GAINA

Traim pe planeta impreuna cu mii de animale fascinante. Unele ne sunt foarte

utile, oferindu-ne mancare si produse foarte importante cum ar fi ouale, lana si
pielea. Aceste animale traiesc in ferme, unde se hranesc si isi cresc puii in siguranta.
Un astfel de animal este si gaina. Originară din India, se găseşte peste tot în lume,
mai ales în curtea gospodăriilor.
Găina este o subspecie de păsări din genul Gallus, familia Phasianidae. Găina
este o pasăre domesticită, iar sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în Asia de
Sud Est, India, Indonezia și Europa. Au fost domesticite acum 8000 de ani. Este o
pasare domestica care ne ofera carne si oua. Exista peste 20 de miliarde de gaini in
fermele din intreaga lume. Gainile sunt omnivore şi se hrănesc cu seminţe, ierburi,
frunze, insecte, râme, larve, grăunţe. Neavând dinţi, înghit mâncarea intreagă, iar
pentru a o putea mărunţi, au o pipotă cu o musculatură foarte puternică, unde cu
ajutorul pietricelelor şi nisipului înghiţite de ea, reuşeste să mărunţeasca hrana.
Masculul găinii se numește cocoș. El este mai mare decât femela, are un penaj
multicolor, o creastă și bărbie roșie, și pinteni puternici la picioare.
Gaina este o pasare nu foarte mare, corpul ei fiind acoiperit cu pene. Desi are
aripi, poate sa zboare doar 13 secunde, pe distante foarte scurte, dar merge foarte
repede 14km/ora. Pe cap are o creastă roşie, dar creasta cocoşului este mult mai
mare. Picioarele ei se termină cu 4 degete, cu gheare, iar cocoşul mai are şi un pinten
mare. Inima ei bate de 280-315 ori/minut. O gaina ajunge de la 3 până la 4,5 kg iar
cocoşul este mai mare şi ajunge de la 3,5 kg până la 5 kg. Gainile trăiesc între 5-10
ani, dar au existat şi găini care au trăit şi 20 de ani.
Greutatea minimă a unui ou de clocit este de 53 g. O gaină poate depune 227
de ouă pe an… Găinile îşi pot auzi puişorii piuind în ou, şi cu grijă, cu lovituri uşoare
cu ciocul îi vor încuraja să iasă din ou… Există mai mult de 150 specii de găini, de
diferite culori, modele şi mărimi. Gâtul găinii are mai multe oase decat cel al
girafei… Este cea mai apropiată rudă a dinozaurlui Tyrannosaurus rex. Găinile
folosesc peste 30 de tipuri de sunete pentru a transmite diferenţele intre ameninţări.
Găinile sunt poate specia de păsări cea mai răspândită și mai îndrăgită. Găinile
Sussex au una dintre cele mai mari productivități de ouă, ajungând chiar și la 230 de
ouă pe an. În plus, acestea au peste 3 kg, oferind o cantitate generoasă de carne.
 În țara noastră rasele Brahma și Cochin nu se numără printre cele mai
populare. Cele mai răspândite în gospodării sunt Gâtul golaș de Transilvania,
Plymouth Rock, New Hampshire, Rhode Island, Sussex.
Rasa mixtă cea mai populară este Plymouth Rock. Aceasta are o producție de
până la 200 de ouă pe an și cântărește peste 3 kg, fiind utilă și pentru carne.
Gâtul golaș de Transilvania este o altă rasă întâlnită des. Aceasta se distinge
prin faptul că are gâtul, pieptul și gusa lipsite de pene. Rasa este potrivită mai
degrabă pentru producția de ouă, oferind între 130 și 170 de ouă pe an.
Rhode Island este o găină care produce peste 200 de ouă pe an. Păsările se
remarcă prin penajul ruginiu, iar cocoșii pot avea și pene negre pe coadă și aripi. La
nivel mondial aceasta este poate cea mai răspândită rasă.
New Hamshire este găina roșcată cu pene albastre sau negre pe coadă. Aceasta
are o producție anuală de 160-240 de ouă și cântărește de obicei mai mult de 3 kg.
În concluzie, găina este unul dintre animalele cele mai îndrăgite și folositoare
pentru om. Există rase pentru carne, ouă sau mixte, în funcție de producția fiecăreia.
 Porcul
Porcul domestic este, alături de câine, cel mai vechi animal domesticit de
oameni. Se pare că domesticirea lui s-a produs acum 9000 de ani. În Europa și
Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne.
Porcii sunt unele dintre cele mai comune mamifere de pe pământ, exinstând
peste doua miliarde în întreaga lume. Animale sociale , inteligente, porcii sunt
crescuți în principal pentru carnea lor. Ei comunică in mod constant unul cu celălalt.
În zootehnie, marele alb (sau yorkul mare) este o rasă de porci creată în Anglia
ce aparține tipului pentru carne. Animalele din această rasă se caracterizează prin
culoare albă și printr-o talie mare, putând atinge greutăți de până la 200 kg, în stare
adultă, în urma îngrășării. Este una dintre rasele cele mai prolifice (în medie 11
purcei la o fătare). La vârsta de 7–8 luni atinge greutatea de 110–120 kg, cu un
consum relativ redus de nutrețuri.
