NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN PSIHIATRIE

Psihiatria, ca și știință medicală, este definita ca„ medicina sufletului”. Este știința
medicală care studiază ființa umană ca pe un întreg format dintr-o componentă
biologică, una psihologică si una socio-culturală. Este ramura medicinei care are ca
obiect de studiu prevenirea, diagnosticarea, tratarea si reabilitarea bolnavului psihic.

Cuvântul psihiatrie, își are etimologică în greaca, formându-se din cuvintele :

psyche= suflet și yatrea= medicină.

Psihiatria ca știință medicală, prezintă două interfețe, una biologică și una socio-
culturală. Progresul și dezvoltarea psihiatriei, ca știință, este influențat de către
paradigma generală a gândirii și simțirii civilizatiei și momentului istoric. De aceea,
psihiatria este ramura medicinei cea mai influențată de către „matricea stilistică” (Lucian
Blaga) a momentului istoric.

Pentru a cunoaște psihiatria este nevoie de analizarea și prezența a doi factori:

 Comportamentul uman
 Înțelegearea ființei și persoanei umane, care face parte din tablou imens
al imaginii „omului în lume”
Obiectul de studiu al psihiatriei este deci, persoana umană și psihismul acesteia,
privite prin intermediul normalității și anormalității, al ciclurilor vieții și rolurilor socio-
profesionale.
Preocuprea pentru studiul persoanei umane, a psihicului, cât și a tulburărilor
apărute din cauza unor disfuncții psihice, a existat dintotdeauna în medicină, încă
dinaintea apariției psihiatriei ca specialitate medicală. Astfel, anticii considerau deja
nebunia o boală. (cuv. Folie= nebunie, vine din lat. Folis care înseamnă „ gol de spirit”)
Evoluția istorică a psihiatriei poate fi împartită in trei perioade:
1. Perioada cuprinsă între antichitate și epoca modernă ( sec al XVII-lea)
2. Perioada iluminismului-Renașterea
3. Dezvoltarea științifică a psihiatriei, începând cu sec al XX-lea.

Perioada cuprinsă între antichitate și epoca modernă ( sec al XVII-lea)

În jurul anului 1500 i.Hr. ,în Egiptul Antic, se presupune ca ar fii fost scris
Papirusul Ebers, o enciclopedie de 877 secțiuni care cuprindeau tratamente pentru
anumite boli, despre care doctorul Joaquim Baixarias, paleo-patolog și membru al
echipei de cercetare de la Universitatea din Manchester, afirma „ O medicină magică
sau religiosă care era folosită în tratarea bolilor mai frecvente cum ar fi durerile
abdominale, sau și de cap.”
Egiptenii considerau că toate bolile au origine fizică , iar inima era sediul
simptomelor de origine psihică.
 Fragment din Papirusul Ebers, păstrat în Biblioteca Universității di Leipzig

Rădăcinile psihiatriei, ca știință medicală, le găsim în Grecia Antică. Cu 400 de

ani înainte de Hristos, Hipocrate( 460 î. Hr-370 i. Hr) , părintele medicinei, oferă o
explicație cu privire la etiologia apariției bolilor, combătând concepția religioasă și
magică a apaiției bolilor. Astfel, conceptul a fost susținut de Teoria umorală- care
susținea că apariția boli este explicată de un dezechilibru a celor patru umori. Pe baza
observațiilor clinice, Hipocrate a considerat că bolile mintale au cauze fizice, fiind
provocate de dereglarea celor patru umori ( flegma, sânge, bilă neagră și bilă galbenă)
și a identificat câteva boli psihotice organice psimitive- tulburarea mintala acuta cu
febră-phreniti, tulburări mintale acute fără febră- manii, tulburarea mintală cronică sau
stabilizată-melancholia sau depresia (care avea ca și cauză excesul de bilă neagră) și
epilepsia sau „boala sacră”, care nu mai este considerată blestemul zeilor, ci o boală
organică.
Claudius Galenus (129-200d. Hr), tributar al Teoriei celor patru umori, își aduce
atribuția în psihiatrie prin meționarea pentru prima data a celor patru temperamente
umane, care erau cauzate de dezechilibrul celor patru umori care erau influențate de
cele patru elemente: aer, pământ, foc și apă.
Din punct de vedere al filosofiei, prima mențiune despre psihismul uman a fost a
lui Aristotel (384 î.Hr-322 î.Hr), care a scris despre psihismul uman că are „ceva” în plus
față de nivelul vegetativ și cel animal. „Nousul”sau intelectul, rațiunea –este acel ceva
diferit față de anima, prin care omul este superior.
Între secolele al X-lea și al XII-lea, in Eviul Mediu, cel mai reprezentativ pentru
medicina și psihiatrie, a fost Avicenna (980-1037), medic care a colectat și dezvoltat
realizările antichității greco-latine. Astfel, sinteza doctrinelor lui Hipocrate, Aristote și
Galen, au fost unite in cartea „ Canon al Medicinii”, lucrare care a fost baza studiilor
medicale de est și de vest timp de șapte secole.
Perioada Evului Mediu și Renasterea nu aduce un progres remarcabil in
domeniul medical sau psihiatric. Însă, în statele arabe, apar stabilimentele de îngrijiri
spitalicești pentru bolnavii mintali: Bagdad, Cairo, Damasc, Alep. Din păcate, în
această perioadă nu există o psihiatrie practică sau un model medical al bolii psihice,
datorită puternicii influențe religioase, a „posesiunii demonice”. Bolnavii mintali, primeau
tratamete sângeroase și inumane, în special femeile, fiind arse pe rug.

