r ~ iTTla iV T i iŢl \Jtr^

' • *ooo'nnnuy»vi\'^J»\
••oooou^M^jjyv^ v
[711 -1, \
li
iH
<1
f]kw fi
■ 1 #7 i ■ • i f?»
i i • 7 ■ \' II
L J 1/ i ij M I \« K» \
MM
Wf {/ J 1
PSIHOLOGIA
PERSONALITĂŢII
9
- ARHITECTURĂ ŞI DIMENSIUNI
-

Eugen Avram este Lector univ. dr.; titular în Catedra de Psihologie/ P.S.E. a Universităţii
din Bucureşti. Activitatea sa didactică include psihologia personalităţii şi neuropsihologia,
diagnoză şi intervenţie organizaţională. A publicat peste 30 de studii şi cercetări în
reviste de specialitate, peste 20 de capitole în volume colective. Este coordonator al
volumelor: Psihologie organizaţional-managerială. Tendinţe actuale, Polirom, laşi
(2008, coeditor: Cary L. Cooper), Psychology in a positive world (2008), Editura
Universităţii din Bucureşti. Coautor: Dezvoltarea managementului în organizaţiile
sănătăţii — Excelenţa în serviciile de neurochirurgie, Editura Universitară, Bucureşti,
2007 şi Management Modern în organizaţiile sănătăţii. Perspective în serviciile de
neurochirurgie, Editura Medicală, Bucureşti, 2009 (ultimile două lucrări în colaborare
cu A.V. Ciurea şi V.Gh. Ciubotaru). La Editura Universitară, Bucureşti a mai publicat:
Psihologie organizaţional-managerială în context european (2007, coeditor: R.Z. Creţu),
Psihologie organizaţional-managerială - perspective aplicative (coord., 2007),
Psihologia în organizaţiile modeme (coord., 2008), Încrederea organizaţională (coautor:
Pamela Shockley-Zalabak, 2008), Neuropsihologie - creier şi funcţionalitate (coord.,
2009), Neuroştiinţa dizabilităţii (coord. în colab: V.Gh. Ciubotaru)
.

EUGEN AVRAM
PSIHOLOGIA
PERSONALITĂŢII
- ARHITECTURĂ ŞI DIMENSIUNI -
ediţia I**
9
%>
EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşt
i

Coperta: Angelica Badea

Copyright © 2009
Editura Universitară
Director: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr. 27-33,
Sector 1 , Bucureşti
Tel/Fax: 021 - 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro
EDITURĂ RECUNOSCUTĂ DE CONSILIUL NAŢIONAL AL CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR (C.N.C.S.I.S.)
Descrierea C1P a Bibliotecii Naţionale a României
AVRAM, EUGEN
Psihologia personalităţii: arhitectură şi dimensiuni /
Eugen Avram. - Bucureşti : Editura Universitară, 2009
 Bibliogr.
ISBN 978-973-749-594-5
159.923
© Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate Editurii Universitare
Distribuţie: tel/fax: (021) 315.32.47
(021) 319.67.27
comenzi@editurauniversitara.ro
ISBN 978-973-749-594-
5

Mamei mele, Dr. Alexandrina Avram,

o personalitate de la care am învăţat şi învăţ mereu...

5
Prefaţă
în pofida faptului că se recunoaşte în mod unanim că personalitatea este
problema centrală a psihologici, ea exprimând unitatea şi integralitatea omului real, nu
dispunem încă de o teorie explicativă unitară şi satisfăcătoare sub raport metodologic
şi ştiinţific în acest domeniu. Elaborarea unei asemenea teorii a fost frântă în decursul
timpului de permanente dispute şi divergenţe, dominate de tendinţe exclusiviste şi
unilateral-absolutizantc. Acestea au dus la proliferarea aproape incontrolabilă a
punctelor de vedere individual-particulare reflectate în multitudinea interpretărilor şi
definiţiilor conţinutului conceptului însuşi de personalitate. într-un asemenea context,
o lucrare de sistematizare şi evaluare critică a acestor numeroase puncte de vedere şi
teorii dintr-o perspectivă integrativă cum este cea de faţă este mai mult decât necesară.
Prin sfera de cuprindere şi logica internă a analizei, ca reprezintă o noutate absolută în
literatura psihologică românească şi se va impune cu siguranţă drept cadru de referinţă
pentru cercetările şi abordările ulterioare.
în organizarea şi sistematizarea conţinutului cărţii, autorul a corelat principiul
istoricităţii, prezentarea şi evaluarea teoriilor fâcându-se în ordinea apariţiei şi
afirmării lor, şi principiul complementarităţii în virtutea căruia, analiza comparativă a
permis evidenţierea nu numai a specificităţii explicative a unei teorii sau alteia, ci şi a
elementelor de apropiere şi a relaţiei de complementaritate dintre o teorie şi alta.
Considerarea în ordine logico-cronologică a teoriilor prezentate în lucrare a
permis evidenţierea pe de o parte, a faptului că, în marca lor majoritate, deosebirile şi
divergenţele sunt de sorginte eminamente metodologică.- definirea şi abordarea din
interior a personalităţii vs. definirea şi abordarea din exterior, abordarea şi definirea
linear-sumativă vs. abordarea şi definirea structuralistă, abordarea şi definirea
situaţionistă vs. abordarea şi definirea interacţionistă, definirea şi abordarea sistcmică
vs. definirea şi abordarea sistemic-psihosocială, etc, iar pc de altă parte evidenţierea
trecerii, în cursul evoluţiei istorice a psihologici, de la paradigme de abordare
simplist-rcducţioniste statice, la paradigme multivariaţionale dinamice şi
intcracţioni st-sistcmice.
Comparând diferitele modele teoretice particulare ale personalităţii, autorul a
urmărit să găsească şi puncte comune care, desigur, pot fi reţinute în vederea realizării
unui model explicativ generalizat. Printre asemenea puncte de consens sunt
menţionate: persistenţa (stabilitatea) în timp a unor caracteristici individuale, a unor
structuri dispoziţionalc şi comportamentale; unicitatea organizării, care rezidă, pc de o
parte, în modul diferit de combinare a unor factori generali în structura individuală,
iar, pe de altă parte, în adăugarea la factorii generali a unor factori de grup şi
individuali specifici; predictibilitatea - comportarea persoanei într-o situaţie sau alta,
într-o manieră mai mult sau mai puţin aşteptată; subordonarea logicii organizării
interne şi a dinamicii comportamentale interacţiunii sui generis a legilor generale,
legilor particulare şi legilor individuale.
Complexitatea reală a personalităţii, remarcă autorul, explică multiplicitatea
unghiurilor de abordare şi conceptualizare, exemplificând aceasta printr-o schemă dată
de Argyle şi Little încă din 1972 şi care indică asemenea moduri de abordare:
personalitatea ca pattern comportamental constant; personalitatea ca ansamblu dc

dispoziţii/trăsături; personalitatea ca sistem cognitiv al persoanei; personalitatea ca

sistem de legături S-R (se anulează total trăsăturile); personalitatea ca sistem de
statusuri şi roluri.
Ca un moment de progres în cunoaşterea psihologică este considerată trecerea
de la studiul topografiei personalităţii la studiul personalităţii optimale şi de la studiul
trăsăturilor şi factorilor la studiul Eului căruia i se atribuie rolul de nucleu şi, în acelaşi
timp, de instanţă integratoare supraordonată. în acest sens, sunt prezentate şi
analizate diferitele definiţii şi interpretări clasice şi contemporane ale Eului,
evidenţiindu-se atât aspectele de statică funcţională, cât şi cele de dinamică
funcţională, concretizate în variate ipostaze şi faţete.
Autorul consideră că deschizătoare de perspective noi în aprofundarea
cunoaşterii complexităţii personalităţii sunt conceptele de personalitate pozitivă şi
personalitate multicultural; primul impunând necesitatea ca psihologia nu numai să
constate şi să descrie, ci şi să îmbunătăţească viaţa omului (legătura directă dintre
personalitate şi starea psihologică de bine), iar cel de-al doilea, relevând schimbările
majore pe care le suferă indivizii umani în procesul globalizării care reclamă
adaptarea la mai multe modele culturale.
în prezentarea atât a teoriilor clasice, cât şi a celor modeme şi actuale, autorul
afirmă ideea pertinentă, că psihologia personalităţii nu trebuie să abordeze structura
psihică internă a omului şi expresia ei comportamentală ca datumuri în sine, izolat şi
independent de factorii biologici, ereditari şi de cei socio-culturali, ci numai prin
permanentă raportare la aceştia.
Această idee este operaţionalizată şi dezvoltată în capitolul final al cărţii,
consacrat prezentării complexului proces de maturizare şi devenire a personalităţii şi
tulburărilor patologice care se pot produce în diferitele perioade de vârstă ale
individului.
Este de remarcat pertinenţa şi rigoarea cu care sunt prezentate şi analizate
stadiile dezvoltării psihomorale ale personalităţii, mecanismele şi nivelurile de
interiorizare-integrare a valorilor, normelor şi etaloanelor sociale, a pattemurilor
comportamentale specifice diferitelor roluri şi statusuri.
Valoarea metodologică şi ştiinţifică a cărţii este amplificată şi prin aceea că
autorul prezintă arhitectura sistemului personalităţii nu la nivelul funcţiilor şi
mecanismelor psihice particulare, ci la un nivel integrativ mai înalt, al subsistemelor,
cu accent special pe subsistemul atitudinal-caracterial în a cărui abordare aduce
contribuţii teoretice şi aplicative remarcabile.
în sfârşit, se cuvine a mai fi subliniată maniera în care autorul a reuşit să releve
şi să analizeze dinamica raportului dintre consistenţă (constanţă) şi variabilitate
(instabilitate) în sistemul personalităţii din care derivă gradul de prcdictibilitate
comportamentală.
Coerenţa şi stilul elevat şi atractiv al expunerii fac ca, în pofida marii diversităţi
şi complexităţi a problemelor abordate, cartea să devină nu numai instructivă, ci şi
captivantă, parcurgerea ei procurând cititorului o reală satisfacţie intelectuală.
Prof. univ. dr. Mihai Golu
8

Cuvât introductiv
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte principalele perspective din psihologia
personalităţii, punând accent pe relevarea arhitecturii şi dimensiunilor personalităţii.
Sunt analizate conceptele, teoriile, modelele prin care se poate descrie, explica,
interpreta, prezice personalitatea.
Conţinutul este astfel structurat încât să constituie o iniţiere profundă în
domeniul complex al psihologiei personalităţii, iniţiere caracterizată prin actualitate,
claritate, consistenţă şi concreteţe. La finalul parcurgerii acestui curs universitar
studentul va fi capabil să înţeleagă, recunoască, să descrie şi să explice personalitatea
unui caz, grup sau colectivitate, având facilitatea operării cu modele, termeni şi
interpretări.
Din punct de vedere al abordării, am decis să adopt viziunea integralistă
(personalitatea ca un „tot”, ca un ansamblu de componente, în care se evidenţiază
structurile în termeni de tendinţe, trăsături, constructe, factori, atitudini, valori,
dimensiuni) şi nu abordarea pe „laturi”, căreia îi vom rezerva o altă lucrare. Sunt
cuprinse referiri privind metodele de studiu şi aplicaţii ale psihologiei personalităţii.
Imaginea de ansamblu asupra personalităţii se poate construi apelând la unul sau mai
multe modele, selectând dimensiunile de interes pentru evaluare.
Volumul are ca scop evidenţierea arhitecturii şi componentelor personalităţii -
„din ce/ cum este compusă personalitatea” - din prisma teoriilor şi modelelor clasice şi
modeme în termeni de structuri, procese şi dezvoltare. Beneficiarii vizaţi ai acestei
cărţi sunt psihologii care doresc să îşi actualizeze cunoştinţele, studenţii de la
facultăţile de psihologie şi facultăţile de ştiinţele educaţiei, de la alte facultăţi în care
se predă psihologia ca disciplină obligatorie sau opţională, dar şi alte persoane
interesate de psihologie.
Tematica este organizată în cinci capitole. în primul capitol realizăm o scurtă
prezentarea a obiectului de studiu al psihologiei personalităţii, subliniem specificul
abordărilor metodologice (nomotetic, idiografic, idiotetic). în capitolul al doilea sunt
prezentate într-o manieră concentrată elementele esenţiale ale teoriilor şi modelelor
„clasice” ale personalităţii, selectând acele contribuţii care trebuie să aibă prioritate în
formarea viitorilor specialişti. Capitolul al treilea reuşeşte să aducă împreună teoriile
şi modelele modeme ale personalităţii, demers sistematic mai puţin întâlnit în lucrările
autohtone. Capitolul al patrulea analizează alte dimensiuni ale personalităţii,
îmbogăţind curricula academică cu informaţii noi privind atitudinile, valorile, Eul,
nivelul cultural al personalităţii şi finalizându-se cu o succintă prezentare a problemei
consistenţei şi variabilităţii personalităţii. Ultimul capitol exinde cunoaşterea factorilor
determinanţi ai personalităţii, realizează o incursiune în problematica maturizării şi
tulburărilor ei.
Contribuţia noastră în cadrul domeniului se poate rezuma la următoarele:
actualizarea cunoştinţelor în domeniu şi organizarea conţinutului tematic într-o formă
modernă; îmbogăţirea unor teme cu informaţii din domeniile aplicate ale psihologiei
personalităţii, în special din teritoriul psihologiei organizaţionale; introducerea în
curricula universitară a unor teorii mai puţin citate la noi în ţară; continuarea unor
contribuţii româneşti (modelul „configuraţionist”, „mecanismic”), propunerea unui

model prescriptiv al personalităţii/ caracterului (în cadrul teoriilor constructiviste),

propunerea unui cadru multidimenional de conceptualizare a Eului. Amintim şi
contribuţia la volumul Psychology in a Positive World, (editor: E. Avram, 2008, Ed.
Universităţii din Bucureşti), probabil prima lucrare autohtonă de psihologie pozitivă.
Cele cinci capitole al primei ediţii îmbină datele teoretice cu rezultatele
cercetărilor, contribuţiile internaţionale cu cele româneşti, analiza dinspre descriptiv
către explicativ, dinspre nivelul intrapersonal către nivelul interpersonal şi cel cultural
al personalităţii, reperele privind cercetarea cu cele aplicative.
Conţinutul cărţii, se bazează parţial pe textul lucrării noastre de doctorat
„Contribuţii cu privire la elaborarea unui model explicativ-interpretativ al
caracterului”, coordonată de distinşii mei maeştrii: Prof. univ. dr. Mielu Zlate
(conducător ştiinţific în perioada 2003-2006), care mi-a ghidat primii paşi în domeniu,
propunând tematica şi Prof. univ. dr. Mihai Golu (conducerea lucrării în perioada
2006-2008), căruia îi mulţumesc în mod deosebit pentru că a acceptat fără rezerve
supervizarea tezei, acordând o profundă îndrumare ştiinţifică şi un preţios sprijin
moral.
De asemenea, adresez mulţumiri celor care mi-au fost alături pe parcursul
pregătirii în acest domeniu al psihologiei:
- Prof. univ. dr. Nicolae Mitrofan, Prof. univ. dr. Mihai Aniţei, Prof. univ. dr.
Mihaela Minulescu, Prof. univ. dr. Geanina Cucu-Ciuhan, care au făcut parte din
comisia de susţinere a tezei de doctorat;
- Prof. univ. dr. Ţinea Creţu, Prof. univ. dr. Ruxandra Răşcanu şi Conf. univ.
dr.
Valeria Ncgovan, care au făcut parte din comisiile de examinare pe parcursul
pregătirii doctorale;
- Domnului Conf. univ. dr. Dragoş Iliescu, pentru sprijinul acordat în etapa
de
validare a modelului caracterial relevat în cercetarea de doctorat;
- colegilor lector univ. dr. Romeo Zcno Creţu şi Conf. univ. dr. Florin Alin
Sava, a căror colaborare mi-a deschis noi oportunităţi de înţelegere, orientare şi
achiziţie a unor cunoştinţe şi aspecte metodologice din domeniu.
Eugen Avram
1
0

CUPRINS
Prefaţă (Prof. univ. dr. Mihai Golu)................................................................... 7
Cuvânt introductiv............................................................................................. 9
Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII..................................... 15
1. Cadre........................................................................................................ 15
2. Conceptul de personalitate....................................................................... 18
3. Delimitări conceptuale............................................................................. 21
4. Obiectul de studiu ................................................................................... 24
5. Nomotetic, idiografic, idiotetic în studiul personalităţii.......................... 30
6. Cercetarea şi practica în psihologia personalităţii.................................... 34
7. Scurt istoric al teoriilor preştiinţifice ale personalităţii............................ 38
8. Concluzii..........................;.................................................................. 43
Capitolul 2
TEORII Şl MODELE CLASICE ALE PERSONALITĂŢII............................. 44
1. Introducere............................................................................................... 44
2. Teoriile psihanalitice................................................................................ 44
2.1. Teoria lui S. Freud....................................................................... 44
2.2. Teoria lui C.G. Jung.................................................................... 47
2.3. Teoria lui A.Adlcr............................................................................ 51
2.4. Teoria lui K.. Homey.................................................................. 57
2.5. Teoria lui E. Fromm......................................................................... 61
3. Teoriile behavioriste................................................................................. 65
4. Teoriile umaniste ale personalităţii.......................................................... 68
4.1. Teoria lui C. Rogers......................................................................... 68
4.2. Teoria lui A.H. Maslow.................................................................... 71
5. Teoria cognitivă........................................................................................ 76
6. Teoria social-cognitivă............................................................................. 82
7. Teoriile trăsăturilor şi modelele factoriale............................................... 90
7.1. Concepţia lui G. Allport................................................................... 90
7.2. Dezvoltări ale teoriei trăsăturilor (R. Cattell, H. Eysenck)......... 94
7.3. Modele factoriale clasice............................................................... 101
7.4. Alte modele de trăsături şi factori............................................... 106
8. Modele alternative în evaluarea personalităţii....................................... 110
8.1. Modelul situaţionist..................................................................... 111
8.2. Modelul interacţionist.................................................................... 113
9. Concluzii.................................................................................................. 114
1
1

Capitolul 3
TEORII ŞI MODELE MODERNE ALE PERSONALITĂŢII......................................... 116
1. Introducere................................................................................................ 116
2. Abordări multidimensionale..................................................................... 116
2.1. Teoriile şi modelele psihobiologice................................................. 116
2.2. Modelul evoluţionist....................................................................... 122
2.3. Teoriile constructiviste.................................................................... 129
2.4. Teoriile pozitive.............................................................................. 139
2.4.1. Cadre.................................................................................. 139
2.4.2. Caracteristicile personalităţii pozitive............................... 141
2.4.3. Sudiile privind starea de bine subiectivă/psihologică........ 143
2.4.4. Virtuţile.............................................................................. 147
2.5. Modelul sintetic-integrativ.............................................................. 153
3. Abordări arhitecturale........................................................................... 157
3.1. Modele neocognitive................................................................... 157
3.1.1. Modelul unităţilor cognitiv-afective alepersonaităţii („CAPS”)
157
3.1.2. Modelul structurilor de cunoştinţe şi a proceselor de evaluare
(“KAPA”)........................................................................................................................... 160
3.1.3. Teoria interacţiunii sistemelor personalităţii (“PSI”)......... 163
3.2. Modelul „triarhic” al personalităţii................................................. 165
3.3. Modelul sistemic............................................................................ 170
3.4. Modelul „configuraţionist”............................................................. 174
3.5. Modelul „mecanismic”............................................................... 182
4. Discuţii................................................................................................ 189
Capitolul 4
DIRECŢII DE STUDIU ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII................................. 190
1. Nivelurile personalităţii.......................................................................... 190
2. Atitudinile............................................................................................... 190
2.1. Definirea şi componentele atitudinilor............................................ 190
2.2. Tipuri de atitudini........................................................................ 193
3. Valorile................................................................................................... 213
4. Eu-1/ Self-ul........................................................................................... 226
5. Personalitatea „optimală”....................................................................... 237
6. Personalitatea morală............................................................................. 241
7. Personalitatea interpersonal................................................................... 252
8. Personalitatea modală............................................................................. 253
9. Personalitatea interculturală................................................................... 257
10. Personalitatea multicultural.................................................................. 261
11. Personalitatea în mediul ei natural........................................................ 264
12. Consistenţa şi variabilitatea personalităţii............................................ 267
13. Concluzii........................................................................................... 273
1
2

Capitolul 5
DEVENIREA ŞI TULBURĂRILE PERSONALITĂŢII
274
1. Determinanţii dezvoltării personalităţii.................................................. 274
1.1. Determinanţi biologici................................................................... 275
1.1.1. Ereditatea............................................................................. 275
1.1.2. Rolul creierului.................................................................... 280
1.1.3. Biofccdback-ul..................................................................... 281
1.1.4. Caracteristicile fizice şi gradul de maturizare..................... 282
1.2. Determinanţi psihologici personali................................................ 283
1.3. Familia........................................................................................... 285
1.3.1. Relaţiile părinţi-copii........................................................... 285
1.3.2. Relaţiile filiale de gradul al doilea....................................... 292
1.4. Relaţiile cu grupul de egali............................................................ 295
1.4.1. Relaţiile de prietenie............................................................ 295
1.4.2. Anturajul.............................................................................. 297
1.5. Relaţia erotico-sexuală.................................................................. 301
1.6. Relaţiile profesionale..................................................................... 303
1.7. Determinanţi sociali....................................................................... 307
1.7.1. Educaţia/ învăţământul........................................................ 308
1.7.2. Comunitatea...................................................................... 313
1.7.3. Mass-media.......................................................................... 314
1.8. Influenţe culturale.......................................................................... 319
1.9. Lumea virtuală/computerul........................................................... 321
1.9.1. Intemet-ul............................................................................. 321
1.9.2. Jocurile computerizate......................................................... 323
1.10. Religia.......................................................................................... 326
2. Personalitatea matură............................................................................. 328
3. Tulburări ale personalităţii..................................................................... 337
3.1. Limite ale conceptului de „normalitate” psihică........................... 337
3.2. Devieri ale personalităţii................................................................ 340
3.3. Trăsături accentuate....................................................................... 342
3.4. Tulburări ale personalităţii............................................................. 343
3.5. Patologia caracterului.................................................................... 345
3.6. Personalitatea destructurată........................................................... 348
4. Discuţii................................................................................................... 350
în loc de concluzii................................................................................................ 351
Bibliografie ......................................................................................................... 355
1
3

'

Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
1. Cadre
în decursul evoluţiei psihologiei personalităţii au fost elaborate
nenumărate studii şi cercetări, au existat opinii similare, dar, mai ales,
contradictorii. Au fost lansate diverse tipuri de perspective, abordări, teorii.
Metodologiile şi instrumentarul de cercetare a fost îmbunătăţit şi diversificat;
realităţile sociale, umane au creat noi obiective de cercetare şi intervenţie;
aplicaţiile au cuprins mai toate domeniile psihologiei, ariile vieţii umane,
instituţionale şi societăţii. în majoritatea disciplinelor aplicate ale psihologiei
sau chiar ştiinţelor educaţiei, personalitatea reprezintă o parte necesară a
analizelor, deoarece comportamentul subiecţilor este determinat atât de situaţii,
interacţiuni, cât şi de însuşirile psihice stabile.
Psihologii au lansat câteva întrebări esenţiale pentru dezvoltarea
domeniului: Ce ne face să fim diferiţi unii de alţii? Cum putem identifica şi
descrie aceste diferenţe şi cum putem compara indivizii unii cu alţii?
(Huczynski şi Buchanan, 1991). S-au căutat răspunsuri la aceste întrebări
folosindu-se conceptul de personalitate. Personalitatea este un concept larg,
cuprinzător care integrează procesele de percepţie, motivaţie şi învăţare: modul
în care omul înţelege lumea şi locul său în aceasta, lucrurile care îl motivează
şi modul prin care învaţă. Percepţia, motivaţia şi învăţarea sunt procese.
Personalitatea nu este un proces.
într-o definiţie generală, personalitatea individului este un model total,
complex al modalităţilor de gândire, simţire şi comportare care constituie
maniera distinctivă a individului de a se raporta la mediu {ibidem.).
Termenul de personalitate este de obicei folosit pentru a descrie
trăsăturile caracteristice distinctive, însuşiri sau calităţi ale comportamentului
unui individ. Aceste caracteristici sau calităţi privesc modalitatea individului
de a se comporta în general, de a reuşi în viaţă, de a învinge greutăţile.
Cercetătorii personalităţii sunt interesaţi să delimiteze personalitatea
curentă a individului şi modul în care s-a ajuns la aceasta (problema
dezvoltării personalităţii). De asemenea, sunt interesaţi să delimiteze însuşirile/
calităţile care diferenţiază oamenii între ei de însuşirile ce nu sunt distinctive
1
5

sau care, deşi sunt distinctive, constituie excepţii, nereprezentând aspecte

diferenţiatoare şi nereprezentând obiect de studiu. Definiţia personalităţii
trebuie limitată la:
- însuşiri, calităţi stabile, ferme: care apar în contexte diferite şi care
durează de-a lungul timpului (de exemplu, oamenii care nu sunt punctuali tind
să piardă multe ocazii; oamenii care muncesc din greu sau care sunt voioşi,
veseli şi optimişti tind întotdeauna să fie aşa). Nu suntem interesaţi de
însuşirile/ calităţile care sunt ocazionale, întâmplătoare şi efemere;
- însuşiri/ calităţi diferenţiatoare, distinctive: suntem interesaţi de
modelul dispoziţiilor specifice/ unice pentru individ. Nu suntem interesaţi de
însuşirile/ calităţile pe care toţi sau majoritatea oamenilor le au. Unele
dispoziţii ale personalităţii pot fi puternice şi pot apărea frecvent (cineva poate
fi mereu fericit, optimist şi glumeţ). Alte dispoziţii pot fi slabe şi pot fi stârnite
rareori sau numai în contexte specifice (cineva poate fi agresiv numai în
restaurante cu chelnerii). în aceste cazuri pot fi extrem de multe diferenţe sau
variaţii de personalitate între oameni.
Dacă noţiunea de “personalitate” ne ajută să înţelegem comportamentul
uman, trebuie să acceptăm două afirmaţii:
- comportamentul uman are caracteristici ferme, de durată. Majoritatea
putem recunoaşte consecvenţa în propriile noastre gânduri, emoţii şi
comportament, avem stabilite modurile de a relaţiona cu ceilalţi, de a ne
satisface nevoile, de a rezolva problemele, de a ne învinge frustrările şi stresul,
etc. Comportamentul nostru nu este întâmplător, inconştient sau iraţional. Sunt
regularităţi în modurile în care gândim, precum şi în ceea ce facem, iar acestea
pot fi identificate şi studiate.
- însuşirile/ calităţile distinctive ale personalităţii individului pot fi
măsurate şi comparate cu altele. Măsurarea nu implică neapărat numere sau
cantitate, deşi se poate baza pe tehnici sofisticate de analiză statistică
(Huczynski şi Buchanan, 1991).
Sunt câteva probleme specifice asociate cu definiţia şi folosirea
cuvântului “personalitate
1. Cuvântul personalitate este folosit atât în vorbirea curentă, cât şi în
cercetările psihologice. Utilizările cel mai des întâlnite ale termenului se referă
de obicei la:
- caracteristici cheie - spunem că o persoană are o personalitate agresivă,
că o alta are o personalitate rezervată, că cineva nu are încredere în forţele
proprii etc. Adesea descriem personalităţile celorlalţi în acest fel prin folosirea
numai a unei trăsături proeminente sau a unei calităţi a comportamentului lor;
- cantitate - spunem că un individ are “multă” personalitate, că altul are
“mai puţină” sau că “nu are”. în acest context ne referim de obicei la atracţia
1
6

fizică a unui individ sau succesul social (termenul de “oameni cu personalitate”

este folosit şi în publicitate).
Acestea nu sunt folosiri incorecte ale termenului. Ele sunt corecte şi pe
deplin înţelese în contextele în care sunt folosite în mod normal. Dar psihologii
privesc aceste folosiri ca simplificări şi utilizări imprecise. Ele nu sunt
adecvate pentru înţelegerea comportamentului uman într-un mod ştiinţific,
cuprinzător şi riguros. Aşa că psihologii trebuie să evite folosirea termenului
de personalitate cu aceste înţelesuri obişnuite, populare;
2. Oamenii obişnuiţi, nespecialişti în psihologie sunt teoreticieni
neoficiali ai personalităţii, evaluând personalităţile altora chiar şi inconştient,
categorisind oamenii imediat după caracteristicile observabile ale
comportamentului, aparenţei, vestimentaţiei şi vorbirii lor, în final creând
treptat imagini ale personalităţii altora pe baza unor informaţii limitate. De
exemplu: “indivizii atractivi sunt inteligenţi, cinstiţi şi demni de încredere”,
“femeile sunt prea sensibile, emotive pentru a fi buni manageri”, “oamenii
graşi sunt mereu veseli”, “chinezii sunt misterioşi, imprevizibili”, “scoţienii
mărunţi, slabi, cu părul închis la culoare şi egoişti”, etc.
Stereotipurile sunt teorii implicite ale personalităţii. Ele servesc unor
scopuri anume, dar nu dau explicaţii simple cu privire la comportamentul
uman. Ne ajută să facem predicţii despre ceea ce alţii urmează să facă în viitor.
Ne dau o bază de la care să ne ghidăm propriul nostru stil de raportare şi
reacţie la ceilalţi. Ele sunt teorii deoarece noi le folosim pentru a explica şi
pentru a prezice comportarea celorlalţi şi pentru a ne controla comportamentul
nostru în prezenţa lor. Sunt implicite deoarece ele nu sunt stabilite, declarate în
niciun sens definit oficial sau atent şi nu sunt susţinute de dovezi de cercetare
empirică. Teoriile implicite ale personalităţii nu sunt în acord cu standardele
psihologilor. Ele au o utilizare în contextele în care sunt înţelese de toată
lumea.
3. Capacitatea oamenilor de a aprecia personalităţile altora în mod rapid
şi corect este un aspect esenţial pentru a învinge greutăţile din lumea socială.
Oamenii nu sunt în mod curent conştienţi de această realizare şi nu trebuie să
fie conştienţi de ea pentru a o aplica efectiv. Interacţionăm cu membrii familiei
noastre, cu colegii, cu prietenii, cu alte persoane etc., le punem întrebări, le
povestim lucruri diverse, le dăm instrucţiuni şi, de fiecare dată, ştim cum vor
răspunde. Dacă nu suntem capabili să judecăm într-un mod chibzuit, corect
deciziile şi predicţiile noastre referitoare la alţi oameni, am ajunge să ducem o
viaţă socială extrem de dificilă. Cercetările arată că oamenii evaluază prea
puţin unul altuia personalitatea şi multe interpretări sunt greşite pentru că
există tendinţa de a utiliza informaţii primare, fragmentare, tendinţa de a lua
rapid decizii şi de a simplifica evaluările/ lucrurile. Cu toate acestea, deşi
evaluarea altora poate fi deficitară, competenţa de interacţiune este asigurată
1
7

datorită faptului că fiecare pune în joc numai o parte a stilului comportamental,

partea relevantă în acel context, în care sunt implicate roluri specifice
fundamentate de un set de aşteptări (de exemplu, povestitorul care la petreceri
spune multe glume ar putea fi considerat ciudat dacă se oferă să le spună unui
client ai cărui bani tocmai se numără la bancă) (Huczynski şi Buchanan, 1991).
2. Conceptul de personalitate
Centralitatea personalităţii în psihologie se datorează faptului că ea este
prima, cea mai complexă realitate umană, susceptibilă de optimizare,
schimbare (Zlate, 2006).
Personalitatea poate fi definită prin mai multe modalităţi:
- definirea prin efect extern - ia în considerare două aspecte: modul de
manifestare a personalităţii în afară şi efectele pe care aceasta le produce
asupra altor oameni (Zlate, 2006):
• Personalitatea este stilul general al persoanei de interacţiune cu lumea,
în special cu alţi oameni (Gray, 1991, apud. ibid.).
Acest tip de definire are avantajul de a amplasa posibilitatea de
cunoaştere a personalităţii în observarea comportamentului, a trăirilor,
reacţiilor exteriorizate, însă are limita de a confunda personalitatea cu rolul
social, stabileşte o relaţie de cauzalitate între personalitate şi capacitatea de a
modifica sau influenţa conduita altora.
definirea prin structura internă - recurge la două maniere de
operaţionalizare: consideră personalitatea ca un ansamblu de componente
(dispoziţii, impulsuri, dorinţe, instincte, trăsături, etc.) sau încearcă să
desprindă anumiţi factori, anumite organizări cu relevanţă mai mare pentru
personalitate:
• „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic” (Allport, 1981);
• „Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a
caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane, această
organizare determină adaptarea sa unică la mediu” (Eysenck, 1953, apud.
Zlate, 2006);
18

• „Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi

operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau
caracteristici pentru subiect” (Popescu-Neveanu, 1978).
Aceste tipuri de definiţii au avantajul de a scoate în evidenţă conţinutul
personalităţii (elementele şi relaţiile dintre ele), însă nu reuşesc să explice
geneza personalităţii şi factorii care au contribuit la apariţia structurilor interne.
- definirea pozitivistă - sugerează că structura internă a personalităţii nu
este accesibilă ştiinţei, de aceea se poate emite o ipoteză despre ea pentru a o
operaţionaliza:
• Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a
comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă
o poate da la un moment dat (Mc Clelland, 1951, apud. Zlate, 2006).
Această manieră de definire are avantajul de a îndrepta studiul
personalităţii către metode obiective, însă are limita de a defini obiectul de
cercetare prin specificul metodelor utilizate.
Diverşi autori propun variante care încearcă să depăşească limitele
vechilor maniere de definire a personalităţii sau care corespund unui anumit tip
de abordare (însă şi acestea îşi asumă o serie de avantaje şi limite):
• „Personalitatea poate fi definită ca organizarea dinamică a sistemelor
psihobiologice care modulează adaptarea la experienţă” (Cloninger, 1987);
• „Personalitatea este o structură complexă, implicând un ansamblu de
substructuri şi funcţionând sistemic” (T.Creţu, 1987, apud. Zlate, 2006);
• „Personalitatea se referă la acele caracteristici ale unei persoane care
justifică consecvenţa pattem-urilor sale comportamentale” (Opre, 2002);
• „Personalitatea este un sistem hipercomplex, probabilistic, dinamic,
deschis” (Golu, 2005a).
Argyle şi Little (1972, apud. R.Z. Creţu, 2005a) au arătat că se disting
cinci alternative de conceptualizare a personalităţii, relevând modelele diferite
ale măsurării personalităţii. Ele diferă atât sub aspectul modului de alocare, cât
şi al modului de interpretare a variabilităţii comportamentale:
1. Personalitatea ca pattern comportamental constant (invariant)
trăsăturile personalităţii sunt considerate pattemuri comportamentale
1
9

consistente cross-situaţional. Conform acestei accepţiuni, trăsăturile

psihologice (de exemplu, extraversia) se consideră a fi la fel de stabile precum
cele fizice (de exemplu, culoarea ochilor).
2. Personalitatea ca ansamblu de dispoziţii/ trăsături - trăsăturile sunt
concepute într-o manieră interacţionistă, respectiv ca predispoziţii
comportamentale relativ stabile, însă manifestate în funcţie şi de
caracteristicile situaţiei. De pildă, anxietatea unei persoane este dată ca urmare
a interacţiunii dintre trăsătura nevrotismului şi gradul de stres indus de situaţie.
Această concepţie este reductibilă la formula interacţionistă introdusă de
Lewin: C = / (P, S). Pentru a putea aplica formula în practică este necesar ca
situaţia să aibă cel puţin o dimensiune măsurabilă care să poată fi relaţionată
funcţional cu trăsătura. Conceptualizarea se bazează pe asumpţia păstrării
poziţiei relative de la o situaţie la alta de către individ.
3. Personalitatea ca sistem cognitiv al persoanei - trăsăturile sunt simple
concepte lingvistice utilizate de indivizi pentru a prezice şi înţelege conduita
proprie şi a celorlalţi; accentul cade pe forţa şi valoarea stimulilor externi care
sunt deopotrivă „importanţi”, ca şi trăsăturile (constructele) construite activ de
subiect. Teoria cognitivă se bazează pe ideea de variabilitate a persoanei de la
o situaţie la alta. Există tendinţa ca anumite variabile cognitive să fie
transformate în trăsături datorită faptului că îşi păstrează consistenţa cross-
situaţională (de exemplu, tipul de loc al controlului - intern sau extern, ori stilul
cognitiv - dependent vs. independent de câmp).
4. Personalitatea ca sistem de legături S-R - această concepţie anulează
total trăsăturile. Persoana este redusă la un pattern de răspunsuri ataşate unor
situaţii stimul. Din această perspectivă, de exemplu, cercetătorul este interesat
mai degrabă de intensitatea stresului produs de o anumită situaţie, decât de
măsurarea nivelului de anxietate. Variabilitatea conduitei ţine mai mult de
interacţiunile subiectului în raport cu alte persoane, decât de caracteristicile
diferitelor categorii de situaţii.
5. Personalitatea ca sumă de roluri performate - concepţie specifică unei
abordări extreme a personalităţii în psihologia socială. Personalitatea este
echivalată cu suma rolurilor sociale care-i revin unei persoane. Rolurile sunt
echivalente pentru cei ce ocupă aceeaşi poziţie socială. Explicarea diferenţelor
interindividuale se bazează exclusiv pe invocarea combinării specifice a
rolurilor multiple deţinute de o persoană (exemplu: roluri specifice vârstei,
sexului, clasei sociale etc.) şi pe experienţa anterioară achiziţionată în
performarea anumitor roluri. Variaţia situaţională este cea care determină
performarea rolului de către persoană (Creţu, 2005a).
2
0

Ca urmare a acumulărilor informaţionale din domeniu, s-a conchis că

există mai multe caracteristici principale ale personalităţii:
- Caracterul sistemic/ macrosistemic - rezultă din faptul că personalitatea
este compusă din elemente legate între ele, corelate unele cu altele, nu
independente sau simplu juxtapuse;
- Stabilitatea - persistenţa în timp a manifestării caracteristicilor
individuale, structurilor dispoziţionale (trăsăturilor), structurilor procesuale sau
comportamentelor expresive; personalitatea este relativ stabilă, relativ identică
cu sine însuşi, neputând fi radical modificată de situaţiile tranzitorii sau
accidentale;
- Generalitatea, esenţialitatea - tendinţa reiterării predilecte a anumitor
pattemuri comportamentale ca răspuns la contextele situaţionale variate,
subordonate însă aceloraşi clase de situaţii; componentele, însuşirile
personalităţii sunt definitorii pentru persoană, ele vizând aspectele cele mai
importante ale manifestării omului privind orientarea sa, răspunsurile sale
fundamentale;
- Structuralitate şi dinamism - componentele personalităţii se pot
restructura, modifica, perfecţiona în grade diferite în funcţie de cerinţele
relaţionării cu ambianţa; personalitatea presupune organizare, ierarhizare, dar
şi dezintegrare progresivă;
- Finalitate adaptativă - personalitatea filtrează, motivează şi
directionează, selectează şi programează conduita, îl determină pe om să
gândească asupra mediului şi să se adapteze la acesta prin comportamentele
sale, asigurând atât supravieţuirea, cât şi dezvoltarea personală;
- Unicitatea - conduce la apariţia unor pattemuri sau „amprente
comportamentale” strict personale; personalitatea realizează sinteza dintre
trăsăturile/ însuşirile generale, particulare, individuale ale omului, căpătând un
caracter propriu, specific, unic;
- Predictibilitatea, ca emergenţă a primelor trei aspecte, tăcând posibilă
determinarea stărilor potenţiale ale personalităţii ca urmare a modificării
coordonatelor de timp şi spaţiu (situaţie) (Popescu-Neveanu, 1969; Creţu,
2005a).
3. Delimitări conceptuale
Personalitatea se diferenţiază de alte concepte precum: individ,
individualitate, persoană, personaj.
Conceptul de individ - defineşte totalitatea însuşirilor biologice
(înnăscute sau dobândite) care asigură adaptarea organismului la mediul
natural; desemnează entitatea vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde
identitatea; individul desemnează caracterul indivizibil al organismului.
2
1

Individul este un produs în întregime determinat biologic; este un reprezentant

al speciei în general, indiferent dacă aceasta este vegetală, animală sau umană;
este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.
Conceptul de individualitate - se referă la procesul de diferenţiere şi
diversificare al organizării structural-fiincţionale a individului. însuşirile
biologice se specializează, se ierarhizează, se integrează, căpătând unele note
distinctive, originale (vârsta, apartenenţa sexuală, dimensiunile şi greutatea
corpului, culoarea ochilor, aspecte funcţionale, fiziologice, etc.). Deci,
individualitatea este individul cu organizarea lui specifică, diferenţiată,
irepetibilă şi ireductibilă.
Conceptul de persoană - desemnează ansamblul funcţiilor psihice care
asigură adaptarea la mediul social-istoric. Persoana este individul luat în
accepţiunea lui psihologică, deci cu viaţa sa psihică constituită, superioară,
conştientă. Persoana este un produs determinat socio-istoric, desemnând omul
în contextul relaţiilor sociale sau ca membru al societăţii; noţiunea de persoană
este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar celui normal dezvoltat
din punct de vedere psihic (copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se pot
acorda atributul de persoană).
Conceptul de personaj - se referă la manifestările personalităţii în afară,
în comportament. Personajul este “persoana în rol”, altfel spus, omul
interpretat ca rol social. Şi cum fiecare poate juca mai multe roluri, înseamnă
că se manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii diverse “faţete”
ale personalităţii sale. Personajul este “veşmântul social” al personalităţii,
uneori chiar “învelişul” ei protector, mecanismul de apărare. Personajul se
prezintă ca o “faţetă”, ca o imagine fragmentată a personalităţii, ca o mască în
spatele căreia se manifestă personalitatea. Personajul dezvăluie sau ascunde,
relevă sau trădează personalitatea. între personalitate şi personaj pot exista
relaţii de echilibru, de coexistenţă şi armonie, dar şi relaţii de disonanţă şi
dezechilibru (în acest caz putem asista la apariţia unui fenomen de
personalizare, dedublare care perturbă funcţionarea normală a personalităţii)
(Zlate, 2006; Golu şi Dicu, 1972; Golu, 2004).
Conceptul de personalitate denotă ansamblul însuşirilor psihice ale
persoanei, rezultate în urma unui proces de structurare; particularităţile psihice
individuale stabile prin care un om se distinge de alţii; organizarea superioară a
persoanei; persoana plus o notă de valoare (Zlate, 2006).
în fiecare moment omul funcţionează prin intermediul mecanismelor
specifice conceptelor menţionale: are o structură organică, o organizare
fiziologică specifică speciei umane, având instinctul de apărare, conservare
(individ); are o serie de caracteristici structurale şi funcţionale specifice care îi
influenţează comportamentul sau psihologia (vârstă, greutate, aspect fizic,
energie, particularităţi ale funcţionării organice: endocrine, digestive, etc.);
2
2

activează în diverse cadre sociale în care se comportă conform unor reguli,

scenarii şi receptează conduita altora faţă de sine într-o manieră reglementată
social (persoană); în diferite contexte subiectul are predispoziţii stabile de a
gândi, de a se raporta afectiv, motivational, volitiv într-o anumită manieră, deci
de a se implica în acord cu însuşirile psiho-comportament specifice
(personalitate); poate juca roluri diverse (acasă este “părinte” sau “fiu/ fiică”,
la serviciu este “salariat”, în relaţia cu prietenii este “amic”, etc.).
 Alte delimitări conceptuale sunt operate cu privire la conţinutul şi
funcţionalitatea personalităţii.
Arhitectura personalităţii - desemnează ansamblul de componente ale
personalităţii, relaţiile dintre ele, configuraţia lor la un moment dat şi
mecanismele implicate în funcţionarea şi reconfigurarea compomentelor şi a
relaţiilor dintre ele.
Structura personalităţii - se referă la cele mai stabile şi trainice aspecte,
“cărămizile” edificiului de personalitate, comparabile cu părţile componente
ale corpului uman, ori cu atomii sau moleculele (Opre şi Boroş, 2006).
Structura personalităţii poate fi descrisă prin sistemele şi subsistemele care
intră în alcătuirea ei, existând mai multe maniere de lucru:
1. ca ansamblu al unor “blocuri”: blocul cognitiv, motivaţional, afectiv, al
proceselor de reglare (volitiv), al proceselor de explorare-investigare, al
proceselor de comunicare (limbajul) (Golu, 2005a);
2. ca ansamblu de: trăsături, factori, atitudini, valori, sine, eu, obişnuinţe,
etc.;
3. ca sumă a unor “laturi”: temperament, caracter, aptitudini, inteligenţă,
creativitate (Zlate, 2006).
Procesele personalităţii - sunt concepte dinamic-motivaţionale care
explică anumite comportamente, servesc dimensiunii funcţionale a
personalităţii, ele iniţiază şi întreţin comportamente individuale (Opre şi Boroş,
2006).
Statica personalităţii - reprezintă profilul de stare al funcţiilor psiho-
comportamentale, al organizării psihice la un moment dat, aşa cum reiese în
urma calculării scorurilor unui subiect la testele psihologice. Corelarea într-un
tablou integral al mai multor profile de stare permit obţinerea unui profil
generalizat cu valoare diagnostică şi prognostică superioară (Golu, 2005a).
Dinamica personalităţii - relevă modificarea valorilor iniţiale ale
dimensiunilor psiho-comportamentale considerate (fiecare dimensiune a
personalităţii are dinamica sa); distanţa valorică dintre două stări înscrise în
aceeaşi serie dinamică determină amplitudinea transformării, iar curba dintre
starea iniţială şi finală constituie traiectoria transformării. Ansamblul
transformărilor considerate într-un interval de timp împreună cu relaţiile de
dependenţă dintre ele redau portretul fazic (Golu, 2005a).
2
3

Dezvoltarea personalităţii — termen ce se referă la formarea

personalităţii, la schimbările ce au loc în cadrul acesteia de-a lungul diferitelor
perioade din ontogeneză, luând în calcul influenţele eredităţii şi mediului
(Macsinga, 1999).
Tip de personalitate - o categorie care reuneşte persoane cu caracteristici
similare; fiecare poate fi caracterizat ca aparţinând unui tip de personalitate,
această dimensiune urmărind o descriere a persoanei prin plasarea sa într-o
anumită categorie. “Categorizarea” subiectului este adesea evitată în
demersurile ştiinţifice, deoarece acest aspect nu surprinde unicitatea persoanei
(Macsinga, 1999).
Trăsătură de personalitate - explică un aspect consistent, constant al
conduitei; se referă la o modalitate particulară de a gândi, simţi, reacţiona;
surprinde diferenţe de manifestare comportamentală şi permite o descriere mai
exactă a personalităţii, deoarece se referă la un set specific de caracteristici
(ibidem.).
Factor de personalitate - entitate explicativă a personalităţii rezultată în
urma unor analize statistice (analiza factorială); reprezintă o dimensiune latentă
ce cumulează mai multe caracteristici şi stă la baza unui set de variabile psiho-
comportamentale. Există factori comuni, care influenţează mai multe atribute
de suprafaţă şi factori specifici, care influenţează o singură variabilă manifestă
(Sava, 2004). Factorul se situează ca grad de generalitate între trăsătură şi tip,
însă diferă de trăsătură, fiind mai larg ca sferă de conţinut/ înţeles şi diferă faţă
de tip prin faptul că este o descriere cantitativă (Macsinga, 1999).
Habitudini - răspunsuri invariante faţă de anumite situaţii-stimul
recurente, de care se leagă pe baza unei practici sau experienţe îndelungate;
mai multe habitudini specifice se pot integra într-o trăsătură (Creţu, 2005c).
Diferenţe individuale - termen generic folosit în psihologia personalităţii,
care se referă la însuşirile diferenţiatoare din punct de vedere psihologic şi
comportamental între oameni. Alţi termeni şi alte concepte vor fi definite pe
parcursul lucrării.
4. Obiectul de studiu
Cercetătorii psihologi au privit disciplina psihologiei ca studiu al ierarhiei
sistemelor mentale; la nivelul de jos sunt amplasate senzaţiile, percepţiile şi
învăţarea. Sistemul de mijloc include motivaţia, emoţiile, memoria şi
inteligenţa. Pe cel mai înalt nivel al acestui sistem poate fi amplasată
personalitatea. Personalitatea a fost tratată ca o reuniune a mai multor sisteme
psihice. Din această perspectivă, psihologia personalităţii studiază modul de
organizare a sistemelor psihologice ca întreg.
2
4

Astăzi schema dominantă a domeniului personalităţii este abordarea

separată sau, cel mult, evolutivă şi comparativă a fiecărei perspective
(“perspectivă prin perspectivă”). Această abordare descrie personalitatea de la
o succesiune a perspectivelor teoretice: ale psihodinamicii, umaniste, social
cognitive, evoluţioniste etc. Această schemă de lucru a fost judecată ca fiind
utilă, dar mai puţin necesară. Dat fiind faptul că fiecare teorie era considerată
corectă, dar incompletă, promotorii domeniului solicitau ca eventualele
conflicte de idei să conducă la noi direcţii de cercetare. Interesele comune au
fost evidente, mulţi personologi au devenit interesaţi de studiul diferenţelor
individuale şi trăsăturilor (cazul modelelor Big Five) (Mayer, 2005).
Viziunea “perspectivă prin perspectivă” a apărut gradat. Prin prima
jumătate a secolului al XX-lea, teoreticieni precum Sigmund Freud, Carl
Rogers, Raymond Cattell şi Gordon Allport au oferit o descriere extinsă a
sistemului personalităţii. Aceste viziuni erau interesante, persuasive şi
comunicau diverse lucruri privitoare la condiţia umană.
Hali şi Lindzey (1957, apud. Mayer, 2005) au creat apoi o schemă pentru
a prezenta modelele teoretice ale timpului respectiv. Ei au început cu o
descriere generală a teoriilor personalităţii, iar apoi au catalogat teoriile una
câte una sau în grupuri mici şi le-au prezentat pe fiecare în parte cu ajutorul
câtorva discuţii şi evaluări parţiale. De-a lungul timpului, teoriile au crescut ca
număr şi au fost integrate în perspective mai generale, cum ar fi cele:
psihodinamice, umaniste, comportamentale şi social-cognitive (Emmons, 1989,
apud. Mayer, 2005). Contribuţia lui Hali şi Lindzey a fost notabilă, însă nu a
reuşit să ofere un răspuns clar despre personalitate.
Una din implicaţii este aceea de a confrunta viziunile asupra naturii
umane, care, de multe ori, nu sunt compatibile. Diferenţele ireconciliabile au
apărut, în primul rând, pentru că perspectivele erau, mai degrabă, filozofice
decât ştiinţifice şi, în al doilea rând, pentru că ele ridicau diferite întrebări.
Totuşi, unele puncte comune au existat în domeniu. De exemplu, mulţi
psihologi, studiind modelul Big 3 sau Big 5, au găsit trăsături comune: de
exemplu, seturile de trăsături extraversie-introversie, nevrotism-stabilitate.
Aceste trăsături au oferit o viziune limitată a sistemului de personalitate.
Pentru a descrie personalitatea într-un mod mult mai complet, schiţa de lucru a
solicitat alegerea celor mai bune idei din fiecare teorie {ibidem.).
O nouă viziune alternativă în câmpul psihologiei personalităţii s-a
dezvoltat în aceeaşi perioadă a secolului XX. Personologii au fost de părere că,
în afară de studiul sistemelor mentale (senzaţii, percepţii, învăţare şi memorare,
cât şi al celor sistemelor care le integrează pe acestea: inteligenţa şi conduita
socială), există loc şi pentru sisteme mai înalte care organizează restul, de
exemplu self-ul, voinţa. Aceste sisteme au fost considerate ca făcând împreună
parte din studiul personalităţii (Allport, 1937; Roback, 1927; Wolff, 947;
2
5

Woodworth, 1921, apuci. Mayer, 2005). Robert Sears a descris această

perspectivă a jumătăţii secolului al XX-lea referitoare la sistemele
personalităţii în Annual Review of Psychology. Acesta opina că personalitatea
poate fi studiată din perspectiva dezvoltării ei, dinamicii acţiunilor şi structurii
(Sears, 1950). Modul de abordare al lui Sears a fost folosit de succesorii săi
(Child, 1954, Messick, 1961, apuci. Mayer, 2005).
Din anii ’50, adică din timpul formulei simple a lui Sears, mai mulţi
autori au avansat în domeniu scheme de lucru mai formale. Mai întâi, s-au
tradus mai multe teorii dintr-o limbă în altele. Acest lucru a făcut să se extindă
perspectivele şi să fie cunoscute cât mai multe descoperiri. în al doilea rând, a
crescut frecvenţa folosirii unor concepte din teoriile sistemice şi cibernetice,
precum: autocontrol, feed-back pozitiv sau negativ, ele fiind incluse în teorii
mai general recunoscute ale personalităţii. în al treilea rând, s-a înregistrat o
creştere a numărului cercetărilor empirice asupra personalităţii, completând
cunoştinţele. în final, cercetările au permis crearea unei abordări mai clare şi
optime a domeniului. Acest lucru a inclus dezvoltarea unei scheme de lucru
formale mai extinse a psihologiei personalităţii (vezi Mayer, 2005).
Zlate (2002) arată că în domeniul personalităţii s-au conturat mai multe
perspective tradiţionale de abordare: perspectiva atomistă, cea structurală, cea
sistemică şi cea psihosocială, fiecare având implicaţii teoretico-aplicative, dar
şi limite.
Perspectiva atomistă propune, pe de o parte, descompunerea
personalităţii în elementele sale componente în vederea studierii legităţilor lor
de funcţionare, iar, pe de altă parte, descoperirea elementului primar, ultim sau
constituentului fundamental al acesteia.
Perspectiva structurală porneşte nu de la parte, ci de la întreg, nu de la
elementele componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare
în cadrul sistemului sau structurii globale, definind personalitatea ca „un
ansamblu de trăsături” sau ca „o configuraţie de trăsături”.
Perspectiva sistemică porneşte de la interpretarea personalităţii ca un
sistem, ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată şi, deci,
nonîntâmplătoare. Din această perspectivă, personalitatea este unitatea
integrativ superioară care serveşte drept cadru de referinţă pentru studiul şi
interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic; personalitatea este un
sistem supraordonat ce nu se poate reduce şi nici confunda cu diferite procese
şi funcţii psihice, nu poate fi alipită structurilor biologice sau
psihocomportamentale primare; este un sistem dinamic hipercomplex ce
presupune organizare ierahică plurinivelară, independenţă relativă faţă de
elementele componente (Golu şi Dicu, 1972).
Perspectiva psihosocială este orientată spre surprinderea personalităţii
concrete, aşa cum se manifestă ea în situaţiile şi conjuncturile sociale
2
6

particulare, în sistemul interrelaţional şi al psihologiei colective, în funcţie de

atributele psihosociale ale omului, adică de statutele şi rolurile sale, de
nivelurile sale de aspiraţie şi aşteptare, de structura atitudinilor şi opiniilor sale.
Zlate (2002) conchide că niciuna dintre aceste patru perspective de
abordare, luată în sine, nu este capabilă să explice şi să interpreteze adecvat
personalitatea. Numai o perspectivă sistemico-psihosocială poate oferi
posibilităţi explicative-interpretative mult mai ample, bogate şi pertinente cu
implicaţii în înţelegerea multilaterală a personalităţii, în optimizarea procesului
formării ei.
M. Golu (2005a) subliniază că abordarea globală, care este aptă să
servească drept cadru de referinţă pentru abordările concrete ale personalităţii
şi să oblige la corelarea şi integrarea datelor particulare, trebuie să prezinte
realitatea integrală a fiinţei umane în unitatea şi intercondiţionarea complexă,
nonliniară, a celor trei determinanţi şi subansamble esenţiale: biologic, psihic
şi socio-cultural (Figura 1).
PERSONALITATEA

Figura I. Schcma-bloc a sistemului personalităţii (Golu, 2005a).

Adoptând o asemenea definiţie de lucru, vom observa imediat că
personalitatea este o realitate complexă şi eterogenă din punct de vedere
substanţial-calitativ, care nu poate fi epuizată şi studiată de o singură ştiinţă. Ea
trebuie să facă obiectul a cel puţin trei grupe de ştiinţe: biologice, psihologice
şi socio-culturologice. Ca urmare, personologia sau ştiinţa personalităţii trebuie
să fie o construcţie interdisciplinară integrată în care să se articuleze într-o
structură teoretico-explicativă unitară datele celor trei grupe de discipline în
condiţiile în care nici una nu absolutizează propria abordare, ci o consideră
complementară celorlalte. Psihologia personalităţii trebuie să îşi focalizeze
atenţia asupra modului în care procesele, funcţiile şi stările psihice individuale
se integrează pe cele trei coordonate principale: dinamico-energetică,
relaţional-socială, instrumental-performanţială (Golu, 2005a).
2
7

Mayer (2005) propune o nouă viziune asupra obiectului de studiu al

personalităţii pornind de la trei aspecte:
1. identificarea sistemului personalităţii ţinând cont de sistemele vecine:
sistemul biologic, sistemul situaţiilor;
2. descrierea părţilor personalităţii, prin colectarea şi categorizarca
părţilor ei cele mai importante;
3. înţelegerea organizării personalităţii prin studiul structurii şi dinamicii
funcţionale relativ pe termen lung;
4. relevarea dezvoltării personalităţii examinând părţile ei şi organizarea
de-a lungul timpului.
Rezultă că studiul personalităţii ar putea lua în calcul mai multe sisteme
în ansamblul cărora există personalitatea:
- la nivelul primar, de jos, se află sistemul fizic, chimic, fiziologic,
- nivelul sistemului nervos (procesele creierului, subsistemele
neurologice) împreună cu sistemul suporului material fizic (obiecte,
organisme);
- nivelul personalităţii (subsisteme psihologice precum: motivaţii, emoţii,
cunoştinţe, etc.) şi ansamblul de situaţii (relaţii şi semnificaţii relaţionale);
- la cel mai înalt nivel se găsesc grupurile sociale şi cultura (oameni,
situaţii, organizaţii şi cultură).
Autorul recurge la “dividerea” studiului în mai multe categorii de
domenii şi subsisteme:
- Domeniul 1 cuprinde subsistemele: Conştienţa şi atenţia (conştientizare
pură, orientarea atenţiei); Conştiinţa de sine (posibilitatea de autocontrol,
atenţia de sine, monitorizarea de sine, reevaluarea dinamică a eului); Apărarea
şi Adaptarea (suprimare, raţionalizare, represie);
- Domeniul 2 include: Modele ale Self-ului (Eul, memoria propriei vieţi/
autobiografică, aspecte ale memoriei de lungă durată relaţionate cu Eul);
Modele ale lumii (credinţe, atitudini, atribuiri, expectaţii/ aşteptări, predicţii,
cunoştinţe generale din memoria de lungă durată); “Inteligenţe cognitive”
(verbală, perceptual-organizatorică, spaţială); Imaginaţie (reveria, fantasmele),
“Inteligenţe superioare” (creativitate, inteligenţă emoţională, inteligenţa
socială); Memoria de lucru (memoria de scurtă durată, capacitatea/ durata
înţelegerii);
- Domeniul 3 cuprinde subsistemele: Sistemul emoţional (patteruri
emoţionale stabile, răspunsuri emoţionale şi expresii emoţionale de bază);
Sistemul motivational (ansamblul motivelor biologice şi învăţate);
- Domeniul 4 cuprinde: Abilităţi sociale (strategia de auto-prezentare,
abilitatea socială), Cunoştinţe despre rolurile sociale (Cunoştinţe despre roluri,
relaţii sociale legiferate), Sistemul de ataşament (aşteptări/expectaţii,
predispoziţii de interacţiune cu alţii), Expresii motivaţionale şi social-
2
8

emoţionale (extraversie şi socializare, dominanţă şi control, coordonare şi

amabilitate).
în psihologia românească s-a preferat o abordare teoretică ce propune
studiul a cinci laturi ale personalităţii. Zlate (2006) consideră că personalitatea
poate fi studiată pe baza următoarelor laturi:
1. Temperamentul - latura dinamico-energetică a personalităţii;
2. Aptitudinile - latura instrumental-operatională a personalităţii;
3. Caracterul - latura relaţional-valorică a personalităţii;
4. Inteligenţa - latura reglativ-productivă a personalităţii;
5. Creativitatea - latura transformaţional-constructivă a personalităţii.
îmbinarea, sudarea şi interacţiunea acestor laturi generează structuri
distincte de personalitate care îi acordă acesteia unicitate {ibidem.).
Psihologia personalităţii îşi extinde obiectul de studiu la categorii de
variabile psihologice şi comportamentale precum:
- atitudini (faţă de sine, alţii, muncă, societate, natură); valori, interese,
Eu;
- structuri/ pattemuri afective (anumite predispoziţii pentru stări
emoţionale/ sentimente faţă de anumite entităţi individuale sau sociale);
- aspecte stabile ale imaginaţiei (capacitatea imaginativă, conţinutul şi
alte aspecte specifice/ personale ale produselor imaginative);
- structuri/ pattemuri motivaţionale superioare (convingerile, idealuri,
interese, aspiraţii, concepţiile despre: oameni, femei, bărbaţi, viaţă, muncă,
etc.);
- aspecte ale planului acţionai (gesturi şi mişcări caracteristice persoanei,
activităţi preferate şi produse ale activităţii, randament profesional/ în
activitate, capacitate de muncă);
- elemente legate de aspectul fizic: înfăţişarea generală, detalii ale
acesteia, la care subiectul se raportează într-un fel sau altul, etc.
- preferinţe sau aspecte atitudinale legate de procesele/ mecanismele
psihice: senzoriale (preferinţe pentru anumite culori, gusturi alimentare,
stimulări senzoriale - tactile etc.), perceptiv (preferinţe pentru anumite
categorii de imagini, forme, stiluri vestimentare, aranjamente spaţiale ale
obiectelor, etc.).
- particularităţi funcţionale reflectate în conduita specifică (stilul de
vorbire, tonul vocii, dinamica unor sisteme organice: digestiv, cardiac,
endocrin, etc. - care imprimă anumite preocupări ale persoanei şi un stil de
viaţă distinct);
- disfuncţionalităţi ale unor sisteme reflectate în conduita specifică:
organice (tulburări, dizabilităţi diverse), senzoriale (vedere, auz, etc.) sau
psihologice (cognitive: deficite mnezice, perceptive, etc.; motivaţionale,
emoţionale, volitive, acţionale).
2
9

Mai ales ultimile categorii pot fi tratate cu titlu de „laturi secundare” sau
„aspecte ale personalităţii”, unele dintre ele fiind mai mult sau mai puţin
stabile şi diferenţiatoare între oameni.
5. Nomotetic, idiografic, idiotetic în studiul personalităţii
5.1. Nomotetic
Studiile s-au concentrat ori asupra descoperirii unor legi care guvernează
personalitatea (abordarea nomotetică), ori asupra individului în unicitatea sa
(abordarea idiografică). Abordarea nomotetică a condus la studierea a ceea ce
indivizii au în comun, extragerea unor trăsături şi tipuri de personalitate în
vederea elaborării unei structuri ipotetice a personalităţii umane. Termenul
“nomotetic” desemnează orientarea în funcţie de anumite reguli, principii.
Psihologii implicaţi în această manieră de cercetare caută anumite tipare ce
guvernează comportamentul uman. Abordarea nomotetică urmează mai multe
etape:
1. sunt identificate principalele dimensiuni ale personalităţii. De
exemplu, din declaraţiile subiectului se poate desprinde, în mod evident,
introversia acestuia. Această metodă de testare pleacă de la premisa că
introversia este una şi aceeaşi pentru toţi. în fiecare caz, personalitatea prezintă
anumite caracteristici, însă poate fi supusă comparării plecându-se de la cele
două dimensiuni al acesteia: introversie-extraversie;
2. tipul de personalitate al unui anumit grup de oameni poate fi evaluat
utilizându-se metoda anchetei pe bază de chestionar. în general, întrebările au
un număr limitat de răspunsuri. Din acest motiv, se mai numesc şi întrebări
forţate. Se pleacă de la premisa că aceste răspunsuri reflectă comportamentul
real;
3. personalitatea este privită ca un ansamblu format din toate
dimensiunile supuse evaluării. Punctajul înregistrat pentru fiecare dimensiune
se raportează la cel mediu, precum şi la cel înregistrat de întregul grup.
Punctajul majorităţii indivizilor se situează la un nivel mediu. Astfel,
evaluatorul poate identifica atât variabilele/ dimensiunile care se încadrează în
limitele trasate de normă, precum şi pe cele care se abat de la medie (sub- sau
supra-medie);
4. grupul poate fi divizat în subcategorii, în funcţie de vârstă, sex sau
ocupaţie. în acest mod, se pot compara atât punctajele înregistrate la nivelul
subcategoriei, cât şi cele dintre acestea. Similitudinile şi diferenţierile apărute
în timpul testării permit formularea unor principii pentru personalitatea şi
comportamentul uman. Această abordare este însă oarecum impersonală,
utilizarea rezultatelor pentru cazuri particulare, chiar şi pentru cei care au
3
0

înregistrat un punctaj extrem, fiind deosebit de anevoioasă. Se pot însă formula

anumite ipoteze, cu caracter de probabilitate, luându-se în considerare
tendinţele comportamentale ale unui grup de indivizi.
Abordarea nomotetică susţine rolul eredităţii şi influenţa redusă a
mediului asupra personalităţii. Dacă s-ar admite flexibilitatea personalităţii şi
influenţa continuă a mediului, identificarea unor norme ar fi imposibilă.
Conturarea treptată a concluziilor prezintă un interes deosebit pentru această
abordare. Ipotezele, metodele şi rezultatele obţinute sunt interdependente,
formând un ansamblu complex şi complet.
Dat fiind faptul că personalitatea conferă unicitate individului, o metodă
de investigare bazată pe evaluarea simultană a unor grupuri de persoane ar
putea fi privită cu scepticism. Totuşi, în acest mod se evaluează ceea ce este
normal şi privit ca mediu în cadrul acestor grupuri, putându-se compara partea
cu întregul. Termenii “normal” şi “medie” au un înţeles statistic. Cei care
deviază de la normă nu trebuie consideraţi ca fiind cazuri antisociale sau
potenţiali infractori (Huczynski şi Buchanan, 1991).
 Iată două exemple de abordare nomotetică:
1. “Mai jos vei găsi o listă a abilităţilor esenţiale pe care un
managementul unui lanţ de magazine le caută atunci când evaluează absolvenţi
ca potenţiali angajaţi. Compară această listă cu propriile tale forţe, calităţi şi
defecte. Crezi că această companie te-ar angaja? Ia în considerare caracteristici
precum: să vorbeşti cu uşurinţă, fluent; să ai autoritate naturală asupra
celorlalţi; să fi energic; să fi stăpân pe tine, să ai încredere în forţele proprii; să
poţi prezenta argumente convingătoare. Te-ai născut cu acestea? Sau consideri
că aceste comportamente se pot învăţa şi îmbunătăţi prin “practicarea” lor?”
2. Unii specialişti evaluează recruţii pentru domeniul vânzărilor pe baza a
nouă abilităţi esenţiale:
- comunicare scrisă - să comunici pe o foaie de hârtie cu uşurinţă şi
claritate; să îţi prezinţi ideile într-un mod concis şi structurat; să foloseşti
corect limba şi stilul potrivit; gramatica şi scrierea să fie corecte;
- comunicare orală - să vorbeşti cu ceilalţi cu uşurinţă şi claritate; să-ţi
exprimi ideile bine şi să îţi prezinţi argumentele într-o formă logică; să dai
informaţii şi explicaţii care sunt uşor de înţeles; să îi asculţi în mod activ pe
ceilalţi;
- aptitudinea de a fi conducător - să demonstrezi capacităţi, abilităţi de a
direcţiona activităţile grupului; să ai autoritate şi să câştigi respectul celorlalţi;
să fii capabil să construieşti o echipă; să îi implici pe toţi membrii echipei, să
le dai sfaturi şi să-i ajuţi atunci când aceştia îţi cer acest lucru;
- membru al echipei - să te identifici cu subordonaţii tăi, să fii un egal de-
al lor; să îţi înţelegi propriul rol şi rolul altora în interiorul echipei; să “împărţi”
3
1

informaţia şi să cauţi ajutorul şi sfătui când este necesar; să oferi sugestii şi să

asculţi ideile celorlalţi;
- planificarea şi organizarea capacităţilor - să poţi să faci dinainte planuri;
să poţi defini obiective şi să aloci resurse pentru atingerea lor; să fixezi ţinte
realiste şi să hotărăşti care sunt priorităţile; să divizezi sistemele şi să
monitorizezi progresul; să foloseşti în mod util timpul ei/lui;
- luarea de decizii - să evaluezi liniile alternative de acţiune şi să iei
deciziile potrivite; să identifici gradele de urgenţă pentru decizii; să răspunzi
situaţiilor în mod rapid şi să demonstrezi flexibilitate;
- motivare - să ai energie şi entuziasm; să munceşti mult şi să fii
ambiţios; să fii capabil să munceşti din iniţiativă proprie fără a fi prea mult
supervizat; să-ţi fixezi propriile ţinte şi să fi hotărât să le realizezi;
-forţă, tărie personală - să ai încredere în forţele proprii şi să îţi înţelegi
propriile limite şi defecte; să fii realist şi să ai voinţă să înveţi din eşecurile şi
succesele trecutului; să fii de încredere, cinstit, şi conştiincios; să poţi învinge
presiunea şi să-ţi controlezi emoţiile.
-abilităţi de judecată analitică - să poţi înţelege repede şi corect pe deplin
informaţiile verbale şi numerice; să poţi analiza obiectiv argumentele; să
ajungi la concluzii logice; să poţi prezenta într-un mod bine întemeiat şi
convingător argumentele (ibidem.).
5.2. Idiografic
Abordarea idiografică privilegiază studiul de caz, analizând individul cu
toate componentele sale (care intră în interacţiune) (Dafinoiu, 2002).
Abordarea “idiografică” înseamnă “scrierea despre individ”. Psihologii care
adoptă această perspectivă asupra personalităţii încep cu o descriere
amănunţită a persoanei. Această abordare îşi propune să surprindă unicitatea,
bogăţia şi complexitatea individului, rezultată din informaţiile culese din
interviu, scrisori, jurnale şi biografii. Datele colectate includ mărturii ale
oamenilor despre ei înşişi (Hucyinsky şi Buchanan, 1991). Abordarea
idiografică face următoarele presupuneri:
1. oricare individ dispune de trăsături individuale care nu sunt
comparabile în mod direct cu trăsăturile altora (sensibilitatea şi agresiunea
unuia nu sunt comparabile cu sensibilitatea şi agresiunea altuia). Cercetările
idiografice produc studii amănunţite ale indivizilor normali şi anormali. Aceste
date includ lucrurile pe care le spun şi scriu persoanele despre ele.
2. oamenii nu sunt doar maşini biologice conduse de ereditate, aceasta
este numai o parte din natura umană. Pattemurile de comportament sunt
influenţate de experienţe, de reflecţia conştientă şi de raţionament, nu doar de
instinct, obiceiuri sau ereditate.
3
2

3. oamenii se comportă în concordanţă cu imaginea pe care şi-au facut-o

despre sine - propria persoană sau conceptul de sine. Această imagine se
formează după modurile în care alte persoane ne tratează. învăţăm despre noi
prin interacţiunile cu alte persoane. Luăm atitudinile şi comportamentul altor
persoane faţă de noi şi le folosim pentru a ne ajusta imaginea de sine şi
comportamentul.
4. faptul că dezvoltarea imaginii de sine reprezintă un proces social, face
ca personalitatea să fie deschisă schimbării prin noi interacţiuni sociale şi
experienţe. Din acestă cauză, dezvoltarea personalităţii individului nu este
rezultatul inevitabil al unei moşteniri biologice şi genetice. Numai prin
interacţiunea cu alte persoane, noi, ca indivizi, putem să ne vedem şi să ne
înţelegem ca atare. Nu ne putem dezvolta înţelegerea de sine fără ajutorul
altora. Natura noastră derivă din interacţiunea şi relaţionarea cu ceilalţi. Noi
ne formăm prin interacţiuni sociale şi relaţii. Astfel, înţelegerea de sine ne
determină comportamentul. Spre exemplu: încrederea unei persoane în propria
abilitate de a face ceva este legată de demonstrarea cu succes a acestei abilităţi.
Abilitatea combinată cu lipsa de încredere duce de obicei la un eşec sau la o
performaţă slabă (Hucyinsky şi Buchanan, 1991).
Exemplu de abordare idiografică: Confesiunile unui manager - “Sunt
oarecum introvertit. Am tendinţa să devin agresiv faţă de cei inferiori mie, însă
nu şi faţă de şefii mei. Devin plictisitor şi meticulos atunci când verific munca
depusă de ceilalţi fără însă a-mi aplica acelaşi tratament pentru propriile
sarcini. Pot spune că sunt relativ tolerant faţă de ceilalţi. Nu pot suporta însă
indolenţa. Mă implic relativ mult în activităţile intelectuale, dar îmi displac
cele ce necesită un efort fizic. Mă concentrez asupra sarcinilor de serviciu.
Sinceritatea nu este o calitate de-a mea. Sunt cam tăcut şi prefer să muncesc
individual. îmi displace munca în echipă. Sunt o persoană conştiincioasă şi
responsabilă la locul de muncă. Sunt însă nesigur şi domic de afirmare. Sunt
atent la nevoile altora şi am un caracter empatic. îmi plac provocările
intelectuale, însă nu agreez schimbările. Trăiesc într-un mediu echilibrat.
Devin agresiv când sunt bani la mijloc cu toate că încerc să corectez acest
defect. Alţii cred despre mine că sunt iresponsabil, nepoliticos, de treabă, sau
agresiv. Soţiei mele îi par romantic” {ibidem.).
Tehnicile nomotetice oferă un nivel al obiectivităţii în evaluare, nivel pe
care metodele idiografice nu-1 ating. Ele sunt mai uşor şi mai rapid de
administrat, de scorat şi interpretat decât echivalentele lor idiografice.
Tehnicile idiografice se bazează pe ipotezele despre psihologia umană, diferite
de acelea care se sprijină pe metodele nomotetice {ibidem.).
3
3

5.3. Idiotetic
Cele două abordări au unele limite. De aceea, s-au căutat alternative de
soluţionare. Allport (1981, p. 32) nota că psihologia personalităţii nu este
exclusiv nomotetică şi nici exclusiv idiografică. Ea caută un echilibru între cele
două extreme. Această tendinţă a condus la o nouă abordare, cea “idiotetică”,
care afirmă că: (1) poziţia ocupată de o anumită persoană în raport cu o
caracteristică nu depinde de poziţia grupului la acea caracteristică, iar (2)
cercetătorul trebuie să recurgă la operaţionalizarea constructului de interes
(vezi R.Z. Creţu, 2004 a). Abordarea “idiotetică” îmbină sarcina idiograficii,
de a trasa traiectorii individuale, cu sarcina nomoteticii, de a constata aspectele
care se pot generaliza asupra persoanei (Lamiell, 1981), a studia un subiect pe
baza unor indicatori sau modele universale.
6. Cercetarea şi practica în psihologia personalităţii
în psihologia personalităţii, ca şi în alte discipline ale psihologiei, există
două planuri de studiu:
- planul academic, al cercetării ştiinţifice, orientat către descoperirea cât
mai multe aspecte ale obiectului de studiu,
- planul practicii, al aplicaţiilor, în care se încearcă utilizarea modelelor
personalităţii în anumite activităţi de evaluare şi intervenţie psihologică, în
vederea optimizării existenţei umane.
Atunci când psihologii sunt partizanii doar unuia dintre aceste planuri,
disputele între cercetători şi practicieni pot fi active, fiecare parte reproşând
celeilalte caracterul limitat al înţelegerii şi nivelul relativ scăzut al abilităţilor
în aria în care nu se implică (vezi Zlate, 2000, p. 383). Desigur, ideal este ca
psihologii să se implice atât în planul practicii, cât şi cercetării ştiinţifice,
îmbinând acţiunile în beneficiul clienţilor sau ştiinţei. Vom face referire la
câteva direcţii de cercetare şi aplicaţie.
în ultimii ani au constituit obiect de cercetare problematici precum:
abordarea la nivel individual a coerenţei personalităţii (Krahe, 1990); rolul
motivaţiilor intrinseci asupra conştientizării de sine şi stilurillor de control
personal (Plant, Ryan, 1985); relaţia dintre valorile personale şi factorii de
personalitate Big Five (Roccas et al., 2002); relaţia dintre faţelete extraversiei
şi satisfacţia de viaţă (Herringer, 1998); determinanţii individuali ai stărilor
afective - rolul trăsăturilor de personalitate precum extraversia şi deschiderea
la experienţă (Matzler et al, 2006), studii cu privire la optimism, realism şi
pesimism (Weber et al., 2007); agresivitatea şi comportamentul antisocial la
copii şi adolescenţi (Herrenkohl, 2003); rolul reglării dispoziţionale asupra
fericirii la extraverţi şi introverţi (Lischetzke şi Eid, 2006); discrepanţa dintre
3
4

stima de sine implicită şi explicită şi implicaţiile asupra narcisismului şi

instabilităţii stimei de sine (Zeigler-Hill, 2006); abordarea stimei de sine la
nivel global, transcultural (Schmitt şi Allik, 2005); rolul stereotipurilor
negative în structurarea identităţii la nivel colectiv (Cohen şi Garcia, 2005);
rolul motivaţiei de afiliere asupra unor atitudini la nivel social (Sinclair et al.,
2005) ; studii cu privire la relaţiile dintre performantă şi modele sociale
cognitive (Conrey et al., 2005); influenţa personalităţii, educaţiei asupra
interesului pentru arte (McManus, Fumham, 2006); rolul trăsăturilor şi
procesărilor sociale asupra relaţiei dintre suportul social şi afecte (Neely et al.,
2006) ; relaţia dintre emoţiile morale şi comportamentul moral (Tangney et al.,
2007) ; lipsa de caracter în cadrul personalităţii şi efectele asupra
comportamentului moral (Vranas, 2004); critica situaţionalismului cu privire la
superficialitatea caracterului (Sabini şi Silver, 2005); abordări morale şi etice
în sistemele umane (Fuqua şi Newman, 2006); structura iertării şi efectele sale
obiective şi subiective (Schmitt et al., 2004); modestia, umilinţa, puterea
caracterului (Harvey şi Pawels, 2004); structurarea motivelor estetice (Moreau,
2005) ; autocontrolul ca mecanism în dezvoltarea virtuţilor, personalităţii şi
relaţiilor sociale (Baumeister, Exline 1999); egoismul în relaţiile sociale (Epley
et al., 2006); menţinerea puterii de autocontrol (Muraven et al., 2006); relaţia
dintre credinţele oamenilor şi modul în care se operează cu valori (Bain et al.,
2006) ; personalitatea altruistă în contextual relaţiei dintre empatie şi altruism
(Bierhoff, Rohman, 2004); dinamica personalităţii de la moralitate la emoţii
morale (Valez, Ostrosky 2006), consecinţele comportamentului altruist
comparativ la bărbaţi şi femei (Heilman, Chen, 2005), relaţia dintre caracter şi
fericire (Peterson, 2006), conştiinţa morală şi predispoziţiile etice -
investigarea diferenţelor individuale cu privire la recunoaşterea standardelor
morale (Reynolds, 2006); diferenţe de gen privind relaţia dintre empatie şi
iertare (Toussaint, Welb, 2005); identitatea ca sursă a motivaţiei morale
(Hardy, Carlo, 2005), etc.
în psihologia organizaţională amintim câteva tematici recent dezbătute:
relaţia dintre devianţele comportamentale ale salariaţilor şi constructul justiţiei
şi afectivităţii negative (Aquino, 1999); aderenţa salariaţilor la valorile morale
ca precedent al loialităţii la locul de muncă (Coughlan, 2005); construirea
caracterului, ca element esenţial al conducerii (Sarros şi Cooper, 2006);
importanţa puterii caracteriale în organizaţii (Peterson şi Park, 2007);
corectitudinea la locul de muncă (Caminity, 1999), etc. în psihologia afacerilor
unii autori îşi pun problema cum să se obţină caracterul şi competenţa într-o
lume corporatistă (vezi Paswan, 2005), cum să fie aplicate consideraţiile etice
în cadrul litigiilor (Utz, 2007), etc.
In psihoterapie şi psihologia clinică au focalizat atenţia specialiştilor:
importanţa valorilor în cadrul psihoterapiilor (Rosik, 2003); impactul
3
5

tendinţelor caracteriale, a genului, a reglării afective asupra psihoterapiei la

pacienţii cu tulburări ale personalităţii (Loffler-Stastka et al., 2005); relaţia
dintre stabilitatea „alextimiei” şi caracter (Picardi, Toni, Caroppo, 2005);
tratamentul abaterilor caracteriale în manieră „simplă şi eficientă” (Cukrowicz,
Joiner Jr., 2005); structura şi înţelesurile acţiunilor imorale din perspectivă
psihanalitică (Naso, 2006); relaţia dintre structura caracterială, temperamentală
şi tulburarea de hieractivitate cu deficit de atenţie la copii (Yoo et al., 2006);
studiul valorilor la persoanele diagnosticate cu schizofrenie (Stanghellini şi
Ballerini (2007).
In psihopatologie studiile au urmărit problematici precum: disocierile
caracteriale la bărbaţi şi femei (Grabe et al., 1999); comportamentele antisoiale
în rândul fetelor (Putallaz şi Bierman, 2004); relaţia dintre autocontrol,
tulburările de personalitate, variabilele demografice la subiecţii consumatori de
droguri (Sussman et al., 2003); impactul tulburărilor de personalitate asupra
calităţii vieţii (Cihen et al., 2006); caracteristicile personalităţii şi ideaţia
suicidară la adolescenţi (Cross et al., 2006); determinanţii comportamentelor
agresive (Bettencourt et al., 2006); impactul caracterului, genului, reglării
afective asupra psihoterapiei tulburărilor de personalitate (Loffler-Stastka et
al., 2005), terapia cognitivă a tulburării de personalitate borderline (Davidson
et al., 2006), efectele proximităţii sociale asupra comportamentelor agresive
multiple (Oliver et al., 2001), etc.
In psihologia educaţională studiile recente au vizat: educarea
personalităţii şi strategiile de prevenţie a violenţei în şcoli (Veltkamp, 2005);
rolul mediator al valorilor prosociale în relaţia dintre religiozitate şi
comportamentele prosociale (vezi Hardy şi Carlo, 2005); protejarea sau
“salvarea” caracterului elevilor (Wielenberg, 2006); relaţia dintre voluntarism
şi agreabilitate, extraversie, motivaţia şi valorile prosociale (Carlo et al., 2005);
reprezentarea noţiunii de caracter în diferite colegii şi univeristăţi (Kuh, 2006);
structurarea modelelor de comportament agresiv şi violent sub influenţa
jocurilor video (Lachlan, Smith, Tamborini, 2005); relaţia dintre conştiinţa
morală şi predispoziţiile etice: rolul diferenţelor individuale în recunoaşterea
normelor morale (Reynolds, 2006); opoziţia dintre excluziunea socială şi
comportamentul prosocial (Twenge et al., 2007); impactul practicilor culturale
asupra dezvoltării caracterului (vezi şi Jenkins, 2006); relaţia dintre orientările
culturale şi răspunsurie dezirabile ale indivizilor (Lalwani et al., 2007);
schimbările conduitelor prosociale şi morale în adolescenţă şi începutul
perioadei adulte (vezi şi Eisenberg, Cumberland, 2005) etc.
Aspectele metodologice au cunoscut noi dezvoltări, diversele instrumente
au fost revizute în vederea validării, alte instrumente au fost restructurate, s-a
făcut apel la noi metode şi metodologii de cercetare. Are loc o diversificare a
perspectivelor de abordare personalităţii. Asistăm la o evoluţie de proporţii,
3
6

evidenţiată prin extinderea şi diversificarea studiilor în variate arii, stabilirea

unor relaţii dintre personalitate şi alte fenomene. Cercetarea personalităţii
“intră” în toate ariile vieţii sociale. Au loc mutaţii teoretice şi metodologice
prin elaborarea de modele teoretice şi metodologice cu aplicaţii specifice.
Studiile se realizează la nivel local, naţional, dar şi internaţional, etc. Studiile
vizează domeniile educaţiei, terapiei, managementului, sportului, artei, religiei,
etc.
în plan aplicativ, obiectul psihologiei personalităţii se defineşte pornind
de la scopul investigaţiilor şi a finalităţilor vizate. în toate disciplinele aplicate
ale psihologiei se recurge la descrierea, explicarea, predicţia comportamentului
concret (listat în raport cu anumite exigenţe sociale sau acţionale) pe baza a trei
categorii de factori: caracteristicile situaţiilor (abordarea situaţională a
comportamentului), caracteristicile interacţiunilor (abordarea interacţionistă),
caracteristicile de personalitate (abordarea dispoziţională/ personologică).
Tocmai de aceea este necesar a raporta studiul la o clasă de fenomene de
interes pentru practician. Acesta poate să urmărească cum este determinată în
prezent (descriere şi explicare) psihologia şi comportamentul subiectului şi
cum se va manifesta în viitor (predicţie) dependent de cei trei factori:
- dacă scopul este caracterizarea generală a profilului unui om, în vederea
cunoaşterii, autocunoaşterii sau a realizării unei prezentări retrospective sau de
perspectivă, atunci evaluarea va urmări aspecte ale biografiei pesoanei,
evoluţia sa din copilărie, modul în care s-au derulat anumite relaţii şi situaţii,
incidente critice din viaţa persoanei, realizările, momentele dificile, structura
personalităţii descrisă prin prisma modelelor consacrate şi a unor ancore
comportamentale (cu referiri situaţionale, interacţionale), emiterea de explicaţii
şi predicţii privind comportamentul în general în planul activităţii şi relaţiilor,
luând în calcul probabilitatea unor schimbări în cadrul factorilor determnanţi ai
performanţei şi comportamentului;
- dacă scopul investigării vizează comportamentul productiv (selecţie,
evaluare, inserţie profesională, creşterea randamentului, re-adaptarea la
cerinţele instituţiei), atunci obiectul de studiu trebuie să raporteze structura de
personalitate la comportamentele concrete manifeste (în plan performanţial,
relaţional) în vederea explicării, predicţiei şi, mai ales din perspectiva luării
unor măsuri ameliorative (la nivelul persoanei sau la nivelul factorilor de
context);
- în aria clinică, interesează adaptarea persoanei la contexul de viaţă
asociat bolii, relaţia dintre determinanţii fiziologici şi starea psihică, dinamica
conduitei, apariţia unor dezadaptări psihologice, comportamentale. De aceea,
se urmăreşte relaţia dintre structura de personalitate şi adaptarea persoanei la
circumstanţele concrete: la propria persoană, la relaţiile cu alţii, cu boala, cu
societatea;
3
7

- dacă scopul investigaţiei vizează planul educaţional, dezvoltarea

personalităţii, adaptarea socială sau ameliorarea unor conduite, atenuarea unor
comportamente dezadaptative, atunci studiul defineşte factorii determinanţi şi
profilul comportamental în relaţie cu profilul dezirabil al personalităţii, cu
tehnicile de schimbare sau dezvoltare atitudinală sau/şi aptitudinală.
în toate cazurile, se îmbină abordarea nomotetică cu cea idiografică,
apelându-se la anumite modele, constructe, variabile de cercetare (care pot
descrie toţi oamenii într-un cadru de referinţă), realizându-se un profil
individual, al subiectului în cauză. Desigur că pot fi realizate studii la nivel de
grup sau colectivitate.
Se recurge la stipularea unor finalităţi ale psihodiagnosticului şi
intervenţiei, la elaborarea unui profil final (vizat) către care se tinde prin
intermediul solicitărilor clientului sau ale contexului (profesional, social,
familial în care acesta se află, context ce presupune seturi de aşteptări, scenarii
comportamentale, norme, reguli de conduită).
7. Scurt istoric al teoriilor preştiinţifice ale personalităţii
 Platon distingea două laturi ale sufletului: una superioară, provenită din
lumea ideilor şi înzestrată cu însuşirea nemuririi şi alta inferioară, muritoare.
Predominarea laturii superioare determină un tip normal de personalitate/
caracter, care se distinge printr-o mare capacitate de cunoaştere. Acestei teorii
idealiste i s-a opus teoria lui Democrit despre materialitatea sufletului, despre
legătura fizic-spirit, despre dependenţa omului de lumea externă (Kovalev şi
Mcasişcev, 1958). Tendinţe materialiste conţine şi lucrarea „Caracterele” (318-
317 î.e.n.) a lui Teofrast, care prezintă 31 de caracterizări reprezentând diferite
tipuri negative de caracter inspirate din viaţa socială a acelei vremi. Opera lui
Teofrast a exercitat o puternică influenţă asupra scriitorilor antichităţii, dar şi
asupra celor de mai târziu. De exemplu, La Bruyere ilustra 1120 de
caracterizări în ultima ediţie a lucrării „Caracterele sau moravurile acestui
secol” (ibidem.).
începând cu “părintele medicinei”, Hipocrat din Kos, s-au alcătuit
tipologii dihotomice, trihotomice sau cu un număr sporit de clase mutual
exclusive. Există şi astăzi peste cincizeci de tipologii diferite. Pe baza
caracteristicilor pregnante morfofiziologice, psihologice, morale, etc., indivizii
sunt grupaţi în clase omogene care alcătuiesc tipurile de personalitate.
Tipurile temperamentale (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic)
descrise de Hipocrat rezultă din predominanţa uneia din umorile organismului
uman: sânge, bila neagră, bila galbenă, „flegma”. Concepţia lui Hipocrat se
baza pe sistemul filozofic al lui Empedocle, potrivit căruia natura ar fi
3
8

compusă din patru elemente primordiale, indestructibile şi imuabile: aer,

pământ, foc, apă (vezi şi Zlate, 2006).
Tipologiile morfo fiziologice ale personalităţii sunt relativ numeroase.
Tipologia psihiatrului german Emest Krestschmer se baza pe corespondenţa
dintre constituţia anatomo-morfologică şi tipul temperamental. El ajungea la
stabilirea tipurilor: astenic, picnic, displastic (ibidem.).
Alături de concepţii etico-psihologice, secolul al XVlI-lea a fost dominat
de reprezentări religioase, fataliste despre om şi personalitatea sa, Graziani
propovăduia teoria teologică după care caracterul este ceva dat, invariabil,
predeterminat de forţe superioare (Kovalev şi Measişcev, 1958). In secolul
XVIII-lea lupta dintre materialism şi idealism capătă forme tot mai acute.
Materialişti francezi (Diderot, Helvetius, La Mettrie, Holbach, Robinet)
priveau personalitatea/ caracterul omului în legătură indisolubilă cu condiţiile
de viaţă. De partea cealaltă, s-au manifestat teoriile fataliste ale predeterminării
ereditare a personalităţii, o mare răspândire având-o fiziognomia lui LaVater
care „determina caracterul omului după structura şi expresia feţei”. Foarte
populară în epocă a fost frenologia lui F. J. Gali sau “organologia”,
“craniologia” (ibidem.).
în 1862 A. Bain publică lucrarea „Despre studiul caracterului”, volum
care include traducerea originală a „Caracterelor” scrise de Teofrast. Lucrarea
avea ca punct de inspiraţie propunerea lui Mill de promovare unei „etologii” a
personalităţii. Bain, urmând pe Platon, împărţea natura umană în trei facultăţi
primare: emoţia, voinţa, intelectul şi propunea (urmându-1 pe Herbert Spencer)
ideea că omul are o anumită cantitate de „energie” (Allport, 1981, pp. 58 - 63).
Th. Ribot punea la baza determinării tipurilor de personalitate
sentimentul şi voinţa, excluzând al treilea element (după Bain), inteligenţa. El
ajungea să împartă personalităţile/caracterele în două mari grupe: senzitivii şi
volitivii. Tot din şcoala franceză, A. Fouillee acorda importanţă însuşirilor
dobândite şi opera pe cale logică distincţia dintre trei tipuri de personalitate:
senzitivi, intelectuali şi voluntarii, fiecare tip dispunând de câte trei subspecii.
Continuatorul lui direct a fost Malapert, care îmbinând clasificările lui Ribot şi
Fouillee, stabilea şase genuri de caracter: apatici, afectivii, intelectualii, activii,
temperaţii şi voluntarii (Kovalev şi Measişcev, 1958).
O teorie originală a formării caracterului a elaborat Paulhan, care pornea
de la particularităţile tendinţelor şi combinarea lor după legile asociaţie. El
opera distincţia între două laturi ale personalităţii: forma şi conţinutul.
Preocupările au continuat, Fr. Queyrat a inclus în caracter atât temperamentul
ereditar, însuşirile generate de el, cât şi trăsăturile dobândite, încercând să
împace teoriile opozante. El stabilea 12 forme fundamentale de personalitate/
caracter. Kretschmer, Pende, Jaensch acordau o importanţă hotărâtoare în
formarea caracterului constituţiei biologice şi structurii corporale (ibidem.).
3
9

Până în deceniul al doilea al secolului al XX-lea diversele clasificări

emise de Ribot, Fouillee, Paulhan, Malapert, erau bazate pe intuiţie sau pe
speculaţie filosofică.
Caracterologia îşi propunea studiul caracterului, adică a felului de a fi, de
a simţi şi de a reacţiona al unui individ sau grup (Jues, 2003). De fapt,
caracterologii înlocuiau termenul de „temperament” cu de „caracter”.
Heymans şi Wiersma au făcut prima încercare de a înlocui
caracteriologia şi tipologia pur intuitivă cu alta bazată pe date de cercetare. Ei
au elaborat un chestionar cu 90 de itemi pe care le-au aplicat, culegând date de
la 2523 de subiecţi. Chestionarul cuprindea 6 rubrici/ dimensiuni: Mişcări şi
activităţi, Sentimente, emoţii, Funcţia primară şi secundară, Inteligenţa şi
aptitudinile conexe, înclinaţii, interese sau tendinţe, Diverse alte caracteristici
(Zisulescu, 1978). In cercetările lor, ei porneau de la concepţia că evaluarea
caracterului se poate face în funcţie de trei proprietăţi fundamentale
(promovate şi de către Rene la Senne şi şcoala sa):
- emotivitatea (E): intensitatea reacţiei emoţionale (E - emotivul se
tulbură în situaţii uzuale; nE - nonemotivul, dimpotrivă, cu greu poate fi mişcat
emoţional);
- activismul (A): nevoia de activitate (A - activul se caracterizează prin
căutarea acţiunii şi rezistenţă la efort prelungit; nA - inactivul, evită acţiunile şi
nu rezistă la efort, având nevoie de mult timp pentru a-şi reveni);
- rezonanţa reprezentărilor (P sau S): persistenţa în plan cognitiv a
impresiilor, reprezentărilor {funcţiunea primară, P, se referă la persistenţa
temporară a unei reprezentări sau stări afective strict pe parcursul acţiunii
stimulului; funcţiunea secundară, S, este efectul care continuă să-l exercite o
reprezentare sau o stare afectivă trecută) (Mucchielli, 2000).
Pe baza interpretării răspunsurilor la acel chestionar, s-au stabilit 8 tipuri
caracteriale şi anume: nervoşii, sentimentalii, colericii, pasionaţii, sanguinicii,
flegmaticii, apaticii şi amorfii.
1. Nervoşii (EnAP): mobilitatea şi vivacitatea sentimentelor, nevoia de
emoţii, impulsivitate, violenţă, acţiuni adesea în contradicţie cu principiile
enunţate, etc. valoarea dominantă pentru ei este divertismentul;
2. Sentimentalii (EnAS): introvertiţi, melancolici, meditativi, timizi,
vulnerabili, scrupuloşi, valoarea dominantă pentru ei este intimitatea;
3. Colericii (EAP): mobilitatea şi vivacitatea sentimentelor, aptitudinea
oratorică, vehemenţa emoţiilor şi a tendinţei de exteriorizare, izbucniri eruptive
de iritaţie, nevoia de acţiune, valoarea dominantă pentru ei este acţiunea;
4. Pasionaţii (EAS): dominaţi de ambiţii, dorinţa de succese, dorinţa de a
comanda, ştiu să se stăpânească, neîncredere, bunătate, severitate, ataşament
faţă de trecut, valoarea dominantă - îndeplinirea operei preconizate;
4
0

5. Sangvinicii (nEAP): extravertiţi, simţ practic, sociabili, spirituali,

ironici, sceptici, valoarea dominantă pentru acest tip este succesul social;
6. Flegmaticii (nEAS): obiectivi, metodici, răbdători, tenaci, cu dispoziţie
egală, egoism temperat, respect pentru semeni, pentru obiceiuri, regularitate,
automatism, cu tabieturi, punctuali, obiectivi, demni de încredere, valoarea lor
dominanta este legea;
7. Amorfii (nEnAP): lipsa de energie, neglijenţă, fără simt întreprinzător,
liniştiri, calmi, puţin comunicativi, reflexivi, indiferenţă, valoare dominantă -
plăcerea;
8. Apaticii (nEnAS): închişi în sine, interiorizaţi, orientaţi spre propriul
eu, sumbri şi taciturni, conservatori, robi ai habitudinilor, iubesc liniştea
interioară şi singurătatea, valoare dominantă - liniştea (Mucchielli, 2000).
Structurarea caracterului prin oponenţa unor elemente exclusiv etico-
logice cu instinctele şi afectivitatea, este susţinută de către A. A. Roback. El
stabilea patru niveluri de caracter: superior, înalt, mijlociu şi fără caracter.
Spranger şi Lazurski grupau caracterele în raport cu diferite forme ale vieţii
sociale în tipurile: teoretic, estetic, practic, religios, dominator, social. Wallon
punea accent în formarea personalităţii pe interacţiunea reciprocă a individului
cu condiţiile sociale în care activează acesta şi pe rolul activităţii subiectului
(Tucicov-Bogdan, 1973).
Dacă în aceste teorii preocupările s-au axat mai ales pe structurarea unor
tipuri de personalitate, cu timpul cercetătorii conştientizează nevoia unei
analize mai amănunţite, care să pătrundă mai adânc în structura sistemului
pentru a sesiza elementele şi relaţiile dintre ele. Se trece de la viziunea globală
la cea analitică, de la afirmarea unui factor major responsabil de formarea şi
dezvoltarea personalităţii la conştientizarea multiplelor determinări ale
acestuia.
Morfologia astrologică a avut un mare impact. Chiar şi astăzi interesul
pentru astfel de explicaţii persistă. Prima carte a lui Corman dezvolta în mod
exclusiv o astfel de tipologie. Cele 8 caractere fundamentale sunt prezentate în
perechi: Marte-Venus, Terra-Mercur, Jupiter-Satum, Soare-Lună (Mucchielli,
2000, p. 69).
1. Tipul Marte în opoziţie cu Venus, este caracterizat prin emotivitate
intensă, dinamism, combativitate, competiţie, luptă, grandoare, căutarea
adevărului, divergenţelor; Venus este caracterizat de dispoziţia conciliantă,
adoptarea principiilor echilibrului în viaţa familială şi socială, detestă lupta, are
sentimente profunde;
2. Tipul Terra este opus tipului Mercur este ataşat de pământ, de muncă,
sentimente, realităţi concrete şi practice, de viaţa sedentară, stabilă. Mercur
este un intelectual diletant, curios, schimbător, imaginativ, incapabil de muncă
stăruitoare, mai cerebral decât afectiv, mai sclipitor decât sincer;
4
1

3. Jupiter-Saturn concretizează deosebirea radicală de atitudine faţă de

societate. Jupiter este adaptat la viaţa socială, are spirit practic, comportament
voluntar în afaceri, în comerţ, clar, extravertit, organizator, optimist; Saturn
este incapabil de o bună adaptare socială, face din asta un principiu, refugiat în
el însuşi, introvertit, neliniştit, scrupulos, taciturn;
4. Opoziţia Soare-Lună opune elanul creator cu pasivitatea pură, viaţă
dinamică şi cea dedicată stagnării, sufletul opus materiei, fiinţa radioasă opusă
unei palori funciare. Soarele este un tip cu instincte sublimate cu sentimente
delicate, cu inteligenţă fecundă. Luna este un caracter indolent, greoi, calm,
fără viaţă afectivă, fără viaţă intelectuală, redus Ia o uluitoare receptivitate.
Nici unul din aceste opt tipuri nu poate exista în stare pură. Realitatea ne
furnizează nenumărate aliaje din două sau trei “tipuri”, care se compensează
(Mucchielli, 2000, p. 72).
Modelul grupelor sangvine este amintit şi promovat de către Jean-Paul
Jues (2003). El recurge la reluarea concepţiei referitoare la cele 4 grupe
„psihobiologice” propuse de Leone Bourdel:
1) Armonicul (grupa sanguina A: introvertit, marcat de rezervă, inhibat la
concurenţă şi sfidări; activitatea sa este discontinuă; munceşte eficient doar
într-un mediu care îi este favorabil; seriozitate; spirit de sinteză; simţ al
responsabilităţii; atras de activitatile de creaţie şi de cercetare, etc.);
2) Melodicul (grupa sanguină 0: adaptare în relaţiile umane; extravertit
tip - orientat spre viitor; îi place competiţia şi lupta; excelent observator,
curios; superficial; inteligenţă practică, etc.);
3) Ritmicul (grupa sanguina B: dur şi inflexibil, ipohondru; neadaptabil;
apreciază ordinea şi autoritatea, etc.);
4) Complexul (grupa sanguina AB: prezintă diferitele caracteristici ale
celorlalte trei grupe: tendinţe contradictorii, agitaţie; tendinţă spre surmenaj;
capabil să se adapteze la orice fel de activitate; evită monotonia) (Jues, 2003).
Grafologia se bazează pe principiul că acţiunea de a scrie devine
exprimarea simbolică a întregului şi propune analiza scrisului ca gest expresiv
al personalităţii (Hughes, 1997, p. 18-26).
Athanasiu şi Constantin (2000) insistă asupra modificărilor grafice care
se regăsesc la cei cu devieri caracteriale (agresivitate, egoismul, orgoliul,
indiferenţa afectivă, nesinceritatea, instabilitatea emotiv-actional/ versatilitate
timică, nesinceritatea, minciuna, înşelătoria, oportunismul, imaturitatea
afectivă). După opinia autorilor, abordarea grafologică face apel la indicatori
de analiză precum: mişcarea, forma, trăsătura, ritmul de mişcare, ritmul spaţial,
ritmul structurii formei (Athanasiu, Constantin, 2000).
Hughes (1997) este ceva mai exigent în raport cu analiza grafologică a
caracterului, considerând că aceasta nu poate să detecteze, într-o singură
mostră de scris a anumitor trăsături (de exemplu, lipsa de sinceritate şi
42
încredere). Mai mult, diverse caracteristici nu pot fi surprinse prin analiza unui
singur semn grafologic, reprezentând un pattem/model complex ce necesită
analizarea integrală a unei mostre grafologice substanţiale, model la care
subscriu şi alte caracteristici (de exemplu, materialismul, oportunismul, inerţia
psihică, indecizia sau egoismul) (Hughes, 1997, p. 62).
Modelul dermatoglifelor, promovat şi de Mihai Isvoranu, ilustrează
amănunţit analiza caracterului în funcţie de epiteliul feţei, palmelor.
Dermatoglifele sunt modele ale epiteliului date de creştele papilare şi şanţurile
de flexiune de la nivelul degetelor şi palmelor. Se pleacă de la ideea că tipul de
dermatoglife ale individului reprezintă iconografia fidelă, obiectivă şi
expresivă a stării de normalitate sau anormalitate somatică şi neuro-psihică.
Sunt prezentate tipurile de dermatoglife, se explică aportul acestora la
cunoaşterea omului, sunt detaliate observaţii privind ’’psihologia amprentelor”
(de exemplu, crestele papilare - „triradiul” sau „delta”, tipologia şi clasificarea
dermatoglifelor, tipologia şanţurilor de flexiune, analiza dermatoglifelor, forma
şi tipul degetelor, şanţurile palmare, caracterul corelat cu tipul de modele
crestice palmare). Autorul recurge la schiţarea unor relaţii între ’’biotipuri
dermatoglifice constituţional-globale şi caracter, exprimat neuro-psihic şi
comportamental”. Se reliefează regulile generale ce trebuie respectate în
întocmirea „dactilogramei”. Sunt realizate două „instrumente” şi anume
caracterograma şi fişa caracterială ce rezultă din analiza feţei, analiza
dermatoglifa (vezi Isvoranu, 2004). Un astfel de model rămâne, însă, departe
de acceptarea ştiinţifică.
8. Concluzii
Studiile de specialitate au încercat să determine componentele definitorii
şi stabile ale personalităţii. Opiniile privind acest aspect diferă. Astfel, pe lângă
motivaţie, învăţare şi percepţie, personalitatea mai poate cuprinde
raţionamentul, relaţionarea şi autocunoaşterea. Pe lângă evaluarea elementelor
caracteristice ale trăsăturilor unui individ, prezintă un interes sporit şi
determinarea celorlalte elemente secundare. Pentru definirea personalităţii,
s-au utilizat atât sensul larg, cât şi cel restrâns al acestei noţiuni. Sensul larg
cuprinde toate calităţile şi trăsăturile unei persoane, evidenţiind complexitatea
şi unicitatea individului. Sensul restrâns exclude trăsăturile fizice şi
intelectuale. Rămâne controversată însă, aprecierea inteligenţei ca element
constitutiv al personalităţii sau doar ca o trăsătură psihologică distinctă
(Huczynski şi Buchanan, 1991).
In multe lucrări de specialitate personalitatea este analizată ca un
ansamblu de: atitudini (faţă de oameni; faţă de sine; în raport cu activitatea; în
raport cu societatea, cu natura); trăsături şi factori (cu valoare descriptiv-
explicativă: care arată cum este sau cu valoare normativă: cum ar trebui să fie
personalitatea în anumite cadre) sau se preferă analiza laturilor personalităţii.
4
3

Capitolul 2
TEORII ŞI MODELE CLASICE
ALE PERSONALITĂŢII
1.Introducere
De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe categorii de teorii ale
personalităţii, fiecare încercând să ofere un posibilităţi descriptive, explicativ-
interpretative, predictive. Teoriile ştiinţifice ale personalităţii, devenite
“clasice”, sunt: teoriile psihanalitice/ neopsihanalitice, teoriile behavioriste,
umaniste, teoriile cognitive, social-cognitive, teoriile trăsăturilor şi modelele
factoriale. Majoritatea teoriior vizează elucidarea structurii, proceselor şi
dezvoltării personalităţii. Modelele situaţioniste şi interacţioniste au completat
limitele abordării dispoziţionale, contribuind la completarea cunoaşterii
personalităţii.
2. Teoriile psihanalitice
Bazându-se pe experienţa clinică sau educaţională psihanaliştii Freud,
Jung, Adler, dar şi neopsihanaliştii Horney şi Fromm au propus teorii ale
personalităţii care au căpătat o largă recunoaştere şi aplicabilitate în
demersurile practicii psihologice.
2.1. Teoria lui S. Freud
In primele sale teoretizări, Freud a definit structura personalităţii în
cadrul modelului topografic, care cuprinde trei niveluri, fiecare punând în joc
anumite procese:
- inconştientul (conţine pulsiuni, este sediul instinctelor - sexuale - şi
funcţionează după “principiul plăcerii”, în direcţia satisfacerii pulsiunilor,
reducerii tensiunii şi procurării plăcerii);
- conştiinţa (conţine tendinţe prin care se permite sau nu satisfacerea
pulsiunilor, prin suprimare, refulare trimite înapoi în inconştient pulsiunile,
funcţionează după “principiul realităţii”);
- preconştientul (este o staţie de tranzit în care ajung tendinţele
inconştientului şi ale conştiinţei înainte de a trece în structurile opuse fiecăruia
dintre ele) (vezi Zlate, 2000a). Când între instanţele personalităţii este
echilibru, viaţa psihică se desfăşoară normal. Dacă instinctele (sexuale) nu sunt
4
4

satisfăcute, apar conflicte între libido (energia, forţa instinctelor sexuale) şi

conştiinţă, pulsiunile se pot exprima comportamental prin acte ratate
(lapsusuri inexplicabile, uitări de nume, erori de citit, scris, stângăcii, etc.), în
vise, în activităţi sociale (arta, literatura, morala, etc. includ manifestări
mascate al sexualităţii - prin sublimare). în cazuri mai grave pot apărea stări
morbide, nevrotice (ibidem.).
în modelul de după 1923 Freud divide structura psihicului uman în trei
instanţe diferite, fiecare acţionând prin procese specifice:
- Id/ Sine - adăposteşte instinctele, pulsiunile - eros, energia sexuală a
vieţii şi thanatos, energia distrugătoare, mânia sau energia morţii - energia
psihică a individului. Este inconştient, are funcţiile de a transforma trebuinţele
biologice în energie psihică - dorinţe, de a obţine plăcerea şi a evita durerea, a
reduce tensiunea, deci funcţionează după “principiul plăcerii”, ocolind
constrângerile realităţii;
- Ego - apare în jurul vârstei de 6-8 luni, desprinzându-se de Id, prin
experienţele corporale care ajută copilul să facă diferenţa între Eu şi Non-eu.
Este un intermediar între Id/ Sine şi lumea exterioară, acoperă “ca o scoarţă de
copac” Şinele. Reconciliază cerinţele Sinelui (controlează instinctele, decide
satisfacerea sau amânarea, reprimarea lor în acord cu “principiul realităţii”,
eliberează omul de constrângerile inconştientului), Supraeului (ţine seama de
cadrele morale, sociale, de valorile tradiţionale) şi Realităţii (percepe realitatea,
memorează, transformă lumea în avantajul său) (vezi Zlate, 2000);
- Supraego - structură specială ce se “încheagă în perimetrul Eului, este
parţial conştient şi parţial inconştient, apare în jurul vârstei de 3-5 ani,
interiorizează caracteristici morale ale părinţilor, dascălilor, altor persoane care
constituie modele pentru copil, conţine norme şi valori care sunt învăţate din
interacţiunea cu persoanele din mediul înconjurător, standarde de conduită,
principii morale cu valoare socială (vezi şi Opre & Boroş, 2006).
Freud a identificat trei tipuri de anxietate, care apar datorită
constrângerilor realităţii/ mediului, presiunilor exercitate de Id şi imperativelor
Supraego-ului:
- anxietatea realistă (cauzată de pericolele potenţiale sau concrete ale
mediului),
- anxietatea nevorică (neliniştea ce rezultă din incapacitatea de a stăpâni
un impuls puternic şi periculos al Id-ului),
- anxietatea morală (apare când actele comportamentale sau dorinţele
proprii încalcă standardele morale, se asociază cu sentimente de ruşine, culpă)
(ibidem.).
Ego-ul ghidează comportamentul în aşa fel încât atât Superego-ul cât şi
Id-ul să fie satisfăcute, reuşind să reducă anxietatea asociată constrângerilor
4
5

celor trei entităţi. Egoul are la dispoziţie o serie de mecanisme de apărare

(mecanisme defensive inconştiente - procese inconştiente):
- represia (Egoul elimină din spaţiul conştientului dorinţe, sentimente,
gânduri, amintiri neplăcute);
- raţionalizarea (a utiliza şi a crede în explicaţii plauzibile pentru a
justifica un comportament inacceptabil);
- regresia (reîntoarcerea la un comportament tipic pentru o perioadă
timpurie şi sigură din viaţa individului) (ibidem.);
- fixaţia (cantonarea în comportamente infantile şi evitarea unor
responsabilităţi adulte);
- negarea (a susţine inexistenţa unei probleme reale);
- proiecţia (atribuirea altei persoane a unor însuşiri, calităţi, defecte,
dorinţe, sentimente, gânduri ignorate sau refuzate propriei persoane; are două
variante: proiecţia complementară - localizarea în altul a unor motive,
comportamente care ar explica propria suferinţă/tensiune, deplasarea -
descărcarea tensiunii psihice prin acte agresive în alt context, asupra altor
persoane, percepute ca incapabile de a reacţiona);
- sublimarea (tensiunile reprimate sunt exprimate prin activităţi
acceptabile din punct de vedere social), etc. (vezi lonescu, Jacquet şi Lhote,
2002).
Dezvoltarea personalităţii are loc în mai multe stadii. Freud încearcă să
deducă din sexualitate sistemul personalităţii. Din punct de vedere al
dezvoltării psihosexuale copilul traversează mai multe stadii, iar dinamica
libidoului va predispune Ia formarea unor anumite trăsături de personalitate/
caracter:
- în stadiul oral (0-1 an): dominantă este plăcerea orală a sugarului în
actul hrănirii, frustrările care perturbă această plăcere pot sta la baza
configurării mai târziu a unor trăsături de personalitate precum: credul, pasiv,
dependent; dacă este dominată de tendinţe de a muşca poate predispune la
agresivitate;
- în stadiul anal (1-3 ani): plăcerea se leagă de realizarea excreţiei şi
folosirea oliţei. Dacă această plăcere nu întâmpină restricţii favorizează
dezvoltarea generozităţii şi dărniciei. în mod contrar, favorizează dezvoltarea
egoismului, lăcomia, încăpăţânarea;
- în stadiul falie (3-5 ani): începe constituirea identităţii sexuale, prin
explorarea propriului corp şi lansarea unor întrebări despre diferenţele sexuale,
în cursul acestui stadiu complexul Oedip este manifest: băiatul ar privi mama
ca pe primul său obiect de iubire erotică, iar tatăl ca pe un rival. Pentru fete
paternul este inversat, ele îşi identifică tatăl ca prim obiect al iubirii,
manifestându-se aşa-numitul complex al Electrei. Nerezolvarea acestor
4
6

complexe poate sta la baza unor aberaţii comportamentale şi tendinţe

dezadaptative ale personalităţii;
- în stadiu latent (5-12 ani): libidoul se manifestă difuz în tot organismul;
din punct de vedere psihosexual se trece printr-un stadiu de latenţă;
- perioada adolescenţei (12-15 ani): este practic perioada configurării
personalităţii, a particularităţilor sale. Complexul Oedip poate fi rezolvat
definitiv, libidoul se orientează spre relaţiile cu celălalt sex (vezi şi Golu,
2005a).
Freud a elaborat o tipologie a caracterelor. Tipurile psihosexuale de
caracter sunt:
- tipul erotic - persoane al căror interes principal este acordat vieţii
erotice. Sunt caracterizaţi printr-o cantitate mai mare a libidoului şi dorinţa de
a iubi şi a fi iubiţi, frica de a pierde iubirea şi dependenta de cei care le pot
refuza iubirea;
- tipul obsesiv - se distinge prin predominarea supraeului, care se separă
de Eu sub o mare tensiune, dominat de angoasă morală, dependenţa internă,
dezvoltă un mare grad de autonomie, promotor al valorilor sociale,
conservator;
- tipul narcisic - abia ajunge la edificarea unui supraeu, interesul
principal este îndreptat asupra autoconservării, independent, puţin intimidat.
Din combinarea acestor tipuri rezultă tipuri mixte: erotic-obsesional,
erotic-narcisic şi obsesional-narcisic (vezi Freud, 2001).
Teoria lui Freud a fost apreciată, ea redimensionând obiectul psihologiei,
având o putere explicativă apreciabilă şi o serie de aplicaţii terapeutice. S-a
reproşat acestei teorii faptul că a exagerat determinismul intrapsihic şi legătura
dintre sexualitate şi dezvoltarea personalităţii (vezi Zlate, 2000).
2.2. Teoria lui C.G. Jung
Structura personalităţii este schematizată de C.G. Jung prin operarea unei
diviziuni a psihicului în trei părţi: Ego, Inconştientul personal, Inconştientul
colectiv. Primele două sunt similare cu cele din teoria lui Freud. Inconştientul
colectiv este rezervorul experienţelor speciei. Experienţele ancestrale ce sunt
stocate la nivelul inconştientului colectiv sunt exprimate sub formă de imagini
sau simboluri pe care Jung le denumea arhetipuri sau imagini primordiale. Un
arhetip este o tendinţă neînvăţată de a experimenta lucrurile într-un anumit fel,
acţionând ca un principiu organizator asupra percepţiei, interpretării, acţiunii
umane. Ele se manifestă în vise şi în fantasmele oamenilor. Funcţionarea lor
este similară cu funcţionarea instinctului din teoria lui Freud. Procesele
personalităţii sunt evidenţiate prin funcţionarea mecanismelor arhetipale.
4
7

Exemple de arhetipuri descrise de Jung: figura eroului, figura copilului.