Datorită calităților sale, această rasă s-a răspândit în întreaga lume și a
contribuit la formarea și la ameliorarea multor rase.
Porcul este omnivor, adică mănâncă atât carne, cât și vegetale. Porcul este un
animal domestic, crescut de om, care-l hrănește numai cu vegetale. Odată ce un porc
a gustat din carne, nu se mai poate lipsi de această hrană!
Porcii au un strat gros de grăsime, care îi apără de frig. De obicei sunt rozalii,
dar unele specii sunt colorate diferit: alb cu negru, maro… Porcul are o metodă
specială de a suporta căldura: se tavălește prin noroi, răcorindu-se astfel!
De la porc se pot consuma toate părțile corpului, ceea ce explică de ce oamenii
cresc intensiv aceste animale. Dar porcii pot fi priviți și astfel… Într-adevăr, există
și porci pe post de animale de companie, inteligenți, iubitori și foarte curați, precum
porcul pitic!
Porcul cel mai mare trăiește în china și cântărește o tonă!
Masculul porc cântărește între 350-400 kg iar femela între 300-350 kg. Ei au
înălțimea de 85-90 cm până la șira spinării. Porcul aleargă cu o viteză de 18 pe oră.
Raseele de porci sunt variate.
Durocul este o rasă de porc domestic creată în nord-estul Statelor Unite ale
Americii din încrucișarea mai multor rase (unele din acestea fiind importate din
Europa). Aceștia au o talie mijlocie spre mare și o culoare roșcată.
 Rasa Duroc s-a importat pentru prima data în România în 1968.
Porcul de Bazna s-a format în urma unor încrucișări nedirijate între scroafe de
rasă Mangalița și vieri de rasă Berk. Produșii rezultați, având însușiri productive
superioare rasei Mangalița, au fost apreciați de crescători, astfel că populația hibridă
s-a răspândit în scurt timp în jurul orașelor Mediaș, Sighișoara, Sibiu și Făgăraș,
datorită precocității și prolificității superioare față de rasa maternă, locală. După cel
de-al doilea război mondial rasa Bazna s-a răspândit, ca și rasa de porci Negru de
Strei, și în alte zone din Transilvania, cu precădere în zonele de deal și munte,
precum și în Banat, odată cu unele mișcări ale populației în această zonă. Este puțin
pretențioasă la condițiile de întreținere și valorifică bine cele mai variate surse de
hrană: pășune, rădăcinoase, cartofi, porumb, resturi menajere etc.
Rasa Mangalița a fost obținută prin încrucișarea porcului sârbesc de
Șumandia, de talie mare, cu părul lung și creț, cu diferite rase porcine domestice din
regiunea Salontei și a munților Bakony și cu porci mistreți.
Este o rasă specializată pentru producția de grăsime. Are cinci varietăți:
blondă, roșie, neagră, cu „abdomen de rândunică” și „bariș”. Sunt animale de talie
mare, cu corpul relativ scurt și bondoc, acoperit cu păr ondulat sau creț și cu subpăr
foarte des. Capul este relativ mic, cu urechi potrivit de mari și semiblegi. Gâtul este
scurt, gros și musculos. Trunchiul este masiv, cu aspect de butoi (linia spinării ușor
convexă, iar cea a abdomenului lăsată). Șuncile posterioare sunt slab dezvoltate.
În Ardeal se crește de peste 160-200 de ani. În general, se crește în efective
reduse, în gospodăriile populației, dar și în unități de stat, din vestul și centrul țării
și mai rar în sud-est. Mangalița nu este pretențioasă la hrană, mulțumindu-se cu
pășunea, ghinda de stejar, rădăcini și unele fructe de pădure, dar reacționând pozitiv
la suplimentarea hranei cu concentrate.
 Leul
Leul este o specie de mamifere carnivore din familia felidelor, fiind una dintre
cele patru specii ale genului Panthera, reprezentant al subfamiliei felinelor mari. Este
una dintre cele mai mari feline și unul dintre cei mai mari răpitori tereștri după ursul
polar, ursul brun și tigru.
În sălbăticie, rar ajunge să trăiască 8–10 ani, dar în captivitate ajunge până la
vârsta de 35 de ani. Este un animal foarte puternic și feroce Leul trăiește în grupuri
în savană, si în Africa Centrală. Cu toate aceastea, odinioară putea fi întâlnit și în
Europa de Sud și de Est! A dispărut treptat din aceste regiunu și a devenit regele
savanei, un habitat pe care îl îndrăgește în mod deosebit!
Leii pot cântări între 250 și 290 kg și pot trăi în sălbăticie până la 10 ani, iar
în captivitate până la 35 de ani. Masculii au lungimea de 2,70–3 m, înălțimea de 1,40
m și pot atinge viteza maximă de 90 km/oră. Femelele sunt mai mici, având o
lungimea până la 2,40 m, înălțimea până la 1,20 m și o greutate de maxim 240 kg.
Leii adulți pot sări până la 4 m în înălțime și 7 m în lungime. Leii au simțuri (auz,
văz și miros) foarte bine dezvoltate.
