Azi și ieri pe sub zăpezi

Ninge de câteva zile, stâlpii mângâie cu măreția lor cerurile ce crapă în mii și milioane
de cioburi albe, stele reci și viforoase ce încălzesc pământul înghețându-l. De câteva ninge
neîncetat, iar pomii se prăvală sub zumzăitul curat al fulgilor. Nici vântul nervos nu suflă ori
nori negru să acopere bolta ierii nu vor, pretutindeni e pace. Din petele de alb, perle apoi
șiroaie de fum gri, supărăcios se ridică rapid către văzduh, nu se aude nimic în jurul satelor ori
al orașelor, însă fiecare casă în sine e vie, căci la geamul fiecăreia se aude focul trosnind
nervos, fierbinte, înfometat, pisicile torc somnoroase pe după sobe ori ascunse prin hainele
groase. Asta fac oameni și casele lor, se ascund sub oghialul greu de nea până ce acesta se
topește și se revarsă mângâietor peste grâne și cireșii cei de mai, trezindu-I la viață prin
sărutarea gheții.
Din liniștea asta de gheață, parcă de priveghi ori chiar cimitir, se desprind voci de aur
și rubine, ce prevestesc anul care vine. Cete de copii, mai mari ori mai mici, băieți cu ochii
mari și sprâncenați, cu mustăcioare aurii și mici, cu mâini muncite și opincile de porc, se
adună, hâi la mine, hăi la toți, să se pregătească cum se cuvine pentru sărbătorile ce stau să
vină. Din cetele de feciori și copilandri, se desprinde una mai aparte, băieței cu ochii lucitori,
fără mustăți de feciorie ori palmele prea bătute, dintre ăștia cei mai mici, se desprinde iară
unul mai oacheș. Toți poartă straie populare moștenite din tata-n fie și tot așa, opinci de porc
și culme de oaie, toți au toiege de ciobănie crestate în lemn de brad ori frasin, el, un anume
Matei a Mariei lu nea Miron, poartă aceleași straie, dar ale sale sunt noi, în loc de opinci
poartă bocanci, cușma nici nu e, iar toiagul e o vargă îmbrăcată frumos în hârtie colorată.
Copiii și flăcăii nu bagă de seamă, la sat, mai cu seamă în satul lor, nimeni nu e judecat, ei
sunt învățați să nu arate cu degetul ori să injure. Matei ajunge acasă, istovit, picioarele parcă I
se topeau de tare ce îl dureau. Se așeză pe scaunul cel mai apropiat de bunica lui, o văduvă
bătrână, cu ochii albaștri, limpezi, cu ăarul lung, împletit și alb, era joasă și slabuță, pilea îi era
încrețită și glasul duios. Matei aștepta ca bunica se termine de împletit pentru a-I mai spune o
poveste. Când timpul sosi, bunica îl întrebă:
-Mateiuș, cum sunt pregătirile, mâine mergeți prin sat, ai reușit să înveți rolul ca pe
Tatăl Nostru? Mateiuș ezită:
-Bunico, îmi place să port haine tradiționale, doamna învățătoare spune că așa arătăm
că suntem români, dar de ce trebuie să mergem prin frig din casă în casă? La noi la oraș
nimeni nu face asta, iar cei colindă, o fac prin magazine, la căldură. De ce oamenii nu caută
colinde pe internet, sunt atât de multe. Așa nu ar mai trebui să mergem noi prin zăpadă și prin
frig, am putea rămâne acasă, unde este cald, ne-am putea juca. Bunica nu știa ce să răspundă.
Se gândi la cuvintele lui Matei pentru câteva clipe, apoi, cu același glas dulce, jos și cald, îi
spune:
-Dragul meu, când eram de vârsta ta, ori mai mare ori mai mică, abia așteptam să vină
iarna, de la Sfântul Andrei și până la Sfântul Ion, se găsea în fiecare zi câte un motiv de
sărbătoare. Postul era lung, ca și acum, era mult mai frig atunci, îngheța apa râului parcă până
acolo unde șed peștii iarne, copacii erau parcă din sticlă, nicio pasăre nu se încumeta să
rămână, gerul ar fi ucis-o. Ulițele, soșeaua, izlazul și pădurea erau toate sufocate de zăpada
binecuvântată. Ningea atât de mult noaptea, că nici nu puteam deschide ușile caselor.