Dumnezeu, moartea, puterea, bătrânul înţelept. Există unele arhetipuri care
sunt mai bine dezvoltate şi influenţează viaţa psihică în mod sistematic.
Acestea sunt: persona, anima şi animus, umbra şi seiful:
- „persona” - termenul se referă la masca, aspectul social pe care îl
afişează subiectul, încercând să pară altceva decât este în realitate. Este un
aspect necesar, pentru că oamenii sunt nevoiţi să joace diverse roluri sociale
pentru a face faţă cerinţelor profesionale şi pentru a interacţiona cu ceilalţi, dar
şi un aspect util omului. „Persona” include şi aspecte negative pentru că ea nu
reflectă natura reală a individului. Când ego-ul tinde să se confunde cu
persona, rezultatul este „inflaţia” personei (subiectul ajunge să-i mintă pe
ceilalţi sau să se mintă pe sine) (Jung, 2003).
- „anima-animus” - relevă caracterul bisexual al psihicului uman. Pe
plan biologic, un subiect aparţinând unui sex, secretă şi hormoni
corespunzători sexului opus, nu numai sexului propriu. Pe plan psihologic,
fiecare individ conţine şi caracteristici atitudinale, cât şi temperamentale ale
sexului opus. Aşadar, psihicul femeii conţine aspecte masculine (arhetipul
animus), iar cel al bărbatului, aspecte feminine (anima). Aceste arhetipuri
asigură o mai bună adaptare a speciei, ajută individul să înţeleagă mai bine
caracteristicile celuilalt sex şi direcţionează comportamentul de raportare la
sexul opus.
- „umbra” - este arhetipul cu rădăcini profunde în abisurile psihicului
uman, ce cuprinde instinctele animalice de bază (ceea ce societatea consideră
rău şi imoral). Aceste aspecte întunecate ale psihicului uman trebuie îmblânzite
dacă oamenii doresc să trăiască în armonie unii cu alţii. Impulsurile primitive
trebuie reprimate, depăşite pentru că altfel subiectul va fi penalizat. Jung
sesizează însă şi un paradox: umbra conţine nu numai ceea ce este rău într-un
om, ci şi sursa vitalităţii, spontaneităţii şi creativităţii umane. Astfel, dacă
tendinţele umbrei sunt reprimate în totalitate, personalitatea devine cenuşie şi
lipsită de viaţă. Ego-ul are rolul de a dirija „foiţele” umbrei reprimând
instinctele animalice, dar totodată, lăsând acestora un câmp suficient de
expresie pentru a da curs creativităţii şi spontaneităţii.
- „Self-ul” - reprezintă aspectul de unitate, totalitate şi integralitate a
personalităţii sau măcar aspiraţia spre unitate. Simbolul acestui arhetip este
reprezentat în culturile primitive prin termenul de mandala sau cercul magic.
Self-ul reprezintă punctul de echilibru între diversele aspecte polare de natură
conştientă şi inconştientă şi un obiect spre care aspiră fiinţa umană, dar este
imposibil de atins. Acest arhetip este o forţă motivaţională care împinge
personalitatea spre progres şi nu iese la iveală până când celelalte sisteme ale
psihicului nu s-au dezvoltat pe deplin. Actualizarea deplină a self-ului implică
4
8

orientarea spre viitor, scopuri şi obiective, precum şi o cunoaştere şi percepţie

corectă a Eu-lui propriu (ibidem.).
Dezvoltarea personalităţii are loc prin opoziţii, ce generează puterea şi
dinamica energiei psihice (menţionate prin conceptul de libido). Transcendenţa
este procesul de a te ridica deasupra condiţiei actuale sau de a reconcilia
opoziţiile.
Cunoaşterea psihicului uman poate fi realizată prin modelul tipologic în
care aspectul central este interacţiunea şi echilibrarea unor tipuri de structuri
de bază. Teoria tipurilor elaborată de C.G. Jung, porneşte de la datele empirice
care indică o predispoziţie a individului spre a prefera o anumită atitudine şi o
anumită funcţie de cunoaştere. Jung atribuie diferenţele de personalitate
proceselor prin care o persoană reacţionează la diverşi stimuli şi îşi consumă
(dozează) energia.
Primul proces implică patru funcţii: gândire (T), emoţie (F), senzaţie (S)
şi intuiţie (N). Emoţia este cea prin care un individ analizează un sistem de
valori sau o informaţie, în timp ce gândirea ajută la evaluarea unei informaţii
prin intermediul logicii. Senzaţia este funcţia prin care o persoană "adună"
informaţii pe baza celor cinci simţuri primare, pe când intuiţia precede
percepţia, dincolo de cele cinci simţuri.
Al doilea proces implică două funcţii: extraversie (E) şi introversie (I).
Ego-ul extraverţilor este orientat mai mult către realitatea exterioară, introverţii
sunt orientaţi spre inconştientul colectiv şi arhetipuri. Indivizii extravertiţi sunt
orientaţi spre lumea exterioară, caută recunoaşterea, aprobarea, confirmarea
celor din jur, preferă întâlnirile, comunicarea, socializarea. Indivizii introvertiţi
privesc spre lumea lor interioară, au un interes special pentru clarificarea
conceptelor şi ideilor, preferă solitudinea şi intimitatea (Campbell 1971, apud.
Stavrou et al., 2005).
în tabelul 1 sunt sintetizate dominantele fiecărui pol al celor 4 dimensiuni
principale.
Tabelul 1. Descrierea a celor patru dimensiuni bipolare
(Myers P. B. şi Myers K. D., 1985, apud. Constantin, 2004a).
Extravcrsiune - Introversiunc (E-I)
• Atraşi de lumea lor interioară;
• Conectaţi la mediul exterior; • Preferă comunicarea scrisă;
• Preferă comunicarea orală; • Dezvoltă idei reflectând asupra lor;
• Dezvoltă idei în cadrul discuţiilor; • învaţă cel mai bine prin reflecţie,
• învaţă cel mai bine “făcând” sau exerciţiu mental;
discutând; • Se focalizează profund pe interesele
• Au o paletă largă de interese; lor;
• Sociabili şi expresivi; • Reţinuţi;
• Iau cu uşurinţă iniţiativă în muncă • Au iniţiativă atunci când problema sau
sau relaţii. situaţia este importantă pentru ei;
4
9

Senzitiv - Intuitiv (S-N)

 • Orientat spre oportunităţi viitoare;
• Imaginaţie bogată şi creativi
• Orientaţi spre realitatea prezentă; verbal;
• Factuali şi concreţi; • Concentraţi asupra relaţiilor dintre
• Concentraţi asupra ce este real şi actual; date şi semnificaţiile acestora;
• Observă şi îşi amintesc bine detaliile; • Sar repede spre concluzii, se
• înaintează atent şi pmdent spre o bazează pe intuiţii; au încredere
concluzie; în
• înţeleg idei şi teorii prin aplicaţii inspiraţie.
practice; • Vor să clarifice ideile şi conceptele
• Au încredere în experienţă. înainte de a lc pune în practică;
Raţional - Sentimental (T-F)
• Analitici şi raţionali • Uzează des de empatie;
• Utilizează raţionamente de tip cauză- • Ghidaţi de valori personale;
efect; • Evaluează impactul deciziilor
• Rezolvă problemele utilizând logica; asupra oamenilor;
• Tind spre un standard obiectiv al • Tind spre armonie şi interacţiuni
adevărului; pozitive;
• Cu voinţă puternică, idei bine stabilite; • Cu multă compasiune;
• Corecţi - vor ca toţi să fie trataţi egal. • Pot părea lipsiţi de de voinţă;
Planificat - Spontan (J-P)
• Spontani şi flexibili;
• Trăiesc conform unor planificări • Euristici;
detaliate • Se adaptează, îşi schimbă
• îşi organizează bine vieţile; planurile;
• Mcticuloşi; • Le plac lucrurile neclare şi
• îşi fac planuri pe termen scurt şi lung; deschise
• Lc plac lucrurile clar stabilite; schimbării;
• încearcă să evite probleme care pot • Se simt cncrgizaţi de presiuni de
apărea în ultimul moment. ultim moment.
Tipologia jungiană cuprinde 16 tipuri de personalitate abreviate după
cum urmează: ISTJ, ISFJ, INFJ, INTJ; ISTP, 1SFP, INFP, INTP; ESTP, ESFP,
ENFP, ENTP; ESTJ, ESFJ, ENFJ, ENTJ (pentru descrierea lor detaliată vezi şi
Tieger şi Barron-Tieger, 2001). Tendinţele specifice acestor tipuri de
personalitate sunt stabilite după orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului
conştient:
1. introvert logic', persoane cu dificultăţi de comunicare a ideilor proprii,
dau aparenţa de redusă implicare emoţională şi chiar de aroganţă;
2. extrovert logic: persoane ce au reguli precise şi tind să-şi reprime
sentimentele şi emoţiile pentru a rămâne obiectivi;
3. introvert afectiv: trăiesc în planul experienţelor afective şi al valorilor
afective pe care şi le construiesc în plan interior, sunt tăcuţi, modeşti;
4. extrovert afectiv: persoane empatice şi deosebit de sensibile la opiniile
altora; reprimă analiza logică şi evaluează din prisma valorii afective;
5
0

5. introvert senzorial: persoane iraţionale, ce trăiesc relativ detaşate de

viaţa cotidiană, sensibile în plan estetic, se centrează pe propriile senzaţii;
6. extrovert senzorial', se centrează pe informaţiile senzoriale, caută noi
senzaţii şi experienţe; sunt legate de realitatea imediată şi se pot adapta uşor la
noi situaţii şi oameni;
7. introvert intuitiv, se centrează puternic pe propriile intuiţii, vizionar,
visează cu “ochii deschişi”;
8. extravert intuitiv, atras de idei noi şi se manifestă creativ, dar poate
inspira pe alţii spre realizări şi reuşite (vezi Tieger şi Barron-Tieger, 2001).
Teoria lui Jung s-a bucurat de o largă recunoaştere, aplicaţiile vizând
planul terapeutic şi psihodiagnostic. Totuşi, unele aspecte ale teoriei sale sunt
greu aplicabile în înţelegerea omului cotidian, caracterizat prin concreteţe şi
chiar simplitate.
Inventarul tipologic Myers-Briggs (MBTI - Myers Briggs Type
Indicator) a fost elaborat pe baza teoriei tipurilor, relevând profilele
corespunzătoare celor 16 tipuri de personalitate, rezultate din combinaţia a
două moduri de orientare dominantă a personalităţii (introversiune -
extroversiune) a două moduri de percepţie/ receptare a informaţiei (senzorial -
intuitiv), a două moduri de judecată/ de luarea a deciziilor (sentimental -
raţional) şi a două moduri de orientare atitudinală faţă de lume (planificată -
spontană) (Constantin, 2004a). MBTI a fost deseori contestat, în sensul că este
un instrument ce nu se pretează pentru cercetări riguroase. Totuşi, recent
Gardner şi Martinko (1996) fac referinţe la o seamă de rezultate notabile
obţinute cu MBTI. în plus, McCrae şi Costa (1988) au demonstrat că din
MBTI pot fi extrase la un nivel de probabilitate de 0.01 cel puţin patru din cei
cinci factori ai personalităţii din modelul Big Five. în fine, Schneider foloseşte
MBTI în cercetările prin care încearcă să demonstreze ipoteza omogenităţii
personalităţii (Schneider et al., 1998), acelaşi lucru realizându-1 şi Sîntion
(2001). Instrumentul are multiple aplicaţii atât în practica evaluării profesionale,
cât şi în cea a orientării în carieră (Constantin, 2004a).
2.3. Teoria lui A. Adler
Teoria adleriană abordează trăsăturile de personalitate ca forme de
manifestare psihică a omului în încercarea sa de adaptare la sarcinile vieţii.
Primii 4-5 ani de viaţă sunt esenţiali pentru structurarea componentelor
personalităţii. Structura personalităţii consistă în principalele tendinţe:
interesul social, instinctul de putere, tendinţa către superioritate, sentimentul
de inferioritate, etc. Procesele personalităţii sunt organizate în jurul înlocuirii
la nivel inconştient a complexului de inferioritate cu complexul de
5
1

superioritate. Dezvoltarea personalităţii - în concepţia lui Adler - are loc prin

eforturile omului de a învinge sentimentul inferiorităţii şi de a obţine puterea.
Personalitatea apare ca expresie a predominanţei sau dominanţei în
individ fie a sentimentului de comuniune socială, fie a aspiraţiei către putere
(Adler, 1996).
Interesul social este o tendinţă fundamentală a personalităţii, se referă la
gradul de cooperare pe care îl pot avea oamenii. Se manifestă prin deschiderea
pentru colaborarea echilibrată cu ceilalţi, plăcerea de a avea relaţii sociale. în
plan subiectiv se traduce prin sentimentul de comuniune socială (a-ţi păsa de
familie, comunitate, societate, umanitate, de viaţă în general). Nici un om nu se
poate dezvolta pe deplin fără a-şi cultiva şi pune în valoare interesul social -
apreciază Adler (1996, p. 64). Când o mamă nu reuşeşte să îşi realizeze
funcţiile în raport cu copilul, atunci apare eşecul în extinderea sentimentului de
comuniune socială al acestuia. Cei care nu au fost corect educaţi în sensul
sentimentului de comuniune socială vor deveni extravaganţi, copii-problemă,
nevrotici, alcoolici, perverşi, criminali, candidaţi la suicid. Copiii-problemă
provin de obicei din familii dezorganizate, dezordonate (Adler, 1995a).
Nevoia de putere se referă la modul în care individul caută să obţină
superioritatea (securitate, putere, perfecţiune, devalorizarea altora), ţinând de
dorinţa de a dicta celorlalţi. Această nevoie are la bază procesul inconştient al
înlocuirii complexului de inferioritate într-un sentiment de superioritate care,
permanent în opoziţie cu sentimentul de comuniune socială, ţinteşte spre
supremaţia personală, spre subjugarea celorlalţi, transformarea lor în
instrumente de satisfacere a propriilor nevoi. Nevoia de putere se poate asocia
cu alte nevoi precum: nevoia de perfecţiune, forţă motivantă ce stă la baza
comportamentului şi experienţei, iniţial asociată de Adler cu impulsul/
instinctul agresiv (reacţia asociată frustrării/ neîmplinirii unor nevoi) şi extinsă
la idealuri (dorinţa de împlinire a potenţialului personal, de atingere a
idealului) şi autoafirmare (o tendinţă psihică care detennină lupta împotriva
sentimentului inferiorităţii, rezultată dintr-o anumită nevoie de compensare a
individului).
Sentimentul de inferioritate apare în condiţiile în care copilul a trăit într-
un mediu de viaţă insuficient dezvoltării intresului social şi satisfacerii
nevoilor sale.
Compensarea este procesul inconştient tradus prin dorinţa de a depăşi
dificultăţile, problemele, inferioritatea în vederea depăşirii complexului de
inferioritate. Astfel, subiectul poate avea aspiraţia către putere încercând să-şi
fixeze un scop şi să-l atingă. Fixarea scopului cu privire le dobândirea
superiorităţii va fi motivată de dorinţa de a fi mai bun ca altul, mai degrabă
decât să fie mai bun ca sine. Complexul superiorităţii poate duce la un
comportament nesănătos şi nevrotic.
5
2

Dezvoltarea personalităţii depinde de stilul de viaţă - modul specific de

trai, maniera de depăşire a problemelor şi de relaţionare interpersonal. Noile
experienţe nu schimbă acest prototip şi pot să fie interpretate doar în lumina
lui, adică transformate în noţiuni preconcepute. Există mai multe stiluri de
viaţă defectuoase (primele trei fiind principale) determinate de:
- inferioritatea organică (boli timpurii) - conduce la structurarea unui
complex de inferioritate (care poate fi transformat prin compensare în tendinţa
de căutare a puterii şi superiorităţii). Suferinţa fizică îl determină pe copii să
privească lumea ca pe o “vale a plângerii”, fără a manifesta bucuria normală a
creşterii, ei îşi simt corpul ca pe o povară, văd viaţa dificilă, ajung să fie mai
interesaţi numai de ei şi prea puţin de alţii.
- răsfăţul excesiv - tendinţa părinţilor de a satisface toate dorinţele
copiilor indiferent de context. Răsfăţul îi determină pe copii să manifeste
interes numai pentru persoana care le stă la dispoziţie, obişnuindu-i “să ia fără
să dea”. Copiii răsfăţaţi se simt întotdeauna ameninţaţi în afara anturajului
care-i răsfaţă şi riscă să îşi dezvolte trăsături de personalitate precum egoismul
şi narcisismul, care concordă cu anumite opinii despre viaţă. Dependenţa de
persoana care răsfaţă contribuie la formarea sentimentului de inferioritate (mai
târziu copiii răsfăţaţi devin dependenţi, lipsiţi de iniţiativă, fără încredere în
sine) sau la structurarea tendinţei de a dicta şi a da ordine celor din jur, riscând
izolarea.
- neglijarea - apare datorită incapacităţii părinţilor de a asigura resursele
emoţionale şi materile necesare copilului. Se asociată cu sentimentul de
devalorizare, tendinţa de egocentrism, neîncredere şi neputinţa de a iubi. Din
slaba comuniune între mamă şi copil va deriva slaba comuniune cu ceilalţi.
Deficitul de interes faţă de alţii va căpăta consistenţă, se va structura egoismul,
scopul de a trăi fără a te sinchisi de ceilalţi („să iei fără să oferi”) (Adler,
1996).
Alte stiluri de viaţă care pot contribui major la dezadaptări ale
personalităţii sunt:
- detestarea - este o reacţie mai ales faţă de copii nedoriţi, nelegitimi,
orfani, cu fizic urât. Ei nu au condiţii de viaţă satisfăcătoare, sunt respinşi.
Detestarea se poate manifesta ca neglijare sau prin conduite ostile (luarea în râs
a copilului, zeflemizarea, criticarea lui pentru nimicuri, faptul de a-1 da altor
copii ca exemplu negativ etc.) care dăunează integrării, produc închiderea în
sine, timiditate şi un grav sentiment de inferioritate (Adler, 1995a, pp. 159-
160).
- concentrarea excesivă pe copil - când mama nu cooperează decât cu
copilul ei, nu şi cu alţi copii - va lega copilul foarte strâns de ea şi va
compromite evoluţia lui ulterioară. O relaţie centrată pe hiperprotecţie şi
dragoste sufocantă conduce în timp la construirea unei personalităţi slabe,
5
3

lipsite de iniţiativă, pasive, debusolate, fără mijloace de a face faţă situaţiilor

neprevăzute;
- relaţiile centrate pe hiperseveritate, hipercoercifie riscă să conducă la
construirea unei personalităţi timorate, depresive sau irascibile, răutăcioase,
răzbunătoare, rigide. Atitudinile depreciative, minimalizatoare, nihiliste vor
favoriza formarea unor complexe de inferioritate;
- atitudinile hiperevaluative, hiperlaudative favorizează apariţia
îngâmfării, a complexelor de superioritate, a egoismului, individualismului şi
dispreţului pentru cei din jur. Tratametul copiilor cu un fizic frumos, cu chipuri
angelice le dezvoltă tendinţa de a se concentra prea mult pe ei înşişi,
manifestând dominare a altora (Adler, 1995 a).
Alte greşeli de educaţie care vor sădi sentimentul de inferioritate sunt:
discordanţa comportamentală a părinţilor (unul hiperprotector, altul
hiperautoritar), reducerea atitudinilor acestora doar la unele categorii,
inconsecvenţele comportamentale (pedepsirea copilului pentru fapte care altă
dată nu au fost sancţionate, el ne mai ştiind când greşeşte şi când nu),
concentrarea pe unul dintre copii, afirmaţiile care exprimă regretul privind
apartenenţa sexuală a copilului („ce păcat că băiatul nu este fată” şi invers).
Consecinţele acestor stiluri de viaţă se văd în mediul şcolar şi familial:
copilul va manifesta simptome care exprimă deficitul, va atrage atenţia asupra
sa (de exemplu: trândăvie, desenează caricaturi oribile, pierde timpul privind în
gol ore întregi, orice începe nu finalizează, caută obiecte pe care le părăseşte,
etc.).
Ordinea apariţiei copiilor în familie are o importanţă foarte mare în
structurarea personalităţii. Primul copil începe viaţa dispunând deseori de toate
resursele părinţilor, beneficiind de atenţia lor. Primul copil este mai precoce,
mai solitar şi mai conservativ decât alţi copii ai familiei. Are o atitudine care
traduce teama de a nu fi privat de situaţia pe care o deţine, adică de principal
beneficiar al resurselor, teama de a nu-şi pierde supremaţia, de a nu fi decăzut
din drepturi. în condiţiile în care apare un frate sau o soră va încerca să
recucerească puterea, ceea ce va antrena bătălia pentru poziţia pierdută şi
preocuparea neîncetată de a reglementa existenţa noului copil. Ca tactică,
primul născut va începe să se poarte imatur, să comită acte de rebeliune,
riscând să ajungă un copil problemă. Deseori, părinţii comit o eroare de
educaţie, îl tratează cu severitate, neglijenţă, astfel încât copilul se simte
izgonit, descurajat.
Copilul secund este inamic al regulilor şi principiilor, adversar al puterii
instalate, pe care vrea mereu s-o atace. Nu are nevoie să se facă remarcat în
mod penibil, el beneficiază de situaţia de a nu avea succesor, de bucuria
părinţilor pentru el. El este în pericol de a fi răsfăţat de părinţi şi poate
manifesta comportamente dezadaptative (de exemplu: începe lucrul după care
5
4

zelul îi scade, dorinţa de a fi aprobat, vrea să joace numai roluri importante, la

şcoală face bufonerii, lucruri stânjenitoare, strigă în timpul orelor, se ridică din
bancă, îi înghionteşte pe ceilalţi, deşi ascultă pe moment mustrările continuă să
se comporte ciudat, etc.). Al doilea copil devine competitiv primului, încercând
mai tot timpul să îl depăşească, iar dacă reuşeşte, nu conştientizează şi resimte
cursa toata viaţa. La fel fac şi copii mijlocii, dar ţinta lor este diferit aleasă
dintre ceilalţi copii ai familiei.
Copiii unici la părinţi sunt mai răsfăţaţi, deoarece părinţii au grijă în mod
special de ei, grija mergând până la anxietate. Ei nu riscă să fie “detronaţi”,
însă pot resimţi o inferioritate acută faţă de cei mai in vârstă, şi deci superiori,
se pot întrece cu ei (Adler, 1996).
Astăzi aceste considerente trebuie interpretate cu precauţie, deşi
considerentele stipulate de Adler au valabilitate în multe cazuri, totuşi trebuie
luate în calcul variabilele care conduc la situaţii relaţionale diferite
(comportamentul părinţilor care include pregătirea pentru situaţie, alocarea
suficientă a resurselor, vârsta copilului, comportamentul secundului, etc.).
Adler a elaborat mai multe tipologii ale personalităţii
1. din lipsa interesului social rezultă patru tipuri psihologice:
- tipul dominator caracterizat de tendinţe dominante, avid de putere
personală şi gata de orice pentru a-şi urma calea;
- tipul dependent caracterizat de sensibilitate, îşi construieşte o carapace
de protecţie şi se bazează întotdeauna pe alţii, având un nivel energetic redus.
Când întâmpină dificultăţi pot să dezvolte uşoare fobii, obsesii şi anxietate,
isterie, etc.
- tipul evitant are cel mai redus nivel de energie şi supravieţuieşte evitând
oamenii, chiar viaţa. Când este împins la limitele sale va deveni „psihotic”,
retrăgându-se în lumea lui personală.
- tipul ideal, folositor social este individul sănătos, cu energie şi interes
social ridicat.
2. maniera de înfruntare a obstacolelor, pe care individul le va avea de
înfruntat, evidenţiază conturarea a două direcţii: înfruntatea directă sau
încercarea de a atinge pe căi ocolite scopul:
- optimiştii sunt acei oameni la care dezvoltarea personalităţii urmează, în
ansamblu, o direcţie lipsită de ocoluri, înfruntând greutăţile fără a le lua în
tragic;
- pesimiştii se situează la polul opus, întrucât, ca urmare a evenimentelor
şi impresiilor din copilărie, s-a conturat un evident sentiment de inferioritate.
3. modul de manifestare sau suportare a ostilităţii diferenţiază între
agresori şi agresaţi:
a) agresorii - sunt caracterizaţi ca prezentând brutalitate, cruzime, un
grad crescut de autoestimare, depun eforturi considerabile pentru a obţine
5
5

supremaţia şi, de aceea, intră rapid în conflict cu ceilalţi etc. Ca urmare a

repetatelor lupte purtate împotriva celorlalţi, suferă adesea eşecuri care îşi pun
amprenta asupra caracterului (sub aspectul pierderii tenacităţii, instalării
stagnării, a retragerii etc.). în categoria trăsăturilor de caracter de natură
agresivă au fost incluse:
- vanitatea (ambiţia - apare ca rezultat al sentimentului insuficienţei
proprii; vanitosul manifestă adesea ostilitate faţă de ceilalţi prin spirit critic
ascuţit, denigrare, dispreţ, semn că individul doreşte ca prin coborârea valorii
celorlalţi să obţină el însuşi sentimentul superiorităţii; ca urmare a prezenţei
acestui sentiment, individul îşi fixeză un scop exagerat, prin care doreşte să se
situeze deasupra celorlalţi),
- gelozia (o formă particulară a aspiraţiei către putere),
- invidia (indisolubil legată de aspiraţia către putere şi superioritate),
- avariţia (strâns legată de invidie, având afinităţi şi cu ambiţia şi
vanitatea),
- ura (se poate întâlni încă din copilărie şi sub diferite forme şi intensităţi,
extreme - accesele de furie, intensităţi mai scăzute - ranchiună; datorită
normelor sociale, care adesea nu permit manifestarea directă a urii, aceasta
poate lua forma mai rafinată a atitudinii critice);
b) agresafii - indivizi, care, pentru a-şi depăşi sentimentul de
inferioritate, au adoptat nu linia atacului, ci pe aceea a anxietăţii, a precauţiei şi
a laşităţii. Acest tip poate fi caracterizat prin izolare, fuga din faţa realităţii,
cufundarea în trecut şi în imaginaţie, făurirea unei lumi paralele, suspiciozitate,
o dezvoltare remarcabilă a spiritului critic, teama de mediu şi de oamenii din
jur etc. Trăsăturile de personalitate de natură neagresivă constituie o categorie
în care pot fi incluse acele forme de manifestare prin care agresiunea împotriva
celorlalţi nu se exprimă direct, ci ia forma unei izolări ostile:
- izolarea (manifestată ca vanitate în forma detaşării de ceilalţi; ostilitatea
tipului de caracter vanitos se poate travesti în atitudinea aparent inofensivă a
însinguratului),
- angoasa (rezultă din atitudinii ostile, presupune manifestări de
anxietate),
- laşitatea (proprie acelor indivizi care percep, pe de o parte, greutatea
sarcinilor pe care le au de îndeplinit şi, pe de altă parte, propria incapacitate de
a Ie îndeplini; formulele sub care apare laşitatea sunt: lentoare în reacţii,
exagerarea măsurilor de securitate, diversele acţiuni pregătitoare, toate acestea
având scopul de a declina răspunderea pentru abandonarea unei sarcini pe care
individul o are de îndeplinit),
- impulsurile neînfrănate, ca expresie a unei adaptări deficiente (sunt
percepute drept semne de proastă creştere).
5
6

Cauzele acestor manifestări pot fi regăsite în tendinţele, mai mult sau mai
puţin accentuate, de evitare a celorlalţi şi de sustragere de la îndatoriri (Adler,
1996).
Adler mai deosebeşte trăsături precum: voioşia, modul de gândire şi de
exprimare ciudat, atitudine şcolărească, subordonarea, infatuarea,
susceptibilitatea, credinţele în ghinion, în „pieze rele”, principialitatea,
pedanteria, religiozitatea. Oamenii cu principii şi pedanţi încearcă să
subsumeze, să subordoneze unui principiu sau câtorva principii întreaga
diversitate a vieţii. în orice situaţie, acest tip de om tinde să dea prioritate
principiului stabilit şi nu se abate de la el. Dacă acest lucru s-ar produce, atunci
s-ar putea manifesta anxietatea. Din această cauză, acest tip de om evită orice
provocare ori situaţie nouă, neprevăzută. Religiozitatea este specifică acelui tip
de om care reuşeşte uneori să-şi găsescă un refugiu în religie, fără a-şi
modifica comportamentul. Tendinţa permanentă de a-1 pune pe Dumnezeu în
slujba propriei persoane ori credinţa că sunt, într-un fel, în permanenţă urmăriţi
de Dumnezeu trădează, de fapt, infatuarea, ambiţia, vanitatea.
Aşadar, în concepţia sa, Adler consideră că la baza dezvoltării
personalităţii se află tendinţa omului de a obţine superioritatea, scop aflat în
opoziţie cu sentimentul de comuniune socială. Abordarea adleriană a
personaltăţii/ caracterului nu ia în calcul judecăţile morale, ci reprezintă o
cunoaştere socială a modului în care individul uman acţionează asupra
mediului său şi se raportează la acesta (Adler, 1996).
Teoria lui Adler a fost apreciată deoarece explică o serie de aspecte ale
dezadaptării copiilor în mediile şcolare; accentuează rolul familiei în
dezvoltarea personalităţii. 1 se reproşează că reduce personalitatea la un număr
redus de tendinţe, absolutizând explicaţiile.
2.4. Teoria lui K. Horney
Karen Homey pune în centrul structurii personalităţii tendinţa spre
securitate şi spre satisfacţie, parţial înnăscute, parţial dobândite. Persoanele
care au întâmpinat în copilărie şi mai târziu dificultăţi de realizare a acestor
tendinţe experimentează anxietatea fundamentală, sentimentul de fiinţă izolată
şi neajutorată într-o lume potenţial ostilă.
în opera sa, autoarea aprofundează problematici precum: teoria
libidoului, narcisismul, instinctul morţii, transferul, anxietatea, sentimentul de
vinovăţie, fenomenele masochiste, psihologia feminină, relaţia dintre
civilizaţie şi nevroză (Homey, 1995b), conflictul fundamental, trebuinţa de
afecţiune, agresivitatea faţă de semeni, fuga de oameni, imaginea idealizată,
instalarea armoniei artificiale, angoasa, slăbiciunea personalităţii, disperarea,
tendinţele sadice, rezolvarea conflictelor nevrotice (Homey, 1998).
5
7

Orice efort de a înţelege personalitatea presupune descoperirea

proceselor, dinamicilor active subiacente, răspunzătoare de tulburări -
apreciază Homey. Dacă pentru Freud perturbările personalităţii se nasc din
conflictul dintre anturaj şi impulsurile reprimate ale instinctului, pentru Adler
din mijloace prin care oamenii se servesc pentru a-şi afirma superioritatea
asupra celorlalţi, pentru Homey, în centrul tulburărilor dezvoltării
personalităţii se află eforturile inconştiente ale subiectului pentru a face faţă
vieţii.
Dezvoltarea personalităţii depinde de genul relaţiilor stabilite de copil cu
părinţii şi ceilalţi membrii ai anturajului, care pot favoriza sau împiedica
evoluţia sa. Dacă în familie domneşte o atmosferă “caldă”, în care se exprimă
afecţiunea, respectul reciproc, stima, copilul va creşte fără a fi jenat. Există,
însă, factori cu rol nefast în dezvoltarea copilului, părinţii uneori bine
intenţionaţi pot “paraliza” iniţiativa copilului, lată câteva tipuri de erori
educaţioanale:
- combinarea atmosferei de dragoste cu tirania, glorificarea părinţilor (sau
a unuia dintre ei);
- impresionarea copiilor prin exagerarea pericolelor care-i aşteaptă în
afara căminului;
- solicitarea copiilor de a se alia cu unul din părinţi contra celuilalt/
altora;
- salturile imprevizibile ale dispoziţiei părinţilor: între camaraderie
jovială şi autoritarism sever;
- expunerea unor aşteptări şi norme exagerate, sugerarea copilului că nu
are dreptul la existenţă sau drepturi decât în măsura în care răspunde ambiţiilor
părinţilor şi se străduieşte să fie la înălţimea lor, mărindu-le prestigiul printr-un
devotament orb;
- vanitatea, complezenţa, infatuarea părinţilor, care cer devoţiunea
exclusivă, având tendinţa de a deveni ostili dacă li se refuză omagiul sau dacă
se simt criticaţi (Homey, 1995a).
Consecinţele unor astfel de comportamente pentru copil sunt
semnificative. Acesta nu va dobândi respect faţă de sine, va cădea pradă
insecurităţii, fricii, izolării, ranchiunei, va fi împiedicat să ia cunoştinţă de
faptul că are o serie de drepturi şi responsabilităţi. La început va fi neputincios
faţă de forţele care-1 înconjoară.
Treptat, puţin câte puţin, prin intuiţie şi experienţă, copilul va dobândi o
sensibilitate fină în ceea ce priveşte modalităţi de a acţiona în anturajul său, va
apela la o serie de mijloace de a face faţă mediului:
- va înţelege că printr-un negativism orb şi episoade de mânie se poate
apăra de orice intruziune, excuzând pe ceilalţi din lumea sa, respingând orice
sugestie ca pe o incursiune periculoasă în viaţa sa privată;
5
8

- va recurge la „ştergerea" de sine şi a sentimentelor personale printr-o

supunere oarbă pentru a salva un mic colţ al vieţii unde se simte liber să fie el
însuşi, se va refugia în natură, fantasme, cărţi, etc.
- nu-şi va bloca emoţiile, ci se va „agăţa" de cel mai puternic dintre
părinţi, îi va adopta orbeşte gusturile şi dezgusturile, modul de viaţă, filosofia
(Homey, 1995a).
Aceste linii de conduită îl pot face pe copil să sufere şi să dezvolte o
dorinţă puternică de a fi suficient sieşi. în astfel de condiţii se pun bazale
tendinţelor nevrotice care au rol de apărare. Ele sunt consecinţele unui mod de
viaţă impus de condiţii nefavorabile. Copilul se vede obligat să dezvolte aceste
tendinţe pentru a depăşi nesiguranţa, temerile, izolarea. Ele îi dau sentimentul
inconştient că trebuie cu orice preţ să se ţină de obiceiurile căpătate dacă vrea
să nu cadă pradă pericolelor care îl ameninţă (Homey, 1995a).
Această dezvoltare iniţială nu este obligatoriu durabilă. Nu este
obligatoriu ca ataşarea de tendinţele de apărare să fie absolută. Există
posibilitatea unor restructurări. Circumstanţele care au făcut un copil să fie
pasiv, neîncrezător, ranchiunos pot fi anulate prin schimbarea precoce sau în
timp, radicală a mediului: un profesor înţelegător, un prieten iubitor, o
activitate captivantă, convenabilă personalităţii şi comportamentului său pot
constitui astfel de schimbări favorabile.
Dacă tendinţele dobândite nu sunt “contrabalansate” de factori favorabili,
în timp, ele îşi pun o amprentă mai puterică asupra personalităţii, fiind mai
mult decât simple mijloace strategice destinate să realizeze o apărare efectivă
contra unui părinte dificil, ci singurul mijloc de a înfrunta viaţa. Necesitatea de
a avea aceste atitudini particulare ţine de ansamblul temerilor, inhibărilor,
sensibilităţilor copilului, creând scopuri eronate, convingeri iluzorii, care îl
izolează într-un anumit mod de viaţă, excluzându-1 din rândul celorlalţi, îl face
rigid şi opunându-se modificărilor adaptative fundamentale.
Tendinţele nevrotice reprezintă procese inconştiente ce servesc ca
mijloace de a face faţă vieţii structurate ca urmare a exercitării unor factori de
mediu nefavorabili asupra individului:
- nevoia de afecţiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi, de a
primi dragostea şi aprobarea lor, de a răspunde aşteptărilor celorlalţi plasând
centrul de greutate în ei şi nu în prorpia persoană; atent la dorinţele şi părerile
celorlalţi şi frica de afirmare, teama de a suscita agresivitatea altora;
- nevoia nevrotică de un partener care să ia în grijă subiectul
(dependenţă): centrul de greutate este plasat în acest partener, care urmează să
îşi ia responsabilitatea şi să realizeze tot ceea ce subiectul aşteaptă de la viaţă;
supraestimarea dragostei care urmează să rezolve toate problemele, teama de
abandon, de a fi singur;
5
9

- nevoia nevrotică de a fi puţin exigent, de a se mulţuni cu puţin: de a-şi

înăbuşi ambiţiile şi dorinţele privind bunăstarea materială: necesitatea de a se
comporta modest şi a se mulţumi cu locul al doilea, minimalizarea capacităţilor
personale, nevoia de a economisi, teama de risipă, de a cere, de a exprima
dorinţe “costisitoare”;
- nevoia exagerată de putere: dominarea celorlalţi, dorinţa de control,
lipsa de respect pentru ceilalţi, dispreţuirea slăbiciunii umane, teama de situaţii
necontrolabile, de neputinţă; aceasta nevoie are două variante: 1. nevoia de
control de sine însuşi şi a celorlalţi prin raţiune şi previziune, 2. nevoia de a
crede in omnipotenţa voinţei;
- nevoia de a exploata şi profita de pe urma celorlalţi: apreciază pe
ceilalţi în funcţie de posibilitatea de a-i exploata, aroganţă, teama de a fi
exploatat, înşelat;
- nevoia accentuată de apreciere socială şi prestigiu', toate lucrurile sunt
apreciate în funcţie de prestigiul lor; respectul de sine este dependent de natura
oamenilor, teama de a-şi pierde rangul;
- narcisismul: nevoia de a fi admirat pentru sine nu pentru ceea ce
posedă sau oferă, respect exagerat de sine, teama de a pierde admiraţia altora;
- tendinţa nevrotică a reuşitei personale: nevoia de a-i depăşi pe ceilalţi
nu prin ceea ce oferă sau este, ci prin ocupaţie (muncă, dragoste, sport, etc);
respectul de sine este dependent de posibilitatea de a-i depăşi pe ceilalţi,
sfidarea celorlalţi, constrângerea personală de a avea realizări, teama de eşec;
- nevoia de a suferi de unul singur şi a fi independent: evitarea situaţiei
de a avea nevoie de alţii, dorinţa de a nu se supune niciunei influenţe, de a nu fi
legat de nimic, fuga de intimitate percepută ca pericol de sclavie; singura
certitudine este îndepărtarea, izolarea de ceilalţi, teama de a avea nevoie de
ceilalţi, de intimitate şi dragoste;
- tendinţa de perfecţiune şi invulnerabilitate: efort neabătut către
perfecţiune, reproş interior de teama greşelilor, sentiment de superioritate faţă
de ceilalţi justificat de certitudinea propriei perfecţiuni, teama de a despcoperi
la sine greşeli şi de a se înşela (Homey, 1995a).
Deşi aceste tendinţe nevrotice au la bază nevoi normale totuşi ele au o
anumită rigiditate, intensitate şi reprezintă tendinţe patologice, având câteva
caracteristici: 1. urmărirea oarbă a scopului, 2. caracterul compulsiv, 3. reacţia
anxioasă care urmează frustrării lor, 4. sentimentul siguranţei şi satisfacţiei
odată cu realizarea lor (ibidem.).
Homey a oferit şi o tipologie a personalităţii în funcţie de stilul adoptat
în relaţiile interpersonal: tipul complezent (orientat spre oameni), tipul
agresiv (orientat împotriva oamenilor), tipul detaşat (care se îndepărtează de
oameni).
6
0

Teoria lui K. Homey are multiple conotaţii aplicative, atrăgând atenţia

asupra modalităţilor prin care copiii trebuie să primească sprijin pentru a se
simţi securizaţi şi a avea satisfacţii. I se poate reproşa faptul că insistă pe
aspectele psihopatologice, ignorând multe dimensiuni ale normalităţii sau
aspecte ale optimizării şi dezvoltării personale.
2.5. Teoria lui E. Fromm
în teoria lui Erich Fromm asupra personalităţii şi caracterului moral se
îmbină atât comentariul social şi politic, cât şi explicarea psihologică şi
filosofică. Concepţia lui Fromm a fost dezvoltată în lucrări precum: “Frica de
Libertate” -1941, “Omul pentru Sine” - 1947, “Societatea Sănătoasă” - 1955,
“Arta de a iubi” - 1956, “Anatomia Destructibilităţii Umane” - 1973. Interesul
pentru contextele economice şi culturale care îşi pun amprenta asupra
personalităţii a fost marcant în opera sa. Sunt oferite răspunsuri la problematica
evoluţiei şi involuţiei personalităţii prin referiri şi reflecţii la problemele de
clasă socială, statut minoritar, educaţie, vocaţie, fundal religios şi filosofic.
Structura personalităţii consistă într-o serie de nevoi şi tendinţe. Nevoile
umane converg în dorinţa omului de a afla răspunsul la scopul existenţei sale.
Nevoile psihologice, diferite de cele biologice, sunt: relaţionarea, creativitatea,
înrădăcinarea, sensul identităţii, orientarea, a înţelege lumea şi rolul nostru în
ea. Iată o analiză a acestor nevoi:
- afilierea (iubirea) ne permite să transcendem identitatea noastră
separată Iară a ne nega unicitatea (fără dominare/ supunere/ narcisism);
- creativitatea oferă posibilitatea omului de a se transforma din creatura
pasivă în creator (expresie a iubirii) ce are ca opus destructibilitatea;
- nevoia de origine implică trebuinţa de a te simţi acasă oriunde în lume,
de a avea un cadru de orientare, adică o structură care ghidează şi este raţională
(Fromm, 1983; 1998).
Procesele personalităţii corespund în concepţia lui Fromm cu trei moduri
prin care oamenii îşi pierd libertatea:
1. Autoritarianismul se realizează pe două căi: prin pasivitate şi
obedienţă, adică prin capitulare în faţa puterii celorlalţi şi respectiv prin
transformarea în autoritate şi aplicarea puterii. în ambele moduri, individul se
sustrage identităţii separate, distincte şi nu îşi asumă libertatea, gândind: “Dacă
nu exist, cine/ce îmi poate face rău?”.
2. Destructivismul este utilizat de către individ cu scopul involuntar de a
scăpa de libertate prin acte violente (brutalitate, crime, vandalism, suicid, etc.)
cu iluzia că prin distrugerea lumii se va feri : “Dacă distrug lumea, cine/ ce îmi
mai poate face rău?”.
6
1

3. Conformarea automată - individul are falsa idee că poate scăpa de

temeri pierzându-se în masa culturală şi socială, devenind un cameleon social,
nu se mai simte singur ascunzându-se printre alţi oameni, însă, în acest fel, îşi
pierde identitatea.
Fromm (1998) a explicat modul în care societăţile şi instituţiile
capitalismului industrial au contribuit la apariţia unor probleme ale
personalităţii. Capitalismul (industrial) modem (autorul nu face distincţie între
capitalismul de stat şi cel organizational) a contribuit la apariţia unei libertăţi
pozitive, la dezvoltarea unei personalităţi active, critice şi responsabile. Insă,
s-a ajuns şi la izolarea individului, la apariţia unui sentiment de neputinţă,
lipsă de putere şi de semnificaţie. Izolaţi şi lipsiţi de putere, mulţi indivizi se
tem să aibă încredere în propria persoană, astfel încât, mai degrabă ei vor
claca. Asumarea riscurilor, punerea în practică a noilor idei, experimentarea
concentrează atenţia asupra propriei persoane. Acest lucru este dificil pentru
mulţi. De multe ori oamenii/ angajaţii supuşi schimbărilor răspund printr-o
conformare apatică. Oamenii care experimentează sentimentul fricii de
libertate vor experimenta, de asemenea, şi frica de eşec pentru că ei trebuie să-
şi asume riscuri în scopul construirii propriei personalităţi. Cei incapabili de
acest lucru, apelează la trei mecanisme de apărare: autoritarism, conformism
şi destructivism. Aceste mecanisme izvorăsc din presiunile şi nesiguranţele de
schimbare a lumii.
Majoritatea metodelor prin care societatea şi organizaţiile sunt structurate
şi conduse, ajută la întărirea tendinţei de putere. De multe ori conducătorii au
devenit mult mai autocraţi pe măsură ce a crescut presiunea asupra lor.
Frecvent există o respingere a noilor idei, înainte ca măcar să li se dea o şansă
de a fi puse în aplicare (vezi Carnali, 1990, p. 182-183). Ce pot face
conducătorii în această situaţie? Fromm sugerează că „progresul... constă în
sporirea libertăţii actuale, a iniţiativei şi a spontaneităţii individuale şi, mai
presus de toate, în activitatea fundamentală a fiecărui om, munca sa”
(Fromm, 1944).
 Dezvoltarea personalităţii are loc prin procesul individuaţiei - copilul
cunoaşte creşterea forţei şi integrării personalităţii sale individuale, dar şi
pierderea unităţii iniţiale cu alţii. Creşterea separării de alţii poate, în copilărie,
sfârşi într-o izolare care ia aspectul părăsirii ducând la un sentiment de
insecuritate şi angoasă puternică, sau poate creea un nou fel de apreciere şi
solidaritate cu alţii. Acestea sunt bazele izolării sau solidarităţii de mai târziu
(Fromm, 1998, p. 34).
Modul în care se pierde libertatea sau se produce ascunderea de libertate
este determinat sau influenţat în mare măsură de tipul familiei în care copilul a
crescut. Există familii productive şi familii neproductive.
6
2

Familia productivă este ideală pentru că în ea părinţii îşi asumă

responsabilitatea de a-şi învaţă copiii ce este dreptatea într-o atmosferă
iubitoare şi rodnică.
Familiile neproductive sunt de două feluri:
a) familii simbiotice în care nici unul dintre membrii nu îşi dezvoltă o
personalitate proprie, ci împart una singură,
b) familii retrase/ îndepărtate, se divid în
- familia puritană - foloseşte ca mijloc de educare al copiilor pedeapsa,
violenţa, cât şi retragerea afecţiunii pentru a încuraja un anumit stil de viaţă
considerat propice pentru urmaşi. Când regulile devin mai importante decât
oamenii, distrugerea este inevitabilă;
- familia modernă - întâmpină problema ignoranţei, a indiferenţei:
părinţii moderni îşi consideră copiii ca pe egalii lor şi nu le mai oferă un model
moral, preferând doar să conlocuiască cu ei (vezi şi Fromm, 1998).
După Fromm, sarcina principală a omului este “să dea naştere lui însuşi”,
să devină potenţialul său, cel mai important produs al eforturilor sale fiind
chiar personalitatea sa (Fromm, 1998).
Modelul teoretic propus de Fromm înglobează în mod unic
determinismul afectiv, instinctual cu determinismul social, la care adaugă ideea
de libertate, pe care o consideră caracteristica centrală a naturii umane.
Libertatea este un lucru dificil de menţinut, iar oamenii au tendinţa de a fugi de
ea. în centrul lumii sale nu stă persoana, ca şi creator al propriilor acte, ci alte
acţiuni şi consecinţe care o domină, ducând la pierderea libertăţii. Alienarea se
traduce prin sentimentul de a fi străin sieşi. Izolarea, alienarea şi tulburarea
individului afectează gândurile, sentimentele şi conştiinţa morală, dar şi
libertatea, responsabilitatea sa.
Fromm defineşte 5 tipuri de personalitate pe care le numeşte orientări, în
termeni economici:
1. orientarea receptivă: specifică oamenilor care pretind să primească
ceea ce au nevoie, iar dacă nu obţin imediat, atunci ei aşteaptă, crezând că toate
bunurile şi satisfacţiile vin din afara lor;
2. orientarea exploatativă : caracterizează pe cei care apelează la forţă,
la presiune, pentru a achiziţiona ceea ce doresc;
3. orientarea spre păstrare', este specifică indivizilor strângători, care
vor să păstreze, ei văd lumea plină de posesiuni sau potenţiale posesiuni, chiar
şi persoanele dragi pot deveni lucruri de posesie, de păstrat sau de cumpărat;
4. orientarea tip marketing: oameni care se aşteaptă să vândă, totul
pentru ei este o tranzacţie, chiar şi dragostea (agreează ideea de contract
prenuptial);
5. orientarea productivă', persoanele care, fără a nega natura lor
biologică şi socială, nu se sustrag de la libertate şi responsabilităţi, provin din
6
3

familii care iubesc fără a înăbuşi individul, preferă raţiunea în favoarea

regulilor şi libertatea în locul conformismului.
Primele patru tipuri constituie modul de “a avea” (oameni care se
focalizează pe consum, pe achiziţie, posesie, definindu-se prin ceea ce au\ la ci
“am” devine “mă are”, fiind astfel conduşi de posesiile lor). Ultima orientare
reprezintă modul “a fi” (ceea ce eşti te defineşte prin acţiunile tale în lume).
Aceste orientări au un lucru în comun: toate sunt eforturi de a face faţă vieţii.
0 preocupare a lui Fromm a constituit-o înţelegerea oamenilor cu
adevărat răi, adică nu a celor care sunt confuzi, induşi în eroare, stupizi sau
bolnavi, ci a celor care sunt perfect conştienţi de răul pe care-1 fac. Spre
deosebire de biofili - iubitori de viaţă, oamenii răi sunt necro/ili - iubitori de
moarte. Au pasiunea de a distruge de dragul distrugerii, pasiunea de a “despărţi
structuri vii”, atracţie spre tot ce e «mort, decăzut, putred». Sunt copiii cărora
le plac filmele de groază, pasionaţi de modele de tortură şi ghilotină, cărora le
place să se joace de-a războiul, să facă bombe în laboratoarele de chimie, să
chinuie animalele, etc. în cazul lor există mai multe ipoteze: a) o fisură
genetică care-i opreşte să simtă sau să răspundă la afecţiune; b) o viaţă plină de
frustrări încât persoana trăieşte furie şi supărare; c) creşterea lângă o mamă
necrofilă, astfel încât copilul nu are alt model de învăţare (vezi Fromm, 1998).
Deşi în teoria sa uneşte ideile lui Freud cu cele ale lui Adler şi ale lui
Homey, Erich Fromm este unic prin interesul arătat determinării personalităţii
de către contextele sociale şi economice. Una din limitele operei sale este
aceea că a avut la bază experienţa practicii psihologice din ţara sa, fără a putea
generaliza tezele la alte societăţi aflate în afara capitalismului industrial.
• Testele psihologice aplicate în investigarea personalităţii şi având
interpretare psihanalitică sunt:
1 .teste proiective (tehnici figurale) - testul Rorschach (subiecţii sunt
rugaţi să descrie imaginile pe care le văd desfăşurate pe suprafaţa unei foi);
testul aperceptiv tematic (TAT) (subiecţii au posibilitatea să-şi proiecteze
personalitatea în poveştile pe care le scriu); testul Holtzman al petelor de
cerneală; testul răspunsului la frustrare (Rosenzweig) (imaginile prezintă
situaţii relaţionale frustrante, iar subiectul trebuie să completeze replicile
personajelor care par frustrate);
2. tehnici verbale - testul asociaţiilor libere (subiecţii spun primul cuvânt
care le vine în minte la auzirea unui cuvânt-stimul), testul completării de
propoziţii (40 de propoziţii incomplete ce trebuie finalizate de subiect);
3. desenul şi pictura; jocul şi arta dramatică (vezi Opre şi Boroş, 2006).
4. ancheta pe bază de chestionar a fost o altă opţiune, semnificativă fiind
contribuţia la elaborarea Inventarului tipologic Myers-Briggs (MBTI - Myers
Briggs Type Indicator).
6
4
 3. Teoriile bchavioriste
Behaviorismul este un curent psihologic de origine americană, dezvoltat
drept reacţie la introspecţionism în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Această nouă mişcare a fost iniţiată programatic de către John B. Watson, care
a urmărit cercetarea datelor obiective ale comportamentului, adică a reacţiilor
“viscerale”, “musculare” şi “laringeale”. G.B. Watson a definit psihologia
drept „ştiinţa comportamentului”, sintagmă ce a devenit un standard pentru
multe decenii (Zlate, 2000).
Fenomenele subiective, ca şi vechiul concept de suflet, sunt considerate
ficţiuni inaccesibile analizei ştiinţifice. Prin urmare, analiza trebuie să vizeze
doar aspectele tangibile (care pot fi observate, manipulate şi măsurate), relaţia
dintre stimulul extern (S) şi răspunsul (R) subiectului la acel stimul. Conform
viziunii lui Watson, ceea ce se petrece în interiorul organismului între apariţia
stimulului şi elaborarea răspunsului nu reprezintă un punct de interes ştiinţific.
Iniţial a existat un refuz vehement al behavioriştilor de a lua în
considerare concepte precum inconştient sau conştient, sau fenomenele
desfăşurate între stimul şi răspuns, cum ar fi procesele cognitive, stările
emoţionale, motivele, nevoile, mecanismele defensive, etc.
Printre reprezentanţii de bază ai behaviorismului, alături de J. Watson, se
numără B.F. Skinner, Albert Bandura sau Julian Rotter. Aceştia şi-au
desfăşurat activitatea în spiritul tradiţiei behavioriste, însă au depăşit referinţele
de bază, viziunile lor fiind diferite în ceea ce priveşte înţelegerea personalităţii.
Skinner a rămas fidel direcţiilor deschise de Watson, însă Bandura şi
Rotter au propus o versiune modificată a behaviorismului, luând în calcul
variabilele cognitive interne, ce mediază stimulul şi răspunsul, însă şi ei au
apelat la rigoarea metodei experimentale (vezi paragraful 6 : teoria social-cognitivă).
Cei trei teoreticieni au încercat să înţeleagă personalitatea umană preponderent
prin munca de laborator, iar rezultatele lor au fost aplicate cu succes în mediul
clinic, psihoterapeutic, organizaţional, social, prin tehnicile de modificare
comportamentală.
în concepţia lui Skinner, unitatea structurală a personalităţii este
răspunsul-, procesele personalităţii sunt întăririle, ce stau la baza condiţionării
operante. Dezvoltarea personalităţii are loc prin programe de întărire.
Skinner a susţinut cu tărie că psihologia trebuie să se rezume la ceea ce
poate fi observat, manipulat şi măsurat în laborator. Singurul aspect relevant
pentru psihologie este, în viziunea sa, comportamentul deschis, iar singura
modalitate de a-1 analiza şi controla este relaţionarea cu evenimente din mediu,
acestea reprezentând determinanţii comportamentului uman. în timp ce alţi
cercetători aleg pentru studiu subiecţi cu tulburări emoţionale, subiecţi medii
sau „normali” sau subiecţi supradotaţi, Skinner îşi desfăşoară studiile pe
6
5

animale, mai exact pe şobolani şi porumbei. în opinia lui, o ştiinţă trebuie să

evolueze de la simplu la complex, studiind mai întâi procesele de bază, studiul
animalelor constituind, astfel, baza simplă de analiză. Totuşi, viziunea sa
asupra behaviorismului este aplicată cu succes oamenilor, deoarece el
urmăreşte doar reacţiile organismului. (Schultz, 1986, p. 352).
Pentru B. F. Skinner unitatea structurală a personalităţii este răspunsul.
Răspunsul variază de la simplu reflex (de exemplu, reacţia tendonului stimulat
mecanic, reacţia salivară) la comportamente complexe (de exemplu, rezolvarea
unei probleme). Răspunsul este un comportament extern observabil care se
învaţă.
Procesul de învăţare presupune asocierea sau conexiunea răspunsurilor
care apar ca rezultat al evenimentelor din mediu. învăţarea este măsurată prin
schimbarea (creşterea sau scăderea) în frecvenţă a unui răspuns operant.
Răspunsurile operante sunt emise de organism fără a fi asociate cu vreun
stimul. Ele se formează ca unnare a întăririlor, spre deosebire de reflexe care
sunt răspunsuri determinate de anumiţi stimuli şi se formează prin asocieri
(Opre şi Boroş, 2006).
Condiţionarea operantă reprezintă modalitatea de formare a
comportamentelor şi se bazează pe mecanismul întăririi. De exemplu, un
şobolan primeşte hrană dacă apasă o pârghie, însă el trebuie să apese cu o
anumită forţă, răspunsurile slabe vor dispărea, cele puternice tind să se repete.
Un porumbel înfometat va lovi cu ciocul pereţii cuştii şi abia când va nimeri un
punct anume va obţine hrana. în timp el va tinde să repete lovitura care este
întărită prin hrană, ajungând să înveţe comportamentul adaptativ, fără a mai
lovi alte părţi ale cuştii. Comportamentul copiilor poate fi întărit astfel încât
atunci când aceştia obţin rezultate bune la o problemă sunt recompensaţi cu
ceva dulce. Un copil care nu vrea să poarte ochelari poate fi determinat să îi
accepte prin întărirea oricărei apropieri sau atingeri a ramelor (fără lentile), în
condiţiile unei uşoare înfometări (vezi Skinner, 1971).
Skinner dezvoltă conceptul de comportament operant. Acesta se referă la
răspunsuri care se crează prin întăriri. Mecanismul întăririi este superior prin
complexitate mecanismului asociaţiei din care apar răspunsurile reflex-
condiţionate. Răspunsurile învăţate pe baza mecanismului de asociere şi
înlocuire a unui stimul cu altul au fost studiate de Pavlov: primul stimul
răspunde unei funcţii biologice, apoi este asociat cu alt stimul indiferent
organismului, ulterior, după mai multe asocieri, al doilea stimul determină un
răspuns. Natura şi frecvenţa comportamentului operant depind de recompensa
pozitivă sau negativă receptată sau de modificările survenite în mediul
înconjurător, interpretate drept întăriri. Astfel, personalitatea apare drept un
tipar sau o colecţie de comportamente operante.
6
6

întărirea pozitivă corespunde cu recompensele (primare, înnăscute:

mâncarea; secundare, dobândite: banii, lauda, etc.). întărirea negativă
presupune stimuli aversivi, care cresc adaptarea prin evitarea durerii
(retragerea unor stimului/resurse, frigul, etc.). întărirea negativă reprezintă
orice stimul a cărui retragere creşte frecvenţa comportamentului. Ea nu se
confundă cu pedeapsa, stimul ce scade rata comportamentului dacă este
aplicat imediat după un răspuns. Pedeapsa apare atunci când o întărire pozitivă
este retrasă sau una negativă este prezentă (interdicţia de a sta la T.V, respectiv
cearta). Datorită efectelor negative, pedeapsa este o tehnică nedorită în
controlul comportamentului (Opre şi Boroş, 2006).
Deci, toate comportamentele sunt guvernate de regulile condiţionării
operante. Comportamentul este moderat şi menţinut de consecinţele sale.
Comportamentele operante asupra mediului care au consecinţe pozitive fiind
întărite au o mai mare probabilitate de apariţie. Ele apar prin condiţionare
operantă, ca proces de învăţare. Spre deosebire de influenţele unilaterale ale
mediului asupra comportamentului reflex, comportamentul operant implică un
răspuns atât din partea persoanei, cât şi din partea mediului. Comportamentul
conduce la o schimbare contingenţă în mediu (consecinţa) şi se modifică în
funcţie de calitatea acestei consecinţe. Comportamentul ce se dovedeşte
adaptativ într-un anumit mediu este întărit (ibidem.).
Formarea personalităţii are loc ca urmare a programelor de întărire care
conduc la dobândirea şi efectuarea comportamentelor:
- întărirea continuă - răspunsurile se produc ca urmare a întăririlor după
fiecare manifestare. întărirea continuă determină învăţarea continuă dacă
stimulul urmează imediat comportamentului (la fel şi extincţia poate fi rapidă).
Dacă întărirea întârzie în raport cu răspunsul, atunci învăţarea este lentă.
- întărirea în raţie/ proporţie fixă - întărirea/ recompensa apare după un
anumit număr de răspunsuri (de exemplu se întăreşte al 15-lea răspuns, etc.);
- întărirea în raţie/ proporţie variabilă — aplicarea întăritorului la un
număr fix de răspunsuri (al 15-lea răspuns, etc.) urmând o altă întărire la un
număr mai redus de răspunsuri (următorul al 5-lea răspuns, etc.) (Opre şi
Boroş, 2006);
- întărirea la interval fix - când recompensa apare la intervale fixe de
timp;
- întărirea la interval variabil - când recompensa apare la intervale
variabile. Programul raţie fixă are drept rezultat o rată mai înaltă a
răspunsurilor decât cel interval fix, iar programul raţie variabilă este eficient în
apariţia unei rate de răspuns mai înaltă şi mai stabilă (Schultz, 1986).
Tehnica modelării, sau metoda aproximării succesive, implică
recompensarea organismului doar atunci când comportamentul său este
aproximativ celui final, dezirabil - care se doreşte a fi dezvoltat. Această
6
7

modalitate este folosită spre exemplu în învăţarea vorbirii de către copii.

Comportamenul complex poate fi apoi „construit printr-un proces continuu de
recompensă diferenţiată de la comportamente nediferenţiate” (Skinner, 1953,
apud. ibid.).
Modificarea comportamentală se realizează prin condiţionare operantă.
Astfel, comportamentele dezirabile sunt recompensate, în timp ce
comportamentele adverse sunt ignorate. Această strategie a fost introdusă
eficient în spitale, în şcoli sau în mediul industrial, abordând doar
comportamentul dorit şi folosind recompensarea pozitivă, nu pedeapsa.
Skinner arăta că dezvăţarea unui copil de a fi neatent la lecţie, a deranja clasa
sau a nu învăţa se face prin întărirea comportamentului dorit, adică profesorul
trebuie să aştepte momentul în care copilul face ceva bun (scrie, este atent,
etc.) şi atunci el trebuie întărit (de exemplu, printr-un gest de uşoară atingere
pe umăr, o replică verbală, etc.), mustrarea în timpul actului nedorit nu va
conduce la eliminarea comportamentului, ci îl va întări şi promova (Skinner,
1971). Recompensarea negativă implică înlăturarea unui stimul deranjant din
mediu, înlăturare privită drept recompensă, însă nu este la fel de eficientă ca
recompensa pozitivă {ibidem.).
Autocontrolul comportamentului poate conduce la schimbarea sau
evitarea anumitor stimuli externi. Tehnicile de autocontrol includ saturaţia
(repetarea excesivă a comportamentului), stimularea aversivă (stabilirea
consecinţelor neplăcute în cazul continuării comportamentului) şi
autorecompensa (în cazul comportamentelor bune sau dezirabile). Prin toate
aceste tehnici se urmăreşte ameliorarea efectelor generate de forţele externe
asupra comportamentului.
Perspectiva lui Skinner asupra naturii umane accentuează determinismul
mediului extern. Scopul vieţii, în viziunea sa, este modelarea unei societăţi
care să maximizeze şansa individului de supravieţuire. Criticile aduse lui
Skinner au vizat mai ales controlabilitatea şi manipularea comportamentului
prin tehnicile de condiţionare operantă. Skinner şi-a apărat viziunea arătând că,
deşi omul este caracterizat drept o „maşinărie ce funcţionează pe baza unor
legi”, perspectiva lui este optimistă, susţinând că „omul îşi poate controla
viitorul” prin modelarea mediului său înconjurător, care, deşi îi controlează
comportamentul, este în fond construit de către oameni (vezi Schultz, 1986).
4. Teoriile umaniste ale personalităţii
4.1. Teoria lui Carl Rogers
Carl Rogers a împlinit discursul umanist oferindu-i o orientare aplicativă
cu o influenţă semnificativă în domeniul psihoterapiei. Esenţiale pentru
6
8

desluşirea personalităţii sunt înţelegerea felului în care oamenii se văd pe ei

înşişi şi a felului în care ei percep/ interpretează lumea, înţelegerea trăirilor
oamenilor de-a lungul experienţei. Pornind de la psihoterapia centrată pe
client, Rogers fundamentează teoria sa asupra structurii, proceselor şi
dezvoltării personalităţii:
- Şinele - este unitatea structurală fundamentală a personalităţii;
coordonează comportamentul individului, fiind un sistem de experienţe şi
percepţii aflat la dispoziţia conştiinţei, un sistem prin care omul percepe
obiectele exterioare şi propriile experienţe ataşându-le semnificaţii.
Semnificaţiile alcătuiesc un câmp fenomenal al individului - şinele - ale cărui
părţi sunt „al meu”, „eu”, „mie” (vezi Opre şi Boroş, 2006);
- “şinele ideal’’ este ansamblul de standarde spre care oamenii tind
mereu;
- incongruitatea reprezintă distanţa dintre şinele real şi şinele ideal, dintre
“eu sunt” şi “eu ar trebui să fiu” şi este cauza suferinţei şi a nevrozei;
- natura umană este pozitivă, având o evoluţie orientată către
actualizarea sinelui',
- tendinţa de actualizare/ autorealizare este o motivaţie prezentă în orice
om, având rolul de a dezvolta potenţialul la maxim; personalitatea
autorealizată are capacitatea de a alege şi de a realiza dezvoltarea personală.
- manifestarea plenară a caracteristicilor atitudinale nativ-pozitive ale
omului corespund conceptului de «good-life», care nu se referă la o
homeostazie a psihicului;
- caracterul omului este marcat de bunătate nativă şi tendinţa spre
cunoaştere a persoanei;
- oamenii au o tendinţă de bază de a căuta sănătatea mintală şi, în
consecinţă, tulburarea psihologică echivalează o depărtare de la tendinţa
naturală;
- deschiderea în planul relaţiilor umane - încurajarea omului spre
experienţă, spre formarea unei atitudini, a unei construcţii sintetice ce cuprinde
elemente cognitive, afective, motivaţionale şi volitive nu trebuie să vizeze
persoana singulară, izolată, ci în relaţie cu lumea în care trăieşte;
- deschiderea către experienţă reprezintă trecerea de la dogme şi
absolutizări la experienţa nemijlocită, rezultând, astfel, «good-life-ul» ca formă
de împlinire obiectivă a individului;
- eliberarea de dogme - cu cât individul se eliberează de dogmele inutile
ce nu ţin de experienţă, ba chiar o limitează, cu atât deciziile sale se vor
implica mai activ în comportament şi vor fi direcţionate pozitiv;
- moralitatea - creşterea încrederii în viaţă se poate realiza prin însuşirea
normelor, modelelor, valorilor într-un grup uman, deschiderea către moralitate
6
9

şi axarea pe obiectivitate ridicată; îngrădirea de către societate a împlinirii

plenare a capacităţilor şi tendinţelor native ale individului naşte imoralitatea;
-funcţionarea la “capacitate maximă” - este posibilă dacă omul posedă
următoarele atribute: are deschidere către experienţă; are o existenţă validă:
încredere în sine; se bucură de libertate; dă dovadă de creativitate (Rogers.
1961).
Libertatea, experienţa fără teamă şi încrederea în sine, în lume, în viaţă,
în general crează conceptul de «good-life». Prin înalta funcţionare coroborată a
acestor componente, omul obţine o funcţionare deplină. O persoană liberă,
morală, directă în relaţionarea cu ceilalţi nu poate obţine decât produse viabile
ale creativităţii sale, care se vor implica direct în formarea, desăvârşirea sau
corectarea structurii personalităţii sale. Un om astfel format nu va fi un
conformist, iar morala sa şi înalta sa adaptare socială şi valorică îl vor face
întotdeauna un om cu adevărat adaptat la mediu prin toleranţa sa.
Omul împlinit se va axa pe satisfacerea adevăratelor sale nevoi, a celor
spirituale, sociale şi culturale, iar nesatisfacerea, atât a celor primare, cât şi
celor superioare nu îi va provoca frustrări, ci îl va impulsiona spre găsirea unor
alte căi de reuşită. Eşecurile sunt de neconceput, căci un om odată pornit spre
a-şi desăvârşii morala şi caracteml său, va continua drumul de a fi «el însuşi»,
chiar dacă la început va fi nefericit din pricina unor incongruenţe.
Nu trebuie să ne întrebăm cine sau ce va controla impulsurile negative ale
omului, căci el va deveni mult mai centrat spre a face bine, spre a iubi, a primi
ai a oferi afecţiune şi nicidecum pe alegerea unor ţinte ce trebuie distruse, căci
el va percepe inutilitatea acestor conduite. în cazul în care totuşi agresivitatea
va deveni o necesitate, ea nu va izvorî dintr-o nevoie lăuntrică de a face rău
altuia sau sieşi, ci doar din obiectivitatea experienţei, din nevoia de adaptare.
Autorul propune un model al personalităţii bazat pe trei condiţii ale
sănătăţii relaţionale: congmenţa, răspunsul pozitiv necondiţionat şi înţelegerea
empatică.
Congruenţa este compatibilitatea dintre sentimentele interioare, propriile
trăiri subiective şi matricea exterioară sau comportamentul dezirabil al unei
societăţi. Din acest punct de vedere, omul congruent social este realist, integrat
şi transparent. Necongruenţa socială exprimă prezenţa unei măşti, a unui rol şi
a unui scop, ce se ascunde în spatele unei faţade, dar acesta nu se poate
menţine pe termen lung. Mai devreme sau mai târziu, un asemenea
comportament «făţarnic» va fi demascat, iar autorul «pedepsit». Este mult mai
sănătos să fii original şi creativ, nelimitat din punct de vedere al relaţionării
sociale, decât să fii fals, ceea ce duce la plafonarea relaţiilor interumane. Chiar
dacă este greu de realizat o deplină congruenţă între sentimentele interioare şi
comportamentul exterior, întotdeauna este benefic a fi ceea ce eşti.
7
0

Răspunsul pozitiv necondiţionat este un element al sănătăţii relaţionale

care se bazează pe ideea populară că “ce dai, aceea primeşti”. Autorul credea
în bunătatea înnăscută a omului, opunându-se viziunii occidentale care punea
omul într-o lumină nefavorabilă. Viziunea vestică se aplică printr-o educaţie
rigidă, ce doreşte să inhibe răul înnăscut din om. Climatul în care omul îşi duce
existenţa contează enorm, deşi omul este bun în esenţă, el poate fi denaturat de
influenţele unei societăţi nefavorabile dezvoltării sale armonioase. Acceptarea
altei persoane aşa cum este ea, reclamă adesea un efort de înţelegere sporit,
căci oamenii învaţă să judece şi să adapteze realitatea la propriile lor cerinţe.
înţelegerea empatică permite “pătrunderea” în lumea celuilalt, pentru
înţelegerea mai bună a acestuia şi asigurarea unei bune compatibilităţi inter-
individuale. Empatia este capacitatea de a simţi ca fiind al tău orice gând sau
sentiment al celuilalt. A empatiza înseamnă a nu judeca, fiindcă judecata,
analiza şi evaluarea constituie bariere de netrecut în comunicarea interumană.
Ceea ce contează cel mai mult în comunicarea interumană este sinceritatea,
capacitatea fiecăruia de a-şi dezvălui lumea interioară, aşa cum este ea, în toată
complexitatea ei. Este complet inutil să fi suspicios când, de fapt, ai putea afla
direct ce simte celălalt (vezi Rogers, 1961).
Teoria lui Rogers despre personalitate a stat la baza cercetărilor despre
dezvoltare şi despre relaţiile părinţi-copii, contribuind la conturarea
perspectivei umaniste în adordarea personalităţii, impunând o viziune pozitivă
asupra potenţialului uman şi asupra personalităţii (Pervin, 1993).
De-a lungul timpului au fost create o serie de scale pentru măsurarea
termenului de autorealizare. Un instrument recent, compus din 15 itemi, a fost
elaborat pentru a măsura: capacitatea de a acţiona independent, autoacceptarea/
stima de sine, acceptarea propriei vieţi afective şi încrederea în relaţiile
interpersonale (Jone şi Crandall, 1986, apud. Opre, Boroş, 2006).
4.2. Teoria lui Abraham Mas low
Maslow este un reprezentant de seamă al psihologiei umaniste, modelul
piramidal al motivaţiei („piramida trebuinţelor”) având o largă apreciere.
Maslow considera că structura personalităţii poate fi reprezentată ca o
piramidă ce cuprinde cinci categorii fundamentale de trebuinţe:
- trebuinţe fiziologice (de hrană, apă, oxigen, sex) a căror satisfacere
asigură supravieţuirea;
- trebuinţe de siguranţă (de securitate, adăpost, de a fi protejat de toate
ameninţările şi pericolele, de a trăi într-un mediu structurat, ordonat,
previzibil);
- trebuinţe de afiliere (de apartenenţă la un grup, nevoia de afecţiune,
dragoste, de relaţii interpersonale şi sociale);
7
1

1
 - trebuinţe de stimă fi statut (de a fi respectat şi apreciat de alţii, de a
obţine o poziţie cât mai înaltă în sistemul de prestigiu al grupului şi societăţii);
- trebuinţele de autorealizare (de dezvoltare personală, de amplificare şi
punere în valoare a tuturor disponibilităţilor sau, după cum se exprima însuşi
Maslow, de a deveni ceea ce este sau ceea ce este capabil să fie) (apud. Zlate,
2007).
Primele trei sunt numite trebuinţe de deficit sau homeostazie, ultimele
două, dar mai ales cea de autorealizare, trebuinţe de creftere care asigură
dezvoltarea personală a individului. Aceste trebuinţe nu sunt independente
între ele, ci ierarhizate sub forma unei piramide (vezi figura 1).

Figura 1. Ierarhia trebuinţelor, după Maslow {apud. Zlate, 2007).

Pentru înţelegerea mai clară a „piramidei trebuinţelor”, a relaţiilor dintre
ele, Maslow emite câteva precizări (cu privire la procesele personalităţii)
{apud. ibid.):
a. O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu
satisfăcută. Trebuinţele care motivează organismul sunt cele nesatisfăcute, iar
cele satisfăcute îşi pierd această capacitate lăsând loc de manifestare altora. De
exemplu, dacă trebuinţele organice sau cele de securitate nu sunt satisfăcute,
ele vor fi resimţite acut de individ şi vor determina un comportament orientat
spre satisfacerea lor, celelalte fiind mai puţin sau deloc resimţite. De îndată,
însă, ce ele vor fi satisfăcute îşi pierd valoarea motivaţională şi vor fi resimţite
acut altele mai puţin satisfăcute. După Maslow prioritate absolută o are
satisfacerea trebuinţelor fiziologice.
b. O trebuinţă nu apare ca motivantă decât dacă cea inferioară ei a fost
satisfăcută. Adică trebuinţele din clasele superioare nu pot reactiva organismul
7
2

decât după ce nevoile din clasele inferioare au fost satisfăcute. Această

afirmaţie sugerează, pe de o parte, prezenţa unei anumite ordini, succesiuni în
satisfacerea trebuinţelor, iar pe de altă parte, prezenţa dominanţei unei
trebuinţe în raport cu cea anterioară satisfăcută. Dacă, spre exemplu, la un
moment dat, trebuinţele organice nu sunt satisfăcute, ele vor fi dominante în
comportamentul uman; dacă, însă, aceste trebuinţe sunt, oarecum, satisfăcute,
dominante vor deveni trebuinţele de securitate. Procesul (pe care îl redăm
grafic în figura 2, după Herrey, Blanchard, Johnson, 2001, pp.37-39, citaţi de
Zlate, 2007) se derulează în acelaşi fel şi cu celelalte trebuinţe.
e
o
£
2 •-
£o
g 2.
b
x>
cd
Organice
Securitate
Afiliere
Stimă
Actualizare de
sine
Organice
Securitate
Afiliere
Stimă
Actualizare de
sine
Organice
Afiliere
Securitate Stimă
Actualizare de
sine
Organice
Afiliere
Securitate
Stimă
1___________
Actualizare de
sine
Organice
-----------1 Afiliere
Securitate
Stimă
Actualizare de
sine
Figura 2. Diferite tipuri de stratificare a trebuinţelor.
7
3

c. Succesiunea trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în

sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita satisfacerea în întregime şi
durabilă a trebuinţei anterioare. Este suficient ca o trebuinţă să nu motiveze în
întregime organismul pentru a face loc de manifestare şi alteia. De exemplu, un
individ poate fi satisfăcut în proporţie de 85% în domeniul trebuinţelor
organice, de 70% în cel al trebuinţelor de securitate, de 50% în cel al
trebuinţelor de apartenenţă, de 40% în cel al trebuinţei de stimă şi de 10% în
domeniul trebuinţei de autorealizare (Maslow, 1954, pp. 100-101, apud. Zlate,
2007)
d. Apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare, vechi,
nu se realizează brusc, năprasnic, ci gradual. De exemplu, dacă trebuinţa I nu
este satisfăcută decât în proporţie de 10%, atunci trebuinţa II aproape că nici
„nu se vede”. Când, însă, trebuinţa I este satisfăcută în proporţie de 25%,
trebuinţa II se poate îndrepta spre 5%, când trebuinţa I ajunge la 75%, trebuinţa
II se poate manifesta la 50% (ibidem., p. 101). Se degajă faptul că procesul
motivaţional deşi gradat, eşalonat în timp, în funcţie de nivelul de satisfacere
al trebuinţei, permite intrarea în funcţiune simultană a mai multor trebuinţe,
ceea ce va asigura o anumită dinamică comportamentului uman şi se va
repercuta diferit în plan subiectiv, îndeosebi în planul satisfacţiei. Mai mult,
din funcţionalitatea concretă a trebuinţelor pot apărea forme de compensare
(efectul produs de manifestarea unei trebuinţe poate fi înlăturat ca urmare a
satisfacerii unei alte trebuinţe), de submotivare (prin unele trebuinţe) sau de
supramotivare (prin alte trebuinţe sau prin toate ca urmare a însumării
efectelor lor) (Zlate, 2007).
O altă concluzie importantă a fost următoarea: trebuinţele predominante,
potenţiale nu apar neapărat una câte una sau singure la un anumit moment dat,
ci, mai degrabă, câteva nevoi predominante pot apărea simultan în măsuri şi
grade diferite. Măsurarea nevoilor s-a realizat prin liste de trebuinţe, subiecţii
fiind solicitaţi să le ierarhizeze sau să aleagă dintre nevoi grupate câte două pe
cea cu voaloare personală mai ridiată (ibidem.).
Dezvoltarea personalităţii este impulsionată de metatrebuinţe/
metamotive, ce ţintesc către autorealizarea persoanei. După Maslow,
personalitatea autorealizată are mai multe caracteristici ce pot fi măsurate:
- percepţia eficientă a realităţii: la omul autorealizat percepţia obiectelor
şi a realităţii sociale este mai puţin distorsionată de factori subiectivi - temeri,
trebuinţe, prejudecăţi; acurateţea lor provine din faptul că ei nu sunt înfricoşaţi
de necunoscut, iar focalizarea lor nu este afectată de trebuinţe nesatisfăcute;
- acceptare/ toleranţă: persoana autorealizată îşi acceptă propria
persoană, pe alţii, natura umană în general, acceptă slăbiciunile şi calităţile,
fără a încerca să le falsifice, fără a se ruşina sau învinovăţi pentru erori şi
imperfecţiuni;
7
4

- spontaneitate: comportament simplu, deschis, direct, natural, nu îşi

ascunde stările emoţionale, nu pretinde a fi ceea ce nu este, nu adoptă „măşti”
sociale;
- centrarea pe problemă: se focalizează mai mult pe probleme decât pe
propria persoană, are simţul datoriei, capacitatea de a-şi alege profesia şi a
reuşi prin propriile aptitudini decât prin alte mijloace, are capacitatea de a
concentra integral pe realizarea unor activităţi vocaţionale, muncind cu sârg,
având mari satisfacţii;
- intimitate şi independenţă: oamenii autorealizaţi sunt capabili de
intimitate, pot să trăiască izolaţi de semenii lor perioade lungi fără a se tulbura
psihic, pot lucra solitari, asumându-şi complet responsabilitatea, fără a avea
nevoie de sprijinul altora;
- prospeţimea aprecierilor, apreciază şi experimentează lumea şi
evenimentele cu interes/ prospeţime, admiraţie, mirare, având sentimentul de
respect şi curiozitate faţă de viaţă;
- experienţe de vârf („peak experiences”): au capacitatea de a trăi mai
profund experienţele mistice, artistice, filosofice;
- interesul social: simpatia şi empatia faţă de oameni, umanitate, acordă
sprijin, protecţie semenilor;
- prietenie/ relaţii interpersonal: deşi au un cerc restrâns de prieteni, se
implică intens, profund în prietenia cu ei (au două categorii de relaţii de
prietenie: prietenie cu cei asemenea lor - relaţii reciproce; prietenii cu
admiratorii sau discipolii lor - relaţii univoce);
- modestie şi respect: tolerante, fără prejudecăţi rasiale, religioase,
sociale, politice, nu insistă în a menţine un statut superior altora, sunt deschise,
democratice;
- etica şi valorile: au standarde etice puternice, care nu se reduc la
formula simplă „bine-rău”, sau la chestiunile etice „triviale”; valorile lor emerg
din acceptarea naturii umane şi a propriei naturi, incluzând potenţialul lor unic;
- creativitatea: înalt nivel de originalitate şi reactivitate în toate aspectele
vieţii, nefiind obligatorie a se materializa în produse artistice;
- rezistenţa la enculturaţie: autonome, rezistă la presiunile sociale,
culturale care imprimă o anumită gândire şi conduită, fără a fi rebele, menţin o
detaşare interioară faţă de elementele culturale;
- rezolvarea dihotomiilor: nu privesc lucrurile din perspectiva „sau-sau”,
caută să echilibreze ceea ce corespunde interesului propriu cu interesul
celorlalţi sau interesul social (Opre şi Boroş, 2006).
Lista caracteristicilor persoanei autorealizate a fost utilizată ca reper
pentru a descrie sănătatea mentală, ceea ce oamenii pot deveni dacă îşi
dezvoltă propriul potenţial {ibidem.).
7
5

Maslow arată că există pericolul ca metatrebuinţele să întâmpine

obstacole în realizarea lor: educaţia neadecvată (de exemplu inhibarea
exprimării emoţionalităţii la băieţi; insistenţa de a dezvolta anumite aptitudini,
preceperi, descurajând copilul de a analiza alte potenţialităţi personale),
complexul lui Jonah (conştientizarea potenţialului propriu declanşază
deopotrivă dorinţa de dezvoltare a potenţialului, dar şi teama, care primează;
suportă mai greu eşecul când ştie că şi-a desăvârşit dezvoltarea abilităţilor,
decât atunci când ştie că nu şi-a dezvoltat maximal abilităţile); lipsa unei doze
de curaj necesar (autorealizarea necesită efort, disciplină, autocontrol, muncă,
uneori epuizantă şi este nevoie de curaj pentru a renunţa la siguranţa, rutina
comportamentelor deja exersate) {ibidem.).
Teoria lui Maslow a fost agreată în psihologie, însă modelul nevoilor
umane nu a fost confirmat în multe studii privind motivaţia în mediile
instituţionale/ organizaţionale (vezi Zlate, 2007).
5. Teoria cognitivă
Pornind de la conceptele analizei sinelui, abordate în lucrările lui Adler,
Homey, cognitiviştii au ajuns la concluzia că structurile cognitive
fundamentale ale individului nu sunt total inaccesibile conştiinţei, rolul
psihologului constând în a-1 învăţa pe om să identifice gândurile, afectele şi
comportamentele pe care le generează şi, în cele din urmă, să modifice
cogniţiile care conduc la comportamente dezadaptative.
 George Kelly încearcă să definească şi să înţeleagă toate aspectele
personalităţii în termenii proceselor cognitive. Aceste acte sau procese ale
cunoaşterii nu sunt văzute ca elemente constitutive ale personalităţii, ci, mai
degrabă, ca personalitatea în ansamblu (Schultz, 1986, p. 322).
Constructul personal, termen propus de Kelly în abordarea personalităţii
este baza pentru una dintre cele mai originale teorii. Kelly avertizează că nu
vom găsi în studiul său termeni familiari şi concepte comune celorlalte teorii
ale personalităţilor, iar termenii clasici lipsesc din abordarea sa: inconştient,
ego, nevoie, impuls, stimul, răspuns, întărire şi - cel mai surprinzător -
motivaţie şi emoţie. Cum poate cineva să spere că va înţelege personalitatea
umană, fără a lua în considerare motivaţia şi emoţia?
Toţi oamenii sunt capabili să creeze şi să modeleze constructe cognitive
cu privire la propriul lor mediu. Cu alte cuvinte, fiecare poate oferi o
interpretare individuală, un pattern cognitiv (semnificaţia atribuită) al
entităţilor fizice şi sociale din lumea sa. Pe baza acestui pattern, oamenii
realizează predicţii cu privire la obiecte, la alţi oameni, la ei înşişi şi utilizează
aceste predicţii pentru a-şi ghida acţiunile. Astfel, pentru a înţelege indivizii,
trebuie să le înţelegem acest pattern - felul în care personalitatea lor le
7
6

construieşte lumea. Pentru aceasta, nu evenimentele în sine, ci semnificaţia

atribuită acestora de către indivizi prevalează.
Modelul naturii umane dezvoltat de Kelly în urma muncii în clinică este
inedit în raport cu al altor teoreticieni în psihologie: el vedea indivizii ca fiind,
într-o anumită măsură, oameni de ştiinţă, oamenii funcţionează precum
scientologii. Oamenii de ştiinţă construiesc teorii şi ipoteze pe care le testează
apoi, le confruntă cu realitatea, prin intermediul experimentelor de laborator.
Dacă teoria este susţinută de rezultatele experimentelor, este reţinută. Dacă nu,
este respinsă sau modificată şi re-testată. Aşa procedează şi ceilalţi oameni în
viaţa cotidiană (Schultz, 1984, pp. 324-325).
Teoria constructelor personale redă structura şi funcţionalitatea
pattemelor cognitive prin care oamenii se raportează la lume şi acţionează.
Sistemul constructelor personale constă în următoarele caracteristici şi procese
cognitive:
1. Similarităţi între întâmplări repetate - Corolarul Construcţiei: „o
persoană anticipează evenimentele construind mental replicile acestora”. Nici o
întâmplare sau experienţă din viaţa unui om nu poate fi repetată identic felului
în care s-a produs. Când este retrăită, repetarea unei întâmplări nu va fi exact la
fel. Dacă asculţi astăzi aceeaşi înregistrare de ieri, poţi remarca anumite
diferenţe. Se poate ca starea ta de spirit să difere, iar pe parcursul zilei ce a
trecut se poate să fi fost expus la anumite experienţe care să influenţeze
următoarea audiţie.
însă, deşi întâmplările repetate nu sunt trăite identic, există trăsături
recurente. Anumite aspecte ale experienţelor repetate vor fi similare celor din
ocurenţele anterioare. Pe baza acestor teme ce reapar, un individ este capabil să
realizeze predicţii, să anticipeze trăirea unui eveniment viitor. Predicţiile se
bazează pe faptul că evenimentele viitoare, deşi diferite celor din trecut, conţin
anumite elemente comune acestora din urmă - sunt, măcar parţial, repetiţii ale
unor întâmplări din trecut. Anumite teme din trecut reapar în viitor.
Constructele sunt formulate pe baza acestor teme recurente.
2. Diferenţe individuale în interpretarea evenimentelor - Corolarul
Individualităţii: „Persoanele diferă unele de altele prin modul în care
elaborează constructele evenimentelor”. Cu acest corolar, Kelly introduce în
sistemul său noţiunea de diferenţe individuale. El a dedus că oamenii diferă
unii de alţii prin felul în care percep sau interpretează un eveniment. Ca
rezultat al interpretării diferite a evenimentelor, oamenii formulează constructe
destul de diferite. Astfel, constructele nu reflectă realitatea obiectivă a
evenimentelor, ci interpretarea pe care individul o atribuie evenimentului.
Totuşi, în pofida acestor diferenţe individuale de construct, Kelly a susţinut
existenţa unor caracteristici recurente constructelor, comune tuturor oamenilor.
Cu alte cuvinte, indiferent cât de personală ar fi interpretarea unui eveniment,
7
7

există un anumit grad de împărtăşire a experienţelor. Este foarte posibil să

găsim fundamente comune oamenilor în ceea ce priveşte interpretarea
evenimentelor, mai ales când oamenii deţin aceeaşi cultură, aceleaşi norme de
grup, valori şi credinţe.
Acest corolar este etichetat ca aparţinând individualităţii, principala
preocupare a lui Kelly rămânând unicitatea constructului fiecărei persoane.
3. Relaţii între constructe - Corolarul Organizării: „Fiecare persoană
dezvoltă, pentru anticiparea evenimentelor, un sistem de constructe în
conformitate cu relaţiile dintre acestea”. Ceea ce sugerează Kelly aici este că o
persoană tinde să-şi organizeze constructele individuale într-un sistem sau
pattern de constructe în acord cu propria perspectivă asupra relaţiilor
(asemănări şi deosebiri) dintre ele. Datorită acestei organizări a constructelor,
doi oameni cu constructe foarte asemănătoare pot fi foarte diferiţi, întrucât
constructele sunt ordonate diferit.
Constructele sunt organizate ierarhic, unele subordonându-se altora.
Astfel, un construct poate include unul sau mai multe alte constructe.
Constructul “bun”, de pildă, poate include ca subordonate constructele
“inteligent”, “moral”, “eficient”. Constructul “moral” poate include, la rândul
său, alte concepte subordonate. De asemenea, constructul “bun” se poate
subordona altuia.
Aceste relaţii, deşi mai durabile decât constructele individuale, se pot
schimba, nu sunt rigide. De exemplu, dacă o persoană se simte ameninţată în
vreun fel de altele mai inteligente, acea persoană poate transfera constructul
“inteligent” din subordinea lui “bun”, în subordinea lui “rău”. Ca şi în cazul
constructelor individuale, testarea construirii sistemului este predictiv eficientă.
Dacă un sistem nu mai oferă predicţii valide ale evenimentelor viitoare, el va fi
modificat sau anulat.
4. Dihotomii între constructe - Corolarul Dihotomiei: „Sistemul de
constructe al unei persoane este compus dintr-un număr finit de constructe
dihotomice”. Toate constructele sunt bipolare sau dihotomice. Această natură
dihotomică este necesară, dacă evenimentele viitoare sunt corect anticipate.
Aşa cum este necesar să luăm în considerare asemănările dintre evenimente
sau oameni şi deosebirile sunt foarte importante. Potrivit lui Kelly, nu este
suficient să ai un construct care să desemneze onestitatea unui prieten. Trebuie
luat în calcul şi opusul acelui construct (nesinceritatea), pentru a putea pune în
evidenţă diferenţa dintre un prieten onest şi oamenii lipsiţi de onestitate. Dacă
contrariile n-ar exista (dacă toţi oamenii ar fi oneşti) atunci existenţa
constructului “onest” n-ar mai servi nici unui fel de predicţie. Putem face
predicţii cu privire la onestitatea unui prieten numai prin opoziţie cu predicţiile
referitoare la comportamentul altcuiva.
7
8

Prin urmare, constructul personal va fi “sincer-nesincer”. Prietenii A şi B

pot fi percepuţi ca oneşti prin opoziţie cu prietenul C, perceput ca nesincer.
Desigur, aceiaşi trei indivizi pot fi percepuţi şi în alţi termeni. Prietenii A şi C
pot şi percepuţi ca săritori, în vreme ce B, nu. Imaginea - constructul - se
formează mereu în termenii unei dihotomii, ai unei perechi de trăsături.
5. Libertatea de alegere - Corolarul Alegerii: „Subiectul are posibilitatea
să aleagă din cadrul unor constructe dihotomice acel construct care îl va ajuta
să prevadă cea mai bună posibilitate de extindere şi definire a sistemului
propriu”.
Pentru fiecare situaţie specifică, subiectul trebuie să aleagă alternativa
cea mai potrivită - adică pe aceea care îl ajută în cea mai mare măsură să facă
predicţii asupra evenimentelor viitoare. în mod normal şi ideal, subiectul va
alege alternativa care îi oferă cea mai bună oportunitate de a anticipa
evenimentele viitoare.
6. Gradul de aplicabilitate - Corolarul Seriei: „un construct este potrivit
numai pentru anticiparea unei serii finite de evenimente”. Acest corolar se
explică prin sine însuşi. Dacă există foarte puţine constructe personale, ele sunt
potrivite sau relevante pentru orice situaţie. Kelly a oferit, în acest sens,
exemplul constructului «înalt» versus «scund». Acesta are, în mod evident, un
grad de aplicabilitate limitat; nu este relevant pentru orice situaţie. Poate fi util
când ne referim la respect, clădiri, copaci sau oameni, dar nu este de nici un
folos în a descrie o pizza sau vremea.
Unele constructe pot fi atribuite multor situaţii şi multor oameni, în timp
ce altele sunt aplicabile în arii şi maniere limitate, poate chiar unei singure
persoane sau situaţii. Ce este potrivit şi relevant pentru un construct -
elementele ce ţin de gradul de aplicabilitate - este o chestiune ce ţine de
alegerea individuală. Să luăm ca exemplu constructul «încredere» versus
«suspiciune». O persoană îl aplică tuturor celor cu care intră în contact, o alta îl
consideră relevant numai pentru o anumită categorie de semeni, iar o a treia
persoană nu consideră acest construct ca fiind potrivit nici unui om. Aceasta
din urmă îl poate utiliza cu privire la câinele său de companie şi nu la oameni.
Pentru înţelegerea individului este la fel de important să ştii deopotrivă ce
anume este inclus sau exclus din gradul de aplicabilitate al unui construct.
7. Expunerea la experienţe noi - Corolarul Experienţei: „Sistemul de
constructe personale ale unui individ variază pe măsură ce acesta construieşte
treptat noi replici ale evenimentelor”. Fiecare construct este asemenea unei
ipoteze, fiind generat de experienţele trecute, cu scopul de a prezice sau a
anticipa experienţele următoare. Fiecare ipoteză este testată în realitate, prin
determinarea acurateţii de predicţie a evenimentelor viitoare. Mulţi oameni se
expun sistematic unor experienţe noi, iar, astfel, procesul testării utilităţii
constructului (acurateţii de predicţie a evenimentelor) continuă cam tot timpul.
7
9

Dacă un construct se dovedeşte a nu fi un predictor valid, el trebuie

reformulat sau modificat în acord cu experienţa. Evenimentele şi experienţele
trebuie reconsiderate pe măsură ce lumea unei persoane se extinde şi
diversifică. Constructele care ni se potriveau la 16 ani, de pildă, pot deveni
iminente la 40 de ani. Perioada cuprinsă între vârstele de 16 şi 40 de ani
presupune reinterpretări constante ale naturii experienţelor individuale. Cu alte
cuvinte, are loc învăţarea, ca rezultat al revizuirii sistemului de constructe.
Sistemul de constructe nu poate rămâne acelaşi, cu excepţia situaţiei în
care persoana are un stil de viaţă lipsit de schimbări şi experienţe noi. într-o
astfel de situaţie, constructele nu trebuie să fie modificate, întrucât o astfel de
persoană nu are evenimente noi de anticipat. însă cei ale căror vieţi implică
contactul cu persoane noi şi confruntarea cu situaţii inedite trebuie să-şi
reconsidere experienţele, precum şi constructele, în acord cu acestea.
8. Adaptarea la experienţe noi - Corolarul Modulării: „Variaţia
sistemului de constructe personale este limitată de gradul de permeabilitate al
constructelor, între ale căror grade de aplicabilitate se află variantele”.
înainte de a încerca să explicităm acest corolar, trebuie să definim unul
dintre termenii săi cheie, permeabilitatea - a penetra sau a trece prin ceva. Un
construct permeabil este unul care permite apariţia unor elemente cu totul noi
în sfera sa de aplicabilitate. Un astfel de construct este, aşadar, deschis unor
noi experienţe sau evenimente.
Modificarea, ajustarea sau modularea sistemului de constructe personale
în acord cu noile experienţe şi cu noile lucruri învăţate depinde de cât de
deschise sau permeabile sunt constructele. Un construct impermeabil sau
concret nu permite revizuiri sau modificări, indiferent de noile experienţe
disponibile lui. De exemplu, persoana ce deţine un construct personal potrivit
căruia «toţi negrii au o inteligenţă inferioară» nu-şi va schimba această
credinţă, indiferent câţi negri foarte inteligenţi va întâlni. Constructul este
ermetic, închis intruziunilor presupuse de noile experienţe, iar persoana este
reticentă la a învăţa lucruri noi.
9. Competiţia dintre constructe - Corolarul Fragmentării: „O persoană
poate să utilizeze în mod succesiv o varietate de subsisteme de constructe care
sunt incompatibile unele cu altele, sub aspect inferential”. La o primă vedere,
acest corolar poate părea puţin ciudat. Cum pot constructe individuale
incompatibile unele cu altele să existe în acelaşi pattern al unui sistem de
constructe? Ar părea că toate constructele trebuie să fie consistente unele cu
altele.
Un sistem de constructe este într-o continuă schimbare, în acord cu noile
experienţe. Chiar şi aşa, însă, deşi schimbarea se produce la nivelul unui întreg
pattern sau design, noile constructe nu derivă în mod necesar din cele vechi.
Chiar dacă ar face-o, ele nu ar fi mereu compatibile cu cele vechi. într-o
8
0

situaţie, două constructe pot fi compatibile sau consistente, însă, atunci când
situaţia se schimbă (chiar implicând o modificare minoră), aceleaşi constructe
pot deveni inconsistente.
10. Similarităţi între oameni, în interpretarea evenimentelor - Corolarul
Elementelor Comune: „în măsura în care o persoană utilizează un sistem de
constructe similar cu al alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale
celeilalte persoane”.
Cu acest corolar (şi Corolarul Socialităţii, de mai jos), Kelly extinde
teoria sa asupra constructelor personale în aria relaţiilor interpersonale. Aşa
cum am văzut la Corolarul Individualităţii, oamenii diferă unii de alţii prin
maniera în care percep evenimentele, rezultând de aici constructe unice. Mai
mult, aşa cum oamenii diferă unii de alţii prin percepţiile lor, ei pot fi
asemănători prin similarităţile dintre percepţiile lor. Dacă doi sau douăzeci de
milioane de oamenii percep similar o experienţă, procesele lor psihice vor fi
similare. Nu vor fi identici, din punct de vedere psihologic, dar vor împărtăşi
caracteristici şi procese comune. De exemplu, un grup larg de indivizi care au
în comun aceleaşi norme culturale, credinţe şi idealuri. Anticipările şi
aşteptările lor vor fi similare şi vor interpreta experienţele în mod asemănător.
De aceea, oamenii ce aparţin aceleiaşi culturi se pot comporta în maniere
asemănătoare, chiar dacă s-au expus unor evenimente cu totul diferite.
11. Relaţii interpersonale - Corolarul Sociabilităţii: „în măsura în care o
persoană elaborează constructele altei persoane, ea poate juca un rol social care
o implică pe cealaltă persoană”. Aşa cum tocmai am văzut, oamenii din aceeaşi
cultură au tendinţa de a percepe evenimentele într-o manieră asemănătoare sau
identică. Deşi se remarcă astfel multe elemente comune între aceşti oameni,
acest lucru nu aduce cu sine în mod necesar un element constructiv în relaţiile
interpersonale. Pentru ca acest lucru să se întâmple, nu este suficient ca o
persoană să interpreteze experienţele în acelaşi mod cu o alta. Persoana trebuie
să interpreteze şi constructele celeilalte. Cu alte cuvinte, persoana trebuie să
înţeleagă mentalitatea celeilalte şi să fie capabilă să anticipeze modul în care ea
va prezice evenimentele.
Interpretarea constructelor celorlalţi este o sarcină în care suntem angajaţi
constant. Kelly a oferit exemplul condusului pe autostradă. Efectiv ne punem
vieţile în joc anticipând ce vor face ceilalţi şoferi. Este „un exemplu uimitor, în
care oamenii prezic comportamentul celorlalţi prin intuirea reciprocă a
percepţiilor asupra situaţiei”. Numai când putem anticipa, măcar cu un grad
rezonabil de acurateţe, ce vor face ceilalţi şoferi, prietenii, nevestele, soţii sau
profesorii, putem să ne ajustăm în funcţie de ei. Când anticipăm şi ne
modificăm comportamentul în funcţie de alţii, ei fac acelaşi lucru în raport cu
noi. Este o reglare mutuală, prin care ne asumăm anumite roluri, din respect
pentru ceilalţi. Ne asumăm un rol cu un prieten apropiat, un altul cu persoana
8
1

iubită sau cu ofiţerul de poliţie. Fiecare rol este un pattern comportamental care
derivă din felul în care înţelegem interpretările pe care ceilalţi le dau
evenimentelor. într-un fel, empatizăm cu constructele celorlalţi, ne punem în
locul lor (Schultz, 1986, pp. 329-335).
Teoria lui Kelly are avantajul de a pune accent pe structurile cognitive ale
atitudinilor umane, însă modalitatea de studiu a acestora poate întâmpina o
serie de dificultăţi.
6. Teoria social-cognitivă
Albert Bandura l-a criticat pe Skinner pentru studiile realizate pe animale
şi nu pe oameni aflaţi în interacţiuni sociale, pentru ideea că un comportament
poate fi învăţat sau modificat doar prin recompensarea experimentată direct şi
pentru ignorarea variabilelor cognitive. Structura personalităţii cuprinde:
competenţele/ deprinderile, scopurile, şinele şi sentimenul de autoeficacitate.
Autoeficacitatea - se referă la abilitatea individului de a controla evenimentele
din viaţa sa. Cel care nu posedă această abilitate este neajutorat, se apreciază ca
fiind fără valoare şi renunţă uşor în faţa obstacolelor. Cei care posedă această
abilitate sunt perseverenţi în sarcinile de lucru şi performează la nivel înalt.
Evaluarea autoeficacităţii se realizează în funeţe de patru surse: 1)
performanţele dobândite anterior; 2) experienţe observaţionale - observarea
altor persoane de succes; 3) persuasiune verbală - a i se spune individului că
are capacităţile de a performa; 4) excitare psihologică - nivelul intern de calm
sau frică (Schultz, 1986).
Procesele personalităţii sunt reprezentate de învăţarea observaţională,
achiziţia şi execuţia comportamentelor, învăţarea reacţiilor emoţionale prin
observarea altora (condiţionare vicariantă), învăţarea observaţională a
obiectivelor, standardelor şi autoreglării (Opre şi Boroş, 2006).
Individul nu trebuie neapărat să experimenteze recompensa, ci poate
învăţa prin observarea comportamentelor altor oameni şi a consecinţelor
aferente. De aici şi denumirea de „învăţare observaţională” dată adesea teoriei
sale, datorită accentului pus pe învăţarea prin observaţie şi prin exemplu.
Majoritatea oamenilor învaţă prin exemple, intenţionate sau accidentale.
învăţarea prin observaţie are la bază patru tipuri de procese:
1) procese atenţionate - variabile ce influenţează atenţia cu care
observatorul urmăreşte un comportament;
2) procese de retenţie - abilitatea de a encoda şi de a reprezenta în mod
simbolic ceea ce se observă pentru a fi reţinut (sistemele interne simbolizante
sunt: imagistic şi verbal);
8
2