Leii sunt singurele animale care pot ucide (în grup) un elefant adult. Răgetul
leilor adulți se poate auzi de la o distanță de 10 km, iar răgetul leoaicelor adulte se
poate auzi de la o distanță de 9 km.
În prezent există: leul african și leul indian (sau asiatic), de multe se creează
confuzii cu privire la leul alb, acesta nu este o specie distinctă ci forma albinoasă a
speciei. Au fost semnalate și metisări între leu și tigru: ligrul, rezultatul încrucișării
dintre un leu asiatic și o tigroaică, sau tigonul, rezultat al încrucișării dintre un tigru
bengalez și o leoaică asiatică.
Un grup de lei poate ajunge la 7 masculi și 18 femele. Acestea vânează și
îngrijește puii, în vreme ce masculi își apără teritoriul. Puii sunt integrați în grup la
vârsta de trei săptămâni, dar la trei ani sunt goniți de masculul dominat al grupului
și trebuie să-și întemeieze o nouă familie.
Adesea, leoaice vânează în grup, înconjurându-și prada, care, uneori, poate fi
chiar o turmă întreagă. Se apropie în același timp, se târăsc și se pitesc în ierburile
înalte înainte de a se năpusti atât cu antilope, cât și bivoli, pui de elefant, zebre, iepuri
și, uneori, chiar cu girafe!
 Cel mai mare leu sălbatic din lume cântărea peste 300 kg, fiind astfel felina
cea mai impunătoare și mai puternică din Africa!
Doar leii au coamă, leoaicele, nu. În timp ce leii tind să fie singuratici,
leoaicele trăiesc în grupuri, cunoscute sub numele de haite, în care se ocupă de
creșterea puilor. Tot leoaicele se ocupă de vânătoare. De asemenea, știai că leii sunt
singurele feline care trăiesc în grupuri?
Cu toate că este cunoscut ca „regele junglei”, leul este un animal care trăiește
în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa. Chiar și așa, este o specie în
pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcurile naționale din Tanzania
și Africa de Sud.
Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și a nobilimii.
Apar și în arta plastică chineză, deși nu au trăit niciodată în China. Niciun alt animal
nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori.
În arta epocii pietrei, în special în picturile rupestre, se întâlnesc frecvent desene
reprezentând lei.
 Ursul Panda
Pădurile lumi sunt casa multor specii diferite de animale. În timp ce adăpostul
copacilor oferă protecție creaturilor mici, pădurea asigură, de asemenea, hrană
pentru unele dintre cele mai mari și mai cunoscute animale de pe pământ.
Această creatură pașnică, cu blană alb-negru, ușor de recunoscut, trăiește mai
ales în pădurile de bambus din munții Chinei. Panda petrece aproape 14 ore pe zi
mestecând bambus, pe care-l consumă în cantități foarte mari: mai bine de 2 kg pe
zi! Panda mai mănâncă ouă, insecte, și leșuri abandonate.
Ursul panda cântărește între 75-150 kg, are o lungime de 1,50 – 1,80 m și
aleargă cu o viteză de sub 2 km pe oră. Panda are șase degete și 42 de dinți foarte
puternici, ca să poată mesteca bambus. Nu prea vede bine, în schimb auzul și miosul
îi sunt foarte bine dezvoltate! Mulțumită acestor simțuri, se poate orienta și își poate
căuta hrana
Panda trăiește si în munții Himalaya. După o gestație de circa 5 luni, mama
poate făta unul sau doi pui, care nu cântăresc mai mult de 100 g! Crescut numai de
mama sa, ursulețul panda se poate descurca singur de la vârsta de 18 luni.
O legendă chinezească povestește că, odinioară, urșii panda erau albi. Într-o
zi însă, a murit un pui de panda într-o familie. Surorile lui și-au înmuiat lăbuțele în
cenușă, în semn de doliu, apoi și-au șters lacrimile și și-au astupat urechile ca sa nu
mai auda planseteele. Aceste pete de cenusa au facut din panda un animal alb cu
negru.
Panda este o specie pe cale de dispariție. Riscă să nu poată supraviețui
deoarece iși găsește din ce în ce mai greu hrana. WWF, organizația mondială de
ocrotire a animalelor, a ales ursulețul panda drept simbol al luptei sale.
Panda gigant este un exemplu perfect al modului in care eforturile
organizatiilor si ale oamenilor obisnuiti pot imbunatati viata animalelor in pericol.
Dupa o perioada de scadere a numarului lor din cauza vanatorii pentru blana,
populatia panda a inceput sa creasca. Acum Panada nu mai este pe lista speciilor pe
cale de disparitie, dar este inca in pericol.
Panda roșu este un animal erbivor cu tendință omivoră. Se hrănește și cu ouă
de păsări.
 Ducând un trai solitar, în anumite zile masculii se adventurează pe teritoriul
femelelor și le atrag prin sunete puternice. După o gestație de circa 3 luni, ursoaica
fată doi pui, care cântăresc 100g! Vor ieși din vizuină abia după 90 de zile.