Johannes Weyer, medic olandez, prin lucrarea sa „De praestigiis daemonum”

1566, revoluționează maniera în care era privită boala psihică, punând semnul întrebări
asupra provenienței exclusiv demonice a acesteia. Astfel, boala mintală poate avea și
cauze organice, trebuia tratată de un profesionist medical și după primea asistență
spiritual de la un preot.
Paracelsius, fondatorul toxicologiei a fost cel dintâi care a recunoscut ca unele
boli sunt determinate psihologic.
J. Reil în 1803 a introdus în circulație termenul „psihiatrie”.De atunci, timp de 200
de ani, a existat o acumulare și sistematizare continuă a datelor în domeniul
psihopatologiei.

Medicului francez Philippe Pinel 1745-1826, considerat de unii părintele

psihiatrie moderne, își aduce contribuția prin abolirea înlănțuirii pacienților psihiatrici și
abordarea unui tratament uman- care la spitalul „Bicêtre" din Paris – „eliberează
alienaţii mintali din lanţuri". Astfel, el își aduce aportul în dezvoltarea unei abordări
psihologice umane cu privire la custodia bolnavilor mintali, punând bazele terapiei
umane. A mai adus contribuții notabile și asupra clasificărilor bolilor mintale. Pinel
consideră tulburările mintale drept consecinţă a unor tulburări fiziologice care necesită
o terapie adecvată şi - în 1801 - publică un „Tratat medico-filozofic asupra alienării
mintal" (Traité médico-philosophique sur l'aliénation mentale), în care propune o
clasificare a bolilor psihice:

• melancolia simplă (delir parţial)

• mania (delir generalizat)

• demenţa (diminuarea intelectuală generalizată)

• idioţia (abolirea totală a facultăţilor mintale)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se face tot mai mult legătura între
apariţia manifestărilor psiho-patologice şi posibile modificări în creier. "Tulburările
nervoase" (nevrozele) devin o preocupare specială a medicilor, o dată cu folosirea
hipnozei ca metodă de tratament. Charcot la spitalul "Salpêtrière" din Paris se ocupă
intens cu problema isteriei, Sigmund Freud, elevul său, dezvoltă concepţi psihanalitică.
Emil Kraepelin (1856-1926) în Germania şi Eugen Bleuler (1857-1939) în Elveţia aduc
contribuţii esenţiale la cunoaşterea şi clasificarea bolilor psihice, în special la descrierea
tabloului clinic al schizofreniei.
Perioada modernă şi contemporană - esenţial nosologică şi terapeutică, începe
cu Emil Kraepelin (1855-1926) care reuneşte psihozele circulare, cu formă dublă,
intermitente, periodice, alternante sau mixte şi datorită asemănării, în 1896 le
defineşte prin: termenul de „psihoza maniaco-depresivă” predominant endogenă în
lucrarea sa: „Manual de psihiatrie”. Defineşte actuala schizofrenie sub denumirea
dementia precox şi clasifică formele clinice, valabile şi în prezent.

Eugen Bleuler (1916) a descris o triadă depresivă, caracterizată prin: indispozi-

ţie tristă, greutate în gândire şi inhibiţia funcţiilor centrifuge. A schimbat denumirea
demenţia precox în schizofrenie.
 În perioada 1868-1880, Beard lansează la New-York noţiunea de neurastenie,
definită ca o „slăbiciune iritabilă a sistemului nervos” pe care o atribuie unei
epuizări apărute în condiţiile „luptei feroce cu viaţa”, adică a unui reflex negativ al
civilizaţiei.

Pierre Janet, medic şi psiholog, foloseşte pentru prima oară în 1891 noţiunea de
psihastenie pentru a delimita particularitatea nevrotică predominată de trăiri obsesivo-
fobice, scrupulozitate, incertitudine, insatisfacţie şi diminuarea simţului realităţii ca
rezultat al psiholepsiei (căderea tensiunii psihologice cu strâmtorarea câmpului
conştiinţei), noţiune care în prezent este în mare măsură aglutinată în cuprinsul
conceptului de schizofrenie.

Adolf Mayer (1908) introduce termenul de nevroză depresivă. În 1911,

Stranski propune chiar o teorie endocrină. Hecker şi Freud (deşi au făcut-o prin
“logica psihanalitică”) separă nevrozele anxioase şi unele reacţii nevrotice depresive,
iar în 1926, Lange delimitează reacţia depresivă.

În jurul secolului al XX-lea, neurologul Sigmund Freud (1856-1939) a publicat

teorii cu privire la rădăcinile inconștiente ale unora dintre aceste tulburări mai puțin
severe, pe care le-a numit psiho-nevroze. Aceste tulburări afectau relațiile și munca
individului, implicau simptome ciudate, cum ar fi paralizia sau mutismul, care nu puteau
fi explicate din punct de vedere medical. Freud a dezvoltat psihanaliza pentru a trata
acești pacienți „nevrotici”. Cu toate acestea, psihiatria și nu neurologia a devenit în
curând specialitatea cunoscută pentru furnizarea acestui tratament. Psihanaliza a
devenit, astfel, primul tratament pentru pacienții psihiatrici ambulatorii. De asemenea, el
a creat o divizare a domeniului, care continuă și astăzi, între psihiatrie (biologică) și
psihoterapie.

La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, noi medicamente au început să

schimbe fața psihiatriei. Thorazina și alte antipsihotice de primă generație au
îmbunătățit semnificativ starea pacienților psihotici instituționalizați, așa cum au făcut-o
antidepresivele nou create pentru cei cu depresie. Astfel, în ultima parte a secolului al
XX-lea, tehnicile neuroimagistice, studiile genetice și descoperirile farmacologice vor
inversa complet modelul psihanalitic al tulburărilor psihice și vor determina revenirea la
un model mai biologic, „neo-Kraepelinian”.