3) procese de reproducere motorie - traducerea reprezentărilor simbolice

în comportamente deschise, realizând mişcările motorii înregistrate prin
observaţie;
4) procese stimulatoare şi motivaţionale - comportamentul observat nu
va fi pus în practică fără un nivel suficient de stimulare; stimularea implică
anticiparea recompensei, precum a fost şi modelul recompensat.
Dezvoltarea personalităţii are loc prin observarea, imitare şi modelare a
comportamentului. în copilărie, imitarea este o modalitate de învăţare. De la
doi ani, copilul imită un comportament ulterior momentului observaţiei. Copiii
sunt recompensaţi prin stimuli fizici, în timp ce persoanele mai mature sunt
recompensate prin aprobarea celorlalţi. Individul îşi modelează
comportamentul prin observarea celor din jur sau prin intermediul modelului.
Mecanismele ce mediază stimulul şi răspunsul sunt procesele cognitive, care
cauzează un control al comportamentului prin autoreglare şi prin auto-
recompensă. Recompensarea experimentată în mod direct este o modalitate
ineficientă, consumatoare de timp şi chiar periculoasă, de modelare a
comportamentului (Schultz, 1986, p. 381).
Există trei factori ce pot influenţa modelarea comportamentului:
1. caracteristicile modelului,
2. atributele observatorului,
 3. consecinţele asociate comportamentului.
Oamenii sunt mai uşor influenţabili de modele apropiate lor ca vârstă,
sex, care au rezolvat probleme similare şi care au un anumit prestigiu.
Comportamentele agresive sunt mai uşor imitate, iar persoanele ce imită
modele au o imagine de sine slabă şi nu au încredere în forţele proprii.
Albert Bandura (1986) susţine că în lipsa perspectivelor de învăţare
socială, şansele de supravieţuire sunt reduse la posibilitatea de a învăţa numai
din consecinţele încercărilor şi erorilor. „Nu-i putem învăţa pe copii să înoate,
pe adolescenţi să conducă maşina şi pe proaspeţii studenţi la medicină să
realizeze operaţii lăsându-i să descopere comportamentul necesar din
consecinţele succeselor şi eşecurilor lor” {apud. Smith et al., 2005).
Conform teoreticienilor învăţării sociale, procesele cognitive interne
influenţează comportamentul la fel de mult ca observarea comportamentelor
altor persoane şi a mediului în care apar comportamentele. Această abordare
este dezvoltată de Bandura în teoria social-cognitivă (1986, 2000). Teoria sa
pune accentul pe determinismul reciproc:
- influenţa reciprocă: nu numai mediul poate să influenţeze
comportamentul, ci şi comportamenul poate afecta mediul;
- influenţa interactivă: mediul influenţează comportamenul nostru, care
la rândul său afectează tipul de mediu în care noi înşine ne aflăm, ceea ce poate
influenţa la rândul său compotamentul nostru ş.a.m.d.;
8
3

- sistemul de injluenţe: determinanţii externi ai comportamentului (cum

ar fi recompensele şi pedepsele) şi determinanţii interni (cum ar fi credinţele,
gândurile şi expectaţiile) sunt parte a unui sistem de influenţe interactive care
afectează atât comportamentul, părţi ale mediului extern, cât şi relaţia lor.
Oamenii folosesc simboluri şi anticipări când iau o decizie
comportamentală. Când întâlnesc o problemă nouă, îşi imaginează posibile
deznodăminte şi evaluează posibilitatea producerii fiecăruia dintre ele. Apoi
stabilesc ţinte şi dezvoltă strategii pentru a le atinge. Este ceva cu totul diferit
de noţiunea de condiţionare prin recompense şi pedepse. Experienţele trecute
ale individului, în privinţa recompenselor şi pedepselor, vor influenţa deciziile
sale privind comportamentul viitor. Auto-recompensa poate fi la fel de
importantă ca recompensa administrată de către cineva, în funeţe de anumite
standarde interne de performanţă (Schultz, 1986).
Majoritatea comportamentelor apar în absenţa unor recompense şi
pedepse exterioare. Cele mai multe comportamente îşi au originea în procesele
interne de autoreglare. învăţarea comportamentului se produce prin
observarea comportamenului altora şi prin informaţiile acumulate despre
comportamenul lor, adică ceea ce citim sau auzim despre ele. Nu trebuie să
realizăm efectiv comportamentele pe care le observăm; putem să reţinem când
sunt recompensate sau pedepsite aceste comportamente şi să stocăm această
informaţie în memorie. Când apar situaţii noi, ne putem comporta în
conformitate cu aşteptările pe care le-am acumulat pe baza observaţiilor sau
modelelor noastre (apud. Smith et al., 2005).
Dezvoltarea comportamentului agresiv poate avea loc prin fenomenul
dezinhibării - prin expunerea la un anumit model nepotrivit regulilor sociale,
unele persoane dezvoltă comportamente în afara normelor, cum sunt criminalii
(Schultz, 1986).
Viziunea Iui Bandura asupra comportamentului/ personalităţii tratează
atât comportamentul deschis, cât şi efectele variabilelor cognitive, mai ales a
autoeficienţei. Relaţia dintre stimulii externi şi procesele interne cognitive este
numită de acesta determinism reciproc, explicat prin controlul egal desfăşurat
de cele două părţi. Scopul vieţii este stabilirea unor standarde de performanţă
realiste astfel încât individul să menţină un nivel optim al autoeficienţei
(Schultz, 1986, p. 396). Bandura favorizează investigaţiile controlate
desfăşurate în laborator, folosind grupuri mari de subiecţi a căror performanţă
este evaluată statistic. Teoria social-cognitivă depăşeşte behaviorismul clasic.
Ea nu se concentrează numai pe modul în care mediul afectează
comportamenul, ci examinează interacţiunile dintre mediu, comportament şi
percepţiile individului. Pe lângă examinarea influenţelor externe ca pedepsele
şi recompensele, această abordare se opreşte şi asupra factorilor interni (de
8
4

exemplu: expecta(iile) şi nu încearcă să explice comportamentul numai în

termenii condiţionării.
• Julian Rotter împărtăşeşte opinia lui Bandura asupra studiilor efectuate
de Skinner şi caută să analizeze comportamentul atât din perspectiva stimulilor
externi, cât şi din perspectiva proceselor interne cognitive. Ideea centrală a
teoriei sale (numită şi teoria învăţării sociale) este că individul învaţă
comportamentele în principal prin experienţele sale sociale. în cercetările
experimentale, acesta foloseşte subiecţi umani normali şi tratează procesele
conştientului într-un mod extensiv. Rotter adoptă o perspectivă istorică asupra
personalităţii, susţinând că este necesar studiul trecutului unei persoane pentru
a-i înţelege comportamentul prezent. Sistemul său integrează teorii ale
recompensei, teorii cognitive şi tratează interacţiunea dintre individ şi mediul
său unic, plin de semnificaţii (Schultz, 1986, p. 403).
Conceptele cheie ale teoriei învăţării sociale sunt:
1) potenţialul comportamental (şansa apariţiei unui comportament
specific, ce depinde de natura stimulului şi de selecţia conştientă din gama de
comportamente disponibile);
2) expectativa (convingerea individului că recompensa va urma unui
anumit comportament desfăşurat);
3) valoarea recompensei (gradul de preferinţă pentru o recompensă sau
alta);
4) situaţia psihologică (coaliţie între variabilele cognitive şi stimulii
externi).
Două concepte mai largi sunt libertatea de mişcare şi nivelul scopului
minim. Libertatea de mişcare se referă la gradul de expectanţă a individului
legat de posibilitatea de a primi o anumită recompensă pentru un
comportament specific. Libertatea de mişcare scăzută este defensivă şi are
drept cauze: lipsa de cunoştinţe necesare realizării unui obiectiv sau o
interpretare greşită a evenimentelor anterioare. Nivelul scopului minim se
referă la cel mai redus nivel al potenţialei recompense într-o anumită situaţie,
pe care individul o va percepe drept recompensă satisfăcătoare.
Rotter susţine că întreg comportamentul este direcţionat către un scop şi
că individul este motivat să maximizeze recompensele pozitive. De asemenea,
nevoile psihologice sunt învăţate şi au origini sociale, depinzând astfel de alte
persoane. Aceste nevoi sunt grupate în şase categorii: recunoaşterea statutului,
protecţie-dependenţă, dominanţă, independenţă, iubire, afecţiune şi confort
fizic (Schultz, 1986, p. 409).
Locul controlului (“Locus of control” - LOC) este un concept pe care
Rotter l-a studiat mai mult decât alţi autori. LOC este o structură a
8
5

personalităţii şi se referă la credinţa omului privind influenţa pe care el o deţine

asupra evoluţiei propriei vieţi. Locul controlului poate fi intern sau extern:
- cei cu LOC intern (intemalişti) cred că sunt principalii responsabili ai
propriei deveniri, manifestă mai mult control asupra comportamentului, sunt
mai activi din punct de vedere social şi politic, influenţând comportamentul
celorlalţi, sunt mai orientaţi spre realizarea de sine şi a obiectivelor pe care şi
le-au propus, au performanţe bune, sunt mai puţin susceptibili influenţelor
externe, valorizându-şi abilităţile şi asumându-şi răspunderea pentru propriile
acte.
- cei cu LOC extern (extemalişti) cred că norocul, hazardul şi
consecinţele gesturilor altora sunt cauza succeselor sau eşecurilor lor, sunt mai
uşor influenţaţi de factori situaţionali şi, de regulă, preferă un şef structurat şi
directiv; consideră că recompensele sunt controlate de forţe externe, au o
orientare externă şi nu depun efort pentru a-şi îmbunătăţi situaţia (vezi şi
Constantin, 2004a).
Concepţia lui Rotter asupra naturii umane accentuează libertatea voinţei,
importanţa învăţării, posibilitatea de schimbare şi dezvoltare, unicitatea umană
şi scopul de a maximiza recompensa şi de a minimiza pedeapsa. Teoria lui
Rotter este criticată drept prea subiectivă, deoarece accentuează în exces
variabilele cognitive.
• Walter Mischel (1968), un alt teoretician al învăţării sociale, a încercat
să introducă diferenţele individuale în teoria învăţării sociale prin adoptarea
unui set de variabile cognitive: competenţe, strategii de codificare, aşteptări,
valori subiective, sisteme şi planuri de autoreglare:
- competenţele includ capacităţile intelectuale, sociale, aptitudinile fizice
şi alte aptitudini speciale;
- strategiile de codificare se referă la modul selectiv de a trata informaţia,
de a codifica (reprezenta) evenimentele şi de a grupa informaţia în categorii cu
sens (un eveniment care este perceput de o persoană ca ameninţător, poate fi
considerat de alta, o oportunitate);
- expectaţiile privind consecinţele diferitelor comportamente vor ghida
alegerea comportamentului. Expectaţiile privind propriile capacităţi ne
influenţează comportamentul: putem anticipa consecinţele unui anumit
comportament, dar nu acţionăm pentru că nu suntem siguri de capacitatea
noastră de a realiza acel comportament;
- valorile subiective se referă la semnificaţia pe care individul o acordă
unui lucru. Indivizi care au expectaţii similare pot alege să se comporte diferit,
deoarece atribuie valori diferite rezultatelor;
- sistemele şi planurile de autoreglare se referă la diferite reguli şi
standarde pe care oamenii le folosesc pentru a-şi regla comportamentul
8
6

(inclusiv recompense autoimpuse pentru succes sau pedepse pentru eşecuri) şi

a întocmi planuri realiste de atingerea a unui ţel (apud. Smith et al., 2005).
Toate aceste variabile ale persoanei (numite uneori şi variabile socio-
cognitive ale persoanei) interacţionează cu condiţiile unei situaţii particulare
pentru a determina comportamentul individului în situaţia respectivă (ibidem.).
• Un exemplu de aplicaţie este teoria social-cognitivă asupra dezvoltării
identităţii de gen (Bussey & Bandura, 1999). Diferenţierea de gen este o
problemă importantă deoarece unele dintre cele mai importante aspecte ale
vieţii oamenilor, (cum ar fi talentul pe care îl cultivă, concepţia despre sine
ş.a., oportunităţile sociostructurale şi constrângerile pe care le întâlnesc
precum şi viaţa socială, traseul profesional) sunt în foarte mare măsură dictate
de tipologia socială a genului, reprezentând baza pe care oamenii se
diferenţiază, cu efecte difuze în viaţa de zi cu zi. Diferenţierea de gen capătă o
mare importanţă deoarece multe dintre atributele şi rolurile în mod selectiv
promovate de bărbaţi şi femei tind să fie valorizate diferit cu rolurile în general
atribuite bărbaţilor (ca fiind mai de dorit, având un statut mai înalt) (Berscheid,
1993). Deşi unele dintre diferenţele dintre sexe sunt fondate biologic, multe
dintre stereotipurile legate de atributele şi rolurile de gen provin mai mult din
pattemul cultural decât din “echipamentul” biologic (Bandura, 1986; Epstein,
1997).
De-a lungul timpului câteva teorii majore şi-au propus să explice
diferenţierea de gen. Teoriile diferă prin câteva dimensiuni importante.
Una dintre dimensiuni se referă la plasarea accentului pe determinanţii
psihologici, sociali sau sociostructurali. Teoriile orientate spre determinarea
psihologică tind să accentueze procesele intrapsihice care guvernează
dezvoltarea de gen (Freud, 1905/1930; Kohlberg, 1966). Prin contrast, teoriile
sociologice se focusează pe detenninarea sociostructurală a dezvoltării şi
funcţionării rolurilor de gen (Berger, Rosenholtz, & Zelditch, 1980; Epstein,
1988). După teoriile orientate către determinarea biologică, diferenţele între
sexe rezultate din rolurile diferite biologic, jucate de bărbaţi şi femei în
reproducere, susţin dezvoltarea şi deferenţierea rolurilor de gen (Buss, 1985;
Trivers, 1972).
A doua dimensiune se referă la natura transmiterii de modele. Teoriile
psihologice subliniază construcţia cognitivă a concepţiilor legate de gen şi a
tipurilor de conduită în cadrul transmiterii de modele în familie. Acest model a
căpătat notorietate mai ales ca urmare a accentului pe care Freud l-a pus pe
adoptarea rolurilor de gen în cadrul familiei, prin procesul identificării.
Teoriile behavioriste au acordat de asemenea importanţă părinţilor, ca factori
în modelarea şi reglementarea conduitei legate de gen. în teoriile care
favorizează determinanţii biologici, genele familiale sunt responsabile cu
8
7

transmiterea agenţilor de diferenţiere a sexelor de-a lungul generaţiilor (Rowe,

1994). Teoriile sociologice susţin construcţia socială a rolurilor de gen mai ales
la nivel instituţional (Lorber, 1994). Teoria social-cognitivă a dezvoltării şi
funcţionării rolurilor de gen integrează determinanţii psihologici şi
sociostructurali într-un cadru conceptual unificat (Bandura, 1986; 1997). Din
această perspectivă, concepţiile legate de gen şi comportamentul de rol sunt
produsul unei reţele vaste de influenţe sociale, operând şi în familie şi în
sistemele sociale întâlnite în viaţa de zi cu zi. în consecinţă, teoria propune o
modalitate de transmitere socială, cu mai multe perspective, în locul unui
model de transmitere preponderent la nivelul familiei.
A treia dimensiune se referă la întinderea temporală a analizelor
teoretice. Majoritatea teoriilor psihologice consideră dezvoltarea identităţii de
gen mai degrabă un fenomen preponderent al copilăriei timpurii decât ca pe
unul care se desfăşoară toată viaţa. în orice caz, regulile conduitei rolurilor de
gen sunt diferite în diferite contexte sociale şi în diferite perioade din viaţă.
Mai mult decât atât, schimbările socioculturale şi tehnologice au determinat
revizuirea concepţiilor anterioare asupra ceea ce constituie o conduită de gen
adecvată. Dezvoltarea şi funcţionarea rolurilor de gen nu sunt limitate la
perioada copilăriei, ci se definesc pe toată perioada vieţii. în vreme ce
majoritatea teoriilor legate de dezvoltarea identităţii de gen au fost preocupate
de primii ani ai dezvoltării (Freud, 1916/1963; Kohlberg, 1966), altele s-au
centrat pe adulţi (Deaux & Major, 1987). Teoria socio-cognitivă priveşte
lucrurile din perspectiva întregii vieţi. Analiza determinanţilor socio-cognitivi
ai orientării de gen se extinde pe toate vârstele. De asemenea, teoria nu se
mărgineşte numai la factorii cognitivi sau sociali. Proceselor cognitive,
motivaţionale, afective, sociale le este acordată toată atenţia.
Cercetătorii care lucrează în domeniul geneticii comportamentale
examinează diferenţele de gen în lumina contribuţiei relative a factorilor de
mediu şi genetici în variaţia diferitelor atribute. Gemenii identici şi neidentici
crescuţi separat, în medii diferite, sunt testaţi pentru a se determina diferenţele
înregistrate pentru o gamă de abilităţi cognitive şi caracteristici de
personalitate. Pe baza rezultatelor acestor studii s-a ajuns la concluzia că
factorii genetici au o contribuţie de la mică până la moderată în formarea
atributelor de personalitate. Deşi majoritatea acestor cercetări s-a concentrat pe
diferenţele individuale în general, câteva studii pe copii, canalizate pe
caracteristici de personalitate legate de gen, în speţă pe “masculinitate” şi
“feminitate”, au raportat ca mică până la moderată moştenirea genetică.
Mitchell şi colegii săi au raportat o contribuţie mai mare la atributele în mod
tradiţional legate de genul masculin decât cele legate de genul feminin
(Mitchell, Baker, & Jacklin, 1989). Totuşi, Rowe (1982) nu a descoperit o
8
8

contribuţie genetică semnificativă nici la atributul feminitate şi nici nu a putut

specifica un proces biologic care să demonstreze o determinare genetică mai
mare pentru caracteristici masculine decât pentru cele feminine. Descoperirile
au arătat o contribuţie substanţială a influenţelor de mediu la formarea
caracteristicilor de personalitate legate de gen.
Rezultatele de mai sus au dus la diminuarea importanţei acordată
influenţei parentale în dezvoltarea copilului în favoarea creşterii importanţei
impactului pe care îl are mediul reprezentat de persoane de acelaşi gen (Harris,
1995). Veridicitatea acestei concluzii se bazează pe un dualism al mediului
încă pus sub semnul întrebării şi pe presupuneri foarte discutabile despre
modul în care funcţionează subsistemele sociale.
Din perspectiva social-cognitivă, subsistemele parental şi al semenilor
operează interdependent şi nu divergent. Părinţii joacă un rol activ în
constituirea grupurilor, încurajând legături cu care sunt de acord şi
descurajându-le pe celelalte. Copiii care adoptă valorile şi standardele
părinţilor îşi aleg prieteni care să aibă aceleaşi valori (Bandura & Walters,
1959). în consecinţă, grupul serveşte la întărirea şi păstrarea valorilor
parentale. în familiile în care există divergenţe, copiii îşi pot alege prieteni care
să îi ducă la conflict cu părinţii. Chiar şi în acest ultim caz, părinţii exercită
influenţă în alegerea grupului, deşi mai mult prin critică decât prin printr-un
proces de acceptare. De asemenea, părinţii se află în interdependenţă cu grupul
prin intermediul comunicării pe care copilul o are, în afara casei, despre
activităţile sale (Caprara et al., 1998). La rândul lor, părinţii oferă copilului
sprijin social şi îndrumare în cum să facă faţă şi să rezolve situaţiile dificile
apărute în cadrul grupului.
Concluziile autorilor sunt:
- concepţiile despre sex sunt construite din ansamblul complex al
experienţelor şi operează împreună cu mecanismele motivaţionale şi de
autoreglare pentru a orienta constructele legate de sex pe tot parcursul vieţii;
- concepţiile despre sex şi rolurile de sex sunt produsul unei reţele largi
de influenţe sociale, acestea operând interdependent într-o varietate de
subsisteme sociale;
- evoluţia umană furnizează structuri fizice şi potenţialităţi biologice care
mai degrabă permit o gamă de posibilităţi decât să dicteze un mod clar de
diferenţiere a sexelor. Oamenii contribuie la propria dezvoltare şi determină
schimbări sociale care definesc şi structurează relaţiile dintre sexe prin
intermediul acţiunilor din cadrul sistemelor de influenţă (Bussey & Bandura,
1999).
89

7. Teoriile trăsăturilor şi modelele factoriale

7.1. Concepţia lui G. Allport
Gordon Allport se numără între cei mai de seamă psihologi ai
personalităţii, care s-a preocupat de realizarea unei teorii integrate, unificate a
acesteia, încercând o abordare sintetică, integrativă. încă din 1936, Allport şi
Odbert au inventariat 17.000 de termeni în limba engleză care descriu trăsături
de personalitate, ulterior lista a fost redusă la 4.504 termeni.
Trăsăturile sunt unităţile de bază ale personalităţii şi se definesc ca
tendinţe determinante sau predispoziţii de a răspunde într-un mod specific. Ele
dispun de două atribute importante: generalitatea şi permanenţa/ caracterul
omniprezent (R.Z. Creţu, 2005c).
în abordarea sa asupra structurii personalităţii, Allport (1981) realizează
o diferenţiere între trăsături comune şi dispoziţii personale. Trăsăturile
comune sunt stabilite empiric (atunci când testele de personalitate se dovedesc
sigure), indicând faptul că oamenii răspund constant după o perioada de timp şi
cu o intensitate caracteristică. în timp ce trăsăturile comune reprezintă
complexe organizate, comune într-o populaţie de persoane, dispoziţiile
personale sunt diferenţe proprii ale naturii fiecărei persoane singulare
(ibidem.).
Allport introduce termenul de “trăsătură” în studiul personalităţii şi îl
analizează pentru a descrie personalitatea ca organizare structurală şi dinamică
(apud. ibid.):
1. trăsăturile au mai mult decât o existenţă nominală;
2. trăsăturile sunt mai generalizate decât habitudinile sau obişnuinţele
comportamentale;
3. trăsăturile sunt dinamice sau cel puţin determinative pentru
comportament;
4. trăsăturile pot fi determinate în mod empiric;
5. trăsăturile dispun de o independenţă doar relativă în raport cu alte
trăsături;
6. trăsăturile nu sunt sinonime cu judecata morală sau socială;
7. trăsăturile pot fi văzute concomitent din perspectiva personalităţii ce le
conţine sau din perspectiva distribuţiei lor la nivelul populaţiei-,
8. actele sau comportamentele şi chiar habitudinile care sunt
inconsistente cu o trăsătură nu pot fi considerate automat dovezi ale
inexistenţei unei anumite trăsături (vezi R.Z. Creţu2005c).
Trăsăturile pot fi redate lingvistic prin formulări mai extinse (“îşi face
treaba bine”, “ne exasperează prin dorinţa sa de a controla”, “este genul care
9
0

nu ratează nici o şuetă - ibidem.) sau sub forma unor termeni condensaţi (vezi
Tabelul 2).
Tabelul 2. Termeni care desemnează trăsături de personalitate.
tolerant prefăcut se bazează pe sine retras
detaşat iubitor de plante ruşinos ordonat
practic agitat avar grijuliu cu ceilalţi
modest nationalist săritor neserviabil
cinic umil descurcăreţ conformist
neîndemânatic interesat de ştiinţă conservator respectuos
liniştit priceput interese practice certăreţ
naiv extravagant egoist înţelegător
spontan blând timid influnţabil
sobru deprimat amabil aspru
influenţabil spirit ecologic conştiincios nemilos
delăsător ncinhibat dezordonat simţ estetic
darnic curajos sociabil rasist
calculat schimbător egoist moderat
rezonabil expeditiv docil guraliv
cooperant protestatar acuzator realist
gelos sentimental competitiv prudent
dezordonat influent spirit civic încrezător
sincer suficient sieşi laş intolerant
perspicace văicărcţ încăpăţânat adaptabil
fără tact fidel perseverent direct
nesigur şiret îngâmfat aventuros
eficient cu tact exploatator primitor
uşuratic entuziast perfecţionist iresponsabil
taciturn sensibil orgolios harnic
dur responsabil devotat parvenit
nonconformist mărinimos indolent neîngrijit
demn aventuros rece nesigur pe sine
snob consecvent liberal boem
interesat de artă se bazează pe alţii înţelept raţional
îngrijit tolerant risipitor interes politic
senin idealist dispreţuitor disciplinat
abil îndărătnic spirit civic zgârcit
Teoria trăsăturilor se fundamentează pe o serie de asumţii (pe care le
prezentăm după Creţu R.Z., 2005c):
- trăsăturile au o existenţă reală, fiind realităţi ultime ce dau expresie
modului de organizare a experienţelor personale acumulate. Ele nu sunt
observate în fluxul comportamental, ci se observă numai în înlănţuirea
consecutivă a unor acte adaptive specifice;
9
1

- trăsăturile trebuie diferenţiate de facultăţile mintale şi de substructurile

mentale pentru că spre deosebire de facultăţi, trăsăturile sunt personale,
interdependente şi trebuie determinate empiric. Ele diferă de factorii relevaţi de
teoria factorială şi de orice alt sistem de categorizare a persoanelor;
- nu pot fi observate direct, ci trebuie inferate. Fără inferenţă, stabilitatea
şi consistenţa comportamentului nu pot fi explicate;
- nu sunt mereu active, ci şi latente uneori, adică aflate la un prag scăzut
de activare. Nu pot fi imaginate ca entităţi reale, ci trebuie descoperite;
- trăsăturile sunt exprimate prin etichete lingvistice aparţinând limbajului
comun. Atunci când sunt operaţionalizate, scalate pe un continuum liniar,
trăsăturile comune în cel mai bun caz sunt abstracţiuni fiindcă în viaţa fiecărui
individ ele operează în mod unic;
- există trăsături dinamice sau motivaţionale, dar şi trăsături mai puţin
dinamice, care mai degrabă stilizează decât dinamizeză comportamentul.
- nu sunt total independente unele faţă de altele, putând fi definite ca
sisteme neuropsihice relaţionate, excitabilitatea unei zone iradiind şi zone
vecine;
- pot fi concepute ca pattemuri de organizare dinamică. Din această
derivă consistenţa lor relativă şi, complementar, aspectul de flexibilitate
comportamentală ca expresie dinamică a acesteri trăsături;
- reprezintă modi viventi, semnificaţia lor fiind dată de măsura în care
facilitează adaptarea persoanei la modul personal;
- ca orice structură mentală, gradul de organizare a structurii trăsăturii
diferă de la o persoană la alta (vezi Creţu, 2005c).
în ceea ce priveşte organizarea trăsăturilor, Allport consideră că cei mai
mulţi oameni au anumite dispoziţii ce modelează mare parte a
comportamentului lor, iar acestea sunt dispoziţii generalizate ale personalităţii
sau aşa-numitele trăsături cardinale. Subordonate acestora sunt trăsăturile
centrale, ce au un grad mai mic de generalitate şi sunt mai puţin prezente în
conduita personală. La un grad şi mai redus de generalitate sunt trăsăturile
secundare ce iau frecvent forma unor atitudini personale. Această organizare
poate lua forma unui model ierarhic al personalităţii în care trăsăturile se
organizează pe trei niveluri: cardinale (sunt 2, 3 reprezentative pentru profilul
subiectului investigat), centrale (peste 10 trăsături care exprimă conţinutul
personalităţii), secundare (care sunt de fapt modalităţi comportamentale
curente, având totuşi o bază specifică individului) (Allport, 1981).
Teoria trăsăturilor a întâmpinat câteva obiecţii. De exemplu, s-a
conştientizat slaba posibilitate de utilizare practică, derivată din neclarităţile cu
privire la numărul trăsăturilor ce ar fi utilizabile în descrierea profilurilor de
personalitate şi la modelul grafic al reprezentării. Golu (2000) arată că lista
trăsăturilor este în general mult mai lungă, apeciindu-se că numărul lor
9
2

depăşeşte cu mult 10.000. Aceasta crează mari dificultăţi în tentativele de a

realiza un tablou descriptiv exhaustiv al personalităţii şi de a oferi un
instrument unitar şi eficient de diagnosticare-evaluare. Popescu-Neveanu
(1978, p. 103) vorbea de „varietatea ierarhizării miilor de trăsături în caracterul
individual”. în istoria analizelor dedicate numărului trăsăturilor ce ar trebui
redate în profilele individuale, diverşi autori au propus 10-16 (Neculau, 1991),
pe când Allport afirma că sunt suficiente 5-10 însuşiri pentru a preciza un
portret (Allport, 1981).
Alte limite se întrevăd referitor la incapacitatea teoriilor trăsăturilor de a
descrie sau explica aspecte contextuale. Upton (2005) arată că trăsăturile de
personalitate ar trebui să ne dea posibilitatea să îi apreciem pe ceilalţi, să ne
informeze asupra tendinţelor lor comportamentale, să explice şi să prezică cu
acurateţe comportamentul. Dar trăsăturile, aşa cum au fost înţelese în mod
tradiţional, nu pot să servească acestor scopuri în mod adecvat. Este necesar a
depăşi concepţia că trăsăturile sunt insensibile la context. în realitate, ele sunt
sensibile la context, fiind mai receptive la complexitatea psihologiei şi
comportamentului uman şi, prin urmare, ele satisfac foarte bine funcţiile lor
teoretice şi practice (Upton, 2005). Rezolvarea acestei limite a fost mult mai
bine argumentată, după cum vom constata de modelul situaţionist şi
interacţionist al evaluării personalităţii.
Psihologii au realizat o serie de instrumente psihologice în scopul de a decela
acele trăsături care au un impact cert (pozitiv sau negativ) asupra comportamentului
în muncă, comportamentului în organizaţii. Dintre trăsăturile care au constituit obiect
de interes menţionăm:
Stima de sine. Se referă la opinia pe care oamenii o au despre ci înşişi. Această
opinie se dezvoltă prin evaluarea pe care individul o face asupra comportamentelor
sale, asupra inteligenţei sale, asupra succesului în plan social şi prin asimilarea
evaluărilor făcute de alţii. în general, oamenii care au o stimă redusă de sine nu au
tendinţa de a avea încredere în abilităţile lor. Stima de sine înaltă are influenţă asupra
randamentului, cei care o posedă sunt puţin sensibili la critici, îşi fixează scopuri
înalte şi sunt gata să furnizeze mult efort pentru atingerea obiectivelor. Stima de sine
este influenţată de factori situaţionali şi este sensibilă şi la opinia celorlalţi.
Dogmatismul. Se defineşte prin rigiditatea opiniilor şi a credinţelor. Persoana
dogmatică are tendinţa a percepe mediul ca o ameninţare şi consideră autoritatea ca o
putere absolută. Aceste persoane funcţionează bine într-un grup foarte structurat şi
sunt contraindicate pentru un grup care lucrează într-o incertitudine cognitivă
crescută (de exemplu un grup de creativitate sau un grup de inovare şi dezvoltare
organizaţională).
Adaptare - Inovare. Stilul adaptativ sau inovativ este dat de stilul cognitiv prin
care individul rezolvă problemele, ia decizii sau creează. Adaptativii sunt oameni
mai puţin originali dar de o mare eficienţă. Ei se definesc prin precizie, spirit
metodic, soliditate, prudenţă, disciplină şi conformitate. Inovativii sunt mai puţin
9
3

eficienţi, dar mai originali. Sunt percepuţi ca indisciplinaţi, ilogic, ncpractici şi se

simt în clementul lor în perioadele de criză a întreprinderii /instituţiei /micro-
grupului pentru că au capacitatea de a găsi soluţii noi pentru ieşirea din criză. în
colaborare cu adaptativii reprezintă factorul dinamic în momentele periodice de
schimbare radicală. într-o organizaţie, în perioadele de stabilitate sunt solicitaţi
adaptativii iar în cele de criză scot în prim plan indivizii capabili să proiecteze o
schimbare radicală: inovativii. Pe lângă aceasta, în fiecare organizaţie există
departamente prin excelenţă adaptative (contabilitatea, de exemplu) sau inovative
(marketing, proiectare) care reclamă angajaţi mai adaptativi sau mai inovativi.
Nevoia de putere. Acest tip de persoană arc o dorinţă internă de a influenţa şi a-i
dirija pe alţii; arc dorinţa de a controla mediul. Şefii care au succes au o nevoie înaltă
de putere. Ei pot să-şi dorească două forme de putere: puterea personală şi puterea
organizaţională. Cei care caută a avea putere personală au nevoia de a domina pe alţii
şi de a-şi ataşa loialitatea în mod independent de organizaţie. Cei care au nevoia
puterii organizational fac proba loialităţii pentru organizaţie încurajând şi pe ceilalţi
să facă la fel, ei creează un climat eficace de muncă.
Machiavelismul. După Machiavcli cea mai bună manieră de a achiziţiona
puterea este de a-i manipula pe alţii. Oamenii machiavelici dispun de abilităţi
excelente pentru a-i influenţa pe alţii, ei participă des la activităţi politice. Alte
caracteristici: viclenia, neîncrederea şi absenţa respectului faţă de regulile morale.
Tendinţa de a risca. Anumite persoane caută situaţii riscante iar altele fac tot
posibilul pentru a evita astfel de situaţii. Cei care caută situaţii riscante sunt cei care,
în general, se angajează în activităţi politice deşi angajarea în activităţi politice poate
atrage o retrogradare, o evaluare a randamentului ca fiind ne-satisfâcător şi o
pierdere a poziţiei şi a influenţei asupra indivizilor şi grupului din organizaţie (vezi
Constantin, 2004a).________________________________________________
7.2. Dezvoltări ale teoriei trăsăturilor (Eysenck, Cat tell)
Una dintre cele mai influente teorii ale personalităţii a fost dezvoltată de
către Hans Jurgen Eysenk, născut în 1916, în Germania.
Pentru Eysenck, personalitatea este structurată pe 4 nivele interrelaţionale
ierarhice;
- comportamentele sau actele mentale care apar singular;
- deprinderile sau actele mintale habituale, corespund factorilor
specifici;
- trăsăturile, definite ca şi corelaţii între comportamentele habituale,
corespund unui factor de grup',
- tipul personalităţii, definit ca şi corelaţie a trăsăturilor, corespunde unui
factor general.
Cele patru nivele descriptive corespund cu 4 tipuri de factori derivaţi prin
analiza factorială. Analiza factorială este pentru Eysenck metoda fundamentală
prin care poate fi studiată structura personalităţii. Definite operaţional,
9
4

trăsăturile sau dimensiunile primare ale personalităţii sunt organizate pe un

continuum dimensional, de-a lungul căruia unele persoane sunt mai aproape de
o anumită extremă, altele se află în diferite poziţii de-a lungul continuumului
(vezi Minulescu, 1996, p. 19). A defini dimensiunea de personalitate doar prin
analiza factorială este insuficient; a te baza doar pe chestionare, evaluări sau
autoevaluări ale comportamentului înseamnă să depinzi de date subiective.
Eysenck este şi un experimentalist, care propune şi utilizează o multitudine de
măsuri experimentale prin care să evite subiectivitatea. Autorul recurge la mai
multe perspective de abordare experimentală a ipotezelor sale privind
comportamentul (Minulescu, 2004).
Abordarea este nomotetică. Eysenck nu contestă abordarea ştiinţifică,
matematică, empirică a personalităţii, însă fundamentul studiului său îl
constituie genetica, spre deosebire de behaviorişti, care susţin că mediul
influenţează decisiv comportamentul.
Eysenck argumentează structura ierarhică a personalităţii (Huczynski,
Buchanan, 1991). Fiecare individ posedă un număr de trăsături identificabile
(TI, T2, T3, etc). Cei care prezintă o anumită trăsătură (TI) sunt mai
predispuşi decât ceilalţi să posede o altă trăsătura determinată (T3). Cu alte
cuvinte, trăsăturile tind să se cumuleze, generând un tipar comportamental.
Aceste nuclee de trăsături sintetizează un tablou larg al personalităţii (Eysenck
şi Wilson, 1975).

TIP A TIP B
X1\ /1 \
T1 T3 T5 T2 T4 T6

Figura 3. Relaţia tip-trăsături.

Nu înseamnă însă că toţi cei care posedă TI prezintă o personalitate de
tip A. Analizele arată că cei care posedă TI, foarte probabil vor fi caracterizaţi
şi de T3, T5 şi implicit vor fi în categoria tip A.
Eysenck aduce în sprijinul teoriei sale şi date statistice relevante,
înregistrate în urma testărilor întreprinse. Aplicând la cazuri concrete
interacţiunea dintre trăsături, nuclee şi tipuri de personalitate, a constatat un
înalt grad de diferenţiere şi individualizare a personalităţii subiecţilor.
în cercetările sale a identificat două dimensiuni majore ale personalităţii
în funcţie de care aceasta poate varia: dimensiunea E (extraversie-introversie)
şi dimensiunea N (nevrotism-echilibru) (Eysenck şi Wilson, 1975).
9
5

Existenţa dimensiunii E presupune divizarea indivizilor în două mari

categorii: extraverţi şi introverfi. Aceşti termeni au fost iniţial utilizaţi de către
Carl Gustav Jung. în S.U.A, aceşti termeni sunt utilizaţi pentru a desemna
sociabilitatea sau nesociabilitatea, iar în Europa, spontaneitatea, respectiv
inhibiţia. Eysenck ia în considerare ambele aspecte.
Extraverţii sunt consideraţi a fi persoane ce necesită o cantitate însemnată
şi variată de stimuli externi. Sunt sociabili, buni povestitori, gustă farsele, au
mulţi prieteni şi au nevoie mereu de persoane în jur. Nu agreează studiul sau
lectura într-un mediu izolat, adoră însă situaţiile incitante. îşi asumă riscuri,
acţionează impulsiv, sunt dornici de schimbare, optimişti, agresivi,
temperamentali, îşi afişează emoţiile. Nu sunt demni de încredere (Huczynski,
Buchanan, 1991).
Eysenck sugerează existenţa a şapte trăsături ce individualizează o
personalitate extravertită: expresivitate, impulsivitate, asumarea riscului,
sociabilitate, simţ practic, iresponsabilate, activitate (figura 4):
expresivitate impulsivitate
activitate
EXTRAVERSIE
h
asumare de riscuri
1
iresponsabilitate sociabilitate
simţ practic
Figura 4. Trăsăturile personalităţii extravertite.
Introvertiţii au o fire sensibilă, sunt puternic emoţionali şi nu simt nevoia
incitaţiilor externe. Sunt tăcuţi, introspectivi, rezervaţi, retraşi. Preferă
compania cărţilor, îşi planifică acţiunile, sunt ordonaţi şi nu acţionează
impulsiv. Duc o viaţă sobră, liniştită, îşi suprimă emoţiile, sunt pesimişti, au un
înalt simţ al eticii şi al responsabilităţii.
Cele şapte trăsături prin care se identifică acest tip de personalitate sunt:
inhibiţie, control, prudenţă, nesociabil, meditativ, responsabilitate, inactivism
(figura 5).
9
6

inhibiţie
control
inactivism --------------------- INTROVERSIE ------------- prudenţă
responsabilitate nesociabil
meditativ
Figura 5. Trăsăturile personalităţii introvertite.
Majoritatea persoanelor se situează între aceste extreme ale dimensiunii
E a personalităţii.
Dimensiunea N evaluează secvenţele comportamentale cuprinse între
nevroză şi echilibru. Persoanele echilibrate sunt considerate a fi adaptabile.
Persoanele cu scorul ridicat la nevrotism sunt etichetaţi ca fiind labili,
emoţionali, anxioşi, instabili. Aceştia posedă o imagine negativă despre sine,
se consideră rataţi, lipsiţi de atracţie. Sunt constant dezamăgiţi de viaţa lor,
sunt pesimişti, deprimaţi. îşi fac griji neîntemeiate pentru viitor, se supără uşor
când lucrurile nu merg cum trebuie. Sunt persoane meticuloase, conştiincioase,
foarte disciplinate. Nu agreează dezordinea şi pot căpăta un comportament
obsesiv. Nu au încredere în forţele proprii şi tind să apeleze la autorităţile
publice pentru a-şi rezolva problemele. Se simt controlaţi de evenimente,
oameni sau destin. Râvnesc atenţia celorlalţi, suferă de hipocondrie, se
învinovăţesc pentru acţiunile şi starea lor, au mustrări de conştiinţă.
nesiguranţă anxietate
I_______r~
tristeţe INSTABILITATE EMOŢIONALĂ

absenţa autonomiei hipocondrie

vină
obsesii
Figura 6. Trăsăturile nevrotismului/ instabilităţii emoţionale.
Persoanele echilibrate rezistă temerilor iraţionale, sunt încrezătoare,
optimiste şi relaxate. îşi rezolvă singure problemele, nu îşi fac multe griji în
privinţa sănătăţii şi au puţine regrete.
9
7

tristeţe
încredere calm
STABILITATE EMOŢIONALĂ
autonomie sentimentul sănătăţii
inexistenţa vinei
dezinvoltură
Figura 7. Trăsăturile stabilităţii emoţionale.
Chestionarul prin care Eysenck evaluează dimensiunile E şi N ale
personalităţii cuprinde 96 de întrebări, câte 40 pentru fiecare dimensiune şi 16
întrebări pentru evaluarea sincerităţii. Majoritatea întrebărilor cer răspunsuri
afirmative sau negative. Dimensiunile E şi N nu sunt intercorelate. Astfel, o
personalitate extravertită ar putea rezulta fie echilibrată, fie nevrotică.
Punctajele fiecărei dimensiuni sunt independente, neinfluenţându-se reciproc
(Huczynski, Buchanan, 1991).
O variantă prescurtată a modelului de chestionar elaborat de Eysenck este
următoarea: Citiţi afirmaţiile de mai jos şi răspundeţi cu Da sau Nu!
1. Vi se întâmplă ca uneori să aveţi sentimente de bucurie sau tristeţe fără un
motiv anume?
2. înregistraţi schimbări dese în starea dv de spirit, fie ele motivate sau nu ?
3. Acţionaţi frecvent în funcţie de toane?
4. Vă gândiţi des la alte lucuri atunci când încercaţi să vă concentraţi ?
5. Vi se întâmplă des să deveniţi absent în mijlocul unei conversaţii în care
sunteţi implicat ?
6. Vi se întâmplă des ca, uneori să debordaţi de energic, iar alteori să deveniţi
apatic?
7. Mai degrabă aţi acţiona, decât să planificaţi ?
8. Vă plac proiectele ce necesită hotărâri rapide ?
9. Obişnuiţi să preluaţi iniţiativa atunci când cunoaşteţi persoane noi?
10. De obicei acţionaţi cu rapiditate şi siguranţă ?
11. Vă consideraţi o persoană plină de viaţă ?
12. V-aţi simţi nefericit dacă nu aţi avea posibilitatea de a relaţiona des cu
oamenii?
Punctaj: fiecare DA la primele 6 întrebări înseamnă câte un punct pentru
instabilitate. Răspunsurile negative nu se punctează. în mod analog se punctează
fiecare DA Ia următoarele întrebări pentru extraversie. Se pot obţine două rezultate
distincte, variind de la 0 (foarte echilibrat, foarte introvertit), la 6 (foarte instabil,
foarte extravertit). în majoritatea cazurilor, rezultatele sunt cuprinse între 2 şi 4
puncte, indicând un nivel mediu al emotivităţii sau extraversiei (Eysenck şi Wilson,
1975).________________________________________________________
9
8
 Chcstionaml de personalitate EPQ a fost validat în România (Pitariu,
ilicscu, Băban, 2008). Forma scurtă a Chestionarului de Personalitate
Eysenck - Revizuit (EPQR-S; H.J. Eysenck & S.B.G. Eysenck, 1992) cuprinde
48 de itemi, creat pentru a măsura nivelul de extraversie (vs. introversie) şi
nevrotismul. Francis, Brown şi Philipchalk (1992) au creat Chestionarul de
Personalitate Eysenck Revizuit - Abreviat (EPQR-A), o versiune şi mai scurtă
a EPQR-S, însă coeficienţii de fidelitate ale unora dintre scale au fost mai puţin
decât satisfăcătoare (Forrest, Lewis şi Shevlin, 2000). Sato (2005) şi-a propus
să depăşească acest deficit şi a creat o versiune mai scurtă a EPQR-S, cu o
valoare mai mare a coeficientului de fidelitate decât în cazul EPQR-A. El a
realizat mici modificări în conţinutul itemilor ca şi în forma de răspuns a
EPQR-S. 260 participanţi au completat EPQR-S şi noua versiune revizuită a
EPQR-S (EPQ-BV). Rezultatele au arătat că EPQ-BV are consistenţa internă,
fidelitatea test-retest şi validitatea concurentă bune. Analiza componentelor
principale a scos la iveală o soluţie care reflectă cu acurateţe primele
măsurători ale EPQR-S. Aceste descoperiri sunt abordate în corelaţie cu
proprietăţile psihometrice ale EPQR-A şi ale versiunii originale a EPQR-S
(vezi Sato, 2005).
• R.B. Cattell afirma că numai prin cunoaşterea precisă a întregului
model al trăsăturilor ce caracterizează o persoană (ca o unicitate), se poate
realiza o predicţie despre ce va face respectiva persoană într-o situaţie dată.
Trăsăturile de personalitate sunt “factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a
unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. Trăsăturile sunt
“structuri mentale” inferate pe baza observării comportamentelor unei
persoane sau constructe fundamentale responsabile de regularitatea şi
consistenţa comportamentală (R.Z. Creţu, 2005c).
Pentru Cattell personalitatea este un model (pattern) de trăsături.
Predicţia comportamentului se poate face doar prin cunoaşterea completă a
trăsăturilor unei persoane. Teoria sa porneşte de la date ştiinţifice şi se bazează
pe studierea comportamentului prin aplicarea de chestionare, teste obiective,
observaţii directe, cotări ale conduitei în situaţii reale de viaţă, în urma carora
se colectează o gamă largă de date. Trăsăturile pot fi clasificate în mai multe
categorii, după cum urmează:
1. trăsături comune - pe care le are fiecare om într-un anumit grad de
dezvoltare, ele sunt datorate fondului ereditar comun şi a presiunilor sociale-
educaţionale comune;
- trăsături unice - apar mai ales în sfera intereselor şi atitudinilor; sunt
intrinsec unice, adică reprezintă dimensiuni comportamentale caracteristice
9
9

unui singur individ sau pot fi relativ unice, reprezentând o deviaţie de tip
particular a individului de la o trăsătură comună;
2. trăsături de suprafaţă - elemente vizibile, manifeste ale trăsăturilor,
care s-au grupat datorită variaţiei lor comune; o trăsătură de suprafaţă este o
simplă colecţie de elemente-trăsături, de o putere mai mică sau mai mare de
reprezentare, care “merg împreună” în cazul mai multor indivizi şi
circumstanţe; autorul a descoperit 36 de trăsături de suprafaţă;
- trăsături-sursă - 15-20 de factori, sunt rezultatul intercorelării unor
elemente-trăsături variate, cum ar fi capacitatea mentală generală, compusă din
mai multe abilităţi - vocabular, calcul aritmetic, rezolvarea situaţiilor sociale,
etc.; sunt un set de caracteristici ale personalităţii care corelează între ele fără a
forma propriu-zis un factor, în măsura în care nu sunt determinate de o aceeaşi
trăsătura-sursă - apud. ibid.. Trăsăturile sursă sunt stabile şi permanente, sunt
factori unitari şi pot fi clasificate în 2 tipuri: constituţionale (de exemplu,
hipertiroidismul detennină un comportament specific, care include iritabilitate,
agitaţie, etc.), care ţin de mediu (de exemplu, anumite medii sociale
recompensează şi perpetuează disciplina sau alte valori, ce devin parte a
personalităţii oamenilor) (Cattell, 1950, apud. Creţu, 2005c).
3. în studiul personalităţii - apreciază Cattell - poate fi luat în
considerare întreg setul de conţinuturi care se subsumează persoanei:
- trăsături dinamice (motivaţii, acţiuni, interese, atitudini, scopuri - sunt
activate de stimulări situaţionale şi îndreptate spre un scop, care o dată atins
duce la stingerea lor; au elemente înnăscute şi dobândite);
- trăsături temperamentale (energia, tempoul, reactivitate, viteza
acţiunilor);
- trăsături cognitive (inteligenţa generală, abilitatea verbală, spaţială,
performanţe mnezice, deprinderi, etc. - arată cât de bine reuşeşte persoană să
atingă scopurile) (apud. ibid.).
Cattell considera că decisive în înţelegerea organizării dinamice a
personalităţii sunt forţele dinamice sau moţivationale, denumite “sentimente”
şi “ergi”, care se manifestă la nivelul atitudinilor. Cei 11 ergi, ca motive umane
fundamentale, sunt: curiozitatea, sexualitatea, gregaritatea, nevoia de protecţie,
afirmarea de sine, nevoia de securitate, foamea, mânia, dezgustul,
atractivitatea, supunerea.
Pentru a evalua trăsăturile identificate prin analiza factorială, Cattell
construieşte şi publică în 1950 chestionarul I6PF (varianta pentru adulţi), care
porneşte de la 12 trăsături-sursă. Multe din denumirile trăsăturilor sunt
formulări speciale ale lui Cattell, deoarece autorul a considerat că exactitatea
ştiinţifică a terminologiei este cea mai importantă şi de aceea a ales să
10
0

redefinească exact conceptele folosite, a sistematizat şi codificat termenii. El a

căutat să aplice rigoarea în multitudinea de termeni pentru diferiţi factori ai
personalităţii, introducând un “Index universal”. Factorii evaluaţi prin analiza
factorială sunt constructe bipolare care încearcă să cuprindă mulţimea de
manifestări comportamentale. Interpretarea profilului ia în calcul factori la care
subiectul are un scor ce depăşeşte zona mediei. Maniera de calcul a scorurilor
presupune o metodologie specială (vezi Minulescu, 1996; 2004).
Modelul lui Cattel (16 PF) cuprinde 16 factori de personalitate şi alţi 4
factori secundari: Schizotimie/ ciclotimie, Abilitate rezolutivă generală,
Instabilitate/ stabilitate emoţională, Supunere/ Dominanţă, Expansivitate/
Nonexpansivitate, Supraeu slab/ Forţa supraeului, Threctia/ Parmia (timiditate/
curaj), Harria/ Premsia (realist/ estetic), Alexia/ Protension (adaptat la ceilalţi/
neadaptat), Praxemia/ Autia (practic, conştiincios/ neconvenţional excentric),
Naivitate/ Subtilitate, încredere/ Tendinţa de culpabilizare.
Următorii 4 factori sunt factorii “Q” şi au o mare contribuţie în
explicarea comportamentului atunci când sunt activi: Conservatorism/ Lipsa de
respect pentru convenţii, Dependenţa de grup/ Independenţa personală,
Sentiment de sine slab/ Sentiment de sine puternic, Tensiune ergică slabă/
Tensiune ergică ridicată. Factorii de ordin secundar sunt: Adaptare/ Anxietate,
Introversie/ Extraversie, Emotivitate/ Dinamism, Supunere/ Independenţă (vezi
Minulescu, 1996).
7.3. Modele factoriale clasice
• Modelul lui Harrison Gough s-a bucurat de o recunoaştere şi
aplicabilitate extrem de mare. Chestionarul Califormia Personality Inventory
(CPI - 462 sau 260 itemi) în varianta modernă cuprinde două scale
suplimentare (Independenţa şi Empatia). Varianta CPI-462 operează cu un set
de 20 de scale primare, 3 scale vectoriale, 13 scale speciale. Scalele primare
sunt grupate în patru categorii principale (Pitariu, Iliescu, Tureanu, Peleaşă,
2006).
Prima grupă cuprinde măsuri ale stilului şi orientării personale, scale
care indică dimensiunile personalităţii ce intervin în afirmarea persoanei,
siguranţa de sine, imaginea de sine, adecvarea interpersonal: dominanţa,
capacitatea de statut, sociabilitatea, prezenta socială, acceptarea de sine,
independenţa, empatia.
Dominanţa este prezentă la persoane puternice, cu ascendent asupra
altora, influente, capabile să aibă initiaţivă şi să conducă, încredere şi echilibru,
îşi exercită autoritatea;
Capacitatea de statut - sentiment de siguranţă de sine, ambiţie, gradul de
“conştiinţă socială”, perspicacitate, ingeniozitate, multilateralitate, ascendenţă;
10
1

Sociabilitatea include plăcerea pentru interacţiuni sociale, participare,

iniţiativă socială, se ataşează uşor;
Prezenta socială include afirmarea în interacţiunile sociale, spirit deschis,
moderaţie, vervă, spontaneitate în interacţiuni, lipsa de formalism;
Acceptarea de sine include simţul valorii personale, reuşitei personale,
acceptarea de sine, stimă de sine, capacitatea de a gândi şi acţiona independent;
Independenta identifică persoanele care au încredere în sine, asertivitate,
perseverenţă în urmărirea scopurilor, siguranţă de sine chiar şi în situaţii
complexe, ambigue, capacitatea de a se diferenţia pe cei din jur prin opinii şi
acţiuni;
Empatia identifică persoanele caracterizate prin intuiţie socială,
versatilitate, fluenţă verbală, iniţiativă, cu tendinţe şi comportamente pozitive,
empatice, intuitive şi eficiente în medii sociale şi relaţii interpersonale.
A doua grupă cuprinde măsuri ale orientării valorice şi normative, scale
care indică opţiunile valorice şi maturitatea interrelaţională: responsabilitatea,
socializarea, autocontrolul, toleranţa, tendinţa de a face o bună impresie şi
alinierea la modelul comun/ comunalitatea.
Responsabilitatea presupune preocuparea pentru obligaţiile sociale,
civice, morale, accent pe datorie, disciplina de sine, conştiinciozitate, oameni
pe care te poţi baza;
Socializarea reflectă gradul de maturitate socială, integritate şi
corectitudine onestitate, precauţie, luciditate în relaţii sociale;
Autocontrolul redă gradul de libertate al individului faţă de impulsivitate
şi centrarea pe sine, cumpătare, centrare pe propriile interese;
Impresie bună - este prezentă la persoanele care doresc să facă impresie
bună, preocupate de ceea ce gândesc alţii despre ele şi care fac ceea ce se
aşteaptă alţii, adaptabilitate, amabilitate;
Comunalitatea se referă la gradul în care reacţiile şi răspunsurile
individului corespund unui model “comun” stabilit empiric, reflexiv, eficient,
precis, temeinic, raţional, realist;
Stare de bine deosebeşte indivizii sănătoşi, cu comportament activ, plin
de vervă, de persoanele lipsite de vitalitate, astenice, inapte de a face faţă
solicitărilor cotidiene (cu simptome fizice şi mentale, sentimentul existenţei
unor probleme familiale majore, a conflictelor şi preocupărilor sexuale, a unor
stări de tensiune şi anxietate).
Toleranta redă atitudini sociale permisive, lipsite de prejudecăţi,
deschise, care accepta pe ceilalţi aşa cum sunt, iertător, generos, binevoitor, cu
tact.
A treia grupă cuprinde măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale,
factori care indică nivelul motivational în sensul potenţialului de realizare
10
2

personală şi al focalizării pe valorile intelectuale: realizare prin conformism,

realizare prin independenţă şi eficienţa intelectuală.
Realizarea prin conformism presupune hotărârea şi plăcerea pentru a se
pregăti şi a avea eficienţă în învăţare, vitalitate, acceptarea regulilor, refuzul
frivolităţii, preferinţa pentru medii strucutrate, organizate;
Realizarea prin independenţă include independenţa în gândire,
creativitate, valorizarea potenţialului propriu, eficace, pretenţios, independent,
sigur pe sine;
Eficienţa intelectuală reflectă interesul pentru valori intelectuale,
plăcerea de a face planuri şi a le realiza, gradul de eficienţă personală şi
intelectuală, gândire clară, progresist, meticulos, ingenios.
A patra grupă cuprinde măsuri ale rolului şi stilului interpersonal,
modalităţi ce modelează un stil personal: scalele de intuiţie psihologică,
flexibilitate şi feminitate.
înclinaţia psihologică este gradul în care individul se implică şi este
sensibil la necesităţile interne, la cauze şi la experienţele semenilor, atent,
receptiv, vorbăreţ, ingenios;
Flexibilitatea se referă la gradul de flexibilitate şi adaptabilitate al
gândirii şi comportamentului, neformal, aventuros, cu încredere în sine, cu
simţul umorului, nesupus, idealist, cinic, egoist;
Feminitatea opusă masculinităţii intereselor indică subiectul apreciativ,
calm, de sprijin, blând, perseverent, sincer, cinstit, simpatic sau la polul celălalt
un subiect expeditiv, ambiţios, masculin, activ, robust, frământat, măsluitor,
oportunist, nerăbdător, deschis şi direct în gândire şi acţiune (Pitariu, Iliescu,
Tureanu, Peleaşă, 2006).
Scalele secundare cele mai cunoscute sunt: Potenţial managerial,
Orientare spre muncă, Temperament creativ, Leadership, Amabilitate,
Orientare spre aplicarea legii, încăpăţânare, Anxietate, Narcisism,
Dezirabilitate socială/ supunere, Ostilitate, Luptător.
Inventarul de personalitate California - CPI - a fost validat în România -
variantele cu 434 itemi şi cu 260 itemi (vezi Pitariu, Iliescu, Tureanu, Peleaşă,
2006).
 • Modelul Big Five s-a structurat ca o tendinţă accentuată în studiul
personalităţii, existând mai multe variante tip Big Five. Această orientare a
vizat renovarea modalităţilor de abordare a personalităţii, teoria factorială şi
tehnica analizei factoriale trecând pe prim plan. Nenumăratele studii au ajuns
la concluzia că personalitatea poate fi descrisă de un model cu cinci factori
(Zlate, 2002). Modelul Big Five s-a bazat pe mai multe tipuri de ipoteze:
10
3

1. ipotezele lexicale afirmă că cele mai importante diferenţe individuale

în tranzacţiile umane sunt encodate în termeni singulari aflaţi în una sau mai
multe limbi din lumea întreagă:
- verbele - oferă puţine informaţii despre personalitate şi se referă la
tematica comportamentului, nu la modalitatea acestuia;
- adverbele - oferă informaţii despre comportament şi o oarecare coerenţă
interioară a acestuia;
- adjectivele - fac abstracţie de situaţia în care personalitatea se comportă
într-un anume fel şi atribuie trăsătura respectivă întregii fiinţe;
- substantivele - fac abstracţie de comportamentul unei persoane şi de
trăsăturile ei comportamentale care sunt substanţializate (trăsăturile capătă o
anumită autonomie);
2. ipotezele structurale susţin că ceea ce contează în descrierea
personalităţii şi mai ales a structurii ei este nu numărul trăsăturilor denumite
prin diferiţi termeni, ci natura relaţiilor dintre trăsături, capabilă a conduce la
construirea unei reprezentări structurale a descriptorilor personalităţii;
3. ipotezele ierarhizatoare vizează organizarea ierarhică a termenilor ce
denumesc trăsături în interiorul acelui factor cuprinzând în el sute şi chiar mii
de trăsături (Zlate, 2002).
Cercetările realizate de Costa and McCrae (Costa & McCrae, 1980, 1988;
McCrae & Costa, 1990) sau de către alţi autori (Digman, 1990; Goldberg,
1993; John, 1990) au condus la elaborarea modelului Big-Five, care a exercitat
o influenţă majoră asupra altor studii. Modelul NEO sau OCEAN cuprinde
următoarele trăsături de personalitate: Nevrotism (Neuroticism), Extraversie
(Extraversion), Deschidere la Experienţă (Openness to Experience),
Agreabilitate (Agreeableness) şi Conştiinciozitate (Conscientiousness).
Descrierea succintă a acestor factori este ilustrată în tabelul 3 (după
Constantin, 2004a).
Tabelul 3. Descrierea a celor cinci factori ai personalităţii („Big Five”).
Factori Alte denumiri Trăsături asociate Trăsături asociate
(+) (-)
Stabilitate Nevrotism Calm, relaxat, Anxios, deprimat,
emoţională echilibrat, supărat, îngrijorat,
încrezător în sine. nesigur, tensionat,
vulnerabil, nervos,
sensibil.
Extraversie Asertivitate Sociabil, gregar, Liniştit, rezervat,
asertiv, ambiţios, retras, timid, tăcut,
vorbăreţ, activ, inhibat.
expresiv, energic,
entuziast, prietenos
10
4

Deschidere Cultură, Creativ, curios, Simplu, pragmatic,

Inteligenţă, educat, inventiv, îngust, fără
Curiozitate complex. imaginaţie.
inteligentă
Agreabilitate Adaptabilitate, Politicos, Egoist, ostil,
Caracter atrăgător, cooperant, flexibil, indiferent, rece,
Caracter prietenos tolerant, grijuliu, răutăcios.
de încredere,
altmist, blând,
modest.
Conştiinciozitate Acceptare, Grijuliu, Inconsecvent,
Dependenţă responsabil, impulsiv,
calculat, orientat, indisciplinat, pe
spre realizări, care nu te poţi
eficient, baza.
disciplinat.
Fiecare factor are şase faţete după cum urmează:
1. Nevrotism (faţetele: anxietatea, ostilitatea, depresia, impulsivitatea,
vulnerabilitatea, imaginea de sine exagerată),
2. Extraversie (faţetele: căldură/entuziasm, spirit gregar, afirmarea,
activismul, căutarea excitării, calitatea pozitivă a stărilor emoţionale);
3. Deschidere (faţetele: deschidere spre fantezie, deschidere în plan
estetic, deschidere spre modul propriu de a simţi, deschidere în planul
acţiunilor, deschidere în plan ideatic, deschidere în planul valorilor);
4. Agreabilitate (faţetele: încredere, sinceritate, altruism, bunăvoinţă,
modestie, blândeţe);
5. Conştiinciozitate (faţete: competenţă, ordine, simţul datoriei, dorinţă
de realizare, auto-disciplină, deliberare) (vezi şi Minulescu, 1996; Zlate, 2002).
S-a conchis că tendinţa Big Five a avut o serie de avantaje: numeroase
consecinţe metodologice permiţând elaborarea unor instrumente de investigare
a personalităţii; arată importanţa celor cinci factori în explicarea actelor
compozite; sfera mare de aplicabilitate atât la copii, cât şi la adulţi, atât la
vorbitorii unei singure limbi, cât şi la vorbitorii mai multor limbi; permite
studierea relaţiilor dintre structura personalităţii şi starea de bine psihologică a
oamenilor. Dezavantajele au constat în: absenţa unei concepţii teoretice de
la care a fost derivat; lipsa concordanţei între autori în ceea ce priveşte
denumirea şi numărul factorilor, localizarea lor spaţială şi, cu precădere,
interpretarea lor; este greu de stabilit dacă factorii din Big Five sunt constructe
psihologice aparţinând descripţiei persoanei sau ei reflectă doar semantic o
relaţie existentă în limbile din care derivă (Zlate, 2002).
10
5

Chestionarul de personalitate NEOPl-R asigură diagnoza celor cinci

factori de personalitate (vezi şi Minulescu, 1996). O variantă specifică, ABCD-
M, a fost validată pe populaţia românească (vezi Minulescu, 2008 ). De
asemenea, FI. Sava este autorul unei variante scurte, DECAS, care măsoară
strict cei cinci factori (Sava, 2008).
• Modelul stuctural al trăsăturilor de personalitate dezvoltat de Tellegen
(1985) (Big Three) afirmă că trăsăturile de bază ale personalităţii pot fi
exprimate în funcţie de trei super-trăsături fundamentale şi relativ
independente:
- Emoţionalitate pozitivă (tendinţa de a experimenta emoţiile pozitive
prin angajarea activă în activităţi sociale şi de protecţia mediului).
Emoţionalitatea pozitivă este indicată de dimensiunile: Stare-de-bine, Abilitate
socială, Apropiere socială, Realizare şi Absorbţie.
- Emoţionalitate negativă (tendinţa de a experimenta emoţiile neplăcute,
cum ar fi anxietatea sau furia). Emoţionalitatea negativă este caracterizată de
dimensiunile: Reacţie la Stress, Alienare şi Agresiune.
- Constângere (tendinţa de a se supune normelor sociale, de a acţiona
precaut, de a evita ameninţările). Constrângerile sunt reprezentate de: Control,
Evitarea Răului şi Tradiţionalism.
Aceste trei structuri reprezintă organizarea personalităţii nu numai la
nivelul fenotipului, ci înglobează şi moştenirile genetice şi factorii de mediu
(Krueger, 2000). Acest model este foarte bun pentru a explica corelaţiile cu
modelele de comportament: emoţionalitatea negativă corelează cu
inadaptabilitatea ca fenomen general, constrângerile determinând forma de
manifestare a inadaptibilităţii la persoana respectivă - dacă neadaptarea se
manifestă la o persoană cu un nivel redus al constrângerilor, atunci tendinţa de
exprimare este exterioară, prin manifestări antisociale, opusul fiind exprimarea
interioară, prin anxietate sau depresie, în prezenţa unor constrângeri puternice
(Krueger, 1999; Krueger et al., 1996, 2000).
Chestionarul de Personalitate Multidimensională (MPQ) a fost elaborat
de Tellegen şi măsoară cei trei factori de personalitate independenţi:
emoţionalitatea pozitivă, emoţionalitatea negativă şi constrângerile (Tellegen,
2000).
7.4. Alte modele de trăsături şi factori
• Modelul lui Flieshman este un model complex al aptitudinilor umane
care cuprinde mai multe categorii de aptitudini psihosociale. Deşi noţiunea de
“aptitudine” atribuită unor factori de personalitate poate crea controverse,
totuşi modelul şi instrumentul aplicativ se bucură de recunoaşterea largă a
10
6

specialiştilor din psihologia muncii/ organizational. Redăm pe scurt descrierea

“aptitudinilor psihosociale”:
1. Amabilitatea - a fi plăcut, plin de tact şi serviabil în relaţiile (de
muncă) cu ceilalţi;
2. Flexibilitatea comportamentală - a adapta propriul comportament la
situaţiile schimbătoare (de muncă);
3. Capacitatea de coordonare - a structura planurile de muncă şi
activităţile, astfel încât să corespundă cu programele, stilul şi ritmul de lucru
ale celorlalţi şi a le ajusta, amendându-le cu schimbări ce se impun;
4. Responsabilitatea - a fi o persoană de încredere, cu simţul
responsabilităţii faţă de alţii;
5. Asertivitatea - a exprima părerile, opiniile într-un mod curajos şi activ;
6. Capacitatea de negociere - a negocia cu alţii pentru rezolvarea unui
conflict;
7. Persuasiunea - a prezenta informaţiile astfel încât să influenţeze
opiniile şi atitudinile celorlalţi;
8. Sociabilitatea - a fi comunicativ, participativ în situaţiile sociale;
9. Conformitatea socială - a adera la reguli şi politici de comportament
social;
10. Receptivitatea socială - a înţelege corect situaţiile sociale;
11. Auto-controlul - a rămâne calm, echilibrat în situaţii dificile,
stresante;
12. Încrederea socială - a afişa încredere în sine în situaţii sociale;
13. Dezvoltarea celorlalţi - a contribui la dezvoltatea talentelor şi
competenţelor celorlalţi;
14. Obţinerea de informaţii prin conversaţie - a descoperi informaţii
importante referitoare la o problemă, prin conversaţie, întrebări, discuţii;
15. Dorinţa de realizare - a-şi fixa standarde foarte înalte şi a realiza cât
mai bine posibil o sarcină;
16. Deschiderea către experienţă - a avea o atitudine deschisă, curioasă,
receptivă la noi idei, circumstanţe şi medii;
17. Independenţa şi autonomia - a lucra într-un mediu nestructurat, cu
minimă îndrumare sau supervizare;
18. Perseverenţa - a menţine un nivel optim de efort până când sarcinile
de muncă sunt realizate cu succes;
19. Controlul tendinţei de a lua decizii pripite - a se abţine de la decizii
finale până când nu au fost culese şi evaluate toate datele relevante;
20. Argumentarea verbală - a-şi susţine, apăra verbal raţionamentele,
punctul de vedere şi propriile concluzii;
10
7

21. Capacitatea de refacere a tonusului - a reveni rapid la energia şi doza

de entuziasm iniţiale, după o situaţie descurajantă (Pitariu, lliescu, Coldea,
2006).
• Un alt exemplu de utilizare a trăsăturilor de personalitate în descrierea,
explicarea, predicţia comportamentului este modelul Chestionarului
Ocupaţional de Personalitate (Occupational Personality Questionnaire) propus
de firma britanică de consultanţă Saville & Holdsworth. OPQ este bazat pe 30
de dimensiuni sau trăsături de personalitate şi a fost construit şi etalonat pe un
număr de patru mii de manageri britanici. Cele 30 de scale de evaluare sunt
prezentate în tabelul 4 (Constantin, 2004a).
Tabelul 4. Scalele Chestionarului Ocupaţional de Personalitate (Occupational
Personality Questionnaire) (apud. Colie C. A., 1995, citat de Constrantin, 2004a).
1. Persuasiv: negociază, îi place să 16. Inovativ: generează idei, arată
vândă, să convingă cu ingeniozitate, găseşte soluţii.
argumente. 17. Tradiţionalist: preferă metodele
2. Dominator: îi place să deţină clasice, demonstrate,
controlul, dirccţioncază, convenţional.
administrează, organizează. 18. Orientat spre schimbare: îi plac
3. De încredere: se descurcă cu lucrurile noi, caută varietatea,
 cuvintele, face oamenii să se
simtă confortabil.
4. Competitiv: joacă pentru a
câştiga, hotărât să-i învingă pc
alţii, nu-i place să piardă.
5. Ambiţios: doreşte să se realizeze,
îşi stabileşte ţinte înalte, centrat
pc carieră.
6. Activ: arc energie, se «mişcă»
rapid, îi place exerciţiul fizic.
7. Hotărât: trage repede concluzii,
poate fi pripit, îşi asumă riscuri.
8. Democratic: îi încurajează pc
ceilalţi să lucreze, îi consultă,
ascultă.
9. Afectiv: îi pasă de ceilalţi,
simpatic, empatizează cu ei,
tolerant.
acceptă schimbarea.
19. Organizat: îşi face planuri cu
privire la viitor, se pregăteşte cu
mult timp înainte, îi place să
fixeze ţinte.
20. Raţional: lucrează bine cu date,
operează cu fapte.
21. Conştiincios: respectă termenele,
îşi termină sarcinile la timp.
22. Independent: are puncte de
vedere puternice asupra
lucrurilor, este dificil de condus.
23. Meticulos: metodic, precis,
păstrează lucrurile ordonate şi
curate.
24. Practic: cu picioarele pe pământ,
îi place sa repare lucruri.
10
8

10.Modest: rezervat cu privire la

realizări, îi acceptă pe ceilalţi.
11.Introspectiv: analizează
gândurile şi comportamentele
sale şi ale altora.
12.Sociabil: îi place să se distreze,
arc umor, este sociabil, vorbăreţ.
13.Afiliat: îi place sa fie în grup, îi
place compania altora.
14.Simt artistic: apreciază cultura,
arc simţ artistic.
15.Conceptual: curios intelectual,
teoretic.
25. Relaxat: calm, rezistă la
presiune, nu are anxietate.
26. Anxios: se îngrijorează când
lucrurile nu merg bine, este
nerăbdător să facă lucrurile bine.
27. Flegmatic: dificil de rănit sau
supărat, poate uita insultele.
28. Control emoţional: nu-şi arată
emoţiile, îşi reprimă
sentimentele.
29. Optimist: vesel, îşi păstrează
voia bună în ciuda necazurilor.
30. Critic: ştie să verifice faptele,
vede dezavantajele, provocările.
• Modelul Freiburg Personality Inventory (FPI-R) măsoară 12 constructe
relativ largi, care sunt bine delimitate atât teoretic cât şi psihodiagnostic, având
aplicaţii mai ales în domeniul clinic. Descrierile psihologice ale scalelor FPI-R
se bazează atât pe semnificaţia psihologică a conceptelor care stau la baza
constructelor măsurate. Cele zece scale standard şi cele două scale
suplimentare ale FPI-R au fost denumite cu sintagmele:
1. Satisfacţia cu viaţa {Life satisfaction) - mulţumit de viaţă, cu voie
bună, optimist versus nemulţumit, apăsat, pesimist, cu o viziune sumbră despre
viaţă şi viitor;
2. Orientarea socială (Social orientation): responsabil din punct de
vedere social, altruist, săritor, prietenos faţă de cei din jur versus nesolidar,
egoist, lipsit de responsabilitate socială, accentuează responsabilitatea fiecăruia
pentru propriile condiţii de viaţă;
3. Orientarea spre realizare {Achievement orientation): orientat spre
realizare, activ, rapid în acţiuni, concurenţial, doritor de afirmare versus puţin
orientat spre realizare, lipsit de energie, neconcurenţial, lipsit de dorinţa de
afirmare;
4. Inhibiţia (Inhibitedness): inhibat, nesigur, evită contactele versus
neinhibat, sigur pe sine, caută contactele;
5. Excitabilitatea {Excitability)', excitabil, sensibil la provocări,
necontrolat versus liniştit, echilibrat, autocontrolat;
6. Agresivitatea {Aggressiveness): comportament agresiv, spontan şi
reactiv, se impune versus neagresiv, controlat, reţinut;
10
9

7. Solicitarea (Strain): încordat, suprasolicitat, se simte deseori stresat

versus neîncordat, relaxat, calm, poate prelua încărcarea unei activităţi;
8. Acuzele somatice (Somatic complaints): probleme psihosomatice, se
plânge versus fără probleme psihosomatice, se plânge doar puţin;
9. Problemele de sănătate (Health concerns): teamă de îmbolnăvire,
conştient de propria stare de sănătate, se menajează versus puţine griji de
sănătate, nu se menajează, robus;
10. Sinceritatea (Frankness): recunoaştere deschisă a unor mici minusuri
şi a unor încălcări minore ale normelor sociale, nereţinut, neconvenţional, cu
francheţe versus orientat spre normele de comportament, aderent la regulă,
interesat de a face o bună impresie, lipsit de instanţe de autocritică, reţinut,
închis în sine;
11. Extraversiunea (Extraversion): extravert, sociabil, impulsiv,
întreprinzător versus introvert, reţinut, serios, cugetat;
12. Emoţionalitatea (Emotionality): labil din punct de vedere emoţional,
sensibil, anxios, cu angoase, cu multe probleme şi cu simptome corporale
versus stabil din punct de vedere emoţional, controlat, încrezător în sine,
mulţumit de viaţă.
în funcţie de configuraţia altor scale şi de situaţia specifică a testării,
evaluării şi interpretării psihologice, unele din aceste semnificaţii devin mai
importante decât altele. în urma generării, unele scale ale FPI-R s-au dovedit a
fi unipolare, aşa cum este cazul pentru scala de Acuze somatice, pe când altele
sunt bipolare, precum scala de Satisfacţie cu viaţa (Pitariu, Iliescu, 2006).
Cu aplicaţii clinice se înscriu şi alte modele, având corespondent
instrumente specializate:
- Chestionarul GZ, Giulford-Zimmerman - evidenţiază următorii
indicatori: Activitate generală, Autocontrol, Ascendenţă, Sociabilitate,
Stabilitate emoţională, Obiectivitate, Prietenie, Reflexivitate, Relaţii personale,
Mascuminitate (Minulescu, 1996);
- Inventarul Minnesota (MMPI) - propune o variantă de evaluare clinică
a următoarelor categorii de factori: Ipohondrie, Depresie, Isterie, Deviaţie
psihopată, Masculinitate/ feminitate, Paranoia, Psihastenie, Schizofrenie,
Hipomanie, Introversie socială (ibidem.).
8. Modele alternative în evaluarea personalităţii
Măsurarea personalităţii, în vederea relevării structurii şi funcţionalităţii
ei, realizată pe baza concepţiei şi metodologiei propuse de modelul
dispoziţional (al trăsăturilor) a fost frecvent criticată din cauza lipsei unor
dovezi empirice solide care să certifice faptul că aceasta ar dispune intrinsec de
o consistenţă comportamentală cross-situaţională, aşa cum s-a postulat iniţial.
11
0

Această stare de fapt a cercetării personalităţii a explicat apariţia orientării

situaţioniste. Eşecul în a obţine o validare a constructelor utilizând tehnici
corelaţionale a fost invocat drept element de suport pentru modelul
specificităţii situaţionale. Alte studii au relevat importanţa modelului
intcracţionist (vezi Creţu, 2005c).
ti. 1 Modelul situaţionist
Din cauza performanţelor slabe în cercetarea consistenţei personalităţii,
situaţioniştii au ales să demareze cercetarea pe o pistă alternativă. Dacă pentru
adepţii modelului dispoziţional trăsătura reprezintă principalul factor cauzal al
comportamentului localizat intrapsihic (intrapersoană), pentru situaţionişti
variabila situaţie (ansamblul de stimuli contextuali activatori) preia această
funcţie determinativă a comportamentului. Unitatea de bază a analizei la
nivelul modelului situaţionist nu poate fi decât situaţia. Situaţia este tratată prin
prisma caracteristicilor fizice, a celor psihologice, precum şi a stimulilor
contingenţi prezenţi într-o situaţie, care produc reîntărirea comportamentului.
Prin urmare, situaţioniştii au propus înlocuirea conceptului de trăsătură cu cel
de habitudine (definită într-o manieră behavioristă). Aceasta este o schimbare
de profunzime, întrucât termenul sugerează explicarea conduitei conform unei
scheme conceptual metodologice de tip skinnerian (S-R), personalitatea fiind
în acest sens rezultatul unui şir lung de procese de condiţionare şi formare a
unor habitudini (Creţu, 2005c, pp. 42-56)
Tezele modelului sunt următoarele:
- factorii situaţionali sunt surse majore de variaţie comportamentală;
personalitatea manifestă puţină stabilitate, întrucât comportamentul este
determinat aproape exclusiv de variabile situaţionale;
- stabilitatea asumată de trăsături ar trebui mai degrabă alocată variabilei
situaţie, deoarece o persoană va avea un comportament identic în mai multe
situaţii doar în măsura în care un comportament similar conduce sau este de
aşteptat să conducă la consecinţe similare în acele condiţii.
- trăsăturile au un rol minim în explicarea consistenţei cross-situaţionale a
personalităţii; este contestată primordialitatea trăsăturilor în ceea ce priveşte
succesiunea cauzală a secvenţelor comportamentale: dacă un comportament
poate fi condiţionat din exterior (prin diverse tehnici) să se manifeste cu o
anumită consistenţă predictibilă, în anumite condiţii, atunci intervenţia
trăsăturilor în această schemă este redundantă şi gratuită; chiar dacă
răspunsurile comportamentale sunt susţinute de structurile neuropsihologice,
acestea sunt reduse la aspectul pasiv-reactiv, consistenţa şi predictibilitatea
comportamentelor fiind explicate mult mai economic prin consistenţa şi
izomorfismul stimulilor situaţionali aplicaţi personalităţii
;

- manifestările comportamentale sunt iniţiate şi direcţionate exclusiv din

exterior, de către factorii situaţionali care acţionează asupra persoanei într-un
anumit context, şi nu de către predispoziţiile interne. Stimulii externi constituie
astfel principala sursă de variaţie a comportamentului, pe lângă aceaştia
acţionând şi alte categorii de stimuli de întărire care au căpătat această valoare
pe baza unui şir lung de condiţionări repetate sau pe baza modelării sociale;
- consistenţa comportametului este un răspuns la repetarea influenţelor
determinative ale aceleiaşi situaţii. Specificitatea situaţională a
comportamentului este contrapusă şi explicată pe baza unei învăţări
discriminative, susţinută de istoria reîntăririlor proprii individului. Astfel,
predicţiile comportamentale trebuie întemeiate mai degrabă pe o analiză
funcţională care să identifice contingenţele ce întăresc anumite răspunsuri
comportamentale (Creţu, 2005c, pp. 42-56).
Situaţia a fost interpretată atât ca realitate obiectivă (influenţează în mod
similar toţi indivizii implicaţi), cât şi subiectivă (valoarea psihologică pe care o
persoană o atribuie elementelor obiective ale situaţiei). Pentru a spori valoarea
explicativă a modelului, unii autori au recurs la elaborarea unor taxomonii ale
situaţiilor.
Krause (1970, apuci, ibid.) a identificat 7 clase situaţionale sociale:
munca/ activitatea de grup; tranzacţionarea/ schimbul; confruntarea; învăţarea
supervizată; autocunoaşterea; ajutorarea; recreerea. Fiecare situaţie activează
anumite roluri şi repertorii comportamentale datorită normelor care sunt
învăţate încă din copilărie cu privire la modul de raportare, iar în situaţii noi
individul apelează la repertoriu comportamental de care dispune.
Magnusson (1971, apud. ibid.) recurge la următoarea clasificare a
situaţiilor: pozitive; negative; pasive; active; sociale. Indivizii realizează
diferenţieri între aceste situaţii pe baza unor dimensiuni cognitive, iar
organizarea cognitivă a situaţiilor este flexibilă în trecerea de la un domeniu de
conţinut la altul.
Frederiksen, Jensen şi Beaton (1972, apud. ibid.) au plecat de la premisa
că situaţiile diferite pot fi clasificate în comun în măsura în care activează
comportamente similare. Ei au identificat şase factori care reprezintă grupări
de situaţii ce activează aproximativ acelaşi răspuns comportamental:
1. situaţii ce solicită evaluarea procedurilor destinate atingerii anumitor
scopuri organizaţionale;
2. situaţii ce permit soluţii de rutină;
3. situaţii ce solicită rezolvări interorganizaţionale;
4. situaţii ce necesită soluţii la probleme de personal;
5. situaţii ce presupun schimbări de politică;
6. situaţii ce necesită gestiunea resurselor de timp.
11
2

Van Heck (1989, apud. ibid.) a obţinut o taxonomie cu zece dimensiuni:

conflict interpersonal; muncă în echipă şi schimb de idei, informaţii; relaţii
interpcrsonale, intimitate; recreere; călătorie; ritualuri; sport; excese; ajutorare;
tranzacţionare.
Limita taxonomiilor de situaţii a fost aceea că ele sunt reflectări
situaţionale agregate, exprimând o tendinţă medie, prezicând o clasă de
conduite ale unui grup de oameni, şi nu a unor indivizi izolaţi, deci ele nu
includ informaţii privind diferenţele interindividuale.
O dificultate în încercarea de reconciliere a modelului trăsăturilor şi a
celui situationist, în particular, este aceea că fuziunea lor este frecvent respinsă
de susţinătorii ambelor modele (vezi Creţu, 2005c).
8.2. Modelul interacţionist
Interacţionismul a pornit de la stabilirea concomitentă a avantajelor şi
limitelor prezente în modelarea dispoziţională şi cea situaţonistă, care şi-au
disputat multă vreme validitatea ştiinţifică. Susţinătorii interacţionismului au
arătat că este un nonsens să punem în discuţie prioritatea persoanei versus a
situaţiei în problema consistenţei, atât timp cât comportamentul este o funcţie a
interacţiunii celor două elemente (Creţu, 2005c).
 Pentru interacţionişti, măsurarea personalităţii nu poate fi redusă la
efectele principale reprezentate de persoană sau situaţie, ci aceasta trebuie
focalizată pe interacţiunea celor două variabile ca unitate minimală de analiză
(ibidem.).
Modelul interacţionist consideră că explicaţia avansată de situaţionişti cu
privire la conduita diferenţiată ce poate apărea între indivizi aflaţi în acelaşi
context nu este satisfăcătoare. Aceste diferenţieri au fost atribuite deosebirilor
obiective produse prin condiţionare de-a lungul istoriei individuale de viaţă. O
asemenea explicaţie recursivă conduce practic la rădăcinile biologice, genetice,
cu atât mai mult cu cât se ştie că indivizii, ca entităţi biologice, se diferenţiază
chiar înainte de a fi afectaţi de presiunile exercitate de mediul social (Escalona,
1972, apud. ibid.). în opoziţie, modelul interacţionist subliniază faptul că
diferenţierile individuale sunt rezultatul formării cogniţiilor ca structuri
organizate care determină modul de percepere şi cunoaştere a realităţii.
Cercetările au contribuit la structurarea a două modele interacţioniste.
1. Modelul interacţionist mecanicist pune accentul pe ideea acţiunii
unilaterale a variabilelor reprezentate de persoană şi situaţie (variabile
independente) asupra comportamentului (variabila dependentă); interesul se
focalizează pe determinarea unilaterală a efectelor comportamentale produse
de interacţiunea variabilelor P x S.
11
3

2. Modelul interacţionismului dinamic a fost susţinut şi de către

Magnusson şi Lndler (1976, apud. ibid.), care au încercat să surprindă
elementele centrale comune ale diferitelor cercetări, extrăgând astfel patru
postulate, considerate a fi fundamentale pentru acest model:
1. comportamentul manifest este o funcţie a unor interacţiuni
multidirecţionale, a unor procese continue sau a fecdback-ului dintre individ şi
situaţia dată;
2. individul este un agent activ intenţional în acest proces interactiv;
3. în cadrul interacţiunii, din perspectiva persoanei, factorii cognitivi şi
motivaţionali sunt determinanţii comportamentali esenţiali;
4. din perspectiva situaţiei, semnificaţia psihologică a situaţiei pentru
individ este cel mai important factor determinant.
în procesul de interacţiune, persoana este un agent activ şi intenţional,
care în conformitate cu istoria experienţelor sociale achiziţionate, este capabilă
să selecteze activ anumite situaţii sau anumite caracteristici situaţionale ce
corespund scopurilor sale. întrucât comportamentul persoanei este direcţionat
spre scopuri, transformările intenţionale şi interpretările pur subiective sunt de
aşteptat să funcţioneze. La rândul lor, caracteristicile individului produc
modificări stabile în contextul situaţional.
Intcracţionismul dinamic favorizează net conceptualizarea relaţiei dintre
persoană şi situaţie (P x S) în termeni cognitivi. Pune accent pe
interdependenţa elementelor, cogniţiile şi procesele perceptive ale persoanei
intrând într-o interacţiune strict specifică cu proprietăţile unei situaţii obiective,
dar care este încărcată de semnificaţie subiectivă.
Modelul interacţionist, ca şi cel dispoziţional, acordă o mare semnificaţie
variabilelor mediatoare în explicarea iniţierii şi desfăşurării unor
comportamente diferenţiale ale indivizilor confruntaţi cu una şi aceeaşi situaţie
obiectivă. Cu toate acestea variabilele latente nu sunt concepute ca dispoziţii
stabile, ci ca faţete interdependente ale unui sistem intraindividual flexibil care
asigură potrivirea dintre informaţiile situaţionale culese, pattemurile coerente
şi caracteristice de răspuns (Creţu, 2005c).
9. Concluzii
Deşi majoritatea autorilor au căutat să reducă personalitatea la teoria pe
care au propus-o, totuşi, fiecare contribuţie a asigurat mersul înainte în
elucidarea structurii, proceselor şi dezvoltării personalităţii. Analizele
literaturii de specialitate au arătat că fiecare teorie are o serie de avantaje, dar şi
limite. Progresul teoriilor a fost încurajat de nevoia de aprofundare în planul
cunoaşterii şi optimizării vieţii umane în contextul noilor realităţi ce au generat
noi fenomene şi problematici psihcomportamentale devenite obiect de studiu,
11
4

trebuind a fi descrise, explicate, prezise, ameliorate, optimizate. Fiecare teorie/

model configurează un model de studiu şi practică psihologică, putând a fi
completată cu elemente din alte teorii. Completarea lor reciprocă în
demersurile practice este o tendinţă în aria aplicativă.
Unele chestionare de evaluare a personalităţii şi o serie de teste proiective
au fost acreditate de către Colegiul Psihologilor din România, putând fi
aplicate cu încredere în practica psihodiagnostică (vezi www.testcentral.ro).
11
5

Capitolul 3
TEORII ŞI MODELE MODERNE
ALE PERSONALITĂŢII
1. Introducere
în efortul de a descrie şi explica structura şi funcţionalitatea personalităţii
teoreticienii şi cercetătorii domeniului au continuat ideile emise de promotorii
teoriilor/ modelelor clasice, au recurs la completarea lor, au propus noi idei,
care au luat forma teoriilor/ modelelor modeme. între acestea proeminente
sunt: teoriile psihobiologice, evoluţioniste, teoriile pozitive, teoriile
neocognitive (modelul sistemelor cognitiv-afective, modelul cognitiv-
evaluativ, teoria interacţiunii sistemelor personalităţii), modelul “triarhic” al
personalităţii. Contribuţii româneşti deosebite au fost consemnate în elaborarea
modelului sistemic, teoriei constructiviste, modelului sintetic-integrativ,
modelului configuraţionist şi “mecanismic” al personalităţii.
Există mai multe criterii de analiză care au stat la baza elaborării acestor
teorii. Unii autori au urmărit explicarea factorilor determinanţi ai personalităţii,
alţii s-au concentrat pe relevarea unor noi modele de factori sau dimensiuni.
Au fost încercări de a descrie şi explica conţinutul subsistemelor personalităţii
sau de a evidenţia aspecte ale organizării ei. Deşi pare dificil a grupa aceste
teorii şi modele modeme, totuşi le vom scinda în două mari clase: teorii/
modele care abordează personalitatea în termeni de dimensiuni şi în termeni de
arhitectură.
2. Abordări multidimensionale
Teoriile, modelele incluse în această categorie lansează o serie de teze
teoretice şi propun descrierea personalităţii în termenii unor dimensiuni, faţete
ale personalităţii (majoritatea susţinute de analize factoriale).
2.1. Teoriile şi modelele psihobiologice
Prin anii 1970, impactul geneticii asupra personalităţii a fost neglijat, dar
noi descoperiri biomoleculare au dat un avânt studiului influenţei factorilor
biologici, genetici în dezvoltarea personalităţii. Majoritatea cunoştinţelor
despre influenţa factorilor genetici asupra personalităţii provin din studiile
asupra perechilor de gemeni. Astfel, în studiul asupra gemenilor monozigotici
s-au descoperit corelaţii intraclasă foarte mari, în cazul gemenilor dizigotici ele
11
6

fiind mai scăzute. Pe de altă parte, studiile făcute asupra copiilor adoptaţi au
relevat existenţa unor foarte mici influenţe genetice (Richter, Richter,
Eiscmann, 2000). Ca urmare a acestor diferenţe între cercetări, s-au făcut
eforturi pentru a integra în studii atât influenţa factorilor genetici, cât şi a celor
de mediu.
Preocupaţi de identificarea unui suport biologic pentru trăsăturile de
personalitate, numeroşi psihologi, cercetători şi clinicieni, au elaborat modele
psihobiologice ale personalităţii. Dintre acestea, cunoscute sunt opere lui
Eysenck (1965, 1991: Extraversiune, Neuroticism, Psihoticism); Zuckerman
(1991, 1994: modelul „Cinci Alternativ”: sociabilitate, neuroticism-anxietate,
căutarea impulsivă de senzaţii, agresiune-ostilitate, activitate), Cloninger et al.
(1993), ş.a. (apud. Opre, 2006).
• Cloninger (1987) a dezvoltat un sistem trifactorial al personalităţii, iar
în 1993, Cloninger et al. (1993) au definitivat modelul psihobiologic al
temperamentului şi caracterului. Modelul cu şapte factori oferă un cadru util
pentru înţelegerea mai completă a psihobiologiei numeroaselor dimensiuni ale
personalităţii.
Temperamentul se referă la tendinţa de a răspunde automat stimulilor
externi şi este ereditar, stabil. El are patru dimensiuni:
- căutarea noutăţii (Novelty seeking - NS) - este văzută ca răspuns la noi
stimuli sau la aluziile noi. Cei cu scor ridicat în NS arată o frecvenţă crescută a
comportamentului explorativ, impulsivitate în luarea deciziilor, pierderea
rapidă a controlului şi evitarea activă a frustrării. Căutarea noutăţii este legată
de dopamină, componentă ce mediază stimulentele creierului sau sistemul de
activare comportamentală, prin neuronii dopaminergici cu proiecţie în creierul
mare (mai ales nucleul accumbens);
- evitarea durerii (Harm avoidance - HA) - reflectă o tendinţă de inhibare
a comportamentului. Oamenii cu scor înalt la această categorie sunt: pesimişti,
îşi fac mereu griji, obosesc repede, sunt timizi cu străinii şi devin tensionaţi în
situaţii nefamiliare. Evitarea durerii este legată de serotonină, ca parte a
sistemului ce mediază „sancţiunea” la nivelul creierului sau sistemul de
inhibiţie comportamentală prin nucleul raphe dorsal în creierul mijlociu
proiectând către septum, hipocamp, cortex prefrontal;
- dependenţa de recompensă (.Reward dependence - RD) - reflectă un
comportament conservator. Persoanele caracterizate predominant de această
dimensiune sunt sentimentale, ataşate social şi dependente de aprobarea altora.
Are legătură cu norepinephrina, ca parte a sistemului de învăţare prin asociaţii
perechi (răsplată şi eliberare de pedeapsă) cu traseu prin locus coeruleus în
punte cu proiecţie în hipothalamus, amigdală, hipocamp şi neocortex (vezi
Paris, 2005).
11
7

- persistenţa (Persistence - PS) - iniţial gândită ca o componentă a

sistemului RD, a devenit după 1993 o componentă separată a temperamentului,
reflectă perseverenţa în comportament în ciuda frustrării şi oboselii (Richter şi
colab. 2000).
Cercetările au confirmat că dimensiunile temperamentului sunt moştenite
independent, se manifestă de timpuriu în viaţă şi implică tendinţe
preconceptuale ale memoriei perceptive şi ale formării obişnuinţelor. Ele se
maturizează în perioada adultă şi influenţează cu eficacitate atât
comportamentul individual şi social al persoanei (Cloninger et al., 1993).
Caracterul, al doilea domeniu al personalităţii, se referă la conceptele
conştiente care influenţează intenţiile şi atitudinile voluntare {ibidem.).
Caracterul este determinat predominant de procesele de socializare ce au loc
de-a lungul întregii vieţi. El este rezultatul interacţiunii dintre temperament,
mediul familial şi experienţa individuală de viaţă (Richter şi colab, 2000).
Cloninger propune trei dimensiuni ale caracterului. Wilsson şi Sundgren
(1997, apud. Opre, 2006) apreciază că cele trei dimensiuni pot fi redate prin
descriptori care prezintă scoruri mari sau mici:
1. autodirecţionarea (Self-directedness - SD) - este specifică indivizilor
autonomi, cu stimă de sine, încredere în capacitatea de a-şi dirija propria viaţă
şi propriul mediu înconjurător, capacitatea de a-şi stabili obiective; scoruri
mari: responsabil, orientat, înzestrat, îngăduitor cu sine, disciplinat; scoruri
mici: acuzator, nemotivat, absurd, vanitos, indisciplinat; iresponsabil, lipsit de
scop/ ţintă, slab control al impulsului în general;
2. cooperarea {Cooperativeness - C) - relevă tendinţa de identificare a
persoanei ca o parte integrală a societăţii, acceptarea şi înţelegerea celorlaţi,
empatie, altruism; scoruri mari: empatic, folositor, plin de compasiune, tandru;
scoruri mici: deficit al empatiei, insensibil, intolerant, plin de ură, răzbunător,
oportunist, ostil, agresiv;
3. auto-transcendenţa {Self-Transcendence - ST) - tendinţa de căutare a
unităţii, sentimentul că viaţa are un sens, impresia apartenenţei la întregul
univers, o viziune spiritualistă, mai degrabă decât materialistă; scoruri mari:
autoîngăduitor, transpersonal, spiritual, convins, idealist; scoruri mici: lipsit de
imaginaţie, autoritar, materialist, posesiv, practic, comportament convenţional,
preocupare scăzută sau chiar lipsă totală de preocupare pentru ideile absolute
precum divinitatea şi armonia universală (Wilsson şi Sundgren, 1997, apud.
Opre, 2006; Richter et al., 2000).
Conform perspectivei psihobiologice, dezvoltarea caracterului poate fi
operaţionalizată prin procese simbolice abstracte, cum ar fi comportamentul
autodirecţionat, cooperarea socială empatică, invenţia simbolică creativă.
Formaţiunea hipocampică şi neocortexul sunt esenţiale pentru encodarea unor
asemenea reprezentări simbolice, conceptuale ale experienţei. în contrast,
11
8

temperamentul (sau emoţionalitatea bazală) poate fi operaţionalizat prin

învăţarea asociativă a unor obiceiuri care se bazează pe percepţie şi este bine
dezvoltată la o vârstă timpurie la aproape toate vertebratele, chiar şi la acelea
care nu au o diferenţiere a neocortexului (Cloninger et al., 1993).
Spre deosebire de temperament, caracterul va fi într-o mai mare măsură
influenţat de experienţele educative. Schimbările în cadrul acestor dimensiuni
sunt presupuse a fi înrudite cu dezvoltarea personală, socială, morală şi
spirituală (Richter et al., 2000). Distincţia între caracter şi temperament pare să
corespundă disocierii între sistemele cerebrale majore pentru memoria şi
învăţarea procedurală versus propoziţională. In timp ce caracterul implică
diferenţe în procesarea cognitivă de nivel mai înalt, aşa cum ar fi conceptele
de sine şi relaţionare cu alţii, temperamentul implică diferenţe individuale în
învăţarea obiceiurilor (învăţarea procedurală) (vezi Opre, 2002).
Self-conceptul variază între graniţele în care o persoană se identifică ca
individualitate autonomă, parte integrantă a umanităţii şi parte integrantă a
universului. Fiecare aspect al eului corespunde uneia dintre dimensiunile
caracterului care se maturizează: auto-direcţionare, cooperare, auto-
transcendenţă (Cloninger et al., 1993).
Inventarul de temperament şi caracter (TCI - Temperament and
Character Inventory) măsoară cele şapte dimensiuni ale personalităţii fiind
supus studiilor de validare în mai multe ţări.
Validarea teoriei psihobiologice a antrenat mai multe modalităţi de
verificare:
1. măsurători ale neurotransmiţătorilor - au dovedit relaţia dintre evitarea
suferinţei şi serotonină (Nelson, Cloninger, Przybeck, & Csemansky, 1996;
Peirson et al., 1999), rezultate consistente cu rapoartele în care nivelul
impulsivităţii corelează cu cel al serotoninei (Coccaro, 2004, apud. Paris,
2005); în alte cercetări căutarea noutăţii este asociată cu norepinefrina (mai
mult decât cu dopamina, aşa cu prezicea teoria) (Gerra et al., 1999).
2. cercetări de genetică moleculară - Herbst, Zonderman, McCrae, Costa
(2000), lansează întrebarea dacă dimensiunile temperamentului şi caracterului
configurează doar o simplă arhitectură genetică. în studiul lor, autorii au testat
dacă modelul psihobiologic se leagă de arhitectura genetică a personalităţii,
explorând asocierile dintre aceste gene pretinse şi dimensiunile inventarului de
temperament şi caracter, examinând structura fenotipului personalităţii.
Autorii propun susţinerea unor dovezi aduse de genetica moleculară şi analiza
factorială. S-a descoperit că dintre dimensiunile temperamentului uman:
căutarea noului (Novelty-Seeking) se asociază cu polimorfisme în gena
receptoare de dopamină (D4 dopamine receptor gene - D4DR), evitarea durerii
(Harm avoidance) cu gena transportor de serotonină (SLC6A4) (la femei);
dependenţa de recompensă se asociază cu factorul neurotropic derivat (la
11
9

femei). Cu privire la caracter, Comings et al. (2000) a stabilită că gena DRD4

ar avea legătură cu auto-stranscendenţa. Deşi aceste descoperiri sunt
compatibile cu modelul psihobiologic ipotetic al lui Cloninger, multe studii au
eşuat în replicarea experimentală a acestora (vezi Paris, 2005). llcterogenitatea
între studii evidenţiază încercările confuze de a stabili un consens în privinţa
rolului polimorfismelor comune asupra domeniilor personalităţii (Epstein,
2006);
3. cercetări de genetică comportamentală - Stallings, Hewitt, Cloninger,
Heath şi Eaves (1996) au studiat un eşantion de gemeni pentru a arăta că
dimensiunile personalităţii stabilite de Cloninger sunt genetic independente;
Ando et al. (2002) apelând la analiza genetică multivariată nu a găsit asocieri
între căutarea noutăţii, evitarea suferinţei, dependenţa de recompensă, stabilind
că persistenţa, autodirecţionarea şi cooperarea sunt derivate din temperament.
4. neuroimagistica - Gusnard et al. (2003) a găsit asocieri între
persistenţă şi activitatea regiunii orbitofrontale şi în cortexul ventromedial
adiacent. Youn et al. (2002) notează diferenţele de activitate cerebrală în
relaţie cu scorurile TCI. Suhara et al. (2001) a găsit diferenţe privind
receptorul D2 în cortexul insular asociat cu căutarea noutăţii, susţinând
modelul teoretic (vezi Paris, 2005).
5. studiile în care s-au folosit markeri psihofiziologici ai activităţii
neocorticale (potenţialele evocate P300) - au dovedit că există corelaţii cu
diferenţele caracteriale, dar nu şi cu cele temperamentale. Această disociere
subevaluează importanţa neurobiologică a distincţiei dintre caracter şi
temperament, care este neglijată de modelele personalităţii derivate din analiză
factorială (Opre, 2002, p. 66). Vedeniapin et al. (1997, apud. ibid.) au observat
la 56 de subiecţi sănătoşi că autodirecţionarea (din chestionarul TCI) este
corelată moderat cu potenţialul evocat P300 (r=0.3, p=0.02) în regiunile
parietale. P300 nu a corelat cu alte dimensiuni de personalitate, iar corelaţia cu
autodirecţionarea a rămas neschimbată la controlarea evitării suferinţei şi a
altor dimensiuni ale temperamentului şi caracterului. Variaţia contingenţă
negativă a corelat cu trăsătura cooperativităţii şi cu autotranscendenţa din TCI,
dar nu cu autodirecţionarea şi nici cu vreo altă dimensiune de temperament. S-
a acreditat ideea că distincţia dintre temperament şi caracter ar fi mult mai
clară dacă un test obiectiv ar putea discrimina trăsăturile de caracter de
trăsăturile de temperament.
• Modelul lui Depue şi colab. (1999, 2001) a avut ca obiectiv depăşirea
limitelor modelului elaborat de Cloninger. Depue şi Collins (1999) au
argumentat că un model neurodimensional al personalităţii trebuie să specifice:
(1) comportamentele şi emoţiile asociate cu fiecare trăsătură,
(2) motivaţiile de bază ale acestor caracteristici,
12
0

(3) structurile creierului implicate în mecanismele motivaţionale,

(4) factori neurobiologici implicaţi în funcţionarea sistemului descris,
(5) specificarea surselor diferenţelor individuale.
Dcpue şi Lenzenweger (2001) au susţinut că trăsăturile nu pot fi asociate
doar cu câte un singur neurotransmiţător şi au dezvoltat un model al
personalităţii cu trimitere în aria tulburărilor de personalitate.
1. extraversie “dominantă” şi emoţionalitate pozitivă (agenţie
extraversion - positive emotionality) are legătură cu sistemul dopaminergic.
După Depue şi Collins (1999) este o măsură a motivaţiei pozitive
încurajatoare, implicând conexiuni neuroanatomice specifice şi
neurotransmiţători modulatori. Reţeaua corticolimbic-striatal-talamică include
funcţiile de:
a) integrare a stimulărilor/ contextelor încurajatoare în cortexul medial
orbital, amigdală, hipocamp;
b) encodarea intensităţii stimulilor încurajatori într-un circuit
motivational compus din nucleul accumbens, pallidum ventral şi aria ventral
tegmentală de proiecţie a dopaminei;
c) crearea unei stări de motivare ce poate fi transmisă sistemului motor.
Diferenţele individuale în funcţionarea acestei reţele poate apărea din variaţii
funcţionale ale ariei de proiecţie dopaminergice ventral tegmentale, direct
implicate în codarea intensităţii motivaţiei încurajatoare.
2. afiliere (affiliation) - trăsătură care presupune procesele
neurobiologice implicate în relaţiile afective de termen lung; un rol major în
acest proces joacă neuropeptidele, precum ocitocina şi vasopresina (Insei,
1997).
3. nevrotism: anxietate/ emoţionalitate negativă şi evitarea suferinţei:
frică (neuroticism: anxiety, negative emotionality, harm avoidance: fear) - sunt
dimensiuni ipotetic independente, norepinephrinele joacă un rol în ambele; ca
structură anatomică este implicat locus coeruleus, care inervează multe regiuni
din creier; frica este un răspuns coordonat de amigdală, iar anxietatea de
structuri subcorticale (bed nucleus din stria terminalis).
4. constrângerile non-afective (non-affective constraint) - jena non-
afectivă are relaţie cu sistemul serotonergic, asociat cu larga inervaţie a raphe-
ului dorsal.
Modelului Lui Depue şi colab. nu a reuşit să genereze modele de
cercetare şi a rămas în umbră, nefiind reluat în alte cercetări.
• Modelul lui Siever şi colab. (1991, 1998) a fost introdus pentru a
descrie dimensiunile neurobiologice ale personalităţii, având ca obiectiv să
surprindă categoriile din Axa I şi Axa II a psihopatologiei. Se descriu patru
dimensiuni:
12
1

1. cognitiv-perceptuală (Cognitive/perceptual) - care are la bază sistemul

de atenţie şi răspuns, corelat cu sistemul dopaminergic; evidenţele sunt
derivate din cercetările pacienţilor cu schizofrenie şi tulburare de personalitate
schizotipală, având anonnalităţi cerebrale (HVA) relaţionate cu alţi marcheri
biologici, precum disfuncţia mişcărilor oculare;
2. impulsivitate/ agresivitate (Impulsivity/aggression) - care are la bază
excitabilitatea, slaba capacitate de inhibiţie a anumitor comportamente,
dimensiune corelată cu sistemul serotonergic; evidenţele vin din studiile
privind relaţiile dintre impulsivitate şi agresivitate şi măsurătorile 5-HIA,
testele neuroendocrine şi studiile PET (tomografia cu emisie de pozitroni).
3. reglarea afectului (Affect regulation) - bazată pe mecanismul de
stabilitate a dispoziţiei, corelat cu sistemul neurobiologic al echilibrului
noradrenergic-colinergic (ulterior această legătură s-a dovedit puţin susţinută
de studii);
4. emotivitatea/ inhibiţia (Anxiety/inhibition) - bazată pe mecanismele
cerebrale de avertizare, evaluare a pericolului şi asociată cu activare (arousal)
ridicată; s-ar asocia cu scăderea activităţii sistemului dopamineric şi creşterea
activităţii sistemului serotonergic.
Modelul se concentrează pe aspecte clinice mai mult decât pe
normalitate, păstrând slabe evidenţe ale legăturilor cu variaţiile
neurotransmiţătorilor. Modelul lui Siever şi colab. este apreciat pentru că
aduce laolaltă multe fenomene patologice. Deşi nu sunt evidenţiate instrumente
concrete de măsurare, cercetările lui Silver şi colab. au stimulat studiile
ulterioare.
• Modelele neurobiologice ale personalităţii ţintesc nu numai către
relevarea unei structuri a personalităţii, ci şi către elucidarea tulburărilor la
nivelul acesteia, explicate prin trimiteri la sistemul neurotransmiţător. Mulţi
autori au susţinut necesitatea de dezvoltare a unui model multidimensional al
personalităţii care să explice atât aspectele normalităţii, cât şi tulburările la
nivelul acesteia. Cercetarea nu a putut însă identifica anumiţi factori consistenţi
care ar sta la baza tulburărilor de personalitate (vezi Paris, 2005).
2.2. Modelul evoluţionist
încă de la consacrarea psihologiei personalităţii, unii teoreticieni au
recunoscut că personalitatea reprezintă un cumul de anumite tipare sau
elemente esenţiale ale comportamentului. Potrivit lui Milion (1994), teoria
personalităţii a eşuat în a trata într-o manieră completă interacţiunea dintre
aspectele intrapsihice, interpersonale, de mediu şi biologice ale personalităţii.
Prin urmare, Milion (1969, 1996), împreună cu alţi critici susţin că teoriile
12
2

contemporane oferă o viziune prea puţin comprehensivă asupra personalităţii

individului şi sugerează că o abordare holistă/ integrată ar fi mai utilă în acest
sens.
Intenţia lui Milion este de a combina sferele intrapsihică, cognitivă şi
interpersonală în această teorie. De asemenea, afirmă că pentru a avea o
abordare cu adevărat holistă trebuie să se meargă dincolo de psihologie. Pentru
a susţine această viziune, Milion împrumută concepte din biologia
evoluţionistă.
Potrivit lui Milion, personalitatea este acel concept abstract alcătuit din
capacităţile de viaţă ale individului pentru a relaţiona, a se comporta, gândi,
simţi şi a face faţă diverselor situaţii.
El defineşte personalitatea mai specific, dintr-o perspectivă evoluţionistă
(1994): stilul mai mult sau mai puţin distictiv al unui membru al unei specii de
a se adapta şi a funcţiona în relaţie cu mediul sau habitatul în care se trăieşte.
„Personalitate normală” este termenul care ar defini modul de adaptare al
unei specii, presupus a se petrece într-un mediu „cunoscut”. „Disfuncţiile de
personalitate”, în acest context, ar fi, de fapt, inadaptarea datorată unor
incapacităţi, conflicte cu mediul (inadaptarea individului la mediul cu care se
confruntă).
în conformitate cu psihologia evoluţionistă, Milion (1994, 1996)
aseamănă dezvoltarea personalităţii cu dezvoltarea ontogenetică a strategiilor
de adaptare ale organismului individului. Aşa cum un individ îşi începe viaţa
cu un număr dat de gene caracteristice speciei şi trăsături aferente ale acestora,
tot aşa el se naşte cu un număr potenţial de stiluri de personalitate. De-a
lungul timpului, proeminenţa acestor trăsături potenţiale - şi nu proporţia
genelor - variază ca intensitate pe măsură ce organismul interacţionează cu
diverse medii. Astfel, cu trecerea timpului, pe măsură ce individul se adaptează
la mediul în care trăieşte, diferite stiluri de personalitate devin proeminente şi
se creionează diverse personalităţi latente manifestate în stilul de a percepe,
simţi, gândi şi acţiona. Aceste diverse moduri de adaptare, generate de
interacţiunea între dotarea biologică şi experienţa socială, sunt identificate de
Milion drept „stiluri de personalitate” (Milion, 1990, 1991, 1996).
Milion a identificat 24 de caracteristici diferite sau 12 trăsături bipolare
care pot fi grupate în diferite moduri pentru a descrie stilul de personalitate al
unui individ. Aceste 12 trăsături bipolare sunt organizate în categorii ce
reprezintă caracteristici motivaţionale, cognitive şi interpersonale. Teoria lui
Milion ia în discuţie trei bipolarităţi ale scopurilor motivaţionale, patru
bipolarităţi ale modurilor cognitive şi cinci bipolarităţi ale comportamentelor
interpersonale. Aceste bipolarităţi sunt evaluate folosind Indexul Milion al
Stilurilor de Personalitate (MIPS - Milion Index of Personality Styles). în
2003, Milion a produs o ediţie revizuită a MIPS, Indexul revizuit (MIPS-
12
3

Revisited), indexul Revizuit conţine o serie de scale nominale şi prezentări de

profile care au fost actualizate pentru a oferi celor care administrează testul o
mai bună şi mai intuitivă interpretare a rezultatelor. Nu sunt raportate alte
revizuiri. Figura 1 oferă o diagramă-reprezentare a modelului de personalitate a
lui Milion (scalele nominale originale sunt primele scrise, iar noile scale
nominale sunt notate cu caractere italice).
A. Categoria scopurilor motivaţionale (Motivating A ims)
în conceptualizarea scopurilor motivaţionale, Milion (1990, 1994) a
pornit de la teoria evoluţionistă, folosind principii evoluţioniste precum
existenţă, adaptare şi replicare, dar şi cele trei polarităţi ale lui Freud, şi
anume Subiect (Ego) - Obiect (lumea externă), Plăcere - Durere şi Activ-
Pasiv. De asemenea, a folosit şi câteva concepte personale, preluate din teoria
învăţării, şi a formulat propria teorie adăugând-o la scalele scopurilor
motivaţionale din MIPS.
Existenţa (Existence) aparţine acelor procese de evoluţie care asigură şi
îmbunătăţesc viaţa, precum şi bipolarităţii psihologice dintre plăcere şi durere.
Ea formează prima pereche Conservare-Creştere (Preserving/ Pain-avoiding
Enhancing/ Pleasure enhancing)1 din categoria scopurilor motivaţionale. Aceasta
examinează măsura în care comportamentul unui individ este motivat fie de
reasigurarea pozitivă, de îmbunătăţirea/ îmbogăţirea vieţii (plăcerii), fie de
evitarea stimulării negative şi conservarea/ apărarea vieţii. Toate fiinţele există
între limitele „devenirii” existenţiale şi modurile de viaţă în care suportă
anumite condiţii.
Adaptarea (Adaptation) este motivată de polaritatea activ-pasiv şi
formează a doua pereche (Modificare şi Acomodare) (Modifying/ Actively
modifying - Accommodating/ Passively accommodating). Aceasta evaluează măsura în
care activităţile individului reflectă o abordare activă (Modificare) sau pasivă
(Acomodare) a lumii.
Replicarea (Replication) are loc prin două strategii: strategiile biologice
R şi K. Strategia R este cel mai des folosită de bărbaţi şi presupune efectuarea
de acţiuni derivate din propriul interes decât din interes pentru ceilalţi.
Strategia K este mai mult direcţionată spre ceilalţi şi se caracterizează prin
empatie, intimitate, protecţie, promovare şi afiliere şi se manifestă de cele mai
multe ori la femei. Milion explică faptul că el nu subscrie la stereotipurile de
gen, ci, de fapt, integrează teoriile biologice în trăsăturile personalităţii latente
şi anume Individualizare şi Educare (Individuating/ Self-indulging - Nurturing/ Other
nurturing). Astfel, a treia pereche se concentrează pe sursele de reasigurare,
evaluând măsura în care persoana este motivată de scopuri individuale
(referitoare la propria persoană) sau de scopuri de Educare (referitoare la alţii).
sunt notate în engleză atât denumirile originale, iniţiale, cât şi cele noi ale dimensiunilor.
12
4

PERSONALITATE
COMPORTAMENTE
SCOPURI MOTIVAŢIONALE MODURI COGNITIVE INTERPERSONALE
Existentă Conservare (la) Surse de Extraversie (4a) Retragere (8a)
(Evitarea durerii) informare (Concentrate pe (Asocial/Acoperire)
exterior)
Sporire/Creştere (lb) Introversie (4b) Ieşire în căutarea altora (8b)
(Sporirea plăcerii) (Concentrate pe (Gregaritate/ieşire)
interior)
Adaptare Abstractizare Senzorialitate (5a) <
Modificare (2a) (Realist - Ezitare (9a)
(Modificare activă) senzorial) (Anxios/ ezitant)
N Acomodare (2b) Intuiţie (5b) Afirmare (9b)
(Acomodare pasivă) (Imaginativ — (Hotărât/increzător)
Intuitiv)
Replicare Individualizare (3a) Procese Gândire (6a) < Dezacord (10a)
(Auto-indulgenţă) transformaţiona (Orientat spre (Neconvenfional/dezaproba
le gândire)
N. Educare/ îngrijire (3b) < Simţire afectivă Conformism (10b)
(Educarea altora) (6b) (Resposabil/conformist)
(Orientat spre
simţuri)
< Sistematizare (7a) < Cedare (11a)
(Căutarea (Subordonat/ cedează!)
consen’ării)
Inovare (7b)
(Căutarea Control (11b)
inovaţiei) (Dominant/ Posesiv)
< Tânguitor (12a)
(Nesatisfăcut/ plăngăcios)
L
Aprobare (12b)
(Cooperant/ asentiment)
C/i
Figura 1. Personalitatea normală - conform teoriei lui T. Milion
.