Ursul panda roșu mai este numit și „micul panda”, ,,ursul pisică”, sau ,,vulpea
de foc”. Face parte din familia Ursidelor, dar unii cercetători afirmă că aparține
familiei Procyonidae, din care fac parte și ratonii.
Are blană roșcată, sprâncelene, vârfurile urechilor și obrajii albi, iar botul
negru. Coadă sa are nouă benzi albe și galbene și se termină cu un smoc negru.
 Ursul Brun
Este un animal deosebit de puternic, aparținând familiei Urside, are un corp
de până la 2,5 m lungime, o înălțime la greabăn de până la 1,5 m și o greutate maximă
de 600 kg. Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură și până la 50 de ani în
captivitate. Este un animal plantigrad (calca pe toata talpa piciorului), iar ghearele
nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa și degetele.
Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul
și puful. Deși culoarea de bază este cea brun-cafenie, variațiile sunt deosebit de mari,
de la urși roșcați la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza
gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de
Himalaya. Dentiția este tipică de omnivor, cu canini puternici și molari rotunjiți.
Pe toți îi întâlnim de-a lungul întregului lanţ carpatic, prin păduri întinse şi
dese. Atunci când nu e atras de om în zonele rezidențiale, ursul preferă zonele cât
mai puţin umblate și liniştite. Mediul său de viaţă cuprinde stâncării sau mari
doborâturi de vânt în arborete în care să-şi poată amenaja uşor bârlogul.
În Europa (exceptând Rusia) există cca. 14.000 de urși bruni în zece țări. Cea
mai numeroasă populație este atestată în România – 6.000-6.300 de urși bruni,
conform datelor din 2014. în Europa se mai găsesc efective în Polonia, Cehia,
Balcanii de sud-vest, cât și partea centrală a Italiei. Aici numărul de urși bruni este
foarte redus – doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut. Ursul
brun este răspândit într-o mare măsură și în America de Nord (Alaska, Canada), cât
și în Rusia, unde există cea mai mare populație (120.000).
În România, se găsește subspecia Ursus arctos. Cu toate că este retras în
Carpați, ursul își găsește în România cel mai prielnic adăpost din Europa. Ursul brun
trăiește de-a lungul lanțului carpatic, mai ales printre stânci, unde își poate crea
bârlogul.
Ursul este un animal cu o capacitate deosebită de adaptare la mediu, ajutat de
două supersimțuri – cel al auzului și cel olfactiv. E capabil să detecteze sunete foarte
fine, între 16 și 20 de hertzi, și ne poate auzi chiar și de la 300 de metri. Mirosul este
arma de baza a ursului. Nici un alt animal nu se poate lauda cu un nas atat de fin. il
ajuta sa-si gaseasca partener, sa evite oamenii sau alti ursi, sa gaseasca mancare sau
sa-si gaseasca puii. Mirosul ursului este de 2000 de ori mai fin decat al omului,
ajutandu-l sa detecteze prezenta oricarui animal chiar si la 14 ore dupa trecerea
printr-o zona.
 In ciuda aspectului sau greoi, ursul are o reactie de viteza surprinzatoare,
atingand si 50 de km pe ora. Corpul sau mare si musculos ii da posibilitatea sa
parcuraga zeci de km pe zi la nevoie. Cu labele sale masive, ursul isi poate sapa
barlogul in pamantul tare sau inghetat sau poate dobori dintr-o lovitura mamifere
mari.
Muschii extrem de puernici ai umarului ii ofera ursului Brun aspectul sau usor
de recunoscut si il ajuta sa sape printre radacinile copacilor si sa rupa bustenii pentru
a gasi mancare. Se hraneste cu carne, peste, plante si poate manca mii de insecte intr-
o singura zi. Ursii isi construiesc pesteri sau barloguri in care petrec lunile de iarna
hibernand (dormind).
Fiind omnivori, urșii bruni sunt atrași de zonele cu acces facil la surse de hrană
din zonele populate de oameni, în special acolo unde există un management
defectuos al deșeurilor sau unde animalele rămân fără hrană din cauza
supraexploatării intensive a resurselor naturale (ciuperci sau fructe de pădure).
Urșii au fost vânați atât în scop de agrement (vănătoare la trofee), cât și de
control al populației până în octombrie 2016. Însă acest tip de exploatare a urșilor
nu se putea justifica în lipsa datelor și estimărilor credibile legate de mărimea
populației. De asemenea, vânătoarea ilegală (sau braconajul) nu este luată suficient
în considerare de către autorități, magnitudinea acesteia fiind în continuare
necunoscută. Pe teritoriul UE, urșii sunt protejați prin Directiva Habitate, care îi
include pe lista speciilor de animale protejate, care nu pot fi vânate în scop de
agrement. Însă țări precum Suedia, Finlanda, România, Estonia, Bulgaria, Slovenia
, Slovacia și Croația se folosesc în mod curent de prevederile articolului 16 din
Directivă, care permite derogări pentru alocarea unui număr limitat de exemplare
care pot fi vânate.
Ursul brun este prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea
Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură
legendară, privită cu teamă și admirată, totodată.