Clorpromazina este primul medicament antipsihotic (1950-1960), care a fost

initial comercializat pentru proprietățile sale antiemetice. Are proprietati
sedative, anxiolitice, hipotensive, antiemetice, ca si efecte anticolinergice si
antidopaminergice. Astazi, clorpromazina este considerată un antipsihotic tipic.
În 1948, G. Brock Chisholm
şi J. R. Rees fondează
"Federaţia Mondială pentru
Sănătatea Mintală" (World
Federation for Mental Health), cu
scopul interesării
organelor guvernamentale în
promovarea specializării
medicilor psihiatri şi
asigurării
de fonduri necesare pentru
asigurarea sănătăţii mintale
a populaţiei. În cursul a
două
decenii succesive,
"Asociaţia Psihiatrică
Americană" (American
Psychiatric
Association) a publicat
"Diagnostic and Statistical
Manual"(DSM), care în
momentul
actual - împreună cu ICD-10
al "Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii" (World Health
Organization) - reprezintă cea
mai răspândită tipologie şi
clasificare nosografică a
patologiei psihiatrice.
În 1948, G. Brock Chisholm
şi J. R. Rees fondează
"Federaţia Mondială pentru
Sănătatea Mintală" (World
Federation for Mental Health), cu
scopul interesării
organelor guvernamentale în
promovarea specializării
medicilor psihiatri şi
asigurării
de fonduri necesare pentru
asigurarea sănătăţii mintale
a populaţiei. În cursul a
două
decenii succesive,
"Asociaţia Psihiatrică
Americană" (American
Psychiatric
Association) a publicat
"Diagnostic and Statistical
Manual"(DSM), care în
momentul
actual - împreună cu ICD-10
al "Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii" (World Health
Organization) - reprezintă cea
mai răspândită tipologie şi
clasificare nosografică a
patologiei psihiatrice.
În 1948, G. Brock Chisholm
şi J. R. Rees fondează
"Federaţia Mondială pentru
Sănătatea Mintală" (World
Federation for Mental Health), cu
scopul interesării
organelor guvernamentale în
promovarea specializării
medicilor psihiatri şi
asigurării
de fonduri necesare pentru
asigurarea sănătăţii mintale
a populaţiei. În cursul a
două
decenii succesive,
"Asociaţia Psihiatrică
Americană" (American
Psychiatric
Association) a publicat
"Diagnostic and Statistical
Manual"(DSM), care în
momentul
actual - împreună cu ICD-10
al "Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii" (World Health
Organization) - reprezintă cea
mai răspândită tipologie şi
clasificare nosografică a
patologiei psihiatrice.
În 1948, G. Brock Chisholm
şi J. R. Rees fondează
"Federaţia Mondială pentru
Sănătatea Mintală" (World
Federation for Mental Health), cu
scopul interesării
organelor guvernamentale în
promovarea specializării
medicilor psihiatri şi
asigurării
de fonduri necesare pentru
asigurarea sănătăţii mintale
a populaţiei. În cursul a
două
decenii succesive,
"Asociaţia Psihiatrică
Americană" (American
Psychiatric
Association) a publicat
"Diagnostic and Statistical
Manual"(DSM), care în
momentul
actual - împreună cu ICD-10
al "Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii" (World Health
Organization) - reprezintă cea
mai răspândită tipologie şi
clasificare nosografică a
patologiei psihiatrice.
În 1948, G. Brock Chisholm
şi J. R. Rees fondează
"Federaţia Mondială pentru
Sănătatea Mintală" (World
Federation for Mental Health), cu
scopul interesării
organelor guvernamentale în
promovarea specializării
medicilor psihiatri şi
asigurării
de fonduri necesare pentru
asigurarea sănătăţii mintale
a populaţiei. În cursul a
două
decenii succesive,
"Asociaţia Psihiatrică
Americană" (American
Psychiatric
Association) a publicat
"Diagnostic and Statistical
Manual"(DSM), care în
momentul
actual - împreună cu ICD-10
al "Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii" (World Health
Organization) - reprezintă cea
mai răspândită tipologie şi
clasificare nosografică a
patologiei psihiatrice.
În 1948, G. Brock Chisholm şi J. R. Rees fondează „Federaţia Mondială pentru
Sănătatea Mintală" (World Federation for Mental Health), cu scopul interesării organelor
guvernamentale în promovarea specializării medicilor psihiatri şi asigurării
de fonduri necesare pentru asigurarea sănătăţii mintale a populaţiei. În cursul a două
decenii succesive, „Asociaţia Psihiatrică Americană" ( American Psychiatric
Association) a publicat "Diagnostic and Statistical Manual" (DSM-V), care în momentul
actual - împreună cu ICD-12 al „Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii" (World Health
Organization) - reprezintă cea mai răspândită tipologie şi clasificare nosografică a
patologiei psihiatrice.

PERSOANA, PERSONALITATE SI PSIHISMUL UMAN

CONCEPTUL DE NORMALITATE SI ANORMALITATE

Obiectul de studiul al psihiatriei se realizeaza in jurul si prin intemediul OMULUI.

Capacitatea de autocunoaștere și reflectare asupra lumii inconjurătoare conferă omului
autenticitate și individualitate . Studiul psihiatriei este orientat către persoana umană si
psihism din prisma raporturilor dintre normalitate și anormalitate în dinamica și
varietatea ciclurilor și rolurilor vieții.
Psihismul uman poate fii definit ca totalitatea funcțiilor psihice supervizate de
constiință.
Conceptul de normalitate este definit prin interferențele dintre individ și lumea
inconjurătoare integrând diversitatea atitudinilor, conduitelor personale acceptate de
grupul social corespunzător mentalităților, obiceiurilor și tradițiilor care îl caracterizează.
Normalitatea integrează toate atributele sănătății fizice și psihice reprezentând
condiția fundamentală pentru funcționarea eficientă a individului pe toate planurile:
sociale, profesionale, familiale.
Conceptul de normalitate cuprinde trei norme definitorii:
1. Norma statistică sau norma frecvenței maxime- o manifestare
psihocomportamentală este considerată normală cu cât este mai frecventă. În psihiatrie
norma statisică se referă la modalitățile de atitudine, expresive, de comportament,
convingerile cele mai frecvente dintr-o socio-cultură.
2. Norma valorică sau norma ideală- include și armonizează valorile
morale individuale și pe cele comunitare cuantificând normalitatea ca apropiindu-se de
un „tip standard” sau „ideal”. Aceasta normă este condiționată de contextul social,
istoric, geografic și cultural.
3. Norma funcțională sau responsivă- prin ea normalitatea este
definită din punctul de vedere al îndeplinirii obligațiilor și rolurilor individuale a unei
persoane ca parte componentă a unei comunități sociale.