B. Categoria modurilor cognitive (Cognitive modes)

Milion (1990, 1991) susţine că variatele trăsături şi stiluri cognitive, deşi
nu au fost incluse ca elemente centrale în instrumentele de analiză a
personalităţii, cuprind, de fapt, a patra şi cea mai recentă fază a evoluţiei.
Oamenii se diferenţiază de animale prin capacitatea de abstractizare şi gândire
reprezentaţională. Abstractizarea duce la apariţia de competenţe care la rândul
lor generează planificarea anticipatoare şi capacitatea raţională de a lua decizii.
 Pornind de la această bază, Milion (1994, 1996) a identificat patru
perechi de moduri cognitive. Aceaste moduri sunt în concordanţă cu modelul
de personalitate formulat de Jung şi popularizat prin Indicatorul de Tip Myers-
Briggs (MBTI - Myers-Briggs Type Indicator). Milion (1994) se pronunţă
împotriva părerii generale potrivit căreia tipurile de personalitate creionate de
Jung aparţin tipurilor de motivaţie sau comportamentelor interpersonale şi
preferă să le privească doar ca stiluri cognitive, trasând paralele între procesele
evoluţioniste şi funcţiile cognitive.
Activităţile cognitive pot fi separate în două funcţii supraordonate: surse
de informare şi procese transformaţionale. Sursele de informare - adică
maniera în care indivizii adună informaţii despre lumea lor - se separă la rândul
lor în externe versus interne şi tangibile versus intangibile. Prima categorie
(externe versus interne) poate fi relaţionată la polaritatea eu-ceilalţi,
menţionată anterior, în care sursele de informare pot fi externe sau interne
individului. Această distincţie oferă prima pereche de moduri cognitive,
Extravertite şi Introvertite (Extravcrsing/ Externally focused - Introversing/ Internally
focused) (Milion, 1996).
Dincolo de orientarea externă (extraversie) sau internă (introversie)
privind dobândirea de informaţii (Jung, 1923), indivizii pot, de asemenea, să
selecteze informaţiile, bazându-se pe natura informaţiei - tangibilă versus
intangibilă. Unii indivizi sunt mult mai receptivi la informaţii bine structurate
şi tangibile, în timp ce alţii se dovedesc mai receptivi faţă de informaţii
obscure şi intangibile. Această a doua parte a surselor de informre dă naştere
unei a doua perechi de moduri cognitive, Senzorialitatea şi Intuiţia (Sensing/
Realistic-Sensing - Intuiting/ Imaginative-Intuiting) (Milion, 1994).
Primele două perechi de funcţii cognitive au fost grupate potrivit surselor
şi stilurilor de a aduna informaţiile. Următoarele două perechi de bipolarităţi
cognitive reprezintă procese transformaţionale. Acestea se referă la procesările
informaţiei primite şi permit construirea ultimelor perechi de moduri cognitive:
Gândire - Simţire afectivă (Thinking/ Thought guided - Feeling/ Feeling guided) şi
Sistematizare — Inovare (Systematising/ Conservation-seeking - Innovation/ Innovation
seeking). In cazul definirii modurilor Gândire şi Simţire, Milion subscrie la
definiţiile date de Jung. La fel procedează cu definiţiile noţiunilor de judecată
versus percepţie, pe care le redenumeşte în sistemul MIPS ca Sistematizare şi
12
6

Inovare, tocmai pentru a surprinde adevăratul lor înţeles jungian (vezi Jung,
1923; Milion, 1994).
C. Categoria comportamentelor interpersonale (Interpersonal
Behaviours)
A treia ramură a triadei MIPS este reprezentată de comportamentele
interpersonale. Pentru teoreticienii care le studiază, personalitatea se exprimă
doar în relaţiile cu ceilalţi, astfel încât, orice model comprehensiv al
personalităţii ar trebui să ia în calcul şi aceste relaţii. Milion susţine aceste
opinii făcând referire la lucrările lui Meyer, Sullivan şi Leary, precum şi la
Modelul celor 5 Factori ai Personalităţii (Five Factors Model: FFM) (Zachar,
1998). Milion (1994) arată că această concentrare pe comportamentele
interpersonale datează de la Meyer şi Sullivan şi argumentează că majoritatea
documentaţiei despre FFM derivă de la cei doi teoreticieni. El mai subliniază şi
rolul jucat de tipologia interpersonal, introdusă de la Leary, în dezvoltarea
FFM. Astfel, se postulează cinci bipolarităţi care cad sub incidenţa
comportamentelor interpersonale.
Prima bipolaritate pentru comportamentul interpersonal este descrisă ca o
dimensiune Distant-Gregar şi corespunde Factorului I (Extraversia) din FFM.
Această dimensiune vine în contradicţie cu două stiluri interpersonale de
relaţionare care reprezintă extremele în prietenie şi comunicare. In MIPS este
operaţionalizată prin scalele de Retragere şi Ieşire (Retiring/ Asocial, Withdrawing
- Outgiong/ Gregarious, outgoing).
A doua bipolaritate, Ezitare şi Afirmare (Hesitating/ Anxious, esitating -
Asserting/ Confident, asserting), care poate fi tradusă şi ca perechea nesiguranţă-
încredere, arată diferenţele existente în compoziţia sau echilibrul social, auto-
controlul şi stabilitatea. Este văzută ca Factorul IV (Neuroticism opus
stabilităţii emoţionale) din FFM.
Dimensiunea Dezaprobare - Conformism (Dissenting/ Unconventional,
dissenting - Conforming/ Dutiful, conforming) defineşte a treia bipolaritate şi se referă
la gradul în care indivizii dezaprobă tradiţia sau o îmbrăţişează. Scala de
Conformism corespunde Factorului III (Conştiinciozitate) din FFM.
Cedarea şi Controlul (Yielding/ Submissive, yielding - Controling/ Dominant,
controling) comportamentelor constituie partea a patra a scalelor de
comportament şi se referă la contrastul dintre persoanele care sunt docile,
obediente, servile, care se autoreprimă şi cele dominatoare, puternice, motivate
şi orientate spre putere. Deşi similar cu Factorul II al FFM (Agreabilitate),
bipolaritatea Cedare-Control se îndreaptă mai mult spre cooperare şi amiciţie,
conform lui Milion (1994).
Ultima dimensiune interpersonal ia în discuţie negativismul social sau
„nemulţumirea” - un stil de a se plânge în permanenţă - comparat cu
12
7

amabilitatea socială sau „congenialitate”, menţionată în stilul Agreabil

(Complaining/ Dissatisfied, complaining - Agreeing/ Co-operative, agreeing). Acest Stil
corespunde Factorului II (Agreabilitate) din FFM (de care este mai aproape
decât scala de Aprobare) şi reprezintă o înclinaţie generală de a fi plăcut în
relaţii, de a acţiona într-o manieră afabilă şi calmă, fără tendinţele de auto-
control şi auto-reprimare vizibile în tiparul submisiv/proclamator (Milion,
1994).
Avantajele şi limitele abordării milloniene au fost subliniate de diverşi
cercetători, printre se numără şi Laher (2007):
- Milion încearcă să încorporeze componente intrapsihice, cognitive şi
interpersonale în abordarea sa, folosind psihologia evoluţionistă drept cadru
unificator. în loc să sugereze noi cadre teoretice, ca şi alţi psihologi
evoluţionişti el consideră o teorie ca fiind bună dacă este în concordanţă cu
principiile evoluţioniste şi vede psihologia evoluţionistă ca servind scopului
integrativ de a oferi un cadru explicativ;
- Milion nu postulează concepte noi în conceptualizarea personalităţii,
dar le împrumută de la alţi teoreticieni. Este de dezbătut dacă o astfel de
abordare este necesară în domeniul psihologiei personalităţii, din moment ce
anumite concepte apar în diverse teorii, deşi fiecare teoretician dă nume
diferite acestor concepte. Milion foloseşte aceleaşi categorii de trăsături
comune altor teorii, dar le plasează într-un cadru teoretic ce permite
dezvoltarea unui instrument comprehensiv de auto-raportare şi anume MIPS;
- modelul lui Milion pare să fie inconsistent cu aplicaţiile generale ale
teoriei evoluţioniste. Milion îşi începe teoria cu patru principii evoluţioniste şi
anume: existenţă, adaptare, replicare, abstractizare. Totuşi, dincolo de
scopurile motivaţionale, Milion acordă prea puţină atenţie conexiunii între
acestea şi modurile cognitive, şi, mai ales, cu comportamentele interpersonale.
Deşi menţionează abstractizarea ca al patrulea element fundamental al
dezvoltării evoluţioniste şi o prezintă pe scurt în relaţie cu modurile cognitive,
totuşi, mai ales dimensiunea Gândire-Simţire, al patrulea stagiu de dezvoltare
filogenetică şi ontogenetică, este aproape absent din teoretizarea sa;
- abordarea milloniană pare să privească personalitatea ca un construct
etic sau universal, dar nu se referă la aplicarea interculturală a teoriei;
- face trimiteri la dezvoltarea filogenetică şi ontogenetică a organismului
pentru a explica dezvoltarea personalităţii, dar se concentrează mai mult pe
ontogenie şi individ;
- menţionează potenţialităţile latente care se dezvoltă în stiluri distinctive
ale personalităţii datorită influenţei date de interacţiunile dintre datum-ul
biologic şi experienţa socială (Milion, 1996), dar eşuează în a dezvolta idei
despre interacţiunea dintre influenţele biologice şi de mediu;
12
8

- elementele de mediu, cultură sau context nu sunt tratate adecvat. Deşi

sunt părţi ale teoriei lui Milion care par să fie în concordanţă cu abordarea
psihologiei evoluţioniste, lipsa de concentrare pe originile şi dezvoltarea
personalităţii nu face decât să se îndepărteze de la teoria evoluţionistă. De
asemenea, lipsa de focalizare pe filogenie şi interacţiunile de mediu are un
impact major asupra utilităţii interculturale a abordării lui Milion.
2.3. Teorii constructiviste
Aceste teorii aduc argumente suplimentare pentru susţinerea punctului de
vedere că personalitatea este o construcţie socială.
G. Allport şi alţi autori au definit personalitatea în termeni de structură
internă, ca o organizare dinamică în cadrul individului. O asemenea concepţie
lăsa neacoperită problema modului în care ceilalţi percep calităţile persoanei
(Neculau, 1996). Alături de punctul de vedere potrivit căruia personalitatea
este o unitate existând exclusiv în individ s-a dezvoltat un punct de vedere
contructivist, care vede personalitatea ca o contrucţie socială sau psihosocială,
esenţa sa putând fi identificată în cadrul procesului interactional care are loc
între indivizi. Specificul personalităţii nu trebuie căutat prin determinarea unui
număr cât mai mare de trăsături, chiar dacă reunite într-o sinteză unică pentru
fiecare individ, ci în modul în care individul interacţionează cu ceilalţi
{ibidem.).
Psihologii au subiniat că definirea personalităţii trebuie să ia în
considerare trei principii: faptul că fiecare om este a) ca toţi ceilalţi, b) ca unii
oameni, c) ca nici un alt om. Personalitatea este o realitate tridimensională
guvernată de trei tipuri de legi: legi generale, legi de grup şi legi individuale.
Legile de grup aduc în discuţie rolul factorilor sociali în formarea personalităţii
(vezi Dîrţu, 2003).
Personalitatea este o realitate tridimensională, omul reacţionând la
provocările lumii externe atât în calitate de (a) fiinţă biologică, cât şi în calitate
de (b) fiinţă liberă, capabilă să se judece pe sine, să planifice şi să dea un sens
propriului viitor, însă această reacţie are loc numai ţinând cont de (c) calitatea
lui de fiinţă socială aflată în continuă interacţiune cu semenii săi, deoarece
alegerea în cunoştinţă de cauză, ce dă substanţă libertăţii, depinde în mare
măsură de posibilităţile pe care cadrul social le pune la dispoziţie {ibidem.).
Studiile din perspectiva constructivistă au explicat relaţia personalitate şi
adoptarea unor statute şi roluri sociale, construcţia personalităţii pe baza
semnificaţiei interacţiunilor cu ceilalţi, iar, mai nou, se încearcă elaborarea
unui model prescriptiv al personalităţii, care să evidenţieze ansamblul de
trăsături aşteptate implicit şi explicit de ceilalţi în interacţiunile sociale.
12
9

• în filosofia socială, prin status erau desemnate drepturile şi datoriile

unei persoane, puterea de care aceasta dispunea. Sistemul de statute are mai
multe caracteristici:
a) multitudinea statusurilor ocupate de una şi aceeaşi persoană în diferite
sisteme sociale particulare constituie “setul de statusuri” al respectivei
persoane. în cadrul acestuia se pot distinge “statusurile înnăscute” şi
“statusurile dobândite”. Statusul profesional ocupă locul central în constelaţia
statusurilor asociate unei persoane;
b) studiile confictelor inter- şi intrastatus au evidenţiat importanţa
interpretării pe care o dau indivizii propriilor lor statusuri. în analiza structurii
sociale trebuie accentuat faptul că statusurile sunt complementare, ele se
exprimă printr-o serie de simboluri şi semne distinctive;
c) asocierea dintre statusuri şi simbolurile prin care acestea se exprimă
este foarte puternică, astfel încât, uneori, se substituie statusul prin simbolul
său (Chelcea, 1994).
Rolul social reprezintă aspectul dinamic al statutului şi este
complementar acestuia. Reprezintă punerea în vigoare a drepturilor şi
îndatoririlor asociate satusului social al indivizilor şi grupurilor umane.
Caracterisiticile rolurilor sunt:
a) sunt asociate statusurilor respective, pot fi “atribuite” sau
“achiziţionate”. Sensul prescriptiv al termenului de rol se referă la aşteptările
celorlalţi faţă de purtătorii de rol, la normele de rob,
b) rolurile sociale nu trebuie văzute în mod static şi rigid determinist. în
practica socială, în desfăşurarea acţiunii sociale, rolurile sunt modificate de
înseşi persoanele care joacă rolurile respective;
c) nu numai personalitatea influenţează rolurile sociale, ci şi acestea
influenţează personalitatea. Noţiunea de “personaj” exprimă raportul rol-
personalitate: există, pe de o parte, situaţia în care individul refuză să adere la
un anumit rol special pretins de încadrarea sa în grupul din care este obligat a
face parte, pe de alta parte, aderarea completă la rol, până la formarea unui
personaj.
Sistemul statusurilor şi rolurilor sociale se constituie ca model de
învăţare a comportamentelor sociale acceptate şi chiar inovative {ibidem.).
Linton (1968, apud. Zlate, 2006) arăta că jucarea unui statut şi rol social
poate avea ca efect construirea unor entităţi speciale - personalitatea de statut,
personalitatea de rol.
 • Influenţa factorilor sociali în construirea personalităţii poate fi explicat
şi prin apelul la modelul cunoaşterii reciproce cunoscut sub denumirea de
fereastra Johari (vezi Figura 2), denumire care provine din prenumele
aglutinate ale creatorilor săi: Joseph Luft şi Harry Ingham. Modelul conţine
13
0

patru cadrante care definesc, fiecare în parte, un anumit raport cognitiv între
două sisteme umane (Mamali, 1981, p. 146). El reprezintă, în esenţă, o matrice
a gradului de intercunoaştere realizat între doi sau mai mulţi „interactanţi”
(ibidem, p. 147). Prezentăm în continuare descrierea celor patru cadrante,
având ca sursă concepţia creatorilor modelului (apud. Zaharia, 2008; Dîrţu,
2003):
CUNOSCUT NECUNOSCUT
EULUI EULUI
CUNOSCUT +
CELORLALŢI
NECUNOSCUT
CELORLALŢI -
Figura 2. Modelul cunoaşterii reciproce (fereastra Johari)
(Mamali, 1974, apud. Zaharia 2008; Dîrţu, 2003).
Cadrantul 1 - cadrantul deschis - se referă la comportamentul,
sentimentele şi motivaţia cunoscute atât de ceilalţi, cât şi de eu. Este zona
publică, în care omul încearcă să îşi construiască identitatea socială, adoptând
o „mască”, un rol, în acord cu cerinţele celorlalţi actori sociali şi în
conformitate cu normele de grup. De aceea, el ar vrea să nu lase să fie văzute
decât acele părţi sau trăsături ale personalităţii sale care corespund cu statutul
la care vrea sa acceadă. Contactul cu ceilalţi se realizează superficial, de
suprafaţă. Zona publică este o componentă a personalităţii. Prin raportarea la
alţii iau naştere sau se reorganizează şi evoluează o serie de structuri de
personalitate. La rândul lor, aceste structuri sunt implicate în coordonarea
comportamentului prosocial, căci în zona publică a personalităţii se întâlnesc
plenar cerinţele sociale cu aspiraţii individuale.

DESCHIS ORB
(Q.) «M
zonă publică zonă invizibilă

ASCUNS NECUNOSCUT
(Qi) «W
zonă secretă zonă inconştientă

13
1
 Cadrantul 2 - cadrantul orb - se referă la comportamentul sentimentele şi
motivaţia cunoscute celorlalţi, dar necunoscute eului. Este zona invizibilă în
care omul nu poate fi un actor perfect, unele gânduri şi emoţii fiind citite de
ceilalţi, chiar dacă Actorul nu este conştient de acest lucru. Zona invizibilă a
personalităţii poate fi cunoscută de partenerii sociali cu care Actorul intră în
contact. Dezvăluirea unor trăsături, fără ca această intenţie să existe, arată
slăbiciunea cognitivă a Eului. Ceilalţi pot contribui la cunoaşterea de sine a
Actorului, facându-i cunoscute însuşiri pe care el nu şi le sesizează. Implicarea
activă a celorlalţi în decriptarea unei zone inaccesibile a personalităţii noastre
ascunse autocunoaşterii poate ajuta decisiv la restructurarea şi reviziurea unor
atitudini şi comportamente.
Cadrantul 3 - cadrantul ascuns - se referă la comportamentul,
sentimentele şi motivaţia cunoscute eului şi necunoscute de ceilalţi. Este zona
secretă, ce cuprinde trăsături de personalitate de care omul este conştient, la
care nu lasă accesul altora. Unele trăsături pot fi compatibile cu anumite
contexte şi incompatibile cu altele. Pentru a se adapta la contexele care solicită
anumite trăsături subiectul recurge la autodezvăluire în condiţii de
reciprocitate, la disimulare, la controlul şi depăşirea limitelor personale.
Cadrantul 4, cadrantul necunoscut - se referă la comportamentul,
sentimentele şi motivaţia necunoscute nici eului, nici celorlalţi. Este zona
ipotetică a personalităţii, cuprinzând trăsături de personalitate inaccesibile
Observatorului şi chiar Actorului (Dîrţu, 2003, Zaharia, 2008).
Mamali (1974) precizează: „mărimea lui Qi este identică pentru fiecare
persoană aflată în interacţiune şi ea constituie o bază pentru interacţiune";
„mărimea lui Q2 dă gradul de «vulnerabilitate» a Eului"; „mărimea lui Q3
indică zona intimă a eului"; mărimea lui Q4 poate fi determinată numai după
«descoperirea» ei în cursul interacţiunii.
Fereastra Johari permite realizarea unei analize asupra „deschiderii"
Eului în relaţiile cu ceilalţi. DeVito (1986) vorbeşte chiar de patru Euri,
corespondente celor patru cadrante: Eul deschis, Eul orb, Eul ascuns şi Eul
necunoscut. Zaharia (2008) susţine ar fi mai potrivit să vorbim de mai multe
arii, zone ale aceluiaşi Eu şi nu de Euri diferite. Astfel, cele patru cadrante,
considerate în unitatea lor, ar reprezenta Eul, construct psihic complex derivat
din interpenetrarea elementelor cognitive, afectiv-motivaţionale şi atitudinale,
care, luate separat, ar reprezenta faţete ale Eului, ce pot fi cunoscute ori nu
sieşi sau celorlalţi (vezi Zlate, 2002).
• Din perspectiva concepţiei constructiviste asupra personalităţii
trăsătura de personalitate trebuie considerată un concept categorial.
Trăsăturile nu sunt entităţi corespunzătoare lumii reale, ci categorii semantice,
etichetări pentru anumite atribute. Atât cei care comunică, cât şi cei care
13
2

receptează, atât Actorii sociali, cât şi Observatorii sociali, utilizează un

repertoriu comun pentru a defini semnificaţia socială a unor comportamente,
un limbaj acceptat pentru a denumi anumite stiluri comportamentale.
Limbajul trăsăturilor traduce aceste comportamente în calităţi
structurale, dar etichetează entităţi care nu au putut fi cunoscute. Există oare
aceste trăsături numai în psihicul Actorului sau numai în mintea
Observatorului? Trăsăturile inventariate de Observatori externi, fie ei şi avizaţi,
sunt percepute ca atare de către Actor şi se reflectă în consistenţa conduitei
acestuia, în comportamentul său manifest sau în autoevaluările sale, astfel încât
acesta acţionează altfel sau la fel (ibidem.).
Semnificaţia auto-aprecierii, auto-percepţiei are un rol central în
construirea personalităţii. S. Hampson (1984, apud. Neculau, 1996) avansează
punctul de vedere conform căruia trei componente pot fi identificate în această
contrucţie:
1. comportamentul pe care Actorul îl aduce pe scena socială;
2. semnificaţiile pe care le ataşează acestui comportament Actorul însuşi-,
3. semnificaţiile ataşate comportamentului Actorului de către ceilalţi.
Mai întâi Actorul furnizează „materia primă” - comportamentul - din care
este construită personalitatea. Diferenţele de comportament trebuie să fie
sesizate şi recunoscute de Actorul însuşi şi de către Observatori, trebuie
încărcate cu semnificaţie socială pentru a putea deveni personalitate. Actorul
trebuie să-şi asume roluri sociale, să participe, să devină „personaj”, să rezolve
satisfăcător raportul „existenţă/ aparenţă” pentru a fi recunoscut ca
personalitate. Ca auto-observator, Actorul trebuie să dobândească acea
capacitate de a se vedea pe sine cu ochii altora, de a se recunoaşte ca individ
distinct şi de a se observa.
Aşadar, în centru concepţiei constructiviste asupra personalităţii stă
competenţa omului de a se vedea pe sine aşa cum îl văd alţii. Primul pas al
Actorului este dobândirea capacităţii de a se observa pe sine, adică a căpăta
conştiinţa de sine. Al doilea pas este recunoaşterea acestei competenţe la alţii,
conştientizarea conştiinţei de sine a celuilalt. în felul acesta putem ajunge să ne
facem o impresie despre imaginea noastră în ochii celorlalţi.
Eul propriu al fiecăruia se construieşte confruntând imaginile celorlalţi
despre sine, comparând această multitudine de euri, manifestată în rolurile pe
care le joacă el în raport cu situaţia socială.
„Cariera de actor” a fiecăruia este determinată de dorinţa de a dobândi
respect, apreciere, prestigiu, reputaţie morală şi de a evita etichetările negative.
Fiecare îşi construieşte rolul în funcţie de aşteptările celorlalţi.
Actorul-observat, adică componenta-observator a personalităţii se referă
la convingerile pe care le au oamenii despre personalitate. Comportamentele
sunt încărcate de semnificaţii dependent de contextul social. Mentalităţile,
13
3

nivelul cultural, mediul de formare creează o „grilă de lectură” a personalităţii

potrivit unui model ideal şi cu acest instrument îi evaluăm pe ceilalţi.
Construim personalitatea altora în funcţie de teoria pe care ne-am
format-o despre rolul social al personalităţii, în funcţie de imaginea noastră
despre personalitatea realizată (vezi Neculau, 1996).
în procesul construirii constructelor celuilalt (proces esenţial în
înţelegerea rolului celuilalt) se poate produce transformarea propriilor
constructe. Din această perspectivă, transformarea reciprocă, a constructelor
în procesul interacţiunii sociale poate fi un indicator al co-dezvoltării sociale
(Mamali, 1986, apud. ibid.).
• Cea mai nouă direcţie de studiu din perspectivă constructivistă este cea
a elaborării unui model prescriptiv, normativ al personalităţii, adică un model
care să evidenţieze „care este profilul de personalitate dorit, expectat în
relaţiile sociale”, „ce se aşteaptă de la noi”, „prin ce atribute o persoană poate
corespunde normelor implicite şi explicite de conduită socială”.
în multe abordări, psihologia personalităţii a lăsat în plan secundar
studiul expectaţiilor comportamentale, concentrându-se pe găsirea unor modele
descriptive, explicative ale personalităţii. Teoriile constructiviste au reuşit să
explice mecanismele formării unor pattemuri de personalitate prin adoptarea
de roluri sociale şi prin implicarea în interacţiuni sociale într-un univers de
semnificaţii şi modele de conduită. Se întrevede necesitatea de a preciza un
profil de personalitate corespunzător setului de prescripţii interacţionale,
sociale.
Avram (2008a,b) a elaborat un model prescriptiv al personalităţii, bazat
pe sistemul de expectaţii/ norme de conduită, pe care fiecare om le are în raport
cu persoanele apropiate (familie) sau existente în mediile sociale (la locul de
muncă, în relaţiile de amiciţie, în spaţiul public). Analiza factorială
exploratorie a relevat un model cu 17 factori (12 pozitivi şi 5 negativi), ce s-au
organizat factorial în 4 superfactori şi un factor adiacent:
1. A fi civilizat/ Bunul simţ (Being Civilised): Disciplina; Decenţa;
Stăpânirea de sine;
2. Umanismul/ Omenia (Kindness): Profunzimea implicării; Dăruirea;
Generativitatea; Disponibilitatea; Sprijinul moral/ Suport afectiv;
3. Hotărârea (Determination): Dârzenia; Fermitatea; Adaptabilitatea;
4. Egocentrism/ centrarea excesivă pe sine {Egocentrism): Egoism;
Profitabilitatea/ Oportunism; Aversivitate; Imoralitate; Parvenitism.
5. „Bunăvoinţa” (Goodwill) poate fi un factor tratat separat, având o
mare putere explicativă a varianţei.
Iată dimensiunile modelului prescriptiv al personalităţii/ caracterului şi
descriptorii acestora:
13
4

1. Disciplina (Discipline): obiceiul de a retuma la timp banii/obiectele

împrumutate; de a-şi plăti la timp datoriile; de a îndeplini la timp promisiunile;
a anunţa la timp dacă survin schimbări de program; a face ceea ce i se spune
conform cu procedura; a răspunde prompt celor care au oferit ajutor în trecut; a
evita să apeleze la resurse care nu-i aparţin; a fi ordonat; a accepta că a avut un
punct de vedere greşit.
2. Decenţa (Decency): discreţia, conduite opuse tendinţelor de a comenta
viaţa şi deciziile de viaţă ale altora, de a bârfi; de a asculta pe la uşi; de a
judeca aspru pe altul; de a cotrobăi în lucrurile altuia; de a încerca obiectul
altuia.
3. Stăpânirea de sine (Self-Control): capacitatea de stăpânire chiar dacă
cineva caută să enerveze/ irite; tendinţa a se abţine de la a ridica vocea când
apar dezacorduri; a trata cu calm; a se abţine de la reproş; a fi calm chiar şi în
faţa acuzelor pe nedrept; a nu accepta antrenerarea în certuri; a evita să dea
curs asalturilor de agresivitate verbală vulgară; a lăsa de la el/ea dacă apar
discuţii.
4. Profunzimea implicării (Profoundness of Involvement): predispoziţia
de a-şi respecta angajamentele, de a se identifica cu echipa; asumarea riscului
de a fi sancţionat decât să fie altul pedepsit; a ajuta pe cineva chiar dacă nu este
prea simplu; atenţia acordată modului în care alţii interpretează o situaţie;
tendinţa de a se implica profund în acţiuni; tendinţa de a încerca tot posibilul
pentru a face ceva; sentimentul datoriei faţă de cei care au oferit ajutor;
sentimentul răspunderii pentru cei apropiaţi.
5. Dăruirea (Commitment): tendinţa de a respecta hotărârile luate
împreună cu ceilalţi, chiar cu preţul unui sacrificiu decât a le încălca;
generozitatea de a oferi/ împrumuta ceva chiar cu riscul de a avea nevoie mai
târziu; recunoştinţa pentru cei care au colaborat, chiar dacă au beneficiat de pe
urma efortului persoanei; tendinţa de a oferi sprijin, chiar cu preţul amânării
propriilor dorinţe; disponibilitatea de a-şi schimba programul pentru a
răspunde nevoilor altora (face schimb de ture cu colegii); a fi încântat pentru a
ajuta la promovarea cuiva (unui coleg); tendinţa de a încuraja pe cei apropiaţi
să îşi urmeze idealul, chiar dacă ar implica eforturi, costuri proprii; a fi
binevoitor chiar şi cu cei cu care au existat neînţelegeri.
6. Generativitatea (Generativeness): mentoring-ul, plăcerea de a îndruma
pe altul în realizarea idealurilor; de a da sfat; a îndruma în muncă; a explica un
punct de vedere personal; a reacţiona dacă cunoscuţii/ protejaţii sunt ofensaţi
sau criticaţi de alţii; a oferi sfat şi celor din afara cercului apropiat; preferinţa
pentru auto-perfecţionare, pentru acţiunile complicate.
7. Disponibilitatea (Availability): altruismul, tendinţa de a ajuta pe cei
mai slabi, de a lăsa prioritate acestora mai slabi; a ajuta pe cineva aflat în stare
de rău; a fi alături / a vizita pe cei care au probleme; a căuta o relaţie amicală
13
5

chiar şi cu cei puţin simpatizaţi persoanei; a menţine legătura cu cei aflaţi

departe; a clarifica problemele discutând discret/ separat; a atenţiona pe cei
aflaţi în pericol (de a pierde ceva); promptitudinea în a se mobiliza pentru a
ajuta.
8. Sprijinul moral/ suport afectiv (Moral Support): deschidere către a
asculta problemele cuiva; răbdarea de a face pe altul să înţeleagă o problemă
de viaţă, a oferi consolare; interesul de a asculta şi a şti opiniile critice ale
celorlalţi la propria persoană; a se interesa de motivele dispoziţiei negative a
altuia; dorinţa de a şti mai mult despre preferinţele colegilor/ apropiaţilor; a
ajuta chiar şi pe cei de care s-au îndepărtat/despărţit; a ţine secretul chiar şi
unei persoane care a produs supărare; a fi primitor/ bucuros de oaspeţi;
generozitate, plăcerea de a oferi cadouri; amabilitatea.
9. Dârzenia/ a fi „luptător/ bătăios - (Staunchness): perseverenţa;
implicarea; exprimarea deschisă a punctului de vedere când există motive de
nemulţumire; exprimarea sugestiilor; iniţiativa de schimbare; a nu se simţi
incomodat de eventualele piedici care pot apărea; propensiunea de a discuta
direct ce nu convine; a insista când are nevoie de ceva; credinţa că experienţele
grele de viaţă ajută la creşterea puterii personale.
10. Fermitatea/ spiritul de atitudine (Firmness): tendinţa de a lua
atitudine când există nemulţumiri; de a-şi exprima deschis opiniile, indiferent
că ar deranja sau nu; a nu face concesii când persoana consideră că are
dreptate; a-şi susţine cu tărie principiile; predispoziţia de a dojeni pe cei care se
abat sau greşesc; preferinţa unei abordări directe; a ridica probleme chiar dacă
par incomode; a căuta să îşi impună părerea.
11. Adaptabilitatea (Adaptability): capacitatea de re-organizare;
abilitatea de a găsi soluţii/ a se descurca; a-şi da seama ce e de făcut în situaţii
neprevăzute; capacitatea de a întrevedea remedii în caz de eşec; a se reorganiza
dacă apar schimbări; a avea iniţiative de schimbare.
12. Bunăvoinţa (Goodwill): a fi bun „coechipier”; agreabil; tendinţa de a
întreţine bune relaţii cu cei apropiaţi; a evita acuzarea altora, demascarea
greşelilor în public; a fi iertător; a-şi cere scuze când greşeşte; a păstra
secretele altora; a accepta că şi cei tineri sunt competenţi; a fi ordonat; a
respecta gusturile, preferinţele altuita; a se implica dacă trebuie rezolvat ceva;
a fi adept al soluţionării amiabile a conflictelor; a anunţa la timp dacă nu poate
ajuta; a asculta frustrările altuia.
Cei 5 factori negativi sunt:
13. Egoism (Selfishness): centrare pe sine, lipsa de toleranţă la sugestii
sau la părerile adresate ideilor sale; tendinţa de a-şi retrage sprijinul dacă
celălalt nu ţine cont de sfaturile primite; predispoziţie la trădare şi părăsire a
relaţiilor în favoarea altor persoane; impoliteţe contextuală; tendinţa de a
generaliza vina şi asupra altora sau contextului, de a-şi supradimensiona
13
6

contribuţia la o activitate, de a evita relaţiile care nu mai aduc beneficii; a face

apel la resurse care nu-i aparţin pentru a-şi atinge scopurile; slabă preocupare
pentru a menaja pe ceilalţi; indiferenţă pentru suferinţa cauzată altora; lipsă de
cmpatic şi generozitate pentru cei suferinzi.
14. Profitabilitate (Profitability): tendinţa de a-şi ascunde neajunsurile
lucrând printre alţii; de a profita de eforturile de grup/ comune; adeziune
pentru favoritisme, pentru folosirea ideilor altora; a „uita” să se scuze dacă a
comis vreo eroare; a se folosi temporar de oameni şi a uita pe cei de care nu
mai are nevoie; a evita pe cei care nu mai sunt bine văzuţi; a-şi recunoaşte
greşelile doar dacă se pare că vor fi descoperite; a intra în faţa altora dacă ar
avea ocazia; a-şi atribui din meritele celor cu care lucrează, a renunţa la muncă
dacă ar avea un câştig norocos; şantaj ist, profitor.
15. Aversivitate (Abhorrence): intoleranţa la critică, la situaţii de
controversă; conduite de aversiune faţă de persoanele cu care nu are relaţii
bune; tendinţa de a recurge la discreditare, a pune pe altul în lumină proastă; de
a căuta aliaţi împotriva celor cu care crede că este în luptă; tendinţa de a pune
cuţitul pe rană, de a aminti altuia punctele sale slabe; predispoziţia de a căuta
să strice relaţiile; a prelungi critica la nesfârşit; a imagina soluţii extreme
împotriva celor pe care nu-i agrează.
16. Imoralitate (Immorality): lipsa de scrupul; credinţa că a fi corect nu
este principiu general; a fi adept al luptei fără reguli pentru atingerea scopului;
preferinţa pentru calitatea de a şti să se pună în evidenţă; a relativiza valoarea
adevărului în funcţie de situaţii; a face promisiuni fără acoperire pentru a
rezolva ceva urgent; a folosi munca altora pentru a-şi finaliza activitatea; a fi
dispus la compromis pentru a-şi atinge scopul, „a se ajunge”/ avansa.
17. Parvenitism (Upstartness): tendinţa de a se orienta către persoanele
care vor promova; a fi atent să se pună bine cu cei aflaţi în poziţii superioare; a
recurge la orice soluţii pentru a rezolva o problemă; tendinţa de a se impune, a
forţa nota; a cere avantaje fără ezitare; a cere maxim la o împărţire a resurselor;
preferinţa pentru persoanele cu realizări materiale; atenţia şi căutarea punctelor
slabe ale altora în eventualitatea unei competiţii (Avram, 2008a,b).
 Aşadar, rezultă că persoana care corespunde prescripţiei sociale are un
profil de caracter include conduita civilizată sau bunul simţ (să fie disciplinată,
decentă, cu stăpânire de sine), umanismul, omenia (să se implice profund, nu
superificial în relaţii şi acţiuni de interes comun, să asigure evoluţia şi protecţia
celor care vor să se dezvolte, să aibă spirit de dăruire, chiar dacă presupune
mici sacrificii, să fie disponibil când alţii au nevoie de ajutor, să acorde sprijin
moral, ascultând şi oferind consolare, să aibă moralitate, respectând
preferinţele celorlalţi, dar şi regulile Jocului”). Persoana care corespunde
prescripţiei sociale are un profil caracterizat prin hotărâre (ştie ce vrea,
acţionează fără a tărăgăna lucrurile şi încurca pe alţii, ştie să-şi apere opiniile,
când ele corespund cu dreptatea şi corectitudinea, nu lasă contingenţele să-i
13
7

ghideze viaţa, învaţă din erori, este tolerant la eşec şi se mobilizează astfel
încât să se poată reorganiza atunci când apar schimbări).
Persoana dezirabilă social este binevoitoare cu cei apropiaţi, ştie să le
protejeze secretele, să-i îndrume şi să-i asculte. In nici un caz nu profită de
munca altora, nu este egoistă, aversivă, răzbunătoare, respectând atât pe cei cu
condiţie mai modestă, nu doar căutând oameni cu condiţie materială şi socială.
Cercetările viitoare vor contribui la confirmarea şi dezvoltarea modelului (vezi
Avram, 2008b). Pentru măsurarea personalităţii dezirabile, se propune o
variantă de chestionar tip self-report, dar şi o variantă pentru heteroevaluare
(Avram, 2008a). Modelul are avantajul că acoperă o parte „părăsită” a
psihologiei. Dacă Allport (1981) decreta că „o personalitate evaluată” nu poate
fi obiectul psihologiei personalităţii, iată că realităţile sociale solicită un profil
anume. Aşa, se trece în studiul personalităţii de la modelele care descriu „cum
este personalitatea” la modelele care arată „cum trebuie să fie” aceasta.
• Zota (2008) a realizat o cercetare cu privire la profilul de conduită
solicitat în societăţile civilizate (europene), luând în calcul cererea şi oferta la
nivel social şi personal. Rezultatele au arătat că românii au o imagine realistă
asupra calităţilor pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a se
adapta societăţii europene (Figura 3).
1
0
Dimensiunea 2
0
-0
-1,0 -0,5 0,0 0,5 1,0 1,5
Dimensiunea 1
Figura 3. Reprezentarea socială însuşirilor “cetăţeanului european”..
,5"

.5'
bunastare
oo
libertate
călit viet
° o democraţie
f enta
o civilizaţie0 Q dreptur^
 condmunc© cariera individualism
w
o profesionalism o o egalit.de. sanse
o progres modaLcapitalism
w
performant^
seriozitate o
afirm.si ne
disciplina identitate
o
respect
T
13
8

Dimensiunea/ axa 1 reprezintă “cererea socială vs. oferta socială”, iar

dimensiunea/ axa 2 reprezintă “oferta personală vs. cererea personală”. în
partea din stânga-jos a hărţii perceptive se observă locul în care se întâlnesc
cererea socială cu oferta individuală, congruenţa dintre ceea ce pretinde
societatea de la individ şi ceea ce acesta este dispus să ofere: „respect”,
„disciplină”, „seriozitate”, „performanţă”. S-a relevat raportul echilibrat al
clementelor care fac din individul integrat în societatea “modenă” un om
„liber”. Pentru a fi liber trebuie să respecţi regulile sociale, asfel încât să te poţi
bucura totodată şi de libertăţile oferite de aceste reguli.
în partea superioară a hărţii perceptive se observă valorile identitare ale
U.E. şi anume: bunăstarea, libertatea, civilizaţia şi democraţia. Ele reprezintă
ceea ce individul cere de la societate, însă aceste valori constituie, în acelaşi
timp, o cerere şi o ofertă din partea societăţii. Societatea cere responsabilitate
personală din partea indivizilor. Modelul societăţii europene nu este văzut ca
unul paternalist, ci ca o structură socială în care pentru a obţine ceea ce pretinzi
de la societate trebuie să-ţi creezi singur cadrul necesar pentru ca societatea să-
ţi poată satisface cererile. Voluntarismul şi spiritul de iniţiativă al
capitalismului îşi spun aici cuvântul. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre
drepturi care sunt văzute ca situându-se la intersecţia dintre ceea ce oferă
individul şi ceea ce el cere de la societate. Ea i le oferă, însă, în acord cu
principiul că individul însuşi trebuie să le ofere, adică să le respecte, pentru a le
putea primi (Zota, 2008).
Modelul de conduită europeană este văzut ca o îmbinare şi reciprocitate
între ceea ce pretinde individul şi ceea ce oferă societatea, între ceea ce solicită
societatea şi ceea ce este dispus individul să ofere. Ceea ce doreşte individul de
la societate, adică de la ceilalţi indivizi, este el însuşi dispus să ofere celorlalţi,
tocmai cu scopul de a primi ceea ce el, la rândul său, oferă {ibidem.).
• Teoriile şi modelele constructiviste au avantajul de a arăta mecanismele
formării personalităţii „prin” interacţiunea cu semenii, reuşind să portretizeze
imaginea unui om dezirabil. Limitele acestei perspective derivă din
accentuarea rolului factorilor sociali. Este necesar ca aceste modele să arate
cum se formează o trăsătură sau structură de personalitate sub impactul
relaţiilor interpersonale în condiţiile în care anumite tendinţe sunt deja formate
în profilul individului, ele putând fi influenţate de ereditate.
2.4. Teorii pozitive
2.4.1. Cadre
Ideologia şi metodologia psihologiei pozitive a apărut în 1998 la
iniţiativa lui Martin E.P. Seligman, preşedinte al APA (Asociaţia Psihologilor
13
9

Americani) la acea perioadă (Pawelski, 2006). Psihologia pozitivă a apărut ca

reacţie împotriva orientării psihologiei de după al doilea război mondial.
Aceasta punea mult accent pe patologia psihică, pe bolile psihice. Potrivit
psihologilor pozitivi, scopul psihologiei nu este numai de a vindeca boli, ci de
a îmbunătăţi viaţa oamenilor în general. American Psychologist a fost revista
în care au fost inaugurate studiile unei noi ştiinţe, cea a psihologiei positive
(Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000). Studiile s-au axat pe evaluarea empirică
a persoanelor sau comunităţilor de oameni care trăiesc bine. Psihologii pozitivi
au susţinut că prin astfel de studii au găsit chiar remedii pentru multe din bolile
psihice. După Seligman şi Csikszentmihalyi (2000) ’’psihologia nu este numai
studiul patologicului, al slăbiciunilor sau al distrugerilor, ci este de asemenea şi
studiul puterii caracterului şi al virtuţii” (Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000).
Psihologii pozitivi au studiat sănătatea mentală şi bunăstarea, postulând ca
obiect al psihologiei emoţiile pozitive, caracterul pozitiv, obiceiurile pozitive,
instituţiile pozitive, etc. care au posibilitatea să se dezvolte din plin. Probleme
cum ar fi: speranţa, plăcerea, dorinţa, fericirea, optimismul, starea de bine
subiectivă, înţelepciunea, prietenia, motivaţia intrinsecă, stările emoţionale şi
sănătatea fizică, creativitatea, supradotarea, dezvoltarea pozitivă a tineretului,
conştiinţa viitorului, experienţa optimală, autodeterminarea, adaptabilitatea,
curajul, vigoarea, starea de excelenţă etc. devin subiecte predilecte pentru
cercetătorii „pozitivi” (Zlate, 2002).
în principal, psihologia pozitivă se ocupă cu studiul empiric al
prosperităţii umane (Pawelski, 2006). Ea are menirea de a suplini, nu remodela
sau înlocui, ceea ce e cunoscut sub denumirea de suferinţă umană, boală sau
tulburare. Intenţia este de a avea o cât mai completă şi echilibrată cunoaştere
ştiinţifică a experienţei umane - „înălţimile”, „adâncimile” şi tot ce există între
ele. “Noi credem că o ştiinţă şi o practică psihologică completă ar include o
reînţelegere a suferinţei şi fericirii şi, în acelaşi timp, interacţiunea lor. Ei ar
trebui să valideze intervenţiile prin care se alină suferinţa şi sporeşte fericirea -
două încercări separate” (Seligman, et al., 2005).
Psihologii pozitivi nu au pretins că au inventat viaţa bună sau că o anunţă
în studiile lor ştiinţifice, ci au afirmat că studiază acele fenomene neglijate, sau
ceea ce a fost împrăştiat sau disparat în diverse teorii şi cercetări limitate care
nu luau în serios aspectele care dau cea mai mare valoare vieţii. întrebările
lansate de psihologii pozitivi au fost: “Ar putea psihologii să utilizeze ceea ce
au învăţat legat de ştiinţa tratării bolilor psihice pentru a creea metode practice
prin care oamenii să fie mai fericiţi pentru mai multă vreme?” (Seligman, et
al., 2005).
14
0

2.4.2. Caracteristicile personalităţii pozitive

în centrul psihologiei pozitive se află un nou tip de personalitate şi anume
personalitatea pozitivă, ea fiind, pe de o parte, purtătoarea şi creatoarea unei
experienţe pozitive, pe de altă parte, cea care suportă influenţele contextelor
culturale în care este amplasată, formându-se tocmai dependent de ele (Zlate,
2002). Caracteristicile esenţiale ale acestui tip de personalitate au fost
evidenţiate prin studiile şi cercetările întreprinse de reprezentanţii psihologiei
pozitive (după Zlate, 2002):
/. Sentimentul subiectiv de confort interior sau starea de bine interioară
(well-being) - se referă la ceea ce oamenii gândesc şi la ceea ce ei simt faţă de
vieţile lor; din punct de vedere psihologic implică operaţii de evaluare
(anterioră) a propriei existenţe şi concluzii (finale) de ordin cognitiv şi afectiv
(Edward Diener); ceea ce în limbajul ştiinţific este numit prin termenul de
well-being, în limbajul cotidian este numit prin termenul de fericire - ca stare
de mulţumire sufletească determinată de o serie de factori printre care am
putea încadra: dezvoltarea economică, venitul, credinţele, relaţiile de ordin
personal, tendinţa spre asociere şi grupare (David Myers);
2. Optimismul - este o trăsătură dispoziţională care mediază relaţia dintre
evenimentele exterioare şi interpretarea lor subiectivă. Conţine componente
cognitive, emoţionale şi motivaţionale; este legat de un scop, de o aşteptare sau
de o atribuire cauzală, conţine o „aromă emoţională”, este, în acelaşi timp,
motivat şi motivator (Christopher Peterson). Dispune de grade diferite:
oamenii cu un grad înalt de optimism tind să deţină stări de spirit sau
dispoziţionale sufleteşti bune, să fie performanţi, să se bucure de o sănătate
fizică şi psihică mai bună. Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că
„optimismul poate costa dacă este prea nerealist”. în legătură cu optimismul,
psihologii pozitivi şi-au formulat întrebări de genul: optimismul este un aspect
implicit al naturii umane sau doar o simplă trăsătură interindividuală?; sensul
optimismului este oare mai bogat decât conceptualizarea lui actuală în termeni
cognitivi?; sunt optimismul şi pesimismul reciproc exclusivi?; care este relaţia
dintre optimism şi realitate şi care sunt costurile credinţelor optimiste atunci
când se dovedesc a fi false?; cum poate fi cultivat optimismul?; există diferenţe
culturale în ceea ce priveşte optimismul?
3. Autodeterminarea - este susţinută de satisfacerea unor nevoi cum ar fi:
nevoia de competenţă, nevoia de ataşament; nevoia de autonomie. Când aceste
nevoi sunt satisfăcute existenţa individului se află într-o condiţie de motivare
intrinsecă, el fiind capabil de a-şi îndeplini potenţialităţile şi apt de a veni
progresiv în întâmpinarea unor preocupări mai înalte. Este vorba nu de
satisfacerea accidentală a nevoilor, ci de satisfacerea lor de-a lungul întregii
vieţi, pentru ca individul să experimenteze un sens continuu al integrităţii şi
14
1

stării de bine. De asemenea, nu este vorba de satisfacerea doar a unuia dintre

ele, ci a tuturor: aşa cum oamenii nu pot trăi doar cu apă, dar fără mâncare, tot
aşa ei nu pot trăi decât dacă îşi satisfac toate cele trei nevoi psihologice
fundamentale (Richard M. Rian, Edward L.Deci). Tendinţa spre
autodeterminare are însă nu doar efecte pozitive ci, în anumite condiţii şi
negative deoarece ea dă naştere în plan psihologic la un efect de tiranie, un
exces de libertate putând duce la insatisfacţie şi depresii. Povara
responsabilităţii pentru alegerile libere, autonome, devine adesea mult prea
grea conducând în final la insecuritate şi regrete, deoarece pentru mulţi
oameni alegerea individuală nu este nici aşteptată, nici dorită. De aceea, o mare
importanţă o are „doborârea mitului libertăţii individuale şi stabilirea
constrângerilor culturale care sunt necesare pentru ca vieţile oamenilor să fie
satisfăcătoare şi pline de sens” (Berry Schwartz);
4. înţelepciunea ca o capacitate de organizare cognitivă şi motivaţională
a informaţiilor şi experienţelor cu scopul de a atrage şi încuraja obţinerea
succesului; este văzută ca integrarea celor mai bune credinţe subiective şi legi
ale vieţii care au fost selectate şi decantate prin experimentarea vieţi de mai
multe generaţii; este definită ca un „sistem expert de cunoaştere privitoare la
soluţiile pragmatice fundamentale ale existenţei” (Paul Baltes, Ursula
Standinger);
5. Creativitate şi talentul - sunt trăsături ce asigură obţinerea excelenţei, a
unor performanţe deosebite în activităţile întreprinse. Fenomene precum
automotivarea, atitudinea suportivă, cultivarea, menţinerea şi dezvoltarea
excelenţei sunt temele predilecte ale autorilor care s-au ocupat cu studiul
acestor trăsături (David Lubinski, Camilla Persson Benbow);
6. Apărările mature - sunt axate pe găsirea şi practicarea soluţiilor
proactive, creatoare care îl propulsează pe om spre o viaţă fericită şi de succes.
Defensele adulte (altruismul, refularea, umorul, anticiparea, sublimarea etc)
sunt total diferite de cele promovate de psihanaliză care fac din om mai
degrabă o victimă decât un învingător; ele mai degrabă sintetizează şi
atenuează decât să nege sau să deformeze sursele de conflict ale
comportamentului uman. Apărările mature reduc conflictul şi disonanţa
cognitivă, oferă un timp mental pentru diminuarea schimbărilor din realitate şi
din imaginea de sine atunci când acestea sunt „forţate”, „bruscate” şi
„obligate” a se schimba, de asemenea, ele potolesc, domolesc conflictele de
conştiinţă (George Vaillant).
După opinia lui Zlate (2002) cele 6 caracteristici/ trăsături ale
personalităţii pozitive ar putea fi reduse la trei şi anume: bunăstarea spirituală,
autoreglarea, performanţa, prima constituind variabila intermediară care se
interpune între intrări şi ieşiri, cea de a doua mecanismul transformator şi de
autosusţinere, iar ultima, finalitatea spre care tinde personalitatea.
14
2

Cunoaşterea trăsăturilor personalităţii pozitive va avea o mare valoare.

Mai întâi, ea va ajuta ştiinţa să lupte şi mai ales să prevină suferinţele de ordin
mental, în aceeaşi măsură ca suferinţele fizice. Apoi, ea îi va ajuta pe psihologi
să înveţe cum să construiască acele calităţi care să ajute oamenii şi
comunităţile, nu doar să îndure şi să supravieţuiască, ci să şi înflorească. De
asemenea, psihologia pozitivă militează pentru utilizarea diferenţiată,
situaţională a acestor trăsături. De exemplu, se afirmă că oamenii ar trebui să
recurgă la optimism nu oricând, ci doar atunci când viitorul poate fi schimbat
prin gândire pozitivă, spre deosebire de situaţia în care este loc de îndoială şi
când potrivită este speranţa. Exemplul dat sugerează ideea potrivit căreia
eficienţa comportamentală a unei trăsături de personalitate depinde nu de
intrarea ei singulară în funcţiune, ci numai de modul de corelare cu alte
trăsături. De aceea, una dintre problemele cu care se confruntă cercetarea
psihologiei pozitive este aceea a determinării condiţiilor/ factorilor/ situaţiilor
de utilizare flexibilă şi eficientă a trăsăturilor de personalitate (ibidem.).
2.4.3. Studiile privind starea de bine subiectivă/psihologică
Bunăstarea subiectivă (subjective well-being- SWB) se referă la modul
în care indivizii îşi evaluează viaţa atât în prezent, cât şi pe perioade mai mari
de timp, în ultimii ani. S-a stabilit că aceste evaluări cuprind reacţiile
emoţionale ale indivizilor la evenimente, la propriile stări şi judecăţi pe care şi
le fonnează asupra satisfacţiei în viaţă, împlinirii personale, satisfacţiei în
domenii particulare, precum căsătoria şi profesia. Bunăstarea subiectivă a
prezentat interes în studiile cu privire la ceea ce omul profan numeşte fericire
sau satisfacţie (Diener et al., 2003).
Ryff (1989) împreună cu colaboratorii săi (Ryff & Keyes, 1995) au
prezentat un model al stării de bine psihologice format din şase dimensiuni:
acceptarea de sine, relaţii pozitive cu ceilalţi, autonomie, controlul mediului,
scopul în viată şi dezvoltarea personală.
- acceptarea de sine (self-acceptance): atitudine pozitivă faţă de sine,
mulţumirea/ acceptarea faţă de aspecte ale eului, calităţi sau defecte, percepţie
pozitivă faţă de viaţa trăită;
- relaţii pozitive cu ceilalţi (positive relations with others): relaţii
satisfăcătoare, de încredere cu alţii, bazate pe empatie, afecţiune, intimitate;
- autonomie (autonomy): autodeteminare, independenţă, abilitatea de a
rezista la presiunea de conformare, de a regla şi evalua pe ceilalţi într-o
manieră stabilă, consistentă cu standardele personale;
- controlul mediului (environmental mastery): sensul în competenţa de a
se descurca cu mediul altuia, abilitatea de a controla o varietate de activităţi
14
3

externe, de a utiliza resurse şi oportunităţi disponibile, abilitatea de a negocia

pentru a creea convergenţa dintre mediu şi nevoile personale;
- scop în viaţă (purpose in life): direcţia personală, sensul existenţial,
gândirea scopurilor de viaţă;
- creşterea personală (personal growth): sentimentul dezvoltării
continue, al expansiunii personale, deschiderea la noi experienţe, abilitatea
crescândă de a integra autocunoaşterea cu eficacitatea personală.
Pentru a pune în practică acest model al stării de bine, cercetătorii au
dezvoltat un chestionar format din 84 de itemi - Scale of Well-Being (Ryff,
1989; Ryff & Keyes, 1995; Ryff, Lee, Essex, & Schmutte, 1994). Fiecare
dintre cele şase sub-puncte ale chestionarului sunt formate din 14 itemi, care
folosesc o scală de măsurare Likert cu şase variante: de la 1 (dezacord) la 6
(acord puternic).
Iată câteva exemple de itemi din chestionarul stării de bine - pentru
factorul acceptare de sine: “In general, mă simt încrezător şi pozitiv vis-â-vis
de propria persoană”; pentru factorul relaţii pozitive cu ceilalţi: “îmi face
plăcere să stau de vorbă cu familia şi prietenii”; pentru factorul autononomie:
“Deciziile mele nu sunt influenţate, de obicei, de acţiunile pe care le iau
ceilalţi”; pentru controlul mediului: “în general, simt că sunt capabil să
gestionez situaţia în care mă aflu”; pentru factorul scopuri în viaţă: “îmi face
plăcere să fac planuri pentru viitor şi să muncesc pentru a le da viaţă”; pentru
factorul creştere/ dezvoltare personală: “Consider că este important să
expermentezi lucruri noi care să provoace modul tău de a gândi despre tine şi
lume”.
Măsurarea stării de bine psihologice într-o manieră integrativă s-a
dovedit a fi o încercare pentru cercetătorii din psihologie, răspunzând criticilor
validităţii constructului şi anumitor concepte ce ţineau de starea de bine, cum
ar fi satisfacţia vieţii şi fericirea (Diener, 1984), afectele pozitive (Bradbum,
1969) şi calitatea vieţii (Headey, Kelley, & Wearing, 1993).
Alte studii privind bunăstarea subiectivă au fost realizate de Argyle
(2001), Diener (1984), Diener et al. (1999), Kahneman et al. (1999, apud.
Dinier et al., 2003).
Relaţia dintre personalitate şi starea de bine a stârnit interesul multor
autori. Cercetările s-au desfăşurat în mai multe direcţii, relevând rezultate
interesante:
1. identificarea condiţiilor externe care au dus la satisfacţia vieţii:
-factori demografici precum sănătatea, venitul, fundamentul educaţional
şi statutul marital contează, însă doar în cantitate foarte mică, în varianţa
bunăstării. După decenii de cercetări, psihologii au realizat că factorii externi
au de cele mai multe ori doar un impact modest asupra rapoartelor de bunăstare
(Diener et al., 1999);
14
4

- evenimentele majore din viaţă se repercutează asupra SWB (Diener et

al.. 2003).
2. trăsăturile stabile de personalitate corelează puternic cu SWB, care
este relativ stabilă în timp:
- extraversia şi nevrotismul au corelaţii moderate şi puternice cu SWB
(Hcadey & Wearing 1992);
- extraversia corelează cu afectul plăcut/ pozitiv (r = .38). Mai mult de
atât, cu folosirea unor metode multiple şi diverse de măsurare pentru
exemplificarea asociaţiei dintre extraversie şi afect plăcut, corelaţia s-a
apropiat de .80 (Lucas & Fujita, 2000);
- nevrotismul arc o corelaţie puternică cu afectul negativ (Fujita, 1991).
Datorită consistenţei acestor cercetări, oamenii de ştiinţă au sugerat că
extraversia şi nevrotismul oferă primele legături stabilite între personalitate şi
SWB (Diener et al., 2003). După cum arătau DeNeve & Cooper (1998),
focalizarea numai pe extraversie şi nevrotism poate să supra-simplifice
nuanţele complicate ale asocierii dintre personalitate şi SWB.
3. extinderea cercetărilor la alte dimensiuni vaste şi caracteristici
restrânse care au corelaţii cu SWB:
- cele cinci dimensiuni ale agreabilităţii şi conştiinciozităţii corelează cu
SWB (r= .20) şi cu trăsături restrânse, precum apărarea represivă, încrederea,
locul controlului, dorinţa de control, îndrăzneala, care au prezentat o corelaţie
moderată cu SWB (DeNeve & Cooper, 1998);
- stima de sine şi firea optimistă sunt în legătură cu SWB (Lucas et al.,
1996). Ceea ce este neclar este dacă aceste caracteristici restrânse prezic în
mod unic SWB odată ce este controlată varianţa unor caracteristici precum
extraversia şi nevrotismul (Diener et al., 2003).
4. cercetarea relaţiei dintre trăsături adiţionale necaracteristice şi SWB:
- anumite trăsături ale scopurilor (incluzând existenţa unor scopuri
importante, progresul către scopuri şi conflictul între diferite scopuri) pot avea
implicaţii importante pentru bunăstarea emoţională şi cognitivă (Emmons,
1986).
- modalitatea în care ne abordăm scopurile influenţează SWB (Cantor &
Sanderson 1999);
 - a avea o semnificaţie coerentă a propriei personalităţi şi a acţiona în
concordanţă cu această personalitate formează o legătură pozitivă cu
bunăstarea (Sheldon et al., 1997), deşi, aceste rezultate nu ar putea fi
generalizate asupra culturilor mai puţin individualiste (Suh 1999).
5. relaţia determinativă inversă, dinspre SWB către personalitate:
- inducerea unor stări plăcute poate genera un nivel mai mare de
sociabilitate (caracteristică definitorie a extraversiei);
14
5

- este posibil ca niveluri ridicate ale afectului pozitiv să poată induce

sociabilitate sporită (Cunningham, 1988).
Ca urmare, cercetătorii trebuie să îşi centreze atenţia pe determinarea
direcţiei determinative a asociaţiei dintre personalitatea observată şi SWB.
Toate acestea necesită elaborarea unor teorii puternice asupra proceselor care
stau la baza relaţiilor, dar şi colectarea unor date longitudinale (Diener et al.,
2003).
6. diferenţele individuale, atât în ceea ce priveşte personalitatea, cât şi în
ceea ce priveşte SWB:
- componenta genetică (moderat spre puternic) explică aceste diferenţe,
care apar devreme în viaţă şi sunt stabile de-a lungul timpului (Diener & Lucas
1999, apud. Diener et al., 2003). Aceste rezultate i-au condus pe unii la
concluzia că SWB este în primul rând determinată de predispoziţiile înnăscute
(Lykken & Tellegen 1996). Alţii au argumentat că importanţa trăsăturilor
înnăscute poate depinde de tipul de întrebare pe care ne-o punem despre SWB.
- există cel puţin trei aspecte ale diferenţelor individuale în ceea ce
priveşte SWB. Teoriile temperamentale ale personalităţii şi SWB s-au bazat în
primul rând pe:
a) nivelurile de bază ale bunăstării afective şi cognitive - Headey &
Wearing (1992) au propus modelul echilibrului dinamic: indivizii au niveluri
de bază unice ale bunăstării care sunt determinate de propria personalitate;
indivizii cu anumite personalităţi este mai probabil să experimenteze anumite
tipuri de evenimente (extraverţii au mai multe şanse să se căsătorească sau să
capete un statut mai înalt în munca pe care o exercită, iar aceste evenimente
influenţează nivelul mediu individual al bunăstării); evenimente neobişnuite
pot muta un individ deaspura sau sub nivelul de bază, dar, indivizii vor reveni
la nivelul de bază odată ce evenimentele revin la normal;
b) reactivitatea emoţională - diferenţele medii ale bunăstării se datorează
diferenţelor în reactivitatea emoţională. Cercetători precum Tellegen (1985) şi
Larsen (Larsen & Ketelaar 1989, 1991), au argumentat că extraverţii sunt mai
reactivi la stimuli emoţionali plăcuţi decât introverţii, iar nevroticii sunt mult
mai reactivi la stimuli emoţionali neplăcuţi decât sunt persoanele stabile. Deşi
există un suport al studiilor de laborator în ceea ce priveşte diferenţele
individuale ale reactivităţii {ibidem.), dovezile reactivităţii cotidiene evaluate
în studii experimentale sunt mixte (Gabie et al. 2000), mica diferenţă a
reactivităţii care a rezultat nu contează pentru covarianţa dintre personalitate şi
SWB (Diener et ai, 2003).
c. procesarea cognitivă a informaţiilor emoţionale - trăsăturile de
personalitate caracteristice extraversiei şi nevrotismului, precum şi trăsăturile
afective de lungă durată şi stările afective de moment sunt legate de diferenţele
ce se stabilesc între indivizi în ceea ce priveşte procesarea conţinutului
14
6

emoţional (Rusting, 1998); mai probabil indivizii percep, sunt atenţi, reţin
informaţiile în concordanţă cu emoţiile sau în concordanţă cu trăsăturile, decât
informaţiile discordante. De exemplu, extraverţii îşi schimbă mai încet atenţia
de la stimuli care aduc satisfacţie decât o fac introverţii (Derryberry & Reed,
1994); extraverţii stabilesc legături între evenimente şi motivele lor mai repede
când sunt într-o dispoziţie bună, iar introverţii o fac şi mai repede când sunt
într-o stare negativă sau neutră (Tamir et al., 2002, apuci. Diener et ai, 2003).
Diener & Lucas (1999, apud. Diener et al., 2003) au revăzut un număr de
explicaţii teoretice adiţionale pentru diferenţele individuale ale SWB,
incluzând modele de socializare emoţională sau modele de scopuri. Cu toate
acestea, de cele mai multe ori respectivele modele sunt utile în a explica
stabilitatea şi consistenţa SWB pe termen lung, decât legăturile specifice dintre
caracteristicile de personalitate şi bunăstarea subiectivă (SWB) (Diener et al.,
2003).
2.4.4. Virtuţile
Caracterul este un subiect central al psihologiei pozitive. Aceasta din
urmă se ocupă cu clasificarea calităţilor şi virtuţiilor care stau la baza
constituirii caracterului (Pawelski, 2006). Un loc important îl ocupă definirea
caracterului şi clasificarea componentelor sale, virtuţiile. Virtutea asigură
depăşirea impulsurilor egoiste sau antisociale în favoarea a ceea ce este bine
pentru grup sau pentru colectivitate (Baumeister şi Exline, 1999). în
înţelegerea ideologiei pozitive, se pleacă de la definiţia caracterului dată de
Berkowitz: caracterul este setul de caracteristici psihologice ale unui individ
care determină abilitatea şi înclinaţia acestuia de a funcţiona moral (vezi
Pawelski, 2006). Una din principalele obiective este realizarea unei clasificări
operaţionalizate a calităţilor şi virtuţilor caracterului. Scopul este identificarea,
măsurarea şi cultivarea acestor calităţi şi virtuţi.
Clasificarea virtuţiilor umane încearcă a completa categoriile din
Manualul diagnostic ţi statistic al tulburărilor mentale (Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders - DSM). în 2003, Peterson şi
Selingman au publicat o lucrare numită Valorile în acţiune. Manualul
clasificării virtuţiilor (Values In Action. Classification of Strenghts Manual).
S-au identificat şase mari virtuţi valorificate indiferent de cultură şi de perioada
de timp: curajul, înţelepciunea, umanitatea, justiţia, cumpătarea şi
transcendenţa.
în 2004, Peterson şi Seligman au elaborat o importantă lucrare de sinteză
cu privire la structura caracterului: Character. Strengths and Virtues: A
Handbook and a Classification. Autorii îşi exprimă opinia că o adevărată
psihologie pozitivă a caracterului trebuie să arate oamenilor cum pot ei învăţa
14
7

să se simtă bine şi nu doar cum pot face asta unele persoane cu trăsături de
personalitate speciale. Ei propun către studiu o listă a trăsăturilor de caracter ce
pot sta la baza elaborărilor cu privire la optimizarea stării de bine (well-being).
Sunt analizate a 24 de trăsături denumite “forţe caracteriale”, fiecare avânt o
valoare socială de sine stătătoare, oferind căi alternative spre virtute şi
“bunăstare”. Fiecare trăsătură este analizată în capitole separate, alături cu
evidenţele psihometrice, fiind însoţită de o definiţie comportamentală şi
descrisă de un caz reprezentativ (de exemplu, a ţi se cere sfatul de către ceilalţi
este considerată o măsură a înţelepciunii). Nu toată lumea va fi de acord cu
asemenea opţiuni, dar simple măsurări asupra comportamentului aduc
conceptele virtuţii către nivelul practic al experienţei de zi cu zi.
Seligman et al., (2005) susţin că există un grad de relativitate a asumpţiei
că valorile depind în mare măsură de convenţiile culturale. Ei sugerează că un
număr mic de trăsături de personalitate specifice au fost consecvent evaluate ca
adaptative la toţi oamenii indiferent de cultură. Concluzia este susţinută de o
trecere în revistă a virtuţilor recunoscute în fiecare din marile culturi ale lumii
(China, India,Grecia). De exemplu, lista lor de şase virtuţi centrale este o
rearanjare aproximativă a celor şase virtuţi ale tradiţiei creştine: cumpătare
(temperance) (de exemplu, modestie, auto-control), dreptate (justice) (de
exemplu, echitate, civism), curaj (courage) (îndrăzneală), inteligenţa practică
(practical wisdom), omenie (humanity) (caritate), transcedenţa (transcendence)
(speranţă, credinţă).
Date empirice arată că trăsăturile de caracter care exprimă măsuri ale
credinţei, speranţei şi carităţii sunt interdependente şi sinergice în a face
persoana să se simtă bine. Acest tipar pune la îndoială ideea sceptică precum
că speranţa şi credinţa sunt simple alternative ale căii spre “bunăstare”. Fără
credinţă, speranţă şi dragoste nu se poate atinge un nivel transcendenţial care
este spontan şi necondiţionat (Seligman et al., 2005).
Principalul merit al operei celor doi autori constă în măsurarea forţei de
caracter şi virtuţilor într-o manieră riguroasă. Totuşi, înşişi autorii au conchis
că perspectiva lor teoretică nu este adecvată pentru a produce o taxonomie în
care configuraţiile specifice de trăsături pot prezice nivelul stării de bine a unei
persoane. Comentatorii acestei teorii afirmă că viziunea materialistă promovată
nu furnizează baze teoretice pentru înţelegerea unor fenomene transcendente,
cum ar fi dotarea cu creativitate sau experienţele contemplative care sunt
fundamentale pentru credinţă şi spiritualitate {ibidem.).
Schema generală a Tăriei de caracter şi Vituţilor (CSV) pune în evidenţă
6 din calităţile care se regăsesc în aproape fiecare cultură, confirmate în
întreaga lume: înţelepciune, curaj, umanism, dreptate, cumpătare şi
transcendenţă. Pentru fiecare calitate sunt identifice trăsături particulare care
îndeplinesc o serie de criterii, dintre care mai importante sunt:
14
8

- ubicuitate - sunt recunoscute în mare măsură în toate culturile;

- satisfacţie - contribuie la desăvârşirea individuală, satisfacţie şi
construirea fericirii;
- asemănări - diferenţe individuale cu generalitate şi stabilitate
demonstrate;
- măsurabile - au fost cu succes măsurate de cercetători (ca diferenţe
individuale);
- particularităţi - nu sunt redundante (conceptual sau empiric) cu alte
trăsături de caracter;
- modele - întruchipare izbitoare în cazul unor indivizi;
 - precocitate - apar precoce la unii copii sau tineri;
- absenţă selectivă - lipsesc în întregimii la unii indivizi;
- constituire - o ţinută precisă a practicilor sociale şi a ritualurilor care
încearcă să le cultive (Seligman et al., 2005).
înainte de prezentarea celor 24 de trăsături de caracter autorii
menţionează că a fost evitată pretenţia de universalitate, iar pretenţia de
ubicuitate pare a fi garantată de dovezile cercetărilor efectuate în multe părţi
ale lumii (Peterson & Seligman, 2004):
/. înţelepciune şi cunoaştere (Wisdom and knowledge) - trăsătură
cognitivă care antrenează achiziţia şi utilizarea cunoştinţelor. înţelepciunea şi
cunoaşterea presupun curiozitate sau un oarecare interes pentru mediul
înconjurător, dragoste pentru activitatea de învăţare, gândire critică şi totodată
o minte deschisă, perspectivă, originalitate sau inteligenţă practică, precum şi
inteligenţă socială, inteligenţă personală şi inteligenţă emoţională. Dimensiuni:
- Creativitate (Creativity): a te gândi la căi noi şi productive de a face
lucrurile;
- Curiozitate (Curiosity): a manifesta interes în toate acţiunile întreprinse;
- Gândire deschisă/ critică (Open-mindedness): a gândi lucrurile în
profunzime şi a le examina pe toate părţile;
- Dragostea pentru învăţare (Love of learning): a dobândi noi abilităţi, a
aborda teme noi şi cunoştinţe principiale;
- Perspectiva (Perspective): a fi capabil de a da altora sfaturi înţelepte;
2. Curaj (Courage): trăsătură emoţională ce implică intervenţia voinţei
pentru a realiza/atinge scopul în faţa obstacolelor externe sau interne. Curajul
nu presupune doar actul de a merge la bătălie, ci şi perseverenţă, integritate şi
corectitudinea persoanei în situaţiile ambigue şi stresante din ziua de azi.
Dimensiuni:
- Autenticitate (Authenticity): a spune adevărul şi a te prezenta
franc/deschis/sincer;
- Vitejie (Bravery): a nu fugi din faţa ameninţărilor, încercărilor,
dificultăţilor sau durerii;
14
9

- Perseverenţa (Perseverance): a termina o acţiune începută;

- Vitalitate (Zest): a te apropia de viaţă cu emoţie şi energie;
3. Umanism (Humanity): trăsătură interpersonal care implică „simpatie
şi ocrotirea” altora. Umanismul presupune bunătate, generozitate, dragoste de
ceilalţi şi dragoste de sine (în actul persoanei de a se lăsa iubită). Dimensiuni:
- Bunătate (Kindness): a face favoruri şi fapte bune altora;
- Dragoste (Love): a preţui relaţiile strânse cu alţii;
- Inteligenţă socială (Social Intelligence): a-ţi păsa de motivaţiile şi
sentimentele tale şi ale altora;
4. Justiţie/Dreptate (Justice): trăsătură civică care susţine sănătatea vieţii
comunitare. Justiţia constă în îndatoririle de cetăţean al persoanei respective,
loialitatea faţă de valori, corectitudinea, dar şi abilităţile de conducere.
Presupune:
- Cinste (Faimes): a trata toţi oamenii la fel în concordanţă cu noţiunea
de cinste şi dreptate;
- Conducere (Leadership): a organiza activităţile grupului şi a urmări ce
se întâmplă;
- Spirit de echipă (Teamwork): a lucra bine ca membru al unui grup sau
echipe;
5. Cumpătare (Temperance): trăsătură care oferă protecţie împotriva
exceselor. Cumpătarea înseamnă control de sine, discreţie, prudenţă şi
modestie. Dimensiuni:
- Iertare/ indulgenţă (Forgiveness): a ierta pe toţi cei care ţi-au greşit;
- Modestie (Modesty): a lăsa pe alţii să vorbească despre relizările tale;
- Prudenţa (Prudence): a avea grijă de propriile alegeri; a nu spune sau a
face lucruri pe care le-ai putea regreta mai târziu;
- Autoreglare (Self-regulation): a regla sentimentele sau faptele;
6. Transcendenţa (Transcendence): trăsătură ce conduce la conexiuni cu
întregul univers şi îl înzestrează cu noi înţelesuri. Transcendenţa presupune
aprecierea frumosului şi performanţei, gratitudine, speranţă, optimism,
credinţă, religiozitate, spiritualitate, milă, iertare, umor, pasiune şi entuziasm.
Presupune:
- Aprecierea frumuseţii şi perfecţiunii (Appreciation of beauty and
excellence): a remarca şi aprecia frumuseţea, perfecţiunea şi/sau arta
(măiestria) în toate domeniile vieţii;
- Recunoştinţa (Gratitude): a fi consecvent şi a se mulţumi pentru toate
lucrurile bune ce se întâmplă;
- Speranţa (Hope): a te aştepta la ce e mai bun, a te aştepta ca lucrurile să
funcţioneze, să se realizeze;
- Umor (Humor): a-ţi place să râzi şi să tachinezi; a aduce oamenilor
zâmbetul pe buze;
15
0

- Religiozitate (Religiousness): a avea credinţe coerente despre scopurile

înalte şi sensul vieţii.
Autorii comentează trei descoperiri surprinzătoare pe care le-au făcut.
Prima este descoperirea unei remarcabile similarităţi în confirmarea relativă a
celor 24 de virtuţi/ trăsături de caracter pe adulţi din întreaga lume şi din
Statele Unite (Park, Peterson & Seligman, 2005a). îndeobşte cele mai
confirmate trăsături în 40 de ţări diferite (din Azerbaijan până în Venezuela)
sunt: bunătatea, cinstea, autenticitatea, recunoştinţa, gândirea deschisă, iar
trăsăturile mai neînsemnate includ în mod consecvent: prudenţa, modestia şi
autoreglajul. Corelaţiile între ranguri de la o naţiune la alta sunt puternice 0,80
şi nu iau în seamă diferenţele culturale, etnice şi religioase. Aceeaşi corelaţie
între trăsăturile cele mai importante şi mai puţin importante caracterizează
toate cele 50 de state ale SUA - cu excepţia evlaviei (religiozităţii) care este
mai evidentă în sud — şi depăşeşte limitele de gen, vârstă şi educaţie.
Rezultatele noastre pot releva ceva despre universalitatea naturii umane şi/sau
caracterul cerinţelor minime solicitate de o societate viabilă (Bok, 1995, apud.
Seligman et al., 2005).
în al doilea rând, o comparare a profilelor de trăsături între adulţii şi
adolescenţii din SUA relevă o unitate mai scăzută a punctelor de vedere, decât
s-a descoperit între adulţii din SUA şi adulţii din oricare altă naţiune. Speranţa,
lucrul în echipă (colaborarea) şi vitalitatea sunt mult mai comune printre tinerii
din SUA, decât printre adulţii din SUA. Aprecierea frumuseţii, autenticitatea,
conducerea şi gândirea deschisă sunt mult mai întâlnite printre adulţi. Dacă ne
vom îndrepta atenţia spre cultivarea deliberată a forţelor caracteriale, ar trebui
să ne preocupe cum să ferim de erodare trăsăturile de caracter sigure/certe pe
drumul spre maturitate şi cum să desprindem altele de la început (Park &
Peterson & Seligman, 2005, apud. Seligman et al., 2005)
în al treilea rând, o altă parte a definiţiei trăsăturilor de caracter se referă
la contribuţia lor la satisfacţie, forţele „inimii” - vitalitatea, recunoştinţa,
speranţa şi dragostea - sunt mult mai puternic asociate cu satisfacţia în viaţă
decât sunt majoritatea forţelor “cerebrale”, cum sunt curiozitatea şi dragostea
de învăţătură (Park, Peterson & Seligman, 2004). S-a găsit acest pattern printre
aduţi şi printre tineri, studiile longitudinale arătând că forţele „inimii”
predispun satisfacţia în viaţă. Autoreglajul în rândul părinţilor, chiar dacă nu se
asociază puternic cu satisfacţia lor în viaţă este pozitiv legată de satisfacţia în
viaţă a copiilor lor (Park & Peterson, Seligman, 2005, apud. Seligman et al.,
2005).
Autorii au observat în analiza factorială că trăsătura religiozităţii este o
dimensiune majoră a caracterului independentă de speranţă, autodirecţionare şi
spiritul de echipă. Rezultatele confirmă datele psihometrice anterioare care
15
1

arătau că spiritualitatea este o dimensiune importantă a caracterului contribuind

la “bunăstare” (Peterson şi Seligman, 2004).
Manualul lui Peterson şi Selingman reprezintă o contribuţie importantă în
studiul psihologiei pozitive deoarece autorii realizează o conceptualizare a
termenilor, o definiţie operaţională care ajută la măsurarea principalelor
componente ale caracterului. Există trei mari avantaje în evaluarea caracterului
de către psihologia pozitivă. Definiţia acordată de aceasta este destul de
generală pentru a putea fi aplicată mai multor contexte. Ea este empiric
orientată, ceea ce duce la mai multe studii cu rezultate empiric măsurabile. De
asemenea, psihologii pozitivi propun noi instrumente emipirce sau le utilizează
pe cele deja existente pentru a evalua componentele caracterului (Pawelski,
2006).
Cu toate acestea, există şi puncte mai slabe ale acestei perspective. Când
este vorba de tratarea unei caracteristici psihologice generale, apar dubii în
privinţa subiectivităţii studiului empiric şi a naturii cantitative a acestor
instrumente. Există posibilitatea ca prin programele de dezvoltare a
caracterului să se construiască caractere puternice şi nu caractere morale. De
aici rezidă şi dificultatea diferenţierii dintre aceste două tipuri de caractere
(ibidem.).
• Intr-un plan mai general, cercetările psihologiei pozitive ar putea avea
efecte benefice în cel puţin două direcţii:
a. vor face viaţa oamenilor mai sănătoasă fizic, dându-le tot ceea ce
psihologii află despre efectele stării de bine a minţii asupra corpului;
b vor reorienta psihologia la cele două misiuni neglijate ale ei - a face
oameni normali mai puternici şi mai productivi şi a actualiza potenţialul uman
cel mai înalt. Deasupra tuturor acestora stă însă un scop şi mai generos: a-i face
pe oameni să înţeleagă că viaţa merită a fi trăită (Zlate, 2002).
• Harvey şi Pauwels (2004) au emis o serie de aprecieri critice la adresa
psihologiei pozitive. Ei susţin că acest curent neglijează energia şi dezvoltarea
constructivă ce poate rezulta tocmai din pierderile umane şi durere. Alţi autori
opinează că studiile unor aspecte psihopatologice (reunite în sintagma de
“personalitate epidemiologică”) sunt în măsură a contribui la efortul
cercetătorilor de a studia tăria de caracter, virtutea, corelaţiile cu
comportamentul prosocial. Este vorba de compararea unei anumite forme
specifice de manifestare a comportamentului prosocial, altruismul, cu
antagonista ei logică din comportamentul antisocial (Krueger et al., 1994;
Krueger, Hicks şi McGue, 2001).
• Inventarul de virtuţi în acţiune (VIA) are la bază opera lui Seligman şi a
colaboratorilor săi. Instrumentul a fost validat în mai multe culturi, oferind o
imagine mai clară despre universalitatea naturii umane/ caracterulului şi
15
2

cerinţelor socieale (Peterson şi Seligman, 2004). Recent, s-a încercat revizia

scalei asiatice de valori în acţiune (Kim, Hong, 2004).
Inventarul de virtu(i în acţiune pentru tineri (VIA-Youth) a fost dezvoltat
de către Park şi Peterson (2006). Instrumentul măsoară 24 de valori ale puterii
de caracter. Analiza exploratorie a factorilor a dezvăluit o structură
interpretabilă de patru factori:
1. puterea temperanţei (temperance strengths) (prudenţă, autoreglare),
2. puterea intelectuală (dorinţă de a învăţa, curiozitate),
3. puterea teologică (theological strengths) (speranţă, realigiozitate,
dragoste),
4. direcţionare către alţii/ interpersonal (other-directed/ interpersonal
strengths) (de exemplu, amabilitate, modestie).
Utilizarea VIA-Youth în cercetare şi practică este discutată actual,
existând numeroase direcţii pentru cercetări viitoare (vezi Park şi Peterson,
2006).
2.5. Modelul sintetic-integrativ
Apariţia modelului sintetic-integrativ al personalităţii reprezintă o etapă
importantă în evoluţia studiilor, acesta depăşind modelele care exagerau fie
partea inconştientă a individului, fie reacţiile omului la mediu, nereuşind să
abordeze omul integral (Zlate, 2002). Acest model (lansat de Zlate în 1987)
poate fi amplasat la confluenţa abordărilor multidimensionale şi arhitecturale
ale personalităţii.
Modelul presupune conceperea unitară, integrală a personalităţii, iar
principalele lui premise sunt:
- în personalitatea totală a omului, semnificativ este modul particular
de integrare şi utilizare comportamentală a “configuraţiilor de trăsături”, a
însuşirilor, sistemelor şi subsistemelor personalităţii;
- o mare importanţă are ce este omul în realitate, ce crede el că este, ce
doreşte să fie, ce gândeşte despre alţii, ce consideră că gândesc alţii despre el,
comportamentul său manifestat fiind în funcţie de unul sau altul dintre aceste
elemente sau de modul particular de integrare şi funcţionare a acestora;
- în personalitatea totală a omului există, de fapt, mai multe faţete aflate
în interacţiune:
1) personalitatea reală (PR), aşa cum este ea în realitate;
2) personalitatea autoevaluată (PA), adică imaginea pe care individul o
are despre sine;
 3) personalitatea ideală (PI) adică cea dorită, cea pe care individul
aspiră să şi-o formeze;
15
3

4) personalitatea percepută (PP) însemnând imaginea pe care individul

o are despre alţii;
5) personalitatea proiectată (PPro), adică ce crede individul că gândesc
alţii despre el;
6) personalitatea manifestată (PM), cea exteriorizată, observată în
comportament;
Modelul implică două tipuri de demersuri: unul analitic, care vizează
descrierea şi caracterizarea fiecărei faţete a personalităţii şi altul sintetic, care
surprinde tipurile de personalitate reieşite din interacţiunea lor.
A. Demersul analitic
1. Personalitatea reală (PR) cuprinde totalitatea elementelor
biopsihosociale relaţionate şi integrate: structurile de bază, fundamentale ale
personalităţii, ca expresie a realităţii socioculturale în care trăieşte individul,
dar şi cele adăugate datorită multitudinii de statute şi roluri concrete deţinute şi
puse în funcţiune de individ: de aici putem desprinde cele două dimensiuni ale
personalităţii reale şi anume cea intrapersonală şi cea interpersonal. în esenţă,
personalitatea reală este personalitatea reprezentată de ansamblul atributelor
sale psihice existente obiectiv, este personalitatea netrucată, nemascată, cea
care îl caracterizează cel mai autentic, chiar dacă individul şi-o conştientizează
sau nu, şi-o acceptă sau nu şi-o exteriorizează sau nu.
2. Personalitatea autoevaluată (PA) cuprinde totalitatea reprezentărilor,
ideilor, credinţelor individului despre propria persoană, incluse, de regulă, în
imaginea de sine. Ea poate avea un caracter adecvat sau mai puţin adecvat al
reflectării, în funcţie de capacitatea de autocunoaştere a fiecăruia.
3. Personalitatea ideală (PI) este cea pe care individul doreşte să o
obţină. Ea se referă nu la ceea ce este un individ în realitate sau la ceea ce
crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori să fie, cum ar dori să fie, ea reprezintă
personalitatea proiectată în viitor, idealul ce ar trebui atins, modelul pe care
individul şi-l propune să-l construiască în decursul vieţii sale.O discrepanţă
marcată între real şi dorit, între potenţialităţi şi aspiraţii, între existent şi
dezirabil, ar putea conduce, cu timpul, la instalarea unor dereglări şi perturbări
psihocomportamentale.
4. Personalitatea percepută (PP) cuprinde ansamblul reprezentărilor,
ideilor, aprecierilor referitoare la alţii. Aşa cum individul îşi elaborează o
imagine de sine, tot aşa, el îşi formează o imagine despre alţii, imagine care îl
va ghida în comportamentele sale faţă de aceştia. Se pare că mecanismul
esenţial al formării unei asemenea imagini este atribuirea. Imaginea despre
altul şi mai ales corectitudinea sau incorectitudinea acestuia sunt în funcţie, pe
de o parte, de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza, iar pe de altă
15
4

parte, dc capacitatea persoanei cunoscătoare de a descifra esenţialul în

informaţiile care i se oferă.
5. Personalitatea proiectată (PPro) cuprinde ansamblul gândurilor,
sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au, le nutresc, le fac
cei din jur asupra sa („imaginea de sine atribuită lumii”), adică ce crede el că
nândcsc alţii despre sine (este faţeta cea mai nesigură şi neverificabilă ca
valoare dc cunoaştere).
6. Personalitatea manifestată (PM) este reprezentată de ansamblul
trăsăturilor şi însuşirilor ce-şi găsesc expresia în modalităţile particulare,
proprii, specifice de exteriorizare comportamentală. PM este punctul de
intersecţie între individual şi social, între interioritatea psihică a individului şi
normativitatea societăţii. Este faţeta cu caracterul integrator cel mai pronunţat,
cu deschiderea cea mai mare spre social şi alături de PR reprezintă faţetele
„mai obiective”.
B. Abordarea sintetic-integrativă a personalităţii
Aceste faţete nu acţionează izolat, separate unele de altele, ci se
întrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează. Datorită relaţiilor de
cooperare sau conflictuale dintre ele, de prelungire a unora în altele sau de
compensare a lor, ca şi celor de asociere sau de discrepanţă valorică,
personalitatea capătă o „înfăţişare aparte”. Rezultă astfel:
1. Tipul unitar şi armonios dezvoltat, ce se caracterizează prin coerenţa
şi concordanţa de sens a tuturor faţetelor personalităţii. Acest tip are o
personalitate integrată şi constantă, care îi permite să trăiască în armonie cu
sine şi cu ceilalţi.
2. Tipul instabil care se caracterizează prin acţiunea independentă,
necorelată şi nesistematică a faţetelor personalităţii. Acesta este omul despre
care în limbajul curent se afirmă: „nu ştiu ce să cred despre el, o dată se
comportă într-un fel, altă dată în cu totul alt fel”. Este vorba de o instabilitate
generalizată, adică atât între faţetele personalităţii, cât şi în interiorul fiecăreia
dintre ele. Personalitatea instabilă îşi trăieşte dramatic propria existenţă, fiind
în acelaşi timp, greu acceptată şi tolerată de ceilalţi.
3. Tipul dedublat cu marcante discrepanţe între interior şi exterior, latent
şi manifest, real şi imaginar, esenţă şi aparenţă. Aceştia sunt indivizii care una
gândesc şi alta spun, una gândesc, spun şi alta fac, unele le sunt atitudinile şi
credinţele reale şi altele cele mărturisite, exteriorizate. Dacă duplicitatea este
descoperită de alţii poate conduce la consecinţe neplăcute, la crize şi drame
interioare, la tensiuni nervoase.
15
5

4. Tipul accentuat este caracterizat prin excrescenţa uneia sau alteia

dintre faţetele personalităţii, care uneori le subordonează pe toate celelalte,
alteori, pur şi simplu, le anulează. Se poate da exemplul persoanelor la care
contează ce sunt în realitate, nu ce cred ei sau ceilalţi despre aceasta, de aceea
toate celelalte faţete ale personalităţii vor fi „asimilate, absorbite”, subordonate
de personalitatea lor reală, de crezul lor „de a fi ei înşişi”. în aceste condiţii, se
ajunge la o oarecare sărăcire, simplificare şi unilateralizare a personalităţii la
închistarea ei într-o serie de comportamente rigide, stereotipe care accentuează
şi uneori chiar falsifică personalitatea.
Apariţia acestui model are numeroase avantaje, atât în plan metodologic,
diagnostic, psihopatologic, interpersonal, şi, nu în ultimul rând, pe plan
educativ-formativ. Astfel, avem în vedere o unitate în diversitate a
personalităţii, concretizată prin aceste „faţete” care sunt interdependente.
 în ceea ce priveşte diagnosticarea personalităţii Zlate (2002) recomandă
fie construirea unui instrument diagnostic sintetic, care să permită surprinderea
integrală a personalităţii totale, fie aplicarea mai multor instrumente
diagnostice în măsură să furnizeze informaţii despre fiecare faţetă a
personalităţii şi apoi integrarea acestora, într-o imagine unitară (prin aplicarea
de instrumente specializate precum tehnicile proiective se vizează
personalitatea reală, chestionarele de personalitate pot surprinde imaginea de
sine, testele de percepţie socială ne indică imaginea de sine atribuită lumii
etc.).
în plan interpersonal, modelul deschide mari perspective în abordarea
relaţiilor dintre indivizi, dovedind astfel modul distinct în care interacţionează
tipul unitar şi armonios dezvoltat cu cel accentuat, respectiv cu tipul dedublat.
Apoi, în plan psihopatologic modelul ar putea explica mai bine unele tulburări
de personalitate. Nu în ultimul rând, pe plan educativ, se vor putea concepe
mai bine modalităţile de intervenţie educativă în vederea formării adecvate sau
a ameliorării anumitor aspecte ale personalităţii.
în consecinţă, deşi teoriile anterioare ale personalităţii se integrează, se
completează şi se echilibrează reciproc (teoriile structurale le integrează pe
cele atomiste, aşa cum şi cele psihosociale le concretizează pe cele sistemice),
modelul sintetic integrativ le reinterpretează pe toate acestea, depăşind
insuficienta considerare anterioară a însăşi personalităţii, reprezentând-o ca o
unitate ce integrează mai multe subsisteme ale acesteia, denumite „faţete” (vezi
Zlate, 2002).
Modelul urmează a fi supus studiilor de validare şi confirmare empirică.
De asemenea, se recomandă elaborarea unui instrument de investigare a
constructelor analizate.
15
6

3. Abordări arhitecturale
Teoriile şi modelele care sunt incluse în această categorie ţinesc către
relevarea unor arhitecturi cu privire la conţinutul, forma şi funcţionalitatea
personalităţii. Unele modele ignoră deliberat conţinutul focalizându-se pe
aspecte de cadru: caracteristici, configuraţii, mecanisme funcţionale.
3.1. Modele neocognitive
Aceste teorii încearcă să explice structurile şi procesele personalităţii prin
interacţiunea sistemelor cognitive cu sistemele emoţionale, intenţionale.
Promotorii lor apelează la mai multe contribuţii din domeniile psihologiei,
recunoscând că aceste teorii sunt „de inspiraţie cognitivă”.
3.1.1. Modelul unităţilor cognitiv-afective ale personalităţii („CAPS")
în abordarea sistemului cognitiv-afectiv al personalităţii (cognitive-
affective personality system - CAPS), diferenţele individuale sunt privite ca
reflectând în parte diferenţa în accesibilitatea sau activarea nivelurilor
reprezentărilor mental-emoţionale particulare, în special, procesele cognitive şi
cele afective pe care persoana le are la dispoziţie. Modelul porneşte de la două
premise:
- premisa diferenţelor individuale stabile cu privire la accesibilitatea
(cronică) sau activarea nivelelor particulare a reprezentărilor mentale
disponibile lor şi
- premisa stabilităţii diferenţelor individuale în organizarea distinctă a
relaţiilor dintre cogniţiile şi afectele disponibile în sistem.
Timp de 25 ani, aceste tipuri de unităţi cognitiv-emoţionale mediatoare
au fost conceptualizate în termenii a relativ cinci variabile personale stabile
prin care indivizii diferă în procesarea informaţiilor relevante pentru sine
(Mischel 1973). în aceşti ani, unităţile au fost îmbogăţite, modificate şi
suplimentate de ample cercetări (Mischel şi Shoda, 1995).
Mischel şi Shoda (1998) susţin că aceste unităţi se referă la diverse tipuri
de evenimente mentale - gânduri, afecte - care se activează în mod
caracteristic şi stabil la nivelul unui individ, în relaţie cu o anumită trăsătură a
situaţiilor sau Seifului.
Unităţile cognitiv-afective includ toate aspectele psihologice, sociale şi
fiziologice ale oamenilor ce le permit să interacţioneze stabil cu mediul lor.
Mischel şi Shoda au identificat cinci astfel de unităţi (Tabelul 1):
15
7

1. strategiile de codificare, sau modul individualizat al oamenilor de a

categoriza informaţiile pe care le primesc de la diverse categorii de stimuli;
2. aşteptările/ expectaţiile şi credinţele/ convingerile;
3. răspunsurile afective, emoţiile, sentimentele şi afectele ce însoţesc
reacţiile fiziologice;
4. obiectivele şi valorile (ce tind a reda un comportament destul de
consistent);
5. competenţele şi strategiile auto-regulatorii (una dintre cele mai
importante competenţe este inteligenţa; oamenii folosesc strategii auto-reglare
pentru a-şi controla propriile comportamente pentru obiectivele auto-formulate
şi consecinţele auto-produse).
Tabelul 1. Tipuri de unităţi cognitiv-afective în sistemul mediator al personalităţii.
1. (En)codări: Categorii (constructe) ale Eului, oameni, evenimente şi situaţii
(externe şi interne).
2. Aşteptări şi Credinţe: despre lumea socială, despre rezultatele comportamentului
în situaţii speciale, despre auto-cficacitate._____________________________
3. Procese afective: sentimente, emoţii şi răspunsuri afective (inclusiv reacţii
fiziologice). ____________________________________________________
4. Obiective/ scopuri şi Valori: rezultate dezirabil şi stări afective; rezultate aversive
şi stări afective; obiective, valori, proiecte de viaţă.
5. Competenţe şi Planuri de auto-reglare: comportamente potenţiale şi lucrări pe care
cineva Ic poate face; planuri şi strategii pentru organizarea acţiunii, rezultatelor
personale, comportamentului şi stărilor interne.
în modelul CAPS, diferenţele individuale stabile reflectă organizarea
distinctivă a cogniţiilor şi afectelor, care caracterizează schimbările şi activările
lor în timp şi în diferite situaţii. în această organizare, există un ghidaj şi o
serie de constrângeri ale activării particulare a cogniţiilor, proceselor afective
şi acţiunilor ce sunt disponibile în cadrul sistemului în raport cu diferite
aspecte situaţionale. Această organizare stabilă sau reţea a interrelaţiilor este
conceptualizată ca produs al istoriei învăţării social-cognitive a individului în
interacţiune cu istoria biologică (precum temperamentul şi determinanţii
genetic-biochimici).
Structura stabilă a personalităţii apare în cursul dezvoltării şi reflectă atât
experienţa, cât şi “genetica”, ce generează pattemuri stabile şi distincte de
comportamentul caracteristic individului.
15
8

Sistemul este intrinsec interactiv cu lumea socială în care este

contextualizat şi este activat în mod continuu, în parte de către trăsăturile
(caracteristicile) externe şi parţial prin propriile activităţi cognitive şi afective,
cum ar fi fanteziile, reveriile, încercările auto-reglatoare. în schimb,
comportamentele pe care sistemele personalităţii le generează au impact asupra
lumii sociale întruchipâd şi selectând situaţiile interpersonale pe care persoana
le întâmpină în tranzacţiile dinamice.
Un sistem de personalitate este caracterizat de unităţile cognitive şi
afective disponibile, organizate într-o reţea a interrelaţiilor. Când anumite
configuraţii de trăsături situaţionale sunt experimentate de către un individ, un
subset caracteristic de cogniţii şi afecte devin active prin reţeaua distinctivă a
conexiunilor în procesul de (en)codifîcare. Conexiunile dintre unităţile
cognitive şi afective ghidează şi contrâng activările altor unităţi ale reţelei,
activând planuri, strategii, comportamente potenţiale, în procesele generării
conduitei.
La nivelul persoanei, organizarea acestui sistem se presupune a fi stabil şi
unic. Unităţile mediatoare se activează în relaţie cu anumite particulatităţi ale
situaţiilor sau sunt dezactivate, inhibate în raport cu alte aspecte situaţionale,
ori nu sunt afectate de loc de acestea. Conexiunile dintre unităţile din interiorul
reţelei stabile care caracterizează persoana pot fi pozitive, crescând activarea
sau negative scăzând activarea.
O implicaţie importantă este aceea că indivizii diferă caracteristic în
diversele situaţii particulare, care sunt ingredientele active pentru ei. Ele
activează dinamicile distinctive individuale, caracteristicile previzibile ale
cogniţiei, afectului şi acţiunii/comportamentului în acele situaţii. Aceste
dinamici nu sunt activate doar de particularităţile situaţiilor externe, ci şi de
feedback-ul proceselor cognitive şi afective activate de astfel de evenimente
interne (ca atunci când eşti “trist” sau te simţi “singur”) sau de situaţii ce pot fi
pur şi simplu imaginate sau anticipate. Comportamentele pe care persoana le
construieşte în mediul interpersonal şi social pot, la rândul lor, să schimbe
caracteristicile situaţionale întâlnite în tranzacţii (Mischel şi Shoda 1998).
Se evidenţiază caracterul activ şi proactiv al personalităţii, nu doar
reactiv - un sistem care anticipă, influenţează, rearanjază, schimbă situaţiile şi
reacţiile la ele. Sistemul personalităţii şi comportamentele pe care le generează
selectează, modifică şi ordonează mediul în cadrul tranzacţiilor reciproce
(Mischel şi Shoda, 1998).
15
9

3.1.2. Modelul structurilor de cunoştinţe şi a proceselor de evaluare

(“KAPA ’’)
Abordarea personalităţii ca arhitectură a structurilor de cunoştinţe şi a
proceselor de evaluare (Knowledge-Appraisal Personality Arhitecture -
KAPA) a fost emisă de către D. Cervone şi dezvoltată de-a lungul anilor
împreună cu alţi colaboratori. Teoria porneşte de la trei categorii de principii ce
servesc delimitării subsistemelor personalităţii (Cervone, 2004):
 1. Prima delimitare ia în calcul noţiunea de intenţionalitate. Acest termen
se referă la proprietatea conţinuturilor mentale de a fi direcţionate către
anumite obiecte ale lumii (de exemplu, a crede ceva se referă la un aspect
anume, ci nu la “doar a crede” în general). în contrast, unele conţinuturi
mentale nu au proprietatea intenţionalităţii - sentimente, stări afective (poţi
simţi o stare, de exemplu, a fi obosit, fără ca ea să fie direcţionată către un
aspect al lumii), care pot fi de două feluri: stări afective curente (procese
dinamice ale personalităţii) şi reactivitatea emoţională.
Deci, în arhitectura personalităţii trebuie diferenţiat între conţinuturile
mentale care au şi cele care nu au intenţionalitate, ceea ce are două implicaţii
majore:
1. distincţia între analizele inter- şi intraindividuale (sistemele de
variabile interpersonale nu pot funcţiona ca modele ale arhitecturii
intraindividuale, pentru că ele nu pot releva nici cele mai simple distincţii
solicitate de modelările sistemelor intraindividuale);
2. distincţia între strategiile de evaluare globală şi contextuală (primele
încearcă să descopere tendinţele de răspuns general, în toate situaţiile, celelalte
caută să descopere răspunsurile în circumstanţe specifice).
II. Al doilea principiu recurge la diferenţierea a trei categorii de
continuţuri mentale ce au proprietatea intenţionalităţii:
- conţinuturi mentale raportate la lume,
- conţinuturi mentale raportate la scopuri şi
- criterii de judecare (“standarde evaluative”) a caracterului bun sau rău
al anumitor entităţi (standardele diferă faţă de credinţe prin faptul că nu pot fi
categorisite ca adevărate sau false, totodată diferă faţă de scopuri prin aceea că
nu implică o intenţie a persoanei pentru a atinge o stare viitoare).
III. Al treilea principiu face distincţia între structuri şi procese ale
personalităţii. în interiorul conţinuturilor mentale intenţionale, structurile şi
procesele pot fi diferenţiate în categoriile cunoaştere şi, respectiv, în evaluare.
Cunoaşterea se referă la înţelegerea modului în care sunt lucrurile în
lume. în contrast, evaluarea nu se referă la fapte cunoscute despre lume, ci la
16
0

evaluările dinamice ale semnificţiei evenimentelor pentru sine; evaluările

surprind semnificaţia a ceea ce se întâmplă pentru binele personal.
Mecanismele cunoaşterii şi evaluării joacă roluri calitativ diferite în
funcţionarea personalităţii. Cunoaşterea este o caracteristică structurală de
durată a personalităţii. Evaluările sunt procese dinamice ale personalităţii.
Oamenii posedă repertorii vaste de cunoaştere, dintre care doar un subset redus
sunt active influenţând potenţial procesele de evaluare cu privire la un anumit
aspect dat.
Aceste trei principii conduc către un model intraindividual al arhitecturii
personalităţii ce cuprinde variabile atât motivaţionale (mecanisme implicate în
alegerea activităţii, reglarea efortului, persistenţa sau abandonul activităţii), cât
şi cognitive (credinţe, standarde evaluative, scopuri). Modelul KAPA
stipulează că variabilele cognitive pot fi analizate din perspectiva proceselor
evaluative şi a structurilor de cunoştinţe, rezultând, deci, şase categorii de
unităţi cognitive ale personalităţii: A. procese evaluative la nivel de (1)
credinţe, (2) standarde evaluative, (3) scopuri; B. structuri de cunoştinţe la
nivel de (4) credinţe, (5) standarde evaluative, (6) scopuri (vezi Cervone,
2005).
Modelul KAPA este utilizat pentru a susţine mai multe afirmaţii cu
privire la coerenţa funcţionării personalităţii. El este identificat în studii
aplicative (de psihologia sănătăţii, psihologia dezvoltării, psihologie
organizational, etc.). Wood şi Beckmann (2006) au analizat aplicaţiile
modelului KAPA în aria psihologiei organizaţionale. Autorii au operaţionalizat
dimensiuni ale psihologiei organizaţionale în cadrul categoriile cognitive
propuse de Cervone, dând exemple concrete de variabile (vezi Tabelul 2).
16
1

Tabelul 2. Aplicaţii ale taxonomiei KAPA în studiul variabilelor mediatoare din aria
psihologiei organizaţionale.
Ţeluri/ scopuri/ obi
Credinţe (lumea de azi) Standardele de evaluare
(viitorul)
Procese Atribuiri pentru job (responsabilitate, Percepţia justiţiei, Stabilirea scopurilo
evaluative raţionamente, corectitudinii (în personal).
(evaluări justificări). organizaţie, grup, lider, de ex. Angajamentul pent
dinamice Percepţii sociale (evaluarea celorlalţi, fair- obiective/
ale relaţiei procese de play). scopuri.
dintre identificare, atracţia interpersonal, Stresul perceput (gândul Progresul obiective
sine şi lume) similaritatea retragerii, de
percepută). distres, presiuni psihice, carieră, planificarea
Reacţii la job şi muncă (satisfacţia job-ului). suprasolicitare, evenimente). percepţia nevoii de
Percepţii instrumentale. Conflintele percepute (de rol, Aşteptări (rezultate
Control (locul controlului, control dorit vs. sarcină, familie-muncă, în performanţe).
posedat, grup, Intenţii (de părăsire
schimbări în control, tendinţa de a risca). relaţii, violări ale contractelor organizaţiei).
Auto-eficacitate (folosirea computerului, psihologice).
pregătire, Calculul costuri-beneficii
eficacitate colectivă). (profit
Confidenţă (luarea de decizii, personal, creştere personală).
împuternicirea).
Percepţiile sprijinului (în grupuri, lideri).
Motivaţii (sarcini, motivaţii intrinseci,
angajament,
competitivitate, importanţa muncii,
iniţiative, dorinţe).
Evaluarea performanţelor, muncii,
organizaţiei (rezultate
specifice).
Percepţiile climatului (echipă, organizaţie).
Structurile Concepte de sine (percepţia abilităţii, Norme şi standarde de Obiective/ scopuril
cunoaşterii performanţei). comunicare, Valori.
(reprezentări Definirea rolului. cooperare (permisivitatea
mentale ale Cunoaştere, expertiză în domenii specifice colegilor, orientarea
sinelui, (pe bază de profesională a
altora şi experienţă sau educaţie). subalternilor).
lumii) Cunoaştere şi percepţii despre job şi Norme şi standarde de
organizaţie performanţă
(mobiltatea job-ului, securitatea job-ului, (standardele performanţei
autonomia job- dorite).
ului, autoritatea job-ului, complexitatea job- Recompense anticipate.
ului, Standarde de comparare
alternativele job-ului, structura organizaţiei socială.
şi variabilele Etică şi moralitate
reţelelor sociale). (comportamente
sociale inter-sexe, hărţuire
sexuală,
etică, integritate).