 Tigrul
Tigrul (Panthera tigris) este o specie de mamifere carnivore din familia
felidelor, fiind una dintre cele patru specii ale genului Panthera. Este cel mai mare
reprezentant al subfamiliei Pantherinae și unul dintre cei mai mari răpitori tereștri
(după ursul polar și cel brun). Dimensiunile unui tigru siberian la vârsta de 6 luni
sunt comparabile cu cele ale unui leopard adult.
Tigrul este un animal solitar, care trăiește pe un anumit teritoriu, împreună cu
două sau trei femele. Ca să comunice, scoate niște sunete specifice, care îi permit să-
și semnaleze prezența, să cheme o femelă sau să dea de veste că trece la atac…
Scoate și un strigăt de prietenie atunci când întâlnește alt tigru pe teritoriu neutru.
Tigrul este cea mai mare felină sălbatică. Aparține familiei felidelor, din care
fac parte și pisicile domestice, dar este mult mai agresiv decât acestea. Tigrilor le
sunt caracteristice dungile de culoare închisă, amplasarea cărora variază de la un
individ la altul. Corpul este adaptat pentru vânătoare, fiind dotat cu colți lungi și
maxilare puternice, vedere nocturnă de șase ori mai bună decât a omului și
musculatură dezvoltată, fiind capabil să sară la o înălțime de până la doi metri cu 50
kg de carne în dinți. Culoarea blănii sale variază de la galben până la portocaliu
închis cu dungi negre; aceste dungi sunt diferite de la un exemplar la altul și sunt
adevărata ,,carte de identitate’’ a unui tigru.
Tigrul are o greutate de 140-300kg in functie de specie. Are o dimensiune de
2,3-3,3 m si poate prinde o viteza maxima de 50 km/h. Tigrii se hrănesc îndeosebi
cu copitate, dar pot vâna și maimuțe, păsări, pești și chiar alte răpitoare, ca lupii,
leoparzii și crocodilii. Au un comportament solitar și veghează în singurătate teritorii
de până la 1.000 km²; acestea pot cuprinde diferite landșafturi: la sud păduri tropicale
și savane, iar la nord semideșerturi și taiga.Se hraneste cu mistreti, cerbi, bivoli, ursi,
elefanti etc.
Tigrul preferă să vâneze la la răsăritul și apusul soarelui. Își atacă prada
mușcând-o de gât și sufocând-o. Apoi, duce leșul animalului într-un loc liniștit, ca
să-l protejeze sau să-l ascundă. Fii pe pace! În general, tigrul nu atacă oameni!
Tigrul reprezintă un simbol al puterii și monarhiei în cultura asiatică. Unele
zeități indiene sunt ilustrate călare pe tigri, demonstrându-și astfel superioritatea.
Tigrul este unul dintre cele 12 simboluri de animale din calendarul chinezesc. Rolul
său în cultura mondială este reflectat în recunoașterea sa ca simbol național al
Malaeziei, Indiei, Bangladeshului și Republicii Coreea și ca cel mai iubit animal de
pe Pământ, în urma unui sondaj realizat de Animal Planet.În Asia, unele părți din
corpul tigrului, precum oasele, sunt folosite pentru leacurile naționale. În China,
această practică este interzisă încă din 1993. Tigrul este un animal protejat de WWF,
organizația mondială care luptă pentru ocrotirea naturii.
Recordul de greutate este deținut de un tigru siberian, vânat în 1950. Cântărea
384 kg!
Sunt recunoscute 9 subspecii ale tigrului (toate pe teritoriul Asiei), dintre care
către începutul secolului al XXI-lea s-au păstrat doar șase — în total 3.200 indivizi;
cea mai numeroasă este a tigrului bengalez, a cărei populație alcătuiește aprox. 1.700
de specimene.
Tigri bengalezi trăiesc în junglele și pădurile din India, Bangladesh și țările
învecinate. Sunt animale singuratice și vînători nocturni de temut. Tigrii au un răget
foate puternic, care poate fi auzit până la trei kilometri distanță! Masculii bengalezi
cântăresc între 172 și 238 kg, iar femelele — 125–147 kg. Tigrii din nordul Indiei și
Nepal sunt mai mari decât cei din sudul subcontinentului indian.
Tigrul siberian (Panthera tigris altaica), cunoscut și ca tigru altaic, ussurian,
manciurian sau chinez de nord,populează, în general, ținuturile Primorsk și
Habarovsk și, într-un număr redus, nord-estul Chinei și Coreea de Nord. Subspecia
se deosebește printr-o blană relativ densă, lungă și pufoasă, cu o nuanță de roșu șters
și cu dungi mai puține. De asemenea, e cea mai mare felină, dimensiunile unui
tigrișor de 6 luni sunt comparabile cu ale unui leopard adult.
 Lupul
Lupul, a cărui denumire științifică este Canis lupus, este inclus din punct de
vedere sistematic în familia Canidae, alături de câine, vulpe, șacal și enot. Pe
vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferă nordică, adaptându-se cu succes la
cele mai diferite condiții de trai. Pentru a se descurca în aceste condiții diverse, lupul
a fost nevoit să învețe să vâneze cele mai diferite varietăți, fie insecte, rozătoare, sau
animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânător foarte
talentat, însă modul lui de trai are un impediment major: este concurentul direct al
omului, și pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală.