Din altă ordine de idei normalitatea poate fii văzută si definită din perspectivă
psihică si personologică.

Normalitatea psihică presupune funcționarea armonioasă și eficientă a funcțiilor

psihice în ansamblu precum și absența simptomelor psihopatologice.
 Normalitatea personologică cuprinde totalitatea trăsăturilor moștenite și
dobândite ale personalității, inclusiv calitățile maturității intelectuale și motivaționale.

Normalitatea psihică și personologică integrează toate atributele stării de

sănătate fizică și psihică și reprezintă condiția fundamentală pentru funcționarea
eficientă și creativă a individului.

Astfel, persoana normală este aceea persoană a cărei manifestări psiho-

comportamentale sunt asemănătoare cu a majorității indivizilor din societatea din care
face parte, și care este eficientă conform achizițiilor făcute și simțului responsabilitătii în
toate rolurile vieții.

Conceptul de anormalitate este mai restrâns definit ca normalitatea și reprezintă:

îndepărtarea de la normele descrise anterior. Anomalitatea are două componente –una
pozitivă și una negativă. Prima cuprinde persoanele cu aptitudini speciale, deosebite,
geniile a căror participare la viața comunitare întodeauna va atrage un progres, și cea
de-a doua categrie, cea negativă, integrează personalitățile patologice – prin lipsa
armoniei sau a nedezvoltării intelectuale, episoade și bolile psihice-unde sunt afectate
pluridimensional persoana și viața psihică individuală.

Anormalitatea sau normalitatea negativă afectează capacitatea de cunoaștere,

comunicare, randamentul personal și produce dezorganizarea psihismului și a
personalității exprimate prin modificarea atitudinii față de sine si față de mediul
înconjurător.

Conceptul de sănătate este integrat celui de normalitate. Astfel, sănătatea se

poate defini ca: starea de echilibru structural și funcțional al persoanei, un proces
dinamic dependent de maturizare și de ciclurile de viață, de funcționarea în roluri și de
capacitatea de adaptare la stres a persoanei.

Sănătatea din perspectivă

 Internă- reprezintă starea de echilibru conform normelor generale ale

speciei, vârstei și sexului;
 Externă- este definită ca adaptarea echilibrată a persoanei la mediul
ambiant.

Sănătatea este cea care cumulează integridatea individuală cu cea comunitară,

incluzând capacitățile de:

 De autopercepție, autoevaluare, autocontrol

 De cutivare a aptitudinilor, de creație, autorealizare in raport cu idealul
personal
 De a învăța din experiență și de recunoaștere a propriilor erori
 De a se bucura, de a înțelege, de a fi generos
 De a stabili și înteține relații interpersonale bazate pe sentimente de iubire
și prietenie
 De a accesa valorile și aspirațiile reale ale umanității.
 Sănătatea umană definită de OMS= starea pozitivă de bine, credința în propria
valoare a individului, in demnitatea și valoarea celorlalți, abilitatea individului de a-și
gestiona lumea interioară de gânduri și setimente, de a-și organiza viața și a-si auma
riscurile, de a iniția, dezvolta și susține relații personale mutuale satisfăcătoare și
capacitatea psihismului de a-și reveni dupa socuri și stres.

Premisele sănătății mintale presupun:

 Capacitatea de percepție și cunoaștere a realității,

 Capacitatea de a lua decizii,
 Capacitatea de autoexprimare prim limbaj verbal și non-verbal,
 Capacitatea de a răspunde la mesajele altora.

Boala se definește ca o stare de anormalitate în minus sau anormalitate

negativă, care apare într-un moment al vieții persoanei perturbând funcționalitatea
individuală în plan biologic-corporal și psihic-conștient și are un substrat și cauze
specifice, anumite caracteristici clinico-evolutive și un răspuns terapeutic.

Boala desfășurată în timp are ca și consecinte:

 Defectul –perturbarea posibilităților de a efectua anumite acțiuni

specificeumane, importante pentru existetnța umană,
 Handicapul social- dificultate de a avra roluri sociale (soț, parinte,
muncitor), de a exercita profesiuni sau roluri socio-politice
 Dizabilități sau conform OMS „deficientă ”- ex. deficiență mintala,
deficiență în limbaj

Boala psihică este definită ca o anormalitate negativă a psihismului care duce la

un deficit psihic important și prelungit al persoanei conștiente prin
denivelare/simplificare, dezorganizare/destructurare, dezechilibrare/dizarmonie.

Boala psihică este un deficit și o dezorganizare evidentă și persistentă a

persoanei conștiente care afectează echilibrul din punct de vedere biologic, psihologic
și social. Perturbarea capacităților de autoadministrare, de comunicare și a
randamentului individual, pierderea sentimentului de libertate interioară, duc la
reorganizarea vieții psihice la un nivel inferior cu apariția anormalității și afectarea
prezenței persoanei în lume, generând sentimentul de alienare (înstrăinare, alienus lat-
străin).

Apariția bolii psihice, tabloul clinic, evoluția și prognosticul sunt determinate de

prezența factorilor biologici, psihologici, sociali și este influențată de de vârstă,
experiență de viață, factori culturali, istorie, evoluție științifică.

Pentru a descrie o boală psihică trebuie abordați și înțeleși și termenii de teren,

episod psihopatologic, stare defectuală și model evolutiv.
 TERENUL ȘI VULNERABILITATEA IN BOLILE PSIHCE

Terenul este definit ca structura psiho-socială pe care apare primul episod

psihopatologic.