3.1.3. Teoria interacţiunii sistemelor personalităţii (“PSI”)

Teoria interacţiunii sistemelor personalităţii (personality systems
interactions - PSI) integrează aspecte ale ştiinţelor cognitive, ştiinţei
motivaţiei, psihologici personalităţii şi neurobiologiei într-o singură abordare.
Conform acestei teorii, motivaţia umană şi personalitatea sunt mediate de o
ierarhic a sistemelor reglatoare. Există şapte nivele ale reglării, care pot fi
organizate pe trei niveluri majore (Kuhl et al., 2006) (Tabelul 3).
Tabelul 3. Niveluri şi sisteme ale teoriei interacţiunii sistemelor personalităţii.
Categorii largi Nivel Sisteme principale
Cogniţii complexe (7) Auto-conducere Auto-rcglarc (EM)
(6) Cogniţie de nivel înalt Auto-control (IM)
Procesări holliste paralele (EM)
Procesări secvenţiale analitice
(IM)
Emoţii şi coping (5) Motive Putere (EM)
(măsuri adaptative) (4) Coping emoţional Realizare (IM)
(3) Afect Afiliere (IBC)
OR <— Hipocamp —► EM
Pozitiv (IBC) Inhibiţie pozitivă
(IM)
Negativ (OR) Inhibiţie negativă
(EM)
Senzaţii şi (2) Temperament Activare motorie (IBC)
comportament (1) Operaţii cognitive Activare/ arousal senzorial (OR)
elementar simple Programe motorii (IBC)
Catcgorizarc senzorială (OR)
Note: EM - memorie extinsă, prelungită; IM - memorie intenţională; OR -
recunoaşterea obiectului; IBC - control comportamental intuitiv; * » - interacţiunea dintre
două sisteme. Teoria PSI susţine interacţiunea între toate sistemele, mai ales la nivel înalt.
Sunt
listate în tabel numai sistemele principale (coloana a treia) implicate în fiecare nivel.
La nivelul cel mai de jos, comportamentul este ghidat de senzaţii şi de
programe comportamentale intuitive. Recunoaşterea obiectuală este un sistem
al senzaţiile elementare specializat în detecţia abaterilor, lucrurilor neaşteptate
sau discrepante, incluzând stimulii externi sau interni, ca „obiecte” ale
experienţei. Controlul comportamental intuitiv este un sistem care susţine
programele motorii intuitive, specializat în organizarea programelor
comportamentale automate.
La nivelul de mijloc, comportamentul este ghidat de emoţii şi sisteme de
coping. Sistemele afective pozitive şi cele negative asigură reglajul
comportamentului de apropiere sau evitare. Acest nivel este responsabil şi de
16
3

coping, integrând informaţia discrepantă la un sistem de nivel superior prin

activarea hipocampului. Motivele sunt implicate în aceste mecanisme.
La cel mai înalt nivel, comportamentul este reglat de două sisteme
cognitive complexe: specializate în procesarea analitică secvenţială şi auto-
control, pe de o parte şi în procesarea hollistă/ sintetică şi auto-reglare, pe de
altă parte. Memoria intenţională menţine legiferarea scopurilor la un nivel
conştient şi analitic şi, în acelaşi timp, inhibă intenţiile premature legate de
scopuri. Memoria extensivă/ prelungită integrează informaţii care se originează
în diferite modalităţi senzoriale, nevoi, stări corporale, etc., permiţând
formarea unor „hărţi cognitiv-emoţionale” extinse, părţi esenţiale ale Eului.
In anumite momente, comportamentul omului poate fi reglat simplu de
sistemele elementare - recunoaşterea obiectuală şi controlul comportamental
intuitiv. Comportamentul ghidat de aceste sisteme este rigid, inflexibil. O mai
mare flexibilitate în reglarea comportamentului poate fi achiziţionată prin
participarea sistemelor de la niveluri mai înalte. Reglarea comportamentelor
sofisticate depind de coordonarea sistemelor elementare cu cele superioare.
Există două fonne complexe de auto-conducere (auto-guvemare):
- legiferarea scopurilor (presupune o interacţiune între memoria
intenţională, care formează şi menţine reprezentarea scopurilor abstracte şi
controlul comportamental intuitiv, pentru a traduce scopurile abstracte în
acţiuni concrete),
- auto-dezvoltarea (implică interacţiunea între recunoaşterea obiectuală,
care relevă aspecte neaşteptate sau indezirabile ale experienţei şi memoria
extinsă, pentru a integra noile experienţe în reţelele de priorităţi personale).
Pentru a realiza aceste două fonne de auto-conducere, coordonarea
proceselor depinde de afectivitate. Afectele pozitive coodonează relaţiile dintre
memoria intenţională şi controlul comportamental intuitiv. Când afectele
pozitive au un grad scăzut (de exemplu, când persoana întâmpină solicitări
grele, frustrări, descurajare), memoria intenţională este activată, iar controlul
comportamental intuitiv este inhbat. Când nivelul afectului pozitiv este înalt
(primirea unei recompense sau experimentarea succesului) memoria
intenţională este inhibată, iar controlul comportamental intuitiv este activat.
Afectul negativ coordonează relaţia dintre recunoaşterea obiectuală şi memoria
extinsă. Când nivelul de afect negativ este ridicat (ameninţare, frică, durere),
recunoaşterea obiectuală se activează, iar memoria extensivă se inhibă. Când
nivelul de afect negativ este scăzut (calm, relaxare), recunoaşterea obiectuală
se inhibă, iar memoria extensivă se activează. în concluzie, schimbările
afectelor sunt vitale pentru legiferarea scopurilor şi pentru auto-dezvoltare.
Abilităţile de reglare afectivă vor facilita major autoreglarea în general (vezi
Kuhl et al., 2006).
16
4

• Teoriile neocognitive au avantajul de a pune accent pe aspectele de

conţinut ale personalităţii, materializând unele contribuţii ale ştiinţelor
cognitive. Ca şi în cazul altor teorii/ modele, limitele lor rezidă în ignorarea
altor componente în cadrul operaţionalizărilor, nereuşind să ofere o imagine
cuprinzătoare a personalităţii sau să propună instrumente concrete de diagnoză.
3.2. Modelul „triarhic”
Hooker şi McAdams (2003) dezvoltă un nou model, “the six foci of
personality” care integrează structurile şi procesele personalităţii într-o analiză
multinivelară. Modelul are pretenţia de a se adresa întregii complexităţi a
personalităţii, integrând abordarea trăsăturilor, abordarea social-cognitivă,
oferind posibilitatea de examinare a stabilităţii, schimbărilor, structurilor şi
proceselor. Iniţial lansat în anul 1995 şi dezoltat în 2002 (Hooker, 2002;
McAdams, 1995), modelul este consolidat cu noi argumentaţii în 2003.
Asumţiile modelului se bazează pe teoria dezvoltăţii sistemelor (Ford &
Lemer, 1992), teorie ce accentuază ideea plasticităţii, multidirecţionalităţii şi
organizării proprietăţilor/ însuşirilor persoanei. Modelele recente (de exemplu,
Mischel & Shoda, 1998) au multe similarităţi, însă fără a explica perspectiva
dezvoltării. Viaţa şi conduita individului se derulează în contexte multinivelare
(de exemplu, situaţii din viaţia zilnică, cursul temporal al vieţii, timpul socio-
istoric) şi în cadrele unor tranzacţii dintre indivizi şi context, care influenţează
personalitatea (Mroczek & Spiro, 2003b). Teoretizarea trebuie să ia în calcul
cursul vieţii, linia psihologiei dezvoltării, pentru a contribui la înţelegerea
proceselor din perspectivă ontogenetică şi evolutivă.
Modelul lui Hooker şi McAdams (2003) este organizat în jurul
conceptelor de structură şi proces. Distincţia acestor concepte este esenţială,
accentuând variaţia inter- şi intrapersonală, deşi ambele tipuri de variaţie sunt
valabile în dezvoltarea personalităţii.
Conceptele de structură şi proces sunt înţesate de semnificaţii şi fiecare
integrează întreaga literatură ştiinţifică de specialitate despre personalitate. Pe
de o parte, ”structura“ exprimă modele de factori, trăsături de caracter şi
aptitudinile, ce converg către modelul Big Five, dar şi alte aspecte conceptuale.
Pe de altă parte, „procesul” relevă profile comportamentale şi alte concepte
care denotă o acţiune dinamică, convergând către evidenţierea unor stiluri de
conduită (Mrozeck şi Spiro, 2003b).
Abordările procesuale ale personalităţii au fost favorizate de la începutul
studiilor de personalitate, în timp ce abordările structurale sunt favorizate mai
târziu.
16
5

Orice model al personalităţii care pretinde comprehensiune trebuie să

rezerve loc atât pentru variaţia inter- şi mtrapersonală, iar opera lui Hooker şi
McAdams ca şi a lui Catell realizează acest lucru (Mrozeck şi Spiro, 2003a,b).
 în matricea din 1966 a lui Cattell, dimensiunile ce trebuie avute în vedere
în înţelegerea structurii şi procesualităţii personalităţii sunt: 1. persoanele, 2.
situaţiile/ aspectele ocazionale; 3. variabilele. Combinarea pe perechi a acestor
dimensiuni oferă reprezentarea unor tipuri de date diferite şi un mod unic de a
conceptualiza personalitatea. Dimensiunea a treia poate fi configurată prin trei
constructe avute în vedere de Hooker şi McAdams: trăsăturile, adaptările
caracteristice şi biografiile.
Persoanele diferă unele de altele - prin constructe interpersonal.
Trăsăturile sunt esenţa variabilei interpersonal prin faptul că ele
formează dimensiuni continue.
Adaptările caracteristice şi biografiile sunt tot variabile interpersonal.
Fiecare biografie a fiecărei persoane conţine idei referitoare la diferenţele
persoanei faţă de celelalte - aceasta este variaţia interpersonal (Mrozeck şi
Spiro, 2003a,b).
Contrar, cele trei constructe propuse de către Hooker şi McAdams: stările
(trăsăturile), autoreglajul [preocupări personale şi adaptări caracteristice) şi
biografia [povestea vieţii), se potrivesc cu dimensiunea „ocazii” din teoria lui
Cattell. Constructele procesuale arată cum oamenii diferă în funcţie de situaţii
(Fleeson, 2001). între persoane şi ocazii sunt stările, care variază, având loc
reglajul superior sau inferior, putând avea loc ajustările şi reviziile biografiilor.
Aceste trei fenomene sunt aspecte ale schimbării wtrapersonale. Cattell a
înţeles că variaţia /«/rapersonală este un aspect important al personalităţii şi al
dezvoltării sale, fiind diferită de variaţia /«ferpersonală. Ca urmare, el s-a
asigurat că modelul său oferă informaţii pentru ambele tipuri de variaţie, aşa
cum au descoperit Hooker şi McAdams.
Totuşi, Hooker şi McAdams fac un pas mai departe decât Catell şi
cercetează modul în care variaţia /'«fcrpersonală şi cea m/rapersonală (proces şi
structură) se leagă de dezvoltarea personalităţii. Relevarea dezvoltării este cel
mai bun mijloc de a integra abordările stucturale şi procesuale ale
personalităţii. Teoria behavioristă are la bază stabilitatea şi schimbarea. Unul
dintre cele mai bune mijloace de a conceptualiza acest fenomen este prin
funcţii sau traiectorii de dezvoltare (Wohlwill, 1973, apud. Hooker şi
McAdams, 2003). Asemenea traiectorii permit combinarea variaţiei
/«terpersonale şi wtrapersonale (Mrozeck şi Spiro, 2003b).
„ Noţiunea de traiectorie de dezvoltare permite o tratare analitică pentru a
înţelege variaţiile inter- şi intrapersonală, permiţând integrări majore ale
a ordărilor procesuale şi structurale. Cum conceptualizăm traiectoriile de
constructed Nesselroade şi Boker (1994) au propus o soluţie. Când
16
6

„declanşarea măsurătorilor” (de exemplu studii de tip jurnal) este inclusă în

studii longitudinale peste termen lung, procese ca autoreglajul pot fi urmărite
pe zile, săptămâni sau luni în timp ce schimbările pe perioade lungi de timp
atât procesuale, cât şi structurale pot fi determinate în ani. De exemplu, un
studiu longitudinal de 10 ani poate măsura anual biografii. Studiile pot avea loc
şi la intervale mai scurte (luni) pentru a identifica procesul de autobiografie.
Totuşi, autobiografia însăşi poate fi modelată longitudinal pentru a aprofunda
mai multe schimbări ce au loc la un nivel structural al biografiilor. Cineva
poate iniţia studii longitudinale similare pentru nivelul trăsăturilor şi al
adaptărilor caracteristice. Asemenea cercetări permit modelarea atât
structurală, cât şi procesuală în acelaşi cadru. Conceptul de traiectorie
longitudinală cuplată cu modelul Hooker-McAdams, ne ajută să integram
abordările structurale şi procesuale şi ne oferă un mod nou de a gândi
dezvoltarea personalităţii (Mrozeck şi Spiro, 2003 a,b).
Hooker şi McAdams (2003) prezintă un model ce arată şase
„concentrări” ale personalităţii, pe care le analizează din punct de vedere al
problemelor conceptuale şi metodologice, al relevanţei şi al relaţiei cu un
model integrativ. Autorii subliniază importanţa educării, solidificării,
organizării constructelor teoretice (focalizările), dar şi necesitatea ca acestea să
contribuie la o înţelegere mai profundă a personalităţii şi importanţei ei pe
toată durata a vieţii.
Modelul "Triarchic" propune abordarea a şase „concentrări” ale
personalităţii. Cele trei nivele ale personalităţii explicate de McAdams (1995)
sunt completate cu o serie de constructe procesuale (process constructs)
necesare la fiecare nivel.
în maturitate personalitatea este de cele mai multe ori considerată ca fiind
stabilă. Personalitatea prin laturile şi însuşirile ei poate fi analizată pe mai
multe niveluri: la nivel global (un tip general uman) şi la nivel intermediar (un
tip comun unei anumite zone). Există trei nivele ale personalităţii explicate de
McAdams (1995), fiecare nivel reprezintă “un centru”, având structuri şi
procese paralele acestora:
- nivelul I: trăsături - include structuri (trăsăturile) şi procese paralele
(stările).
- nivelul II: preocupări personale şi adaptări caracteristice - structurile
sunt reprezentate de constructele acţiunii personale, iar procesele paralele sunt
procesele autoreglării;
- nivelul III: povestea vieţii - structura: povestea vieţii, iar procesul
paralel este autonaraţiunea.
• Nivelul trăsăturilor. Trăsăturile sunt ca şi o “semnătură” dispoziţională
care conferă consistenţă în comportament de-a lungul situaţiilor şi în decursul
16
7

timpului. Trăsăturile sunt manifestate devreme în copilărie, iar ţelurile şi

poveştile de viaţă se dezvoltă mai târziu. Cercetările longitudinale au arătat că
există o stabilitate moderată a acestora de-a lungul perioadelor de timp sau
deceniilor (în funcţie de mărimea timpului dintre măsurări). De exemplu,
independenţa pare să crească din adolescenţă, atinge un vârf pe la 50, 60 de ani
şi intră în declin de la 60 la 80 de ani (Helson et al., 2002). Mai puţin se ştie
despre personalitate în etape târzii ale vieţii. Cercetările cross-secţionale
sugerează că schimbările pot fi negative (creşterea rigidităţii comportamentale,
scăderea extraversiei, deschiderii, afectului pozitiv, a investiţiei în viaţă, şi
sporirea extemalismului şi sentimentului de singurătate (Smith & Baltes,
1999). Studiile au arătat că la vârstele avansate sunt importante trăsături, cum
ar fi suportul social şi psihologic al binefacerii, sănătatea proprie şi statusul
funcţional. Devenind părinte, făcând faţă ieşirii la pensie sau divorţând, sunt
schimbări inevitabile şi previzibile ale trăsăturilor personalităţii, importantă
fiind explorarea mecanismelor acestor schimbări.
Stările sunt procese intraindividuale care au conotaţia de schimbare
dinamică sau constantă posibilitate de schimbare. Constructele procesuale au
fost studiate în cadrul stărilor, incluzând procese cunoscute a fi tranziente şi
implicând schimbări pe termen scurt, precum dispoziţia afectivă, oboseala,
foamea şi anxietatea. Când constructele sunt concepute ca entităţi stabile,
precum temperamentul sau trăsăturile, pot fi analizate în modalităţi ce permit
schimbarea ordonată, conform unor pattemuri evidente. Nesselroade (1991)
argumentează că labilitatea constructelor de stare (state constructs) solicită o
metodologie diferită de măsurarea tradiţională a trăsăturlor, în care există
expectaţia stabilităţii, iar schimbările în timp sunt catalogate dept “erori”.
Stările servesc pentru surprinderea proceselor intraindividuale ale
personalităţii, antrenând provocări pentru psihologii dezvoltării.
• Nivelul preocupărilor personale şi adaptărilor caracteristice - reflectă
dinamica orientării spre scopuri şi include ţeluri, obiective, scopuri, sarcini de
dezvoltare, motivaţii, aspecte ce pot fi rezumate formulei “a face”, ca parte a
personalităţii. Aceste componente sunt contextualizate în timp, loc şi rol
social. De-a lungul vieţii, acest nivel al personalităţii suportă schimbări
considerabile (de exemplu: adulţii mai tineri au mai multe orientări spre cariere
decât adulţii retraşi), modul în care un individ se confruntă cu tranziţiile
normative şi experienţele pozitive sau cu evenimentele negative din viaţă
diferă în timp.
Constructele acţiunii personale (personal action constructs - PAC) ce
constituie componente ale acestui nivel sunt: luptele/străduinţele personale,
proiectele personale, sarcinile de viaţă, preocupările curente. Creşterile şi
dezvoltările în aceste domenii au loc chiar şi la vârste avansate, când oamenii
16
8

selectează domenii pentru care caută provocări. Deci, selectivitatea este o

acţiune importantă luată în calcul în analize.
Procesele autoreglării sunt procese paralele constructelor acţiunii
personale, sunt subordonate obiectivelor personale şi includ: “controlul
primar”, “controlul secundar”, tranziţiile de la primul la al doilea tip de control,
strategiile de coping (adaptare la stres), etc. Aceste procese dinamice asigură
persistenţă, continuitate, acomodare, flexibilitate.
Autoreglarea poate presupune ajustăti ale scopurilor iniţiale, astfel încât
oamenii să nu aibă sentimentul de eşec şi să continue realizarea a ceea ce şi-au
propus, menţinând semnificaţiile obiectivelor. Oamenii au nevoie să-şi reia,
schimbe, ajusteze ţelurile aşa încât să menţină satisfacţia.
• Nivelul al treilea, povestea vieţii este o înţelegere personală a eului. în
termeni narativi, oamenii dau sens vieţii lor şi reconstruiesc trecutul, încercând
să-şi imagineze viitorul în căi creatoare de unitate, sens şi scop al vieţii lor.
Poveştile de viaţă evoluează în timp prin adăugarea de noi teme, relaţii,
relevând schimbările.
Procesele poveştii de viaţă sunt procese ale auto-naraţiunii (amintiri,
reminiscenţe, poveşti, memoria autobiografică, comparaţii ale eului trecut şi
eului prezent) Aceste procese fac referiri la: figuri, caractere, imagini, teme,
scene interiorizate de către persoană, folosind la înţelegerea persoanei (cine
sau ce este, era sau va fi în viitor persoana. Relatarea conversaţională, concept
propus de Pasupathi (2001) are loc între un povestitor şi un ascultător şi
constituie un mecanism prin care oamenii îşi reconstruiesc social trecutul şi
identitatea personală. Procesele care operează în construirea poveştii de viaţă
ţin de principiile “co-construcţiei” (vorbitorii şi contextele influenţează
reconstruirea evenimentelor trecute) şi consistenţei (efectele reconstrucţiei
conversaţionale asupra memoriei evenimentelor trecute).
Relaţiile dintre cele şase “focusuri/ centre” pot fi studiate în particular.
De exemplu, se poate studia relaţia dintre dispoziţia afectivă (stare, nivel 1) şi
eficienţa personală raportată la un scop (proces autoreglator, nivelul II) în
raport cu activitatea de exersare a unei abilităţi sau se poate studia relaţia dintre
trăsături (nivelul I) şi tendinţa oamenilor de a relata despre viaţa personală
(nivelul III).
Autorii susţin “dinamica” modelului, aducând argumente pentru a
demostra că procesele sunt “motoare” ale structurilor (paralele). Se
menţionează că modelul nu este ierarhic în sensul că ar presupune ca nivelurile
II şi III să se contruiască pe baza primului nivel. Modelul reuşeşte să răspundă
la două provocări metodologice şi conceptuale:
1. dihotomia stabilitate versus schimbare (când sunt luate în calcul toate
nivelele personalităţii în vederea abordării unui profil) şi
16
9

2. dihotomia idiografic versus nomotetic (prin integrarea în explicaţii a

diferenţelor individuale determinate de povestea vieţii) (vezi Hooker şi
McAdams, 2003). Limita principală a teoriei “triarhice” rezidă în lipsa unei
metodologii concrete de investigare a conceptelor propuse analizei.
3.3. Modelul sistemic
Faptul că personalitatea reprezintă un sistem în cel mai deplin sens al
acestui cuvânt este astăzi unanim acceptat. în caliatea sa de sistem,
personalitatea reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interacţiune
nonîntâmplătoare, având o structură şi funcţionalitate subordonată principiului
„totul se leagă de totul”. Ea ocupă poziţia cea mai înaltă în clasa sistemelor
deschise, dinamic-evolutive, hipercomplexe, probabiliste, cu autoreglare şi
autoorganizare (Golu, 2005a,b).
Abordarea sistemică se întemeiază pe trei principii esenţiale:
A) principiul relativismului, potrivit căruia oricare complexitate trebuie
considerată şi abordată ca atare, în coordonatele şi determinaţiile ei specifice,
fără a o reduce la simplităţi de ranguri inferioare, iar fiecare investigaţie şi
cunoaştere secvenţială a ei trebuie considerată ca relativă şi aproximativă,
neputând fi absolutizată;
B) principiul complementarităţii - cu cât o entitate sistematică posedă un
grad de complexitate mai ridicat, cu atât recunoaşterea ei reclamă o diversitate
mai mare de unghiuri particulare de abordare, care nu trebuie puse în raporturi
de opoziţie şi exclusivitate, ci de convergenţă-corelaţie;
C) principiul interacţiunii şi relaţionării dinamice, care postulează
necesitatea evidenţierii, evaluării şi interpretării relaţiilor şi interacţiunilor atât
intrasistematice, între componentele specifice ale sistemului, cât şi
ex/rasistemice, ale sistemului ca întreg cu mediul, în diversitatea lui (Golu,
2005b).
Interpretând atributele de sistem ale personalităţii prin prisma acestor
principii, se pot desprinde un set de exigenţe metodologice generale care ar
trebui să călăuzească orice demers empiric particular. Golu (2005b) le
analizează pe rând.
I) Atributul „deschis” reclamă considerarea şi studiul sistemului
personalităţii în permanentă comunicare şi interacţiune cu lumea externă,
analiza şi evaluarea schimburilor de substanţă, energie şi informaţie pe care le
realizează cu aceasta. Se impune astfel admiterea ca lege absolută dependenţa
nivelului de dezvoltare şi organizare a personalităţii de parametrii de ordin
cantitativ şi calitativ ai acestor schimburi. Indiferent de organizarea iniţială sau
dată de la naştere a indivizilor umani, deosebirile de ordin cantitativ şi calitativ
în condiţiile de mediu - natural şi socio-cultural - vor genera deosebiri
17
0

semnificative în tempoul, direcţia şi nivelul proceselor şi efectelor structurante

ale personalităţii.
II) Atributul „dinamic-evolutiv” reclamă necesitatea abordării
sistemului personalităţii, pe de o parte, ca funcţie de timp, iar pe de altă parte,
ca produs al unor transformări succesive de geneză, diferenţiere,
individualizare şi consolidare a structurilor psihocomportamentale specifice.
în organizarea internă a sistemului personalităţii avem de a face cu jocul
dialectic permanent al stabilităţii, invariaţiei şi instabilităţii, variabilităţii.
în fiecare stadiu evolutiv şi în fiecare perioadă de vârstă avem de a face
cu un tablou diferit, atât al staticii (profilul de stare), cât şi al dinamicii
(portretul fazic) funcţionale a personalităţii. Starea actuală apare ca o rezultantă
a interacţiunii dintre situaţia-stimul încărcată cu o anumită semnificaţie
(pozitivă sau negativă) şi oricare din stările anterioare, din oricare segment al
traiectoriei biografice a individului care se poate activa spontan la momentul
dat, devenind variabilă moderatoare principală.
III) Atributul „hipcrcomplexităţii” reclamă necesitatea înlocuirii
paradigmelor simplist-reducţioniste cu paradigma abordării in vivo, bazată pe
principiul diversităţii convergente şi al interdisciplinarităţii. Cerinţa principală
a acestei paradigme constă în a studia orice sistem în complexitatea lui reală,
fără a-1 reduce la entităţi mai simple, simplificarea şi analogia trebuind să fie
doar verigi intennediare tranzitorii, iar nu obiective finale ale demersului
epistemic (aşa cum erau ele, de pildă, în paradigma asociaţionistă, behavioristă
sau psihanalitică freudiană).
Cu cât un sistem este mai complex, cu atât cunoaşterea lui presupune
abordarea din laturi şi la niveluri mai diverse. Ca sistem hipercomplex,
personalitatea poate şi trebuie să fie abordată cel puţin la trei niveluri şi în trei
planuri diferite:
- biologic (morfo-constituţional, fiziologic-visceral, fiziologic-neural,
fond genetic, biochimie, biofizic),
- psihologic (conţinuturile celor trei subsisteme - inconştient,
subconştient, conştient - şi interacţiunile dintre ele),
- socio-cultural (pattem-uri comportamentale, modele, roluri, statute).
întrucât complexitatea rezidă nu numai în numărul şi eterogenitatea
elementelor care intră în componenţa unui sistem, ci şi în volumul conexiunilor
dintre ele, cunoaşterea sistemului respectiv trebuie să urmărească şi relevarea
acestor conexiuni. Prin urmare abordarea sistematică a personalităţii, pe lângă
determinarea şi analiza-explicarea unor trăsături, factori sau structuri în sine,
presupune şi descifrarea şi analiza interacţiunii/intercondiţionarii dintre ele.
 IV) Atributul de „probabilist” exprimă cel mai adecvat caracterul
legăturii „intrare” -„ieşire” (imput-output) la nivelul sistemului personalităţii,
el decurgând atât din prezenţa activă a mulţimii mărimilor de stare (ansamblul
17
1

condiţiilor interne, inclusiv fondul tezaurizat al experienţelor anterioare), cât si

din complexitatea acestora. Ca urmare a prezenţei mărimilor de stare (Zk),
„ieşirea” (R) nu va depinde univoc şi exclusiv de „intrare” (S), ci şi de
influenţa mediatoare a mărimilor de stare, care, în general, nu poate fi riguros
controlată în cursul cercetării. Dinamica răspunsurilor subiectului uman iese
din sfera evenimentelor posibile sau probabile. Implicit, predicţia şi
prejudecăţile prognostice devin relative şi aproximative.
V) Atriburul „autoreglabilităţii şi autoorganizării” înscrie
personalitatea în clasa sistemelor cibernetice teleonomice. Aceasta înseamnă că
ea depinde, pe de o parte, de mecanisme interne proprii de tip feedback
negativ, feedback pozitiv antientropic, feedbefore etc. prin care îşi rezolvă „pe
cont propriu” sarcinile de reglare, iar, pe de altă parte, de capacitatea de a
stabili şi a formula anticipat scopuri, de a elabora planuri şi programe adecvate
de atingere a lor. Graţie faptului că omul posedă conştiinţa de sine, care
presupune un anumit grad de autocunoaştere şi o anumită capacitate de
autoanaliză şi autoevaluare, el devine singurul sistem cibernetic real, din cele
care ne sunt cunoscute până în prezent, preocupat de propria sa dezvoltare
(nivel de aspiraţie, idealuri) şi care acţionează deliberat în această direcţie
(trecerea de la educaţie la autoeducaţie).
Fiind unitatea a trei subsisteme - biologic, psihologic şi psihosocial -
personalitatea pune în evidenţă trei niveluri de autoreglare-autoorganizare:
biologic, psihologic şi psihosocial.
Nivelul biologic include un ansamblu de procese şi transformări care
susţin şi mediază creşterea şi maturizarea organismului în concordanţă cu
etaloanele normelor populaţionale şi cu modelul programat genetic.
„Domeniul” reglării la nivel psihologic este reprezentat de procesările
informaţionale specifice, cu caracteristicile lor cantitative şi calitative -
semantice şi pragmatice, care duc la elaborarea modelelor interne de conţinut
ale percepţiei, imaginaţiei, gândirii, memoriei, afectivităţii, motivaţiei şi la
integrarea lor in scheme efectorii ale comportamentului şi activităţii.
Autoreglarea subsistemului psihic al personalităţii se realizează la două
niveluri, ierarhice antagonic-complementare: nivelul inconştient şi nivelul
conştient.
Nivelul inconştient este structurat pe principiul tensiunii-reducţiei şi pe
mecanismul feedback-ul negativ.
Nivelul psihosocial de autoreglare se constituie în contextul interacţiunii
individului cu situaţiile şi solicitările mediului sociocultural. Constituirea lui se
realizează pe de o parte, prin cunoaşterea (percepere, înţelegere) şi
interiorizarea normelor, modelelor şi etaloanelor impuse de societate
comportamentului membrilor săi, iar pe de altă parte, prin compararea
propriului comportament cu comportamentul celorlalţi în situaţii comune.
17
2
 Cu fonnc specifice dc autoreglare la nivel psihosocial întâlnim
autoreglarea de rol şi autoreglarea de statut. Prima este îndreptată în direcţia
găsirii modalităţilor optime de jucare a rolurilor primare sau impuse şi a celor
secundare sau dobândite; cea de a doua este subordonată găsirii modalităţilor
optime dc apărare şi menţinere a statutului.
La toate cele trei niveluri de organizare-integrare a sistemului
personalităţii găsim toate cele trei forme generale de autoreglare:
/. de stabilizare (homeostazice) prin care se asigură menţinerea în timp a
echilibrului funcţional, identitatea de sine şi autodelimitarea în mediu,
2. de optimizare* prin care se perfecţionează şi se consolidează schemele
funcţional-comportamentale dobândite (starea sistemului este deplasată de la
un nivel de performaţă mai scăzut la unul mai înalt în interiorul aceleiaşi
scheme de organizare),
3. de dezvoltare, prin care se trece de la un nivel de organizare inferior, la
altul superior, pe baza a trei tipuri de conexiuni „input-output-input”:
- conexiunea pozitivă antientropică, ce susţine procesele şi transformările
evolutive în plan biologic, psihologic şi psihosocial,
- conexiunea de mediere-transfer, care asigură interacţiunea şi integrarea
sistematică a noilor scheme funcţionale şi a noilor entităţi,
- conexiunea prospectiv-anticipativă (feed-before), care face posibilă
evaluarea şi testarea pe cale mentală a proiectelor vizând propia devenire,
înainte de a trece la finalizarea lor.
Autorul conchide că nivelul calitativ al organizării sistemului
personalităţii depinde, în ultimă instanţă, de eficienţa acestor trei forme de
autoreglare. La nivelul individual, traiectoriile şi indicatorii lor iau valori foarte
diferite, de unde şi gama întinsă a diferenţelor interpersonale în fiabilitate şi
adaptabilitate (Golu, 2005b).
Adoptarea abordării sistemice, obligă ca în strategia de desfăşurare a
activităţii de psihodiagnoză să fie incluse şi luate în seamă următoarele atribute
ale personalităţii: caracterul dinamic-evolutiv, caracterul deschis (în plan
biologic) şi semideschis (în plan psihologic), caracterul hipercomplex
(determinat de numărul foarte mare al elementelor componente, de modul
ierarhizat, pluristratificat de dispunere a lor, de saturaţia în conexiuni interne,
între elemente, şi externe, între situaţie şi personalitate în ansamblu şi mediul
ambiant), caracterul probabilist al funcţiei care leagă „intrările” şi „ieşirile”
sistemului. Fiecare din aceste atribute include în sine exigenţe care impun o
schimbare radicală a concepţiei psihodiagnostice (vezi Golu, 2005a).
Perspectiva sistemică are avantajul de a pune accentul pe relaţiile dintre
mărimile de intrare, stare şi ieşire, subliniază caracterul sintetic, unitar,
integrator al personalităţii. Totodată, ea realizează o mare deschidere către
influenţele exterioare, care preluate şi interiorizate, devin structuri de
17
3

personalitate ce influenţează comportamentul (Zlate, 2002, pp. 17-18). Prin

gradul înalt de generalitate, abordarea sistemică pierde din vedere
componentele şi contextele concrete ale existenţei personalităţii (ibidem.). S-a
încercat compensarea acestor limite în cadrul unei abordări sistemico-
psihosociale (vezi Zlate, 2002). Nu în ultimul rând, din punct de vedere
metodologic, atributele personalităţii (deschiderea, dinamismul,
hipercomplexitatea, probabilismul, autoreglabilitatea şi autoorganizarea) pot fi
tratate ca însuşiri măsurabile cu instrumente special destinate aplicării
modelului sistemic în evaluarea personalităţii.
3.4. Modelul „configuraţionist”
O modalitate mai nouă de abordare a personalităţii ţineşte către relevarea
unei/ unor configuraţii a arhitecturii (structuri, relaţii, dinamică a trăsăturilor)
personalităţii. Se urmăreşte construirea unei reprezentări arhitecturale cu
aplicaţii în elaborarea profilelor grafice, în explicarea şi interpretarea
aspectelor funcţionale concrete ale unei persoane, în demersurile formative.
Zlate a promovat de-a lungul anilor (1987, 1994, 1999, 2002) trei modele
explicativ-interpretative ale caracterului care tind către unificarea mai multor
perspective: modelul balanţei caracteriale, modelul cercurilor concentrice
caracteriale, modelul piramidei caracteriale. Modele caracteriale sunt în sine
modele ale personalităţii şi caută răspuns la o serie de întrebări: “cum putem
înţelege mai bine mecanismul formării caracterului/ personalităţii?”, “cum
putem vizualiza structura caracterului/ personalităţii?”, “cum putem înţelege
organizarea caracterului/ personalităţii?”:
Tezele modelului balanţei caracteriale sunt următoarele:
- trăsăturile pot fi sintetizate două câte două în perechi cu poli opuşi;
- trăsăturile opuse se găsesc la una şi aceeaşi persoană în proporţii şi
amestecuri diferite;
- nu se pot face reducţii absolute la unul dintre poli respectivi;
- la naştere trăsăturile se află la poziţia 0 (zero), evoluţia lor fiind
„teoretic egal probabilă”;
- trăsăturile pot fi reprezentate într-o balanţă constituită din două trăsături
polare;
- talerele balanţei se înclină când într-o parte când în alta şi apoi se
stabilizează la unul dintre poli în funcţie de particularităţile situaţiilor de viaţă
parcurse de copil;
- o trăsătură iese învingătoare şi devine precumpănitoare în conduita
individului numai în urma luptei, a ciocniri cu cea opusă ei. Trăsătura
învingătoare este pregnantă în structura personalităţii, cea învinsă se păstrează
sub forma unor reziduri, putând fi reactivată;
17
4

- în promovarea luptei dintre trăsături au semnificaţie influenţele

educative exterioare şi propriile forţe ale celui în cauză.
Modelul balanţei caracteriale are o întreită relevanţă:
1. arată mecanismul psihologic al formării şi dezvoltării personalităţii/
caracterului care constă în lupta contrariilor;
2. interpretează personalitatea nu doar ca fiind determinată social, ci şi
ca autoformându-se;
3. serveşte stabilirii unei tipologii (Zlate, 2002).
Acest model permite realizarea unor interpretări cu privire la relaţiile
dintre trăsăturile situate în balanţe diferite. De exemplu, dacă relaţiile pot fi
sistematizate din punctul de vedere al criteriului direct-indirect şi al criteriului
intens-slab, rezultă următoarele categorii de legături pentru cazul a două
trăsături TI şi T2: rl,2 (relaţia dintre TI şi T2) - directă intensă; rl’2’ (dintre
opusele lui TI şi T2, adică TI’ şi T2’) - indirectă slabă; rl,l’ (relaţia dintre TI
şi TI’) - directă slabă; r2,2’ (relaţia dintre T2 şi T2’) - directă slabă; rl’,2
(relaţia dintre TU şi T2) - indirectă slabă; r2,l’ (relaţia dintre T2 şi TI’) - in-
directă slabă. Am putea spune că dacă toate relaţiile indirecte sunt slabe, nu toate
relaţiile directe sunt puternice. Există posibilitatea ca unele trăsături să aibă aceeaşi
pondere, ele neaflându-se în relaţie de sub/ supraordonare (Figura 4).

Figura 4. Balanţe de trăsături şi relaţiile dintre ele.

• Tezele modelului cercurilor concentrice caracteriale sunt:
- însuşirile (trăsăturile) de personalitate pot fi clasificate în trăsături
comune (îi aseamănă pe toţi oameni şi în virtutea lor ei pot fi comparaţi) şi
trăsături individuale (dispoziţii personale). Ultimele sunt de trei tipuri:
cardinale, centrale şi secundare (modelul îşi are originea în concepţia lui
G.W. Allport);
- dispoziţiile personale (trăsături) sunt clasificate după numărul şi rolul
lor: cardinale (una, două) au rol esenţial în comportament, controlându-le pe
17
5

celelalte în situaţii deosebite; centrale sunt mai numeroase (10 - 15), intervin
în situaţii obişnuite; secundare (sute, mii) au o existenţă latentă, contează
mai puţin în comportament;
- trăsăturile personale pot fi dispuse în trei cercuri concentrice: în
interior sunt amplasate trăsăturile cardinale, în cercul următor trăsăturile
centrale, iar la periferie trăsăturile secundare;
- trăsături autentice sunt cele cardinale şi centrale (dispun de constanţă)
nu şi cele secundare care au o manifestare episodică şi ar putea reprezenta
„reziduri” sau „potenţialităţi” caracteriale;
- trăsăturile aflate în trei cercuri pot trece dintr-un cerc în altul;
- prin educaţie este posibilă convertirea trăsăturilor caracteriale
negative în pozitive şi invers, sub influenţa altor factori exteriori.
Relevanţa teoretică a modelului vizează:
1. înţelegerea mai exactă a comportamentului, datorat coexistenţei
dintre diferite trăsături caracteriale, cu semnificaţii, ponderi, roluri diferite şi
datorită manifestării lor diferenţiate în funcţie de specificul situaţiilor;
2. explicarea dinamicii structurii generale a caracterului şi a fiecărei
trăsături în parte (prin trecerea trăsăturilor dintr-un cerc în altul în ambele
sensuri);
3. modelul poate avea rolul unui instrument de valorizare a unor
trăsături sau însuşiri de personalitate mai ales atunci când nu cunoaştem sau
nu suntem siguri de semnificaţia lor (Zlate, 2002).
In figura 5 recurgem la o prezentare a modelului, adăugând principiul
împărţirii profilului de cercuri concentrice după criteriile: 1. tipul de atitudine
în care trăsătura se integrează (faţă de sine, alţii, muncă, activităţi, natură,
societate), 2. semnul trăsăturii (pozitiv, negativ).
+
Dispunerea categoriilor de atitudini.
Atitudinea faţă de:
1- sine
+ 2- aţii
3- munci
4- telmici/culturiiarlaijtiirti
5- naturi
6- s ocietate
+
Figura 5. Reprezentarea grafică a modelului cercurilor concentrice caracteriale.

17
6

• Tezele modelului piramidei caracteriale oferă noi posibilităţi

interpretative:
- esenţial este nu doar numărul atitudinilor şi trăsăturilor, cât modul lor
de organizare, relaţionare, structurare;
- atitudinile (trăsăturile) se leagă se condiţionează reciproc şi formează
un adevărat sistem;
- trăsăturile sunt ierarhizate sub forma unui sistem ierarhic piramidal
care cuprinde în vârf trăsături esenţiale, dominante, cu cel mai mare grad de
relevanţă, pregnanţă şi generalitate, iar spre bază trăsături din ce în ce mai
particulare;
- la nivelul piramidei se realizează o subordonare şi integrare treptată a
trăsăturilor, fiecare trăsătură este un nod în relaţie cu celelalte;
- se au în vedere: legăturile dintre toate trăsăturile, dispunerea lor într-o
anumită ordine, ceea ce duce la valorizarea lor; tipurile de relaţii (integrare
succesivă a unora în altele, coordonare valorică, competitivitate şi excludere
reciprocă, compensare); intensitatea relaţiilor (puternice, slabe), caracterul
lor (directe, indirecte); gradul lor de coerenţă (unele trăsături sunt strâns
legate formând „centre vitale caracteriale”, altele sunt izolate).
Relevanţa teoretică a modelului: 1. înţelegerea personalităţii/
caracterului ca un sistem organizat şi bine structurat (intervenţia educativă
într-o parte a sistemului se repercutează direct sau indirect şi în alte părţi); 2.
permite diferenţierea mijloacelor educative în funcţie de sistemul caracterial
al fiecărui copil (Zlate, 2002).
în figura 6 recurgem la reprezentarea modelului piramidei
personalităţii.

Figura 6. Dispunerea ierarhică a trăsăturilor

(I - nivelul cardinal; II - nivelul central; III nivelul secundar)
17
7

• Modelele prezentate pun la dispoziţie idei generoase de elaborare a

unor noi metodologii de investigare a personalităţii şi modalităţi de
reprezentare grafică a profilelor. Sinteza celor trei modele poate deschide noi
perspective în psihodiagnoza personalităţii.
Se pun bazele unei abordări arhitectural-funcţionale, superioară
abordării structural-dinamice, care a avut o serie de avantaje, dar şi limite
(vezi Zlate, 2000).
Practic, modelul unitar al configuraţiei arhitecturale a personalităţii s-ar
putea realiza şi prin analiza fuzionării modelelor caracteriale două câte două.
La finalul acestui demers, configuraţia arhitecturală a personalităţii se
prezintă ca o piramidă având mai multe caracteristici, stabilite după criteriile:
- nivel - piramida este împărţită în trei niveluri, fiecare nivel deţine la
rândul său subniveluri (notate cu linii punctate) care fac mai vizibile
trecerile, mişcările trăsăturilor între nivele;
- categoria de atitudini - piramida prezintă şase părţi (implicit şase
piramide interne), corelative celor şase categorii de atitudini (faţă de sine,
semeni, muncă, artă/ştiinţă/tehnică, natură, societate);
- sens valoric - fiecare parte este împărţită în două jumătăţi,
corespunzător sensului pozitiv sau negativ al trăsăturilor.
Modelul unitar dispune de luarea în calcul a unui număr de balanţe, a
căror formare urmează o procesualitate, balanţe care intră în multiple relaţii
ce determină dinamica în cadrul unei ierarhii trinivelare flexibile, care
comportă o serie de particularităţi de ordin individual, dar şi o serie de
aspecte cu caracter general.
Reprezentarea grafică a arhitecturii personalităţii poate fi redată sub
formă de piramidă (plană sau spaţială - dacă este modelată pe computer)
(vezi Figurile 7a, 7b).
Figura 7a. Configuraţie arhitecturală a personalităţii.
17
8

Figura 7b. Profilul configuraţiei arhitecturale a personalităţii unui caz.

Din punct de vedere metodologic principiile de elaborare şi aplicare a
instrumentului pentru obţinerea unui profil arhitectural piramidal pot fi
următoarele:
1. Elaborare, aplicare:
- elaborarea unui instument de autoevaluare şi mai ales unul de
heteroevaluare pe bază de trăsături polare (eventual având la bază un model
factorial);
- evaluarea să vizeze nu numai conduita în general, ci şi diverse cadre
situaţionale, relaţionale (aplicaţia contextuală: conduita în familie, la locul de
muncă; în relaţiile sociale, etc.);
- se recomandă şi aplicarea după tehnica feeback 360°;
17
9

- după aplicare se vor calcula scorurile şi se vor reprezenta în profil;

reprezentarea ierarhică în profil a trăsăturilor cu scoruri peste medie, scoruri
medii şi submedie, dar şi a trăsăturilor opuse acestora (un număr de balanţe
sunt plasate în profil);
- evaluările realizate cross-temporal/ periodice pot evidenţia schimbări
ale profilului, treceri ale trăsăturilor de la un nivel la altul (mersul ascendent
sau descendent al trăsăturilor; dinamica formării şi evoluţiei, dezvoltării
personalităţii prin „mişcarea” mai multor balanţe);
2. Analiză-interpretare:
- interpretarea statică pe nivele - se inventariază trăsăturile situate la
fiecare nivel, din vârf până la bază;
- interpretarea statică pe categorii de atitudini: se studiază care trăsături
au ieşit proeminente în acord cu tipul de atitudine din care fac parte;
- interpretarea statică după sensul calitativ: cu privire la semnul
trăsăturilor care caracterizează subiectul;
- interpretarea relaţiilor dintre trăsături: între aceleaşi nivele sau
categorii atitudinale şi între nivele şi atitudini diferite; psihologul poate căuta
legăturile dintre trăsături aplicând împreună cu subiectul investigat sau cu
terţii o sesiune de convorbire sau interviu semistructurat cu privire la relaţiile
dintre trăsăturile existente în profil. Se poate ţine cont de clasificarea acestor
relaţii după mai multe criterii: după nivel (relaţii între trăsături aflate la
acelaşi nivel sau între nivele diferite); după poziţia ierarhică (relaţii de
subordonare şi de supraordonare); după apartenenţa la o categorie de
atitudini: relaţii între trăsături care aparţin aceleaşi categorii atitudinale sau
relaţii între trăsături ce exprimă atitudini diferite; după intensitate: relaţii
puternice/ intense şi relaţii slabe; după caracterul relaţiei: directe, indirecte;
după durată: relaţii foarte stabile sau trecătoare; după gradul lor de coerenţă,
unele fiind mai strâns legate între ele şi formând adevărate „centre vitale”,
altele fiind dezlânate, oarecum izolate; după sensul valoric al trăsăturilor:
relaţii între trăsături de acelaşi sens sau de sens diferit; după tipul sau direcţia
relaţiei (relaţii de cooperare, susţinere, conflict, competiţie, excludere şi
compensare);
- interpretarea dinamicii', a schimbărilor şi factorilor care au concurat la
acestea;
- interpretarea profilului global: tendinţele actuale şi predicţii în acord
cu obiectivele studiului;
- interpretarea contextuală a staticii şi schimbărilor în funcţie de
cerinţe, situaţii, împrejurări, relaţii, alte laturi ale personalităţii, vârsta
subiectului;
18
0

- completarea aplicaţiei instrumentului cu alte metode sau instrumente:

interviu centrat pe anumite constructe, interviu cu referinţe situaţionale sau
incidente „critice”, relatări ale unor terţi, autobiografie, etc.
3. Prcdicţii:
- prcdicţiile se vor structura în funcţie de obiectivul evaluării: se solicită
evaluarea subiectului în raport cu cadrele în care el urmează să funcţioneze
(se va apela la subiecţi care cunosc subiectul în cadrele respective);
4. Dezirabilitatea socială a profilului poate fi calculată având ca reper
formula:
Dacă raportul este supraunitar avem de-a face cu un om cu profil
dezirabil social/ ”de caracter”. Se poate recurge la elaborarea unui index
universal care să evidenţize coeficienţii de dezirabilitate socială (chiar
contextuală) pentru diferite trăsături. Aceşti coeficienţi ar putea fi luaţi în
calcul în cadrul unei formule îmbunătăţite.
Modelul poate fi dezvoltat prin căutarea unor fonnule de calcul a
proprietăţilor (parametrii) personalităţii sau aplicarea unor scheme de analiză
calitativă a acestora: gradul de ierarhizare (numărul şi raportul compomentelor
de la diferitele niveluri), unitate (corelarea însuşirilor între ele), expresivitate
(dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a câtorva trăsături care dau o notă
specifică întregului), originalitate (autenticitatea anumitor valori, însuşiri,
gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare, nota distinctivă a persoanei în
raport cu altele), bogăţie (multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte
cu viaţa socială, cu munca, cu semenii, etc.), statornicie (constanta manifestare
în comportament); plasticitate (restructurările unor elemente în raport cu noile
cerinţe), tărie (rezistenţa la acţiuni şi influenţe externe), etc.
Modelul arhitectural configuraţionist reprezintă o nouă etapă în studiile
despre personalitate. Avantajele generale ale modelului sunt:
- oferă o alternativă asupra arhitecturii personalităţii;

y•X
unde:
c - dezirabilitate (caracter);
x - numărul trăsăturilor pozitive;
y - numărul trăsăturilor negative;
7,i, - suma scorurilor/ intensităţilor trăsăturilor pozitive;
7^- suma scorurilor/ intensităţilor trăsăturilor
negative.
18
1

- arată ierarhizarea trăsăturilor;

- redă un nou tip de reprezentare grafică a profilului personalităţii;
- explică organizarea personalităţii ca sistem deschis;
- consideră relaţiile între toate trăsăturile de la acelaşi nivel şi între
diferite nivele;
- are aplicaţii idiografice (profile individuale), dar şi nomotetice (dacă
se porneşte de la un model de trăsături, în plus, se pot stabili şi profile de
grup, populaţionale);
- posibilitatea unor interpretări situaţionale şi interacţionale (dacă
instructajul prevede anumite contexte, sau datele sunt completate cu
informaţii obţinute prin aplicarea altor metode);
- propune un reper de calcul a dezirabilităţii sociale a profilului;
- deschide noi perspective pentru cercetare;
- relevă necesitatea unor redimensionări teoretice şi metodologice în
psihologia personalităţii.
Limita principală a modelului este datorată amplasării lui în plan
teoretic, fiind necesar a pune în practică proiectul de validare şi confirmare
empirică. Eventual, se doreşte elaborarea unui instrument cu aplicaţii
computerizate, astfel încât profilele piramidale să rezulte direct în urma
completării itemilor chestionarului de auto- şi hetero-evaluare.
3.5. Modelul „mecanismic”
Diversele teorii ale personalităţii au evidenţiat mai multe tipuri de
mecanisme ale dezvoltării personalităţii: mecanismele ereditare şi
neurofiziologice (teoriile psihobiologice, neurobiologice), mecanismele de
apărare (teoriile psihanalitice), mecanismele asociaţiilor (teoriile behavioriste),
mecanismul întăririlor (teoriile neobehavioriste), mecanismele sociale (de
exemplu, imitaţia - teoriile învăţării sociale), mecanismele cognitive
(comparări, interpretări, evaluări, predicţii, atribuiri, etc. - teoriile cognitive),
mecanismele patologice (teoriile psihopatologice), mecanisme sistemico-
cibemetice (feedback, autoorganizare, selectivitate, etc.). Lista acestor
mecanisme poate fi completată de rezultatele studiilor empirice, dar şi de
abordările teoretice care relevă mai multe căi şi modalităţi prin care prind
contur structurile şi funcţionalitatea personalităţii.
M. Zlate acordă o atenţie deosebită conceptului de mecanism în
psihologie: propune o nouă clasificare a „proceselor psihice” în termeni de
„mecanisme” (Zlate, 2000), realizează o tratare complexă a mecanismelor
cognitive (vezi Zlate, 1999) şi, mai mult, recurge la o interpretare nouă a
personalităţii, ca „mecanism integrator” şi a mecanismelor formării şi
structurării sale (vezi Zlate, 2002). Autorul susţine că pentru o înţelegere
18
2

profundă trebuie să ne bazăm pe considerarea „nu numai a arhitectonicii

personalităţii, ci şi a mecanismelor care conduc la o asemenea arhitectonică
(...)” (ibidem.).
Se structurează o nouă abordare în psihologie, abordarea pe care noi o
numim „mccanismică”. Termenul nu se confundă cu noţiunea „mecanicistă”,
care desemează o abordarea simplist-reducţionistă rezumată îndeosebi la
asociaţii. Conceptul de „mecanism”, după cum subliniază Zlate (2000),
deplasează accentul pe latura instrumentală, dinamică, vie a psihicului, pe
„motorul” ei şi, mai ales, pe latura sporirii eficienţei activităţii prin
perfecţionarea propriilor mecanisme. Viziunea „mecanismică” este promovată,
de asemenea, de M. Golu (2005a), care supune analizei mai multe categorii de
mecanisme ale formării, structurării personalităţii. în continuare vom prezenta
tezele abordării mecanismice a personalităţii, realizând o sinteză a
contribuţiilor:
1. interpretarea însuşirilor psihice (componentele personalităţii) şi a
proceselor psihice ca mecanisme puse în slujba activităţii umane este cea mai
nimerită abordare actuală, deoarece: însuşirile psihice prea stabile şi statice,
procesele psihice sunt prea dinamice şi fluctuante; atât însuşirile, cât şi
procesele psihice sunt interpretate adeseori în expresia lor finală, ca produse
psihice şi nu în calitate de forţe ce pun în mişcare şi, în funcţie de calitatea lor,
pot facilita sau împiedica desfăşurarea activităţii;
2. omul are nevoie de forţe psihice (mecanisme) adecvate şi specializate:
senzorial-perceptive, mnezice sau raţional-logice pentru a recepta, stoca şi
prelucra informaţia;
3. omul deţine mecanisme care îi permit să-şi susţină energetic
activitatea, să o regleze în funcţie de împrejurări;
4. omul dispune de mecanisme prin care să-şi integreze într-un tot unitar
acţiunile, stările, trăirile, subordonându-le unor scopuri subordonate;
5. personalitatea este un mecanism integrator al mecanismelor
informaţional-operaţionale (a. de prelucrare primară a informaţiilor - senzaţii,
percepţii, reprezentări, b. de prelucrare secundară a informaţiilor - gândire,
memorie, imaginaţie), stimulator-energizante (motivaţie, afectivitate),
reglatoare (comunicare, atenţie, limbaj, voinţă) (Zlate, 2000).
6. raportată la celelalte procese şi mecanisme psihice, personalitatea este
mecanismul psihic superior şi integrator. Ea integrează la un nivel superior
mecanismele psihice şi generează apariţia unor mecanisme superioare
integratoare:
I. mecanisme ale integrării ierarhice - personalitatea integrează şi
subordonează mecanismele psihice scopurilor personale (Zlate, 2002). Pe
măsură ce unitatea primitivă se reduce, apare o unitate învăţată, în virtutea
procesului de integrare. Integrarea echilibrează procesul segmentar de
18
3

diferenţiere (Allport (1981, p.378). Diferenţierea şi diversificarea internă care

se constată în devenirea personalităţii [...] ar fi factori dezorganizatori şi
defavorizanţi dacă n-ar fi secondate de procesul integrării, adică de stabilirea
unei conexiuni durabile şi cu caracter finalist între componente (Golu, 2005a).
Deci, mecanismul fundamental care asigură formarea structurii
personalităţii este integrarea ierarhică. Ierarhizarea este principiu şi lege a
organizării sistemului personalităţii {ibidem.). Integrarea sistemului presupune
realizarea unor legături ierarhice, acestea fiind de trei tipuri:
a) legături primare înnăscute, determinate din interiorul organismului şi
menite a asigura integritatea morfo-funcţională a acestuia în confruntarea
directă cu influenţele mediului;
b) legături secundare, care se formează pe baza primelor, după
mecanismul condiţionării, asigurând o relaţionare mobilă, de tip anticipativ, nu
numai cu mulţimea stimulilor biologiceşte necesari, ci şi cu universul
stimulilor neutri, care capătă valori instrumentale dependent de situaţii;
c) legăturile terţiare, definitorii pentru sistemul personalităţii, care se
formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situaţiilor, prin
raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivare şi la un ansamblu de
norme, convenţii, etaloane valorice elaborate şi sancţionate social. Legăturile
terţiare devin posibile când copilul are posibilitatea de a face deosebirea între
lucrul aşa cum există el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale
trebuinţe, când trece de la cauzalitatea subiectivă la cauzalitatea obiectivă,
deci, de la orientarea egocentrică la orientarea autocritică (Golu şi Dicu, 1972,
pp. 241-243).
II. mecanisme de comandă şi control', personalitatea controlează celelalte
mecanisme informaţional-operaţionale, stimulator-energizante, reglatoare;
influenţează pozitiv sau negativ funcţionarea particulară a lor; valorifică
diferenţiat şi maximal celelalte mecanisme psihice şi chiar propriile ei laturi
(temperament, caracter, aptitudini, inteligenţă, creativitate) (Zlate, 2000; Zlate,
2002). Mecanismele de comandă şi control intervin în organizarea scopurilor şi
mijloacelor comportamentului, au rol reglator şi îndeplinesc o serie de funcţii:
1. inhibiţie simplă - prin impulsuri frenatorii dirijate;
2. transformarea sferei de acţiune a motivului - prin substituirea actului
comportamental specific acelui motiv cu un alt act comportamental;
3. amânare - prin reportarea realizării unui motiv în funcţie de
circumstanţe;
4. selecţie şi programare - prin eşalonarea în timp a satisfacerii unor
motive concurente (Golu şi Dicu, 1972). Autocontrolul este mecanismul prin
care sunt operativ eliminate din conduită acţiunile greşite şi sunt suspendate,
reprimate tendinţele impulsive, iraţionale (Popescu - Neveanu, 1969).
18
4

III. mecanisme de selecţie - personalitatea facilitează selecţia diferitelor

mijloace pentru punerea în funcţiune a mecanismelor cognitive particulare;
asigură folosirea personalizată a mecanismelor psihice, maniera diferită de
funcţionare a acestora de la un individ la altul (materiale identice sunt
memorate diferit; una şi aceeaşi problemă este rezolvată pe căi diferite) (Zlate,
2006). Selectivitatea şi activismul, deşi ating la om nivelul maxim de
manifestare, nu sunt absolute, ci au un caracter relativ şi limitat, aceasta
deoarece existenţa omului depinde implacabil de mediu, de interacţiunea şi
schimburile cu acesta. în consecinţă, a studia propriu-zis personalitatea în plan
psihologic şi psihosocial înseamnă a-i determina cât mai complet şi exact
universul relaţional. Când studiem un sistem trebuie să ne adresăm relaţiilor şi
interacţiunilor sale cu alte sisteme, când studiem o relaţie, pentru a-i stabili
conţinutul şi specificul, trebuie să ne adresăm sistemului la nivelul căruia acea
relaţie devine cu adevărat posibilă (Golu, 2005a).
Selectivitatea se manifestă nu doar în direcţia acceptării anumitor
influenţe, ci şi în direcţia selectării propriilor comportamente în mediu. în orice
relaţie situaţional-concretă, personalitatea, deşi este un sistem integrat-unitar,
nu-şi dezvăluie decât anumite laturi, anumite particularităţi, lucru important de
reţinut pentru cercetarea psihologică astfel încât să evităm tendinţa de a
echivala manifestarea observată într-o situaţie cu personalitatea în întregul ei
(ibidem.). în cazurile unor dezechilibre structural-funcţionale, selectivitatea va
fi perturbată pe direcţia unei permeabilităţi patologice: de exemplu, individul
va manifesta o receptivitate sporită în raport cu condiţia de a plăcea altora, de a
le primi dragostea, de a răspunde conform aşteptărilor, nevoia nevrotică de
afecţiune şi aprobare; defectul axiologic, concretizat la nivelul modelării
valorice, apare când subiectul oscilează între imposibilitatea selectivităţii şi
redusa capacitate de valorizare autentică, este specific celor care nu şi-au
însuşit în copilărie setul de comparatori valorici necesar în raportările faţă de
sine, lume, morală şi civilizaţie (Răşcanu, 1999).
Trăsăturile pot trece de la un nivel la altul al personalităţii, de sus în jos şi
invers, dar nu oricum, ci în funcţie de diferiţi factori (de sistemul de solicitări
externe, de permeabilitatea specifică a sistemului format), astfel încât se
consideră că avem de-a face cu o permeabilitate selectivă (Zlate, 2006).
Sinergeticienii postulează un principiu al selectivităţii multiple, constând în
alegerea celor mai favorabile condiţii de funcţionare şi eliminare concomitentă
a tuturor factorilor exogeni şi endogeni perturbatori (vezi Mânzat, 1999).
IV. mecanisme stimu/ator-energizante - personalitatea „dă viaţă”
celorlalte procese şi mecanisme psihice, le orientează şi le direcţionează (Zlate,
2006); „statica funcţională şi dinamica funcţională se află în raporturi
complexe, neunivoce şi neliniare. O stare nu derivă în mod necesar din
cealaltă, ca în cazul sistemelor mecanice rigid deterministe”. în trecerea de la o
18
5

stare la alta intervin anumite imponderabile (din mulţimea variabilelor

intermediare) (Golu, 2005a). Stările motivaţionale se dezvoltă în interiorul
zonei de reglare ca rezultat fie al cerinţei legii echilibrului homeostatic, fie al
acţiunii legii dezvoltării şi autoorganizării. In primul caz, motivul va
reprezenta o deviaţie care trebuie înlăturată, în al doilea caz, va reflecta
necesitatea unei transformări evolutive, antientropice. Activarea motivelor
homeostatice se asociază cu stări de tensiune mai mare, semnale de alarmă mai
puternice, satisfacerea lor fiind prioritară. Motivele de dezvoltare sau
antientropice se caracterizează prin faptul că satisfacerea lor nu readuce
sistemul personalităţii la starea iniţială de echilibru, ci îl comută la un nivel de
organizare superior (Golu, 2005a).
V. mecanismele interacţiunii - există interacţiuni interne şi externe ce
concură la dezvoltarea personalităţii. Personalitatea „forţează” componentele ei
să interacţioneze activ între ele, să se diferenţieze şi stabilizeze (Zlate, 2006).
Interacţiunea externă reprezintă o coordonată dinamică formativă a
personalităţii. Autoconstrucţia personalităţii este specifică omului: ceea ce
deosebeşte pe om de restul tuturor celorlalte sisteme reale este faptul că, prin
conştientizarea valorii formative şi adaptative a relaţiei, interacţiunii, el o
stabileşte şi o cultivă în mod deliberat, evaluându-i de fiecare dată conţinutul şi
semnificaţia” (Golu, 2005a).
Mecanismul formării personalităţii în relaţie/ interacţiune cu alte
personalităţi constă în faptul că în contextul social, protagoniştii emit reciproc
exigenţe, expectaţii, îşi fixează obiective şi scopuri, îşi elaborează opinii şi
aprecieri unul despre celălalt, iar dependent de realizarea acestora în relaţie,
persoanele se întâmpină cu încredere sau cu suspiciune, se apropie sau se
îndepărtează, îşi facilitează sau îşi frânează reciproc atingerea scopurilor, se
respectă sau se dispreţuiesc, se simpatizează sau se urăsc, reciproc sau
unilateral, se consideră pe poziţii de egalitate sau de subordonare şi dominare
unul faţă de celălalt (ibidem.).
Structurarea personalităţii apare ca o constelaţie de dezechilibre
antagonice bazată pe formula actualizării şi potenţializării, adică, pe de o parte
indivizii care intră în relaţie trec succesiv din ipostaza de actualizare în cea de
receptor-destinatar (potenţializare) şi invers. Caracterul direct-indirect, liber
sau impus ca şi cadrele activităţii sunt coordonate în funcţie de care se
formează şi modelează personalitatea. Tocmai de aceea “reciprocitatea
relaţionării face ca personalitatea să fie esenţialmente o organizare
contradictorie în care se împleteşte şi se interacţionează în mod dialectic Eu şi
Alter într-o emergenţă psihocomportamentală care se ridică deasupra celor
două contrarii” (ibidem.).
VI. mecanismele acţiunilor opozante/ conflictuale - „lupta”, conflictul
trăsăturilor personalităţii contribuie la structurarea sa (Zlate, 2006). Conflictul
18
6

este redat în termenii contradicţiilor dintre trăsăturile de personalitate polare

(ibidem.). Acest mecanism a fost intuit şi de alţi autori români: „coexistenţa în
termeni de contradicţie a atitudinilor opuse nu numai că este posibilă, dar este
şi legică” (Popescu-Nevcanu, 1978). Formarea personalităţii constituie un
proces care nu se reduce la o simplă acumulare de noi dimensiuni, la o simplă
creştere cantitativă, ci presupune o continuă apariţie de contradicţii ce se
dezvoltă, se ascut şi se rezolvă, brusc sau treptat, odată cu aceasta producându-
se restructurări în tot sistemul de atitudini al individului şi, de regulă,
înregistrându-se un progres (Popescu-Neveanu, 1969). Autorul analizează o
serie de astfel de contradicţii: între subiect şi ambianţă, între motive, între
atitudinea faţă de scopul şi faţă de procesul activităţii, dintre independenţă şi
dependenţă, autoapreciere şi aprecierea de către alţii, între dorinţă şi satisfacţie
(ibidem.). în sinergetică se pune accent pe cooperarea diferitelor subsisteme în
asigurarea funcţionalităţii unui ansamblu. Fără a se nega categoric rivalitatea,
între diverse componente ale psihismului uman, este posibilă atât cooperarea,
cât şi rivalitatea între ele existând chiar o complementaritate (Mânzat, 1999).
VII. mecanismele autoreglării - au o importanţă deosebită în construirea
experienţei de viaţă şi în determinarea efectelor ei ulterioare asupra echilibrului
psihic. Prin însăşi funcţia evaluativ-critică a conştiinţei, în viaţa fiecărui
individ au loc analize şi bilanţuri periodice, în urma cărora se produce o re-
aranjarc a conţinuturi lor experienţei trăite, acompaniată dc extragerea unor
concluzii cu acţiune tonică, mobilizatoare sau, dimpotrivă, depresiv-inhibitoare
(Golu, 2005a).
Prin autoreglare înţelegem proprietatea sistemului de a controla efectele
acţiunilor sale şi de a folosi informaţia despre aceste efecte pentru
perfecţionarea şi optimizarea acţiunilor următoare. După sensul acţiunii
coexiunii „intrare-ieşire-intrare” şi după natura transformărilor introduse în
starea sistemului se disting două forme de autoreglare: pe bază de feed-back şi
pe bază de feed-before. în primul caz, informaţia corectoare este furnizată de
rezultatele (efectele) imediate ale acţiunii (comportamentului). în al doilea caz,
informaţia corectoare este extrasă din rezultatul anticipat. Mecanismele de
feedback sunt responsabile de natura transformărilor introduse în starea
sistemului, intervenind în procesele de autoreglare:
a) feed-back-ul negativ asigură autoreglarea homeostatică, acţionând în
direcţia diminuării amplitudinii oscilaţiilor unor coordonate de definiţie ale
sistemului de la valorile etalon prestabilite;
b) feed-before contribuie la pregătirea, programarea acţiunilor prin
prisma analizei anticipate a rezultatelor posibile, stând la baza autoreglării de
optimizare (perfecţionarea modului de funcţionare a sistemului şi a
performanţelor sale în limitele aceleaşi scheme de organizare prin surplus de
informaţie, prin alegerea sau învăţarea unor procedee noi) şi autoreglării de
18
7

dezvoltare (proprie sistemelor vii, sociale, constă în trecerea de la organizare

inferioară la una superioară prin elaborarea unor structuri noi şi a unor tipuri
noi de interacţiuni funcţionale) (Golu, 2005a).
 Autoreglarea se realizează pe plan global, în relaţionarea omului cu
lumea, cu diversitatea situaţiilor şi în plan particular, fiziologic, psihologic,
social. De gradul de elaborare şi funcţionare a mecanismalor de autoreglare
specifice nivelului social depinde buna sau slaba integrare socială a
individului. în structura acestor mecanisme, un rol central îl ocupă
dimensiunile social-filozofică şi axiologico-etică ale conştiinţei, care stau la
baza formării atitudinilor faţă de societate, de sistemul valorilor, a montajelor
interne de selecţie şi de acceptare-respingere în sfera realităţii sociale
(ibidem.).
VIII. mecanismele autoorganizării - formarea şi dezvoltarea trăsăturilor
este condiţionată nu doar de specificul situaţiilor externe, ci şi de specificul
stărilor interne. Trăsăturile se conturează nici total dependent, nici total
independent unele de altele, ci interdependent. Organizarea este o formă de
manifestare a interacţiunii, iar interacţiunea este atât premisa cât şi rezultanta
organizării (Mânzat, 1998, p.18). Organizarea se referă la ritmurile
interacţiunilor (este dinamică) spre deosebire de ordine care se referă la
nivelurile interacţiunilor (este statică) (ibidem.).
Prin autoorganizare, omul devine o forţă activă, participă la formarea
personalităţii sale, nu este victima împrejurărilor, nu lasă pasiv personalitatea
să fie modelată oricum de situaţii. Omul nu este „un abur transparent pe care îl
încheagă mediul” (Zlate, 1988, p. 177). El are puterea de a lua o decizie şi de
a urma drumul spre un caracter puternic, iar aceasta depinde de însăşi
configuraţia personalităţii sale, ce conţine resurse de progres. Avem în prim
plan funcţia orientativă şi adaptivă a personalităţii „ce permite orientarea şi
conducerea de sine a omului potrivit scopului său, dă individului posibilitatea
de a manifesta atitudini adecvate, nu imitaţii” (Zlate, 2006): omul îşi dă seama
de valoarea trăsăturilor personalităţii sale - care sunt bune şi care sunt rele, care
trebuie formate şi promovate în conduită şi care trebuie stopate sau chiar
înlăturate (ibidem., p. 116). Autoorganizarea înseamnă capacitate de creaţie şi
este un semn al libertăţii (Mânzat, 1999, p. 24). Pentru Erich Jantsch (1980)
omul poate fi un „univers autoorganizaf’ (apud. ibid.).
Teoria mecanismelor poate fi rafinată contribuind la consolidarea
modelului „mecanismic” al personalităţii. Acestă viziune modernă, deşi se află
în stadiul incipient, teoretic, deschide perspectiva elaborării unor noi
metodologii sau metode ce pot urma calea validării prin cercetare, sporind
capacităţile descriptive, explicative şi predictive ale psihologiei. O astfel de
abordare necesită o atenţie deosebită şi aprofundări sistematice.
18
8

4. Discuţii
Teoriile şi modelele modeme ale personalităţii pun la dispoziţia
teoreticienilor şi practicienilor nu numai resurse interpretative, ci lansează noi
provocări în planul cercetării şi aplicaţiilor. Deşi sinteza modelelor pare încă
departe de a se putea împlini, ea nu este imposibilă. Opţiunea pentru unul sau
mai multe modele rămâne o variantă viabilă în demersurile explicative.
Modelul arhitectural configuraţionist şi mecanismic sunt abordări foarte
recente, iar îmbinarea lor poate creea noi posibilităţi în teoria şi practica
psihologică prin completarea demersului de statuare a unei arhitecturi cu cel de
studiu al mecanismelor personalităţii.
18
9

Capitolul 4
DIRECŢII DE STUDIU ÎN
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
1. Nivelurile personalităţii
Studiul personalităţii s-a realizat la mai multe niveluri: nivelul
(intra)personal, nivelul interpersonal, nivelul cultural, nivelul transpersonal.
Primele trei niveluri sunt cel mai des tratate în literatura de specialitate. Nivelul
intrapersonal este studiat de majoritatea teoriilor şi modelelor personalităţii,
lucru deja discutat în capitolele precedente. Nivelul interpersonal este mai mult
abordat în teoria constructivistă şi în alte modele, precum modelul
„personalităţii interpersonale”. Nivelul cultural-social al personalităţii a fost
obiectul de studiu al psihologilor sociali, organizaţionali, „etnopsihologilor”,
etc. Al patrulea nivel face obiectul psihologiei transpersonale, care, însă, a fost
criticată pe temeiul inconsistenţei teoriilor şi aplicaţiilor sale (Zlate, 2002).
Acestui nivel al personalităţii îi pot fi, totuşi, atribuite experienţele estetice
profunde, experienţele de vârf sau de limită (psihice, dar şi corporale),
experienţele mistice sau spirituale situate în graniţele normalităţii sau în afara
ei.
Vom prezenta mai multe direcţii de cercetare, alte rezultate ale
investigaţiilor la nivel personal, dar şi studii ale nivelului interpersonal,
cultural, datele contribuind la elaborarea unei viziuni asupra dimensiunilor şi
„arhitecturii” complexe a personalităţii.
2. Atitudinile
2. /. Definirea şi componentele atitudinilor
Conceptul de atitudine este tot mai prezent în viaţa noastră cotidiană. Nu
de puţine ori auzim vorbindu-se despre „oameni cu atitudine”, „organizaţie cu
atitudine”. Mai mult, importanţa atitudinii este frecvent citată în reclame, în
cărţile de autodezvoltare şi chiar în conferinţele de afaceri de anvergură. Toate
aceste exemple susţin afirmaţia lui Gordon Allport (1935) potrivit căreia
atitudinea este unul dintre cele mai indispensabile constructe din psihologie
(Olson şi Maio, 2003).
In ştiinţele umaniste, modalităţile de raportare care pornesc de la subiect,
îl exprimă pe el şi se traduc prin comportamente, poartă numele de atitudini.
19
0

Atitudinile exprimă funcţionarea curentă a personalităţii în situaţii obişnuite de

viaţă, dar şi în situaţii speciale sau mai puţin obişnuite, material izându-se în
exprimări de opinie, luări de poziţie în plan social/ interpersonal, în alegeri,
gesturi (Golu, 2000).
Atitudinea este invariantul pe baza căruia individul se orientează selectiv,
se autoreglează preferenţial, se adaptează, evoluând (Zlate, 2006). Deci, nu
orice reacţie imedială, impulsivă traduce o atitudine, ci doar orientarea
conştientă, deliberată, susţinută de o funcţie interpretativă, generalizată,
valorizatoare, justificativă, doar reacţia stabilă, generalizată, proprie
subiectului şi întemeiată de convingeri puternice {ibidem.).
Atitudinea este veriga de legătură între starea psihologică internă
dominantă a persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul
vieţii sale sociale. De aici, sunt deduse caracteristicile principale ale atitudinii:
a) direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ
(nefavorabil) al trăirii afective faţă de obiect (situaţie) - atitudinea pozitivă
imprimă persoanei tendinţa de a se apropia de obiect, iar atitudinea negativă
creează o tendinţă opusă, de îndepărtare.
b) gradul de intensitate - exprimă gradaţiile celor două segmente ale
trăirii - pozitiv şi negativ - trecând prin punctul neutru 0 (zero); valorile
gradului de intensitate care depind de «mărimea semnificaţiei» obiectului
(situaţiei) şi determină intensitatea trăirii. Expresia externă a atitudinii o
reprezintă opinia şi acţiunea (Golu, 2004a).
Schema-bloc a formării unei atitudini include: 1) Fluxul evenimentelor
este procesat prin 2) Procese de interpretare, evaluare, alegere (opţiune) care
conduc la 3) Orientarea şi Direcţionarea atitudinii rezultând 4) Exprimarea (în
opinie şi acţiune — reglate de sistemul întăririlor sociale - aprobare-
dezaprobare), în final atitudinea conduce la 5) Efecte. între aceste verigi există
legături de feed-back sau conexiuni inverse cu rol auto-reglator (Golu, 2000).
Explicaţiile acestei scheme sunt rezumate în continuare.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia în
care este pusă. Ea se constitue prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a
unor componente psihice diferite (cognitive, motivaţionale, afective) şi
determină modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie sau
alta (ibidem.).
Un atribut fundamental al atitudinilor este că sunt subiective - ceea ce
înseamnă că ele reflectă felul în care o persoană se raportează subiectiv un
obiect. în consecinţă, atitudinile ar trebui considerate parte a existenţei
subiective, izvor al gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor ce guvernează modul
de viaţă (James, 1890, apud. Olson şi Maio, 2003). în unele studii s-a acordat
importanţă analizei felului în care atitudinile interferează cu procesarea
19
1

informaţiei, insistându-se pe problema atenţiei şi a percepţiei selective (Olson

şi Maio, 2003).
Atitudinile includ mai multe mecanisme:
- evaluare obiectuală - capacitatea atitudinilor de a facilita atât
identificarea obiectelor, cât şi aprecierea rapidă a implicaţiilor obiectelor
asupra sinelui. Această funcţie subliniază faptul că atitudinile influenţează felul
în care obiectele sunt percepute şi cum informaţia despre acele obiecte este
interpretată. Atitudinile tind să faciliteze procesarea informaţiei care coincide
cu ele şi să o inhibe pe cea contrară lor (ibidem.).
- atenţia selectivă - atitudinile îi motivează pe oameni să acorde atenţie
informaţiilor consistente şi să evite informaţiile neconsistente. Utilitatea,
noutatea, dihotomia informaţie consistentă - informaţie inconsistentă trebuie
controlată astfel încât efectele consistenţei atitudinale să poată fi clar testate.
Cercetătorii au arătat că indivizii cu diverite stiluri depresive pot prezenta
atenţie selectivă la informaţiile consistente mai mult decât alţii. Cercetările au
mai arătat că obiectele vis-â-vis de care indivizii au atitudini de accesibilitate
ridicată (pozitive sau negative) atrag atenţia mai mult comparativ cu obiectele
faţă de care indivizii au o atitudine de accesibilitate mai scăzută (acest efect de
selectivitate nu este motivat de dorinţa de a crede că atitudinea cuiva este
corectă, ci de valoarea funcţională - experienţa personală prin care obiectele s-
au asociat cu răsplată sau pedeapsă).
- percepţia selectivă - atitudinile influenţează percepţia. Diferenţele
existente între percepţiile sociale ale oamenilor ţin de prejudecăţi (persoane cu
prejudecăţi intepretează diferit, după alte însuşiri acelaşi personaj de
televiziune sau alt personaj social). Interpretarea informaţiilor are legătură cu
gradul ridicat de accesibilitate al atitudinilor - indivizii evaluează informaţiile
asupra unui eveniment în funcţie de atitudinile lor relevante (Olson şi Maio,
2003).
Opinia este forma verbal-propoziţională de exteriorizare a atitudinii,
constând din judecăţi de valoare şi de acceptare (acord) sau de respingere
(dezacord) în legătură cu diferitele situaţii, evenimente şi sisteme de valori.
Opinia este o modalitate constatativ-pasivă de raportare la lume, care nu
introduce nici o schimbare în situaţie. Când atitudinile individuale converg
într-o măsură semnificativă se pot exrima în calitate de opinie publică (Golu,
2004a).
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi
motorie) cu situaţia şi efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în
situaţie, de modificare a ei sau de îndepărtare. Gradul de angajare psihologică
în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat decât în cadrul opiniei şi, ca atare,
acţiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei
19
2

persoane, decât opinia (în aprecierea personalităţii unui om faptele atârnă mai
greu decât vorbele) (ibidem.).
Reţinem că atitudinile exprimă modalitatea de raportare nu numai la o
clasă generală de fenomene, ci şi la probleme particulare. De asemenea,
atitudinile pot fi nu doar personale, situate la nivel individual, ci pot caracteriza
un grup sau chiar o colectivitate de oameni. Atitudinile pot fi clasificate şi
operaţional pornind de la distincţia mai specifică între atitudini faţă de sine,
atitudini faţă de semeni/ alţii, faţă de activităţi (artă, ştiinţă, sport, muncă, etc.),
faţă de instituţii sociale (religia, familia, etc.), organizaţii, natură, societate.
2.2. Tipuri de atitudini
Atitudinile reprezintă tendinţa de a evalua favorabil sau nefavorabil
obiectele. Ele pot fi îndreptate spre orice obiect identificabil din mediul
înconjurător, incluzând grupuri de oameni (de exemplu, grupuri etnice),
probleme controversate (de exemplu, legalizarea avortului) şi obiecte concrete,
propriu- zise (de exemplu, un anumit aparat pentru uz casnic). De fapt,
potenţiala gamă nelimitată de atitudini obiectuale provoacă câteodată confuzie
asupra relaţiilor între atitudini şi alte constructe socio-psihologice. De
exemplu, există suprapunerea conceptuală între atitudini şi valori, care sunt
idealuri abstracte pe care oamenii le consideră a fi importante principii de
ghidare în viaţa lor (de exemplu, libertate) (Olson şi Maio, 2003).
Sintetic, atitudinile se împart în două categorii generale: a) atitudinile
faţă de sine şi b) atitudinile faţă de societate. Atitudinile faţă de sine reflectă
caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepţiei şi
autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă
parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri', unul segmentar şi
altul global (Golu, 2000).
Nivelul segmentar cuprinde trei categorii: atitudinea faţă de Eul fizic,
atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor funcţii şi capacităţi
intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele
conduitelor şi reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul
profesional, familial, civic).
Nivelul global se referă la poziţia globală pe care o adoptăm faţă de
propria personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. în mod
normal, atitudinea globală faţă de sine este (sau trebuie să fie) de semn pozitiv,
aceasta fiind o premisă necesară, obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la
viaţa socială. Ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:
- autoevaluare obiectiv realistă - asigură cele mai bune premise
psihologice de relaţionare;
19
3

- autoevaluare în hiper (supraestimare) - induce trăsături etichetate ca

negative de către cei din jur - aroganţă, dispreţ, complex de superioritate - şi
creează serioase probleme de adaptare la grup;
- auto-evaluare în hipo (subestimare) - favorizează trăsături caracteriale
nefavorabile pentru subiect: modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe
de inferioritate {ibidem.).
Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează
potrivit diversităţii “obiectelor” şi situaţiilor generate de realitate: atitudinea
faţă de muncă; atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale;
atitudinea faţă de diferitele instituţii; atitudine faţă de structura şi formarea
organizării politice; atitudinea faţă de ceilalţi semeni, etc. Semnul şi
intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător,
potenţialul adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale (vezi Golu, 2000).
A. Atitudini faţă de sine
Se exprimă în mai multe moduri:
- apariţia unor complexe de superioritate sau inferioritate;
- manifestarea comportamentală a unor trăsături precum: stima de sine,
independenţa/ autonomia, stăpânirea de sine, spiritul auto-critic, siguranţa de
sine, încrederea în forţele proprii;
- realizarea optimă a finalităţilor personale, exprimată prin conceptul de
“autoreglare de succes”;
- afirmarea persoanei în diferite contexte: stilurile de realizare, iniţiativă,
hotărâre, curaj, perseverenţă.
Vom analiza câteva însuşiri de personalitate care reflectă atitudinile faţă
de sine.
Stima de sine este un concept central în psihologia personalităţii,
regăsindu-se în multe modele clasice şi modeme, fiind o temă investigată de
nenumăraţi cercetători. Stima de sine conţine o serie de judecăţi cu privire la
criteriile de autoevaluare pozitivă şi sentimentul de valoare personală.
Heimpell et al. (2006) au stabilit faptul că stima de sine corelează negativ cu
inhibarea scopurilor personale, chiar şi în cazul în care dezirabilitatea socială
este controlată; stima de sine mediază relaţia dintre nevrotism (conceptualizat
drept indicator al temperamentului de evitare) şi evitarea scopurilor personale;
stima de sine este un mediator al relaţiei dintre două tipuri de sensibilitate
(apropiere şi evitare) şi realizarea scopurilor personale (vezi Heimpell et al.,
2006).
Afirmarea de sine înseamnă apărarea onoarei şi prestigiului propriei
personalităţi, căutarea recunoaşterii sociale pe baza meritelor reale, rezultate
din performanţele obţinute şi din capacitatea proprie. Se manifestă cu
19
4

precădere atunci când unii semeni încearcă să minimalizeze calităţile cuiva

(Zisulescu, 1978).
Autocontrolul/ stăpânirea de sine presupune inhibarea anumitor atitudini
sau porniri care l-ar putea împinge pe om către acţiuni necugetate. în faţa unor
asemenea situaţii este necesară stăpânirea de sine, însuşire cerută de societate.
Omul întâlneşte situaţii când are de luptat nu numai cu unii dintre semenii săi,
ci şi cu el însuşi (Zisulescu, 1978). Stăpânirea de sine este opusă impulsivităii,
are ca bază capacitatea de a amâna: „curba evoluţiei se desemnează de la
izbucnire la amânare” (Ralea, 1996, p. 95-96). “Orice cucerire psihică
superioară se câştigă printr-o oprire a cursului spontaneităţii naturale datorită
introducerii de termeni intermediari între excitaţie şi acţiune” {ibidem.).
Autocontrolul este virtutea supremă - apreciază Baumeister şi Exline (1999).
Autorii supun analizei viciul, păcatul şi virtutea, din perspectiva teoriei
autocontrolului. Autocontrolul este analog unui “muşchi moral”, este o virtute
a personalităţii, iar vinovăţia favorizează autocontrolul prin aceea că pune
obligaţiile interpersonale înaintea intereselor egoiste personale (Baumeister şi
Exline, 1999).
Independenţa constă în manifestarea unor convingeri şi opinii proprii,
bazate pe realităţi, judecarea lucidă şi corectă a diferitelor situaţii şi probleme,
a orientării juste asupra premisiunilor şi consecinţelor unor acţiuni, în
subordonarea comportamentului propriilor convingeri şi opinii (Zisulescu,
1978).
Spiritul auto-critic este expresia luptei dintre vechi şi nou, având ca scop
dezvăluirea cu curaj a lipsurilor şi lichidarea lor. Spiritul critic presupune o
deosebită capacitate de analiză, care dă posibilitatea omului să întrevadă
cauzele anumitor deficienţe. Pe baza spiritului autocritic omul îşi descoperă
lipsurile proprii în muncă sau comportament: Spiritul critic este caracteristic
“omului nou” {ibidem.).
încrederea în forţele proprii - înseamnă a aprecia capacitatea intelectuală
personală şi morală, a avea certitudinea că faptele şi convingerile personale
contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea sinelui şi societăţii. Se bazează pe o
cunoaştere reală şi se materializează în proiecte de activitate, scopuri
îndrăzneţe, idealuri mari. încrederea în sine are ca efect siguranţa de sine.
Omul sigur de sine îşi cunoaşte capacitatea proprie, îşi fixează scopuri
realizabile şi mijloace concrete pentru traducerea lor în viaţă, ia deciziile
corespunzătoare la timp şi este sigur de materializarea în fapte a ceea ce şi-a
propus. El vede clar problemele, îşi fixează scopuri şi-şi organizează munca în
aşa fel, încât tot ce şi-a propus devine realizabil în cele mai bune condiţii
{ibidem.).
Modestia - reflectă atât atitudinea faţă de sine însuşi, cât şi faţă de alţii şi
se exprimă prin justa apreciere a propriei personalităţi, a calităţilor şi defectelor
19
5

acesteia, a meritelor personale (ibidem.). în cercetările modeme, modestia a

fost pusă în relaţie cu umilinţa şi puterea caracterului (Harvey şi Pauwels,
2004).
Curajul constă în însuşirea omului de a înfrunta şi depăşi cu succes
situaţiile primejdioase, asumându-şi riscurile. Omul curajos este plin de
îndrăzneală, luptă cu obstacolele şi este cuprins de o mare satisfacţie după ce
le-a învins (Zisulescu, 1978).
Initiaţiva reprezintă asumarea unei noi căi, atunci când metodele vechi se
dovedesc insuficiente în activitate. Omul de iniţiativă se orientează rapid într-o
situaţie oarecare, nu se pierde în amănunte inutile, lipsite de semnificaţie,
găseşte soluţiile cele mai potrivite pentru realizarea unor planuri, face să
crească vizibil eficienţa activităţii (ibidem.).
Spiritul hotărât este însuşirea de a lua decizia cea mai adecvată şi a
executa la momentul oportun, atunci când o situaţie cere acest lucru, ţâră
tergiversări inutile şi fără ezitări. Omul hotărât nu se complică în judecăţi sau
ipoteze lăuntrice, ci merge direct la ţintă, deoarece sesizează imediat esenţialul,
direcţia de orientare şi mijloacele de realizare, dă dovada de lucidiate şi
pătrundere în miezul problemei.
Perseverenţa se manifestă prin capacitatea de a depune un efort continuu,
prin statornicie şi stăruinţă în lupta pentru relizarea scopurilor, depăşirea
dificultăţilor, piedicilor. Omul perseverent nu cedează în faţa greutăţile, oricât
de mari ar părea, ci îşi mobilizează întreaga sa capacitate, ducând activitatea
până la capăt, obţinând rezultatul propus (vezi Zisulescu, 1978).
Auto-reglarea de succes este definită drept dispoziţia către exercitarea
efortului în scopul împlinirii celor mai importante obiective, percepând
nereuşitele drept ocazii de a învăţa, de a identifica slăbiciuni şi de a dezvolta
noi strategii pentru a reuşi (Crocker et al., 2006). Auto-reglarea are legătură cu
stima de sine şi sentimentul valorii personale. A fi dispus către acceptarea
eşecului şi către învăţare conduc la autoreglarea încununată de succes (vezi
Crocker et al., 2006).
B. Atitudini faţă de semeni
Acest set de atitudini este cel mai bogat, majoritatea cercetărilor
personalităţii centrându-se pe această categorie. Cu titlu exemplificativ vom
prezenta câteva însuşiri cu grad mai mare de generalitate.
Umanismul se manifestă în primul rând, prin respectarea demnităţii
personale a fiecărui om, indiferent de poziţia lui socială. Implică aproprierea
sufletească de oameni, cunoaşterea a nevoilor acestora, satisfacerea lor,
atragerea tuturor în efortul comun de a găsi cele mai juste soluţii în rezolvarea
problemelor care-i frământă (Zisulescu, 1978).
19
6

încrederea în oameni constă în sentimentul de siguranţă pe care-1 are

cineva faţă de capacitatea unei persoane şi a caracterului ei, bazată pe o
cunoaştere prealabilă a posibilităţilor acesteia. Ea reprezintă un imbold în
relaţii, un stimulent, o energie mobilizatoare, a cărei forţă îl face pe om capabil
de rezultate apreciabile.
Sociabilitatea este însuşirea de a întreţine relaţii cu ceilalţi membri ai
societăţii, de a comunica cu ei, de a se ataşa de ei, de a colabora, trăi împreună
succesele şi insuccesele, a alege prietenii bazate pe simpatie şi respect reciproc.
Omul sociabil stabileşte uşor legături cu alţii, se aproprie fără dificultate de alte
persoane chiar necunoscute, iar pe măsuraă ce se cunosc mai temeinic leagă
prietenii trainice.
Sinceritatea constă în exprimarea corectă, fără alambicări a părerilor
asupra altor persoane, situaţii, evenimente, etc. Ea explică o atitudine onestă şi
de respect faţă de semeni şi faţă de propria persoană, faţă de adevăr. Se opune
făţărniciei şi ipocriziei, la baza cărora stă tendinţa de a ascunde adevărul şi de a
mistifica realitatea.
Cinstea este o calitate importantă în relaţiile cu oamenii, implicând
respectarea riguroasă a normelor sociale: respectul adevărului, legilor,
respectul cuvântului dat. Ca aspecte opuse cinstei sunt înşelăciunea, furtul,
minciuna.
Fermitatea exprimă o atitudine de respingere, revoltă, faţă de o
nedreptate, de un act de violenţă, jignire, neadevăr (Zisulescu, 1978).
Altruismul reprezintă atitudinea de ajutorare, acordare de sprijin altora.
Comportamentul altruist este învăţat în comunităţile care promovează această
virtute (Post et ai, 2002).
Atitudinile faţă de alţii pot fi generale (exemplele de mai sus), dar şi
particulare (de exemplu, atitudini mizantrope, xenofobe, rasiste, misogine,
feministe, politice, faţă de anumite categorii sau evenimente sociale etc.).
C. Atitudini faţă de muncă şi faţă de locul de muncă/ organizaţie
Aceste categorii de atitudini au făcut obiectul studiilor de psihologie
organizaţională. S-a conchis că atitudinile de acest tip au la bază atât factori
dispoziţionali, cât şi situaţionali, interacţionali (vezi Zlate, 2004, 2007; Avram
şi Cooper, 2008; Avram, 2008c; Avram şi Shockley-Zalabak, 2008, etc.).
Performanţa reprezintă un indicator important al personalităţii poate fi
definită în două accepţiuni: 1. realizarea obiectivelor conform standardelor de
calitate, cantitate existente; 2. îndeplinirea unei sarcini/ activităţi la nivel
superior. Atitudinile faţă de muncă în combinaţie cu nivelul aptitudinal/ al
competenţelor şi cu cel motivaţional conduc la un anumit nivel de performanţă.
19
7

• Motivaţia muncii reprezintă starea internă care orientează şi dirijază

comportamentul de a lucra (Zlate, 2007). Este determinată de a) stimulii
băneşti, financiari, economici, care evocă o motivaţie economică; b) conţinutul
muncii, activitatea profesională în sine, care favorizează intrarea în funcţiune a
unei motivaţii profesionale a muncii; c) interacţiunea dintre membrii grupului
de muncă, capabilă a genera motivaţia psihosocială a muncii {ibidem.).
• Satisfacţia în muncă/ organizaţie se referă la o colecţie de atitudini pe
care le au angajaţii în munca lor (Johns, 1998). Smith et al. (1969) au relevat
prin cercetări 5 faţete ale satisfacţiei muncii: 1. munca în sine (gradul în care
sarcinile executate de angajaţi sunt interesante şi furnizează oportunităţi pentru
învăţare şi asumare a responsabilităţilor); 2. salariul (cantitatea de plată
primită, echitatea percepută a acesteia şi a metodei de efectuare a plăţii); 3.
supervizarea (abilităţile tehnice şi manageriale ale supervizorilor, gradul în
care supervizorii demonstrează consideraţii şi interes pentru angajaţi); 4.
colegii (gradul în care coechipierii sunt competenţi, prietenoşi şi suportivi); 5.
promovarea (disponibilitatea oportunităţilor reale pentru promovare).
• Angajamentul organizaţional poate fi definit ca forţa relativă a
identificării şi implicării angajaţilor într-o organizaţie (Mullins, 1993). Există
trei forme ale acestei atitudini: angajamentul afectiv, cel normativ şi cel de
continuitate.
- angajamentul organizaţional afectiv (AA) reflectă ataşamentul
emoţional al angajatului faţă de organizaţie, implicarea şi identificarea cu
obiectivele acesteia (Meyer, Irving şi Allen, 1998, p. 32). Practic, este vorba
despre o legătură emoţională care se stabileşte între individ şi organizaţie,
persoanele cu un AA înalt dorind să rămână în organizaţie pentru mult timp.
- angajamentul organizaţional de continuitate (AC) implică o
recunoaştere a costurilor asociate cu plecarea din organizaţie (Meyer, Irving şi
Allen, 1998, p. 32), în urma acestei recunoaşteri individul preferă continuitatea
activităţii în organizaţie (Meyer şi Allen, 1991).
- angajamentul organizaţional normativ (AN) reflectă sentimentul de
obligaţie morală de a rămâne în organizaţie (Meyer, Irving şi Allen, 1998, p.
32).
• Comportamentul civic organizaţional este comportamentul individual
benevol, fără a fi direct sau explicit recompensat de sistemul de recompense
formale, şi care, în ansamblu susţine funcţionarea eficientă a organizaţiei.
Acest comportament nu este o cerinţă expresă a prescripţiilor postului, ci este
benevol, este mai degrabă o problemă de alegere personală, şi de aceea lipsa
lui nu poate fi pedepsită (Organ et al., 2005, p.3). Organ (1997) a definitivat
cinci factori ai acestei atitudini:
- altruism - ajutorul acordat în mod voluntar colegilor în probleme legate
de sarcinile de muncă.
19
8

- conştiinciozitate - intemalizarea şi acceptarea regulilor, regulamentelor

şi procedurilor organizaţiei, ceea ce duce la urmarea lor cu scrupulozitate, chiar
şi atunci când nimeni nu observă sau monitorizează persoana. Acest tip de
comportament este privit ca o formă de comportament civic organizational
deoarece, deşi este de aşteptat ca toţi să se supună permanent regulilor,
regulamentelor şi procedurilor companiei, mulţi angajaţi pur şi simplu nu fac
acest lucru (Podsakoff et al., 2000).
- fairplay - tendinţa de a tolera inevitabilele inconveniente şi restricţii
determinate de muncă fără a se plânge, incluzând o serie de comportamente
precum: a menţine o atitudine pozitivă chiar şi atunci când lucrurile nu merg
aşa cum ar fi trebuit să meargă, a nu se simţi ofensat atunci când sugestiile nu
sunt urmate, a fi gata să sacrifice interesul personal pentru binele grupului de
muncă (Podsakoff et al., 2000).
- curtoazie - încercarea de a preveni apariţia problemelor de muncă
(probleme cu colegii, cu şefii, etc.).
- civism - interes faţă de organizaţie la un macro-nivel, sau devotament
faţă de organizaţie ca întreg. Se exprimă prin dorinţa de a participa activ (de
exemplu, participarea la şedinţe, exprimarea părerilor despre strategia pe care
ar trebui să o urmeze compania, etc.); monitorizarea mediului în vederea
identificării ameninţărilor şi oportunităţilor; urmărirea interesului organizaţiei,
chiar cu costuri personale (ibidem.).
 • Solidaritatea în organizaţie se referă la contribuţia personală în planul
relaţiilor de muncă şi activităţii organizaţiei, fără a aştepta compensaţii. Se
poate manifesta în cinci tipuri de situaţii: ajutorarea celor care au nevoie;
contribuţia la bunuri colective comune; limitarea tentaţiei de profit pe
cheltuiala altora; preluarea unei părţi echitabile în situaţii de împărţire a
beneficiilor; voinţa de a corecta situaţiile nefericite (Lindenberg 1997, apud.
Vîrgă, 2008). Solidaritatea în organizaţii este dependentă de nivelul de
implicare existent în relaţiile de muncă, de densitatea şi calitatea relaţiilor de
muncă şi se bazează pe contracte şi angajament, ia forma solidarităţii de
acţiune, fiind dependentă de atmosfera specifică organizaţiei. Solidaritatea în
relaţiile de muncă este caracterizată de norme de reciprocitate. Deoarece
relaţiile angajat-angajat şi angajat-manager sunt relaţii diferite, putem distinge
atât teoretic, cât şi empiric între solidaritatea angajaţilor faţă de alţi angajaţi
(solidaritate orizontală) şi solidaritatea angajaţilor faţă de manageri
(solidaritate verticală) (Vîrgă, 2008). Solidaritatea este stimulată de climatul
suportiv, care încorporează valori precum: armonia, deschiderea, prietenia,
colaborarea, încurajarea, sociabilitatea, libertatea personală şi încrederea.
Sprijinirea angajaţilor de către organizaţie creează un credit simbolic, pe care
organizaţiile se pot baza în situaţii problematice (Wallach, 1983, apud. ibid.).
19
9

• încrederea organizational reprezintă: atitudinea de a te bizui pe

cineva, a crede în egali sau oameni cu funcţii de conducere (Schein, 1969
apud., Harrison, 1987, p. 21); a avea credinţa reciprocităţii în intenţiile şi
comportamentul celorlalţi (Kinicki şi Kreitner, 2003, p. 210); atitudinea de a
accepta vulnerabilitatea bazată pe aşteptări pozitive privind intenţiile
comportamentelele, acţiunile altor persoane într-o interacţiune caracterizată
prin incertitudine (Bhattacharya, Devinney, Pilluta, 1998).
încrederea organizaţională are cel puţin cinci componente:
- competenţa - percepţia generală a membrilor organizaţiei cu privire la
eficienţa conducerii, a abilităţii organizaţiei de a supravieţui în mediu şi de a fi
competitivă (de a furniza produse sau servicii de calitate, de a-şi menţine
ritmul şi standardele profesionale într-o economie competitivă, de a achiziţiona
noi tehnologii, etc.);
- deschiderea - percepţia salariaţilor în raport cu receptivitatea şi
onestitatea organizaţiei/ managerilor faţă de părerile/ ideile oamenilor
(încrederea oamenilor în cantitatea/ calitatea informaţiei împărtăşite, în reţelele
organizaţiei ca întreg, în faptul că eforturile liderilor sunt percepute ca sincere);
- preocuparea/grija - presupune percepţia pe care membrii organizaţiei o
au referitor la grija liderilor pentru ei, la tendinţele conducerii de a manifesta
grijă pentru nevoile şi dezvoltarea angajaţilor; se referă la situaţia în care
interesele personale ale cuiva sunt echilibrate cu interesele altcuiva, la nivel de
echipă, organizaţie şi chiar la nivel social;
- siguranţa/ congruenţa - ţine de expectaţiile oamenilor asupra
comportamentelor sigure, stabile şi dependente. Stabilitatea şi congruenţa prin
cuvinte şi acţiuni duc la încredere, în timp ce inconsistenţele, incongruenţele
scad încrederea. în cercetarea comportamentelor de la nivel de execuţie şi de
conducere se urmăreşte consistenţa şi congruenţa la nivelul declaraţiilor şi
faptelor conducerii, în raport cu ceea ce ei aşteaptă şi cer salariaţilor, de aici
importanţa clarităţii criteriilor de apreciere din cadrul sistemului de evaluare;
- identificarea - se referă la modul în care indivizii fac faţă paradoxului
separării/ individualizării, pe de o parte, şi cel al asocierii/ afilierii ca membri
ai organizaţiei, pe de altă parte. Accentul cade pe trăirea sentimentului de
apartenenţă şi identificare cu organizaţia: dacă indivizii se identifică cu
organizaţia, atunci ei vor avea nivele mai înalte ale încrederii organizaţionale şi
ale eficienţei. Această dimensiune scoate la iveală că încrederea este un
rezultat inerent al comunicării şi proceselor de interpretare. în contextul ei
liderii şi membrii organizaţiei sunt mai predispuşi să comunice şi să întărească
încrederea (Shockey-Zalabak et al., 2000).
• Workaholismul sau dependenţa faţă de muncă are la bază „nevoia
incontrolabilă de a muncii”, „cărei nevoie de a muncii a devenit excesivă astfel
încât creează interferenţe pe planul sănătăţii fizice, pentru liniştea şi fericirea
20
0

personală în relaţii şi în cadrul funcţionării lor sociale” (Zlate, 2007). Pattcmul

specific workaholism-ului ar fi constituit din:
1. timpul petrecut de persoana respectivă în activitatea de muncă;
2. preocuparea pentru muncă, chiar şi în timpul liber;
3. activitatea de muncă prestată şi în afara cerinţelor organizaţiei (Scott,
1997, apud. ibid.).
După Zlate (2007) portretul psiho-comportamental al workaholicului s-ar
caracteriza prin următoarele:
- abuzul, excesul de muncă, obsesia muncii (nu întotdeauna în acord cu
nevoile personale reale şi cu cerinţele obiective ale situaţiei);
- conceperea muncii ca o plăcere fără limite, ca excitantă, stimulatoare şi
creatoare sau ca fiind apreciată de superiori;
- deturnarea muncii de la scopul său obiectiv (munca nu mai este un
mijloc pentru satisfacerea anumitor trebuinţe, ci devine scopul ultim căreia i se
consacră);
- atracţia irepresibilă faţă de muncă, neînsoţită de plăcerea
corespunzătoare;
- ruperea echilibrului vieţii personale şi sociale;
- limitarea sferei intereselor doar la cele care gravitează în jurul muncii,
asociată cu cantonarea exclusivă în ele;
- dificultăţi de controlare a propriului comportament (se stăpânesc greu,
se grăbesc nejustificat, se agită inutil, nu ştiu cum să se oprească);
- disconfortul resimţit atunci când dintr-un motiv sau altul, nu pot să
muncească, deşi este vorba de perioade scurte de timp;
- nevoia imperioasă de a-şi creşte permanent timpul dedicat muncii,
indiferent de consecinţe;
- prelungirea muncii chiar dacă subiectul cunoaşte riscul nocivităţii
lucrului într-un regim/ ritm intens şi efectele în raport cu sănătatea şi alte valori
importante;
- negarea instalării oboselii, forţarea peste limită a disponibilităţilor
fiziologice şi psihice;
- trăirea sentimentelor de vinovăţie când se opresc din muncă;
- autoimpunerea unor standarde performanţiale înalte şi angajarea cu
toate forţele în atingerea acestora;
 - construirea unei imagini de sine exagerate, supradimensionate, ca
mecanism protector, de apărare în posibile condiţii de eşec.
• Comportamente contraproductive sunt atitudini negative orientate
contra organizaţiei sau indivizilor din cadrul acesteia, implicând: folosirea
neadecvată a bunurilor organizaţiei (furt, sabotaj, daune materiale), violarea
normelor legate de activitatea profesională (neimplicare, absenţe, pauze lungi,
întârzieri, consum de alcool, greşeli intenţionate, sarcini realizate intenţionat
20
1