-Păi și cum ieșeați? Sau stăteați în casă până ce se topea zăpada? Ce mâncați? Măcar
așa voi nu trebuia să mergeți prin sat.
-De cu seară, părinții noștri aduceau în casă lopeți ari din lemn, deschideau geamurile
și făceau tuneluri. Ajugeam la drumul mare prin tuneluri lungu și fragile, Întreg satul era in
furnicar de zăpadă. Vreme de câteva ceasuri, ori chiar zile, tații noștri străpungeau zăpada
grea din întreg satul, pentru a putea merge și noi cu colindatul. Cu câteva zile înainte de
Crăciun, mamele ne curățau și ne călcau frumos hainele de duminică, cine avea bani, își lua
unele noi, dar nici că îți dădeai seama de asta. Ne adunam la șeful de bandă și repetam în
fiecare zi, eram ajutați și de dascăl. Învățam rolurile în câteva ceasuri, apoi colindam întreaga
zi. Trebuie să avem desagile pregătite, gospodinele coceau colaci, iar gospodarii scoteau
nucile adunate de cu toamnă. Alții, mai avuți, ne dădeau și bomboane, alții dădeau și bănuți.
Fiecare ne cunoșteam rolul, fiecare avea desaga sa, mulțumea când primea pomană și pleca
bucuros. Pe drum, ne număram colacii, cine avea cei mai ulți, câștiga?
-Ai câștigat vreodată?
-Aproape de fiecare data.
-Păi ș ice făceai cu atât de mulți colaci?
-Mama îi punea pe o ață lungă, mereu cocea colaci pe plită și îi mâncam cu slană.
Mergeam cu drag. Asta era tradiția, ne bucuram de tot ce primeam, așteptam anul următor,
care s-a dovedit mereu mai roditor decât cel din urmă.
Dar bunico, și eu mă bucur pentru tot ce primesc, mulțumesc și mi-am învățat și rolul,
dar de ce trebuie să merg prin frig?
-Dragul meu Matei, de ce apare Luna noaptea ori de ce cântă păsările? Colindatul este
o tradiție, este cee ace ne face diferiți printre atâtea popoare. Precum iia, colindatul este un
semn al identității naționale, este moștenirea noatră. De aceea suntem noi români. Când vei fi
mai mare, vor fi alte tradiții, vei merge cu Capra ori cu Ursul, de anul viitor vei merge cu
Plugușorul, ve fi flăcău. Sora o va putea ajuta pe mama ta să pregătească mâncarea apoi va
putea și ea spă meargă cu colinadtul. Despre asta sunt tradițiile, despre oameni.
-Anul viitor voi fi flăcău?
-Da, dragul bunicii. Vei merge cu băieții mari, din casă în casă pentru a-I bucura pe
care vă primesc, veți fi puși la masa în casele cele mari și veți fi lăudați. Asta înseamnă
tradiție, bucuria unui neam, bucurie fără de care nu putem exista. Îți vei face și priteni noi, nu
numai la oraș, ci și aici.
-Oare prietenii mei de la oraș știu ce sunt tradițiile?
-Îi vei putea învăța tu!
-Da, bunico, acum mă duc să mă odihnesc, mâine dimineață plec să aduc bucurie în
casele gazdelor, parcă nici nu mai este așa frig, nu-I așa, bunico?
-Da, Mateiuș, respect tradiția și vei fi un om bun.
Matie a Mariei a lui nea Miron așpeta cu nerăbdare ziua ce avea să vină, căci acum știa
ce sunt tradițiile și câr sunt ele de importane. Își promisese că anul viitor, flăcîu fiind, îi va
învăța și pe prietenii lui de la oraș despre datinile și obiceiurile din satul bunicii sale.