Terenul este ansamblul caracteristicilor bio-psiho-sociale și spirituale ale

persoanei, așa cum se manifestă ele, la un moment dat, ca rezultat al zestrei genetice
și a reacției acesteia la stimulii externi apăruți de-alungul întregii biografii a individului.

Factorii care contribuie la definirea terenului sunt sexul, vârsta, particularitățile

caracteriale, factorii genetici, inteligența, abilitățile subiectului, instrucția, componentele
sale profesionale, statusul marital..etc

Terenul include:

1. Trăsăturile personalității individuale cu atributele sale intelectuale,

educati-culturale, statusul social
2. Reteaua de suport social
3. Potențialul psihopatogen individual legat de factorii genetici și de
experienta de viață personală ( incluzând etapele personogenezei sau
fazele premergătoare instașării uni episod psihopatologic.

În dinamică pot interveni potențiale evenimente de viață cu potențial

psihopatologic- psihotraume, eșecuri, solicitări intense, învățarea unor
comportamenteanormale după modele de coduită patologice.

Conform dinamicii terenului pot fi descrise două variante de vulnerabilitate

individuală care influenșează apariția tabloului psihopatologic: vulnerabilitatetea de fond
și conjuncturală.

Vulnerabilitatea persoanei de a dezvolta boli psihice este o caracteristică de

fond, fiind constituită printr-un cumul de noxe: de factorii genetici, noxe fizico-biologice
din perioada pre, intra, pri sau post natală ( bacterii, virusuri, traume fizice), relații de tip
familial, relatii si procese educative, de învățare, prezența bolilor somatice, absența
unor modele de identificare ( absența uni părinte), evenimente de viață stresante.

Vulnerabilitatea de fond reprezintă nivelul de vulnerabilitate pe care individul îl

prezintă în aproape orice moment al vieții sale. Vulnerabilitatea de fond este
condiționată de:

 Factori genetici și familiali,

 Influențe biologice pre, pri și postnatale
  Oscilașii ale ritmutrilor biologice și psihologice individuale,
 Prezența unei constituții biologice sau psihologice predispoziționale

Vulnerabilitatea conjucturală reprezintă vulnerabilitatea care apare într-o anumită

perioadă de viață ți se manifestă în cadrul interrelațiilor dintre individ și mediul ambient,
cu precădere la vârsta adultă, care corespunde unei maxine implicări în rolurile socio-
profesionale.

Vulnerabilitatea conjuncturală se poate accentua și poate determina apariția unui

episod psihopatologic atunci când apare un dezechilibru structural și funcțional al
retelei de suport social sau în situații în care se intensifică factorii de stres psiho-sociali
( conflicte, frustrări, perturbarea ritmului somn- veghe, evenimente de viață majore
familiale, in habitat, prosesionale, schibări majore cultueale sau religioase).

Conform Teoriei Vulnerabiltăte-Stres, se consideră că bolile care au o etiologie

ereditară predominantă necesită, pentru a se manifesta, existența unor condiții
ambientale specifice și bolile cu un determinism predominant exogen necesită prezența
unei vulnerabilități ereditare specifice, pentru ca factorii nocivi să determine răspunsul
patologic.

Dimensiunile ce trebuiesc urmărite pentru înțelegerea vulnerabilității unei

persoane pentru a face boli psihice sunt:

 Gradul de vulnerabilitate
 Evenimentele de viață stresante ce declanșează vulnerabilitatea
 Variabilile modelatoare: RSS( reteaua de suport social), personalitatea
premorbidă, abilitățile de adaptare, factorii fizi, biologici, sociali, culturali.

EPISOD PSIHOPATOLOGIC

Episodul psihopatologic este definit ca un tablou clinic specific, care cuprinde

manifestări variate ce perturbă psihismul, fiind favorizat sau declanșat de factori
particulari și care tinde să evolueze spre remisiune cu sau fără defect caracteristic.
Episodul psihopatologic se manifestă prin apariția unei diversități de sindroame
psihopatologice formate din simptome și semne psihopatologice și corporale specifice.
Episodul psihipatologic poate fi unic sau multiplu în viața unei persoane și
beneficiază /sau nu de tratament, internare și reabilitare.
Defectul psihopatologic este definit ca o stare de anormalitate în minus, lipsită de
dinamis, spre deosebire de boală, ce rămâne relativ constantă și care apare
întotdeauna secundar unui episod psihopatologic unic sau recurent.
Se caracterizează printr-o deficiență a funcționalității psihice sau fizice, cu
scăderea capacității de autoîngrijire, comunicare și adaptare armonioasă la mediul
social, sau coincide cu trăsăturile de personalitate dizarmonic structurate.
Este consecința unei stari maladive și prezintă două modalități de apariție:
1. Prin influența negativă a personogenezei
 2. După un proces maladiv: pierderea anumitor capacități funcționale pe
care o avea anterior

Modelul evolutiv pentru o boală psihică este mereu în mișcare, astfel suferă
întotdeauna abateri de la o variantă standard fiind influențat de factorii extrapersonali
care sunt variați. Astfel, sunt descrise mai multe tipuri de episoade psihopatologice:
1. unice sau recurente fără defect post episodic
2. recurente cu defect clinic constant si defect social progresiv dupa fiecare
dintre ele,
3. recurente cu defect clinic și social agravat progresiv după fiecare dintre
ele
4. recurente cu defect clinic și social persistent instalat rapid și progresiv
dupa primul episod.

Boala psihică tipică presupune:

 încărcătură genetică specifică;

 trăsături de personalitate de acelaşi tip cu manifestările psihopatologice
evidenţiate în timpul episoadelor;
 episoade cu determinism şi aspect clinic asemănător; defect postepisodic
de aspect asemănător episoadelor;
 model evolutiv caracteristic în cadrul căruia – episodul unic are o durată
mai mare de 6 luni de zile sau episoadele se repetă într-un interval de 2
până la 5 ani;
 program profilactic şi terapeutic-reabilitativ specific.