într-un timp prea lung); abuz verbal, împrăştierea zvonurilor, lipsa de respect,
bârfa, hărţuirea, agresivitatea, etc. (vezi Sulea, 2004; 2008). Devianţa
angajaţilor este voluntară, în sensul că fie le lipseşte motivaţia de a se
conforma aşteptărilor normative ale contextului social, fie devin motivaţi să
încalce aceste aşteptări (Kaplan, 1975, apuci ibid.).
• Hărţuirea sau terorizarea psihologică la locul de muncă este o atitudine
negativă desemnată prin conceptul de mobbing şi cuprinde conduitele nocive:
certurile, fricţiunile, enervările, remarcile ironice, aluziile, sugestiile, tăcerea,
ridiculizările, replicile sarcastice, maltratările morale, dispreţuirea
personalităţii, vexaţiile, batjocoririle, etc. Prin caracterul lor ostil, practicat
sistematic (nu pasager sau accidental), pe durate îndelungate intră în sfera
patologiei la locul de muncă. In mediile organizaţionale conceptul de mobbing
a fost impus de către Heinz Leymann, care a observat existenţa unor fenomene
de hărţuire psihologică, agresiune injustiţie, denigrare, de încălcare a
drepturilor oamenilor la locul de muncă, fenomene ce se asociau cu efecte
negative: prejudicii personale, izolarea de grup şi chiar suicid (vezi Zlate,
2007).
Teroarea psihologică sau mobbing-ul la locul de muncă implică o
comunicare ostilă şi neetică, îndreptată sistematic în general asupra unui singur
individ, ce, în consecinţă, este împins într-o situaţie de neajutorare, în care nu
se poate apăra; victima este ţinută în această situaţie luni (poate şi ani) întregi,
timp în care atacatorii continuă mobbing-ul (cel puţin o dată pe săptămână şi
cel puţin şase luni consecutiv) (Leymann, 1996). Zlate (2007) apreciază că prin
conceptul de mobbing ar trebui să denumim situaţiile de afronturi, atacuri
verbale, într-un cuvânt, „teroarea psihică la locul de muncă”. Mobbing-ul nu se
confundă cu agresivitatea transferată (ex. trântirea uşilor, izbirea pumnului în
masă etc.) în care actele sunt directe şi deplasate la nivelul altor ţinte decât
subiectul {ibidem.).
Mobbing-ul poate exista de-a lungul şi de-a latul întregii organizaţii:
descendent, ascendent, orizontal, combinat, având loc între colegi, între
subordonaţi şi şeful lor, între şefi şi subordonaţi, uneori fenomenul se
derulează la nivel interpersonal, dar de obicei la nivel grupai (un individ
terorizat de grup întreg) şi chiar la nivel organizaţional. Leymann a
sistematizat asemenea comportamente în 45 variante ce pot fi integrate în 5
categorii:
1. acţiuni vizând împiedicarea victimei de a se exprima:
1.1. din partea superiorilor ierarhici (refuzul posibilităţii victimei de a se
exprima; ameninţrea în scris a victimei);
1.2. din partea colegilor (împiedicarea victimei de a se exprima; a ţipa, a
jigni victima);
20
2

1.3. din partea şefilor sau colegilor (ignorarea prezenţei victimei, de

exemplu, prin adresarea unei alte persoane ca şi când victima nu ar fi prezentă,
nu ar fi văzută; refuzarea contactului cu victima, se evită contactul vizual, se
fac gesturi de respingere etc.; întreruperea constantă a victimei când vorbeşte;
criticarea muncii victimei; criticarea vieţii private a victimei; ameninţarea
verbală; terorizarea prin apeluri telefonice;
2. acţiuni vizând izolarea victimei (nu se vorbeşte niciodată cu victima;
interdicţia colegilor de a vorbi cu victima; îngreunarea sau blocarea accesului
victimei de a se adresa altei persoane; atribuirea unui post de muncă care
îndepărtează şi izolează victima de colegi; negarea prezenţei fizice a victimei);
3. acţiuni ce presupun desconsiderarea victimei în faţa colegilor
(calomnia şi bârfa la adresa victimei; lansarea de zvonuri la adresa victimei;
ridiculizarea victimei; etichetarea victimei ca „bolnavă mintal”; constrângerea
victimei pentru a se prezenta la un examen psihiatric; inventarea unei
infirmităţi a victimei; imitarea acţiunilor, gesturilor, vocii victimei; atacarea
convingerilor politice sau credinţelor religioase ale victimei; glume pe seama
vieţii private a victimei; glume pe seama originii sau naţionalităţii ei; obligarea
victimei de a accepta activităţi umilitoare; notarea inechitabilă şi în termeni rău
intenţionaţi a muncii victimei; contestarea, punerea sub semnul întrebării a
deciziilor victimei; agresarea victimei în termeni obsceni sau insultători;
hărţuirea sexuală a victimei, prin gesturi sau propuneri);
4. discreditarea profesională a victimei (nu i se atribuie sarcini de
realizat; privarea victimei de orice ocupaţie şi vegherea pentru ca victima să
nu-şi găsească singură vreo ocupaţie; încredinţarea unor sarcini inutile sau
absurde; acordarea de activităţi inferioare competenţelor; atribuirea în
permanenţă a unor sarcini noi; impunerea executării unor sarcini umilitoare;
încredinţarea unor sarcini superioare calificării cu scopul discreditării
victimei);
5. compromiterea sănătăţii victimei (încredinţarea unor sarcini
periculoase şi nocive pentru sănătate; ameninţarea cu violenţe fizice; agresarea
fizică a victimei, fără gravitate, cu titlul de avertisment; agresarea fizică gravă,
fără reţineri; se provoacă intenţionat victimei cheltuieli cu intenţia de a-i
produce prejudicii; provocarea de neplăceri la domiciliu sau la locul de muncă;
agresarea sexuală a victimei (vezi Zapf şi Leymann, 1996, apud Zlate, 2007).
Criteriile determinante pentru identificarea mobbing-ului sunt constituite
de frecvenţa şi durata lor de manifestare. Leymann a stabilit că astfel de acţiuni
agresive pot fi considerate specifice mobbing-ului numai dacă se manifestă mai
mult de o dată pe săptămână, pe o perioadă de mai mult de şase luni (ca
valoare prag) (ibidem.).
• Stereotipurile de gen şi atitudinile defavorabile femeilor includ
acţiunile de stopare a accesului femeilor la locurile de muncă, a ascensiunii
20
3

femeilor în posturi manageriale de anumite niveluri, obstacole în ceea ce

priveşte instruirea şi alte decizii de personal care dezavantajază femeile. Exista
mai multe explicaţii privind diferenţele de „tratament” între femei şi bărbaţi pe
piaţa muncii (Mullins, 1993):
- investiţia umană: pentru a avea beneficii şi şanse la locul de muncă
indivizii trebuie să facă investiţii substanţiale - ca de exemplu în educaţie şi
formare; femeile vor achiziţiona mai puţine activităţi de formare şi specializare
decât bărbaţii şi vor avea mai puţin timp să culeagă rezultatele acestor
investiţii. Indiferent de capacităţile pe care şi le-au însuşit, vor fi depăşite după
perioada pe care au petrecut-o acasă;
- piaţa dublă a muncii: femeile se întâlnesc mai des pe piaţa secundară
(locuri de muncă provizorii, cu salarii mici şi cu perspective sărace) şi nu pe
piaţa muncii primară (care conţine locurile de muncă cu perspective de a
dezvolta o carieră, cu salarii mari şi angajare stabilă); femeile sunt incluse într-
un grup marginal şi sunt tratate ca şi cum formează baza pentru rezervele
industriale privind sursa de muncă suplimentară atunci când societatea o cere;
- diferenţele psihologice dintre sexe: bărbaţii au un scor mai ridicat la
abilităţile vizual-spaţiale, matematice şi agresivitate, iar femeile la abilităţi
verbale. Se consideră că femeile sunt “sexul slab” (însă multe studii arată că
bărbaţii sunt mult mai vulnerabili psihic şi biologic);
- diferenţe biologice: băieţii sunt mai activi şi mai energici, în timp ce
fetele sunt pasive şi grijulii;
- procesul de socializare: definirea noţiunii de gen de către membrii
familiei este reîntărită de factori exteriori, ca de exemplu mass-media şi şcoala;
limbajul şi evenimentele curente menţin dependenţa, subordonarea femeii;
- determinarea genului: fetele preferă în mod tradiţional studiile umane
mai mult decât cele ştiinţifice şi achiziţionează un număr mai mare de
cunoştinţe în acest domeniu. în ceea ce priveşte noile domenii, cum este IT/
calculatorul, băieţii sunt mult mai implicaţi. Dominanţa masculină pe care
ierarhia administrativă o reafirmă face ca în primii ani copiii să fie îndrumaţi
de către femei, dar mai târziu ei sunt conduşi de către bărbaţi. Este preferat ca
rolul de profesor umanist să fie luat de femei, iar subiectele mecanice şi
ştiinţifice să fie preluate de bărbaţi. S-a descoperit că adesea fetele sunt
subestimate, în timp ce băieţii sunt supraapreciaţi în privinţa performanţei;
- motivaţiile privind munca: în cazul femeilor deciziile privind munca au
ca responsabilitate primară îngrijirea casei. Diferenţele motivaţionale în
eşantionul de femei depinde de stilul de viaţă pe care şi l-au însuşit. Există o
dublă constrângere a femeilor, chiar dacă pare acceptabil pentru femei să spună
că au nevoie de bani, un asemenea motiv sugerează ca nu doresc să-şi satisfacă
nevoia personală de dezvoltare. Deci, femeile pot da impresia că nu menţin un
nivel înalt al valorilor în muncă şi a angajamentului organizaţional. Oricum,
20
4

dacă femeia pare a fi foarte ambiţioasă se consideră că îşi neglijează rolul

primar de femeie în societate. Unii autori au susţinut că motivaţiile bărbaţilor şi
ale femeilor sunt aceleaşi, chiar dacă afirmaţia este parţial susţinută de faptul
că femeile percep cariera diferit şi au un simţ diferit al timpului (vezi Mullins,
1993).
Accesul la funcţii de conducere al femeilor este mult îngreunat nu de
pregătirea sau abilităţile lor inferioare, ci de stereotipurile de gen care duc la
discriminarea lor când vine vorba de promovări în aceste funcţii. Stereotipurile
de gen în conducere şi nepromovarea femeilor în poziţiile ierarhice de vârf
sunt explicate în literatura de specialitate în următoarea secvenţialitate:
membrii comitetelor de conducere ale companiilor (în marea lor majoritate
bărbaţi) îşi definesc identitatea de grup pe mai multe dimensiuni, alese în
funcţie de relevanţa (manageri de top, profesionişti) şi accesibilitatea lor
(variabila gen fiind cea mai accesibilă şi cel mai des utilizată dimensiune
demografică în descrierea identităţii sociale în general). Asumpţia centrală a
teoriei identităţii sociale e că, prin apartenenţa la diverse grupuri sociale şi în
urma unor procese de comparaţie socială, oamenii urmăresc creşterea stimei de
sine. Acest lucru generează aşa-numitul favoritism in-grup şi discriminarea
out-grupurilor (vezi Curşeu şi Boroş, 2008). Barierele ce le împiedică pe femei
să urce până în vârful scării ierarhice sunt situate:
- la nivel organizaţional - procesele de promovare informale şi
nedeclarate public în prealabil, lipsa unei perspective clare privind dezvoltarea
carierei şi sistemele de remunerare care le defavorizează pe femei, ele fiind
mai prost plătite decât bărbaţii;
- barierele culturale se referă la stereotipurile de gen în conducere -
bărbaţii sunt percepuţi a fi lideri mai eficienţi, culturile organizaţionale
masculine şi stilurile de comunicare organizaţională masculine, reţelele de
incluziune şi excluziune socială;
- barierele comportamentale - femeile par a fi deficitare în ceea ce
priveşte managementul impresiei prin strategii cum ar fi: declararea publică a
propriilor ambiţii şi realizări, construirea unor relaţii de prietenie cu superiorii
ierarhici şi persoanele-cheie din organizaţie, asigurarea vizibilităţii propriei
performanţe şi a loialităţii faţă de organizaţie. Femeile sunt mai modeste,
preferă să împartă laudele primite cu echipa lor şi sunt mai încrezătoare în
echitatea structurilor formale, de exemplu, sistemele de promovare, ele par să
prefere învăţarea experienţială celei formale, ceea ce poate constitui o
explicaţie alternativă a aderenţei mai reduse la traininguri formale, absenţa
modelelor de rol feminine cauzează un cerc vicios al nonpromovării: nu sunt
femei în funcţii înalte, deci nu au modele de la care să înveţe, ceea ce le reduce
posibilitatea de a promova în carieră (vezi Curşeu şi Boroş, 2008).
20
5

• Atitudinile liderilor faţă de subordonaţi au constituit obiectul de

cercetare în domeniul „leadership-ului”. Cercetările au arătat că liderii pot
manifesta diverse categorii de atitudini, atunci când se raportează la activităţile
salariaţilor (formarea grupurilor, stabilirea sarcinilor şi tehnicilor de lucru,
repartizarea sarcinilor, participarea la activitate, efectuarea evaluărilor, etc.):
- atitudine autoritară (decizia poate fi luată de conducător singur),
- atitudine democrată (decizia este luată împreună cu membrii grupului
sau de către grup),
- atitudine delăsătoare (laissez-faire) (decizia este luată la voia întâm-
plării, fără nici o asistenţă din partea conducătorului) (vezi Zlate, 2004).
• Atitudinile managementului/ conducerii faţă de salariaţi se pot converti
în măsuri care valorizează salariaţii sau, dimpotrivă, îi desconsideră. Fiecare
act de conducere răspunde unor asumpţii, generalizări şi ipoteze - altfel spus
unei teorii (McGregor, 1969, apud. Zlate, 2004). Asumpţiile pe care managerii
şi le formulează cu privire la natura umană au fost împărţite de McGregor în
două teorii: „Teoria X” şi „Teoria Y”. Asumpţiile Teoriei X sunt următoarele:
omul/salariatul are o aversiune înnăscută pentru muncă, de aceea el va face
totul pentru a o evita; din cauza acestei aversiuni caracteristice faţă de muncă,
indivizii trebuie constrânşi, controlaţi, dirijaţi, ameninţaţi cu sancţiuni, dacă
vrem ca ei să depună eforturile necesare realizării obiectivelor organizaţionale;
omul/salariatul preferă să fie dirijat, el doreşte să evite responsabilităţile, el are
puţine ambiţii, caută securitate înainte de orice.
Asumpţiile “teoriei Y” sunt următoarele: cheltuirea efortului fizic şi
intelectual în muncă este tot atât de naturală şi plăcută ca şi distracţia; în
anumite condiţii controlate munca este o sursă de satisfacţii, de aceea ea este
căutată; sau sursă de sancţiuni, de aceea va fi, pe cât posibil, evitată; omul/
salariatul se poate autoconduce şi autocontrola dacă lucrează pentru obiective
faţă de care se simte atras şi responsabil; responsabilitatea faţă de anumite
obiective există în funcţie de recompensele asociate realizării lor; cea mai
importantă recompensă este satisfacerea nevoilor individuale de autoafirmare,
fapt care poate fi obţinut direct prin efortul dirijat spre obiective;
omul/salariatul învaţă în condiţiile propice nu numai să accepte, ci chiar să
caute responsabilităţile; resursele relativ ridicate de imaginaţie, ingeniozitate şi
creativitate în vederea rezolvării problemelor organizaţionale sunt larg
distribuite în rândul populaţiei; în condiţiile vieţii industriale modeme,
potenţialul intelectual al individului mediu este doar partial utilizat (vezi Zlate,
2004).
Nu este obligatoriu ca în practică să apară una din cele două extreme, pe
de altă parte trebuie reţinut că atitudinile managementului au la bază nu numai
aspecte subiective, ci pot fi influenţate de alte variabile (ibidem.).
20
6

în plan comportamental atitudinile conducerii faţă de salariaţi pot fi

rezumate în cadrul analizelor despre leadership-ul etic vs. neetic. Baza
leadership-ului etic sunt valorile legate de onestitate, integritate, promovarea
responsabilităţii pentru acţiunile întreprinse, valori care trebuie susţinute prin
comportamente adecvate. Aceste valori sunt greu de susţinut în mediul
organizational din cauza multiplelor presiuni exercitate de atingerea
obiectivelor legate de performanţă, deseori fiind sacrificate pentru profituri mai
mari, premii şi câştigarea unor resurse (Groner, 1996, apud. Popescu, 2008).
Principalele comportamente ale liderului care pot influenţa valorile,
motivaţia şi anumite atribute personale (realizarea propriilor capacităţi, stima
de sine) ale subordonaţilor au fost demonstrate empiric (House, 1995, apud.
ibid.):
- articularea viziunii - dezvoltarea unei viziuni care exprimă valorile
comune împărtăşite de lider şi echipa sa {followers). Această viziune nu trebuie
să fie exagerat de ambiţioasă, dar trebuie să includă valori ca: onestitate,
autonomie, dreptate, consideraţie pentru ceilalţi membri ai organizaţiei şi spirit
de echipă;
- pasiune şi sacrificiu de sine - liderii urmaţi de echipa lor îşi sacrifică
interesele proprii în favoarea viziunii şi misiunii dezvoltate, demonstrând astfel
angajamentul faţă de ele, câştigând credibilitate şi încrederea celorlalţi;
- încredere şi perseverenţă - încrederea în forţele proprii şi ale echipei,
urmărirea cu perseverenţă a obiectivelor desprinse din viziunea lor etică
influenţează încrederea şi motivaţia echipei;
 - folosirea instrumentelor de motivare intrinsecă şi extrinsecă în scopul
promovării climatului etic, facilitând atât atingerea obiectivelor, cât şi
angajamentul echipei pentru viziunea articulată;
- demonstrarea integrităţii, prin comportamente consonante valorilor
articulate;
- asumarea unor riscuri, prin provocarea statu-quoului organizaţiei şi
implementarea unor noi proiecte;
- expectanţe ridicate şi încrederea în ceilalţi - liderii de succes dezvoltă
şi formulează expectanţe deosebite faţă de echipă, care se referă la
angajamentul şi sacrificiul aşteptat de la ei;
- recadrarea evenimentelor - cadrele de definire sunt „hărţi mentale”
care le permit indivizilor să înţeleagă evenimentele. Liderii ce reuşesc să
recadreze înţelegerea acestor evenimente ca făcând parte dintr-o perspectivă
mai atrăgătoare şi etică a viitorului pot influenţa atitudinile şi comportamentele
angajaţilor;
- orientarea spre dezvoltarea angajaţilor - liderii analizează abilităţile şi
cunoştinţele echipei şi oferă posibilităţi de pregătire profesională şi personală.
Trevino, Hartman şi Brown (2000, apud. ibid.) consideră că liderul etic se
20
7

poate dezvolta doar în cazul în care cei doi „piloni” morali - persoana şi
managerul - constituie o bază solidă ce rezistă presiunilor din interiorul şi din
exteriorul organizaţiei.
PERSOANĂ MANAGER
MORALĂ MORAL
Trăsături
-integritate Modelare
-onestitate prin acţiuni
-demn de vizibile
încredere
Comportamente
-a face lucrul
corect
-grijă pentru
Recompensare
oameni
Şi
-deschidere faţă
disciplină
de
ceilalţi
-moralitate
personală
Luarea Comunicarea
deciziilor valorilor şi
-orientare principiilor
valorică etice
-obiectivitate
-corectitudine
-grijă pentru
ceilalţi
-urmarea unor
reguli
etice

Ic
Figura 1. Cei doi piloni ai lcadcrship-ului etic
(adaptat după Trevino, Hartman şi Brown, 2000, apud. ibid)
Liderul, ca persoană morală, este caracterizat de anumite trăsături
(integritate, onestitate etc.), manifestă comportamente şi ia decizii etice. Dar a
fi o persoană morală nu este suficient. Managerul moral trebuie să creeze un
mesaj etic puternic care ajunge la angajaţi şi le influenţează atitudinile şi
comportamentele {apud. ibid.)
Discrepanţele dintre cei doi piloni conduc la perceperea liderului drept
ipocrit, neetic sau neutru din punct de vedere etic (Trevino, Hartman şi Brown,
2000, apud. ibid.) (Figura 2):
• liderul neetic este slab dezvoltat moral atât ca persoană, cât şi ca
manager. Acest lider, ca persoană morală, tratează oamenii fără a ţine cont de
demnitatea umană, nesocoteşte valorile etice şi ia decizii care nu sunt în
interesul celorlalţi. Ca manager, singurul interes este atingerea obiectivelor;
• liderul ipocrit transmite mesaje verbale prin care se vehiculează
principii etice, dar nu aderă personal la aceste principii. într-un timp destul de
scurt angajaţii percep acest paravan verbal ca pe ceva care maschează
adevăratele valori, dezvoltând cinism şi neîncredere faţă de tot ceea ce spune
liderul;
20
8

Puternic
Manager moral
Slab
Figura 2. Tipuri dc lideri
(adaptat după Treviflo, Hartman şi Brown, 2000, apud. ibid).
• liderul neutru din punct de vedere etic - această categorie a generat
cele mai multe discuţii, din cauza faptului că deciziile managerilor influenţează
viaţa altor angajaţi, deci sunt impregnate de aspecte etice. Pe dimensiunea
persoană morală, acest lider variază între cele două poziţii. El este orientat
într-o oarecare măsură spre rezultate financiare, pentru care ia decizii
preponderent pe tennen scurt, luând rareori în considerare interesele celorlalţi.
Pe dimensiunea manager moral, acest lider nu comunică valorile şi principiile
la care aderă, nu este vizibil prin modele comportamentale şi nu construieşte
un sistem de reîntărire sau de disciplină. Cel mai frecvent el este perceput drept
un lider care nu se preocupă dc aspectele etice şi lasă la latitudinea angajaţilor
să hotărască importanţa morală a deciziilor şi comportamentelor (vezi Popescu,
2008).
D. Atitudini faţă de societate
Zisulescu (1978) recurge la o prezentare a seturilor atitudinale cu cea mai
mare încărcătură în raport cu societatea:
Principialitatea îşi are fundamentul într-o anumită concepţie despre lume
şi viaţă, într-o anumită filosofie. Nu înseamnă dogmatism rigid şi încremenit,
conservatorism lipsit de perspectivă, ci implică mobilitate, flexibilitate în
rezolvarea diferitelor probleme, respectând însă normele generale, acţionând în
mod creator, găsind soluţiile cele mai adecvate situaţiilor ivite spre rezolvare.
Ea are un caracter militant, căutând întotdeauna să promoveze noul, ideile care
duc la perfecţionarea societăţii.
Colectivismul este una din însuşirile definitorii ale caracterului uman care
reflectă o nouă atitudine faţă de societate, o înaltă conştiinţă a datoriei sociale
şi un înalt nivel al responsabilităţii faţă de grupul social. Colectivismul
presupune în primul rând tendinţa de comunicare cu ceilalţi membrii, de
întrajutorare reciprocă.

Lider ipocrit Lider etic

Lider neetic
?•*— Lider eti
c neutru —► ?
Slaba Puternică
Persoană morală
20
9

Combativitatea se manifestă printr-o atitudine fermă în apărarea unor

principii sau idei avansate şi respingerea cu hotărâre a unor opinii sau
convingeri retrograde care nu contribuie la rezolvarea corectă a unei situaţii,
fiind depăşite sau inadecvate. Prezintă forme dintre cele mai variate şi
specifice, deoarece se manifestă în toate domeniile de activitate: social, politic,
ştiinţific, tehnic, etc.
Spiritul revoluţionar este o însuşire de caracter exprimând atitudinea
avansată faţă de societate şi faţă de muncă. Se caracterizează prin promovarea
noului în activitate, prin respingerea vechiului, a rutinei, a conservatorismului,
printr-un avânt creator deosebit, presupune capacitate de mobilizare a
semenilor la realizarea schimbărilor şi idealurilor sociale, putere de convingere
(Zisulescu, 1978).
Se adaugă atitudinile care traduc spiritul civic, participarea la proiectele
comunitare, participarea la vot, interesul pentru viaţa politică, păstrarea sau
conservarea unor valori sociale, naţionale, etc.
E. Atitudini faţă de artă, ştiinţă
Au fost realizate studii referitoare la relaţia dintre personalitate şi
activităţile artistice precum mersul la teatru, cititul, cântatul la instrumente
muzicale. Unele studii de acest gen evaluează claritatea rolurilor educaţiei,
personalităţii şi a factorilor demografici (poziţia socială, vârstă, sex):
1. activitatea artistică a fost legată de scorurile înalte la factorul
deschidere a personalităţii; implicarea în activitatea artistică a fost mai mult
asociată cu educaţia (muzicală şi artistică); clasa socială parentală
(superioară) conduce la iniţierea în activităţi artistice a copilului încă de la o
vârstă fragedă; activitatea artistică este practicată indiferent de gen sau de
factori de personalitate precum masculinitate, ori feminitatea.
2. atitudinile artistice pozitive au fost asociate moderat cu activitatea
artistică; au corelat puternic cu deschiderea spre experienţă, mai puţin cu
extraversia-, atitudinile artistice pozitive nu au legătură cu clasa socială, vârsta
şi sexul;
3. educaţia ştiinţifică corelează negativ cu atitudinea faţă de activitatea
artistică, direct şi indirect prin reducerea investiţiei în educaţia pentru artă
(McManus şi Fumham, 2006).
F. Atitudini faţă de mediu
Atitudinile oamenilor faţă de mediu sunt obiectul predilect de studiu al
psihologiei environmentale. în general, acest gen de atitudini pot fi
sistematizate în funcţie de acţiunea mediului, astfel:
21
0

1. în condiţii curente de mediu, există atitudini pozitive (pro-ambientale)

şi negative (de distrugere, afectare, neglijare a importanţei păstrării sănătăţii
mediului);
2. în condiţiile riscului de mediu, atitudinile pot fi pozitive (activism,
mobilizare), negative (revoltă, teamă, sentimente de vulnerabilitate) sau pot fi
clasificate în funcţie de obiectul atitudinii (faţă de un fenomen natural: atitudini
faţă de cutremur, inundaţii, incendii; faţă de anumite entităţi sociale: guvern,
consilii locale, responsabili locali, etc.)- De asemenea, trebuie luate în calcul
atitudinile asociate celor ambientale (atitudini sociale, religioase, etc.).
Comportamentele pro-ambientale au fost obiect de cercetare pentru
Cleveland, Kalamas şi Laroche (2005), care au propus un concept interesant,
cel de locus of control ambiental (environmental locus of control - ELOC)
Autorii au căutat să determine dimensiunile ELOC; să dezvolte şi să testeze un
model de atitudini şi dispoziţii comportamental relaţionale din perspectiva
ELOC şi din perspectiva comportamentelor pro ambientale; să investigeze
impactul variatelor atitudini şi trăsături de personalitate asupra
comportamentelor pro-ambientale din perspectiva locus controlului (LOC).
Modelul stipulează patru dimensiuni ale locus controlului ambiental:
- altruismul biosferic ("biospheric-altruism") constă în aceea că individul
este preocupat de conservarea energiei, a apei, a pădurilor, etc.;
- scepticismul faţă de firme ("corporate skepticism") se transpune în plan
comportamental prin interesul cumpărătorului de a căuta informaţii despre
firma care face un produs şi grija acesteia pentru mediu;
- motivaţia economică ("economic motivation"): a fi gata să plăteşti
pentru un produs ecologic sau să plăteşti taxe pentru protecţia mediului
înconjurător;
- eforturile individuale de reciclare ("individual recycling efforts"):
stipulează o dispoziţie internă pentru promovarea şi iniţierea unor procese de
reciclare.
Autorii au realizat o scală LOC de predicţie a comportamentelor pro-
ambientale. Una dintre ipotezele cercetării a fost: dacă consumatorilor le pasă
de mediu, ei transpun în plan comportamental această grijă datorită
multidimensionalităţii constructului de ELOC. Din studiu a reieşit că din cele
patru dimensiuni distincte ale ELOC, două corelează cu LOC extern
(altruismul biosferic şi scepticismul faţă de firme) şi două dimensiuni cu LOC
intern (motivaţie economică şi efortul individual de transformare). Studiul a
realizat conexiunea între aceste 4 dimensiuni şi o serie de comportamente pro-
ambientale. în funcţie de comportamentul specific analizat a fost relevat un
impact mai mare sau mai mic sau chiar nici un efect asupra variabilelor.
Rezultatele au scos în evidenţă importanţa luării în considerare a
comportamentelor pro-ambientale care sunt în ele însele complexe şi
21
1

multidimensionale. în era degradării mediului înconjurător, cercetătorii trebuie

să ia în considerare faptul că atitudinile pro-ambientale sunt alcătuite din faţete
dispoziţionale multiple, iar rolul acestora este unul contextual-
specific. Extrapolarea concluziilor este limitată din cauza eşantionului
(consumatori din mediul urban) şi din cauza metodelor aplicate (validitatea
măsurărării rapoartelor de autoevaluare şi natura non-experimentală a cercetării
intreprinse).
Atitudinile faţă de pericolul de cutremur includ o serie de mecanisme
psihice (cognitive, emoţionale, comportamentale: teama de a suporta daune
fizice, interpersonal, materiale, percepţia suportului social, etc.) şi orientări
atitudinale faţă de responsabili sociali, familie, comunitate în mediul urban sau
rural (Armaş şi Avram, 2008). Intensitatea atitudinilor depinde de modul de
raportare a cetăţenilor la aspecte precum: aprecierea probabilităţii unui risc
seismic, relaţia dintre riscul seismic şi afectarea vieţii personale, evaluarea
măsurii în care evenimentul ar afecta locuinţa, aprecierea cu privire la
posibilitatea anticipării evenimentului şi specificarea modalităţii de previziune,
evaluarea posibilităţilor de diminuare a pagubelor şi măsurile posibile, dorinţa
de a schimba domiciliul/ localitatea sub impresia probabilităţii seismului,
comportamentul probabil în timpul cutremurului, orientarea către un anumit tip
de unitate medicală, evidenţierea actorilor care ar putea acorda ajutor,
aprecierea posibilităţilor de suport/ ajutor, evaluarea posibilităţilor de a
recupera/ reduce pagubele, existenţa unor rezerve personale care să fie
disponibile post-eveniment în scop de suport, apreciera timpului probabil de
refacere, remediere după eveniment.
Dintre categoriile atitudinale supuse studiului amintim: conservatorism
(evidenţiat şi prin dorinţa de a schimba sau nu domiciliul/localitatea), activism
vs. pasivism în timpul seismului (anticipate de către subiecţi), optimism,
scepticism cu privire la probabilitatea diminuării pagubelor, atitudini
religioase (nivel declarativ), siguranţă de sine şi în raport cu factorii de suport,
teama de consecinţe nefaste asupra vieţii personale, a celor apropiaţi, a
condiţiilor materiale (vezi Armaş, Avram, 2008). Categorii similare au fost
stabilite şi în studiile privind inundaţiile (vezi Armaş, 2008).
Atitudinile în situaţiile de calamitate cauzate de incendii au fost cercetare
de către Garcia Mira et al. (2008). Dintre atitudinile analizate menţionăm:
responsabilitatea vs. iresponsabilitatea, rea-voinţa sau intenţionalitatea în
producerea incendiilor; atitudinea faţă de acţiunile guvernului şi a instituţiilor
locale; încrederea', atribuirea responsabilităţii şi căutarea de explicaţii;
sentimente (’’tristeţe”, “indignare”, “nervozitate”, “frică”), atitudini privind
remediile necesare, etc. (vezi Garcia Mira et al., 2008). Mai nou, Sandler
(2006) propune o teorie environmental a virtuţilor.
21
2

3. Valorile
Conceptul de valoare se defineşte drept principiu general şi abstract
despre ceea ce este important şi preţuit în viaţă, despre cum trebuie oamenii să
se comporte şi să aprecieze (în termeni de bun/ rău, drept/ nedrept, urât/
frumos, etc.) situaţiile, evenimentele, persoanele, fenomenele sociale şi
naturale. Astfel de principii sunt: bunătatea, adevărul, dreptatea, libertatea,
cooperarea, competiţia, realizarea de sine, etc. (lluţ, 2004). Pentru M. Rokeach
(1973, 1979) “valoarea este o credinţă durabilă, că un anumit mod specific de
conduită sau stare finală existenţială este preferabil, personal sau social, faţă de
un mod opus sau contrar de conduită ori stare finală existenţială”. Super (1980)
considera că valoarea constituie o stare psihică, o relaţie sau o situaţie
economică către care ne orientăm, către care tindem şi dorim s-o obţinem.
Gheorghe (2001) apreciază că valoarea este o “aspiraţie durabilă a subiectului
către atingerea unei anumite stări finale sau către perfonnarea unui anumit
mod de conduită cu un grad mai mare de dezirabilitate personală şi/sau socială,
decât alte stări finale sau moduri de conduită care se află într-o poziţie de
contrarietate (opoziţie) sau de inferioritate în raport cu cele aspirate”.
Valorile ghidează judecăţile, exprimându-se într-un anumit sens în
atitudini. Fiind centrul sistemului motivaţional, valoarea determină şi asigură
direct procesele de apărare şi manifestare a eului, stima de sine. Analogic
structurii ierarhice a personalităţii, profilul axiologic al individului se formează
din valori, care se transcriu în norme şi atitudini, exprimându-se în opinii. între
acestea au loc interferenţe şi suprapuneri. între unele valori interiorizate şi
atitudini generalizate nu există diferenţe (lluţ, 2004).
Valorile personale exprimă standarde profunde care influenţează
selectarea modalităţillor şi scopurile acţiunilor cele adecvate, justificând
acţiunile trecute şi determinând direcţiile viitoare.
Sistemul valorilor apare ca urmare a raportării omului la viaţa socio-
culturală şi devine un factor de care va depinde raportarea ulterioară a
subiectului la dimensiunile vieţii sociale, culturale şi organizaţionale. Diferitele
segmente ale societăţii îşi creează sisteme de valori proprii care sunt reflectate
în sisteme etice diferite, în acest sens, apărând o serie de standarde (Mathis,
Luca, Rusu, 1997, p. 249).
Modelul multinivelar de structurare globală a universului axiologic este
compus din:
a) valori general umane;
b) valori ale unui sistem sociopolitic;
c) valori ce ţin de o anumită cultură şi etnie;
d) valori ale grupurilor sociale mari şi medii (clasele sociale, profesiuni);
e) valori ale microgrupurilor (familii, organizaţii, etc.);
21
3

f) valori individuale (Mathis, Luca, Rusu, 1997).

După gradul de autenticitate, există: valori autentic trăite şi valori de
faţadă, afişate în comportamentul verbal şi în acţiuni {ibidem.).
Au fost elaborate patru abordări ale sistemului de valori: 1. selectarea
valorilor-ţintă, 2. liste de valori relaţionate între ele (şi cu alte variabile), 3.
dinamica valorilor în timp, 4. sistemul de valori multiple în cadre contextuale.
1. Abordarea statică. în teoria lui Rokeach (1973), valorile sunt părţi ale
unei vieţi dezirabile sau ale comportamentului. Pentru fiecare individ valorile
sunt aşezate într-un sistem - o „organizare de durată a valorilor de-a lungul
unui continuum de o importanţă relativă” (Rokeach, 1973).
Perspectiva tradiţionalistă asupra valorilor consideră că sistemul de
valori individual este stabil. Diverse teorii în domeniu valorilor au pornit de la
cercetări bazate pe selectarea unui număr relativ mic de valori ţintă ale căror
importanţă era pusă în evidenţă de asociaţiile cu atitudinile, comportamentul
sau cu diverse variabile de interes, apoi se explicau în mod empiric relaţiile
(obedienţa şi clasa socială, pacea, egalitatea şi drepturile civile, etc.).
Scott (1965, apud. Negovan, 2004) a elaborat un model al valorilor care
cuprinde 12 dimensiuni: intelectualism, bunătate (amabilitate), abilităţi sociale,
loialitate, realizare academică, dezvoltare fizică, statut, onestitate, religiozitate,
autocontrol, creativitate, independenţă. Acest model a stat la baza elaborării
unui instrument de psihodiagnostic: Scala Valorilor personale.
D.E. Super (1980) a oferit un model cu 15 valori profesionale: altruism —
A, estetică - E, stimulare intelectuală - Si, reuşită profesională — R,
independenţă - I, prestigiu - P, conducere - C, avantaje economice - Ae,
siguranţă profesională - Sp, ambianţă fizică - Am, relaţii cu superiorii - Rs,
relaţii cu colegii - Rc, mod de viaţă - Mv, varietate - V, creativitate - C
{Inventarul de valori profesionale) (vezi şi Chelcea, 1994, pp.103 -105).
Studiile lui Dilthey, Spranger, Allport şi Vemon au relevat existenţa unor
categorii generale valori: adevăr, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate, de
unde existenţa unor tipuri umane: teoretic, economic, estetic, social, politic,
religios (vezi Zlate, 2006).
B. Hopson şi M. Scally (1999, apud. Negovan, 2004) au propus un model
de valori ocupaţionale {work value) care se distribuie pe trei mari axe,
respectiv:
- a avea (siguranţă, bani, rutină, linişte, recunoaştere, a fi expert);
- a face (a munci în echipă, a avea relaţii directe cu ceilalţi, a ajuta
societatea, a accepta riscul, a aprecia promovarea şi statutul);
- a fi (învăţarea, independenţa, creativitatea, provocarea). Modelul a fost
testat cu Scala valorilor ocupaţionale.
în 2003, Gheorghe propune un model mai extrins de clasificare a
valorilor în 13 categorii, după criteriul obiectului acestora. Modelul cuprinde:
21
4

1. Valori de Evoluţie - au ca obiect idei abstracte legate de dezvoltare,

creaţie, originalitate şi noutate;
2. Valori de Cunoaştere - au ca obiect idei abstracte legate de cunoaştere,
instruire, educaţie, formare;
3. Valori Etice (morale) - au ca obiect idei abstracte referitoare la bine,
adevăr, cinste;
4. Valori Juridice, au ca obiect idei abstracte referitoare la ceea ce este
drept, legal, echitabil, just sau răspunde unei anumite ordini;
5. Valori ale Muncii - au ca obiect activitatea productivă şi produsele ei;
6. Valori Sociale - au ca obiect comunitatea, societatea, organizaţiile;
7. Valori Altruiste - au ca obiect alte persoane;
8. Valori Religioase - au ca obiect divinitatea;
9. Valori Estetice - au ca obiect idei abstracte referitoare la frumuseţe,
eleganţă, rafinament;
10. Valori de (auto) Conservare - au ca obiect activitatea de conservare,
recuperare, păstrare a integrităţii şi libertăţii personale;
11. Valori Hedonice - au ca obiect satisfacţia personală, fericirea;
12. Valori de Afirmare - au ca obiect reputaţia şi succesul personal;
13. Valori de Posesie (sau Utilitare) - au ca obiect bunurile şi valorile
financiare personale.
Tabelul 1. Exemple dc valori pentru fiecare construct.
Categoriile de valori Exemple de valori (itemi)
(constructed)
EV de evoluţie creaţia, dezvoltarea, evoluţia
CN de cunoaştere descoperirea, instruirea, cunoaşterea
ET etice cinstea, buna-cuviinţă, adevărul
JR juridice datoria, legea, echitatea
MN ale muncii munca, acţiunea, competenţa
SO sociale solidaritatea, civismul, comunitatea
AL altruiste generozitatea, blândeţea, iubirea
RE religioase credinţa, smerenia, mgăciunea
ES estetice eleganţa, rafinamentul, bunul-gust
HE hedonice bucuria, buna-dispoziţia,
divertismentul
CS de conservare calmul, destinderea, confortul
AF de afirmare celebritatea, succesul, popularitatea
PO de posesie banii, bunăstarea, bogăţia
Schwartz (1996) argumentează limitele abordărilor statice: poziţia stabilă
extremă, stipulată de modelele statice, nu acceptă o reordonare a valorilor,
21
5

excepţie făcând situaţia în care schimbarea are loc în timp, dintr-un un sistem
relativ stabil în altul.
2. Relaţia dintre valori (fi relaţia valori - alte variabile). Alte teorii au
presupus construirea unei liste de valori relaţionate cu alte variabile, urmând ca
mai apoi să se discute importanţa asociaţiilor (asociaţii cu inventarele de
personalitate; cu rasa, naţionalitatea, vârsta; cu calitatea predării în educaţie).
Perspectiva lui Rokeach (1973) asupra relaţiei dintre valori şi atitudini
sugerează că atunci când o problemă legată de atitudine este propusă unui
individ, valorile relevante sunt activate în sistemul individual, iar atitudinile
sunt, la rândul lor, influenţate de poziţia valorilor în sistem. O presupunere
implicită este aceea că valorile relevante pentru o atitudine sunt extrase din
sistemul de valori şi aplicate problemei - atitudine în ordinea originală în care
există în sistemul de valori. Cu alte cuvinte, există un sistem de valori pentru
fiecare persoană, iar atitudinile individuale sunt determinate de ordonarea
valorilor implicate (Schwartz, 1996) (Tabelul 2).
Tabelul 2. Definiţiile tipurilor dc valori motivaţionalc.
Putere Status social şi prestigiu, control sau dominanţă peste oameni
şi
resurse (putere socială, autotitatc, bogăţie).
Realizare Succes personal prin demonstrarea competenţelor potrivite
standardelor sociale (de succes, capabil, ambiţios, influent).
Hedonism Plăcere şi recompense senzuale pentru sine (plăcere, bucurie
 de
viaţă).
Stimulare Adrenalină, noutate şi schimbare în viaţă (curajul, varietatea în
viaţă, viaţă excitantă).
Auto-direcţic Independenţă în gânduri şi în alegerea acţiunilor, creativitate,
explorare (libertate, independenţă, curiozitate, alegerea
propriilor scopuri).
Universalism înţelegere, apreciere, toleranţă şi protecţia prosperităţii tuturor
oamenilor şi a naturii (înţelepciune, justiţie socială, egalitate, o
lume a păcii, o lume a frumuseţii, unitate cu natura, protecţia
mediului).
Binefacere Păstrarea şi sporirea prosperităţii oamenilor cu care este într-un
contact personal (folositor, onest, iertător, loial, responsabil).
Tradiţie Respect, angajamentul şi acceptarea obiceiurilor şi ideilor pe
care cultura tradiţională sau religia le propun (modestie/
umilinţă, respect pentru tradiţie, devotament).
Conformism Reţinerea în acţiuni, înclinaţii şi impulsuri care pot supăra sau
răni pe ceilalţi sau care nu respectă regulile sociale (politeţe,
supunere, autodisciplină, respectarea părinţilor şi a bătrânilor).
Securitate Siguranţă, armonie şi stabilitate în societate sau relaţii
(siguranţa
familiei).
21
6

Teoria structurii circulare a sistemelor de valori a lui Schwartz (1996)

propune un nou mod de abordare a valorilor ce presupune existenţa unui set
comprehensiv de diferite tipuri motivaţionale de valori, reorganizate dincolo de
cultură (figura 3). Ele pot fi activate cicular, într-o anumită ordine de la putere
la securitate, în funcţie de diversele aspecte motivaţionale ale persoanei.
Datorită faptului că acest set este comprehensiv este puţin probabil ca tipuri
importante de valori să fie uitate în analiza relaţiilor dintre valori şi alte
variabile. Fiecare dintre aceste tipuri de valori este reprezentat de un anumit
număr de valori singulare. Teoria conceptualizează setul de tipuri de valori ca
un sistem integrat. Prin urmare, întregul set de valori prioritare poate fi
relaţionat cu alte variabile într-un mod organizat, coerent.
Figura 3. Modelul circular al valorilor (Schwartz, 1996).
După Schwartz (1992, apud. ibid.) cel mai important aspect de conţinut
care face distincţia între valori este tipul motivational de obiective pe care le
exprimă. Schwartz a derivat tipologia diferitelor conţinuturi ale valorilor
printr-un raţionament care consideră că valorile reprezintă, în forma scopurilor
conştiente, trei cerinţe universale ale existenţei umane: nevoi biologice, nevoia
de apartenenţă la un grup şi nevoile de coordonare socială. Grupurile şi
21
7

indivizii prezintă aceste cerinţe ca şi valori specifice despre care ei comunică

pentru a explica, coordona şi raţionaliza comportamentul.
Structura sistemului de valori presupune opoziţia dintre patru dimensiuni
de bază:
- dimensiunea care opune deschiderea la schimbare (Openness to
Change) (combinând auto-direcţionarea şi stimularea) cu conservatorismul
(Conservation) (combină securitatea, confonnismul şi tradiţia) reflectă un
conflict între accentul pe gândurile, acţiunilor noastre independente, dorinţa de
schimbare şi auto-constrângeri, păstrarea practicilor tradiţionale şi propagarea
stabilităţii.
- opoziţia dintre auto-depăşire (Self-Transcendence) şi creşterea
personală (Self-Enhancement) (combină puterea cu realizarea) - prespune un
conflict între acceptarea altora ca egali, preocupare pentru bunăstraea lor, de o
parte şi căutarea propriului succes şi dominarea celorlalţi, pe de altă parte.
Perspectiva sistemelor de valori ca structuri integrate facilitează
generarea unor ipoteze sistematice, coerente cu privire la relaţia dintre întreg
setul de valori prioritare şi alte variabile. De asemenea, facilitează interpretarea
relaţiilor observabile dintre seturi de valori şi alte variable:
a. orice variabilă externă tinde să fie asociată cu tipurile de valori care
sunt adiacente (în structura valorilor).
b. asociaţiile cu valori externe descreşte monoton pe măsură ce ele se
mişcă în structura circulară a tipurilor de valori în ambele direcţii de la cele
mai pozitive tipuri de valori la cele mai puţin pozitive (Schwartz, 1992, apud.
ibid.).
3. Perspectica dinamic-temporală. Studiile s-au centrat nu doar pe
stabilirea unor tipuri de valori, ci datele empirice au scos la iveală importanţa
schimbărilor sistemului de valori. Valorile individului, organizate ierarhic, au
forţă de impact diferită, în funcţie de categoria de activităţi pe care o
“controlează” şi în funcţie de modalităţile în care au fost instalate şi
consolidate. Sistemul de valori al individului este un sistem dinamic, suferind
o serie de modificări pe măsură ce persoana se maturizează, îşi fixează
priorităţi în atingerea scopuri personale şi face diferite alegeri. Schimbările
care se produc în sfera valorilor pot include: achiziţia şi abandonarea;
redistribuirea (modificarea proporţiei membrilor unui grup care aderă la acele
valori; accentuarea (intensificarea) sau dezaccentuarea (creşterea sau scăderea
importanţei lor); rescalarea (rescaling) (schimbarea locului unei valori în
ierarhia valorilor personale); desfăşurarea, răspândirea (redeployment)
(redefinirea ariei de aplicare a unei valori vechi); restandardizarea (schimbarea
standardelor existente sau introducerea unor standarde noi); renormarea
implementării valorii (adoptarea sau renunţarea la unele scopuri sau obiective
specifice subsumate valorii) (Rescher, 1969, apud. Negovan, 2004).
21
8

Modalităţile de imbunătăţire/progres (upgrading) în sfera valorilor sunt

reprezentate de: achiziţia, redistribuirea crescătoare, rescalarea ascendentă,
lărgirea desfăşurării (widening redeployment), accentuarea, restandardizarea
prin creşterea standardelor, renormarea (retargeting) prin adăugarea de noi
ţinte sau prin acordarea priorităţii unor ţinte vechi (Negovan, 2004).
Modalităţile de erodare (downgrading) a valorilor includ: abandonarea,
redistribuirea descrescătoare, rescalarea descendentă, îngustarea desfăşurării,
neglijarea, restandardizarea prin scăderea standardelor, renormarea prin
renunţarea la anumite obiective specifice sau prin amânarea realizării unora
dintre aceste obiective (ibidem.).
Cercetări periodice realizate de Institutul de Cercetări Sociale al
Universităţii Michigan au arătat apariţia de noi valori semnificative ale
americanilor. Cu cât oamenii dobândesc un grad de securitate economică mai
mare cu atât atenţia şi valorile lor se deplasează către nevoia de provocare,
nevoia unei munci semnificative, nevoia de respect şi aprobarea din partea
prietenilor, de identificare cu comunitatea, de stimulare şi deplină realizare a
vieţii. Acest fapt este adevărat, în special pentru tânărul bine educat şi
îndestulat, are o semnificaţie specială pentru valorile în afaceri. Aceste nevoi
personale sunt îndeplinite la locul de muncă. Mai mult, dacă aceşti oameni
devin ei înşişi manageri vor căuta indubitabil să remodeleze mediul muncii
astfel ca el să poată satisface aceste nevoi. Acesta va fi esenţial dacă
organizaţia vrea să atragă tinerii educaţi şi talentaţi (Ionescu, 1997, p.168).
Braithwaite (1998) foloseşte modelul balanţei valorilor pentru a explica
diferenţele individuale în adaptarea la atitudinile instituţiilor politice adverse
de stânga sau de dreapta. Aceste diferenţe depind de două orientări relativ
independente, securitatea şi armonia. Combinând scorurile înalte şi mici la
securitate şi armonie, rezultă patru grupe, descrise ca fiind orientate spre
securitate, spre armonie, dualiste şi relativitate morală. Folosind date de la
eşantioanele formate din studenţi şi eşantioane pentru întreaga populaţie,
această teză găseşte suportul pentru consistenţa şi puterea preferinţelor politice,
spre stânga sau spre dreapta, în orientarea spre securitate şi armonie.
Negovan (2004) oferă date elocvente ale dinamicii valorice la studenţi.
Autoarea stabileşte că la studenţi există schimbări semnificative ale sistemului
de valori odată cu avansarea în anii de pregătire. De la faza de alegere a ariei
specifice angajării în profesionalizare la cea de explorare a implicaţiilor acestei
alegeri şi, în continuare, la faza implicării în mai multe angajamente, cea mai
evidentă rescalare a valorilor personale şi profesionale (modificarea locului în
ierarhia sistemului de valori personale şi profesionale) se produce la nivelul
următoarelor valori:
21
9

/. Valori profesionale:
- stimularea intelectuală (valoare asociată cu activităţi ştiinţifice de tip
abstract) trece de pe locul 3 la anul I pe locul 2 la anul IV, la masteranzi revine
pclocul 3;
- reuşita profesională (valoare care exprimă orientarea spre activităţi cu
rezultate vizibile) trece de pe locul 4 la anul 1 pe locurile 7 la anul IV şi 2 la
master;
- avantajele economice (orientarea spre renumerare bună) trec de pe locul
9 la anul I, pe locurile 4 la anul IV şi 7 Ia master;
- modul de viaţă (valoare asociată muncii în care este permisă
organizarea activităţilor conform iniţiativelor personale) trece de pe locul 2 la
anul I pe locul 1 la anul IV şi la master.
- creativitatea (asociată cu interesele ştiinţifice şi cu munca finalizată în
produse noi) aflată pe locul 1 la anul 1, trece pe locurile 3 la anul IV şi 6 la
master.
2. Valori ocupaţionale:
- valori asociate cu “a fi” trec de pe locul 1 la anul I şi anul IV la master;
- valori asociate cu “a face” trec de pe locul 2 la anul I şi anul IV pe
locul 1 la master.
3. Valori personale:
- statutul trece de pe locul 4 la anul I, pe locul 2 la anul IV şi master;
- loialitatea trece de pe locul 3 la anul I pe locul IV la master;
- creativitatea, trece de pe locul 2 (unde se află în anul I de studii) pe
locul 3 în anul IV şi la master.
Modificările proporţiilor membrilor grupurilor investigate, arată rate
semnificative de redistribuire (de la faza de alegere a ariei specifice a angajării
în profesionalizare la cea de explorare a implicaţiilor acestei alegeri şi în
continuare la faza implicării în mai multe angajamente) a următoarelor valori:
/. Valori profesionale se redistribuie de la anul I la anul IV şi de la anul
IV la master: reuşita profesională (ca expresie a orientării spre activităţile cu
rezultate vizibile); siguranţa profesională (orientarea spre certitudinea păstrării
locului de muncă) se redistribuie de la anii I şi IV la master; prestigiul
(valoare asociată cu interesul pentru activităţi care impun respect);
2. Valori ocupaţionale se redistribuie de la anul I la anul IV şi de la anul
IV la master: “a fi”; “a avea”;
3. Valori personale redistribuie de la anul I la anul IV şi master:
intelectualismul, realizarea academică, statutul şi creativitatea. Cel mai mult se
schimbă valorizarea reuşitei profesionale (accentuare de la anul I de studii la
anul IV şi dezaccentuare de la anii I şi IV de studiu la master; rescalare şi
redistribuire). Cel mai puţin se schimbă valorizarea modului de viaţă (o
rescalare). Cele mai multe valori profesionale se schimbă la nivelul al treilea
22
0

de angajare în pregătirea profesională (4 prin accentuare şi 6 prin

dezacccntuare). Nivelul al doilea de angajare în pregătirea profesională este
asociat cu o schimbare a valorilor profesionale mai ales prin accentuare (5
valori apreciate ca mai importante comparativ cu aprecierile aceloraşi valori în
anul I de studiu şi 3 valori apreciate ca mai puţin importante comparativ cu
valorizările aceloraşi aspecte ale vieţii profesionale efectuate de studenţii din
anul I de studiu) (vezi Negovan, 2004).
4. Perspectiva dinamic-contextuală. Comportamentele singulare sunt
influenţate de o gamă variată de factori specifici situaţiei în care ei apar. Este
dificil să anticipezi comportamente singulare printr-o transpoziţie de variabile
precum valorile. Ar putea fi posibil să relaţionăm valori prioritare sistematice
unui comportament unic dacă împrejurările sunt controlate într-o manieră care
reduce variaţiile şi elimină influenţele situaţionale. Aceasta permite
diferenţelor individuale din motivaţie să aibă un impact major (Schwartz,
1996).
Valorile particulare sunt asociate cu diferite probleme. La aceleiaşi
probleme oamenii pot acorda importanţă unor valori diferite sau, chiar opuse.
Influenţele sociale crează posibilitatea schimbării frecvente a sistemelor de
valori individuale, chiar dacă acestea presupun stabilitate. Această perspectivă
schimbă abordarea tradiţională a sistemului de valori, în care acesta conceput
ca un sistem ordonat singular de valori care ajută în direcţionarea gândurilor şi
a acţiunilor, serveşte ca un ghid prin faptul că transcede situaţiile. Noua
abordare vede sistemele de valori ca fiind mai degrabă dinamice decât statice
şi aplicate în mod creativ în diverse situaţii, decât ca regulă strictă (Schwartz,
1996).
Problemele ce trebuie luate în considerare în încercarea de construire a
unei teorii complete a sistemului de valori sunt:
- fiabilitatea unei singure valori trebuie să fie mai mare, facilitând
posibilitatea mai mare ca o singură valoare să joace un rol substanţial în
apariţia sau nu a unei asociaţii potrivite;
- necesitatea unui set comprehensiv sau a unei teorii care să ghideze
selecţia valorilor ţintă; care pe lângă valorile ce nu au fost incluse să includă şi
altele care pot fi la fel de importante sau chiar mai importante pentru
explicarea fenomenului studiat;
- a lua în calcul presupunerea, larg răspândită, conform căreia atitudinile
şi comportamentul sunt ghidate nu de priorităţile date de o singură valoare, ci
de rezultatele competiţiei dintre valorilor implicate simultan în atitudine sau
comportament;
- valorile pot avea o mică importanţă pentru comportament în absenţa
unui conflict de valori (când un comportament are urmări care promovează una
sau mai multe valori care sunt opuse altora preţuite de subiect); prezenţa unui
22
1
conflict poate provoca activarea unei valori, conştientizarea şi poate fi folosit
ca linie de ghidare (ibidem.).
O dovadă a faptului că abordarea tradiţională a sistemului de valori
necesită o revizuire o constituie faptul că indivizii dau dovadă de valori
semnificativ diferite în funcţie de context, de situaţie. De asemenea, s-a
demonstrat că valori importante sunt reorganizate în funcţie de cerinţe. S-a
demonstrat că relaţia dintre sistemele de valori asociate cu principiul „cum ar
trebui să acţionăm” şi cum ne comportăm de fapt, variază în mod considerabil
ceea ce dovedeşte că există diferenţe individuale în sistemele de valori. Cu cât
este mai mare diferenţa între sistemele de valori ale fiecăruia, cu atât este mai
mare riscul de neînţelegeri, cel puţin iniţial, ceea ce confirmă majoritatea
presupunerilor care susţin că valorile se schimbă. Studiile dovedesc faptul că
indivizii îşi reordonează propriile sisteme de valori sau, cel puţin schimbă
importanţa unor valori cheie în funcţie de situaţie. Astfel, în cazul în care
sistemele de valori sunt folosite ca principii direcţionale în comportamentul
zilnic nu înseamnă că sunt neschimbătoare. Atunci când apar factori, informaţii
noi sau se schimbă contextul, valorile pot fi reorganizate într-un mod diferit
astfel încât să răspundă noilor cerinţe (Schwartz, 1996).
Totuşi nu se poate susţine ideea că valorile sunt pur şi simplu influenţate
de contex sau de situaţii sociale. Dacă valorile sau tipurile de valori se
reordonează singure în funcţie de situaţie, atunci se pune întrebarea care este
scopul sistemelor generale de valori. Pe de o parte, poate exista posibilitatea ca
sistemul general să fie într-adevăr un sistem organizat de valori, construit în
timp de nevoile individuale de a avea un set de standarde care să reflecte pe
baza conceptelor personale gânduri şi acţiuni. Pe altă parte, pare plauzibil ca
acest sistem general să reflecte ceea ce ne place să gândim despre noi
(ibidem.).
Perspectiva sistemului de valori multiplu poate sugera că sistemele de
valori sunt dinamice şi că sistemul de valori pe care îl construim în fiecare
situaţie este în mare măsură dependent de context. Acest punct de vedere
susţine că sistemele de valori sunt stabile doar pentru un anumit domeniu.
Dacă suntem interesaţi de importanţa valorilor ca principii generale de
direcţionare, atunci ne aşteptăm ca aceste sisteme să fie consecvente în timp,
atâta timp cât sistemul abstract, general de valori a fost evaluat. De asemenea,
ne aşteptăm ca sistemele de valori să poata fi folosite şi să acţioneze ca
principii direcţionale dacă individul este pus în situaţii diferite (ibidem.).
In domeniul sistemelor de valori multiple au fost făcute mai multe
cercetări. Una dintre acestea propune studiul fluctuaţiilor sistemelor valorice în
funcţie de context. Este urmărită diferenţa dintre modul cum sunt cotate
valorile când subiecţilor li se cere să se refere la acestea în general şi atunci
când sunt rugaţi să le coteze ca principii directoare a gândurilor şi
sentimentelor în legătură cu probleme particulare. Au fost realizate două studii:
în prima problema ţintă era avortul, iar în al doilea mediul (ibidem.).
22
2

Structura studiului a fost următoarea: la început subiecţilor li se cerea să

completeze Rokeach Terminal Value Survey modificat (Rokeach, 1973).
Acesta conţine 20 de valori, 18 din testul original şi 2 relevante pentru
problema avortului: sacralitatca vieţii (aprecierea vieţii) şi dreptul fiecăruia
asupra propriului corp. Se cerca ca valorile să fie aranjate „în funcţie de
importanţa lor pentru tine, ca principii directoare în viaţa ta”. Subiecţii au fost
împărţiţi, apoi, în două grupuri şi au completat acelaşi chestionar de la început
astfel: grupul experimental a trebuit să ordoneze valorile ca principii directoare
„în funcţie de sentimentele faţă de problema avortului”, iar grupul de control a
primit aceleaşi instrucţiuni ca şi prima dată (ca principii directore în viaţă).
S-a observat o reordonare a valorilor atunci când cotarea valorilor se face
cu referire la problema avorturilor faţă de cazul în care subiecţii primesc doar
instrucţiuni generale fără o referire la o problematică exactă. De exemplu,
sacralitatca propriului corp pentru grupul care susţine alegerea liberă a urcat
de pe nivelul 15 la început pe 4, iar sacralitatea vieţii pentru grupul care este
pro-viaţă a urcat de pe poziţia 14 pe prima poziţie (Tabelul 3). De asemenea, se
observă că pentru indivizii pro-viaţă, libertatea este mai importantă decât
sacralitatea vieţii în prima ordonare (locul 3 vs. 4), iar în a doua ordonare
sacralitatca vieţii este considerată mai importantă decât libertatea (locul 1 vs.
4) (Tabelul 4). Aceste informaţii arată că „avocaţii” alegerii proprii şi cei pro-
viaţă au diferite ghiduri de valori cu privire la avort (Kristiansen & Zanna,
1988).
Tabelul 3. Dinamica valorilor în problema avortului.
Ordinea dată de problema avortului Ordinea generală
Pro-alegere
1. Libertate 1. Fericire
2. Armonie interioară 2. Respect de sine
3. Respect de sine 4. Libertate
*. Sacralitatea propriului corp 8. Armonic interioară
5. Fericire 15. Sacralitatca propriului corp
Tabelul 4. Dinamica valorilor pro-viaţă.

1. Sacralitatea vieţii 2. Securitatea familiei

2. Armonie interioară 3. Libertate
3. Respect de sine 4. Respect de sine
4. Libertate 7. Armonie interioara
5. Securitatea familiei 14. Sacralitatea vieţii
22
3

Pornind de la primul studiu şi de la rezultatele acestuia s-a vrut

replicarea rezultatelor dar având în vedere o altă problemă: mediul. Modul de
organizare a fost acelaşi: subiecţii au completat pentru început Rokeach
Terminal Value Survey (RTVS) modificat, având 3 valori adiţionale cu
relevanţă pentru problema mediului: conservarea, păstrarea şi sănătatea. Şi în
acest caz diferenţele au fost evidente (Tabelul 5).
Tabelul 5. Dinamica valorilor pro-mediu.
Ordinea dată de problema mediului Ordinea generală
îngrijorare majoră în problema mediului
1. Conservare 2. Sănătate
2. Păstrare 9. Pace în lume
3. Pace în lume 15. Conservare
4. Sănătate 17. O lume a frumuseţii
5. 0 lume a frumuseţii 19. Păstrare
îngrijorare moderată în problema mediului
1. Conservare 2. Sănătate
2. Sănătate 4. Libertate
3. O lume a frumuseţii 14. Pace în lume
4. Libertate 17. Conservare
5. Pace în lume 18. O lume a frumuseţii
S-au constatat diferenţele dintre ordonarea generală şi cea referitoare la
problema mediului (îngrijorare majoră în problema mediului) (Figura 4).

Figura 4. Ordinea generală şi rcordonarea valorilor (Schwartz, 1996).

224

Un alt studiu condus de Schwartz presupunea ca subiecţii să organizeze

un set de valori din două perspective: în funcţie de modul în care le folosesc în
situaţii zilnice şi având în vedere modul în care cred că ar trebui să le
folosească. Li s-a cerut să completeze RTVS din două perspective: cea reală şi
cum ar trebui de fapt să fie. în a doua sesiune, o săptămână mai târziu, li s-a
cerut să-şi amintească (nu să reorganizeze) cât mai exact posibil ordinea din
cele două liste de valori completate cu o săptămână înainte. în urma analizelor
s-a observat că participanţii şi-au amintit perspectiva reală şi ideală ca fiind
semnificativ mai asemănătoare unele cu altele decât erau în realitate (Tabelul
6).
Tabelul 6. Valorile în situaţia ideală vs. realitate.
Ordinea iniţială
Ordonare din perspective ideală Ordonarea din perspectiva relităţii
1. Siguranţa familiei 1. Fericire
2. Pace în lume 3. Siguranţa familiei
3. Libertate 4. Respect de sine
4. Respect de sine 5. Libertate
5. Egalitate 14. Egalitate
6. Fericire 15. Pace în lume
în concluzie, măsura în care oamenii şi-au dezvoltat scheme valorice
pentru diferite probleme sociale, politice, etice şi personale determină nivelul
în care sunt implicate valorile în atitudini şi comportamente. Sistemul multiplu
de valori este susţinut în măsura în care valorile sunt ordonate diferit pentru
probleme variate. în funcţie de experienţa fiecăruia, sistemul general de valori
poate conduce la abordări similare din punct de vedere al valorilor pentru un
anumit număr de probleme sau pot conduce la abordări diferite.
Viziunea prezentă a sistemelor de valori dinamice completează teoria
structurii circulare a sistemelor de valori a lui Schwartz. Tipurile de valori
care sunt mai apropiate unele de altele tind să fie asociate similar cu variabile
externe. De asemenea, tipurile opuse au relaţii opuse cu variabilele exterioare.
Perspectiva sistemelui de valori multiplu poate accepta structura valorilor
promovată de Schwartz, la care adaugă faptul că diferite tipuri de valori pot fi
reorganizate în diferite contexte şi pentru diferite scopuri. într-adevăr, dacă
tipurile de valori sunt direcţionate de motivaţie se ajunge în mod evident la
concluzia că reordonarea valorilor are loc, deoarece este foarte probabil că
motivaţia persoanelor să poate varia în funcţie de situaţie, şi, implicit de
importanţa diverselor tipuri de valori (Schwartz, 1996).
Duse la extrem, nici viziunea stabilă nici perspectiva sistemelor de
valori multiple nu pot fi apărate. O poziţie extremă a sistemelor de valori
22
5

multiple poate ameninţa concepţia tradiţională a sistemului de valori limitat la

cazul în care subiectului îi este cerut să gândească abstract la valori. Din acest
punct de vedere, sistemul general de valori nu ar putea prezice diverse aspecte
ale comportamentelor sau atitudinilor faţă de diverse probleme, care vor
rămâne direcţionate, în întregime, de probleme şi situaţie.
O provocare pentru viitor o reprezintă găsirea unei perspective de mijloc între
imaginea sistemelor de valori stabile şi aplicate tuturor contextelor şi cea a
sistemelor aflate într-o continuă schimbare în funcţie de schimbările situaţiilor.
Există argumente care susţin ambele poziţii. Pe de o parte, indivizii au nevoie
de sisteme coerente de valori care reflectă conceptele proprii. Pe de altă parte,
indivizii trebuie să aibă capacitatea de flexibilitate care să le permită adaptarea
la diferite cerinţe. Toate valorile (tipurile de valori) sunt pozitive. Reordonarea
acestora pe parcursul timpului sau în funcţie de context reprezintă o mai bună
adaptare şi nu trebuie considerată un aspect negativ (Schwartz, 1996).
4. Eu-1/ Self-ul
Prin procesele/ mecanismele sale psihice subiectul cunoaşte lumea,
mediul înconjurător, dar se poate studia şi cunoaşte şi pe sine (ce este, ce are,
ce face în calitatea sa de entitate fizică, psihică, socială). Reflectarea subiectivă
a propriei persoane (senzaţii, percepţii, operaţii ale gândirii, imaginaţiei,
emoţii, motive, elemente mnezice, etc. despre sine) ia forma sintetică a unui
construct informaţional-energetic-acţional: Eul.
în legătură cu studiul Eului, G. Allport susţinea: ’’psihologia
personalităţii ascunde o enigmă teribilă - problema Eului - [...]. O teorie
completă a personalităţii nu poate ignora problema naturii subiective a Eului,
ci trebuie să o abordeze” (Allport, 1981, p. 118). Problema personalităţii nu
poate fi abordată fără a lua în considerare Eul. ”Ori de câte ori stările personale
sunt văzute ca fiind specifice mie, simţul eului este prezent” (ibidem.).
în diferite stadii ale vieţii apar diferite aspecte ale conştiinţei de sine
(simţul eului corporal; identitatea de sine; respectul faţă de sine; extensia eului;
imaginea eului; eul ca factor raţional; efortul personal central). Deşi cele şapte
aspecte par să apară în stadii succesive de viaţă, ele nu funcţionează separat
(Allport, 1981).
Kihlstrom promovează necesitatea de a distinge din cadrul psihologiei
personalităţii un capitol mult mai important: Eul. Domeniul personalităţii se
ocupă cu “patemuri distincte de gândire, comportament şi experienţă ce
caracterizează adaptarea unică a persoanei la situaţia ei de viată” (Kihlstrom,
1981, p. 124).
Zlate plasează problematica Eului în centrul psihologiei personalităţii:
“nucleul personalităţii îl reprezintă Eul, fără investigarea căruia n-am putea
22
6

înţelege nici structura, nici rolul personalităţii” (Zlate, 2006). M. Golu aduce şi
alte argumente ale importanţei studiului Eului - considerarea sa ca mecanism al
autoorganizării la nivelul personalităţii: „...graţie organizării sale psihice
interne specifice, omul-personalitate nu se dizolvă şi nu-şi pierde identitatea în
mediul ambiant, ci se autodelimitează permanent de acesta prin afirmarea
Eului, prin întreprinderea unor activităţi sistematice de transformare şi adaptare
a acestuia în concordanţă cu propriile sale stări de necesitate şi finalităţi”(Golu,
2005a).
Aşadar, Eul/ Self-ul a fost un obiect de interes major în multe cercetări,
însă şi actual se apreciază că reprezintă o arie insuficient explorată (Zlate,
2006). Re-lansarea problematicii constituie o tendinţă a ultimilor ani. Deşi
conceptul de „seif' are o carieră de peste o sută de ani, el se află în atenţia
multor psihologi din întreaga lume, inclusiv în România (Chelcea, 2004).
Definirea Eului s-a realizat prin cel puţin trei modalităţi: prin sublinierea
locului şi rolului său în structura personalităţii; prin stabilirea proprietăţilor lui;
prin referiri la componenţa, structura lui psihică (Zlate, 2006). Sintetic, s-a
conchis că termenul de Eu sau ,jelf' designează „o colecţie organizată de
credinţe şi simţăminte despre noi înşine” (Baron et al., 1998, apuci Iluţ, 2001).
„Conceptul de self” (self-concept) semnifică „totalitatea părerilor şi
simţămintelor cu referire la seif ca obiect” (Rosenberg, 1989).
Eul desemnează chintesenţa întregului proces de devenire şi integrare a
personalităţii (Golu, 2004a). Eul este ceea ce diferenţiază, individualizează, dă
consistenţă ontogenetică şi delimitare, prin autodeterminare şi autoîncheiere,
personalităţii în raport cu mediul (ibidem.).
Trăsăturile definitorii ale Eului sunt:
- reflexivitatea („Eu sunt Eu, nu sunt Tu, nici El sau Ei”);
- adresabilitatea („Eu mă raportez la cei din jur, la lume, ca Eu”);
- transpozabilitatea („Eu mă compar cu alţii şi mă transpun în situaţia
lor”);
- teleonomia („orientarea finalistă,spre scopuri”) (ibidem.).
Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează printr-o corelare
dinamică şi complexă, dialectic-contradictorie, a conştiinţei despre lumea
externă şi a conştiinţei de sine, în tot cursul ontogenezei (ibidem.).
Eul este un construct sintetic personal care izvorăşte din simţire, urcă la
reflexie şi se exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-
motivaţional. Prin intermediul unui asemenea construct, individul se
reconceptualizează pe sine însuşi, se evaluează şi îşi anticipă comportamentul.
Prin termenul de construct alocat la Eu vizăm nu doar produsul obţinut la un
moment dat, ci chiar procesul prin intermediul căruia se obţine. Avem în
vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare şi integrare succesivă a
22
7

diferitelor componente ale vieţii psihice până la nivelul conştiinţei de sine,

adică până la Eu (Zlate, 2006).
• Studiile despre Eu au fost numeroase, concepţiile evoluând în mai multe
etape:
a) etapa până la 1900 - s-a caracterizat prin practicarea unei psihologii
filosofice, mai degrabă decât a uneia pozitiviste. Eul era privit din perspectiva
stărilor de conştiinţă şi a părţilor lui constitutive. Reprezentant în Europa a fost
Bergson, iar în America James.
Bergson lansa premisa că Eu trebuie definit pornind de la existenţa a
două fonne de multiplicitate a stărilor de conştiinţă (numerică şi calitativă), a
două aprecieri distincte a duratei (omogenă, dar şi cu momente heterogene), a
două aspecte ale vieţii conştiente (unul cu elemente bine definite şi altul care
presupune fuziune şi organizare). Ultimul aspect al vieţii conştiente constituie
Eul fundamental, Eul profund (stările de conştiinţă nu au legătură cu cantitatea,
ci sunt calităţi pure, forme interne indistincte). Eul social reprezintă „umbra
Eului fundamental proiectat în spaţiul omogen”, este un Eu „subdivizat,
raportat la exigenţele vieţii sociale”. Eu social derivă din Eul fundamental,
deoarece stările de conştiinţă se multiplică, se transformă în lucruri sau în
obiecte, detaşându-se unele de altele (şi de noi înşine) în spaţiul social, în care
omul acţionează şi foloseşte limbajul (Bergson, 1926, apud. Zlate, 2002)
James opina: „în sensul cel mai larg, cuvântul Eu desemnează tot ceea ce
un individ recunoaşte ca fiind al său, nu numai corpul şi facultăţile psihice, ci
şi îmbrăcămintea, familia, prietenii, operele de artă, toate aceste obiecte dându-
i aceleaşi emoţii” (James, 1929, apud. Zlate, 2002). James extinde varietatea
„obiectelor” care sunt apartenenţe ale Eului la termeni materiali, obiecte fizice,
spirituali, cât şi sociali, familia, deci relaţiile. Autorul introduce o viziune
operaţională în interpretarea Eului, pe care îl analizează în termeni de părţi
constitutive, ca sumă totală nu doar a ceea ce individul consideră despre sine,
ci şi despre relaţiile şi activităţile sale (în termeni de produse, n.n., pentru că
activitatea Eului reprezintă o altă dimensiune a sa) (James, 1929; apud. ibid.).
b) etapa 1900-1940 - etapă psihanalitică şi interacţionistă. Reprezentanţi:
în Europa Freud şi continuatorii săi, în America George Herbert Mead. Aceşti
autori au elaborat concepţii contradictorii, dar şi complementare (despre
concepţia lui Freud vezi în capitolul 2).
Dezvoltarea self-\i\m se realizează numai prin comunicare şi prin
exerciţiul de a ne privi pe noi înşine din perspectiva altor persoane, a societăţii
ca întreg: „Mai mult sau mai puţin, noi ne vedem pe noi înşine aşa cum alţii ne
văd pe noi” (Mead, 1934). Imaginea de sine are două componente: “I”, Eul
(aspectele unice, individuale, conştiente şi impulsive ale individului) şi “Me”,
Şinele (normele şi valorile societăţii, pe care individul le învaţă, le acceptă şi le
22
8
“interiorizează”). Mead folosea termenul de atitudini generalizate asupra
celorlalţi pentru a se referi la un set de expecţatii pe care le au ceilalţi de la noi.
Eul este un aspect al imaginii de sine în care aceste atitudini generale
sunt organizate, Eul nu poate fi fizic localizat. Se referă la un proces mental
care ne face să reflectăm obiectiv asupra propriului comportament. El este
pentru imaginea de sine ceea ce este obiectul pentru el însuşi.
Şinele este o componentă activă şi impulsivă a imaginii de sine. Ceilalţi
realizează o oarecare presiune asupra noastră pentru a ne conforma valorilor şi
credinţelor lor. Dar persoanele reflexive îşi aduc propriul aport în acest proces
social. Noi putem aduce schimbări prin introducerea unor noi valori sociale.
Pattemurile comportamentului social sunt specificate în mod general. Se
pledează pentru flexibilitate, modificare, originalitate, creativitate,
individualitate, varietate şi schimbări semnificative (Mead, 1934).
Eul este oglindire şi reoglindire în alţii. Metafora looking glass (oglinda
socială) sugerează că seif concept-w\ este un produs al interacţiunii sociale:
privindu-i pe alţii, noi ne vedem ca într-o oglindă, aflăm cum apărem în faţa
lor. Grupurile primare au un rol hotărâtor în formarea seif-ului: „Poate cel mai
bun mod de a descrie acest caracter de ansamblu ar fi să spunem că el este
„noi”; el implică un fel de simpatie şi de identificare reciprocă pentru care
termenul „noi” reprezintă expresia naturală. Individul trăieşte simţindu-se parte
a ansamblului şi îşi găseşte scopurile principale ale voinţei lui în modul de a
simţi al grupului” (Cooley, 1909).
c) etapa 1940-1980 - etapă „autonomistă” şi psihoumanistă. Se dezvoltă
„psihologia Eului” (ego psychology) şi „psihologia umanistă”.
în această etapă se postulează autonomia Eului (în raport cu alte structuri
de personalitate şi în raport cu realitatea). în plan structural, Eul se diferenţiază
de Sine (pulsiunile) prin trecerea de la autonomia primară (în care capacităţile
sale de a percepe, memora, învăţa, gândi, acţiona sunt amestecate cu cele ale
Sinelui) la autonomia secundară (în care dobândeşte deprinderi şi mecanisme
proprii), căpătând o pronunţată valoare adaptativă. în plan funcţional, Eul îşi
utilizează energia în cadrul unei structuri ierarhice, devine selectiv în raport cu
mediu, devine o forţă centrală în cadrul personalităţii - centrul energiei
personale, o forţă în cadrul personalităţii (care cunoaşte, vrea, doreşte, etc.)
(vezi Zlate, 2002).
Reţinem şi opiniile lui H. Ey: pentru un Subiect, a fi conştient în
modalitatea fiinţei umane înseamnă a avea ca „obiect” nu numai un corp, ci şi
un corpus psihic, căruia el nu-i cunoaşte obiectivitatea opacă, deci fără să-i
ştie determinaţiile, care sunt totuşi ale sale. Acest obiect misterios pentru
Subiect, care îl face să-şi pună problema propriei fiinţe încetează însă (sau
poate să înceteze) să mai aibă o astfel de calitate pentru altcineva, adică
încetează să mai apară ca un obiect separat de Subiect, rămânându-i în faţă o
Subiectivitate (Ey, 1983, p. 20-21). Ey întăreşte ideea că o dimensiune a
22
9

conştiinţei de sine, a Eului, o reprezintă însăşi cunoaşterea a ceea ce are Eul, a

componentelor sale, „obiect misterios” ce-1 incită pe Subiect la autodesco-
perire, autoconştientizare, însă insuficient structurată din punct de vedere al
determinaţii lor obiective, rămânând tributară cunoaşterii subiective. Subiectul
realizează diferenţa dintre sine şi altul, între ceea ce are el ca „proprietăţi”sau
„obiect misterios” diferite de ale Altuia.
d) etapa 1980 până în prezent - etapa psihosocială, în care problematica
Eului în perimetrul preocupărilor ştiinţifice cunoaşte o expansiune
extraordinară. Eul este redescoperit de către psihologia socială şi amplasat în
centrul personalităţii (Zlate, 2002). Mai mult, Eul intră în perimetrul altor
domenii aplicate ale psihologiei, de exemplu în psihologia organizaţională,
clinică, educaţională. Câteva idei interesante generate în această etapă sunt
redate în continuare.
Rolul organizator al Eului - transformarea psihică se realizează între
oameni, dar principalul organizator este “filtrul subiectiv al Eului” (Stem, 1985).
Emergenţa Eului real se poate caracteriza prin calităţile tipice unei fiinţe
umane autonome şi responsabile, abilităţi care includ: spontaneitatea,
activitatea autonomă, stima şi recunoaşterea, capacitatea de a depăşi
sentimentele dureroase, de a continua, de a se angaja, de creativitate şi de
intimitate (Masterson, 1985).
Conceptul de imagine de sine - ne oferă un sens al înţelegerii şi
consistenţei personale. Dar aşa cum motivaţia şi percepţia personală se
schimbă datorită experienţelor noi trăite şi învăţării, la fel şi imaginea de sine
şi comportamentul se pot schimba. In consecinţă, imaginea de sine nu este
stabilă, ci poate fi reorganizată. Oamenii au propria percepţie asupra calităţilor,
abilităţilor, atitudinilor şi impulsurilor personale. Dacă aceste percepţii sunt
coerente, conştiente, organizate şi acceptate atunci percepţia asupra imaginii de
sine este una pozitivă, iar aceasta determină sentimente de confort, eliberare de
tensiune şi de complexe psihologice (Huczynski, Buchanan, 1991).
Crearea, menţinerea, schimbarea Eului - Seif-ul este creat, menţinut şi
schimbat în virtutea structurii relaţiilor intime şi a naturii interacţiunilor în care
este implicat (Blumstein, 2000). Markus şi Wurf (1987, apud. Roberts şi Hunt,
1991) au analizat ideea unui Eu dinamic: imaginea de sine nu este constantă, ci
se poate schimba. Eul de lucru (working self-concept) - reprezintă acele
caracteristici ale Eului ce reglează acţiunile sale în diverse situaţii (standarde,
strategii, reguli de producţie, etc.). Acest Eu de lucru poate varia de la o
situaţie la alta, de la o perioadă la alta, în funcţie de atributele selectate. Eul de
lucru are două roluri comportamentale: 1. influenţează procesele
intrapersonale: informaţii relevante pentru Eu, reglarea stărilor afective şi
motivaţionale; 2. influenţează procesele interpersonale: percepţie socială,
comparare socială, interacţiuni cu alţii.
Schema Eului este un corp de cunoştinţe şi credinţe stocate în memoria
de lungă durată despre intenţiile şi capacităţile personale. Are o funcţie
23
0

anticipatorie şi încorporează ipoteze despre informaţii care apar. Aduce

împreună şi interpretează informaţiile relevante despre sine (Singer şi Salovey,
1985, apud. Roberts şi Hunt, 1991). Deci schema Eului este un aspect definitor
şi motivator al personalităţii, ce poate include şi erori (Roberts şi Hunt, 1991).
Memoria autobiografică este parte a memoriei episodice care conţine
informaţii despre evenimentele/ întîmplările propriei vieţi, informaţii cărora le
sunt asociate contexte spaţio-temporale specifice (Constantin, 2004b)
(memoria episodică face posibilă achiziţionarea şi evocarea informaţiilor
despre experienţe specifice care au loc într-un timp şi loc anume - Tulving,
1972, apud. ibid.). P. Piolino et colab. (2000, pp. 45-46, apud. ibid.) cred că
„memoria autobiografică reprezintă un ansamblu de informaţii şi de amintiri
particulare ale unui individ, acumulate începând din prima copilărie şi care îi
permit construirea unui sentiment de identitate şi de continuitate". Pentru
Conway şi Rubin (1993, apud. ibid.) “memoria autobiografică este memoria
despre evenimentele propriei vieţi".
Constantin apreciază că există patru niveluri de organizare a informaţiei
autobiografice (Figura 5):
• perioadele de viaţă (seturi de amintiri uşor delimitate de coexistenţa
unor scopuri sau ocupaţii semnificative şi persistente),
• evenimente (experienţe de viaţă, întâmplări care se întind pe perioade
extinse sau foarte concentrate, sunt uşor etichetabile, reprezintă conţinutul
perioadelor de viaţă şi sunt compuse din alte mini-evenimente sau episoade),
MVKURIIM-. ( J-.M-NAI J I VI >:
IVA*: AIJC VI K(ll
Perioade de viaţa
Evenimente
Episoade
seturi de amintiri uşor delimitate de
coexistenta unor scopuri sau ocupaţii
semnificative şi persistente
experienţe de viaţă, întâmplări care se
întind pe perioade extinse sau, dimpotrivă
foarte concentrate, cârc au o corcrcnţă
independentă, reprezintă conţinutul
perioadelor de viaţă şi sunt compuse din
alte mini-evenimente sau episoade
momente, întâmplări unitare, care nu mai
pot fi descompuse îrtr-o succesiune de
momente de ordin inferior fikă a le altera
coerenţa, înţelesul şi relativa independenţă
de sens; sunt organizate cronologic în
cadrul evenimentelor

Detalii despre
episoade specifice
detalii senzoriale (vizuale, auditive, tactile
etc.,) detalii despre stări emoţionale de
moment, gânduri etc.
Figura 5. Organizarea pe niveluri de generalitate/ abstractizare
a conţinutului memoriei autobiografice.
23
1

• episoade (momente, întâmplări unitare care nu mai pot fi descompuse

într-o succesiune de momente de ordin inferior, jară a altera coerenţa şi
relativa independenţă de sens; sunt organizate cronologic în cadrul
evenimentelor)
• detalii (aspecte senzoriale - vizuale, auditive, tactile etc., detalii despre
stări emoţionale de moment, gînduri etc.).
Autorul român emite următoarele precizări:
- informaţiile referitoare la tonalitatea emoţională a amintirilor
autobiografice (pozitivă sau negativă)1, aspectul tematic (marile orientări sau
aspecte unificatoare ale vieţii: tema profesională, familială, cultural spirituală
etc.)2 şi la evenimentele generale 3 formează o altă structură, cu caracter mai
degrabă semantic, suprapusă celei episodice;
- tonalitatea emoţională a evenimentelor poate fi o particularitate a
fiecărui eveniment, o categorie integratoare importantă a informaţiilor
autobiografice. Toate evenimentele pot fi incluse pe dimensiunea bipolară
evenimente negative - evenimente pozitive, trecând prin zona intermediară de
neutralitate. în acest caz, neutralitate nu însemnă o absenţă a trăirii afective, ci
0 ambivalenţă în etichetarea rezonanţei afective a evenimentului;
- este interesant de analizat aspectul tematic, ca principiu organizator al
amintirilor autobiografice - temele dominante ale unei perioade de viaţă
reflectă preocupările dominante ale individului din acea perioadă şi, prin
aceasta, structura sinelui din acea perioadă. Ele participă la codificarea
experienţelor autobiografice, permiţând, mai tîrziu, identificarea lor în
evocările autobiografice ale individului. Făcând evidente preocupările tematice
ale individului din perioade îndepărtate ale vieţii, putem face inferenţe asupra
dominantelor sinelui din trecutul individului şi putem să le comparăm cu şinele
aşa cum este evaluat în descrierile actuale. Dar, dincolo de importanţa acestor
aspecte, încadrarea tematică a amintirilor autobiografice ţine mai mult de
structura semantică a informaţiilor suprapusă celei de tip episodic;
- evenimentele generale trebuie (şi ele) analizate şi interpretate separat
de celelalte informaţii autobiografice pentru că reprezintă un tip particular de
informaţii, cu caracteristici mai degrabă semantice, fiind informaţii extrase din
cele autobiografice, formate prin suprapunerea unor evenimente sau episoade
distincte. Psihologii cognitivişti analizează acest aspect al memoriei dintr-o
perspectivă experimentală sub forma scenariilor cognitive. Schema tipică a
unui eveniment sau scenariu cognitiv nu trădează un eveniment particular cu o
1
Modelul propus de M. Linton (1986, apud. Constantin, 2004b).
2
Modelele propuse de M. Linton (1986, apud. ibid.), M. Conway (1987, 1993, 1997, 1999,
apud. ibid.).
3
K. Nelson (1986, 1993, apud. ibid.), W.F. Brewer (1986, 1999), M. Conway (1987, 1993,
1997, 1999, apud. ibid.).
23
2
localizare precisă în timp şi spaţiu ci, mai degrabă un eveniment localizat într-
un spaţiu tip („la restaurant”, „la dentist”) şi nu într-un spaţiu şi timp real,
specific;
- este de preferat să descriem memoria autobiografică ca fiind formată
din informaţii predominant episodice, care formează o structură ierarhică,
organizată pc baze cronologice, cu patru niveluri de generalitate (perioade de
viaţă, evenimente, episoade, detalii). Există şi informaţiile cu un pronunţat
caracter semantic, care se suprapun acestei structuri sau integrează informaţii
particulare din cadrul acesteia, pe baze categoriale (structură tematică,
evenimente generale ) (vezi Constantin, 2004b).
• Din punct de vedere structural, Eul include trei componente
intercorelate şi reciproc integrate:
- Eul corporal: imaginea valorizantă a mediului intern al organismului -
cenestezia; imaginea valorizantă a constituţiei fizice - morfotipul; trăirile
afective legate de acestea, ansamblul trebuinţelor biofiziologice, etc.;
- Eul psihologic: imaginea despre propria organizare psihică internă,
trăirile afective legate de aceasta, motivaţia - nevoia de autorealizare, de
autoperfecţionarc, voinţa de acţiune, etc.;
- Eul social: imaginea despre locul şi rolul propriu în societate, sistemul
valorilor sociale interiorizate şi integrate, motivele sociale, motivele de statut,
sentimentele sociale, voinţa de interacţiune şi integrare socială (Golu, 2004a).
Gradul de elaborare a celor trei componente, ca şi modul de articulare şi
integrare a lor, diferă de la un individ la altul, rezultând profile variate ale
Eului. Astfel, se pot distinge patru profile de bază:
1. somatic: dominanţa în cadrul Eului a componentei bioconstituţionale,
narcisismul fiind o formă particulară a acestei relaţii;
2. spiritual: dominanţa în cadrul Eului a componentei psihice, a centrării
pe cunoaştere, pe nevoia de înţelegere, pe creaţie;
3. social: dominanţa în cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea
pe nevoia de statut, de prestigiu sau pe motivaţia supraordonată a binelui
general;
4. mixt: relativ echilibrată integrare a celor trei componente „primare”
(Golu, 2004a).
• Adler şi Towne (1990) analizează diferenţele dintre Eu şi non-Eu în
termenii referinţei la altul şi opiniei altora despre sine. Autorii au elaborat un
model al Eului care ia în calcul: structuri (Eu material, Eu personal),
substructuri, categorii şi exemple de exprimare. Structura Eului este compusă
din:
23
3

1. Eul material - include substructurile:

A) Eul somatic - categorii: a. trăsături ale înfaţifarii fizice (exprimări: „eu
sunt puţin cam grasă”); b. condiţie fizică („sunt alergic la praf’);
B) Eul posesiv - categorii: c. posesia obiectelor („maşina mea are cinci
viteze”); d. posesia persoanelor („aceasta este mama mea”);
2. Eul personal - include substructurile:
A) Imaginea de sine - categorii: e. aspiraţii („aş vrea să urmez
informatica”); f. activităţi enumerate („eu lucrez la...”); g. sentimente/ emoţii
(„îl detest pe...”); h. gusturi/ interese („îmi place să...”); i. capacităţi şi
aptitudini („pot să fac...”); j. calităţi şi defecte („sunt foarte optimist vs.
pesimist”);
B) Identitatea (şi Eul social) - categorii: k. denominare simplă („sunt un
băiat de 17 ani”); 1. rol şi status („sunt student”); m. consistenţă („are impresia
că nu mai ştiu cine sunt”); n. ideologie („sunt împotriva bombelor nucleare”);
o. identitate abstractă („sunt un om modem”).
Lipiansky (1992) propune ajustări ale modelului Eului mărind numărul
structurilor:
1. Eul material - cuprinde:
A) Eul somatic (trăsături ale feţei şi aparenţe; condiţia fizică);
B) Eul posesiv (posesia obiectelor; posesia persoanelor);
2. Eul personal - cuprinde:
A) imaginea Eului (sentimente şi emoţii; gusturi şi interese; capacităţi şi
aptitudini; calităţi şi defecte);
B) identitatea Eului (numele simplu; rol şi statut; consistenţa; ideologia;
identitatea abstractă);
3. Eul adaptativ - cuprinde:
A) valoarea Eului (competenţa; valoarea personală);
B) activitatea Eului (strategia de adaptare; autonomia; valenţa multiplă;
deprudenţa; actualizarea);
4. Eul social - cuprinde:
A) preocupare şi activitate socială (receptivitate; dominare; altruism);
B) referinţa de gen (referinţa simplă; atracţii şi experienţe sexuale).
• In continuare, propunem un model multidimensional al Eului bazat pe
ideea unei arhitecturi cu trei domenii, fiecare având trei categorii (vezi Tabelul 7).
Tabelul 7. Elementele unei arhitecturi a Eului.
Moduri Componente Timpi
Identitate (A fi) Eu fizic Trecut
Proprietate (A avea) Eu psihic Prezent
Activitate (A face) Eu social Viitor
23
4

Domeniul 1 cuprinde trei moduri:

1. Identitate (modul „a fi”: categoriile de apartenenţă în care subiectul
consideră că se încadrează şi la care se raportează subiectiv; are ca fundament
formulele interogative „ce sunt?”, „cine sunt?” şi afirmative „eu sunt”, „eu fac
parte din...”);
2. Proprietate (modul „a avea”: tot ceea ce crede subiectul că are sau
deţine şi la care se raportează cu toate mecanismele sale psihice; are ca
fundament formulele interogativă „ce am?” şi afirmativă „eu am/deţin”);
3. Activitate (modul „a face”: tot ceea ce ştie subiectul că face sau poate
face şi la care se raportează subiectiv cu toate mecanismele sale psihice; are ca
fundament formula interogativă „ce fac?” şi afirmativă „eu fac...”).
Domeniul 2 cuprinde trei componente:
4. Eul fizic (mecanisme psihice care reflectă corporalitatea personală:
structură şi funcţionalitate),
5. EuI psihic (reflectarea vieţii psihice personale: structură şi
funcţionalitate),
 6. Eul social (reflectarea vieţii sociale personale: structură şi
funcţionalitate).
Domeniul 3 cuprinde trei timpi/ aspecte temporale: trecut, prezent, viitor
(senzaţii, percepţii, reprezentări, gânduri, stări afective, motivaţii, intenţii din
trecut, prezent şi viitor).
Din combinarea celor trei domenii rezultă 27 de dimensiuni ale Eului,
rezultate din nouă dimensiuni principale (combinarea domeniilor 1 şi 2),
fiecare având trei timpi:
- Identitatea Eului Fizic (IEF - în trecut, prezent, viitor: cunoaşterea şi
raportarea emoţională, motivaţională în legătură cu categoriile de apartenenţă a
organismului - apartenenţa la specia umană, rasa, sex, vârstă, categorii de
boală, etc.);
- Identitatea Eului Psihic (IEP - în trecut, prezent, viitor: categoriile
psihice în care se încadrează subiectul - numele şi prenumele - „eu sunt...”,
tipul de personalitate în care crede că se încadrează „fac parte din categoria
celor care...”, etc.);
- Identitatea Eului Social (IES - în trecut, prezent, viitor: categoriile
sociale - profesie, stare civilă, statutul în raport cu alte persoane din societate
sau familie „văr”, „prieten”, „coleg”, plătitor sau neplătitor de anumite taxe,
etc., participant sau nu la anumite evenimente/ entităţi sociale, etc.);
- Proprietatea Eului Fizic (PEF - în trecut, prezent, viitor: conştiinţa
despre propria corporalitate - componente fizice, ce ştie şi simte despre părţile
corpului, organe, musculatură, înălţimea, greutatea, etc., calităţile fizice sau
defectele pe care şi le atribuie, etc.);
23
5

- Proprietatea Eului Psihic (PEP - conştiinţa despre „proprietăţile”

psihice: ce ştie că ştie, ce particularităţi - calităţi sau defecte - psihologice are,
etc. trecute/ prezente/ viitoare);
- Proprietatea Eului Social (PES - conştiinţa despre proprietăţi materiale
sau sociale: venit economic, obiecte, statute, roluri, relaţii de rudenie, sociale,
etc. trecute/ prezente/ viitoare);
- Activitatea Eului Fizic (AEF - conştiinţa despre ce a făcut/ face/vrea să
facă sau poate să facă din punct de vedere fizic - activitatea componentelor
organismului);
- Activitatea Eului Psihic (AEP - conştiinţa despre ce a făcut/ face/vrea să
facă sau poate să facă din punct de vedere al capacităţii psihice);
- Activitatea Eului Social (AES - conştiinţa despre ce a făcut/ face/vrea să
facă sau poate să facă din punct de vedere al capacităţii sociale).
Modelul urmează a fi dezvoltat şi competat cu noi date şi argumente. El
poate fi redat şi altfel, schimbând ordinea de prezentare a dimensiunilor
(depinde de utilitatea analizei):
- Eu fizic - modurile Identitate-Proprietate-Activitate - timpii trecut,
prezent, viitor: (reflectarea categoriilor de apartenenţă, proprietăţilor şi
activităţilor personale în plan fizic, corporal);
- Eu psihic - modurile Identitate-Proprietate-Activitate - timpii trecut,
prezent, viitor: (reflectarea categoriilor de apartenenţă, proprietăţilor şi
activităţilor personale în plan psihic);
- Eu social - modurile Identitate-Proprietate-Activitate - timpii trecut,
prezent, viitor: (reflectarea categoriilor de apartenenţă, proprietăţilor şi
activităţilor personale în plan social).
• Zlate (2002) lansează o teză fundamentală: „nu există mai multe Euri, ci
doar unul singur, care dispune [...] de mai multe faţete distincte" . Autorul
propune un model al Eului cu şase „faţete ” (corespunzătoare tot atâtor „faţete
ale personalităţii”):
- Eul real (cum este - ansamblul atributelor structural-funcţionale aşa
cum se prezintă la un moment dat, neraportate la un evaluator),
- Eul autoperceput (cum crede că este - imaginea retro-proiectată a
subiectului despre atributele Eului său),
- Eul ideal (cum ar vrea să fie - tabloul atributelor pe care subiectul şi-ar
dori să le aibă),
- Eul perceput (cum percepe eurile celorlalţi - ansamblul reprezentărilor,
ideilor, aprecierilor pe care subiectul şi le formează despre Eul celorlalţi),
- Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii - ansamblul reprezentărilor,
părerilor, aprecierilor pe care subiectul crede că alţii le au despre Eul său),
23
6

- Eul actualizat (cum se manifestă - trăsături, particularităţi exprimate în

comportament) (Zlate, 2002). Aceste faţete/ laturi interacţionează şi se
condiţionează reciproc, ceea ce face ca Eul să nu rămână o entitate statică, ci
foarte dinamică, individul fiind permanent preocupat de Eul său (Golu, 2004a).
Dacă ne-am închipui aceste faţete amplasate în dimensiunile modelului
precedent, am avea o imagine mai completă asupra structurii şi funcţionării
Eului.
Analizele relaţiei dintre Eu şi alte instanţe psihice fac referiri la aspecte
precum:
- relaţia dintre Eu şi conştiinţă (conştiinţa este infrastructura Eului, în
timp ce Eul este suprastructura conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eului,
Eul este creator de o nouă conştiinţă - o dată apărut ridică conştiinţa la un nivel
superior de vivacitate, optimalitate, adaptabilitate);
- relaţia dintre Eu şi personalitate (Eul şi personalitatea sunt
consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Eul stabileşte o bază
contextuală şi o perspectivă mai amplă de interpretare a persoanei/
personalităţii);
- Eul şi tipurile de Euri şi de personalitate (Eurile pot fi clasificate după:
caracteristicile şi proprietăţile lor, locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi
sociale a individului, după structura lui psihologică internă sau după
interpretarea lor în termeni de „parte” sau „întreg”, „element” sau „totalitate”)
(Zlate, 2002).
Ca metodă calitativă de studiu al Eului menţionăm proba C.S.E. („Cine
sunt eu?”, Zlate, 2002), care este o probă de cercetare şi cunoaştere a Eului şi a
personalităţii, un test de descripţie, analiză şi elaborare proiectivă, prin
excelenţă comprehensiv. Proba este fundamentată de o serie de premise, iar
strategia de prelucrare şi interpretare a rezultatelor recoltate se bazează pe un
ansamblu de cerinţe metodologice bine precizate. Proba „Cine sunt eu”
serveşte ca instrument de cunoaştere şi de autocunoaştere, cu multiple valenţe
practice oferind posibilitatea de educare a capacităţii de intercunoaştere. Ea are
o multiplă utilitate: descriptivă, intepretativă, predictivă şi formativă.
 5. Personalitatea „optimală”
Această tendinţă răspunde la nevoia de eficienţă personală şi socială şi
constă în deplasarea atenţiei psihologilor de la studiul „topologiei” sau
„morfologiei” personalităţii la studiul eficienţei ei. Premisa este aceea că
individul şi societatea sunt preocupaţi nu de personalitate în general, nu de
orice tip de personalitate, ci în special de personalitatea eficientă, maturizată
psihologic şi social, capabilă de a se insera prompt în viaţa socială, fără
dificultăţi (Zlate, 2002). Această tendinţă amplasează în prim plan conceptul
23
7

de „personalitate optimală”, elaborat în 1974 de către W. Coan (în lucrarea sa

„The Optimal Personality: An Empirical And Theoretical Analysis”).
Personalitatea optimală dobândeşte o experienţă „dulce”, „moale”, fără
asperităţi, se descurcă bine în munca sa, în relaţiile sociale, ajunge la o stare
interioară de bine (Coan, 1974, apuci. ibid.).
Profilul personalităţii „optimale" include o serie de dimensiuni:
- în plan cognitiv: poate realiza discriminări fine între bine şi rău, între
mijloace şi scopuri; posedă o cunoaştere/ înţelegere bună/ superioară a
realităţii; realism eficace;
- în plan afectiv-motivaţional: se caracterizează prin eliberarea de
conflicte interne; acceptare de sine; motivarea pentru dezvoltare şi împlinire
personală; simţul umorului;
- în plan comportamental-atitudinal: dispune de flexibilitatea Eului;
eliberarea de formele vechi de comportament şi adoptarea unor
comportamente, noi, flexibile; tendinţa de autonomie; spontaneitate; caracter
dinamic, suplu, eficient; utilizarea flexibilă a modurilor variate de experienţă şi
de acţiune; concreteţe umană;
- în plan interpersonal: recurge la renovarea stilului relaţiilor
interpersonale; deschidere şi flexibilitate la relaţiile interumane; naturaleţe; se
integrează în grup şi la locul de muncă; orientarea către interacţiuni pozitive;
trebuinţa spre unitate;
- în planul activităţii: are capacitate voluntară; gust pentru activitate;
manifestă deschidere la experienţă; are succes în confruntarea cu problemele
cotidiene, cu problemele vieţii, apelând la funcţiile sale intelectuale şi la
abilităţi creative; poate împlini realizarea maximală a capacităţilor (Zlate,
2002).
Aşadar, personalitatea „optimală”, la nivel general, se caracterizează prin
detaşare faţă de presiunea culturală; ameliorarea mediului de viaţă; dispune de
forme superioare de autoorganizare şi împlinire; căutarea armonizării
componentelor personalităţii, prin evitarea discrepanţelor dintre esenţă şi
aparenţă, intenţii şi realizări, vorbă şi faptă (ibidem.).
Recent M. Golu (2002b) propune conceptele de „optimum funcţional” şi
„subiect ideal”, care servesc ca etalon al îndeplinirii finalităţilor de optimizare
a randamentului activităţii şi a climatului psiho-social. Autorul sugerează ideea
de selectare a personalităţilor potrivite sau de modelare a profilului de
personalitate în acord cu obiectivele din cadrul activităţii sau relaţiilor
interumane. Acestă abordare practică a personalităţii optimale porneşte de la
premisa că viaţa socială, organizaţiile pot fi definite în termeni funcţionali, ca
ansambluri corelate, mai mult sau mai puţin sinergie, de „componente”
distincte şi „specializate”, ce solicită anumite competenţe impuse, adică nu
stabilite după bunul plac al fiecărui membru, ci pe baza unor criterii obiective
23
8

cu finalitate supraordonată. Iar această finalitate se raportează la „optimumul

funcţional” şi la „idealul organizational”.
Conceptul de „optimum funcţional" se referă la randamentul maxim pe
care o persoană îl poate obţine la o anumită sarcină, în condiţiile obiective
date. El ne obligă să stabilim categoria de solicitări externe - sociale şi
profesionale - cărora persoana pe care o consultăm sau o asistăm le poate face
cel mai bine (nivelul optimumului său funcţional).
Prin „subiect ideal” se desemnează ansamblul acelor structuri şi
competenţe psihofizice şi psihice pe care trebuie să le posede o persoană
pentru a obţine randamentul maxim posibil într-o activitate dată. Conceptul de
„subiect ideal” poate fi atunci exprimat formal sub forma unui raport între
mulţimea variabilelor-răspuns (dependente) (Lyn) şi mulţimea variabilelor -
sarcină (independente) (Exm):
S.i. = Eyn / E Xm * 1 tl - tal
„Perfect” sau „ideal” este acel subiect care, în decursul unui interval
oricât de lung de timp, reuşeşte să dea răspunsuri corecte, adecvate la toate
tipurile de solicitări care i se adresează. Este evident că astfel definit, conceptul
de subiect ideal/ organizaţie ideală capătă o valoare absolută şi o semnificaţie
instrumentală universală, putând fi folosit drept cadru de referinţă pentru
interpretarea rezultatelor la orice test şi pentru evaluarea oricărui individ
(organizaţii).
Avantajele conceptului de „subiect ideal” în raport cu cel de „subiect
mediu” sunt următoarele: simplifică prelucrarea datelor; înlătură echivocul
creat de relativitatea mediei aritmetice şi a distribuţiei normale pe baza căreia
se etalonează testele; diminuează şi chiar înlătură condiţionarea utilizării unui
test de reetalonare a lui pe un eşantion din noua populaţie pe care urmează să
se aplice; sporeşte gradul de veridicitate al predicţiei psihodiagnostice;
orientează mai clar activitatea de formare şi perfecţionare profesională, prin
împingerea cât mai sus a nivelului de competenţă al individului, valorificându-
se la maximum potenţialul aptitudinal de care dispune, nu după dictonul „din
oricine se poate face orice”, ci după principiul: din fiecare să se obţină ceea ce
obiectiv se poate obţine (maximizarea eforturilor atât ale formatorilor cât şi ale
celor ce sunt supuşi activităţii de formare).
Conceptele de „subiect ideal” şi de „optimum funcţional” devin perfect
aplicabile şi în analiza şi evaluarea comportamentelor globale. în aria activităţii
(organizaţionale), reperele sunt reprezentate de un sistem integrat, a cărui
performanţă şi eficientă trebuie, pe de o parte, să înregistreze valorile cele mai
bune posibil în situaţia sau condiţiile obiective date („optimum funcţional”), iar
23
9

pe de altă parte, orientarea activităţii/ conduitei viitoare să ţintească apropierea

cât mai mare de limita teoretică superioară („etalonul ideal”).
Din punct de vedere metodologic, Golu (2002b) oferă exemplificarea
utilizării celor două concepte în practica psihoorganizaţională. Aproximarea şi
instrumentalizarea lui în practica psihodiagnostică şi organizaţională se
realizează pornind de la trei termeni primari: eşantion selecţionat (nu statistic
reprezentativ ca în cadrul subiectului mediu), distribuţia asimetrică de dreapta
şi valoare individuală maximă (Xi = max.). Etalonul s-ar putea realiza urmând
mai mulţi paşi:
1. Studierea structurii obiective a profesiilor şi ierarhizarea solicitărilor
după conţinut şi gradul de dificultate / complexitate;
2. înregistrarea celor mai bune performanţe/ conduite în cadrul aceluiaşi
gen de locuri de muncă;
3. Alcătuirea pe baza interogării subiecţilor cu performanţele cele mai
bune a schemei de principiu a psihogramei;
4. Aplicarea bateriei de teste selectate conform psihogramei pe eşantionul
profesioniştilor cu cele mai bune performanţe;
5. Selectarea şi reţinerea valorilor celor mai mari la fiecare probă sau
grup de itemi;
6. Alcătuirea profilului de stare al „subiectului ideal” prin conjugarea
(integrarea) celor mai bune valori la fiecare din probele care alcătuiesc bateria;
7. Raportarea rezultatelor examinărilor ulterioare în scop de selecţie la
etalonul ideal;
8. Determinarea numărului de trepte sub etalon în limitele cărora se
fixează şi pragul critic de respingere pe baza diferenţei dintre media valorilor
maxime (Xmax.) şi media valorilor minime la (Xmin) la probele din bateria
aleasă;
9. împărţirea intervalului de variabilitate în 5 clase (Xmax. - Xmin.);
10. Stabilirea punctului (pragului) critic la jumătatea intervalului clasei
centrale.
„Optimul funcţional” şi „limita superioară ideală” se stabilesc pe baza
unei serii de comparaţii secvenţiale - pe diferite coordonate particulare - şi
globale, la nivelul organizaţiei ca tot unitar deoarece indicatorii de eficienţă ai
oricărei organizaţii se determină nu prin raportarea la ea însăşi, ci prin
raportarea la solicitările (sarcinile specifice) şi la influenţele mediului în care
fiinţează, în care se includ şi acţiunile concurenţiale exercitate de alte
organizaţii de acelaşi tip. Comparaţiile trebuie subordonate minimaxului -
minimizarea până la posibila anulare a pierderilor şi maximizarea câştigurilor,
până la cota cea mai înaltă cu putinţă. Astfel, profilul de stare al organizaţiei
proprii trebuie permanent situat deasupra profilelor de stare ale organizaţiilor
24
0

concurente, iar portretul fazic al ei trebuie să înregistreze ratele cele mai

ridicate de creştere şi dezvoltare.
Conceptele de „optimum funcţional”/ „organizaţie ideală” impun şi o
anumită regulă de selecţie: cu cât o organizaţie se bazează pe un număr mai
mic de membri, cu atât selecţia acestora trebuie să fie mai severă; competenţele
acestora mai ridicate; dimpotrivă, cu cât organizaţia presupune un număr mai
mare de membri, cu atât exigenţa în selecţia lor slăbeşte. în esenţă se poate
afirma că „organizaţia ideală” este aceea care se formează prin aplicarea în
selecţia membrilor săi a conceptului de „subiect ideal”. Atunci, prin analogie
cu „subiectul ideal”, se poate afirma că „organizaţia ideală” este aceea care, în
domeniul său de activitate, obţine exclusiv câştiguri la cote valorice maximale
şi nici o pierdere. în acest caz, în evaluarea ei devine aplicabilă formula
indicelui global de organizare pe care am prezentat-o mai sus. Evident, la locul
potrivit, valoarea maximă de 1 a raportului dintre răspunsuri şi solicitări nu
poate fi atinsă de nici un sistem real. Aşadar, în cazul nici unei organizaţii reale
nu vom obţine o asemenea valoare, dar ea exprimă „organizaţia ideală”, spre
care trebuie să tindă orice organizaţie reală şi care trebuie, totodată, să
constituie reperul în formarea oricărei organizaţii.
Gradul de conştientizare a distanţei dintre ceea ce este şi realizează în
prezent şi ceea ce ar trebui să fie şi să realizeze în viitor, creează diferenţa între
organizaţiile conservator-rutiniere şi cele creativ-revoluţionare. Cu cât o
organizaţie urmăreşte obiective şi scopuri mai complexe, cu semnificaţii şi
implicaţii sociale mai mari, cu atât, în logica existenţei ei trebuie să fie
integrate coordonatele de „optimum funcţional” şi de „organizaţie ideală” sau
de „ideal organizational” (Golu, 2002b).
6. Personalitatea morală
Conform lui Baumeister şi Exline (1999), moralitatea reprezintă un set
de reguli care le permit oamenilor să trăiască împreună în armonie, iar virtutea
implică însuşirea acelor reguli. Aristotel definea moralitatea ca fiind un
comportament corect pe care o persoană îl adoptă de-a lungul vieţii,
comportament corect în relaţie cu alte persoane sau în relaţie cu propria
persoană. Acesta ne aminteşte că o viaţă cinstită include o serie de virtuţi
orientate către propria persoana (cum ar fi: autocontrolul, compasiunea), dar şi
alte virtuţi (ca generozitatea şi compasiunea), şi la rândul lor, aceste virtuţi sunt
conectate, interinfluenţându-se. Pentru Aristotel, forma cea mai înaltă a
fericirii era formarea şi contemplarea virtuţii (Lickona, 2001). Viaţa morală
presupune o ordine şi o valoare spirituală. Normele morale contribuie la
formarea personalităţii unui individ, în principal prin influenţarea-modelarea
Eului personal al acestuia. Prin educaţie, normele şi valorile morale sunt
24
1

interiorizate de persoană, care se formează conform cu acestea. Rezultatul este

caracterul (Enăchescu, 2005).
Interacţiunile sociale, pentru a fi eficiente, trebuie să fie deschise şi
democratice. Societatea ideală este aceea în care indivizii chiar dacă nu prea
înţeleg nevoia de ordine socială, se bazează pe principiile universale precum
libertatea sau justiţia (Crain, 1985).
• Psihologul american Lawrance Kohlerg (1969) a fost capabil să
demonstreze prin studiile sale că oamenii au progresat în raţionamentul moral
(în baza comportamentului etic) printr-o serie de stadii. El este considerat
continuatorul lui Jean Piaget în domeniul cercetării dezvoltării judecăţii
morale, modificând şi elaborând cercetările şi studiile acestuia şi punând
bazele studiului aprofundat al dezvoltării sistemului moral, în cadrul
psihologiei, dar şi ale unor contradicţii, dileme şi perspective foarte diferite
asupra acestei probleme. La fel ca şi Piaget, Kohlberg considera că ne formăm
modalităţile de decizie morală şi înţelegerea conceptelor precum dreptate,
drepturi, egalitate încă din copilărie, prin intermediul experienţelor cumulate şi
a modului de raportare la acestea. Deşi Piaget este cel care a trasat cadrul şi
metodologia demersului cercetării, Kohlberg a urmărit dezvoltarea judecăţii
morale şi dincolo de vârstele studiate de acesta, şi a demonstrat că procesul
dobândirii maturităţii morale este unul mai lung şi mai complex (Nucci, 2001).
Studiile lui Lawrence Kohlberg s-au desfăşurat folosind copii şi adulţi de
diferite vârste, pe care îi confrunta cu mici povestioare morale. Kohlberg
urmărea ca prin aceste povestioare să determine dacă şi cum pot fi descrise
stadiile universal valabile ale dezvoltării morale (Nucci, 2001). Kohlberg s-a
folosit de mici povestioare despre dileme morale, fiind interesat de modul in
care oamenii ar reacţiona daca ar fi puşi în faţa unor probleme similare. în
fiecare din aceste studii apărea dileme daca era cazul să faci cuiva bine au dacă
trebuie să asculţi de regulile societăţii.
Un exemplu este cel realizat în anul 1958, la care au participat 72 băieţi
din clasa de mijloc şi din cea defavorizată social. Mai apoi, a adăugat la studiul
sau copii, delicvenţi din alte oraşe şi ţări (1963,1970) (Crain, 1985). De
exemplu, una dintre istorii vorbea despre un anumit Heinz, a cărui soţie era
grav bolnavă de cancer. Al doilea personaj al poveştii era un farmacist care
sintetizase un medicament anti-cancer, pe care însă îl vindea la un preţ foarte
ridicat. Heinz nu a făcut rost decât de jumătate din suma necesară, iar
farmacistul i-a spus că târgul nu poate fi încheiat. întrebarea pe care Kohlberg
o adresa subiecţilor era: “Ce aţi face dacă aţi fi în pielea lui Heinz, care este
pus să aleagă între a-şi pierde soţia sau a încerca să fure medicamentul?”
(Nucci, 2001). Aşadar, întrebarea care i se punea subiectului era dacă soţul a
fost în stare de aşa ceva şi să aprecieze ce este corect şi ce este greşit, cum ar
trebui pedepsită greşeala. Kohlberg nu era interesat dacă subiectul a răspuns
24
2

afirmativ sau negativ, ci de raţionamentul din spatele răspunsului. Interviul

căuta sa rezolve dilema daca personajul trebuia sau nu să fure medicamentul.
Din analiza rezultatelor, Kohlberg a elaborat o teorie în care apar trei etape
principale în dezvoltarea morală (Crain, 1985).
Astfel, pe baza cerecetărilor sale, Kohlberg a identificat şase stadii ale
dezvoltării morale, grupate în trei nivele majore, fiecare nivel reprezentând o
etapă distinctă în percepţia despre moralitate a individului:
a. Nivelul preconvenţional:
1. moralitatea ascultării şi supunerii
2. moralitatea hedonismului instrumental;
b. Nivelul convenţional:
1. moralitatea bunelor relaţii
2. moralitatea ordinii şi a datoriei;
c. Nivelul postconvenţional:
1. moralitatea contractuală
2. moralitatea principiilor individuale.
In cadrul fiecărui stadiu, există un reper şi o întrebare specifică, care
surprind modalitatea esenţială de raportare la normele şi valorile morale a
individului în momentul stadiului respectiv.
a. Nivelul preconvenţional -se situează, ca şi vârstă, între 4 şi 10 ani şi
se caracterizează prin faptul că evaluările de tip moral se fac printr-o
perspectivă concretă, individuală. în cadrul acestui nivel, primul stadiu -
caracterizat de o orientare heteronomă - conturează un comportament de
evitare a încălcării regulilor care atrag după ele o pedeapsă sau o sancţiune. Le
fel ca şi predecesorul său, Piaget, Kohlberg considera ca raţiunea morală în
acest stadiu este caracterizată de egocentrism şi incapacitate de a lua în
considerare perspectivele şi poziţiile celorlalţi. Pentru individ, este bine ceea ce
adultul cere şi recompensează; reperul propriu pentru acest stadiu este
pedeapsa, iar întrebarea tipică este “Ce păţesc?”.
în cel de-al doilea stadiu, se face primul pas către emergenţa reciprocităţii
morale. Aici, orientarea comportamentului este dată de latura intrumentală,
pragmatică a acţiunilor. Reciprociatea este de tipul : “Nu fac pentru tine decât
dacă faci şi tu acelaşi lucru pentru mine” şi regula de baza este: “Dacă eşti
lovit, loveşte înapoi”. în acest stadiu, este considerat a fi bine de către copil
ceea ce îi oferă avantaje, ceea ce vizează interesul său imediat. Nu există o
reală dorinţă de a respecta regula, ci acţiunea derivă din ceea ce obţine, iar
binele nu este o valoare în sine, ci este un instrument util. Cu toate acestea,
acum se fac achiziţii importante, întrucât copilul înţelege ce înseamnă un acord
mutual şi că fiecare are un interes propriu, care nu întotdeauna converge cu al
său (ceea ce conduce la o înţelegere, într-o mică măsură, a relativităţii noţiunii
de bine). Reperul propriu este aici beneficiul, iar întrebarea: “Ce primesc?”
24
3

b. Nivelul convenţional - intervalul de vârstă vizat în cadrul acestui nivel

este de 11- 15 ani. La acest moment, individul are capacitatea de a înţelege
conceptul de moralitate convenţională şi, de asemenea, şi utilitatea normelor şi
convenţiilor pentru o bună funcţionare a societăţii. Tind însă să identifice
propria persoana cu aceste reguli, le susţin în mod constant, văzând moralitatea
ca fiind dată exclusiv de ceea ce societatea defineşte ca şi just.
în cadrul celui de-al treilea stadiu, cel al moralităţii bunelor relaţii,
individul este conştient că există sentimente, acorduri, aşteptări, care primează
în faţa intereselor individuale şi definesc binele în funcţie de ceea ce
persoanele apropiate lui aşteaptă de la el şi de asemenea, ghidându-se după
modelele stereotipe după care ceilalţi îl apreciază ca fiind “un băiat bun” sau
“o fată bună”. A fi bun înseamnă, pentru el, a menţine relaţii bazate pe
încredere, loialitate, respect şi gratitudine cu persoanele din jurul său. Reperul
principal îl reprezintă, în acest stadiu, statutul în grup (acesta limitându-se doar
la familie şi comunitate locală, întrucât nu există încă o reprezentare relevantă
a sistemului social general), iar întrebare tipică este : “Ce vor spune?”
Cel de-al patrulea stadiu, cel al moralităţii ordinii şi datoriei marchează
trecerea de la definirea binelui în termenii normelor locale şi al aşteptărilor
corespunzătoare rolului său, la definirea lui în conformitate cu legile cadrului
social lărgit. Aici se regăseşte perspectiva asupra binelui caracteristică
“membrului societăţii”, prin care eşti bun şi moral dacă îţi îndeplineşti datoriile
şi responsabilităţile sociale. Binele este văzut ca şi o valoare în sine, consfinţită
prin lege, care la rândul ei este necesară ordinii sociale şi chiar dacă nu convine
mereu, ea este obligatorie şi eficientă. Reperul propriu este datoria faţă de
normă, iar întrebarea: “Ce spune legea?”
c. Nivelul postconvenţional - în cele din urmă, începând cu adolescenţa,
se instalează cel de-al treilea nivel, caracterizat de cel mai înalt grad de
autonomie, bazat pe judecăţi viabile şi principii solide, folosind o perspectivă
“ante-socială”, ceea ce implică trecerea prin propriul “filtru moral” al
comportamentelor celorlalţi şi al selecţiei acţiunilor proprii. Deşi la baza
judecăţii morale, la acest nivel, stau principiile ce derivă din regulile, normele
şi valorile sociale, ele nu se aplică uniform, ca legi general-valabile, ci apare,
ca şi achiziţie foarte importantă, flexibilitatea în abordarea problemelor de
ordin etic.
Primul stadiu din cadrul acestui nivel, cel al moralităţii contractuale apare
odată cu conştientizarea faptului că binele are o dimensiune relativă,
situatională. în acest stadiu, morala socială şi legea sunt văzute ca şi convenţii,
angajamente pe care oamenii decid să le respecte pentru apărarea valorilor
absolute: viaţă, libertate, egalitate etc. Reperul propriu acestui stadiu este
angajamentul, iar întrebarea tipică este: “Ce trebuie?” (Nucci, 2001).
24
4