Lupul are o greutate de 25-50 kg si o inaltime de 60-9- cm pana la sira spinarii
in functie de specie. Lupul prinde o viteza maxima de 45-50 km/h.
Alimentația și dentiția sunt tipice pentru un carnivor. Deși la nevoie este și
omnivor, putând supraviețui și cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar și
scoarță de copac -, lupul preferă totuși carnea. El se comportă atât ca vânător cât și
ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural.
Lupii sunt animale carnivore și pot să înghită mai bine de 4,5 kg de carne
dintr-odată! Ei se hranesc cu cerbi, pasari, vulpi, pui de mistreti, magari, reptile si
lesuri. Le plac însă și strugurii, care le furnizează zahăr și vitamine. Dacă rămân fără
hrană, pot fi văzuți mâncând insecte sau chiar cuperci!
Deși lupul trăiește în haite alcătuite, în medie, din 2 până la 15 indivizi, se
întâmplă să mai fie și dat afară din grup deoarece este considerat inferior. Lupii urlă
ca să comunice între ei. Urletul are mai multe funcțiuni: adună haita, dă alarma, îi
ajută să se găsească unul pe celălalt când se află pe un teritoriu necunoscut și le
permite să comunice la distanță.
Blana este de o culoare brun-cenușie cu variații multiple. Ea se compune, de
fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-
cenușie și un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în
general toamna în zonele temperate, lupul are o „haină” de vară, mai închisă la
culoare, și alta de iarnă, mai deschisă, pentru a se putea camufla, fiind astfel mai
greu zărit de pradă și putând deci să vâneze mai ușor.
Mulțumită blănii sale, lupul poate rezista la frig; așadar, nu trebuie să migreze
sau să hiberneze pe timpul iernii. La sfârșitul acestui anotimp, masculul se
împerechere cu femela și, după 60 de zile de la împerechere, lupoaica fată între 3 și
6 pui. Aceștia sunt alăptați vreme de două luni, iar de la patru luni sunt în stare să
vâneze împreună cu haita.
În mitologia română, o lupoaică ia-r fi găsit și i-ar fi hrănit pe gemenii
Romulus și Remus; Romlus avea să întemeieze Roma. La porunca unchiului lor, cei
doi copilași fuseseră lăsați să plutească într-un coșuleț pe apele unui râu. Dar acestea
este numai o legendă.
Lupul își poate roti ochii la 250 de grade (omul și-l poate roti numai la 180 de
grade) și vede la fel de bine și ziua, și noaptea.
Lupul este răspândit în: Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula
Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală și Siberia, dar densitatea lor
este în general redusă pe aceste arii. Lupul este cea mai mare specie din familia
câinilor. Cele două specii de lupi sunt lupul (Canis lupus) și lupul roșu (Canis rufus).
Lupul are mai multe subspecii distincte. Subspeciile lupului sunt lupul arctic, lupul
nord-american, lupul de șes și lupul obișnuit.
Lupul cenușiu este cea mai mare specie de lup și își marcează teritoriul cu
ajutorul urletelor lui îngrozitoare. Poate să-și urmărească prada chiar și pe întuneric,
înconjurând-o înainte de a o ataca cu dinți ascuțiți.
 Șarpele
Șerpii (Serpentes) sunt un subordin de reptile fără membre din ordinul
Squamata. Câteva specii de șerpi sunt veninoase și toți șerpii sunt carnivori. Șerpii
sunt animale apode și târâtoare.
Au schelet; corpul conține numeroase vertebre, fiecare dintre ele atașată de o
pereche de coaste care, într-un fel, substituie membrele Se deplasează cu ajutorul
mușchilor. Deplasarea lor generală este cea in zig-zag. Ochii au ploapele unite,
privirea fixă și nu clipesc. Văzul este dezvoltat. Ei vad infrarosu adica vad caldura
corpului. Urechile nu au pavilioane.Serpii nu aud, ci doar simt vibratiile cu ajutorul
limbii. Mirosul este foarte bine dezvoltat. Limba este lungă, bifurcată și servește la
miros. Modul de viață este terestru la cea mai mare parte a șerpilor și acvatică la
șarpele de apă.
Șerpii se găsesc în absolut orice tip de mediu, de la cele mai uscate și mai
aride deșerturi până la cele mai umede păduri tropicale. Se hrănește cu broaște,
șoareci, șopârle, insecte și cu alti serpi. Înghite și animale mai voluminoase decât
corpul sau datorită ligamentului elastic, care leagă cele două jumătăți ale mandibulei
și a osului patrat. În repaus acesta are poziție orizontală. Când șarpele se hrănește,
osul are poziție verticală, mărind cavitatea bucală. Dinții curbați spre interior rețin
prada. Alunecarea hranei prin faringe și esofag se datorează elasticității acestor
organe, secreței de salivă și lipsei sternului. Înmulțirea șerpilor constă în depunerea
ouălor în găuri în nisip, pentru protejarea și încălzirea lor. Majoritatea șerpilor depun
ouă, dar unii nasc pui vii. Spre deosebire de ouăle păsărilor, cele de șarpe au învelișul
flexibil, pielos. Puii de șarpe au un fel de dinte ascuțit pe bot, cu ajutorul căruia ies
din ou.