PERSONALITATEA ȘI PERSONOGENEZA

PERSONALITATEA

Personalitatea reprezintă un sistem hipercomplex, subordonat mediului social şi

cultural, alcătuit din totalitatea trăsăturilor de temperament, caracter, intelect şi volitiv-
energetice individuale.

Personalitatea reprezintă componenta fundamentală a terenului pe care apar și

evoluează episoadele psihopatologice și este considerate principalul model dinamic
al ființei umane conștiente.

Personalitatea se materializează printr-un comportament specific şi

interactional, prin răspunsuri specifice individuale faţă de evenimentele sau
schimbările de viaţă stresante.
 Trăsăturile personalității sunt caracterizate prin:
 totalitatea – conform căreia orice fapt psihic se desfăşoară
raportat la ansamblul trăsăturilor personalităţii sau la fiecare dintre ele luată separat;
 transformarea – care presupune o dezvoltare continuă a
trăsăturilor personalităţii, cu înglobarea nivelelor inferioare în cele imediat superioare
în mod progresiv sau în salturi legate de etapele de vârstă şi de intervenţia unor factori
de mediu;
 reglajul- care este suportul autoconstruirii şi autoperfecţionării
conştiente a personalităţii, este flexibil, poate fi modelat și ca urmare permit
funcţionarea în roluri şi adaptarea individului la viaţa socială.
Personalitatea reprezintă stilul habitual al unui individ de a gândi, simţi, tinde,
acţiona şi reacţiona. Ea are o dimensiune corporală, una psihologică (cognitivă,
afectivă şi comportamentală) şi una spirituală. Dimensiunea corporală a fost speculată
de Ernst Kretschmer care a descris trei biotipuri (picnic, leptosom / astenic şi atletic)
corespunzând la trei psihotipuri (ciclotim, schizotim şi epileptoid).
Aspectul cognitiv se referă la modul în care persoana se percepe pe sine şi pe
ceilalţi.

Aspectul afectiv se referă la capacitatea de a rezona afectiv, de a-şi controla sau

nu emoţiile, respectiv de a-şi orienta afectivitatea spre sine sau alte persoane.

Aspectul comportamental se referă la relaţiile cu celelalte persoane şi

capacitatea de control a impulsivităţii). Termenul de personalitate provine de la masca
utilizată în antichitate de actori pentru a amplifica sunetele („per sonare”) şi a schimba
mai multe personaje (iniţial se referea la aspectul vizibil al comportamentului). Astăzi,
termenul de personalitate se referă la aspectul ascuns şi real al firii unui individ.

Personalitatea prezintă două componente una moștenită și una dobândită.

Componenta moștenită, constituțional-temperamentul- constitue baza funcțională a
aptitudiilor individuale și include particularitățile innăscute de reactivitate, relaționare
socială, dispoziția afectivă și variațiile ei.
Temperamentul se referă la trăsături simple, de origine biologică, observabile la
sugari în opoziţie cu noţiunea mai complexă de personalitate a adultului: regularitatea
funcţiilor biologice, nivelul de activitate, calitatea dispoziţiei afective, răspunsul la
stimulii senzoriali, apropierea sau retragerea din faţa situaţiilor noi, adaptabilitatea la
situaţiile noi.
Componenta dobândită -caracterul- este rezultanta proceselor de educație,
include trăsături psihologice și morale personale care se manifestă față de sine și față
de lumea și este condiționată de factorii sociali, istorie.
Caracterul reprezintă aspectul vizibil al personalităţii (comportamentul).
Termenul a fost folosit în psihanaliză în formula „structură de caracter”, reunind trăsături
motivaţionale care, fiind în strânsă corelaţie între ele, formează o structură rezistentă la
schimbare. Alte înţelesuri pentru caracter sunt aspectul moral al personalităţii (caracter
frumos-urât), respectiv tenacitatea unui individ sau „tăria de caracter”.
 PERSONOGENEZA

Încadrarea indivizilor în diferite tipologii temperamentale sau personologice s-a

făcut încă din antichitate (zodiacul bazat pe călătoria descendentă a sufletului printre
planete care în funcţie de poziţia lor cerească la momentul respectiv ofereau sufletului
ce urma să se încarneze o parte din atributele lor, respectiv teoria dependenţei
temperamentului de umorile organismului şi cele patru elemente ale naturii preluată de
la Empedocle, susţinută şi perfecţionată de Hipocrate).

Personalitatea se formează încă din copilărie şi se încheie după adolescenţă.

După 18-25 ani se consideră personogeneza încheiată.

Personogeneza este iniţial dependentă de calitatea structurării sistemului nervos

central şi de aceea a trăsăturilor condiţionate genetic, treptat prin imitaţie, identificare şi
introjecţie – imitarea inconştientă a unor modele comportamentale, începe şi
avansează procesul socializării. Astfel, se structurează treptat un EU coerent şi unitar
format dintr-o zonă intimă şi una publică;

În paralel – după vârsta de trei ani – conştiinţa de sine se dezvoltă prin

intermediul perceperii propriei identităţi, urmată de identificarea cu ceilalţi şi de
renunţarea la această identificare.

În copilărie, pubertate şi adolescenţă are loc deplasarea interesului de la

percepţia corporală spre dobândirea unor note caracteristice şi a unui statut în cadrul
grupului social, pe fondul transformărilor somatice şi endocrine.Trecerea de la o etapă
la alta se face discontinuu, utilizându-se achiziţiile precedente, structurarea
personalităţii fiind considerată încheiată la adolescent, odată cu definitivarea
caracterului, dar maturitatea deplină este atinsă doar după alegerea şi pregătirea
pentru profesie şi o funcţionare de câţiva ani în rolul profesional; se câştigă astfel o
anumită doză de independenţă, de libertate în raport cu mediul care conturează
autenticitatea şi unicitatea fiinţei umane.