Dacă al cincilea nivel se bucură de o susţinere empirică substanţială, nu

se poate spune acelaşi lucru şi despre cel din urma stadiu, cel al moralităţii
principiilor individuale. Astfel, el este considerat de unii specialişti ca fiind pur
teoretic, caracterizat în funcţie de ceea ce, în mod logic, ar continua
dezvoltarea judecăţii morale, urmând după moralitatea contractuală. în cadrul
acestuia se realizează o achiziţie extrem de importantă, aceea a schimbării
instanţei de răspuns la întrebările care privesc etica şi ceea ce este bine şi just.
în acest moment, individul îşi ghidează conduita proprie în funcţie de
conştiinţa individuală, care acum deţine un rol esenţial, la ea apelându-se
pentru rezolvarea dilemelor morale atunci când apelul la normă se dovedeşte a
fi insuficient sau nepotrivit situaţiei. Reperul după care individul emite judecăţi
este, astfel, propria conştiinţă, iar întrebarea ce caracterizează stadiul este: “Ce
cred?”.
Deşi unanim cunoscute, cercetările şi rezultatele lui Kohlberg nu au fost
şi unanim acceptate, existând atât autori care au respins ipotezele studiului său,
cât şi autori care, mai recent, au considerat că este necesară o reactualizare a
cercetărilor în domeniu, având în vedere schimbările contextului socio-istoric
care au apărut după finalizarea cercetărilor lui Kohlberg (realizate în 1969) şi
au propus abordări mai pragmatice (Nucci, 2001).
Morale Judgement Inventory (MJI) este un instrument psihodiagnostic
dezvoltat de L. Kohlberg în 1958 şi a fost destinat să măsoare schimbările din
logica judecăţii morale în decursul câtorva ani. Testează capacitatea
participanţilor de a emite judecăţi morale şi nu setul particular de credinţe
morale şi valori, faptul că o persoană are valori conservative sau liberale nu
este un indicator al capacităţilor de judecată pentru argumentarea oricăror
valori (Cohen şi Swerdlik, 2005).
The Morallity Debatable Behaviors Scale-Revised (MDBS) a fost
dezvoltată de către Katz et al. (1994) pentru a reprezenta „o măsură practică a
evaluării credinţelor oamenilor, puterii convingerilor, la fel ca şi diferenţele
individuale în toleranţa morală”. Instrumentul are 30 de itemi. Fiecare item
conţine o scurtă descriere a unui eşantion de comportament moral, iar subiecţii
îşi exprimă opiniile pe o scală de la 1 la 10 de la „niciodată justificat” la
„întotdeauna justificat”. O astfel de scală poate fi folosită pentru a înregistra
evaluările făcute în legătură cu persoana în sine, alţii, experienţe, obiecte şi
poate lua mai multe forme. MDBS-R presupune sumarea scorurilor obţinute la
cei 30 de itemi (scorurile pot fi de la 30 la 300), fiind o scală sumativă. Katz et
al. au apelat şi la comparaţii perechi. Iată un exemplu: Selectează
comportamentul pe care îl consideri mai justificat: a. a trişa taxele dacă ai
ocazia, b. acceptarea mitei cuiva (se acordă un punct pentru alegerea variantei
a şi zero pentru b) {apud. Cohen şi Swerdlik, 2005).
24
5

• Th. Lickona (2001) a elaborat un model al moralităţii care grupează

calităţile morale particulare (trăsăturile caracteriale ale unei persoane) în trei
mari categorii: 1. Cunoaştere morală; 2. Sentimente morale; 3. Acţiuni morale.
Acestea sunt atribute morale specifice care nu acţionează separat, ci
concomitent, ele fiind ţinta proceselor formative în vederea dezvoltării
caracterului:
1. Cunoaştere morală (Moral Knowing) - se referă la elementele
cognitive implicate în conduitele morale. Sunt şase dimensiuni ale cunoaşterii
morale care stau la baza educaţiei caracterului:
a) Conştientizarea morală (Moral Awareness): a interpreta o situaţie din
perspectiva consecinţelor, a avea un raţionament al faptelor, aplicând judecata
“Este bine să....”, luând o decizie de aplicare a unui comportament prin care se
respectă regulile existente şi încrederea celorlalţi. Deficitul moral al copiilor
este, de obicei, rezultatul ignoranţei morale şi nu a imaturităţii raţionamentelor
morale. Tinerii sunt tentaţi să acţioneze, în cele mai multe dintre cazuri fără să
îşi pună întrebarea dacă “Este bine să (să copiezi la un test, să încerci un
anumit drog)...?” Uneori, există şi cazuri când aceste întrebări se pun, sunt
conştientizate, dar nu sunt observate efectele morale specifice care sunt
implicate într-o situaţie. Un exemplu este acela al unui unui elev care,
împreună cu nişte colegi, a consumat alcool. în discuţia cu tatăl său, consideră
că nu a greşit deoarece ei nu avea de gând să se îmbete. Cu ajutorul părintelui
său, copilul a putut înţelege faptul că ei greşiseră din mai multe motive:
violarea încrederii, nerespectarea regulilor şcolii.
Tinerii trebuie să ştie faptul că prima lor responsabilitate din punct de
vedere moral este aceea de a-şi folosi inteligenţa pentru a percepe o situaţie
care necesită o judecată morală, iar apoi să se gândească cu grijă ce demersuri
aplică în satisfacerea acţiunii.
b) Cunoaşterea valorilor morale (Knowledge of Moral Values): a şti care
sunt valorile promovate de alţii şi a le transforma în comportamente morale
concrete în relaţiile interpersonale. Valori cum ar fi: respectul pentru viaţă şi
libertate, responsabilitatea, onestitatea, toleranţa, integritatea, compasiunea şi
curajul, conduc la crearea persoanei cu principii. “Cunoscând” o valoare
morală înseamnă că respectiva persoană înţelege ce reprezintă acea valoare în
diferite contexte de viaţă. De exemplu: ce înseamnă “respectul” pentru tine
atunci când o persoană se foloseşte de o informaţie care are puterea de a
distruge reputaţia unei alte persoane?”
într-un studiu de caz efectuat în anul 1988, cercetătorii au întrebat 1.700
elevi din clasele a 6-a, a 7-a, 8-a şi a 9-a dacă este normal ca un bărbat să
forţeze o femeie pentru a întreţine relaţii sexuale cu ea dacă el a cheltuit bani
cu aceasta. Elevii au răspuns astfel: 24 % băieţi şi 16 % fete au răspuns
afirmativ. Cercetătorii au pus şi o a doua întrebare: “este normal ca un bărbat
24
6

să forţeze o femeie pentu a întreţine relaţii sexuale cu aceasta dacă ei au o

relaţie de mai bine de 6 luni?” De data aceasta, 65 % băieţi şi 47 % fete au
răspuns afirmativ. Astfel de judecăţi morale ajută la explicarea faptului de ce
răpirile şi violurile devin unele din cele mai comune delicte în perioada
adolescenţei.
c) Luarea în calcul a perspectivei celorlalţi (Perspective Taking):
reprezintă abilitatea de a percepe o situaţie la fel cum o percep cei din jurul
nostru şi să ne imaginăm cum ei ar putea să reacţioneze, să gândească şi să
simtă într-o asemenea situaţie. Nu putem să respectăm oamenii în totalitate
dacă nu ştim să îi înţelegem. Luarea în calcul a perspectivei celorlalţi poate fi
înţeleasă ca o formă a unei imaginaţii morale - capacitatea de a ne proiecta în
mod imaginativ într-o situaţie şi în rolurile unei anumite persoane. Pentru a
ilustra această dimensiune a moralităţii, ne putem folosi de o situaţie reală,
când elevii de clasa a 2-a împreună cu învăţătoarea lor au ajuns la concluzia că
pentru a vedea embrionul unui ou de găină, nu este necesar să deschizi acel ou,
ci se pot folosi imaginile dintr-o carte adecvată unei ore de biologie.
d) Raţionamentul moral (Moral Knowing): caută să formuleze principii
care să ne ajute să stabilim o ierarhie a valorilor şi să decidem ce trebuie să
facem atunci când acestea intră în conflict. Conduita morală presupune trecerea
de la imaginarea faptului de a fi în locul unei alte persoane, la gândirea în mod
corect a obligaţiile noastre în relaţiile cu ceilalţi. Nu trebuie doar să ştim ce
înseamnă să fim morali, ci şi să dăm dovadă de acest lucru. Raţionamentul
moral are mai multe faze:
1. Evitarea pedepsei (Avoidance of Punishment): “Voi da de bucluc/
necaz?”;
2. Reciprocitatea câştigului (Tit-for-Tat Reciprocity): “Ce câştig din
asta?”;
3. Loialitatea interpersonal (Interpersonal Loyalty): “Ce vor gândi
oamenii despre mine”;
4. Grija pentru consecinţele sociale (Concern for Societal Consequences):
“Dacă ar face asta oricine?”;
5. Respect pentru drepturile fiecărei persoane (Respect the Rights of
Every Person).
e) Luarea deciziei (Decision Making): nu rapid, ci într-un mod
sistematic. Două persoane care se află la acelaşi stadiu al raţionamentului
moral se pot angaja în procese diferite când este vorba de a lua o decizie. Unii
oamenii au nevoie de mai mult timp, iau în considerare mai mulţi factori, se
gândesc la consecinţe, la diferite opţiuni pe care le au, iar alţii, dimpotrivă.
f) Cunoaşterea de sine (Self-Knowledge): dezvoltarea cunoaşterii de sine
include faptul că trebuie să devenim conştienţi de forţele şi slăbiciunile
caracterului nostru individual şi că trebuie să găsim o modalitate de a
24
7

compensa defectele. Cunoaşterea de sine este cea mai dificilă formă a

cunoaşterii morale, dar este esenţială pentru dezvoltarea caracterului. Faptul că
trăim în acord cu aspectele morale, este necesar să avem abilitatea de a trece în
revistă şi de a ne evalua propriul comportament.
Cele şase dimensiuni ale cunoaşterii morale contribuie la dezvoltarea
elementelor cognitive ale caracterului.
2. Sentimente morale (Moral Feeling) - segmentul emoţional al
caracterului; simpla cunoaştere a ceea ce este bine nu garantează un
comportament corect. Prezenţa sau absenţa sentimentelor morale explică în
mare parte de ce unii oameni pun în practică principiile morale, în timp ce alte
persoane nu fac acest lucru. Conduita morală nu se poate baza numai pe
cogniţie, ci şi pe sentiment: oamenii pot cunoaşte ceea ce este bine şi ceea ce
este rău şi să aleagă în continuare răul, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ei ar fi
implicaţi emoţional. Aspectele vieţii morale emoţionale sunt: conştiinţa,
respectul de sine, empatia, iubirea binelui, autocontrol şi modestia.
a) Conştiinţa (morală, “a fi om cu conştiinţă”) (Conscience): are două
componente: una cognitivă (a ştii ceea ce este bine) şi una emoţională (a se
simţi obligat de a face ceea ce este bine). în urma unui studiu ce a a avut ca
participanţi elevi şi drept subiect diferitele tipuri de înşelătorii care au loc la
nivelul şcolilor, s-a ajuns la următoarele rezultate: aproape toţi elevii au
apreciat faptul că înşelătoriile la nivelul şcolii sunt de factură negativă, dar în
mod semnificativ, mai puţini dintre aceştia au fost suficient de hotărâţi cu
privire la valorile onestităţii academice de a se abţine de la copiat atunci când
ar putea să facă acest lucru. în acest sens, o tânără domnişoara a spus: “Nu
susţin ideea că este bine să copiezi la un test, dar câteodată trebuie să faci acest
lucru chiar dacă ştii că urmezi să faci ceva greşit. Trăim într-o lume
competitivă şi o persoană trebuie să facă ceea ce trebuie făcut pentru a
supravieţui”. în opoziţie cu această afirmaţie, o fată de 15 ani a spus:
“Conştiinţa este o valoare morală importantă pentru mine. Nu aş mai trăi în
annonie cu mine însămi dacă aş copia la un test sau aş spune o minciună”. într-
un studiu realizat în licee s-a ajuns la concluzia că elevii care au fost întrebaţi
dacă s-ar simţi vinovaţi după ce ar copia la o probă de evaluare scrisă, 57 %
dintre aceştia au răspuns negativ.
b) Respectul de sine (Seif Respect): se referă la valoarea şi demnitatea
unei persoane. Când ne respectăm pe noi înşine înseamnă că ne apreciem şi că
nu permitem unor alte persoane să abuzeze de trupurile şi minţile noastre. Dacă
ne apreciem pe noi înşine, ne va fi mai uşor să îi apreciem şi pe cei din jurul
nostru. Până în prezent, cercetările în domeniul psihologiei şi literaturii
educaţionale s-au concentrat nu pe respectul de sine, ci pe stima de sine a
oamenilor. Atenţia acordată stimei de sine provine din cercetări care
demonstrează că sentimentele pozitive despre propria persoană fac parte din
24
8

dezvoltarea unei personalităţi sănătoase şi sunt corelate cu comportamente pro-

sociale.
c) Empatia (Empathy): reprezintă capacitatea unei persoane de a se pune
în locul alteia, de a simţi ceea ce o altă persoană simte. Diferenţele ce apar în
dezvoltarea empatiei se pot observa încă de la o vârstă fragedă. într-un studiu
de caz, copiii cu vârste cuprinse între un an şi doi ani au răspuns în mod diferit
în faţa unui copil supărat. Unii dintre aceşti copii au arătat o anumită
preocupare şi au oferit consolare sau ajutor, alţii au fost doar curioşi, în timp ce
alţi copii au fost retraşi, neavând nicio reacţie la supărarea celorlalţi. Această
cercetare relevă faptul că părinţii şi profesorii trebuie să muncească foarte mult
cu copiii pentru a-i ajuta să înţeleagă şi să devină compătimitori faţă de
sentimentele altora.
d) Iubirea binelui (Loving the good): înseamnă să faci ceva pentru că îţi
doreşti, nu pentru că trebuie să faci. Inima este antrenată în acelaşi mod ca şi
intelectul astfel încât o persoană cu principii morale să înveţe nu doar să
distingă între bine şi rău, ci şi să iubească pe unul şi să urască pe celălalt.
Iubirea binelui se poate obţine prin promovarea de exemple care să ilustreze,
pe de o parte, binele şi, pe de altă parte, răul.
e) Autocontrolul (Self-control): ne ajută să acţionăm conform eticii tot
timpul, chiar şi atunci când nu ne dorim acest lucru. Autocontrolul ar conduce
la o viaţă mai echilibrată, atât din punct de vedere al consumului, cât şi al
activităţii (inclusiv sexuale).
f) Modestia (Humility): recunoaşterea propriilor capacităţi şi limite fără
a exagera, presupune responsabilitatea pentru acţiuni, recunoaşterea proriilor
greşeli şi a părerii de rău (“Am greşit!”, “A fost vina mea!”, “îmi pare rău!”).
3. Acţiuni morale - presupun transpunerea în practică, în planul
conduitei a cunoştinţelor şi sentimentelor morale. Dispun de trei aspecte:
competenţă, voinţă şi obiceiuri.
a) Competenţa (Competence): competenţa morală înseamnă a deţine
abilităţile de a transforma o judecată morală şi sentimentele într-o acţiune
morală efectivă. De exemplu, pentru a rezolva un conflict în mod obiectiv,
trebuie să avem abilităţi practice de a asculta, a comunica punctele noastre de
vedere fără a denigra pe ceilalţi şi a ajunge la o soluţie convenabilă pentru
toate părţile implicate în discuţie.
b) Voinţa (Will): a vedea, a gândi toate aspectele morale ale unei situaţii,
considerate alternative, a cântări fiecare consecinţă în parte şi a ne asuma
responsabilitatea. A face o alegere corectă într-o situaţie este, de obicei, o
sarcină dificilă. Voinţa este cea care mobilizează energia noastră şi ne
îndeamnă să facem ceea ce ştim şi simţim că este bine.
c) Obiceiuri (Habit): conceptul de “obicei” ocupă un loc central în cadrul
acţiunilor morale. Sunt necesare oportunităţi pentru a dezvolta obiceiuri
24
9

corecte, ceea ce înseamnă o capacitate mare de a desfăşura anumite acţiuni

pentru a deveni nişte persoane cu principii, adică de a ajuta pe ceilalţi, a fi
onesţi, politicoşi şi corecţi (Aristotel a susţinut că virtutea trebuie să fie
practicată, nu doar ştiută) (vezi Likona, 2001).
Pentru a conchide, sentimentele, cunoaşterea şi acţiunile morale
interacţionează şi se interinfluenţează reciproc, fiind necesare pentru
dezvoltarea caracterului uman (ibidem.). Deşi modelul prezintă unele
operaţionalizări aproximativ juxtapuse, el are o valoare deosebită, evidenţiând
caracterul multidimensional al conştiinţei şi conduitei morale şi oferind
oportunităţi de dezvoltarea a altor modele.
• Dezvoltarea personalităţii morale are loc nu numai sub influenţa sau
presiunea socială, ci presupune un efort permanent al persoanei, o aspiraţie
către desăvârşire. Valoarea unei persoane este dată de modul în care acesta
interiorizează valorile ideilor morale, dar şi de modul în care ea se manifestă în
raporturile sale cu ceilaţi, faţă de sine însăşi (Enăchescu, 2005).
Tipurile de personalitate morală nu se confundă cu tipurile psihologice
cunoscute, dar nici nu trebuie făcută o separaţie între tipurile psihologice şi
cele morale. Ele se completează. Tipurile de personalitate morală au câteva
caracteristici:
 - scot în evidenţă anumite trăsături specifice;
- sunt, în primul rând, raportate la un sistem bine determinat de valori,
prin care acestea se definesc ca individualităţi specifice;
- sunt expresia nivelului de dezvoltare psihologică şi de evoluţie valorică
morală a Supra-Eului unui individ;
- pun în evidenţă, în mod preferenţial, anumite aspecte ale personalităţii,
cu caracter structural, dinamic sau valoric;
- scot în evidenţă caracterul valoric al unei persoane, pe când cele
psihologice sunt caracterizate printr-o anumită configuraţie sau constituţie
somatică specifică, mod de gândire, dispoziţie afectivă, comportament, reacţii,
acţiuni specifice care le conferă o anumită dinamică proprie;
- privesc omul ca “persoană”, ca fiinţă axiologică/ valorică, formată
conform unor “modele” exemplare, care conduc la “spiritualizarea”,
valorizarea omului fizic (somato-psihic).
In psiholigia morală, tipurile umane au două aspecte:
1. aspectul psihologic, reprezentat în principal prin trăsăturile de caracter
şi dispoziţiile sufleteşti ale persoanei de care depinde atracţia sau refuzul
pentru un anumit sistem de valori sau model moral;
2. aspectul moral reprezentat prin sistemul de valori oferit persoanei şi pe
care aceasta, selectându-le în virtutea propriilor sale aspiraţii, le interiorizează,
dezvoltându-şi din ele Supra-Eul, depozitul unui “sistem de valori şi norme
25
0

personale” care va controla conduitele, acţiunile şi relaţiile persoanei

respective.
Plecând de la caracteristicile comune, atât din punct de vedere psihologic,
cât şi moral, s-au delimitat patru tipuri umane, fiecărei grupe îi corespund câte
două tipuri psiho-morale:
- tipul altruist cuprinde educatorul şi psihoterapeutul, ce au drept
caracteristici: iubesc ordinea, disciplina, echilibrul şi stabilitatea. Ambii caută
să construiască lumea şi pe ceilalţi, punând la baza acţiunii lor valorile morale
şi spirituale, pe care le comunică, le tramsmit şi le conservă.
- tipul egoist cuprinde revoluţionarul nihilist şi bovaricul visător. Sunt
tipuri psiho-morale complementare, dar opuse ca sens. Primul este tipul
anarhistului care distruge lumea, schimbă ordinea socială, iar cel din urmă este
un tip care se manifestă la fel în planul imginarului personal.
- tipul pasional, ce cuprine aventurierul şi descoperitorul. Aceste tipuri
sunt caracterizate prin dorinţa de libertate, nevoia de shimbare, prin căutare,
dorinţa de a evada din realitate în necunoscut, curiozitatea de a sonda
necunoscutul, dorinţa de a înfăptui acţiuni noi, fiind stăpâniţi de dorinţa de
revelaţie.
- tipul idealist cuprinde ca tipuri psiho-morale eroul şi sfanţul. Aceste
tipuri sunt caracterizate prin devotarea pentru scopuri înalte, pentru
îndeplinirea unor idealuri imediate (eroul) sau a unora transcendente (sfântul).
Ambii sunt dominaţi de pulsiunile ideale, morale şi spirituale, de virtuţile
Supra-Eului (Enăchescu, 2005).
Walker şi Hennig (2004) au cercetat concepţiile oamenilor cu privire la
diferitele tipuri de exemplaritate morală: drept, curajos şi altruist. Concepţiile
oamenilor despre diferitele tipuri de exemplaritate morală au fost examinate în
încercarea de a studia raţionalitatea morală, în vederea creşterii gradului de
înţelegere a personalităţii morale. în studiul 1 (realizat pe 805 adulţi), a fost
utilizată o procedură de listare liberă pentru a genera atributele caracteristice a
trei tipuri de modele de exemplaritate morală (drept, curajos şi altruist). în
studiul 2 (realizat pe 401 nelicenţiaţi) s-a apelat la proceduri de rating al
prototipurilor şi personalităţii, care au fost folosite pentru a genera un profil de
personalitate pentru fiecare tip de model al moraliţii exemplare şi pentru a
examina relaţiile dintre ele. în studiul 3 (realizat pe 240 de nelicenţiaţi), o
procedură de sortare a similitudinii a fost folosită pentru a identifica tipologiile
implicite existente în înţelegerea acestor tipuri diferite de exemplaritate
morală. Rezultatele au indicat faptul că excelenţa morală poate fi exemplificată
în modalităţi divergente şi că înţelegerea funcţionării moralităţii este
amplificată de o atenţie specială faţă de această paletă mai largă a virtuţilor
morale.
25
1

7. Personalitatea interpersonală
Nivelul interpersonal al personalităţii este definit ca personalitatea
individului aşa cum este ea văzută de toţi ceilalţi membri ai grupului, aşa cum
se relevă ea grupului în funcţie de natura şi structura acestuia, de statutele şi
rolurile membrilor, de interacţiunile care au loc între participanţi, de
contribuţia adusă de fiecare la realizarea scopurilor grupului (Zlate, 2002).
Modelul personalităţii interpersonale a fost elaborat în 1970 de către
Robert Fred Bales în lucrarea „Personality and Interpersonal Behavior”. Acest
model cuprinde şase tendinţe opuse două câte două, orientate în mai multe
planuri şi măsurabile cu un chestionar special:
a) tendinţe de dominare vs. supunere (dimensiunea superioară/ upward-
U şi cea inferioară/ downward - D);
b) tendinţe de conservatorism vs. radicalism (dimensiunea anterioară/
forward- F şi cea posterioară/ backward- B);
c) tendinţe de sociabilitae vs. izolare (dimensiunea pozitivă/ positive- P
şi cea negativă/ negative-N).
Din combinarea acestor tendinţe rezultă 27 de tipuri de personalităţi
interpersonale. Tipologia elaborată a utilizat 3 criterii în identificare stilurilor
de conducere şi anume: centrarea pe sarcină, centrarea pe grup, factorul
activitate (dorinţa de autorealizare, afirmarea de sine, responsabilitate). Testul
are răspunsuri de tipul DA/NU. Răspunsurile se raportează la matricea
chestionarului (U, P, F, N, B, D) şi combinaţii ale acestora:
1. tipul AVE - oscilant mediu, pluridirecţionat;
2. tipul U - orientat spre succes material şi putere;
3. tipul UP - orientat spre succes social;
4. tipul UPF - orientat spre solidaritate şi progres social;
5. tipul UF - orientat spre loialitate şi cooperare în grup;
6. tipul UNF - orientat spre autoritate autocrată;
7. tipul UN - orientat spre afirmare puternică;
8. tipul UNB - orientat spre individualism şi gratificare;
9. tipul UB - orientat spre relativism valoric si expresie;
10. tipul UPB - orientat spre sprijin emoţional şi entuziasm;
11. tipul P - orientat spre egalitate;
 12. tipul PF - orientat spre iubire altruistă;
13. tipul F - orientat spre convingerile conservatoare ale grupului;
14. tipul NF - orientat spre obiectivitate;
15. tipul N - orientat spre izolare individuală;
16. tipul NB - orientat spre respingerea conformităţii sociale;
17. tipul B - orientat spre respingerea convingerilor conservatoare ale
grupului;
18. tipul PB - orientat spre liberalism permisiv;
25
2

19. tipul DP - orientat spre încredere în bunăstarea altora;

20. tipul DPF - orientat spre salvarea prin dragoste;
21. tipul DF - orientat spre autocunoastere şi subiectivitate;
22. tipul DNF - orientat spre autosacrificare pentru valori;
23. tipul DN - orientat spre respingerea succesului social;
24. tipul DNB - orientat spre insucces şi retragere;
25. tipul DB - orientat spre refuzul cooperării;
26. tipul DPB - orientat spre identificare cu cei neprivilegiaţi;
27. tipul D - orientat spre autoapreciere.
Instrumentul lui Bales plasează subiecţii în următoarea tipologie:
- lider bun - obţine valori crescute la toţi cei trei indici;
- specialistul sarcinii - obţine valori ridicate pentru activitate şi centrare
pe sarcină;
- specialistul social - obţine valori ridicate pe scala centrare pe grup, însă
scăzute pentru ceilalţi doi factori;
- deviantul supraactiv - obţine valori crescute la activitate şi scăzute pe
ceilalţi doi indici;
- deviantul subactiv sau ţapul ispăşitor - obţine valori scăzute pe toţi cei
trei indici (Bales, 1970) (vezi şi Zlate, 2002).
Modelul personalităţii interpersonale a fost apreciat în psihologie, însă
actual este necesar a fi re-analizat în vederea actualizării instrumentului de
diagnoză şi modernizării aplicaţiilor concrete.
8. Personalitatea modală
Conceptul de personalitate modală se referă a însuşirile de personalitate
comune unei anumite categorii de oameni. Se întocmesc profile care cuprind
trăsături comune în raport cu un criteriu (de exemplu, profesional, cultural). în
acest sens, se studiază personalitatea modală a “angajatului performant”,
“personalitatea modală a sportivilor”, “personalitatea modală a unei populaţii/
culturi”, etc. Vom prezenta câteva studii din domeniile aplicate ale psihologiei.
8.1. Personalitatea modală în organizaţii
Există numeroase studii care stabilesc profile de personalitate la diferite
categorii profesionale: la medici, poliţişti, pompieri, etc. Din perspectiva
optimizării randamentului, cercetările încearcă să surprindă trăsăturile
salariaţilor sau liderilor performanţi.
Vîrgă (2007) stabileşte că profilul modal al angajatului performant are
următoarele însuşiri: persoană ambiţioasă, care acceptă şi respectă regulile şi
procedurile, este bine organizat şi disciplinat, orientat spre sarcină şi spre
realizarea obiectivelor. Are o încredere moderată în propriile abilităţi, este
25
3

conştiincios, însă nu îi prea place munca de rutină, este sociabil, însă oarecum
retras. Are o nevoie puternică de recunoaştere socială, este condus de motivaţia
pentru succes şi reuşită într-un mediu de muncă bine organizat şi structurat.
Are unele probleme în a face faţă stresului şi presiunii psihologice la locul de
muncă. Preferă să lucreze în condiţii care îi permit iniţiativa şi gândirea
independentă, chiar dacă nu este întotdeauna interesat de lucruri şi idei noi.
Grigoraş şi Liţă (2007) au realizat o cercetare în care aduc contribuţii la
elucidarea specificului stilurilor de conducere ale poliţiştilor. Profilul modal al
poliţiştilor cu funcţie de conducere eficienţi sau „buni lideri” include:
• orientarea spre sarcină: liderul exercită presiuni pentru realizarea
obiectivelor, iar rolurile şi atribuţiile fiecăruia în realizarea acestora sunt bine
precizate. Liderul îşi asumă responsabilităţile aferente poziţiei sale, evită să
delege autoritatea altora. în cadrul grupului este preocupat de menţinerea
unităţii acestuia, de rezolvarea conflictelor, iar în relaţiile cu alţii îşi asumă
rolul de reprezentant al grupului, vorbind şi acţionând în numele acestuia.
Acestea sunt mijloacele prin care liderul luptă pentru ridicarea statutului său,
concomitent cu grija pentru menţinerea unor relaţii bune cu superiorii.
• integrativ şi inovativ: centrarea eforturilor în direcţia reducerii
dezordinii din sistemul în care operează, în situaţiile în care cerinţele
organizaţionale sunt contradictorii. Puterea de convingere este un element care
îi facilitează reuşita în astfel de demersuri. Acest gen de lider este capabil să
anticipe, să vadă oportunităţile şi să le fructifice. în astfel de situaţii este
capabil să suporte incertitudinea şi amânarea fără a deveni anxios sau nervos.
• orientarea spre relaţiile umane: liderul le oferă subalternilor
posibilitatea de a avea iniţiative, de a lua decizii şi de a acţiona, este preocupat
de starea generală şi de statutul lor.
8.2. Personalitatea modală a sportivilor
Studiile au sugerat că practicanţii diverselor sporturi ar avea anumite
profile modale de personalitate (vezi Ionescu, 2010):
- practicanţii artelor marţiale se caracterizează prin: motivaţia de
dezvoltare personală, stimă de sine, încredere în sine, auto-eficacitate,
controlul agresivităţii, controlul anxietăţii, tendinţa către independenţă;
caracteristicile psihologice ale schiorilor care sar de la trambulină sunt:
extraversie, controlul anxietăţii, încredere în sine, motivaţie mai redusă de a
evita eşecul comparativ cu alţi sportivi, scoruri scăzute la tensiune psihică,
depresie, furie, confuzie;
- la înotătorii de elită sunt specifice: independenţă, conştiinciozitate,
autodirecţionare, controlul stresului, tendinţa de a susţine coechipierii,
25
4

devotament, se simt confortabil cu statutul lor de competitor, dispun de o bună

strategie mentală de planificare;
- caracteristicile de personalitate ale cicliştilor de performanţă: scoruri
ridicate la încredere, sugerând trăsături narcisiste, energie crescută, cicliştii
competitivi sunt mai puţin cooperativi decât alte persoane, cei mai mulţi
ciclişti sunt motivaţi de rezultatele lor individuale;
- anumite de personalitate au fost găsite la atleţi: introversia, nivel scăzut
de cooperare şi caracteristici narcisiste de personalitate, scoruri mai mici decât
populaţia normală la stări de tensiune, depresie, furie şi confuzie;
- factorii psihologici în practicarea fitnessului: automotivare, o mai bună
percepţie a competenţei personale, a controlului de sine.
In general, activităţile sportive formează nu numai deprinderi, capacităţi
fizice, ci antrenează şi dezvoltarea unor trăsături de personalitate: disciplina,
spiritul organizat, lucrul în echipă, tăria de caracter, ambiţia, perseverenţa,
nivelul aspiraţional, responsabilitatea, motivaţia realizării de sine. Educaţia
modernă, prin programe integrate, trebuie să includă în mod necesar sportul ca
activitate dinamizatoare, ce favorizează virtutea vitalităţii şi curajului (vezi
Ionescu, 2010).
8.3. Personalitatea culturală
Kim, Park şi Park (2000) susţin următoarea idee: „culturile au creat
diverse epistemologii (religii, filozofii şi ştiinţe) pentru a înţelege, prevedea şi
gestiona mediile lor”. Rezultă că, de fapt, culturile urmăresc crearea unor
forme de conduită sau trăsături de personalitate, corespunzător ţelurilor lor.
Studiile despre personalitatea modală au avut ca obiect relaţia dintre
cultură şi personalitate, în special manifestările culturale particulare ale unor
trăsături generale de personalitate. Studiile au căutat să explice similitudinile
z'n/raculturale şi diferenţele individuale din structura şi manifestarea
personalităţii (Aniţei, 2000) şi s-au centrat pe aspecte precum: relaţia dintre
personalitate şi pattemele culturii (Benedict, 1934); şocul cultural şi efectele
asupra personalităţii (Bock, 1970); diferenţe cross-culturale ale Eului (Hollan,
1992); diferenţe ale trăsăturilor personalităţii în diferite culturi (Huang et al.,
1997); caracterul unei naţiuni (Inkeles, 1996); măsurarea personalităţii în mai
multe culturi (Marsella et al., 2000). Unele studii au oferit date concrete ale
structurii şi funcţionalităţii personalităţii modale: psihologia trăsăturilor în
Filipine (Church & Katigbak, 2000); caracterul şi modelele culturale
(D'Andrade, 1985), manifestările iubirii, tabuurilor în diferite arii geografice
25
5

(Bock, 1967); etc. Date notabile au fost oferite de domeniul antropologiei

psihologice (Bock, 1994, 1999); şi ramurilor sale, precum antropologia
cognitivă (D'Andrade, 1985; 1995).
Cercetătorii acestei arii au căutat şi răspunsul la problema structurii
universale a trăsăturilor (McCrae, & Costa, 1997). Alţi autori au susţinut că
studiile culturii, deşi au valenţe explicative, totuşi în psihologie, în atropologia
psihologică, “cultura este o problemă care nu poate fi rezolvată” (Nuckolls, 1998).
Bock (2000) a realizat un studiu (“Culture and personality revisited”) în
care a încercat să ofere o analiză a caracteristicilor studiilor personalităţii
modale. în ultima vreme - arată Bock - s-a încercat introducerea psihologiei
stilului american în alte culturi. Din perspectiva antropologiei psihologice
contemporane, aceste eforturi par să repete anumite sofisme ale viziunii
culturii şi personalităţii anilor ’30, cum ar fi materializarea conceptelor în
entităţi cauzale şi folosirea întâmplărilor nefericite pentru a caracteriza
populaţiile (Bock, 2000).
Un antropolog care participă la un schimb de idei cu psihologii nu poate
decât să se simtă în domeniul său descoperind o cultură exotică. Cu toate că
limbajul îi este familiar, multe cuvinte par să aibe noi înţelesuri. Un exemplu
central este termenul de cultură şi personalitate, aşa cum este el folosit în
multe studii. Acest termen desemnează o fază în dezvoltarea antropologiei
psihologice. Antropologia a fost influenţată în principal de psihanalişti şi de
psihologia generală. Scopul acestor studii era să înţeleagă complet un mod de
viaţă dat în relaţie cu personalitatea ideală care pare să fie cea mai preţuită în
acea cultură. Limitele acestei viziuni au fost recunoscute de cărturarii de mai
târziu. Abraham Kardiner a formulat un model cauzal care vedea
personalitatea de bază ca un produs al instituţiilor primare şi ca o cauză
dinamică a celor secundare prin mecanismul de proiecţie. Cora Du Bois a
acceptat modelul cauzal al lui Kardiner, dar a vorbit despre personalitatea
modală (ibidem.)
încercările de a aplica în studiul caracterului naţional modelele/
metodele utilizate în mici societăţi la nivelul naţiunilor unite au condus la o
criză în cultură şi personalitate ajungându-se la presupuneri false (Bock, 2000):
1) presupunerea continuităţii - extinde experienţa copilăriei către
caracteristicile predictibile ale adultului, neglijând dovezile negative.
Presupunerea de continuitate între experienţa copilăriei timpurii şi caracterul
adult trebuie să fie provocată cu atenţie. Strădania lui Whiting et al. (1953,
1958) a fost parţial o încercare de a stabili conexiuni între experienţa din
copilărie şi instituţiile adulţilor folosind metode corelaţionale şi studii bazate
pe comparaţii, ambele metode având un succes destul de limitat.
2) presupunerea uniformităţii - tinde să descopere relaţiile între tipul de
personalitate şi cultură, ignorând varietatea din interiorul societăţilor. Cele mai
puternice atacuri ale presupunerii de uniformitate au venit din antropologie.
25
6

Bert Kaplan (1954) şi Wallace (1952) au afirmat că vâri abilitatea intraculturală

a fost mai mare decât diferenţele interculturale. Critica lui Wallace cu privire la
presupunerea de uniformitate este în mod special importantă pentru o
psihologie a trăsăturilor “re-născute” (apud. ibid.). în sociologie, studiile
etichetate de personalitate şi structură socială aduc contribuţii mai valoroase
decât multe lucrări antropologice în clasificarea problemelor de varietate
psihologică şi relaţia ei cu stabilitatea sau schimbarea socială. Aceasta
deoarece asemenea studii nu pretind că un singur tip de personalitate poate fi
folosit pentru a caracteriza o întreagă societate.
3) presupunerea cauzală - a dedus variabile ale personalităţii şi culturii
din aceleaşi date, conducând la deducţia circulară. Presupunerea cauzală
necesită o explicaţie în plus. în anumite studii ale culturii naţionale şi ale
personalităţii s-a presupus că echivalenţa cu un tipar cultural sau cu o instituţie
reprezintă o caracteristică a instruirii copiilor. în încercările lor de a valida
asemanea echivalente Whiting şi Child (1953) au dezvoltat o metodă “prin
cultură” care se folosea sistematic de etnografiile existente.
4) presupunerea proiectivităţii - a ignorat dificultăţile de traducere şi
interpretare. Antropologia psihologică contemporană se bazează pe analizele
de discursuri în limbile native. Lutz (1988) a arătat cum pe insula Ifaluck din
Micronesia exprimări ale emoţiei (de exemplu, cântecul) sunt folosite în
scenarii care permit cercetătorilor culturii să interpreteze cuvinte şi acţiuni.
5) presupunerea obiectivităti - a permis antropologilor să ignore propriul
lor “rasism” şi egnocentrism, ducând în multe cazuri la rezultate părtinitoare
(ibidem.). Presupunerea obiectivităţii cere o examinare grijulie. Cultura şi
personalitatea în variantele tradiţionale au fost defavorizate parţial pentru că
apar în tendinţe etnocentrice. Michele Rosaldo (1980) a realizat cea mai
profundă examinare cu privire la trăsăturile dintr-o societate, opera sa se
bazează pe observaţie etnografică şi analiza graiului nativ, nu pe liste de
adjective. Cercetările recente cu privire la trăsătrile de personalitate reamintesc
de lucrarea “Diagnoza interpersonal a personalităţii” semnată de Timothy F.
Leary (1957). Leary nu a folosit analiza factorilor, ci ancheta prin chestionar,
listele de adjective, indicii din Inventarul Personalităţii Multifizice Minnesota,
autobiografii care au fost sistematic reduse la relativ puţine categorii
interpersonal. Acestea au inclus variabile ale Conştiinţei precum responsabil-
hipemormal, dar şi dimensiuni competitiv-narcisiste şi agresiv-sadice, care în
metoda celor 5 factori, sunt fuzionate într-o singură trăsătură (Bock, 2000).
D’Andrade (1995) a folosit datele antropologiei cognitive în studiul
comparativ al emoţiei şi motivaţiei. Există multe alte direcţii în antropologia
psihologică, notabile fiind acelea care pun accent pe concepţiile despre corpul
uman şi despre întrupare. Dihotomia populară între societăţile individualiste şi
sociocentrice a fost contestată de mulţi antropologi, unii dintre ei nescriind
despre o continuitate între aceşti doi poli. Douglas Hollan (1992) oferă soluţii
25
7

foarte bune la aceste controverse. El arată că cercetătorii s-au grăbit să susţină

corespondenţa concepţiilor despre Egout cultural ideal, multe din aceste teorii
sunt deseori simplificate şi idealizate. Folosind tehnici intervievale, nedirecţionate,
care permit explorarea aspectelor valorificate şi nevalorificate ale ego-ului
experimentat, se dovedeşte existenţa unui ego independent-autonom printre
“sociocentricii” Toraja din Indonezia şi un ego interdependent- relaţional printre
americanii “egocentrici” din Statele Unite (vezi Bock, 2000).
în unele studii româneşti s-a încercat realizarea unui portret psihologic al
românilor sau europenilor. De exemplu, Glăveanu (2008) a cercetat percepţia
socială privind profilul românilor şi profilul cetăţenilor U.E., solicitând
subiecţii să emită aprecieri privind un număr de 12 trăsături, fiecare cu opusul
ei (Figura 6). Studiul a luat în calcul şi „profilul ideal”. Cercetarea a pus în
evidenţă diferenţe semnificative pentru toate cele 12 atribute între români şi
cetăţenii UE: muncitor; cinstit; inteligent; civilizat; prietenos; inventiv; bogat;
organizat; optimist; responsabil; umil; generos.
1 2 3 4 5
Figura 6. Profiluri stereotipe - români şi cetăţeni UE.
25
8

Trăsăturile care definesc cetăţenii Uniunii Europene şi îi diferenţiază

pronunţat de români sunt „gradul de civilizaţie”, „firea distantă”, „bogăţia”,
„natura organizată” şi „responsabilă”. Românii sunt descrişi într-o mai mare
măsură decât europenii ca „prietenoşi”, „împăştiaţi”, „inventivi”, „pesimişti”,
„generoşi”, „iresponsabili”, „necivilizaţi”, „leneşi”, „necinstiţi”. Autorul
observă că profilul ideal nu este decât rareori „atins” de români, dar şi de
cetăţenii UE. Cu toate acestea o persoană ideală pare să fie „bogată” precum
europenii şi cu o atitudine echilibrată între „arogantă” şi „umili” precum
românii. în rest profilul atribuit românilor se apropie de cel ideal pe dimensiuni
precum „inteligenţa”, natura „prietenoasă” şi „inventivă”, firea „generoasă”.
Cetăţenii Uniunii Europene tind spre valorile ideale în ceea ce priveşte:
„cinstea”, caracterul „muncitor”, „organizat”, „responsabil”, gradul de
„civilizaţie” şi „optimism” (Glăveanu, 2008).
9. Personalitatea interculturală
Hofstede (1980, apud. Budean şi Pitariu, 2008) - un studiu al valorilor de
muncă, bazându-se pe un sondaj al atitudinilor a 117 000 de angajaţi ai
corporaţiei multinaţionale IBM, a extras patru dimensiuni ale personalităţii
interculturale (tratate ca dimensiuni ale culturii organizaţionale), în funcţie de
care a clasificat cele 40 de ţări reprezentate în lotul pe care şi-a desfăşurat
cercetarea. Aceste dimensiuni sunt: distanţa faţă de putere, evitarea
incertitudinii, individualism/ colectivism şi masculinitate/ feminitate.
Distanţa faţă de putere - este măsura în care membrii unei societăţi
acceptă o distribuire inegală a puterii în instituţii şi organizaţii. în culturile cu o
distanţă mică faţă de putere, inegalitatea este minimizată, superiorii sunt
accesibili şi diferenţelor de putere nu li se acordă o importanţă prea mare.
Societăţile cu o diferenţă mare de putere se caracterizează prin acceptarea
inegalităţii drept ceva natural, superiorii sunt inaccesibili, fiind subliniat tocmai
statutul lor superior.
Evitarea incertitudinii - se referă la măsura în care membrii societăţii se
simt inconfortabil în situaţii nesigure şi ambigue, preferând predictivitatea şi
stabilitatea. Culturile bazate pe evitarea incertitudinii pun accent pe reguli şi
regulamente, pe conformitate şi siguranţă, în timp ce culturile bazate pe o
evitare slabă a incertitudinii apreciază asumarea riscurilor.
Individualism vs. colectivism - societăţile colectiviste subliniază măsura
în care oamenii preferă să aibă grijă de ei înşişi şi de familia lor. Societăţile
individualiste se manifestă, din punct de vedere emoţional, independent de
grup, organizaţie şi alte colectivităţi şi promovează iniţiativa individuală.
Dimensiunea masculinitate/feminitate - se referă la distribuirea rolurilor
emoţionale în funcţie sexe. Orientarea spre dimensiunea masculină subliniază
25
9

promovarea valorilor „masculine” (asertivitate, competitivitate) şi materialiste.

Dimensiunea „feminină” este orientată spre bunăstare, precum şi spre calitatea
vieţii şi a relaţiilor (Budean şi Pitariu, 2008).
Clasificarea ţărilor în funcţie de cele patru dimensiuni (figura 7) s-a
realizat pe baza scorurilor medii; prin urmare, în cadrul unei anumite culturi
putem întâlni variaţii interindividuale; Hofstede chiar avertizează cu privire la
utilizarea eronată a scorurilor obţinute la nivelul unei ţări pentru a face
predicţii la nivelul individual (eroare ecologică).
Mica

Mica
Mare
Distanta lata de putere
Legendă: 1 - rang ocupat mare; 53 - rang ocupat mic
Figura 7. Un exemplu de hartă culturală: o reprezentare grafică comparativă a
valorilor pentru diferite culturi (prelucrare după Hofstede, 2001, p. 500, citat de
Budean şi Pitariu, 2008)
 în efortul de a investiga dacă nu cumva cercetarea lui Hofstede a fost
distorsionată cultural (din cauza faptului că a fost dezvoltată în Vest), un grup
de cercetători a realizat un studiu similar al valorilor chinezeşti (Chinese
Culture Connection, 1987, apud. ibid.). Cercetarea a acoperit 23 de ţări, într-un
26
0

mod similar cu studiul original al lui Hofstede. Deşi acest studiu a fost realizat
în culturi diferite şi pe eşantioane diferite, s-au obţinut rezultate foarte similare
cu cele ale lui Hofstede. Pe lângă aceste dimensiuni, în cultura chineză s-a
evidenţiat o a cincea: confucianismul, denumit mai târziu orientare pe termen
scurt vs orientare pe termen lung. Dimensiunea se referă la măsura în care o
cultură îşi programează membrii să accepte întârzierea
gratificaţiilor/recompenselor trebuinţelor materiale, sociale şi emoţionale
(Hofstede şi Bond, 1988, apud. ibid).
Conceptualizarea propusă de Hofstede pentru cultură a fost primită foarte
favorabil; o serie de cercetări au explicat diferenţele observate între diferite
naţiuni, bazându-se pe una sau două dimensiuni din model. Totuşi, acestei
abordări i s-au adus şi critici. Una dintre ele se referă la modalitatea de
operaţionalizare a constructelor. Modelul propus de Hofstede se bazează pe
rezultatele obţinute în două cercetări (1968 şi 1972) realizate în cadrul
companiei IBM, ceea ce ridică întrebări cu privire la posibilitatea reală de
generalizare a concluziilor, în companii cu alt tip de angajaţi. O altă critică se
referă la lipsa de fundamentare teoretică a modelului. Cercetarea a pornit de la
intenţia de a investiga satisfacţia angajaţilor, percepţia muncii, convingerile şi
obiectivele personale (Hofstede, 1991, apud. ibid). Alte critici vizează diferite
aspecte metodologice: chestiuni tehnice asociate cu metoda analizei factoriale,
validitatea instrumentului utilizat sau absenţa consistenţei interne a IRIC Value
Survey Module 1994 (Tayeb, 1994; Spector et al., 2001b, apud. ibid).
Totuşi, modelul în sine se aplică în continuare, organizaţiile
multinaţionale îl iau tot mai mult în considerare, desigur, cu corectivele de
rigoare, atunci când îşi formulează strategiile manageriale pentru organizaţiile
proiectate în alte arii geografice (Pitariu şi Budean, 2007).
10. Personalitatea multicultural
Cercetătorii acordă mult mai multă atenţie adaptabilităţii culturale şi
relaţiei sale cu sistemul psihologic pe fondul diversificării societăţilor (mai ales
SUA) din punct de vedere etnic, rasial şi lingvistic. în acest context interesul
pentru psihologie este în creştere la nivel internaţional. O conceptualizare,
relativ nouă în ceea ce priveşte literatura culturală adaptativă o reprezintă
personalitatea multicultural (Ponterotto, Utsey, & Pedersen, 2006).
Primii cercetători care s-au ocupat de studierea conceptului de
personalitate multicultural (Ponterotto & Pedersen, 1993) s-au concentrat
asupra constructului ca un sistem de măsurare a abilităţii unei persoane de a se
adapta şi a negocia aspecte ale vieţii într-o societate cu o dezvoltare
multiculturală ascendentă. Mai recent, studiul empiric şi teoretic asupra
problemei a pus în evidenţă componente distincte ale constructului (Van der
26
1

Zee & Van Oudenhoven, 2000, 2001; Van der Zee, Van Oudenhoven, & De
Grijs, 2004). Cercetătorii au stabilit origini teoretice ale acestor componente,
bazându-se pe un studiu din psihologia organizaţională care a avut ca temă
eficienţa multiculturală, pe care aceştia au definit-o drept “succes în aria
eficienţei profesionale, în organizarea vieţii personale şi interacţiuni
interculturale” (Van der Zee & Van Oudenhoven, 2000, p. 293). Cercetătorii
au demonstrat că orientarea personalităţii multiculturale facilitează diverse
aspecte ale eficienţei interpersonale într-un context (european) multicultural
(Van der Zee & Van Oudenhoven, 2000).
Pentru a pune în practică constructul, cei doi autori au elaborat
Chestionarul de Personalitate Multiculturală care are cinci factori
(Multicultural Personality Questionnaire sau MPQ) (Van der Zee, Van
Oudenhoven, 2000). Chestionarul conţine patru părţi. Prima parte necesită
informaţii demografice fundamentale. Părţile doi, trei şi patru reprezintă
principalele dimensiuni ale studiului. MPQ are 91 de itemi, de tip Likert (cu
cinci trepte: de la “în foarte mică măsură” la “în foarte mare măsură”). Cei
cinci factori ai constructului personalităţii multiculturale sunt:
- empatia culturală (18 itemi; ex: ”a înţelege sentimentele celorlalţi”),
- deschidere (18 itemi; ex: “interesul pentru alte culturi”),
- iniţiativa socială (17 itemi; ex: a relaţiona cu uşurinţă),
- stabilitate emoţională (20 de itemi, unii inversaţi; “a avea conflicte cu
ceilalţi”),
-flexibilitate (18 itemi; ex: “a vrea să cunoască tot ce se întâmplă”).
Intr-o serie de studii, grupul de cercetători a folosit chestionarul (MPQ)
pentru a identifica diverse corelaţii ale dispoziţiilor personalităţii multiculturale
(Van der Zee & Van Oudenhoven, 2000, 2001; Van der Zee et al., 2003; Van
Oudenhoven et al., 2003).
Empatia culturală a fost corelată pozitiv cu extraversia, agreabilitatea,
satisfacţia vieţii, scala performanţei profesioanale şi interesele vocaţionale
orientate spre societate şi a corelat negativ cu ostilitatea.
Deschiderea a corelat pozitiv cu extraversia, agreabil itatea,
conştiinciozitatea, satisfacţia vieţii, sănătatea fizică şi psihică şi negativ cu
anxietatea socială, rigiditatea, ostilitatea si cu sentimente de nelinişte.
Initiaţiva socială a corelat pozitiv cu extraversia, agreabilitatea,
conştiinciozitatea, deschiderea către experienţă, nevoia de schimbare,
activitatea multiculturală, interesele vocaţionale orientate spre societate,
dominanţa şi sănătatea psihică şi a fost corelată negativ cu anxietatea socială,
rigiditatea.
în final, flexibilitatea a corelat pozitiv cu extraversia, nevoia de
schimbare, aspiraţii la nivel internaţional în carieră, interesul artistic în
26
2

căutarea vocaţiei, satisfacţia muncii şi a fost corelată negativ cu rigiditatea şi

nevrotismul.
Ponterotto et al. (2006) au susţinut ideea ca personalitatea multicultural
poate reprezenta un punct de plecare pentru cercetare în Statele Unite ale
Americii, dat fiind faptul că societatea devine din ce în ce mai diversificată în
ceea ce priveşte cultura şi limba. Cercetarea lor se concentrează asupra
individului de rând, încercând să maximizeze calitatea vieţii într-o societate
într-o continuă schimbare şi evoluţie. Se lansează ipoteza că indivizii care
posedă nivele mai înalte ale personalităţii multiculturale vor avea parte de un
nivel mai ridicat al stării de bine psihologice (autoacceptare, relaţii pozitive cu
alţii, automonie, managementul mediului, scop în viaţă, creştere personală).
Rezultatele arată că bărbaţii au scoruri mai ridicate decât femeile la
dimensiunile MPQ, dar nu şi la SWB.
Factorul deschidere din testul MPQ a corelat cu factorii autonomie,
controlul mediului, dezvoltare personală, scop în viaţă din testul SWB.
Iniţiativa socială (MPQ) a corelat cu controlul mediului, scop în viaţă (SWB) şi
cu dezirabilitatea socială bazată pe SDS. S-a descoperit că toate corelaţiile de
mai sus au avut o mărime a efectului mică4, cu excepţia iniţiativei sociale
(MPQ) şi a controlului mediului (SWB), care au înregistrat un efect mediu.
Dintre cele 18 corelaţii dintre scorurile la MPQ şi SWB, nouă au avut
importanţă statistică în direcţia prezisă de autori. Cel mai puternic pattern al
relaţiilor l-au înregistrat controlul mediului şi scopul în viaţă (SWB), care au
corelat semnificativ cu trei factori ai MPQ.
Corelaţiile dintre scorurile sub-scalelor de la MPQ cu ale celor de la
SWB în ceea ce priveşte genul, au fost destul de asemănătoare, cu următoarele
excepţii: corelaţia dintre factorii deschidere de la MPQ şi relaţii pozitive de la
SWB cu ceilalţi factori a înregistrat un nivel semnificativ la bărbaţi (r = .32),
însă nu şi la femei (r = .00). în mod asemănător, corelaţia dintre factorul
deschidere (MPQ) şi factorul scop în viaţă (SWB) a înregistrat un scor
semnificativ pentru bărbaţi (r = .36), dar nu şi pentru femei (r = .12). în final,
corelaţia dintre factorul iniţiativă socială (MPQ) şi dezirabilitate socială a
înregistrat un scor semnificativ pentru femei (r = .20), dar nu şi pentru bărbaţi
(r = -.13).
Autorii comentează că o parte dintre cercetătorii care au condus studii de
acest fel în Europa, au atribuit variaţiile de la scorurile pentru testul MPQ
genului şi vârstei. Singura diferenţă legată de gen pe care au găsit-o Ponterotto
et al. (2007) a fost pentru factorul adaptabilitate, unde bărbaţii au avut un scor
mai mare.
4
mărimea efectului este un calcul dezvoltat de Cohen (1988), r < .30 indică o mărime a
efectului mică, r = .3-.49 indică o mărime medie a efectului, şi r = .5+ indică o mărime a
efectului mare (vezi Sava, 2004).
26
3

Ar fi folositor ca viitorii cercetători să studieze acest construct folosindu-

se de date cu caracter calitativ, care sunt mai ancorate în paradigmele
constructiviste. Aceste viitoare studii ar putea include analiza unor poveşti de
viaţă, sau interviuri cu americani care s-au acomodat cu succes tranziţiei din
cultură, fie internaţional sau prin intermediul experienţei migraţiei.
Studiul a subliniat potenţiala utilitate a constructului de personalitate
multicultural în cercetare, în consiliere şi în abordarea pozitivă a psihologiei.
Cum cetăţenii de toate rasele, etniile şi religiile muncesc pentru a se adapta la o
societate din ce în ce mai diversă, aceste tipuri de constructe sunt benefice
pentru cercetarea teoretică şi empirică (Ponterotto et al., 2007).
11. Personalitatea în mediul ei natural
Mehl, Gosling şi Pennebaker (2006) propun studiul personalităţii în
mediul ei natural (abordarea ecologică): comportamentele şi teoriile populare
ale personalităţii văzute în existenţa cotidiană. Autorii arată importanţa
studiilor „naturalistice” de observare a modului cum personalitatea se exprimă
şi cum este percepută în contextul natural, al comportamentului de zi cu zi: în
interacţiunile sociale zilnice, în locuri şi activităţi curente, stările sufleteşti şi
utilizarea limbajului, relaţia cu factorii de personalitate. Se încearcă
cunoaşterea mai profundă a judecăţilor implicite, a teoriilor „populare” ale
personalităţii.
Relaţia dintre personalitate şi petrecerea timpului liber a constituit o
direcţie de cercetare. Numeroşi autori au postulat că definirea, crearea şi
experienţa timpului liber are legătură cu personalitatea (Hills & Argyle, 1998).
Alegerea personală a activităţilor desfăşurate în timpul liber dintr-o gamă largă
de posibilităţi este o reflecţie şi o extensie a unicităţii personalităţii noastre
individuale. Diener şi colegii săi (Diener, Larsen, & Emmons, 1984; Larsen,
Diener, & Emmons, 1986) au demonstrat că personalitatea unui individ
influenţează comportamentele şi experienţele acestuia în timpul liber. S-a
confirmat că personalitatea afectează alegerile pe care individul le face privind
timpul său liber în comparaţie cu alte contexte.
Dimensiuni ale personalităţii şi ale timpului liber. Extraversia-introversia
este dimensiunea personalităţii cel mai adesea asociată în investigaţii timpului
liber. Cercetările au arătat că extraverţii sunt în general mai bucuroşi şi au
abilitatea de a deveni mai absorbiţi într-o activitate legată de timpul liber. De
asemenea, s-a descoperit că studenţii extraverţi aleg mai degrabă activităţi
sociale, spre deosebire de introverţi care îşi petrec timpul liber desfăşurând
activităţi solitare. Extraversia se află într-o strânsă legătură atât cu participarea
la sporturi, prin ambiţie şi competiţie, cât şi cu preferinţa pentru jocuri în
genere. Extraverţii au o nevoie mai mare de excitare prin comparaţie cu
26
4

introverţii, ei folosindu-se de libertatea pe care o aduce timpul liber pentru a

alege activităţi care îi stârnesc mai mult decât cele întreprinse în celelalte
domenii ale vieţii. Adulţii extraverţi petrec mult timp cu rudele şi prietenii,
spre deosebire de adulţii introverţi care sunt mai degrabă singuri.
Căutarea de senzaţii tari. Indivizii care sunt în căutare de senzaţii tari
simt nevoia de stimuli variaţi, neobişnuiţi şi complecşi. Aceşti indivizi vor
alege mai degrabă activităţi intense şi incitante în ceea ce priveşte ocupaţia
lor.
Timpul liber şi afectele. Răspunsul afectiv pozitiv însoţeşte aproape
întotdeauna o experienţă din timpul liber. Plăcerea, distracţia, fericirea şi
randamentul care caracterizează sau coincid cu o experienţă trăită în timpul
liber. Mai mulţi autori au sprijinit ideea existenţei unui răspuns afectiv pozitiv
ce însoţeşte o activitate din timpul liber (Hull, William, & Young, 1992;
Lawton, 1983). Timpul liber produce dispoziţii pozitive (Mannell, Zuzanek &
Larson, 1988) şi, spre deosebire de orice altă activitate, este asociat cu stările
generale pozitive (Stone, 1987).
Timpul liber şi orientările motivaţionale. Există foarte multe teorii şi
cercetări care leagă orientarea motivaţională intrinsecă cu modalităţi de
petrecere a timpului liber (Iso-Ahola, 1999; Iwasaki & Mannell, 1999). Munca
şi activităţile obligatorii erau văzute de către respondenţi mult mai frecvent
motivate extrinsec decât activităţile din timpul liber. Rolul central al proceselor
motivaţionale intrinseci a condus la postularea şi măsurarea unei “dispoziţii
motivaţionale intrinseci” a timpului liber care identifică indivizii orientaţi să ia
parte la activităţti plăcute care sunt recompensatoare în mod intrinsec. Aceşti
indivizi au un impuls puternic spre autodeterminare, se simt competenţi în
majoritatea domeniilor de activitate din viaţa lor, bucurându-se de provocările
determinate de căutarea modalităţilor de petrecere a timpului liber (Weissinger
& Bandalos, 1995).
Diferenţe de gen, rasă şi etnie în petrecerea timpului liber. Importanţa
considerării simultane a rasei şi genului în cercetările legate de modalităţile de
petrecere a timpului liber a fost resimţită de cercetători (Philipp, 2000;
Rehman, 2002), Au fost găsite diferenţe ce ţin atât de rasă cât şi de etnie.
Bamett (2006) şi-a propus să investigheze măsura în care preferinţele de
petrecere a timpului liber pot fi prezise mai obiectiv în funcţie de perso-
nalitatea individului, caracteristicile stilului afectiv şi orientarea motivaţională
(interrelaţionarea dintre petrecerea timpului liber şi caracteristicile indivi-
duale).
“In ce măsură preferinţele de petrecere a timpului liber reflectă atributele
interne ale individului şi în ce măsură diferă aceste interrelaţionări în funcţie de
rasă şi gen?”. Puterea pe care o au personalitatea, stilul afectiv şi orientarea
motivaţională în prezicerea modalităţilor de petrecere a timpului liber a fost
26
5

cercetată la studenţii americani de etnii diferite: afroamericani, asiatici,

europeni şi hispanici. Rezultatele au scos la ivală următoarele:
a. preferinţa pentru activităţile sociale - ţine de variabilele personalitate,
afecte pozitive şi motivaţie; genul a fost un predictor important pentru
activităţile sociale, femeile întrecând bărbaţii în activităţile sociale legate de
timpul liber. De asemenea, rasa sau etnia a contribuit într-un mod semnificativ
- europenii au întrecut toate celelalte grupuri etnice în activităţile sociale din
timpul liber.
b. preferinţa pentru activităţile sportive - are legătură cu afectele pozitive
şi motivaţie; există diferenţe în funcţie de gen: bărbaţii sunt participanţi mai
pătimaşi decât femeile la activităţile sportive din timpul liber; rasa sau etnia:
afro-americanii şi europenii sunt mai implicaţi în activităţile sportive decât
asiaticii şi hispanicii americani; nici femeile, nici bărbaţii asiatici, americani
sau hispanici americani nu au menţionat privitul sporturilor ca modalitate de
petrecere a timpului liber; bărbaţii sunt mult mai des spectatori decât femeile.
c. preferinţa pentru activităţi artistice - activităţile artistice ocupă un rol
important în petrecerea timpului liber al studenţilor cercetaţi. Aceasta a constat
în principal în ascultatul muzicii şi mersul la concerte. Femeile hispanice nu au
raportat astfel de interese; afroamericanii şi asiaticii americani participă mai
mult în activităţile artistice decât studenţii europeni şi hispanici, cu excepţia
bărbaţilor asiatici americani.
d. Preferinţa pentru activităţile de întreţinere şi sănătate - nu constituie o
parte activă de petrecere a timpului liber pentru hispanicii americani şi bărbaţii
asiatici americani. Indivizii care erau mai toleranţi cu plictiseala şi cei care nu
se integrau în mediul lor, se îndreptau spre acest gen de activităţi.
e. preferinţa pentru activităţile generale - toate grupele de studenţi au
raportat că participă în activităţi ce au fost introduse sub titlul generic de
“general” (mai puţin active, mai puţin exterioare şi mai puţin sociale decât
celelalte): afectele pozitive şi motivaţie pot prezice acest tip de activitate; cei
participanţi la acest tip de petrecere a timpului liber sunt mai introverţi, stabili
din punct de vedere emoţional, caută varietate în modul de petrecere a timpului
liber. Studenţii de toate genurile şi etniile au fost reprezentaţi în acest tip de
activitate. Rasa şi etnia au contribuit la prezicerea modului de petrecere a
timpului liber în activităţile sociale, în acelaşi fel cum a făcut-o interacţiunea
cu genul. Femeile afroamericane au fost implicate mai mult în activităţile
generale decât toţi ceilalţi studenţi, cu excepţia bărbaţilor hispanici americani
(care au fost similari în participare). Femeile europene au mai multe activităţi
generale în timpul lor liber decât bărbaţii europeni, femeile hispanice
americane şi toţi asiaticii (Bamett, 2006).
26
6

Barnett (2006) evidenţiată date interesante cu privire la dimensiunile

personalităţii, evaluând dispoziţiile afective şi motivaţionale în relaţie cu
variate aspecte ale activităţilor de timp liber, explorând influenţele moderate
ale rasei şi genului (luate separat sau împreună, omise în mod constant din
celelalte cercetări). Studiul a demonstrat că aspecte ale personalităţii,
afectivităţii şi motivaţiei prezic implicarea în diferite moduri de petrecere a
timpului liber. Combinaţia de personalitate, afecte şi motivaţie a fost găsită
răspunzătoare mai mult pentru implicarea indivizilor în anumite tipuri de
activităţi legate de timpul liber decât genul, rasa sau etnia. Oamenii proiectează
asupra mediului propriile percepţii, gânduri, experienţe şi predispoziţii. Timpul
liber oferă o modalitate unică de a descoperi interesele, talentele şi
personalitatea fiecărui individ în parte, contribuind la dezvoltarea
personalităţii.
12. Consistenţa şi variabilitatea personalităţii
încercarea de rezolvare a problemei consistenţei personalităţii se poate
spune că a constituit preocuparea de bază a fiecăruia dintre cele trei modele
propuse de-a lungul timpului pentru măsurarea personalităţii: dispoziţional,
situaţionist, interacţionist. Una din cele mai mari dificultăţi privind posibi-
litatea de demonstrare a consistenţei personalităţii a fost dată de lipsa de
consens între modele teoretico-metodologice alternative de abordare. Diverşi
autori nu au propus postulate teoretice comun împărtăşite asupra dispoziţiilor
interne, postulate care să devină axiome în demersurile investigativ-explicative
subsecvente. Toate aceste idiosincrazii reflectă starea iniţială difuză de la care
cercetătorii au plecat şi care, retroactiv, ar putea justifica neînţelegerile şi
disputele consumate. Numai în acest context care s-a creat se pot explica
controversele aprinse pe tema consistenţei, ele persistând decenii la rând
(Creţu, 2005a).
întrebarea de bază pentru iniţierea studiilor consistenţei a fost:
personalitatea este o structură suficient de consistentă pentru a putea regiza în
mod necesar şi suficient conduita persoanei sau este o simplă ficţiune pseudo-
ştiinţifică, conduita fiind regizată cel mult de situaţie? (Creţu, 2005a). Derivate
din această întrebare au fost următoarele: dispune personalitatea de o singură
formă sau de forme multiple de consistenţă?; este posibilă determinarea
empirică, fără echivoc, a tuturor formelor potenţiale/ virtuale de consistenţă a
personalităţii sau doar a unora dintre acestea? Ar putea variabilitatea cross-
situaţională a comportamentului să reflecte, măcar parţial, organizarea
subiacentă a personalităţii ca sistem dinamic-stabil? {ibidem.).
26
7

Michael Argyle şi Brian R. Little (1972, apud. ibid.) au ilustrat mai multe
moduri alternative de conceptualizare a personalităţii şi implicit a formelor ei
de consistenţă, relevând implicaţiile distincte pe care fiecare dintre acestea le
antrenează în raport cu acurateţea predicţiilor lansate asupra comporta-
mentului. Una din cele mai importante diferenţe dintre modelele sau teoriile
personalităţii este cea referitoare la cantitatea de variabilitate pe care acestea o
alocă individului, situaţiei sau interacţiunii dintre aceste variabile. Din
perspectiva acestui criteriu există patru tipuri distincte de conceptualizare a
variabilităţii acestor componente, care pot fi puse în corespondenţă cu anumite
teorii.
Tipul A se caracterizează prin asumarea unei consistenţe
comportamentale absolute, atribuite exclusiv persoanei. Indiferent de situaţie,
conduita acesteia se consideră a rămâne invariantă. Aceasta este o poziţie
extremă tipică pentru modelul clasic dispoziţional.
Tipul B reprezintă o concepţie tipică modelului situaţionist. Fiecare
situaţie alternativă (stimul), se asumă că antrenează aceeaşi cantitate de
variabilitate din partea oricărui subiect. Ca atare, consistenţa comportamentului
individual de această dată este determinată exclusiv de situaţie şi absolut deloc
de către persoană.
Tipul C admite două teze: 1. conduita unei persoane evaluată în termeni
absoluţi înregistrează variaţii în trecerea de la o situaţie la alta; 2. în termeni
relativi, între situaţiile succesive, conduita acesteia rămâne stabilă. Această
„variabilitate cu rată constantă” poate fi pusă în evidenţă atunci când este
posibilă compararea mai multor indivizi sub aspectul unuia sau mai multor
comportamente.
Tipul D enunţă o variabilitate diferită a persoanei de la situaţie la
situaţie. Acest tip este caracteristic modelelor interacţioniste care consideră că
variabilitatea este explicată cel mai bine nu de caracteristicile persoanei sau
situaţiei considerate separat, ci de interacţiunea acestora {apud. Creţu, 2005a).
In demersul ştiinţific de demonstrare a existenţei consistenţei
personalităţii (comportamentelor) există două perspective de analiză:
- perspectiva longitudinală/ temporală (consistenţa cross-temporală) -
studiază identitatea de manifestare a unor structuri de personalitate (trăsături)
la două sau mai multe momente de timp. Termenul cross-temporal a fost
preferat întrucât scopul principal îl constituie raportarea profilului obţinut la un
moment dat cu cel obţinut la altul, sau a profilului fiecărui moment cu fiecare
celelalte.
- perspectiva transversală/ cross-situaţională de determinare a
consistenţei personalităţii este interesată de măsura în care, unul şi acelaşi
26
8

indicator comportamental al unei trăsături sau unul şi acelaşi profil de trăsături,

rămâne invariant în contexte situaţionale variate. Uneori, în aceeaşi perspectivă
cross-situaţională, există tendinţa de a se include şi demersul de determinare a
invarianfei unor indicatori comportamentali multipli eterogeni, care însă pot fi
circumscrişi aceleiaşi categorii-trăsătură, indiferent că e vorba de unul şi
acelaşi context repetat sau de contexte variate (ibidem.). în cadrul acestor
perspective de analiză s-au diferenţiat o serie de accepţiuni distincte asupra
conceptului de consistenţă a personalităţii (vezi Creţu, 2005a.).
Raportul dintre constant şi variabil în sistemul personalităţii este în
centrul atenţiei studiilor de personalitate, având implicaţii în cercetare şi în
practică. De Ia nivelul componentelor particulare, atributul stabilităţii şi
invarianţei a fost extins la nivelul ansamblului personalităţii. în cvasitotalitatea
definiţiilor personalităţii se menţionează ca esenţială nota constanţei, atât în
planul structurii interne latente, cât şi în cel al expresiei ei comportamentale
externe (Golu, 2004b).
Referitor la atributul „dinamic-evolutiv” acordat personalităţii, se
întrevăd mai multe exigenţe de abordare:
1. exigenţa renunţării la absolutizarea constantului şi relativizarea
acestuia, cu luarea concomitentă în consideraţie a variabilului, schimbării în
timp a valorilor tuturor coordonatelor de definiţie ale sistemului personalităţii.
Atributul „dinamic” presupune numirea într-o schemă operatorie unitară atât a
constantului, cât şi a variabilului care se relativizează şi se limitează reciproc:
nu există nici un constant absolut, împietrit, care să devină independent de
timp, respectiv, de scurgerea ireversibilă a acestuia, după cum nu există nici un
variabil absolut, care să nu se finalizeze cu stări şi efecte care să se menţină
relativ nemodificate de-a lungul unui interval mai mare sau mai mic de timp.
Această exigenţă a fost intuită şi exprimată de H. Eysenck, care, într-o definiţie
revizuită a personalităţii, introduce o notă de relativizare a constantului
(stabilului) prin expresia „mai mult sau mai puţin”: „Personalitatea, afirmă el,
este o organizare mai mult sau mai puţin stabilă şi durabilă a caracterului,
temperamentului, intelectului şi fizicului individului care determină modul său
unic de adaptare la mediu”. De la nivelul întregului, relativizarea stabilului se
coboară şi la nivelul componentelor: „Caracterul denotă sistemul
comportamental conativ mai mult sau mai puţin stabil şi durabil al persoanei
(voinţa); temperamentul este sistemul său mai mult sau mai puţin stabil al
comportamentului afectiv (emoţia); intelectul este sistemul său mai mult sau
mai puţin stabil şi durabil al comportamentului cognitiv; fizicul este sistemul
său mai mult sau mai puţin stabil şi durabil al configuraţiei bioconstituţionale
şi al componentei neuroendocrine” (Eysenck, 1953, apud. Golu, 2004b).
26
9

2. exigenţa metodologică a recunoaşterii tezei că o starea actuală apare

ca o rezultantă a interacţiunii dintre „situaţia - stimul”, încărcată cu o
anumită semnificaţie (pozitivă sau negativă) şi oricare din stările anterioare
(din oricare segment al traiectoriei biografice a individului), care se poate
activa spontan la momentul dat, devenind variabilă moderatoare principală.
Aceasta înseamnă că predicţia modului de comportare al unei persoane într-un
viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat nu poate fi făcută numai pe baza
cunoaşterii stării sale actuale, fiind necesară cunoaşterea, dacă nu a tuturor, cel
puţin a celor mai importante stări (experienţe, întâmplări) anterioare, ceea ce
impune, în cadrul psihodiagnosticului, o mai bună recoltare şi valorificare a
informaţiei anamnezice. Dar cum niciodată nu reuşim ca la o testare
secvenţială să realizăm o cunoaştere completă a stării actuale a unui subiect,
predicţia privind linia sa ulterioară de conduită nu poate avea decât un caracter
aproximativ, probabil.
3. exigenţa admiterii faptului că stabilul, constantul la nivel individual
trebuie interpretat la fel ca stabilul şi constantul la nivel populaţional,
respectiv ca tendinţă legică de variaţie a stărilor în succesiunea momentelor
temporare (tl - tn). Pentru aceasta, însă, nu este suficientă o singură testare, ci
câteva, pentru a se putea calcula valoarea tendinţei centrale. Ori, în acest punct,
practica psihodiagnostică actuală este total descoperită, singura modalitate de
corecţie constituind-o periodicitatea examinărilor, în sectoarele de activitate în
care aceasta este instituită.
4. exigenţa corelării în demersul investigativ-explicativ a două entităţi:
„profilul de stare” şi „portretul fazic”. Primul se determină printr-o testare de
tip transversal, ca medie aritmetică ponderată a valorilor componentelor
particulare (cognitive şi noncognitive) alese pentru evaluare. Coeficienţii de
ponderare se stabilesc în concordanţă cu importanţa pe care o acordăm
diferitelor componente particulare în determinarea comportamentului
profesional, social sau situaţional. Cel de al doilea se obţine printr-o testare de
tip longitudinal ca medie aritmetică a mai multor profile de stare (Golu,
2004b).
La nivelul personalităţii, raportul constant/ variabil are un caracter
extrem de complex, implicând atât coexistenţa, cât şi negaţia sau trecerea unuia
în celălalt {ibidem.).
McCrae şi Costa (1984, apud. Zlate, 2004), administrând câteva tipuri de
chestionare de personalitate unor bărbaţi cu vârste cuprinse între 17-97 de ani,
nu au găsit schimbări evidente ale personalităţii acestora. Ei au identificat că
dintre cei cinci factori Big Five, trei majore (neuroticismul, extraversia,
deschiderea la experienţă) au o mare stabilitate a lor de-a lungul vârstei adulte
(Figura 8).
27
0
Figura 8. Dimensiuni şi faţete stabile ale personalităţii adultului (apud. Zlate, 2004).
Srivastava et al. (2003) au re-examinat relaţia dintre vârstă, gen (M/F) şi
trăsăturile de personalitate (Big Five). Au calculat coeficienţii de regresie
pentru cele cinci dimensiuni ale Big Five, pentru grupele de vârstă 21-30 ani şi
31-60 ani, separat pentru bărbaţi şi femei. S-au obţinut coeficienţi diferiţi de
zero, ceea ce înseamnă o respingere clară a ipotezei hard biologiste şi
confirmarea ipotezei soft biologiste. Ipoteza hard biologistă spune că nu există
niciun fel de modificare a dimensiunilor personalităţii după 30 de ani (efect
zero) (ea a reprezentat ipoteza de nul). în contrast, ipoteza soft bilogistă a fost
confirmată de rezultatele cercetării. Rezultatele studiului sunt sumarizate în
tabelul 6.
27
1

Factorul Big Five Gen Rezultate

(Masculin/Feminin)
Conştiinciozitate Femei După 30 ani, schimbarea
încetineşte, dar nu se opreşte;
Bărbaţi După 30 ani, schimbarea
încetineşte, dar nu se opreşte;
Agreabilitate Femei Schimbarea este mai accentuată
după 30 ani;
Bărbaţi Schimbarea este mai accentuată
după 30 ani;
Stăpânire de sine Femei Schimbare similară înainte şi după
30 ani;
Bărbaţi Schimbare minoră după 30 ani;
Deschidere la Femei Schimbare egală ca intensitate
experienţă înainte şi după 30 ani, dar
manifestată prin tendinţe opuse
(creşte deschiderea spre experienţă
până la 30 ani, apoi scade);
Bărbaţi Schimbare mai accentuată după 30
ani;
Extraversie Femei Schimbare egală ca intensitate
înainte şi după 30 ani, dar
manifestată prin tendinţe opuse
(creşte nivelul extoversiunii până la
30 ani, apoi scade);
Bărbaţi După 30 ani, schimbarea
încetineşte dar nu se opreşte.
Autorii au stabilit că apar schimbări în trăsăturile de personalitate la tineri
şi adulţi:
- conştiinciozitatea creşte de-a lungul perioadelor de vârstă studiate,
înregistrând un vârf între 20-30 ani (persoana fiind organizată, bine planificată
şi disciplinată în munca pe care o desfăşoară);
- agreabilitatea creşte accentuat între 30-40 ani (persoană caldă,
generoasă şi dispusă să ofere ajutor celorlalţi, comportamente pro-sociale);
- stăpânirea de sine creşte la femei odată cu vârsta, iar bărbaţii nu
înregistreză creşteri în nivelul acestui factor (la polul opus - nevrotismul -
traduce îngrijorări şi instabilităţi emoţionale, depresie sau alte probleme
mentale);
- deschiderea la experienţă înregistrează un declin gradual după 30 ani,
odată cu înaintarea în vârstă, atât la bărbaţi, cât şi la femei;
27
2

- extraversia scade la femei după 30 de ani, la bărbaţi înregistrându-se

scăderi mai puţin acentuate după această vârstă.
S-a observat că nervrotismul şi extraversia au valori mai ridicate la
femeile tinere decât la bărbaţii tineri până în 30 de ani. Pentru aceşti doi factori
de personalitate şi în special pentru nevrotism valorile înregistrate diferă ca
valoare în funcţie de sex, dar aceste diferenţe se estompează odată cu vârsta.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă devenim mai resposabili în munca pe
care o desfăşurăm şi cu oamenii pe care îi cunoaştem. Femeile devin mai
stabile emoţional şi mai încrezătoare în sine (Srivastava et al., 2003).
Acest studiu contrazice abordarea conform căreia trăsăturile de
personalitate sunt genetic programate să se oprească din evoluţie odată cu
intrarea în stadiul de adult. Există destule date care să susţină faptul că
trăsăturile de personalitate sunt în continuă schimbare pe tot parcursul vieţii.
Nivele trăsăturilor de personalitate se schimbă gradual, dar sistematic în cursul
vieţii, câteodată chiar mai accentuat după 30 de ani decât până atunci.
Creşterea nivelului de conştiinciozitate, agreabilitate, precum şi al siguranţei
de sine la adultul tânăr şi mijlociu poate indica creşterea gradului de maturitate,
ceea ce înseamnă, că în general, oamenii devin din ce în ce mai bine adaptaţi
pe măsură ce înaintează în vârstă în cadrul stadiului de adult (Srivastava et al.,
2003).
 13. Concluzii
Studiile din psihologia personalităţii au luat un avânt remarcabil în
ultimile decade. Pe de o parte s-a încercat relevarea unor construcţii teoretice
cu un grad mai mare de generalitate, iar pe de altă parte, studiile au evoluat atât
în arii conexe ale domeniului (relaţiile personalităţii cu starea de bine, cu
diversitatea multicultural, etc.) şi în ariile aplicative (educaţionale,
organizaţi on ale, clinice, etc.). Creşterea numărului de studii empirice ale
personalităţii în diverse domenii aplicate nu numai completează arsenalul
teoretico-metodologic, ci şi dovedeşte importanţa şi contribuţia psihologiei la
ameliorarea, optimizarea vieţii şi activităţii umane.
27
3

Capitolul 5
DEVENIREA ŞI TULBURĂRILE
PERSONALITĂŢII
1. Determinanţii dezvoltării personalităţii
Ce determină personalitatea? Dintre toate chestiunile complexe şi
întrebările rămase fără răspuns în studiul comportamentului uman, această
întrebare pare cea mai dificilă. Dificultatea rezidă din faptul că atât cognitivul,
cât şi alte procese psihologice şi multe alte variabile contribuie împreună la
personalitate (Luthans, 1989). Pentru a uşura studiul, determinanţii
personalităţii pot fi grupaţi în mai multe categorii principale: determinanţi
biologici (ereditatea, rolul creierului, biofeedback-ul, caracteristicile fizice şi
gradul de maturizare), determinanţi psihologici personali (mecanisme psihice:
motivaţii, cogniţii, afectivitate, voinţă, mecanisme de autoreglare,
autoorganizare), familia (relaţiile părinţi-copii, relaţiile filiale de gradul al
doilea), relaţiile cu grupul de egali (relaţiile de prietenie, anturajul), relaţia
erotico-sexuală, relaţiile profesionale, determinanţi sociali (educaţia/
învăţământul, comunitatea, mass-media), influenţe culturale, lumea virtuală/
computerul (intemet-ul, jocurile computerizate), religia.
Aceşti determinanţi sunt denumiţi şi „factori ai dezvoltării personalităţii”
sau „factori determinanţi ai personalităţii”, de aceea este indicat să se evite
confuzia cu noţiunea de „factor de personalitate”, care relevă un aspect/ o
variabilă cu privire la structură.
Determinanţii creează cadrele derulării unor categorii de relaţii, dintre
care definitorii pentru psihologia personalităţii sunt: relaţiile de filiaţiune,
relaţiile şcolare, relaţiile profesionale, relaţiile de asociere extraşcolară şi
extraprofesională, relaţiile interumane generale (de prietenie, dragoste, între
generaţii, relaţia intraetnică, interetnică), relaţii transpersonale (cu divinitatea,
cu universul simbolurilor şi valorilor culturale) (Golu, 2005a). Vom analiza
aceşti determinanţi şi relaţii, demersul fiind util atât în abordările nomotetice,
cât mai ales cele idiografice: practicianul recurge la stipularea unor explicaţii
cu privire la profilul actual al personalităţii, emite inferenţe legate de factorii şi
relaţiile determinante. în cazul existenţei unor conduite dezadaptative,
psihologul va orienta interpretările în direcţia modelelor tulburării
personalităţii.
Controversa iscată de acţiunea eredităţii şi a ambientului asupra
personalităţii (şi inteligenţei) este cunoscută ca dezbaterea “natural-
27
4

evoluţionistă”. Este evident însă că ambii factori influenţează considerabil

psihicul uman. Incertă rămâne doar ponderea exercitată de fiecare şi întinderea
influenţelor reciproce, având în vedere că anumite predispoziţii survin în
contexte specifice. Psihologii care au arătat că personalitatea este mult
determinată ereditar au studiat relaţia determinativă a genotipului, aspectului
fizic, înclinaţilor şi biochimiei cerebrale asupra gândurilor, sentimentelor,
comportamentelor. Este o relaţie monovalentă. înzestrarea genetică determină
personalitatea, reciproca nefiind valabilă. Prin urmare, personalitatea este
determinată într-o măsură de la naştere (Eysenck şi Eysenck, 1998).
Alte studii arată că personalitatea este determinată de factorii economici,
culturali şi sociali: experienţele trăite în decursul vieţii. Trebuie să învăţăm
cum să devenim “personă” în societatea din care facem parte sau în cea în care
ne aflăm la un moment dat. Această relaţie este una bivalentă. Suntem
influenţaţi şi influenţăm la rândul nostru, personalitatea fiind flexibilă. Este
posibil ca starea generală de bine să depindă de capacitatea individului de a se
adapta circumstanţelor prin alternarea şi ajustarea faţetelor personalităţii sale
(ibidem.).
1.1. Determinanţi biologici
Studiile asupra contribuţiei mecanismelor biologice în dezvoltarea
personalităţii pot fi grupate în câteva abordări majore: ereditatea, creierul,
biofeedback-ul şi caracteristicile fizice.
1.1.1. Ereditatea
Impactul eredităţii asupra personalităţii este o arie de studiu foarte activă,
dar rezultatele sunt încă insuficiente.
Pentru a studia efectele eredităţii, psihologii au conschis că este nevoie să
identifice diferenţele individuale cu privire la comportamentele care au o
valoare adaptativă şi asigură supravieţuirea speciei umane. Această perspectivă
era inspirată de cercetările lui Darwin asupra evoluţiei. Ulterior, Galton s-a
interesat de transmiterea ereditară a diferenţelor de acest tip, el fiind iniţiatorul
măsurării factorilor nonintelectuali, adică personalitatea (Dafinoiu, 2002, p.
20-21).
înainte de 1915 cercetările privind evaluarea personalităţii au fost
precedate de măsurarea unor deprinderi şi abilităţi, care au stimulat interesul
pentru studiul diferenţelor individuale. Componentele personalităţii erau
considerate entităţi „reale” precum timpul de reacţie şi aptitudinile perceptive,
incluse aproape în aceeaşi categorie cu unele caracteristici fizice precum
înălţimea şi greutatea. Galton a introdus în studiul personalităţii o metodă care
27
5

presupunea utilizarea unor eşantioane de comportament din situaţii reale de

viaţă, cercetările sale stimulând interesul atât în SUA, cât şi în Europa
(ibidem.).
începând cu anii 1970, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică
faptul că mult din variaţia caracteristicilor majore ale personalităţii este
datorată factorilor genetici. Premisa de la care pornesc studiile asupra ponderii
eredităţii în structuarea personalităţii este aceea că dacă factorii ereditari au un
rol important în această privinţă, atunci trăsăturile determinate ar trebui să fie
suficient de stabile pentru a asigura cadrul necesar unui bun prognostic. Multe
din teoriile trăsăturilor afirmă implicit sau explicit că trăsăturile au o
determinare ereditară. Cattell (1950) şi Eysenk (1960) au susţinut rolul
deosebit al eredităţii în determinarea unor trăsături de personalitate.
Determinarea genetică este mediată de aspectele fiziologice, neurologice şi
hormonale ale organismului persoanei. Cauzele ereditare apar astfel ca
“predispozante”, definind tendinţe de reacţii naturale, care fac ca organismul să
simtă, să perceapă, să răspundă stimulării mediului prin anumite modalităţi
specifice (vezi Minulescu, 2004).
Descoperirile în genetică (de exemplu descoperirea modelului ADN
“double-helix”) au deschis noi posibilităţi de a controla comportamentul.
Aceasta se numeşte inginerie genetică. Experţii în genetică consideră că cel
puţin anumite aspecte ale personalităţii sunt determinate parţial genetic:
agresivitate, senzitivitate, abilităţi verbale şi matematice, abilităţi muzicale,
nevoia de medicamente/ droguri şi alcool şi inteligenţa. în particular, impactul
eredităţii asupra inteligenţei a creat numeroase controverse (Luthans, 1989).
Tellegen et al. (1988) raportează ponderi de 0.39, 0.58 în cadrul
trăsăturilor de personalitate evaluate cu MPQ (Multidimensional Personality
Questionaire), afectivitatea pozitivă, afectivitatea negativă şi contrângerile,
variaţiile genetice indică circa 50% din variabilitatea scorurilor obţinute (apud.
Dafinoiu, 2002).
Cloninger (1999, apud. Dafinoiu, 2002, p. 38-39) a încercat să determine
ponderea eredităţii în determinismul celor 16 factori identificaţi de Cattell. lată
situaţia ponderii eredităţii pentru fiecare factor: 0.50 pentru factorul A (rece-
cald), 0.75 pentru factorul B (gândire concretă - gândire abstractă), 0.40 pentru
factorul C (instabilitate emoţională - stabilitate emoţională), 0.25 pentru
factorul E (supus - dominant), 0.60 pentru factorul F (serios/ reţinut -
entuziast), 0.40 pentru factorul G (autoindulgent - conştiincios), 0.40 pentru
factorul H (timiditate - noninhibat), 0.50 pentru factorul I (realist - sensibil),
0.50 pentru factorul L (încrezător - bănuitor), 0.40 pentru factorul M (practic -
imaginativ), 0.25 pentru factorul N (deschis, naiv - lucid, raţional, subtil), 0.25
pentru factorul O (sigur pe sine - temător, îngrijorat), 0.10 pentru factorul Q1
(conservator - liberal), 0.25 pentru factorul Q2 (orientat spre grup -
27
6

autosuficienţă), 0.40 pentru factorul Q3 (nedisciplinat - controlat), 0.10 pentru

factorul Q4 (destins, relaxat - încordat) (apud. Dafinoiu, 2002, pp. 38-39).
Aceste rezultate înlătură erorile care s-au comis prin afirmaţiile,
prejudecăţile care au condus la neacceptarea faptului că ereditatea ar putea
avea un rol important în determinarea trăsăturilor de personalitate. Cloninger
(1999) consideră că aceste erori au fost:
- acceptarea rolului eredităţii implică ideea că o persoană nu se poate
schimba. Efectele eredităţii variază în funcţie de vârstă, iar pentru unele
trăsături impactul eredităţii va fi redus de factorii de mediu;
- pierderea timpului şi energiei în încercarea de a influenţa o trăsătură
care posedă o componentă ereditară puternică. In realitate impactul eredităţii
poate varia de la un mediu la altul. Cercetătorii nu pot descrie decât contribuţia
relativă a eredităţii în raport cu mediile studiate. Dacă am lua în considerare şi
alte medii şi împrejurări posibile s-ar putea ca factorii ereditari să nu exercite
nici o influenţă asupra comportamentelor studiate. La fel cum anumiţi factori
de mediu au o influenţă minimă asupra unor persoane cu predispoziţii ereditare
particulare, putem presupune că şi predispoziţiile ereditare pot exercita influnţe
minime asupra comportamentului unor persoane aflate în condiţii de mediu
particulare.
- dacă ponderea eredităţii în cadrul unei trăsături este crescută, înseamnă
că societatea a avut o slabă influenţă asupra acelei trăsături. în mod paradoxal,
este adevărată afirmaţia contrară. Cu cât presiunea socială se exercită mai mult
asupra oamenilor în privinţa unei trăsături anume, cu atât mai mult diferenţele
individuale se datorează factorilor ereditari;
- dacă o trăsătură este moştenită ereditar, atunci va exista un efect similar
asupra populaţiilor diferite care au moştenit această trăsătură. Caracterul fals al
acestei afirmaţii se dovedeşte dacă ţinem cont de diferenţa între o genă
moştenită şi felul în care respectiva genă se manifestă la un individ în
combinaţie cu alte gene şi cu alte influenţe ale mediului. Nu există nici o
relaţie univocă între ceea ce este moştenit şi forma sub care această
caracteristică se va manifesta;
- dacă o trăsătură este moştenită ereditar ea este responsabilă de
diferenţele existente între femei şi bărbaţi şi în cadrul diferitelor grupuri
sociale. Această afirmaţie ignoră faptul că, în funcţie de sexul, rasa, statutul
social al părinţilor, fiecare individ este supus unor influenţe diferite din partea
mediului astfel încât este imposibil să ştim dacă aceste diferenţe sunt
determinate de ereditate sau de mediu (Cloninger, 1999, apud. Dafinoiu, 2002,
p. 38-40).
în domeniul personalităţii normale s-a demonstrat, prin date gemelare, că
provenienţele specific genetice se întind de la caracteristicile fizice,
fizionomice şi de temperament până la abilităţile intelectuale, orientările
27
7

afective, tulburările neurotice şi talentele speciale (Oancea-Ursu, 1998). Insă,

studiile gemelare preocupate de influenţele factorilor genetici asupra
trăsăturilor personalităţii sunt limitate la număr. în această arie, cercetătorii au
ajuns la câteva rezultate:
1. gemenii unizigoţi au similitudini semnificative ale însuşirilor de
personalitate, iar la gemenii dizigotici, trăsături similare nu apar decât extrem
de rar, deci personalitatea gemenilor este dependentă într-o măsură de
ereditate;
2. gemenii monozigoţi sunt incomparabil mai similari din punct de
vedere genetic decât cei dizigoţi sau decât fraţii lor negemeni. Ei prezintă
diferenţe mici, perceptibile. La monozigotici cel mai mult se exprimă
similitudinea aspectelor impulsivităţii. Similitudinea este mai mare şi adesea
tinde să eclipseze orice nuanţă diferenţială în aspectele impulsivităţii, ea se
bazează, în mare parte, pe identitatea genotipurilor. în linii mari, fenotipul
personalităţii privit pe acest plan primar, cade ceva mai mult în aria influenţei
eredităţii decât în aceea a factorilor externi.
3. genetica gemelară dispune de unele studii largi cu privire la stucturile
de personalitate şi deviaţiile lor la gemenii infractori sau criminali, datele
atestând rolul eredităţii în manifestările antisociale, imorale care au fost adesea
puse cu exclusivitate în contul determinanţilor sociali. Există indicii clare
despre rolul eredităţii la astfel de subiecţi gemeni sub forma anumitor deviaţii
emotive, caracteriale. Manifestările criminale au o predispoziţie ereditară,
inţeleasă ca deviaţie, dezechilibru emotiv-caracterial. Gemenii ereditar identici
(monozigoţi), sunt concordanţi atât în comportamentul lor social, cât şi
antisocial. Rezultatele studiilor au evidenţiat determinaţia ereditară a două
tipuri: inafectivitatea proprie psihopaţilor perverşi şi lipsa stăpânirii de sine,
caracteristică altor psihopatii. Reluarea studiilor asupra grupelor de gemeni de
către alţi autori au dovedit structura de personalitate se prezintă ca
determinantă în mod decisiv prin predispoziţiile ereditare. Nucleul
motivational al personalităţii este moştenit şi se transmite prin procesele
eredităţii, după aşa-numita “regulă biologică a partenerilor”, formulată de
Stumpfl. Din studiul comparat al personalităţii gemenilor care au comis crime
deosebit de grave, cu acela al gemenilor acuzaţi de crime grave s-a stabilit că
numai când personalitatea posedă o anumită anormalitate de structură
(problemă de sănătate) gemenii ajung din oscilaţiile vieţii lor sociale la
decădere în criminalitate. Hotărâtoare pentru succesele sau insuccesele social-
morale este configuraţia, complexul de deviaţii sau invers, acele trăsături
pozitive ca şi valoarea potenţelor ereditare de la baza lor. Există unele deviaţii
psihopatice care caracterizează în mare parte criminalii gravi: văzuţi în unele
cazuri de cinci cercetărori independenţi, s-au constatat cu regularitate deviaţii
identice în trăsăturile fundamentale, determinând predispoziţia către acţiuni
27
8

criminale. Fie prin forţa lor. Fie în asociere cu alte deviaţii. în această privinţă,
gemenii monozigoţi prezintă concordanţă mai mare. După gradul şi proporţia
acestor trăsături negative, se poate recunoaşte şi limita diferită a educabilităţii
şi modificabilităţii Fiecărei perechi de gemeni.
4. studiile privind predispoziţiile ereditare ale influenţelor în interiorul
cuplului gemelar au evidenţiat:
- diferenţele de tip speciFic, desemnate ca asimetrii intracuplu, ce
marchează majoritatea perechilor gemelare;
- asimetriile de personalitate ar Fi efectul unui singur factor exogen, cel al
relaţiilor psihosociale intracuplu, adică al influenţelor reciproce dinăuntrul
grupului de doi;
- relaţiile cu semenii solicită gemenilor o formă de echilibru, care duce la
o împărţire de sarcini şi roluri, de natură a implica nu numai o anumită
diversitate de atitudini complementare, ci chiar un sistem organizat de relaţii;
- individualizarea lor psihologică este solidară cu sarcinile şi asimetriile
pe care le conferă factorul cuplu, aspecte care nu ar Fi prescrise ereditar, astfel
din asemănători pot deveni neasemănători cu însuşiri diferite, în măsura în care
structura lor socială îi diversiFică;
5. rezultatele gemelare par să indice natura psihologică a modalităţilor
instinctive de apărare ale omului (vezi Oancea-Ursu, 1998).
Una dintre probleme existente este aceea că geneticienii se lovesc de un
obstacol major în prelevarea de informaţii de la subiecţii umani. Specialiştii
care studiază animalele pot desfăşura experimente înalt controlate, dar
geneticienii care studiază Fiinţele umane nu pot face acest lucru. Prin
intermediul experimentelor pe animale s-a demonstrat clar că atât
caracteristicile Fizice, cât şi cele psihice pot Fi transmise pe cale ereditară.
Totuşi, în ceea ce priveşte oamenii care nu pot Fi subiecţi la testele necesare,
rezultatele sunt mult mai puţin concluzive. Studiile desfăşurate pe gemeni, care
permit un oarecare control al variabilelor critice s-au dovedit a Fi utile. Cazurile
publicate în legătură cu gemenii despărţiţi la naştere susţin ipoteza că
ereditatea joacă un rolul major în personalitate şi comportament (gemenii
identici au acelaşi suport genetic, dar dacă sunt crescuţi separat, au parte de
medii diferite, iar similarităţile ar susţine poziţia eredităţii pe când diferenţele
ar susţine poziţia mediului) (ibidem.).
în ciuda cazurilor neobişnuite de similarităţi, s-a descoperit faptul că
personalitatea este afectată mai mult de mediu, deci disputa ereditate - mediu
este încă activă. Totuşi necesară o evaluare corectă a interacţiunii dintre
ereditate şi mediu (ibidem.).
27
9

1.1.2. Rolul creierului

Cea dea doua abordare biologică se concentrează asupra rolului pe care îl
joacă creierul asupra personalităţii. Printre primii promotori ai acestei relaţii s-
a numărat Gali, frenologia sa relaţiona într-o manieră simplă şi directă
facultăţile psihice la creier (Kovalev şi Measişcev, 1958).
Ca şi geneticienii, (neuro)psihologii nu au putut să furnizeze informaţii
precise în legătură cu rolul creierului dar, o serie de cercetări promiţătoare au
fost efectuate.
Ipoteza pe care Eysenck încearcă să o probeze printr-o multitudine de
experimente de laborator leagă tipurile psihologice de nivelele de activitate ale
diferitelor părţi ale creierului. încă din 1967, Eysenck sugera că introversia
este influenţată de sistemul reticular activator ascendent, nevrotismul este
influenţat de stimularea sistemului limbic (vezi Minulescu, 2004) (revezi
teoriile psihobiologice, cap. 3).
Câteva posibilităţi provin din cercetările efectuate cu stimulările electrice
(SE) ale creierului şi din abordarea split - brain (creierul divizat dreapta-
stânga). Totuşi, ambele abordări sunt destul de superficiale.
A. Cercetările electofiziologice au fost desfăşurate pentru prima dată pe
animale. Electrozii erau implantaţi în creierul animalelor. în funcţie de aria
care e stimulată sunt experimentate, fie o senzaţie de presiune, fie una de
durere. La şobolani s-a determinat că 35 % din creier conduce la plăcere şi 5 %
la durere. Jose Delgado a implantat un electrod controlat prin radio în centrul
plăcerii din creierul unui taur. Atunci când l-a pornit taurul s-a oprit în mijlocul
unei lupte violente.
Lucrul cu stimulări elecrice (SE) pe subiecţii umani a arătat că există
rezultate similare cu cele obţinute pe animale. în creierul uman sunt separate
zonele de plăcere şi durere, în consecinţă, oamenii ar putea fi manipulaţi prin
intermediul SE. Reclama făcută cercetărilor SE au condus la anumite
controverse, chiar şi posibilitatea îndepărtată ca în viitor oamenii să posede un
buton care să îi „pornească” sau să îi „stingă” pe alţii în funcţie de dispoziţia
lor, posibilitatea ca personalitatea umană să fie alterată de SE şi posibilitatea ca
cineva să dezvolte un plan diabolic de a prelua lumea cu ajutorul SE. Un
doctor care lucra cu SE nota: „Oricine destul de influent cât să convingă
întreaga populaţie să poarte nişte electrozi plasaţi în creierul lor şi-ar fi
îndeplinit deja planul fără măcar să folosească un singur volt” (Luthans, 1989).
Până acum cercetările indică faptul că nu e posibil să substitui prea mult
personalitatea cuiva cu ajutorul SE. în schimb, se pare ca SE funcţionează într-
un mod similar cu hipnoza. Poate provoca plăcere sau durere, se pare că poate
influenţa anumite stări de conştienţă sau inconştienţă, dar nu poate altera
structura de bază a personalităţii (ibidem.).
28
0

B. „Split-Brain" este subiectul unei controverse al cărei început poate fi

identificat în dualismul clasic corp-minte: sunt corpul şi mintea două entităţi
separate sau este mintea pur şi simplu o funcţie a entităţii fizice? Cercetările
arată că diferite porţiuni ale creierului controlează funcţii ale „minţii”, ca
agresivitatea sau emoţiile. Sunt de asemenea dovezi care indică că emisfera
dreaptă a creierului poate avea funcţii speciale, diferite de cele ale emisferei
stângi (vezi Tabelul 1).
Tabelul 1. Sumar al caracteristicilor şi dimensiunilor atribuite emisferelor creierului
(Trotter, 1976).
Emisfera stângă Emisfera dreaptă
(partea dreaptă a corpului) (partea stângă a corpului)
Verbal/Vorbirea Spaţial/muzical
Logic, matematic Holistic
Linear, detaliat Artistic, simbolic
Secvenţial Simultan
Controlat Emoţional
Intelectual Intuitiv, creativ
Dominant Tăcut
Vorbăreţ Spiritual
Activ Receptiv
Analitic Sintetic, orientat spre formă/gestalt
Scris, citit, denumire Recunoaştere facială
Ordonare secvenţială înţelegere simultană
Percepepţia ordonării semnificative Percepţia pattemurilor abstracte
Secvenţe motorii complexe Recunoaşterea figurilor complexe
într-o încercare de a separa miturile de realitate, analiştii cunoştinţelor
existente în legătura cu emisfera dreaptă a creierului şi emisfera stângă
subliniază următoarele: fiecare operaţie mentală necesită activarea mai multor
părţi din creier; pot fi diferenţe importante legate de apartenenţa de gen şi
diferenţe privind reglările hormonale care explică multe fenomene atribuite
împărţirii în emisfera dreaptă şi stângă. Discuţia despre împărţirea creierului
ridică multe provocări, însă datele pot fi aplicate pentru a realiza designul unor
noi sisteme de învăţare şi training (Luthans, 1989).
1.1.3. Biofeedback-ul
Unele din rezultatele biofeed-back-ului au fost spectaculoase. Dacă la un
moment al evoluţiei ştiinţei, psihologii şi fiziologii considerau că anumite
funcţii biologice involuntare (cum ar fi secreţiile gastrice, fluctuaţiile în
presiunea sângelui şi temperatura corpului sunt în afara controlului conştient)
28
1

pot fi conştient controlate prin intermediul bio feedback-ului (BF). în BF

individul învaţă că ritmurile individuale ale corpului pot fi comunicate prin
semnale electronice de la un echipament care este conectat de exemplu piele,
creier sau inimă. De la aceste bio-feedback-uri persoana poate învăţa să
controleze procesul în cauză. Un exemplu simplu de feedback presupune să ţii
un termometru între degetul arătător şi degetul mare. Dacă persoana priveşte
termometrul, se concentrează şi se gândeşte foarte mult că arătătorul şi degetul
mare se încălzesc temperatura poate începe să crească (Luthans, 1989).
Este recunoscut faptul că BF are mai multe aplicaţii medicale. De
exemplu, poate fi folosit pentru a ameliora migrenele şi durerile de cap prin
migrarea sângelui din creier spre alte părţi ale corpului; cei care au suferit de
accidente cerebrale au învăţat să îşi controleze spasmele musculare ascultând
clicurile oferite de un aparat de feedback conectat la corpul lor; persoanele cu
ritm cardiac neregulat au învăţat să le controleze urmărind luminiţe care
clipesc atunci când ritmul lor cardiac este normal. Asemenea aplicaţii ale bio-
feedbackului sunt acum larg folosite de terapeuţi şi în clinici şi spitale de pe tot
teritoriul Statelor Unite ale Americii, conducând la ameliorări sau optimizări
ale însuşirilor personalităţii.
Cercetătorii au descoperit ca BF are rezultate mixte. Mulţi indivizi care
au încercat BF nu au fost capabili să îşi controleze procesul în cauză sau au
eşuat în obţinerea avantajelor aşteptate. Cei mai mulţi cercetători ai
comportamentului abordează neîncrezători procesul BF. în ciuda criticilor, se
recunoaşte că biofeedback-ul a schimbat concepţiile ştiinţifice despre
autocontrol, conştiinţa de sine şi natura “evenimentelor personale”. Sunt
necesare mai multe cercetări în ceea ce priveşte biofeedbackul înainte de a
trage o concluzie, dar impactul potenţial ar putea fi extrem de interesant pentru
viitor (Luthans, 1989).
1.1.4. Caracteristicile fizice şi gradul de maturizare
O a treia abordare biologică în studiul personalităţii constă în analiza
efectelor caracteristicilor fizice şi a gradului de maturitate. în ciuda
potenţialului oferit de studiul genelor, creierului şi biofeed-back-ului, această
abordare a adus deja o contribuţie importantă în studiul personalităţii,
înfăţişarea fizică a unui individ, despre care se spune că este un ingredient vital
al personalităţii, este determinată biologic. Faptul că o persoană este înaltă sau
scundă, grasă sau slabă, frumoasă sau nu, neagră sau albă, va influenţa efectul
pe care această persoană îl va avea asupra altora, iar aceasta din urmă îi va
afecta, în schimb, concepţia despre sine.
Există teorii ale personalităţii bazate pe tipuri constituţionale. De
exemplu, teoria clasică a lui Sheldon corelează anumite tipuri constituţionale
28
2

(endomorf, mezomorf şi ectomorO cu trăsături de personalitate specifice.

