mijloc fagurii cu cea mai mare cantitate
de miere, iar înspre margini fagurii cu miere mai puţină.
 Deşi acest mod de repartizare a fagurilor nu creează spaţii cu celule
libere pentru adăpostire şi bună iernare a albinelor, totuşi în această
situaţie prin concentrarea rezervelor de hrană în centrul „ ghemului” se
asigură supravieţuirea albinelor.
 Dacă iernează două familii în acelaşi stup, lângă diafragmă se va aşeza
fagurele cu cantitatea cea mai redusă de miere, dar nu mai puţin de 1,5
kg, iar în ordine crescândă, către peretele opus diafragmei, fagurii cu
cantităţi mai mari de miere.
 Familiile din stupii multietajaţi iernează obişnuit pe două corpuri, cel
superior având 10 rame pline cu miere, iar cel inferior, rame cu „mici
coroane” de miere. În cuibul astfel organizat, ghemul ocupă toamna
partea centrală a corpului inferior, iar pe măsură ce albinele consumă
mierea în timpul iernii, ghemul se ridică în corpul superior.
 5.2. Împachetarea cuibului. În prima parte a iernii, când în
ghem nu există puiet, temperatura în interiorul acestuia este de
20-250 C, iar în partea a doua, când apare puietul în cuib,
aceasta se ridică la 34-360 C.
 Pentru a ajuta albinele în menţinerea acestei temperaturi,
trebuie să se facă o împachetare a cuibului.
 La stupii orizontali şi verticali, pentru păstrarea căldurii în cuib,
odată cu restrângerea acestuia, se aşează după diafragma
reducătoare o saltea confecţionată din paie, talaş, cârpe sau
polistiren expandat, iar deasupra podişorului se pune o
salteluţă mai groasă.
 La stupii multietajaţi, împachetarea se face prin aplicarea unor
saltele de protecţie la partea superioară, deasupra podişorului.
 5.3. Asigurarea aerisirii stupilor în timpul iernii se realizează prin mai multe
modalităţi: reducerea urdinişului inferior corespunzător mărimii populaţiei,
crearea de orificii de ventilaţie în podişor, aşezarea distanţată a ultimei
scânduri de podişor pentru realizarea unei deschideri de 0,5-2,0 cm, ş.a.
 Prin intermediul acestor orificii, vaporii de apă, rezultaţi în urma
metabolismului, sunt eliminaţi direct în exterior sau absorbiţi de pernele de
protecţie aşezate pe podişor, de unde sunt evacuaţi prin orificiile de
ventilaţie.
 5.4. Protecţia stupilor împotriva curenţilor de aer şi a dăunătorilor se
realizează prin aşezarea acestora la adăpostul unor clădiri, garduri vii sau prin
amenajarea unor garduri provizoriii din diferite resurse locale (tulpini de
floarea-soarelui, porumb, stuf ş.a.) şi instalarea la urdinişuri a gratiilor
împotriva dăunătorilor.