Aproximativ 3 000 de specii de șerpi sunt neveninoase și își folosesc colții
îndreptați pentru a apuca și fixa prada. . Deși mici la număr, șerpii veninoși sunt și
ei răspândiți în întreaga lume, cu precădere în regiunile tropicale, și sunt echipați cu
colți special adaptați, pe care îi folosesc pentru a injecta veninul în pradă.
Ca majoritatea vipelor, este ovoviviperă, adică ouăle sunt păstrate în interiorul
corpului mamei și eclozează în momentul depunerii. Când din ou, puii sunt deja
formați și gata să muște! Vipera aspis este veninoasă, însă mușcătura sa este numai
arareori mortală mentru om! Cum atacă numai ca să se apere, cel mai bine este să ne
ferim și să n-o deranjăm!
 Ca să vâneze, vipera se încolăcește ca un S, scoțându-și colți în față. Cand își
mușcă prada (în general rozătoare, șopârle sau păsări de mici dimensiuni), vipera îi
injectează un venin. Astfel, prada este ucisă înainte să fie mâncată.
Deoarece are sângele rece, vipera preferă zonele stâncoase, la soare. Dar, ca
să supraviețuiească din timpul iernii și ca să nu fie nevoite să-și caute hrană, își
încetinește activitatea organismului și se refuginează în habitatul său natural,
scorburile din trunchiurile de copaci. Așadar, vipera este un animal care hibernează.
Uneori, veninul de viperă se folosește pentru a dizolva dopurile de ceară care
se formează în urechi; unele laboratoare îl folosesc și în compoziția unor creme
antirid.
Viperele trăiesc pe aproape toate continentele. Unele specii sunt deosebite de
veninoase!
ȘarpeleBoa de smarald. Acest șarpe mare și puternic poate crește până la 5 m
lungime. Vânează noaptea și se înfășoare în jurul prăzii ca să o strângă puternic,
astfel încât victima să nu poată respira.
Nu toți șerpii veninoși trăiesc în junglă. Șarpele Montpellier este întâlnit pe
țarmurile calde și dunele de nisip din Marea Mediterană. Are colți veninoși pe care
îi folosesc pentru a ataca mamiferele mici, inclusiv iepurii. Acest șarpe amenințător
poate avea o lungime de până la 2 m.
 Crocodilul
Crocodilii (subfamilia Crocodylinae), sau crocodilii adevărați, sunt o
subfamilie de reptile mari acvatice, care trăiesc la tropice în Africa, Asia, America
de Nord, America de Sud și Australia. Corpul crocodilului este acoperit cu plăci
osoase, iar sistemul de circulație a păstrat unele caractere comune cu păsările.
Animalele de azi trăiesc pe malurile apelor curgătoare sau ale lacurilor din regiunile
calde tropicale sau subtropicale.
Unele specii de crocodili mai pot fi întâlnite în apa sărată a mărilor din jurul
unor insule. Crocodilii sunt buni înotători, iar când vânează stau ascunși sub apă
până la nivelul ochilor și nărilor. Atunci când prada se apropie destul de mult,
crocodilul o atacă fulgerător, țintuind-o sub apă până când aceasta se îneacă, apoi
devorând-o.
Crocodilii pot trăi până la 100 de ani! Trăiesc în Africa, în Asia, în America
și în Australia. Ațadar, nu pot fi întâlniți în Europa, ceea ce ne bucură, pentru că le
place carnea de om, deci sunt periculoși. Totuși, mănâncă mai ales alte animale: s-
au văzut crocodili marini care au atacat chiar și rechini !
Forma corpului crocodililor din prezent este adaptată la mediul de viață în
care trăiesc: astfel corpul este turtit dorsoventral și se termină cu o coadă lățită și
musculoasă care ajută la înot sau pe post de cârmă. Gura este largă, prevăzută cu o
dentiție puternică de formă conică. Crocodilii au o lungime a corpului, în funcție de
specie, între 1,20 și 7 m lungime. Au fost găsite, prin săpături, fosile de crocodili
care aveau lungimea de 12 m. Aceste animale cresc toată viață, însă cu înaintarea în
vârstă procesul de creștere devine mai lent, astfel încât crocodilii bătrâni cresc cu
numai câțiva centimetri pe an.
Craniul crocodililor este alungit, ochii în timpul evoluției au ajuns să fie
dispuși dorsal, iar la vârful botului se află orificiile ovale largi ale nărilor, care sunt
legate de faringe astfel încât animalul să poată respira fără probleme chiar și cu gura
plină. Botul crocodililor are lungimi diferite în funcție de modul de hrănire; astfel
gavialul (Gavialis gangeticus) care se hrănește numai cu pește are un bot alungit și
subțire.