Personalitatea normală, armonios structurată se definește ca: o structură

dinamică, integrată şi integrativă, cu o bună adaptabilitate la mediu, autonomă faţă de
prejudecăţi şi constrângeri, asemănătoare cu cei din jur, ale cărei componente se
articulează fericit cu: statutul şi rolurile sociale, experienţa de viaţă personală,
implicarea creatoare în viaţa socio-profesională.

Persoana devine cu adevărat liberă ca fiinţă spirituală atunci când trăieşte

responsabil sentimentul apartenenţei la o colectivitate socială şi îşi asumă tradiţiile,
reglementările şi valorile acesteia.
Personogeneza nu poate fi definită şi înţeleasă decât în raport cu participarea
conştiinţei – proces psihic complex care asigură organizarea personalităţii într-o
existenţă concomitentă ca obiect şi subiect, astfel încât există o conştiinţă a
personalităţii şi o personalitate conştientă de sine.

REȚEAU DE SUPORT SOCIAL-RSS

Rețeaua de suport este definite ca fiind: un set de interacțiuni în cadrul unui grup
definit de persoane, care este analizată din perspectiva persoanei centrale a grupului.

RSS este o structură dinamică, dependent calitativ și cantitativ de:

caracteristicile psiho-comportamentale ale persoanelor care o compun, de ciclurile
vieții, statulul social și profesinal, tradiții și norme culturale.

RSS poate fi:

1. primară: 20-40 de persoane cu care există relaţii constante în cadrul

ciclurilor şi rolurilor vieţii;
2. secundară: persoanele care în mod intermitent, conjunctural, întreţin
raporturi de reciprocitate;
3. terţiară: persoanele care reprezintă autorităţi publice, administrative,
juridice sau politice şi interferează ocazional existenţa individuală.

RSS are un dublu rol: de protectie față de factorii stresori și suportiv/stimulativ-

material, afectiv și moral. RSS reprezintă o comunitate a căror membrii au interese
commune, unde persoana central este armonios structurată și funcționează
corespunzător nevoilor și rolurilor vieții.
În general, episoade psihopatologice și în bolile psihice, RSS devine deficitară
calitativ și cantitativ, secundar evoluției procesului patologic.

Microgrupul familial este un grup primar format dintr-un număr restrâns de

personane între care există relații de reciprocitate bine definite, cu un scop comun și un
sistem de norme și valori acceptat de toți membrii săi.
Microgrupul familial este o microsocietate cu poziție central în societate. Are ca
elemente componente:
 oamenii-membrii;
 obiectele material (teritoriu, averea, dotarile)
 valori culturale, morale, juridice, religioase
 simboluri ( siglă, firmă, imn, vestimentaie)
 modele de conduită
 relații sociale.

Pentru ca o persoană să facă parte dintr-un microgrup trebuie să aibă calitatea

de membru care presupune să interiorizeze valorile grupului (valori generale acceptate,
valori proprii care sunt în concordanță cu cele ale microgrupului), să se identifice cu
tendințele comune ale grupului, să acționeze pentru îndeplinirea sarcinilor comune.
Toate aceste condiții, generează starea reală de suport/stimulare a grupului și
sentimentul de apartenență.
 INFLUENȚELE PSIHO-SOCIALE

Influențele psiho-sociale reprezintă totalitatea factorilor proveniți din mediul

social care acționează asupra psihismului uman și au un rol formator și /sau stimulativ
respectiv unul psihopatogen.
Influențele psiho-sociale se realizează prin intermediul relațiilor interpersonale și
constau în contactul și relaționarea continuă cu lumea exterioară, cu alte persoane,
cunoștințe vehiculate prin limbaj, norme și valori corespunzătoare care sunt esențiale
pentru formarea și existent normal a persoanei. Acestea oferă suport, preventiv sau/și
influențează persoana, asemănător RSS. Trăirile stresante atât în sens pozitiv
(impliniri/satisfații) sau în sens negativ( stres) depind de influențele psiho-sociale, de
structura personei, de motivația , judecata evaluativă a acesteia.
Influențele psiho-sociale pot fi :
Secvențiale:
 psihotrauma: evenimente acute, negative, neprevăzute cu o durată de
minute , ore, zile , saptămâni, în cazul calamităților sau revoltelor;
afectează starea de conșțiință- apare vigilența, starea afectivă,
motricitatea, funcționalitatea somatică, umorală, și neurovegetativă,
 evenimente sau schimbările vieții: pot fi declanșate de psihotraume, boli
psihice, fiind precedate de anxietate, sunt mai mult sau maui puțin
previzibile, afectează fucționalitatea, RSS,
 eșecurile: neîmplinirile unor proiecte de viață concrete sau ăn plan afectiv
ca urmare a unei discrepanțe dintre aptitudinile/ posibilitățile persoaneiși
nivelul lor de îndeplinire.
De durară:
 conflictele: dezacord, tensiune sau confruntare intrapsihică cu propria
pesoană, cu statutul socio-profesional, cu propria identitate biologică,
psihologică sau corporală, cu o altă persoană
 solicitările intense prelungite: apar în condițiile îmn care sunt obligatorii
îndeplinirea unor roluri sau sarcini multiple, apare epuizare fizică,
cognitive și afectivă
 ambivalență psihologică nefavoabilă- în condiții de pericol
continuu,nesiguranță, tensiune
 frustrări existențiale: trăiri negative determinate de dorințe și nevoi
neimplinite pe fondul lipsei de implicare
 învătarea unor comportamente patologice prin modele de conduită
anormale- achizițiile se inscriu în structura caracterului.

Influențele psiho-sociale au rol formator și stimulativ în personogeneză. În

perioada de adult ajută la afirmarea individului, la imbogațire, la dezvoltarea eului sau
poate condiționa stările patologice.
 Modalitățile prin care influențează armonia structural caracterială sunt
suprastimularea- prin încarcarea resposabilităților, solicitări, cereri, pretenții crescute
din partea ambienței sociale, substimularea: condiționată de absența sau indiferența
persoanelor apropiate, dificultate/ incapacitate de înțelegere, motivație scăzută a
individului, autostimularea- autoangajarea în sarcini multiple- duce la expansiue
caracterială.
O valoare corectă a rolului influențelor psiho-sociale presupune inventarierea
acestora pe o perioadă de 6 luni-2 ani, făcând un bilanț al influențelor positive și
negative, adică un bilanț total. Răspunsul lor se materializează în reacții
comprehensibile- reacționează în mod direct dar anormal, din punct de vedere al
intensității și duratei, necesită sprijinul anturajului și psihopatologilui pentru reducerea
suferinței, incomprehensibile- tentativele de suicide, auto si heteroagresiunea și
intermediare.

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR PSIHICE

Diversitatea de opinii și formele de încadrare nosologica au dus dealungul

timpului la diferite incadrări nosologice și nosografice, care vizau clasificarea bolilor
psihice. Initial, clasificarea s-a referit la diferențierea teoriilor, experiențelor și
observațiilor, ca mai apoi să se simt nevoia clasificării dupa date verificate,
cuantificabile și fiabile, criterii explicite și uniform validate și acceptate la scară largă.
Astfel, entitățile nosologice psihiatrice actuale au deveni structuri de sine stătătoare. Ele
pot fi clasificate dupa factorii genetici, biologici, paraclinici, psihometrici, factorii
predispozanți personologici, biologici, psihologici și socio-culturali.
In prezent există două sisteme de clasificare și diagnostic acceptate pe plan
mondial- ICD și DSM-, sisteme care se reînnoiesc periodic.
ICD- International Classification of Diseasses , apar primele referiri la afecțiunile
psihiatrice in ediția VI-a1948. Primele descrieri scurte ale unor sindroame psihiatrice au
apărut în ediția VIII-a 1968, care însă nu prezintă criterii de diagnostic specifice bolilor
psihice.
ICD-9 1979 este prima Clasificare Internațională a Bolilor, care cuprindea o
clasificarea bolilor psihice, care insă nu prezintă niște criterii bine definite a bolilor
psihice. ICD-10 1992, psihiatriei i se acordat un capitol privind bolile psihice și s-a
introdus un nou sistem de codificare cu subcategorii. ICD-10 nu folosește diagnosticul
multiaxial.
In 1952 apare prima clasificare americană a bolilor psihice DSM-I Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders, care conținea referiri sumare la substratul
psihobiologic al simptomelor psihiatrice.În DSM-II 1968, apar descries în capitol
distincte nevrozelor, psihozele și tulburările cu substrat organic.
DSM-III 1980 este un manual de diagnosticare revolutionary, adduce crierii
operaționale explicite elaborate de o echipa de specialiști. Se introduce categoriile
descriptice și diagnosticul multiaxial.
DSM-IV1994, inlocuiește anumiți termeni și aduce noutăți în psihopatologia
organică, cea determinate de o condiție medicală generală. Ultima variant revizuită este
DSM-V 2013.
Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburarilor mintale DSM-V
permite o mare flexibilitate în formularea diagnosticelor, scăderea numărului de axe
diagnostice., renunțarea la cele clustere din diagnosticul tulburărilor de personalitate.
Pentru încadrarea, delimitarea și sistematizarea tablourilor psihopatologice într-
un diagnostic psihiatric se ține cont de:
 particularițățile terenului,
 persoana individuală,
 rețeaua de suport,
 durata și varianta evoluției,
 factorii favorizanțiși declanșatori ai fenomelogiei psihopatologice.
Clasificarea bolilor psihice dupa anormalitatea psiho-comportamentală;
1. conjucturale și /sau tranzitorii- definește reacțiile și episoadele
psihopatologice de scurtă durată- mai puțin de 2 săptămâni- cu
particularități clinic-evolutive dependente de factorii psihotraumatizanți
declanșatori, de structura personalității și include:
 reacții de tip afectiv anxioase și/sau depresive
 reacții de intensitate psihotică
 reacții iatrogene de deficiențele dintre personalul medical și pacient
 comportament suicidar reactive- rational sau demonstrative.
2. De durată/persistentă-presupune un deficit relational și adaptativ al
subiectului, include: persoane „ hipernormale” sau „hipermature”,
„subgeniale”, „genial”, persoane cu trăsături maladaptative, persoane cu
trăsături dizarmonice sau psihopate.

Dupa clasificarea clasică, bolile psihice pot fi clasificare astfel:

 Tulburari nevrotice: sunt influențate de existența individuală, factori psiho-
sociali, pot aparea indiferent de calitatea structurării personalității. Ex.
neurastenie, tulburările anxioase si depresive non-psihotice, tulburările
obsesive, fobice, somatoforme.
 Tulburările psihotice: afectează psihismul și personalitatea în ansamblul
ei, caracterul lor pathologic nu este conștientizat de subiect. Ex.: tulb
psihotice endogene: schizofrenie, tulb delirante persistente, tulb. Schizo-
afective, tulb bipolare; tulburări psihotice exogene: declanșate de factori
psihotraumatizanți: infecțioși, toxici, endocrine, metabolici.
 Tulburările psihice cu substrat organic:
o Episodice -sunt direct condiționate de factori traumatici, infecțioși,
metabolici, endocrine, carențiali cu effect lezional cerebral,
asociază tulbrări de conștiință și remisionează în timp;
o De durată – tulb organice de personalitate- determinate de factori
lezionali persistenți, retardurile mintale- deficit comportamental-
adaptativ, demențele- deteriorarea și dezorganizarea vieții psihice,
cu substrat substrat organo-lezional cerebral, tulburările psihice
persistente în cadrul unor condiții medicale, evoluția și prognosticul
sunt dependente de boala de bază.