Mărimea crocodililor variază considerabil de la specie la specie. Speciile din
genul Osteolaemus au adulți de doar 1,5–1.9 metri, în timp ce Crocodylus porosus
poate ajunge până la 7 metri în lungime și o greutate de 1000 kg. Alte câteva specii
cresc până la 5,2 metri lungime și până la 900 kg greutate. Crocodilii prezintă un
dimorfism sexual pronunțat, masculii crescând mult mai mari și mai rapid decât
femelele. În pofida dimensiunilor mari, crocodilii se nasc foarte mici, având circa 20
cm în lungime.
Nările și orificiile urechilor se închid în apă. Văzul îi ajută pe crocodili la
depistarea hranei. Gura este largă, iar pe maxilare se află dinți conici, inegali, fixați
în scobituri ale maxilarelor numite alveole.
În general, crocodilul este mare amator de pește. Dar nu face mofturi: sunt
binevenite și vertebratele și nevertebratele! Crocodilii emit sunete care se propagă
pe distanțe mari, prin care dau de știre pe o rază de câțiva kilometri împrejur că au
găsit un leș (animal mort).
Celebrul jucător de tenis Rene Lacoste era supranumit ,,Crocodilul” în presa
Americană, în urma unui pariu pe care îl făcuse cu Căpitanul Echipei Franței pe
durata Cupei Devis. Acesta îi promisese o valiză din piele de crocodil dacă ar fi
reușit să câștige meciul! Porcela ,,Crocodilul” sublina cu eleganță tenaticitatea
jucătorului francez!
Se pune ,,a plânge cu lacrimi de crocodil” pentru a numi o persoană care
plânge ca să-i împresioneze pe ceilalți, fără să fie trist cu adevărat! Această expresie
vine de la faptul că, odinioară, se credea că, pentru a-și atrage victimile crocodilului
gemeau.
Gustave este numele unui crocodil celebru! El trăiește în fluviul nil și are o
lungime estimată la șapte metri, fiind considerat cel mai mare crocodil din Africa!
Celebru pentru cei peste 60 de dinți ascuțiți, crocodilul are o coadă la fel de
periculoasă. Cu o lovitură poate rupe o mână sau un picior sau poate răsturna o barcă
mică. Această reptilă înfricoșătoare își începe viața ca un ou nepericulos, dar
crescând, poate ajunge la o lungime de 6 m.
 Rechinul
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de
ani, în Devonian.Rechinii, din franceză requin, sunt pești cu schelet cartilaginos și
cu un corp hidrodinamic. Există peste 300 de specii; cele mai multe sunt marine,
dar există și unii rechini de apă dulce (ex. în Gange, Zambezi).
Până în secolul al XVI-lea, rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de
mare". Etimologia cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii
afirmă că sensul original al cuvântului era cel al „prădătorului, cel care vânează pe
alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos", care a fost ulterior aplicată
peștilor datorită comportamentului lor de prădător.
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu
schelet osos) sau al vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un
schelet cartilaginos și elastic, un țesut mult mai ușor și mai flexibil decât cel al
oaselor.
Rechinii posedă între cinci și șapte branhii pe fiecare latură a corpului prin
care se efectuează respirația. Pielea lor este acoperită de denticuli dermali care îi
protejează de leziuni sau paraziți și le asigură o mai bună dinamică în mediul acvatic.
O altă caracteristică a rechinilor este că dinții lor sunt substituibili.
Mulți rechini au simțul mirosului foarte bine dezvoltat: adesea, rechinul este
numit ,,nasul mării”. Pot simți mirosul de sânge, de carne și de piele, ceea ce le este
de mare ajutor ca să-și repereze prada înainte să o atace cu dinții lor mari și ascuțiți.
Rechinul este prezent în toate oceanele Pământului, în afară de Antarctica.
Este un răpitor înfricoșător! Cu toate acestea, numai cinci specii sunt periculoase
pentru om, precum marele rechin alb și rechinul tigru. Brrr!
Rechinii se hrănesc în special cu alți pești. În timpul vânătorii, pot atinge o
viteză de 50 km/h! Dar rechinul este și pradă: oamenii pescuiesc rechini pentru
carnea foarte apreciată. Se pare că existența anumitor specii este chiar amenințată de
pescuitul excesiv.
Rechinul înoată în zigzag, Mișcându-și capul de la dreapta la stânga. Este o
tehnică de vânătoare care o găsește cu ajutorul mirosului.
Rechinul ,,lanternă” are numai 15 cm lungime! Mulțumită corpului său
luminos, trăiește în întunericul din adâncul mărilor.
 Acest prădător extrem de periculos este ucigaș perfect. Are un corp puternic
și o gură cu 50 de dinți ascuțiți. Prada sa normală o reprezintă peștii și focile, dar
atacă chiar și înotători și surferi.
Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită
de craniu. Mandibula este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic
care are această structură datorită expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită
de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală numite tesserae, compuse din cristale
de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea conferă mandibulei o
rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la
speciile de talie mare cum ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei,
în unele cazuri, chiar mai mult de trei straturi, depinzând de mărimea corpului.
Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea chiar cinci straturi de
tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea
de a diminua puterea impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând
dintr-o pradă tare, un nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice
nesegmentate numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei
din țesutul cornos din care este format părul și penele.