Majoritatea psihologilor moderni nu merg atât de departe ca Sheldon în
sublinierea importanţei atributelor fizice. Sunt prea multe excepţii pentru ca o
astfel de teorie să fie semnificativă (Luthans, 1989). Pe de altă parte, există un
acord că într-o oarecare măsură, caracteristicile fizice influenţează
personalitatea: caracteristicile fizice ale unui copil pot fi legate de concepţia lui
despre mediul social, de aşteptările celorlalţi şi la raportarea lor la el, acestea,
în schimb, pot avea efecte asupra dezvoltării personalităţii (Mussen, 1963).
Acelaşi raţionament este aplicat gradului de maturitate. Un băiat sau o fată care
se maturizează repede este expus la situaţii fizice şi sociale diferite faţă de
acelea la care este expus un copil care se maturizează lent. Acest grad diferit de
maturizare va fi reflectat în personalitate (Luthans, 1989).
1.2. Determinanţi psihologici personali
La elaborarea personalităţii concură toate procesele/ mecanismele
psihice: motivaţionale, intelectuale, afective, voliţionale, etc. Natura
substanţial-calitativă a organizării sistemului personalităţii reclamă şi impune
pe plan psihologic tipuri specifice de relaţii: cognitive, acţional-practice,
afective, etice, estetice, etc. Fiecare din aceste tipuri de relaţii este susţinut din
interior de motivaţii specifice. Nu trebuie uitat că una şi aceeaşi relaţie este
diferit trăită de subiecţii ei, ea poate evidenţia un anumit conţinut şi
semnificaţie pentru un subiect şi cu totul alte conţinuturi şi semnificaţii pentru
celălalt (Allport, 1981).
Motivaţia reprezintă “motorul” personalităţii şi de aceea este o problemă
centrală în studierea acesteia. Psihologii nu concordă în opiniile lor despre
condiţiile interne care induc acţiunea şi gândirea. Unii spun că întreaga
conduită este stimulată de instincte şi impulsuri nemodificabile. Asemenea
teorii subliniază latura reactivă a comportamentului uman. Ele nu reuşesc să
ţină seama de transformarea extensivă a motivelor din copilărie până la
maturitate sau de extrema diversitate a motivelor pe care o constatăm la un
adult. Unele teorii tind să ţină seama de un principiu suplimentar: ele consideră
că autorealizarea, competenţa şi autonomia Eului sunt în egală măsură trăsături
de bază ale motivaţiei umane. O teorie finală a motivaţiei va trebui să admită
adevărul care se află în toate aceste concepţii (ibidem.).
Cogniţia reprezintă un alt “factor intern” determinant al personalităţii.
Raportul dintre personalitate şi cogniţie poate fi definit ca un mod unic al unui
individ de a percepe mediul înconjurător şi pe sine însuşi (ibidem.). Această
definiţie are rolul de a ridica procesele cognitive la un nivel de primă
importanţă. Fiecare individ are un stil cognitiv. Intr-o anumită măsură, cultura
modifică acest stil, explicându-se astfel mare parte din uniformizarea gândirii
28
3

şi comportamentelor oamenilor. Din toate acestea rezultă că fiecare persoană

este unică în felul în care combină cognitiv cultura şi propria experienţă
(ibidem.).
Unii filozofi şi psihologi considerau voinţa drept baza şi elementul
determinant al personalităţii/ caracterului. Kant propunea să luăm în
consideraţie nu ceea ce face natura din om, ci ceea ce face el însuşi din sine cu
ajutorul voinţei, iar pentru Hegel caracterul nu are o existenţă nemijlocită, ci se
elaboreză prin activitatea voinţei. Pentru N.D. Levitov “voinţa este coloana
vertebrală a caracterului” sau “caracterul este structura psihică a personalităţii
determintată mai ales de trăsăturile orientării şi ale voinţei”. Pentru Leadd
caracterul este o formă a voinţei, ce s-a constituit de la sine. Aşadar nu există
caracter fără voinţă, dar nu voinţa singură determină formarea caracterului, ci
la acest proces contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică atât intelectul,
cât şi afectivitatea (Zisulescu, 1978). Popescu-Neveanu afirma că
„autocontrolul este mecanismul prin care sunt operativ eliminate din conduită
acţiunile greşite şi sunt suspendate, reprimate tendinţele impulsive, iraţionale”
(Popescu-Neveanu, 1969, p. 174).
 Mulţi psihologi, printre care W. McDougll (1939), considerau caracterul
acel conţinut al personalităţii care constă din întregul sistem de sentimente
dezvoltat de un individ prin experienţa sa de viaţă. Sentimentul nu este o
configuraţie statică, ci încorporează în structura sa una sau mai multe din
tendinţele primare şi, prin aceasta, oricare sentiment devine un izvor de acţiuni
şi emoţii în legătură cu obiectul său. întregul sistem de sentimente reprezintă o
organizare, un stil în arhitectura afectivităţii şi activităţii personalităţii unui om
(vezi Oancea-Ursu, 1998).
Prin autoreglare personalitatea poate controla efectele acţiunilor sale şi
poate folosi informaţia despre aceste efecte pentru perfecţionarea şi
optimizarea acţiunilor următoare (Golu, 2005a). Rezultă determinarea internă
a personalităţii. B. Ananiev sublinia că esenţa constituirii personalităţii constă
în depăşirea sau luarea în stăpânire, modelarea trăsăturilor native. Astfel
înţelegem mai bine autoorganizarea, atât la nivelul predispoziţiilor sale native,
cât şi la nivelul determinărilor exogene (apud. Popescu-Neveanu, 1978).
M. Golu (2005a) pledează pentru considerarea personalităţii nu doar ca
mecanism „reactiv”, al cărui comportament este determinat numai din afară, ci
mai ales ca sistem intrinsec „activ” capabil să întreprindă acţiuni pe cont
propriu. Teza autoconstruirii personalităţii de către om, conturează ideea
autoorganizării. Erich Jantsch (1980) numeşte omul „univers autoorganizat”
(apud. Mânzat, 1999) „Autoorganizarea înseamnă capacitatea de creaţie şi este
un semn al libertăţii” (ibidem., p.24). Allport (1981) vorbea de principiul
organizării în expansiune, subliniând ideea de autoorganizare a personalităţii,
în structura acestor mecanisme, un rol central îl ocupă dimensiunile social-
28
4

filozofică şi axiologico-etică ale conştiinţei, care stau la baza formării

atitudinilor faţă de societate, de sistemul valorilor, a montajelor interne de
selecţie şi de acceptare-respingere în sfera realităţii sociale (Golu, 2005a).
1.3. Familia
1.3.1. Relaţiile părinţi-copii
Relaţiile de filiaţiune care au influenţe semnificative asupra dezvoltării
personalităţii individului sunt relaţiile primare (părinţi-copii), secundare (între
fraţi), terţiare (bunici-nepoţi) şi relaţiile care exprimă grade diferite de rudenie
(unchi, mătuşi-nepoţi şi veri). Relaţia părinţi-copii este cea care determină
fundamentele personalităţii pentru că are conotaţii bioconstituţionale,
furnizând un set de predispoziţii psihice, are implicaţii motivaţionale constând
în satisfacerea directă de către părinţi a trebuinţelor primare ale copilului
(alăptatul, hrănirea în general, îngrijirea igienico-sanitară), presupune o
importantă componentă afectivă (căldura sau răceala emoţională va avea
consecinţe asupra personalităţii copilului), se desfăşoară în mare parte în cadrul
unui proces comunicaţional care constituie un cadru pentru celelalte implicaţii,
dar şi pentru procesul învăţării, părinţii fiind cei care furnizează copilului
repere de orientare în lume, informaţii, învăţături despre lucruri, fenomene
naturale şi sociale, primele sfaturi, dar şi normele de conduită (Golu, 2005a).
în timp ce cultura prescrie şi limitează ceea ce o persoană poate învăţa,
familia, iar mai târziu grupul social, sunt factorii care selectează, traduc şi
distribuie cultura. Totuşi, probabil că familia are cel mai semnificativ impact în
dezvoltarea personalităţii timpurii, mai târziu preia controlul procesul de
socializare (Luthans, 1989).
Părinţii joacă un rol deosebit de important în procesul identificării, care
este important în dezvoltarea timpurie a personalităţii. De obicei, părintele de
acelaşi sex cu copilul va servi drept model pentru identificare. Procesul poate fi
studiat din trei perspective:
1. identificarea poate fi văzută ca similaritate a comportamentului
copilului şi modelului;
2. identificarea poate fi văzută din punctul de vedere al motivelor şi
dorinţelor copilului de a fi ca modelul;
3. identificarea poate fi văzută ca procesul prin care copilul preia
atributele modelului (Mischel, 1968). Toate cele trei perspective arată că
procesul identificării este esenţial în înţelegerea dezvoltării personalităţii.
Influenţele climatului familial pot fi grupte în două categorii: influenţe
datorate împărţirii aceluiaşi mediu (aceeaşi casă, îngrijire, afecţiune) şi
influenţe datorate unor evenimente apărute în viaţa copiilor din aceeaşi familie
28
5

(un copil are un profesor bun, celălalt slab, unul contactează o boală, celălalt
nu) (Eysenck şi Eysenck, 1999, p. 126)
în literatura de specialitate sunt analizate stilurile parentale. Dimensiunile
stilului parental sunt (Hastings, 2007):
- stilul democratic versus stilul autoritar. Primul stil se caracterizează
prin căldură parentală sau suport emoţional, se referă la afecţiunea pozitivă
prezentă în relaţia părinte-copil. Cel de-al doilea se referă la control, adică
gradul de stricteţe şi standardele comportamentale pe care părinţii le pretind de
la copiii lor (Barber et al, 2005, apud. ibid.). Părinţii din prima categorie
adoptă un stil democratic de creştere a copilului, caracterizat prin căldură,
deschidere şi receptivitate la sentimentele copilului; îi oferă repere şi indici de
conduită, dispun de o mai mare flexibilitate folosesc multe explicaţii pentru a
disciplina copilul. Părinţii din a doua categorie au un stil autoritar de educare,
sunt mai puţin afectuoşi cu copiii lor, oferă puţine explicaţii pentru regulile pe
care le impun, menţin un control riguros al copilului folosindu-se de pedepse
neadecvate, de cele mai multe ori.
Părinţii deschişi şi afectuoşi îşi exprimă emoţiile mult mai uşor, ceea ce
facilitează dezvoltarea compasiunii - o trăsătură esenţială în exercitarea
comportamentului prosocial (Eisenberg şi Murphy, 1995). Părinţii care impun
copiilor reguli stricte de conduită le formează acestora standarde
comportamentale înalte, deci se aşteaptă ca aceşti copii să interiorizeze mai
bine regulile morale şi să acţioneze în baza lor. Dacă autoritatea parentală este
împinsă la extrem, copiii vor dezvolta, dimpotrivă, comportamente antisociale,
agresive.
- stil supraprotectiv - restricţionează autonomia copiilor şi încurajează
dependenţa, intervenind în acţiunile copilului chiar şi atunci când acesta ar
putea să se descurce singur. Acest fapt are urmări asupra comportamentului de
mai târziu al copilului, acesta fiind incapabil de a face faţă unei situaţii
provocatoare în absenţa părintelui. Un astfel de copil se retrage dintr-o situaţie
socială care presupune ajutarea altcuiva, crezându-se incapabil de a fi de folos.
Supraprotecţia diminuează considerabil abilitatea copilului de reglare
emoţională şi mobilizare în situaţii nefamiliare (Rubin et al., 2002, apud.
Hastings, 2007). Mamele supraprotective cred că dacă sunt foarte afectuoase şi
protectoare faţă de copiii/ fiicele lor, acestea vor face la fel şi cu alte persoane.
Insă fetiţele manifestă grijă şi protecţie doar faţă de familie, nu şi faţă de
persoane străine care au nevoie de ajutor. Acest lucru se poate explica astfel:
dacă mamele oferă siguranţă şi protecţie, copiii se mobilizează, la nevoie, să
ajute părinţii, tocmai pentru a păstra constant mediul protectiv (Hastings,
McShane şi Sullivan, 2003, apud. ibid.).
28
6

- stil neglijent - caracterizat prin ignorarea nevoilor copiilor de către

părinţi. în conduita copilului se soldează cu efecte precum: intoleranţă, control
emoţional şi motivaţie scăzută, hipervalorizare sau invalorizare;
- stil permisiv - este o variantă a stilului neglijent, deşi părinţii satisfac
nevoiele copiilor, se implică puţin în orientarea şi formarea normelor de
conduită. Efectele sunt: toleranţă excesivă, dependenţă, iresponsabilitate,
comportamente fluctuante, labile, agresiv-impulsive, sunt efectele asupra
personalităţii copilului şi a viitorului tânăr (vezi Verza şi Verza, 2000).
O cantitate substanţială de dovezi empirice indică faptul că, în general,
mediul din cămin, creeat de părinţi, pe lângă influenţa lor directă, este esenţial
în dezvoltarea personalităţii. De exemplu, copiii cu o educaţie instituţională
pronunţată (orfani) şi copiii crescuţi într-un cămin “rece”, nestimulativ sunt
mai înclinaţi să fie inadaptaţi social şi emoţional decât copiii crescuţi de către
părinţi într-un mediu cald, iubitor şi stimulativ. Variabila cheie aici nu pare să
fie părintele prin el însuşi ci, mai degrabă, atmosfera pe care i-o creează
copilului. Copiii între patru şi şase ani din cămine democratice sunt mai stabili,
mai puţin certăreţi, mai sensibili la laudă şi critică, cu mai mult succes din
punct de vedere social şi mai moderaţi decât copiii din cămine autoritare.
Căminele hiperprotective sau prea indulgente conduc, de asemenea, la multe
comportamente infantile inadaptate - de exemplu, plânsul fără motiv, irosirea
timpului, lipsa de independenţă şi persistenţă, izolarea şi gradul mare al
dependenţei faţă de adulţi (Mussen, 1963, apud. Hastings, 2007).
Lyddon şi Sherry (2001), acordă o mare importanţă teoriei
ataşamentului, în formarea şi dezvoltarea personalităţii. Autorii susţin că
această teorie asigură un cadru viabil pentru înţelegerea dezvoltării şi
menţinerii tulburărilor de personalitate, cu implicaţii deosebite în consilierea
clienţilor cu probleme provenite în cursul dezvoltării personalităţii.
Ataşamentul a fost studiat pentru început la animale, urmând studiul asupra
copiilor şi culminând cu cel al adulţilor. Cercetarea comportamentului animal
se poate aplica în cazul oamenilor doar bazându-ne pe omologia dintre
procesele animale şi cele umane. Omologia se traduce prin faptul că structurile
anatomice şi comportamentale ale diferitelor specii împărtăşesc o funcţie
comună sau un mecanism de bază datorat evoluţiei dintr-un strămoş comun.
Studiile etologice asupra moştemirii genetice sunt relevante în ceea ce priveşte
cercetarea ataşamentului uman. Moştenirea genetică prezintă varietate în
ataşamentul părinte-progenitură. în timp ce moştenirea genetică pare un proces
similar la oameni în ceea ce priveşte legătura părinte-urmaş, păsărilor le
lipseşte omologia. Deşi amândouă speciile evoluând din acelaşi arbore, gâştele,
cocorii, raţele etc. nu arată nici o urmă de relaţia tipică părinte-urmaş.
Cercetări asupra ataşamentului au fost efectuate, de asemenea, la
maimuţe şi câini. Un exemplu de ataşare relevant, chiar şi pentru oameni, este
28
7

experimetul lui Harlow care arată că puii de maimuţă preferă în lipsa mamei
reale, un surogat făcut dintr-un material moale mai mult decât unul făcut din
fier, chiar dacă cel din fier este singurul care are un dispozitiv pentru lapte. De
asemenea, deseori, maimuţele care au fost private în perioada sugară de o
hrănire corespunzătoare (alăptatul la sân) ajung, în majoritate covârşitoare, să
se poarte diferit de maimuţele hrănite normal (Novak & Harlow, 1975, apud.
ibid).
Când o primată infantilă, umană sau nu, este separată de părinte, ea trece
printr-o serie de reacţii emoţionale care urmează trei stadii. Primul este
protestul, în care copilul plânge şi refuză să fie controlat de altcineva decât
părintele. Al doilea este disperarea, prin care copilul este trist şi pasiv. Al
treilea este detaşarea, prin care copilul evită şi desconsideră energic prezenţa
părintelui, în cazul în care acesta se întoarce (Hazan & Shaver, 1987).
Asumpţia fundamentală în cercetarea ataşamentului asupra copiilor este
aceea că răspunsurile sensibile ale părinţilor la nevoile copiilor generează un
ataşament sigur, adică şi siguranţa la copii, în timp ce lipsa răspunsurilor
pozitive crează nesiguranţă, deci un ataşament nesigur (Lamb, Thompson,
Gardner, Chamov, & Estes, 1984, apud. ibid).
Ataşamentului nesigur poate fi evitant şi rezistent (numit şi ambivalent -
Ainsworth, Blehar, Waters, & Wall, 1978, apud. ibid). Triada ataşament sigur,
evitant şi rezistent a condus la clasificarea comportamentului copilului în
situaţii neobişnuite. Copiii cu un ataşament sigur caută proximitatea părintelui
sau în lipsa acestuia, salută de la distanţă şi zâmbesc sau fac cu mâna. Cei cu
un ataşament evitant îşi evită părinţii. Copiii cu un ataşament ambivalent sau
rezistent îşi arată ostilitatea faţă de părinte într-un mod pasiv sau activ.
Teoriile ataşamentului nu sunt doar o cale în înţelegerea reacţiilor
emoţionale la copii, ci reprezintă o cale în înţelegrea dragostei, singurătăţii şi
dorinţei la adulţi. Stilurile de ataşament ale adulţilor provin din modele - fie
acestea mentale sau nu- asupra adultului însuşi sau ale altuia, dezvoltate în
timpul copilăriei sau a perioadei de sugar (Hazan & Shaver, 1987, apud. ibid).
Cele trei tipuri de ataşament surprinse de Ainsworth et al. (1978) au fost
transferate în înţelegerea relaţiilor sentimentale ale adultului, după cum
urmează:
- adulţii siguri (care au avut parte de un ataşament sigur) au o oarecare
uşurinţă în a deveni intim cu o altă persoană. Aceştia depind într-un mod
confortabil de ceilalţi, permiţând la rândul lor altora să devină dependenţi de
ei. Nu au frici în ceea ce priveşte abandonul sau de a deveni intimi cu
altcineva.
- adulţii evitanţi - sau care au avut parte de un ataşament nesigur - se
simt neconfortabili când devin intimi cu alţii. Acestora li se pare dificil să aibă
încredere totală în persoanele din jurul lor şi nu îşi dau voie să fie dependenţi
28
8

de alţii. Aceşti adulţi devin anxioşi când o altă persoană devine prea apropiată
sau intimă, sau doar încalcă teritoriul intim, astfel încât întâmpină reale
dificultăţi în a creea intimitate cu persoană de cuplu;
- adulţii ambivalenţi - care au avut parte de un ataşament nesigur
dezvoltând astfel o reacţie de rezistenţă, ambivalenţă şi anxioasă - consideră că
persoanele din jurul lor sunt refractare şi nu se apropie pe atât de mult pe cât
şi-ar dori. Aceştia se îngrijorează adesea asupra faptului că nu sunt iubiţi cu
adevărat sau îndeajuns de parteneul/ partenera de cuplu. în relaţia de cuplu,
adulţii ambivalenţi doresc să se contopească complet cu partenerul/ partenera,
iar acest lucru îi sperie sau/şi îi îndepărtează pe aceştia.
De la aceste prezumţii, teoriile legate de ataşament au evoluat, polarizând
funcţia originară a ataşamentului la relaţiile interumane şi dictarea acestora în
societate.
Analogii între lumea animală şi cea umană, continuă să se facă şi astăzi,
deşi cercetătorii tind să îşi îndrepte atenţia asupra studiului copiilor, în care se
consideră că stă ascunsă cheia dezvoltării adultului, această evoluţie prin
acumulare de cunoştinţe şi testare fiind imposibilă fără ajutorul ataşamentului
(Lyddon şi Sherry, 2001).
White şi Matawie (2004) au investigat măsura în care gândirea morală a
părinţilor şi procesele familiale sunt implicate în dezvoltarea gândirii morale a
adolescentului. Ipoteza a fost că familiile cu un nivel crescut de coeziune,
adaptabilitate şi comunicativitate, ar facilita transmiterea valorilor morale între
părinţi şi adolescenţi, mai eficace decât familiile cu un nivel scăzut al acestor
procese. Rezultatele, ce au implicat 218 diade adolescent-părinte, au relevant:
coeziunea şi comunicarea familială percepute au moderat relaţia dintre tată şi
adolescent în ceea ce priveşte gândirea morală; numeroase faţete ale moralităţii
ambilor părinţi au prezis, într-o mare măsură, moralitatea adolescentului şi
faptul că toate cele trei procese familiale au prezis, în mare măsură, anumite
aspecte ale moralităţii adolescentului. De reţinut faptul că, în prezicerea
moralităţii adolescentului, un rol important l-a avut relaţia tată-adolescent sub
aspectul coeziunii şi al comunicării. Concluzia studiului a fost aceea că în
înţelegera procesului de socializare a gândirii morale a adolescentului trebuie
avute în vedere: viziunea morală a fiecărui părinte, puterea proceselor familiale
şi conţinutul gândirii morale care este transmis.
în cursul ultimului deceniu, anchetele au arătat că un număr mare de
tineri nord-americani suferă agresiunile psihologice ale părinţilor lor, la o
frecvenţă şi o intensitate variabile (Clement, 1998, apud. Fortin et al., 2003).
Studiile din ce în ce mai numeroase se concentrază pe efectele „pedepselor
psihologice”, pe legătura dintre faptul de a suferi violenţa psihologică în
copilărie şi toată gama de probleme de sănătate şi adaptare care se eşalonează
28
9

din mica copilărie până la vârsta adultă (Gagne, 2001, apuci. Fortin et al.,
2003).
Deşi există multe cunoştinţe în materie de etiologie şi consecinţe ale
violenţei psihologice asupra copiilor în mediul familial, totuşi persistă
problema existenţei unor puţine instrumente fiabile, valide de cercetare,
exhaustive pe plan conceptual pentru a măsura violenţa psihologică;
majoritatea instrumentelor existente măsoară violenţa psihologică în maniera
retrospectivă. în al doilea rând, intervin probleme legate de interpretarea
conduitelor parentale. Ansamblul de practici parentale despre care s-ar spune
că dăunează dezvoltării copilului, pot fi diferit interpretate: ca o ameninţare
concretă la această dezvoltare sau ca judecăţi inacceptabile în cadrul relaţiei
părinte-copil. Alte interpretări pot include ambiguităţi: conduitele părinţilor
maltratează drepturile şi libertăţile fiinţei umane, relevă abuzul de putere,
evidenţiază reavoinţă, contravin normelor sociale şi valorilor în vigoare.
Indiferent de detaliile analizelor, opinia majorităţii cercetătorilor este că
practicile parentale patologice regrupează acte săvârşite sau omisiuni
deliberate, ori includ în mod egal obiceiurile şi modurile de viaţă care plasează
copilul în situaţii de risc crescut subsumându-se conceptului de „violenţă
psihologică” (Fortin et al., 2003).
Asprimea, descurajarea, lipsa explicaţiei moralei şi a colaborării cu
copilul sunt greşeli săvârşite de nenumăraţi părinţi (Moisin, 1996, p.41). Istoria
clinică a cazurilor copiilor şi adulţilor inadaptaţi a arătat rolul important pe
care îl joacă părinţii. Cele mai des întâlnite elemente în istoria persoanelor
inadaptate sunt neînţelegerile dintre mamă şi tată (Luthans, 1989).
Stilul parental este un predictor al comportamentului prosocial al
copilului. Comportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul
comportamentului prosocial. El poate fi definit ca un act intenţionat efectuat în
folosul altei persoane (intenţia deţine rolul fundamental: dacă pierdem nişte
bani şi cineva îi găseşte, nu înseamnă deloc că am efectuat un comportament
de ajutorare a persoanei respective). La rândul lor, comportamentele altruiste,
sunt o subcategorie a comportamentelor de ajutorare. Ele se referă la acte
motivate de dorinţa de a-i face un bine celuilalt şi efectuate fără a aştepta
câştiguri personale. Caracterul altruist al unui comportament este dificil de
demonstrat, întrucât pot exista recompense cunoscute numai de subiect: a se
simţi virtuos, a obţine aprecierea celorlalţi (Hastings et al., 2007).
Hastings, Rubin şi DeRose (2005) au realizat un studiu longitudinal,
urmărind contribuţia maternă, paternă şi rolul inhibiţiei în formarea
comportamentului prosocial al preşcolarilor aflaţi în două situaţii
experimentale: 1. a ajuta propria mamă când este rănită şi 2. a ajuta un adult
străin. S-a investigat dacă atitudinea părinţilor faţă de copil la 2 ani constituie
un predictor al comportamentului prosocial la 4 ani. Studiul, care a luat în
29
0

calcul şi inhibiţia comportamentală ca predictor al comportamentului

prosocial, a relevat că aceasta nu contribuie direct la abilitatea preşcolarilor de
a ajuta persoane străine. însă, stilul de creştere adoptat de mamă este un
predictor puternic. Astfel, copiii cu mame democratice se angajează mai uşor
în acţiuni de ajutorare a altora, decât copiii cu mame autoritare - datorită
faptului că aceşti copii au fost pedepsiţi, ei au interiorizat mesajul că sunt
incompetenţi sau incapabili de a interacţiona pozitiv cu alţii. în mod
surprinzător, studiul nu a relevat o corelaţie robustă între stilul adoptat de tată
şi comportamentul prosocial de mai târziu. O posibilă explicaţie este că în
prezenţa mamelor a fost observat comportamentul prosocial al copiilor, iar taţii
nu au fost prezenţi în situaţia experimentală propriu-zisă (Hastings et al.,
2005).
Alte studii confirmă că mamele au un impact mai mare asupra formării
comportamentelor prosociale la copiii de ambele sexe, în comparaţie cu taţii.
Asta se datorează faptului că mamele se ocupă mai mult de educaţia copiilor şi
ele sunt cele care discută mereu cu copiii ce e bine şi ce e rău (Hastings et al.,
2007).
Krueger, Hicks şi McGue (2001) au stabilit că diferenţele din
comportamentul altruist au fost corelate cu mediul comun sau diferit de viaţă al
gemenilor. Altruismul a corelat cu emoţionalitatea pozitivă şi componentele ei,
competenţa socială, apropierea socială, absorpţia şi lipsa agresiunii.
Comportamentul altruist la persoana matură este mai mult influenţat de mediu,
deoarece tendinţele altruiste apar mai mult din experienţe culturale, decât din
relaţiile dintre membrii aceleaşi familii.
Multe cercetări au scos în evidenţă că părinţii joacă un rol semnificativ în
dezvoltarea prosocială a adolescenţilor. Carlo et al. au studiat relaţiile dintre
stilurile, practicile parentale (democratic - comportament responsiv; autoritar
- comportament de impunere a regulilor) şi variabilele compasiune şi
comportament prosocial la preşcolari (2005) şi adolescenţi (2007). Pe lotul
investigat rezultatele au relevat totuşi legături slabe înte variabile: relaţia
directă dintre stilurile parentale şi compasiune, comportament prosocial este
slabă la preşcolari şi foarte slabă la adoloscenţi. Există o relaţie indirectă între
stilul parental şi comportamentul prosocial, mediată de efectele altor variabile:
comportamentul responsiv (nu şi cel de impunere) este asociat cu
recompensele sociale şi comunicarea eficientă, care sunt asociate cu
compasiunea şi deci, cu comportamentul prosocial. Autorii comentează că
rezultatele se pot datora perioadelor diferite de vârstă a subiecţilor:
preşcolaritatea, adolescenţa. în perioada adolescenţei influenţele grupului de
prieteni sunt mai puternice decât cele ale părinţilor (Carlo, 2007).
Stilul parental este un predictor al succesului în cariera copiilor. Un
studiu clasic atrage efectiv atenţia asupra impactului părinţilor asupra
29
1

personalităţii unor directori de succes (Abegglen, 1958). Studii de caz detaliate

a 20 de directori de succes care au avut posturi în diferite firme, au arătat cum
s-au ridicat din clasa de jos, din care au făcut parte în copilărie. Datele au fost
recoltate din interviuri care la început au pus accentul pe istoriile personale şi
profesionale, iar apoi pe folosirea a opt planşe tematice aperceptive (testul
TAT - imagini pe baza cărora subiecţii creează o poveste sau spun ceea ce
văd). S-a observat că 15 din cei 20 de directori au trăit în copilărie “trauma
separării” de taţii lor. Doi taţii au murit în timpul copilăriei subiecţilor, doi
subiecţi au trăit împreună cu mamele lor după divorţul părinţilor, şase taţi au
fost implicaţi în afaceri solicitante şi au avut dificultăţi financiare, iar în cinci
cazuri taţii au fost grav bolnavi. Toţi au fost învinovăţiţi de către fiii lor pentru
dificultăţile prin care a trecut familia. Ei au fost descrişi ca fiind inapţi, uneori
ostili şi de obicei cu un comportament necorespunzător. Mama, pe de altă
parte, a fost văzută în general ca fiind stabilă din punct de vedere economic şi
moral, dar nu şi sufocantă din punctul de vedere al afecţiunii.
Rezultatele obţinute indică faptul că a avut loc o formaţiune reacţională
freudiană clasică. Identificarea pozitivă normală dintre tată şi fiu a fost blocată,
în schimb, fiul s-a identificat negativ cu tatăl şi s-a străduit să fie opusul
acestuia. Identificarea negativă pare să fie un important factor motivator în
viaţa fiului. Nevoilor înalte de realizare şi nevoilor scăzute de afiliere
manifestate de subiecţi le poate fi stabilită originea într-o identificare negativă
din copilărie. Astfel, tatăl şi mama (care au transmis valorile care i-au
determinat să se străduiască mai mult) par să aibă o mare influenţă asupra
personalităţilor directorilor (Abegglen, 1958). Comentatorii studiului apreciază
că oricât de intrigante ar fi descoperirile lui Abegglen, trebuie să ne amintim că
ele au fost făcute în urma folosirii unui lot mic. El a demonstrat că o
formaţiune reacţională poate duce la un patern de realizare prin efortul susţinut
pe durata întregii vieţi, dar la asta pot duce şi alte tipuri de relaţii psihologice.
Cei care sunt dezamăgiţi de taţi nu sunt destinaţi să aibă cariere de succes!”
(Gellerman, 1963).
1.3.2. Relaţiile filiale de gradul al doilea
Aceste relaţii se pot amplasa în ipostaze diferite, punând în discuţie
aspecte specifice. Relaţiile frate-frate, soră-soră, frate-soră parcurg o evoluţie
sinusoidal-contradictorie potrivit dezvoltării şi maturizării psiho-fiziologice a
fiecărui copil şi corespunzător cu distanţele cronologice dintre ei. Intervin,
însă, şi o serie de aspecte legate de comportamentele părinţilor, de seturile pe
care aceştia le formeză copiilor vis-a-vis de relaţiile între ei, modele culturale
(Golu, 2005a).
29
2

Fraţii şi surorile contribuie, de asemenea, la personalitate. Este amplu

analizată relaţia de gelozie aversivă a fratelui mai mare la naşterea altui frate
mai mic, concretizată sub forma agresiunii faţă de „intrus” care ameninţă
focalizarea atenţiei şi dragostei părinţilor asupra sa. Copilul mai mare poate
dezvolta un sindrom al abandonului afectiv care-i poate bulversa echilibrul
personalităţii în formare în condiţiile în care părinţii se concentrează mai mult
pe noul membru al familiei (Golu, 2005a). Respingerea este deseori prezentă
între copiii din aceeaşi familie. Ulterior, de Ia respingere, relaţia dintre fraţi
evolueză în direcţia consonanţei în acord cu elaborarea conştiinţei apartenenţei
filiale de aceeaşi părinţi şi cu implicarea unor sentimente fraterne pozitive, de
dragoste fratemală, respect, stimă, complementarietate. Iar mai târziu, fraţii
mai mari îşi vor asuma rolul de protectori, mentori ai fraţilor mai mici, care
înţelegând utilitatea unei asemenea tutele se vor comporta ca atare. în mediile
din afara familiei sunt nenumărate situaţii în care fraţii se coalizează pentru a
se adapta unor condiţii mai vitrege şi descoperă că împreună pot constitui o
forţă. Sunt universale luptele pentru teritoriile sau obiectele dejoacă între copii
(ibidem.).
Părinţii vor trebui să fie grijulii cu distribuţia resurselor motivaţionale
către ambii copii, să-i facă să se simtă doriţi pe cei mari, să vină în întâmpinare
în acele situaţii şi probleme faţă de care copii se simt lipsiţi de sprijin.
Cunoscând etapele evoluţiei relaţiilor fratemale, părinţii vor urmări să creeze
condiţiile propice unei astfel de evoluţii. Acestea converg în comportamente de
sprijin, întărire a acelor conduite ale copiilor care constituie premisele
cooperării. Părinţii vor fi nevoiţi să evite alianţele cu unul dintre copii şi lupta
cu alianţa formată din celălalt adult şi copil, să evite pedepsirea aspră pentru
încercările de luptă sau cucerire a mediului, să furnizeze explicaţii raportate la
motivaţiile tuturor actorilor implicaţi într-o situaţie conflictuală, dar şi
explicaţii în legătură cu normele de conduită recunoscute social. Sancţiunea
necorelată cu explicaţii, discuţii nu are virtuţi educative (ibidem.).
Relaţia frate-sorâ poartă amprenta unui antagonism bio-cultural:
diferenţierea sexuală implică unele tendinţe erotice, iar normele socio-culturale
impun o cenzură categorică obligând la refularea şi estomparea
comportamentelor erotico-sexuale din cadrul interacţiunii şi percepţiei
acestora. Refularea acestor tendinţe ia forma comportamentelor de gelozie pe
care sora sau fratele le au atunci când celălalt este îndrăgostit sau se
căsătoreşte, dar şi forma atitudinilor paternele, fratele sau sora comportându-se
„ca nişte părinţi” (Golu, 2005a).
în principiu, relaţiile dintre surori sunt mai mult colorate afectiv,
conflictele lor consumându-se mai mult în plan verbal, pe când între fraţi
conflictele duc la confruntări fizice, care încetează la adolescenţă (ibidem.).
29
3

Studiile despre ordinea naşterilor au avut nişte rezultate foarte

interesante, dar puţin susţinute prin alte cercetări. Cercetările au relevant faptul
că primii născuţi şi copiii singuri la părinţi au un nivel mai ridicat al nevoii de
afiliere decât copiii născuţi mai târziu. Concluzia a rezultat în urma unui studiu
care a pornit de la ideea că primii născuţi sunt probabil mai anxioşi şi mai
dependenţi de ceilalţi, în special în situaţii anxioase şi sunt mai înclinaţi să se
conformeze grupului decât alţi copii” (Berelson şi Steiner, 1964). Rezultatele
cercetării, deşi sunt departe de a fi concludente, indică faptul că, primii născuţi
pot fi mai serioşi, mai responsabili şi mai înclinaţi să facă probleme decât cei
care nu sunt primii născuţi.
Susţinătorii fideli ai rolului pe care îl are ordinea naşterii copiilor pretind
că e posibil să deducem caracteristici importante ale personalităţii numai pe
baza poziţiei în familie. De exemplu. Toman oferă portrete de personalitate
pentru cei mai mari sau cei mai mici băieţi dintre unul sau mai mulţi băieţi şi
pentru cei mai mari şi cei mai mici băieţi cu una sau mai multe surori. Aceste
patru tipuri au forme echivalente feminine, rezultând un total de opt
combinaţii. Toman emite predicţii privind comportamentul în muncă al
subiecţilor în funcţie de relaţiile de filiaţiune. De exemplu, el consideră că cel
mai mare băiat dintr-o familie de băieţi e un bun angajat şi independent; băieţii
cei mai mici dintr-o familie cu băieţi pretind că sunt indepedenţi şi tind să fie
angajaţi care nu respectă normele; cel mai mare frate care are surori, este numit
“un adevărat Don Juan” care adoră femeile şi este un muncitor responsabil; cel
mai mic frate care are surori este iubit de femei, nu e un muncitor consecvent
sau sistematic, dar e capabil de mari realizări (Toman, 1970). La suprafaţă, se
pare ca este mult adevăr în aceste descrieri şi că ar avea posibile implicaţii
pentru management. De exemplu, dacă se descoperă că această variabilă
corelează cu variabile ale ocupaţiei, poate să aibă o semnificaţie mai înaltă în
procesul selecţiei de personal. Oricum, în prezent, ordinea naşterii, ca şi hărţile
astrologice, în aparenţă au sens, dar sunt necesare mai multe cercetări
ştiinţifice înainte de a se putea trage concluzii definitive (Luthans, 1989).
Pe de o parte, efectele de mediu determină indivizii crescuţi în aceleaşi
familii să se comporte similar (Rowe, 1994), pe de altă parte, s-a dovedit, însă,
că există diferenţe majore, chiar pentru oameni crescuţi în acelaşi mediu, este
cazul unor variabile precum: trăsăturile pozitive de comportament (Plomin &
Caspi, 1999); conduitele legate de dragoste şi romantism (Waller & Shaver,
1994), comportamentul agreabil (Bergeman et al., 1993), comportamentul
extravertit (Beer, Arnold, & Loehlin, 1998), afectivitatea pozitivă la copii
(Goldsmith, Buss, & Lemery, 1997).
29
4

1.4. Relaţiile cu grupul de egali

Baza primară a structurii relaţionale a personalităţii o constituie
schimburile substanţiale, energetice, informaţionale pe care individul le
stabileşte încă de la naştere cu mediul abiant (Allport, 1981, p.28). Se poate
vorbi de orientarea studiului personalităţii asupra tipurilor de schimburi pe care
aceasta le realizează cu alte personalităţi, ceea ce implică identificarea
motivaţiilor şi resurselor de care subiectul are nevoie pentru a şi le satisface
(ibidem.).
în contextul social, protagoniştii emit reciproc exigenţe, expectaţii, îşi
fixează obiective şi scopuri, îşi elaborează opinii şi aprecieri unul despre
celălalt, iar dependent de realizarea acestora în relaţie, persoanele se întâmpină
cu încredere sau cu suspiciune, se apropie sau se îndepărtează, îşi facilitează
sau îşi frânează reciproc atingerea scopurilor, se respectă sau se dispreţuiesc, se
simpatizează sau se urăsc, reciproc sau unilateral, se consideră pe poziţii de
egalitate sau de subordonare şi dominare unul faţă de celălalt (Golu, 2005a).
Reciprocitatea relaţionării face ca personalitatea să fie esenţialmente o
organizare contradictorie în care se împleteşte şi se interacţionează în mod
dialectic Eu şi Alter într-o emergenţă psihocomportamentală care se ridică
deasupra celor două contrarii (ibidem.).
1.4.1. Relaţiile de prietenie
într-o lucrare de sinteză, L. Mitrofan (2001, Prietenia - o cale de
dezvoltare şi maturizare a personalităţii) explică impactul relaţiilor de
prietenie asupra dezvoltării şi maturizării personalităţii. Relaţiile de prietenie
sunt, în general, definite pe baza gradului relativ înalt de frecvenţă a
interacţiunilor, în special al interacţiunilor „pozitive”, care nu sunt direct
determinate de factori externi (ibidem.). între prieteni există dorinţa de a
petrece cât mai mult timp împreună fără presiuni de niciun fel.
Se pot distinge aşadar trei componente ale unei relaţii de prietenie:
1. un tip de comportament diferenţial al unuia în prezenţa celuilalt;
2. un tip diferenţiat de desfăşurare a activităţii în absenţa aceleiaşi
persoane;
3. activitate conceptuală relevantă pentru această relaţie.
în studierea relaţiei de prietenie trebuie luarea în considerare a cel puţin
trei parametrii: modul în care cei doi se caută reciproc, cum reacţionează atunci
când sunt despărţiţi şi tipul de limbaj folosit în relaţiile interpersonale
(L.Mitrofan, 2001).
în copilărie, prietenia se manifestă prin tendinţa de a oferi propriile
lucruri altor copii, prin dorinţa de a se juca cu unii dintre copii şi de a-i evita
29
5

destul de evident pe cei care nu sunt „prieteni”. Copilul are, de la vârste foarte
mici, o reţea socială compusă din prieteni şi străini, adulţi şi copii de aceeaşi
vârstă. Copiii se pot juca cu alţi copii, pot fi protectorii lor, ei învaţă de
timpuriu să-şi formeze şi să-şi menţină o relaţie socială cu cei de vârsta lui, să-
şi dezvolte deprinderi sociale. Copiii manifestă interes şi exterimentează stări
emoţionale pozitive în relaţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, preferând să împartă
jucăriile cu ei. Partenerii de joacă sunt relativ egali în ceea ce priveşte
deprinderile sociale, capacitatea de a formula şi de a îndeplini anumite scopuri,
precum şi gradul de socializare. Copiii încearcă a evalua diferite obiecte
sociale şi a determina asemănările cu cei din jur, ei tind să se apropie de
obiectele sociale care sunt ca şi ei şi să le evite pe celelalte. Propria persoană
este un punct de referinţă. Partenerii de joacă sunt în general şi cei care vor
ocupa de cele mai multe ori statutul de prieteni, ei au tendinţa de a împărţi
jucăriile şi de a le primi sau refuza de la cei de vârsta lor. Interacţiunea cu alţi
copii oferă un mediu excelent pentru dezvoltarea capacităţilor copilului. în
contextul relaţiilor cu egalii, acesta se poate afirma mai liber decât în cel al
relaţiilor cu un alt adult, în care acesta direcţionează şi controlează relaţia.
Comportamentul de prietenie include altruismul, simpatia, dorinţa de a ajuta,
empatia, sentimente împărtăşite şi de cealaltă persoană (ibidem.).
în adolescenţă, grupul de prieteni joacă un rol extrem de important.
Prietenii sunt cei cu care adolescenţii se identifică, cei cu care îşi petrec timpul
liber. De multe ori, prietenii sunt refugiul dacă există probleme în relaţia
părinte - adolescent (ibidem.).
Vârsta tinereţii este caracterizată de amplificarea identităţii sociale şi de
angajare, implicare în sarcini sociale. Tinereţea se caracterizează, după E.
Erickson (1963, apud. ibid.) prin trăirea intensă a experienţei dragostei şi
începutul vieţii de familie, ceea ce duce la dezvoltarea intimităţii. Această
perioadă se dezvoltă sub semnul pendulării între intimitate, izolare şi starea în
care Eul simte necesitatea de a se lega de noi persoane, grupuri, organizaţii,
cauze etc. Se dezvoltă astfel calitatea şi capacitatea de a fi partener şi, legat de
acest statut, se dezvoltă diferite forţe morale interne, care justifică şi
alimentează sacrificii şi compromisuri.
Tânărul devine sensibil şi recalcitrant când întâlneşte nonvaloarea,
incompetenţa, dar devine atent şi receptiv faţă de modelele ce încorporează
valori necunoscute, sau faţă de persoane deosebite, interesante, chiar dacă
acestea sunt necunoscute. Perioada de 20-24 de ani se exprimă ca o perioadă
de trecere, în care se manifestă caracteristici ale adolescenţei şi caracteristici
noi, specifice stadiului de adult tânăr. Tipul de relaţii devine foarte complex.
Relaţiile sociale realizate în etapele anterioare se rarefiază. Relaţiile în familia
de provenienţă se emancipează deplin, dată fiind constituirea unei noi familii şi
absorbţia în relaţiile de intimitatea ale acesteia. Perioada cuprinsă între 20 şi
29
6

24/25 ani este pregnant de trecere spre statutul de adult. Câştigarea statutul
social de adult echivalează cu dobândirea autonomiei economice. Tânărul se
caracterizează printr-o sete de responsabilităţi clare şi ferme. Este şi perioada
în care identificarea profesională nu este încărcată de foarte multe
responsabilităţi stabile. Tânărul se află într-un proces de adaptare la mediul
profesional, primeşte sarcini şi este responsabilizat pentru faptele sale (vezi L.
Mitrofan. 2001). Şi în această perioadă există relaţii de prietenie, însă ele au un
alt specific. Dacă în copilărie relaţiile de prietenie au contribuit la formarea
sociabilităţii, toleranţei, agreabilităţii, acceptării sociale, empatiei, în perioada
tinereţii, dar şi în următoarele perioade, relaţiile de amiciţie contribuie la
recunoaşterea socială, la menţinerea unui nivel optim al sociabilităţii,
socializării răspunzând nevoii de relaţionare şi dezvoltare socială. în lipsa
relaţiilor de amiciţie, orice adult trăieşte sentimente de insatisfacţie, se simte
izolat şi, cu timpul, devine mai puţin apt de a stabili şi întreţine relaţii sociale,
ceea ce afectează echilibrul personalităţii sale.
Oamenii maturi folosesc categorii lingvistice diferite atunci când fac
referire la relaţiile lor de prietenie. Diferite dimensiuni ale prieteniei sunt
reprezentate prin concepte ca „prieten”, „duşman”, „a place”. în cazul
adulţilor, relaţia de prietenie este mult mai complexă decât toate celelalte tipuri
de relaţii interumane în care sunt implicaţi (Kellez, 1955, apud. ibid.).
1.4.2. Anturajul
Există 8 tipuri de motive care fac parte din motivaţia socială: 1. nevoi
biologice; 2. dependenţă (ajutor, sprijin, protecţie, acceptare socială); 3.
afiliere; 4. dominanţă; 5. sex; 6. agresiune; 7. stimă de sine şi identitatea de
sine; 8. alte tipuri de motivaţii care influenţează comportamentul social -
trebuinţa de realizare, de bani, interese şi valori (vezi L. Mitrofan, 2001).
După L. Mitrofan (2001), rolul anturajului în formarea, maturizarea
personalităţii se realizează prin următoarele mecanisme:
- tendinţa de diferenţiere: organizarea personalităţii presupune realizarea
unei distincţii clare între eu-celălalt şi eu-lume. Această tendinţă de diferenţiere
începe în primii ani de viaţă, menţinându-se de-a lungul întregii vieţi ca factor
motivaţional dintre cei mai importanţi. Majoritatea oamenilor fac un efort
intens şi permanent pentru a-şi crea un eu distinctiv şi original, acţionând
asupra propriei persoane şi asupra mediului imediat;
- nevoia de unicitate - determină oamenii să evite situaţiile în care pot fi
asemănători celorlalţi. Resurse şi eforturi deosebite vor fi investite în acest
sens. Modul de a se îmbrăca, obiectele pe care şi le procură, mediul pe care îl
frecventează etc, vor fi modalităţi eficiente de satisfacere a nevoii de unicitate.
Chiar dacă unele par comune (automobile, îmbrăcăminte etc), ele vor fi
29
7

investite afectiv cu atribute speciale, ele căpătând atributul unicităţii subiective

pentru cel în cauză;
- integrarea şi interpretarea informaţiei endogene şi exogene - elaborarea
eului şi a imaginii de sine presupune un proces continuu de integrare şi
interpretare a informaţiei endogene şi exogene privind propria persoană şi
relaţiile sale cu mediul. Memoria, datorită capacităţii sale de reactualizare
selectivă a unor informaţii privind istoria individuală, poate influenţa profilul şi
dinamica imaginii de sine;
- nevoia de a conştientiza care sunt trăsăturile specifice propriului eu -
implică două condiţii principale:
1) mediul sociocultural căruia îi aparţinem să propună o definiţie şi un
etalon pentru caracteristica respectivă;
2) grupul social „să proiecteze” asupra noastră o imagine asupra a ceea ce
se consideră că suntem, imagine care - acceptată şi interiorizată - devine un
element component al imaginii de sine (concepţia pe care ne-o formăm despre
noi înşine este cea mai mare parte reflectarea părerilor persoanelor importante
din mediul social căruia îi aparţinem, fizic şi afectiv) (Cristea, 2001, apud.
ibid.).
- interpretarea unui rol social şi identificarea cu normele - situaţiile
sociale în care ne implicăm afectiv şi motivational sunt de natură să influenţeze
anumite zone ale eului şi imaginii de sine. Aceste influenţe sunt în consonanţă
cu rolurile pe care le jucăm şi ni le asumăm. Prin acceptarea şi interpretarea
unui rol social se produce un fenomen de identificare cu normele care reglează
din punct de vedere sociocultural comportamentul specific respectivului rol,
caracteristicile acestuia fiind interiorizate şi asumate. în timp, are loc un proces
complex de modelare a personalităţii şi imaginii de sine, astfel încât
observatorul extern avizat poate identifica cu uşurinţă statutul social şi
profesional al cuiva în funcţie de trăsăturile rolului dominant pe care îl joacă,
trăsături care au devenit vizibile prin comportamentul general al celui în cauză.
Oamenii care interpretează roluri publice ajung să se identifice cu acestea,
imaginea de sine modificându-se sensibil în funcţie de natura rolurilor şi
caracteristicilor acestora;
- nevoia de a avea o imagine de sine clară, distinctă şi consistentă.
Dorinţa de a se vedea pe sine ca persoană unică, diferită de ceilalţi, este o
componentă a acestui tip de motivaţie. Aici ar putea fi găsită explicaţia pentru
comportamentul deviant al adolescenţilor. Există şi o anumită presiune pentru
stabilirea unei imagini de sine care să fie consistentă şi integrată. în menţinerea
consistenţei sunt implicate o serie de procese, precum: presiunea socială de a
se conforma claselor şi rolurilor ocupaţionale, efortul de a evita conflictele
motivaţionale în interiorul personalităţii, efortul de a stabili o imagine clară şi
29
8

semnificativă a sinelui, a idealurilor şi scopurilor sale. Individul încearcă să îi

convingă pe ceilalţi să accepte şi să susţină această imagine (ibidem.).
- comparaţia socială constituie şi o modalitate directă de identificare a
acelor atribute care oferă distinctivitate propriei personalităţi pe lângă
capacitatea de a oferi referenţiale în procesul evaluării psihosociale. Chiar dacă
asupra lor se proiectează o anumită imagine, oamenii simt adesea nevoia unor
confirmări şi întăriri, compararea socială oferind reperele obiective necesare
consolidării imaginii de sine. Procesul comparării sociale este esenţial atât
pentru formarea şi modelarea personalităţii, conduitelor interpersonal şi
imaginii de sine, cât şi pentru a putea stabili ceea ce este bine, adevărat, frumos
sau just în viaţa socială. Compararea socială este un proces continuu, care
începe încă din perioada copilăriei („întrecerile” specifice vârstei), capătă o
pondere deosebită în adolescenţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi, oferind
criterii şi zone de certitudine în varietatea şi fluiditatea vieţii cotidiene. Şcolile
absolvite, mediul social frecventat, grupurile de apartenenţă etc, constituie
baza unei continue comparări sociale prin care ne reglăm imaginea de sine şi
atitudinile faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur;
- influenţa/ persuasiunea - pare mai uşor de influenţat un individ care
face parte dintr-un cerc de prieteni, decât dacă ar avea cu ei o relaţie formală,
neafectivă. O relaţie afectivă de durată, tinde să uşureze procesul de influenţare
a unui individ. Odată persuadat, subiectul renunţă mai greu la noua sa poziţie
adoptată (efectul de îngheţ) şi, chiar dacă începe să-şi pună întrebări cu privire
la o informaţie, acţiunea lui de a verifica respectiva informaţie seamănă mai
mult cu un demers pentru confirmarea decât pentru infirmarea ei. Indivizii tind
să se expună mai mult unor atitudini şi comportamente consensuale şi nu
disensuale, lucru care poate ajuta sau împiedica intenţiile manipulatorului (L.
Mitrofan, 2001).
- mecanisme de autoreglare spontană - asigură automenţinerea
imaginii de sine şi a sistemelor atitudinale, relaţionale şi comportamentale pe
care le condiţionează:
a) autovalidarea ipotezelor despre sine - pe baza informaţiilor primite
din exterior, în urma proceselor de reflectare şi comparaţie socială, ne
formulăm ipoteze despre noi înşine, ipoteze care pot căpăta o deosebită
capacitate structurantă pentru sistemul nostru atitudinal şi comportamental.
Menţinerea ipotezei de sine capătă o deosebită funcţie motivaţională;
b) afilierea selectivă la mediul social - menţinerea imaginii de sine
presupune şi căutarea acelor medii sociale (grupuri, organizaţii etc.) care să
corespundă în mare măsură aspiraţiilor şi motivaţiilor esenţiale ale eului. Prin
această afiliere selectivă la mediu oferim celorlalţi informaţii care să le permită
să ne interpreteze în sensul propriei imagini pe care o avem despre noi înşine.
29
9

c) raţionalizarea opiniilor contrare - nu toate informaţiile pe care le

primim din partea celor din jur sunt în acord cu imaginea pe care ne-am
format-o despre noi înşine. în acest caz pot intra în funcţiune o serie de
mecanisme psihosociale prin care vom încerca să modificăm opiniile
neconcordante: persuasiunea, amplificarea informaţiei favorabile validării
propriei opinii, ignorarea opiniilor nefavorabile sau „raţionalizarea” acestora
(Cristea, 2001, apud. ibid.).
Rolurile pe care le interpretăm cu convingere nu rămân un simplu
exerciţiu exterior şi fără consecinţe; dimpotrivă, acestea modelează cel mai
adesea personalitatea noastră, conferindu-i calităţi care iniţial aparţineau numai
rolului jucat, nu şi persoanei puse să interpreteze acel rol. Personajul se
insinuează în structura persoanei, indicăndu-i caracteristicile sale (vezi L.
Mitrofan, 2001).
Anturajul poate contribui la structurarea unor valori morale sau la
alterarea acestora, poate stimula sau altera autocontrolul fiecărui membru.
Cercetările privind rolul valorilor morale şi autocontrolului şi în conturarea
activităţilor deviante au sugerat că valorile morale înalte inhibă
comportamentele antisociale, iar autocontrolul scăzut relaţionează cu acestea.
Valorile morale moderează relaţia dintre autocontrol şi comportamentele
antisociale într-o asemenea măsură încât în cazul în care persoana are valori
morale înalte autocontrolul scăzut nu duce la criminalitate. în cazul inexistenţei
unor convingeri morale înalte, autocontrolul scăzut va facilita apariţia unor
comportamente antisociale/ deviante (Schoepfer şi Piquero, 2006).
Cu ajutorul unor date obţinute de la 359 de adolescenţi ce comiteau
infracţiuni au fost investigate trei dimensiuni ale „legăturilor sociale”:
convingerile morale tradiţionale, ataşamentul şi angajamentul/ implicarea
(Longshore, Chang, Messina, 2005). în acelaşi timp, a fost investigată şi
asocierea cu un anturaj cu comportament deviant ca rezultat al autocontrolului
scăzut şi ca mediator al efectului autocontrolului scăzut asupra infracţionalităţii
juvenile. Autocontrolul scăzut a corelat negativ cu fiecare dimensiune de
„legătură socială” şi pozitiv cu relaţiile într-un anturaj ce prezintă
comportament infracţional. Efectele asupra comportamentelor infracţionale au
fost puternic influenţate de convingerile morale şi ataşament (ibidem.).
 Amonini şi Donovan (2006) au cercetat relaţia dintre percepţia morală
şi legală a tinerilor asupra alcoolului, tutunului şi a marihuanei şi utilizarea
acestor substanţe. Studiul autorilor a demonstrat faptul că, consumul băuturilor
alcoolice, a tutunului şi a marihuanei se află în strânsă legătură cu percepţia
morală: cei care resping vehement consumul de alcool şi altfel de droguri au
şanse mai mici să devină consumatori decât cei care admit consumul în
anumite circumstanţe. De asemenea, consumul se află în legătură cu percepţia
aspectului legal: cei care consideră juste legile referitoare la alcool, tutun şi
30
0

marihuana au şanse mai mici să devină consumatori decât cei care consideră
aceste legi nejustificate. Intervenţiile care ar susţine ideea aspectului moral şi
legal al consumului ar putea să se dovedească mai eficiente atât în cazul celor
care deja consumă cât şi în cazul prevenirii consumului, sau măcar în vederea
reducerii cantităţilor consumate (vezi Amonini şi Donovan, 2006).
O cercetare a avut ca scop determinarea impactului direct la adolescenţi
al variabilelor autocontrolului asupra fumatului şi progresului fumatului. în
acelaşi timp s-a cercetat dacă autocontrolul are efecte indirecte asupra
fumatului prin efectul fumatului în anturaj. Au participat 918 adolescenţi
urmăriţi din clasa a IX-a până în clasa a XlI-a care au completat rapoarte care
urmăreau să măsoare nivelul la care este practicat fumatul în cadrul grupului,
autocontrolul şi măsura în care ei fumează. Rezultatele nu au evidenţiat efecte
directe sau indirecte semnificative ale indicilor autocontrolului asupra
fumatului. A existat un efect direct al progresului fumatului în cadrul
anturajului (numărul de prieteni fumători) Ia adolescenţi. Astfel, creşterea
numărului fumătorilor în cadrul grupului duce la creşterea probabilităţii ca
adolescentul să fumeze mai mult. Pevenirea fumatului la tineri şi rezultatul
programului de intervenire pot fi îmbunătăţite prin concentrarea asupra
comportamentelor ce pot fi supuse autocontrolului deoarece acestea par să aibă
efecte directe aupra fumatului şi efecte indirecte prin intermediul membrilor
fumători ai anturajului (Audrain-McGovern et al., 2006).
1.5. Relaţia erotico-sexuală
Relaţia erotico-sexuală este unul din factorii esenţiali ai dinamicii şi
evoluţiei personalităţii. Aceasta în mod normal, exprimă tendinţa intrinsecă de
comunicare, apropiere şi interacţiune între indivizii celor două sexe şi izvorăşte
dintr-o dublă motivaţie: pe de o parte una biofiziologică, iar pe de altă parte,
una psihosocială. Fiecare din aceste forme de motivaţie presupune acumulare
şi descărcare energetică, generarea de stări afective şi comportamentale
specifice care sunt denumite erotico-sexuale (Golu, 2005a).
Aşa cum arată Freud, erosul şi sexualitatea sunt pilonii de rezistenţă ai
edificiului personalităţii, dezvoltarea psihocomportamentală generală
desfăşurându-se sub pecetea şi în contextul deveniriii şi maturizării erotico-
sexuale. Sexualitatea are un caracter complex şi evolutiv, iar din această
perspectivă libidoul devine un termen generic, prin care se desemnează o
întreagă clasă de impulsuri, tendinţe, stări afectiv-emoţionale şi
comportamentale ce definesc modul normal de a fi al individului ca bărbat sau
ca femeie. în acest complex, genitalitatea nu este decât un moment şi o verigă
(ibidem.).
30
1

Relafia erotico-sexuală are o complexă mediere psihologică şi de natură

socioculturală: criterii şi etaloane de frumuseţe; componente afective pozitive
sau de semn negativ; componente cognitiv-intelectuale; temperamentale,
caracteriale şi voluţionale. Interacţiunea dintre aceste componente ia forme
diverse, ponderea, intensitatea şi durata de implicare a fiecăruia dintre ele
diferind de la un individ la altul şi de la un cuplu la altul. Prin urmare, relaţia
erotico-sexuală va avea o bază de integrare psihologică diferită, îmbrăcând un
caracter individualizat şi diversificat, având infuenţe ale cadrului socio-
cultural, sistemului de valori şi cutumelor morale.
în funcţie de dominantele psihice care se impun în structura ei internă,
relaţia erotico-sexuală poate fi eminamente afectivă, reflexivă, pragmatic-
convenţională şi compasională sau caritabilă. Analiza de conţinut ne arată că
plenitudinea unei vieţi de cuplu o asigură primele două tipuri - relaţia de
dominanţă afectivă şi dominanţă reflexivă (cognitivă). Idealul ar fi ca între
aceste două laturi - afectiv-sentimentală şi reflexiv-cognitivă să se realizeze
raporturi de complementaritate, cu rol de compensare şi potenţare reciprocă
{ibidem.).
Un prim loc în ordinea importanţei şi amplitudinii efectelor asupra
dinamicii personalităţii este ocupat de relaţia cojugală, de căsătorie, ce este
valorizată ca atare şi în plan social, ca premisă şi liant al familiei. Alte relaţii
mai sunt cele: legitime, în cadrul cuplului conjugal, nelegitime, de adulter, cu
parteneri din afara cuplului conjugal şi premaritale, între doi parteneri fără ca
vreunul din ei sa fie integrat în instituţia căsătoriei. Modul în care se încheagă
şi evoluează relaţia conjugală depinde de întreaga structură bioconstituţională,
psihică şi morală a celor doi parteneri: înfăţişare fizică, temperamentul,
caracterul, nivelul de instruire şi cultură, dominantele motivaţionale, statutul
profesional, forţa Eu-lui, configuraţia gusturilor şi preferinţelor, etc.
Dată fiind marea complexitate a factorilor care pot avea o influenţă
pozitivă sau negativă asupra evoluţiei vieţii conjugale, o primă cerinţă pentru
angajarea în actul căsătoriei este realizarea unei cât mai bune cunoaşteri
reciproce prealabile, ceea ce, desigur nu este simplu şi nici uşor. Fiecare
partener ar trebui să-şi definească opţiunea nu numai prin prisma motivaţiei
sexuale şi a principiului plăcerii, ci şi prin prisma motivaţiei sociale, a
obligaţiilor morale, a responsabilităţilor familiale, a principiului realităţii
{ibidem.).
Există numeroase relaţii conjugale care ajung la destrămare, iar lucrul
acesta evidenţiază faptul că pe primul loc se află nerealizarea unei atmosfere
familiale corespunzătoare (agresivitate, alcoolism din partea bărbatului,
reactivitate şi intoleranţă exagerată din partea femeii, aplatizare sentimentală).
30
2

iar pc locul secund este menţionată nepotrivirea sexuală. Printre cazurile

extreme de neîmplinire a apetitului sexual putem menţiona următoarele
cupluri: hipersexualitatea femeii cu hiposexualitatea bărbatului, hiper-
sexualitatea bărbatului cu frigiditatea femeii, hipersexualitatea femeii cu
ipotenţa bărbatului, rigiditatea cenzurii morale a unuia din soţi cu tendinţe spre
vulgaritate şi perversiune ale celuilalt. Cu timpul insatisfacţiile şi ratările
actului sexual poate deveni o importantă sursă de dereglări şi tulburări
nevrotice. Cu toate acestea, nepotrivirile iniţiale pot fi compensate şi diminuate
uneori până la aducerea lor în anumite limite ale normalului, prin modelarea
voluntară reciprocă, fiecare partener trebuind să-şi impună controlul asupra
satisfacerii trebuinţelor celuilalt. Fiecare trebuie să cunoască modalitatea
specifică prin care partenerul său poate obţine plăcerea actului sexual,
satisfacţia contribuind la starea de bine psihologică, dimensiune a personalităţii
aflată în legătură cu alte componente ale acesteia (ibidem.).
Vidul motivational al ratării erotico-sexuale nu poate fi decât parţial
contrabalansat, prin mecanisme de sublimare şi compensare, în alte sfere ale
activităţii: sociale şi profesionale. Dacă instinctul erotico-sexual nu ar fi atât de
important în structura bazală a personalităţii, atunci actul zămislirii şi al
genezei noastre individuale nu ar începe cu el (Golu, 2005a).
1.6. Relaţiile profesionale
Profesiunea este o determinaţie esenţială a personalităţii în plan social,
cât şi psihologic. Ea dă măsura valorii obiective a individului în raport cu
ceilalţi, cu societatea în general, ea reprezintă modalitatea principală de
socializare şi aculturaţie a oricărui individ în consonanţă mai mare sau mai
mică cu predispoziţiile şi înclinaţiile sale naturale. Se diferenţiază în relaţia
omului cu profesia două aspecte: în funcţie de evaluarea complexităţii
sarcinilor pot apărea situaţii de dezadaptare profesională datorită subestimării
sau supraestimării dificultăţii sarcinilor, dar şi situaţia adaptării când evaluarea
este corectă, iar de altă parte, în funcţie de modul în care subiectul îşi
evaluează capacităţile sale depinzând adaptarea pe post, de aici fenomene de
autoevaluare sub- sau supra- nivelul real al capacităţilor persoanei (Golu,
2005a).
Pe lângă influenţele biologice, culturale şi familiale asupra personalităţii,
este în creştere recunoaşterea rolului altor persoane semnificative, grupurilor,
organizaţiilor, care influenţează în mare măsură personalitatea individului.
Acest proces este numit în limbajul comun, procesul socializării. Acesta este
relevant în special pentru comportamentul organizational pentru că procesul nu
30
3

este limitat la copilăria timpurie; mai degrabă, are loc pe parcursul întregii
vieţi. în particular, dovezile arată că socializarea poate fi una dintre cele mai
bune explicaţii pentru comportamentul angajaţilor din organizaţiile de azi. De
exemplu, Edgar Schein observă: “Este o ocazie importantă ca unele dintre
cunoştinţele şi aptitudinile noastre manageriale să fie concentrate asupra acelor
forţe din mediul organizational care derivă din faptul că organizaţiile sunt
sisteme sociale care îi introduc pe noii membrii. Dacă noi nu învăţăm să
analizăm şi să controlăm forţele socializării organizaţionale, abdicăm de la una
dintre responsabilităţile noastre manageriale primare (Schein, 1971).
Socializarea implică procesul prin care oamenii îşi însuşesc din numărul
foarte mare al potenţialelor comportamentale care le sunt deschise la naştere,
acele pattemuri comportamentale care sunt obişnuite şi acceptabile conform
standardelor familiei, iar mai târziu ale grupului social şi ale organizaţiei
angajatoare (Mussen, 1963). Astfel, socializarea începe cu contactul iniţial
dintre o mamă şi noul ei copil. După stadiul de bebeluş, alţi membrii ai familiei
(tată, fraţi, surori), rude apropiate şi prieteni de familie, iar apoi grupul social
(covârstnicii, prietenii de la şcoală şi membrii ai grupului de muncă) au rolul
de a influenţa dezvoltarea personalităţii individului. Un interes particular
prezintă concepţia lui Schein conform căreia organizaţia însăşi contribuie, de
asemenea, la socializare (Schein, 1971). El atrage atenţia asupra faptului că
procesul include numai învăţarea acelor valori, norme şi pattemuri
comportamentale care din punctul de vedere al organizaţiilor şi al grupurilor de
muncă e necesar ca orice nou membru al organizaţiei să le înveţe.
Caracteristicile socializării organizaţionale a angajaţilor sunt: schimbarea
atitudinilor, valorilor şi comportamentelor; continuitatea socializării de-a
lungul timpului; adaptarea la noile posturi, grupuri de muncă şi practici
organizaţionale; influenţa mutuală dintre noii membrii şi managerii lor;
criticalitatea perioadei timpurii a socializării (Feldman şi Arnold, 1983).
Conform acestora, membrii organizaţiei trebuie să înveţe lucruri cum ar
fi: să nu consume sau să folosească un produs al firmei concurente, să nu
critice compania în public şi să nu poarte haine nepotrivite sau să nu fie văzut
în locuri nepotrivite (Schein, 1971).
Studiile au arătat că socializarea este importantă nu numai pentru noii
membrii ai organizaţiilor, ci şi în relaţia dintre superiori şi subordonaţi şi când
oamenii schimbă postul (de exemplu, când se mută de pe o poziţie de producţie
pe una administrativă) sau sunt promovaţi (Gabarro, 1979). Van Maanen
sugerează, de asemenea, strategii specifice de socializare: formale sau
informale, individuale sau colective, secvenţiale sau nesecvenţiale, fixe sau
variabile, care vor duce la diferite rezultate pentru individ şi organizaţie (Van
30
4

Maanen. 1978). De exemplu, o companie poate folosi o strategie secvenţială de

socializare pentru a pregăti oameni pentru poziţii de top-manageri rotindu-i
întâi printr-o serie de specializări funcţionale relevante. O altă organizaţie, să
spunem o agenţie guvernamentală, poate să ia pe cineva cu putere politică
dintre oamenii de rând şi să o facă pe acea persoană preşedinte al agenţiei.
Această strategie non-secvenţială va avea drept urmări rezultatele diferiţilor
indivizi din cadrul personalului şi ale organizaţiei. Recent a crescut consensul
cu privire la strategiile specifice care vor duce la o socializare organizaţională
de succes. Aceasta poate fi rezumată după cum urmează:
1. asigurarea unei prime slujbe provocatoare
2. asigurarea unui training corespunzător
3. asigurarea unui feed-back potrivit
4. numirea unui prim supraveghetor bun pentru a se ocupa de socializare
5. realizarea unui program de orientare destins
6. plasarea noilor membrii în grupuri de muncă cu nivel moral înalt
(Feldman şi Arnold, 1983).
Un determinant al maturizării personalităţii este reprezentat de calitatea
relaţiilor de la locul de muncă, relaţii colegiale, ierarhice. Relaţiile
profesionale pot să aibă un impact favorabil în dezvoltarea unor însuşiri de
personalitate, funcţionale în condiţiile climatului agreabil, sau de încredere, dar
există posibilitatea ca aceste relaţii să nu aibă vreun impact asupra
personalităţii. Nu este exclus ca ele să aibă chiar un impact negativ (achiziţia
unor noi concepţii, obişnuinţe, atitudini, sau vulnerabilitatea dobândită).
Caracteristicile de personalitate ale membrilor grupului au un rol major în
dezvoltarea încrederii în cadrul echipei. Comportamentele de solidaritate vs.
individualiste, sociabile vs. nesociabile, agreabile vs. neagreabile,
conştiincioase vs. neconştiincioase determină în mare măsură coeziunea
grupului, aceasta crescând dacă membrii au trăsături pozitive şi scăzând dacă
există similitudini ale trăsăturilor negative sau diferenţe între profilurile
subiecţilor, unii gravitează către comportamentele apreciate pozitiv, alţii către
cele apreciate negativ. în plus contează predispoziţia inerentă către încredere:
dorinţa generală de a avea încredere în cei din jur va influenţa gradul de
încredere acordat, mai mult decât informaţia disponibilă cu privire la grupul
particular (Hofstede, 1980). Dacă în grup există predispoziţia către încredere,
atunci încrederea va deveni un factor stabil (ibidem.).
Studiile de specialitate arată că există mai multe categorii de atitudini şi
comportamente care, manifestate în relaţiile colegiale sau ierarhice, contribuie
la dezvoltarea unor structuri ale personalităţii mature: când fiecare acţionează
într-o manieră aşteptată de ceilalţi (Fukuyama, 1995), fiecare oferă şi primeşte
răspuns la implicare (Mink et al., 1993, p. 138); când se recurge la
30
5

recunoaşterea mutuală a reciprocităţii preocupărilor şi apropierii (Anderson et

al., 2001, p. 275), la acceptarea diferenţelor individuale, stimularea
sentimentului apartenenţei, al coeziunii şi al predispoziţiei de a nu se lăsa
afectaţi de lucrurile din trecut prin sărbătorirea relaţiilor grupului şi
concentrarea pe lucrurile importante, acceptarea ideilor, toleranţa, exprimarea
dezacordului nu prin criticarea persoanei, ci a ideii, clarificarea pentru ca
oamenii să se înţeleagă unii pe alţii, includerea altora în activităţile proprii,
oferirea de ajutor, cererea feedback-ului de la alţii, munca împreună cu alţii la
un proiect, a furniza altora informaţii care îşi dovedesc corectitudinea, a face
ceva pentru care persoana este de acord, a ieşi la distracţii împreună (Mink,
Mink şi Owen, 1987, apud. Mink et al., 1993), respectarea promisiunilor,
ascultarea activă şi flexibilitatea opiniilor, cunoaşterea şi protejarea intereselor
colegilor/ partenerilor, transparenţă, sinceritate, cunoaşterea şi respectarea
celorlalţi, reciprocitatea încrederii, receptivitate (Bridges, 2004, p. 130-131),
respectarea angajamentelor, ascultarea, păstrarea confidenţei, disponibilitatea,
cooperarea, corectituinea, responsabilitatea, loialitatea (Brownell, 2000),
competenţa, bunăvoinţa, integritatea (Mayer, Davis, Schoorman, 1995),
corectitudinea, etc. Pentru unii autori, există cel puţin cinci condiţii/ principii
pentru a fi perceput ca persoană credibilă/ de încredere la locul de muncă:
- consistenţă comportamentală: siguranţă şi predictibilitate;
- integritate comportamentală: a spune adevărul şi a-şi ţine promisiunile;
- împărţirea şi delegarea controlului: contribuţii împărtăşite la luarea
deciziilor;
comunicarea: împărtăşirea deschisă a informaţiei precise,
contextualizate şi în timp util;
- demonstrarea preocupării: a arăta sensibilitate faţă de nevoile şi
interesele fiecăruia şi a se purta binevoitor (Whitener et al, 1998).
Kram şi Isabella (1985) au identificat trei tipuri de relaţii colegiale/ de
prietenie care sunt diferite din punctul de vedere al dezvoltării primare a unor
funcţii şi care pot fi exprimate pe un continuum de la “relaţii informaţionale” la
“relaţii colegiale” şi apoi la “relaţii speciale”.
 Funcţiile dezvoltate şi caracteristicile fiecărui tip de relaţie implică
furnizarea de informaţii, oferirea de beneficii, împărtăşirea experienţei
profesionale, prezentarea oportunităţilor carierei, suport emoţional.
Aceste relaţii pot contribui la dezvoltatea vieţii profesionale şi
armonizarea personalităţii cu cerinţele personale şi ale altora (Tabelul 2).
Au un impact negativ conduite precum: ignorarea; eşuarea în a ţine
confidenţa; evitarea contactului vizual; a cere avantaje când este vorba de
îndatoriri; întreruperea altora când vorbesc; a ascunde informaţii importante
pentru decizie; critica; încălcarea promisiunii, a hărţui, stresa, respinge, etc.
30
6

Tabelul 2. Relaţiile de prietenie/ colegiale şi caracteristicile lor

________(după Kram & Isabella, 1985). _________
Relaţii
Funcţii Relaţii colegiale Relaţii speciale
informaţionale
Strategii de carieră, Confirmare,
Relaţii Suport emoţional,
împărtăşirea
Funcţii primare profesionale, Feedback
informaţiei.
Feedback, personal,
Prietenie. Prietenie.
împărtăşirea
informaţiei în
Cere puţin, dar Echivalează cu
Nivelul de contextul
oferă multe “cel mai bun
Angajament creşterii nivelului
beneficii. prieten”.
auto-dezvăluirii şi
încrederii.
Socială, dar
limitată în Permite o extinsă
Intensitatea Sens puternic al
împărtăşirea exprimare
relafiei relaţiei.
experienţei de sine.
personale.
Creşte atenţia Disponibilitate
individului Suport limitat vastă pentru
Rezultatele cu privire la pentru exploatarea suport
muncii activitatea/ discuţiilor despre şi pentru
munca familie şi rezultatele
organizaţiei. despre muncă. muncii.
Oferă şansa de
Sursă de exprimare liberă a
informaţii cu Furnizează dilemelor
Nevoi
privire la feedback personale
satisfăcute
oportunităţile direct şi onest. şi profesionale,
carierei. vulnerabilităţii şi
individualităţii.
1.7. Determinanţi sociali
Un rol important în dezvoltarea personalităţii îl joacă mediul socio-
cultural. Personalitatea este un sistem în cadrul unei matrici de sisteme socio-
culturale. Ea este o “structură internă” interacţionând cu alte “structuri
externe”. Structurile externe ar putea să nu existe de fel dacă sistemele
constitutive ale personalităţii sunt distruse. Dar nici un sistem dat al
personalităţii nu ar putea fi ceea ce este, sau ar dura mult timp fără sistemele
colective înconjurătoare. Structura personalităţii permite un interval de
variabilitate. Trăsăturile şi atitudinile sunt structuri în cadrul unor limite
superioare şi inferioare. Datorită acestei libertăţi, personalitatea poate
întâmpina mai uşor cerinţele culturii sale, ale situaţiilor de moment şi ale
rolurilor sale. In virtutea acestei flexibilităţi prezente atât în cadrul sistemului
30
7

personalităţii, cât şi în cel social se realizează în mod normal o adaptare

reciprocă şi o intersecţie reuşită (Allport, 1981).
1.7.1. Educaţia/ învăţământul
înainte de a frecventa şcoala, copilul petrece un timp la grădiniţă, unde i
se dezvoltă nu numai simţurile şi procesele psihice, ci se începe punerea
bazelor caracterului, prin formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de comportare
civilizată precum: disciplina, respectul, prietenia. După perioada preşcolară,
şcoala preia procesul de formare a individului, având un rol decisiv în
stabilizarea trăsăturilor de personalitate. Un rol important îl deţine persoana
cadrului didactic şi colectivul clasei, întrucât formulează anumite cerinţe pe
care elevul trebuie să le respecte (vezi Zisulescu, 1978).
în şcoală se pun bazele structurilor şi conţinuturilor personalităţii ca
urmare a interiorizării tezaurului cultural, filozofic, ştiinţific tehnologic,
religios elaborat în cursul evoluţiei istorice a societăţii şi mai ales norme de
conduită socială. Misiunea şcolii este de a dirija formarea personalităţii
elevului în acord cu etaloanele sociale, de a facilita câştiguri cognitive care să
permită inserţia socială a individului. Mai mult decât atât, şcoala ar avea
misiunea de a asigura formarea tuturor modalităţilor adaptative ale copiilor în
societate, structurând trăsături de personalitate dezirabile, astfel încât la finalul
şcolarizării individul să fie pregătit pentru viaţa socială, iar mai târziu, datorită
câştigurilor pe care şcoala ar trebui să i le ofere, el să fie capabil să stabilescă
relaţii reciproc-avantajoase, plăcute, tonice cu cei din jur şi nu relaţii
tensionale, conflictuale (Cosmovici şi Iacob, 1999). Şcoala are un rol pozitiv
asupra dezvoltării personalităţii în condiţiile în care:
- şcoala oferă modalităţi de autoevaluare corectă, de construire a
sentimentelor de autoacceptare şi coerenţă interioară, starea de bine subiectivă
şi nu complexele de inferioritate sau superioritate;
- profesorii înţeleg faptul că fiecare „client” are un nivel anume de
dezvoltare cognitivă, emoţională, motivaţională, că în mare parte
comportamentul copilului este reflexul educaţiei părinteşti;
- se înţeleg diferenţele individuale dintre copii, ceea ce permite
acceptarea diferenţelor fireşti dintre oameni, creşterea spiritului de toleranţă şi
evitarea etichetărilor globale care îi pot împinge pe unii elevi spre periferia
grupului şcolar cu efecte negative asupra personalităţii acestora;
- educatorii crează situaţii în care elevii au ocazia să-şi cunoască limitele
(care sunt fireşti şi trebuie privite ca atare si nu ca eseuri ce implică
responsabilităţi personale) şi mai ales resursele, contribuind astfel la creşterea
performanţelor şcolare şi sociale ale fiecăruia;
30
8
 - cadrele didactice participă la formarea unor constructe adaptative în
personalitatea elevilor, mai mult decât predarea şi evaluarea unor cunoştinţe
elementare;
- şcoala conduce la formarea unei imagini de sine echilibrate, a demnităţii
şi respectului de sine şi faţă de ceilalţi la copii, când reuşeşte să ajute copii să
conştientizeze capacităţile lor, dar şi limitele, şi, mai ales, posibilităţile de
optimizare, dezvoltare (Cosmovici şi Iacob, 1999). Aşadar, şcoala este o
adevărată “agenţie de construire” a personalităţii/caracterului (Thaye, 1998).
Calităţile caracterului joacă un rol semnificativ în activitatea profesională
a profesorilor. Elevii deveniţi tineri sau adulţi îşi amintesc de profesori mai
mult prin prisma tipului uman căruia îi aparţineau decât din prisma a ceea ce
ne-au predat, iar unele expertize profesionale sunt mai uşor de înţeles ca
analiză a calităţilor caracteriale. Educarea profesională prin cultivarea
caracterului la cadrele didactice constituie o direcţie esenţială a dezvoltării în
educaţie, având impact major asupra educării caracterului tinerei generaţii
(Carr, 2007).
Schwartz M.J. (2007) şi-a propus modelarea caracterului moral al
profesorilor, prin prisma unor comportamente, caracteristici şi dispoziţii ce pot
fi predate. Autoarea a explorat natura „caracterului moral modelat” şi a
identificat atributele-cheie cu ajutorul unor teme comune perspectivelor
cognitive, afective şi acţionale. Studiul a corelat leadership-ul
transformaţional şi competenţa emoţională cu constructul de caracter moral
modelat, demonstrând statistic că profesorii de liceu sunt modelatori de
caracter moral dacă dau dovadă de leadership transformaţional şi competenţă
emoţională sporită (Schwartz, 2007).
Pentru a „creşte” o generaţie de tineri sănătoasă moral, profesorii trebuie
să fie dispuşi să reprezinte ei în primul rând nişte modele de conduită pentru
elevii lor, oferind cu generozitate timp şi angajament, respectându-i pe ceilalţi
şi munca în echipă, în spirit de încredere reciprocă. Oportunităţile de muncă şi
de activitate oferite studenţilor le vor dezvolta acestora aşa-numitele „abilităţi
de viaţă” (“life skills”), adică abilităţi şi competenţe de a se descurca în viaţa
reală; activităţile în echipă le antrenează comportamentele pro-sociale şi-i
motivează pozitiv şi puternic (Anderson, 2000).
Educarea caracterului trebuie combinată cu toate disciplinele de
învăţământ. Se relevă importanţa manifestării unor conduite generoase din
partea profesorilor, subliniind că astfel tinerii îşi vor însuşi generozitatea şi alte
valori morale mult mai eficient decât prin alte metode. Dragostea şi disciplina
sunt esenţiale pentru dezvoltarea armonioasă a unor caractere pozitive.
Mediul/ ambianţa în care un tânăr se dezvoltă deteremină în mare măsură
abilităţile sale. Un alt factor care influenţează puternic această dezvoltare este
latura afectivă - emoţiile (ibidem.).
30
9

Educarea caracterului nu se poate face după un program fix. Motivaţia

fiecărui individ în parte este cheia din spatele procesului de învăţare. Fiecare
elev, student având o experinţă unică şi o motivaţie unică, învaţă diferit şi
reacţionează diferit. Aceste diferenţe apar nu doar de la individ la individ, ci şi
de la o perioadă la alta, învăţarea şi educarea caracterului fiind un proces
complex, de lungă durată, neuniform şi supus influenţelor din partea mai
multor factori. Educarea caracterului este privită aici ca o parte a “şcolii vieţii”,
ca o direcţie spre care experienţa “împinge” individul.
Pentru a dezvolta caractere pozitive, sunt necesare sacrificii, investiţii
mari de timp şi de efort atât din partea profesorilor, priviţi ca nişte
„proiectanţi”, cât şi din partea comunităţii în colaborare cu familiile.
Conduitele profesorilor ar trebui să fie marcate de: generozitate şi angajament;
respect în relaţia cu cei cu care colaborează şi încredere mutuală; oportunităţi
pentru diverse servicii oferite de către comunitate studenţilor; înţelepciurea de
a înţelege ce au nevoie elevii, studenţii pentru a fi motivaţi să înveţe (ibidem.).
Sankaran şi Bui (2003) au examinat relaţia dintre caracteristicile
studenţilor şi nivelul eticii. Caracteristicile studiate au fost: competivitate, tipul
de personalitate, vârsta, genul. Ei au elaborat un instrument pentru măsurarea
nivelului eticii şi un model ce implica cele cinci variabile este testat pe un
eşantion de 345 studenţi de colegiu. Rezultatele studiului au arătat următoarele:
1) etica este invers proporţională cu competivitatea şi cu tipul A de
personalitate; 2) etica se îmbunătăţeşte cu vârsta; 3) genul nu are impact asupra
eticii; 4) nivelul eticii diferă cu majoratul. Sunt discutate metodele de predare a
„educatorilor” aşa încât să îmbunătăţească nivelul eticii studenţilor şi, de
asemenea, sfaturile pentru studenţi (vezi Sankaran şi Bui, 2003).
Patenaude et al. (2003) au fost interesaţi de dezvoltarea morală a
studenţilor medicinişti. în lumina grijilor crescânde în legătură cu practicarea
medicinei, autorii subliniază importanţa înţelegerii divergenţelor dintre
dezvoltarea naturală a judecăţii morale care apare odată cu maturitatea şi
dezvoltarea lor prin educaţie, incluzând măsurile pedagogice adoptate pentru a
promova chestiunile etice în educaţia medicală.
Arroyo şi Selig (2004) au elaborat un model de intervenţie pentru
educarea studenţilor. în general se consideră că o persoană îşi formează
caracterul de-a lungul întregii perioade de şcolarizare, dar în mod special în
timpul facultăţii. în această perioadă individul se maturizează şi este nevoit să
ia în fiecare zi decizii de unul singur, fără ajutorul părinţilor. Autorii au
constatat că studenţii au aceeaşi modalitate de a-şi forma intenţiile, însă cei
care nu au caracterul încă format vor avea probleme de adaptare. Astfel de
tineri au o lipsă de informaţii privind care este comportamentul adecvat
situaţiei, o lipsă de experienţă în abilităţile sociale şi o neputinţă în a gândi şi
reacţiona fără o puternică implicare emoţională. în general, tinerii cu probleme
31
0

de caracter sunt cei care nu ţin cont de normele sociale şi cele ale şcolii.
Cunoscând factorii ce determină intenţia individului de a se comporta într-un
jnumit fel putem înţelege ce strategii se pot aborda.
Strategia de educare a caracterului a presupus elaborarea unui model ce
împărţea caracterul în patru laturi esenţiale:
- munca sau dorinţa de a munci - acceptarea unei munci mai grele şi
perseverenţa necesară realizării unor performanţe;
- autocontrolul - presupune particularităţi caracteriale ce îl determină pe
individ să ţină piept ghinionului, frustrării, precum şi dorinţei de gratificare.
Trăsături precum a fi respectabil, echitabil şi modest ţin de autocontrolul
persoanei;
 - relaţionarea - este înţeleasă ca abilitatea de a comunica şi coopera cu
ceilalţi, se manifstă prin trăsături precum cooperativitate şi diplomaţie;
- empatia - este capacitatea unei persoane de a se plasa în aceeaşi situaţie,
a simţi aceleaşi bucurii sau tristeţi cu celălalt; caracteristice empatiei sunt
compasiunea, mila, toleranţa şi accesibilitatea.
Pornind de la premisa că, în general, caracterul unei persoane este
reprezentat de felul în care aceasta se comportă în viaţa de zi cu zi, autorii au
selectat câte cinci situaţii de comportament pentru fiecare latură a caracterului,
situaţii des întâlnite în viaţa de student şi care indică necesitatea unui ajutor în
formarea caracterului. Pentru muncă se aleg situaţiile: a fi silitor, a fi punctual,
a avea rezultate, a avea direcţii, a fi flexibil. Pentru autocontrol se enumeră:
acceptarea limitelor, temperarea sau înlăturarea mâniei, asumarea
responsabilităţii, rezistenţa la presiunea grupului şi, respectiv, la acuzaţii. La
relaţionare sunt situaţiile: ascultarea celorlalţi, a spune adevărul, a face şi a
trata o plângere, a cere scuze, precum şi a include pe alţii în proiecte comune.
La empatie se enumeră: a aprecia sentimentele celuilalt, a ierta, compasiunea,
încrederea echitabilă şi toleranţa diferenţelor.
Selling şi Arroyo propun organizarea activităţilor formative în acord cu
patru stadii prin care trece o persoană pentru a ajunge la decizii mai productive
şi mai adecvate din punct de vedere moral, social:
- în primul stadiu individul este absorbit de propriile nevoi, acţionând
fără a se gândi la felul în care comportamentul său îi afectează pe ceilalţi;
- în stadiul aprobării persoana este încă egocentrică, dar are nevoie de
acceptarea autorităţii pentru a întreprinde o acţiune, aici intră în funcţiune
normele instituţiei;.
- stadiul interpersonal este caracterizat prin respectarea normelor de către
individ; aceasta este rezultatul dorinţei sale de a adera la grup;
- în al patrulea stadiu individul este orientat către ceilalţi, fiind gata să
renunţe la propriile nevoi pentru a se comporta ideal şi a se adapta cât mai bine
la mediu
.

Aşadar, există un continuum al felului în care se raportează o persoană la

normele sociale. în primul stadiu individul este egocentric şi încearcă să nu
ţină seama de norme, are o dificultate în realizarea scopurile acceptate de
societate şi necesită gratificare imediată. în al doilea stadiu necesită în mod
frecvent semne de acceptare şi susţinere din partea autorităţilor, dă semne că
poate realiza o activitate impusă de norme, dar este interesat de obţinerea de
recompense sociale. în al treilea stadiu acceptă regulile şi responsabilităţile, îi
judecă pe ceilalţi după ceea ce e bine şi ceea ce este rău şi caută recunoaşterea
de la colegi şi de la adulţii semnificativi prin intermediul activităţilor
desfăşurate. în cel de-al patrulea stadiu acţionează pentru a-i ajuta pe ceilalţi,
demonstrează multă răbdrare, autocontrol şi perseverenţă, realizează anumite
comportamente pentru simplul fapt că reprezintă ceea ce trebuie şi este bine de
făcut, neaşteptând vreun beneficiu din aceasta. Se ţine cont de faptul că în
ciuda acestei periodizări a felului în care individul aderă la normele de grup,
există situaţii limită în care şi o persoană care este în stadiul al patrulea poate
acţiona contrar normelor (spre exemplu, răzbunarea pentru o bătaie primită).
Cunoscând această teorie, profesorii au de ales din mai multe strategii de
comportament. Printre acestea se numără consilierea, modificarea
comportamentului, învăţarea prin pedepse şi recompense. Autorii elaborează o
strategie formativă şi menţionează că ea este cu atât mai intensă cu cât tânărul
dă dovadă de o motivaţie mai scăzută. S-a ales prezentarea a mai multor
situaţii pentru fiecare etapă din teoria nivelurilor motivaţiei. Pentru prima
perioadă, în care individul este absorbit de sine, există strategiile preventive:
ignorarea comportamentului egocentric, încurajarea întrebărilor adresate
adulţilor, a întrebărilor legate de cunoştiinţe şi cultură generală şi indicarea
unor modele. Pentru cea de-a doua etapă se abordează strategii de stabilire a
limitelor: prescrierea unor directive, descrierea elementelor de caracter pe
măsură ce apar, reflectarea la răspunsurile verbale, raţionalizarea deducţiei
directive şi înţelegerea funcţiunii motivelor. în perioada de fidelitate
interpersonal se aplică strategii de întărire a limitelor: autodezvăluirea,
întrebările, observarea comportamentului celorlalţi, realizarea jurnalului şi
realizarea cercetării inductive ghidate. în cea de-a patra etapă, cea a orientării
către ceilalţi, se practică strategii de controlare: jocul de roluri, rezolvarea de
probleme, antrenarea abilităţilor sociale şi excluderea pe perioade limitate.
Prin cunoaşterea nivelului de motivaţii şi, implicit, a modului în care se
va comporta un individ se vor putea alege strategiile adecvate formării
comportamentului, caracterului realizând, eventual, un plan ce cuprinde mai
multe astfel de strategii. Alegerea va fi mai bună dacă se observă mai întâi
comportamentul tânărului în cauză pentru a stabili caracteristicile sale
caracteriale şi motivaţionale. Alegerea strategiilor se face în funcţie de
persoana vizată. De asemenea, strategiile de formare a caracterului pot fi
31
2

folosite şi în grupurile de terapie ce au ca scop rezolvarea de probleme şi

luarea de decizii în vederea formării caracterului la studenţi. Scopul unui astfel
de program este acela de a dezvolta o bază pentru procesul alegerii strategiilor
de comportament etic în vederea dezvoltării unui caracter valoros (vezi Arroyo
şi Selig, 2004).
1.7.2. Comunitatea
Comunitatea contribuie într-o anumită măsură la maturizarea
personalităţii şi are o responsabilitate pentru problemele de comportament care
apar şi mai ales pentru prevenţia şi atenuarea unor fenomene dezadaptative.
Descoperirile actuale sugerează că anumite pattemuri temperamentale şi
caracteriale pot influenţa psihopatologia adolescenţilor în comunitate. Kim et
al. (2006) au investigat relaţia dintre pattem-urile temperamentale şi
caracteriale şi psihopatologia auto-declarată la adolescenţii din comunitate.
Instrumentele (Inventarul de Temperament şi Caracter Junior - TCIJ - şi Youth
Self-Report - YSR), ce au fost administrate la 623 de copii coreeni, elevi de
gimnaziu (băieţi/fete= 331/292; vârsta= 13.3+/-0.9 ani). Analizele de regresie
liniară au fost folosite pentru a evalua relaţia dintre temperament şi caracter,
bazată de teoria biogenetică a personalităţii (Cloninger) şi psihopatologia
interiorizării şi exteriorizării problemelor la tineri. Rezultatetele au indicat:
- interiorizarea problemelor la YSR (introversie, nemulţumire la nivel
somatic, anxietate, depresie) relaţionează semnificativ cu: gradul ridicat al
evitării sancţiunii, scăzut al dependenţei de recompensă (TCIJ Temperament),
scăzut al auto-direcţionării şi ridicat al auto-transcendenţei.
- exteriorizarea problemelor (delicvenţă, agresivitate) a corelat cu
nivelele crescute ale căutării noului, cu nivelele crescute ale evitării pedepsei,
cu slaba autodirecţionare, slaba cooperare şi auto-transcendenţa ridicată
(TCIJ Caracter). Rezultă că trebuie să se acorde o atenţie sporită acelor tineri
ale căror pattem-uri temperamentale şi caracteriale predispun la anumite
fenomene dezadaptative în comunitate.
Romano et al. (2005) au cercetat impactul unor variabile legate de
comunitate/ vecini, variabile legate de familie, dar şi variabile individuale
asupra agresivităţii fizice şi comportamentului prosocial copiilor. Cercetarea
arată ponderea mai redusă, dar semnificativă a comunităţii în formarea,
dezvoltarea unor tendinţe de personalitate. Pentru realizarea cercetării s-a
utilizat un lot de 2.745 de copii cu vârste cuprinse între 2 şi 11 ani, din 1.982
familii din 96 comunităţi canadiene. Rezultatele au arătat că în cazul ambelor
tipuri de comportamente ale copiilor (agresivitate fizică, comportament
prosocial), circa 66% dintre acestea se bazau pe relaţia copil-familie şi 30% pe
cea familie-vecini; variaţii minime s-au înregistrat cu privire la relaţiile între
31
3

vecini. Factorii predictivi pentru ambele comportamente ale copiilor sunt sexul
copilului şi ostilitatea părinţilor. Băieţii sunt mai des agresivi fizic şi au o mai
slabă frecvenţă a conduitelor prosociale, dacă aceste caracteristici sunt prezente
la mamă. Copiii sunt mai agresivi şi mai puţin prosociali când au mamă
depresivă, care îi pedepsesc frecvent. Copiii sunt mai puţin influenţaţi de
vecini în dezvoltarea celor două categorii de conduite, însă percepţia existenţei
unor probleme ale acestora precum şi nivelul lor inferior de trai duc la un nivel
mai mare al agresivităţii în rândul lor. Cele trei categorii de factori explică
28,03% din agresivitate şi 17,57% din comportamentul prosociale.
1.7.3. Mass-media
Cercetările realizate asupra agresivităţii umane au demonstrat că atât
mass-media, canalele de televiziune au facilitat dezoltarea personalităţii
agresive prin difuzarea de materiale şi imagini cu un substrat violent.
Experimente realizate de diferite instituţii precum Asociaţia Psihologilor
Americani (1993) sau Academia Naţională a Ştiinţelor (1993) au evidenţiat
faptul că, deşi există anumite diferenţe între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte
efectul imaginilor agresive, bărbaţii fiind mai afectaţi, per-total toţi indivizii
sunt influenţaţi în mod negativ de vizionarea acestor imagini (Zillmann şi
Weaver, 1997).
în ultimii ani cercetările în acest domeniu s-au focalizat pe descoperirea
efectelor concrete ale mass-mediei violente asupra comportamentului (dacă
determină porniri şi acţiuni cu caracter violent). Majoritatea acestor lucrări s-
au concentrat pe studierea caracteristicilor de personalitate ale indivizilor
care aveau deja tendinţe de a se manifesta violent {ibidem.).
într-o cercetare efectuată de Geen şi O’Neal (1969), din 48 de subiecţi
(bărbaţi) o parte au urmărit un film agresiv despre box, iar cealaltă parte, un
film în care erau prezentate diferite sporturi non-agresive. Apoi toţi subiecţii au
fost rugaţi să aplice şocuri electrice unui complice al experimentatorului. în
timpul aplicării, subiecţii au fost fie stimulaţi cu zgomote puternice, fie cu
sunete cu intensităţi mai joase. Cel mai ridicat grad de agresivitate împotriva
complicelui a fost înregistrat de subiecţii care au văzut filmul agresiv şi au fost
stimulaţi cu zgomote puternice. Rezultatele au fost discutate în perspectiva lui
L. Berkowitz care susţinea că există o probabilitate foarte mare ca o persoană
să reacţioneze agresiv la o stimulare agresivă.
Berkowitz şi Geen (1966) au prezentat un experiment în care 88 de
studenţi de sex masculin au fost fie înfuriaţi şi iritaţi de un complice al
experimentatorului pe nume «Kirk », fie au fost trataţi într-un mod neutru de
un complice cu numele «Bob». Prima grupă de subiecţi au vizionat o scenă de
luptă, de 7 minute, în care actorul Kirk Douglas a fost bătut, iar cealaltă grupă
31
4

un film tot de 7 minute în care era prezentată o cursă de maşini. în final,

tuturor subiecţilor li s-au oferit şansa de a gestiona o sarcină de sancţionare
prin administrarea de şocuri electrice complicelui. Cel mai mare număr de
şocuri emise a fost înregistrat la subiecţii care în prealabil văzuseră filmul
agresiv şi care fuseseră informaţi că pe complice îl cheamă «Kirk». Acest
nume a mediat asocierea cu materialul violent şi aparent a declanşat ridicarea
gradului de agresivitate al şocurilor, în urma creşterii indicatorilor de violenţa
de către complice, determinând astfel declanşarea volumului cel mai ridicat de
violenţă al indivizilor care deja erau antrenaţi să acţioneze într-un mod
violent.
în continuarea acestui experiment şi pentru consolidarea rezultatelor, s-a
efectuat un al doilea experiment (Berkowitz, Geen, 1967) în cadrul căruia
fiecare din cei 90 de subiecţi (bărbaţi) au fost mai întâi în mod deliberat
provocaţi de complicele experimentatorului, după care au privit fie un film cu
agresivitate justificată, fie un film cu agresivitate mai puţin justificată, fie o
cursă de maşini stimulantă, dar non-agresivă. Apoi participanţii au avut
posibilitatea de a administra şocuri electrice complicelui, după ce au fost
înştiinţaţi că numele complicelui este fie «Kirk», fie «Bob ». Pentru cei ce au
vizionat filmul agresiv numele «Kirk» al complicelui a fost asociat cu cel al
victimei din film. Deşi numele acestuia a fost anunţat după vizionarea
filmului, el a fost atacat mai des când inhibitorii împotriva agresivităţii erau
mai slabi, iar numele complicelui era asociat cu victima din filmul violent. Ca
şi în alte experimente, indicatorii valorii de agresivitate enunţaţi de către ţintă
(complice) determină magnitudinea agresivităţii direcţionate împotriva lui.
Geen (1968) prezintă un alt tip de cercetare în care este utilizat materialul
violent, din perspectiva încurajării sau absenţei actelor de violenţă. Astfel,
din 120 de participanţi (bărbaţi), o parte au fost încurajaţi să aplice şocuri
electrice unui coleg de-al lor, iar cealaltă parte nu au beneficiat de încurajare;
după care o grupă a fost rugată să îndeplinească o sarcină, la care a fost picată,
o grupă a fost sabotată în îndeplinirea sarcinii de către colegul care urma să fie
supus şocurilor, iar o a treia grupă a fost insultată de acesta după realizarea cu
succes a sarcinii. în urma vizionării unui film cu scene agresive, subiecţilor li
s-a oferit oportunitatea de a-i administra din nou şocuri electrice colegului lor.
Atât subiecţii care nu au îndeplinit sarcina, cât şi cei care au fost sabotaţi au
aplicat şocuri de o intensitate mai mare decât grupul de control (care nu a fost
supus la nici o sarcină), dar de o intensitate mai mică decât cei care au realizat
sarcina iar apoi au fost insultaţi. S-a descoperit că încurajarea pentru aplicarea
de şocuri electrice interacţionează cu variabila frustrare şi variabila insultă.
Rezultatele au fost discutate din perspectiva factorului frustrare care acţionează
ca un activator asupra creierului determinând creşterea nivelului de
agresivitate, mai ales în condiţii de încurajare a violenţei.
31
5

Una din concluzii este aceea că există numeroase cazuri în care instigarea
la violenţă nu este realizată neapărat într-un mod direct precum încurajarea Ja
astfel de acte ci şi prin intermediul mesajelor subliminale din mass-media. In
acest sens, s-au realizat diverse cercetări care să demonstreze rolul trăsăturilor
personalităţii agresive în comportamentul agresiv, în condiţiile imaginilor
violente fără a exista o provocare reală agresivă sau impulsivă din partea
victimei.
Bushman (1995, apud. Zillmann şi Weaver, 2007) a arătat faptul că
persoanele care prezentau tendinţe ridicate ale agresivităţii fizice erau mult
mai influenţate şi atrase de mass-media violentă decât persoanele cu tendinţe
scăzute. Cercetătorul a mai demonstrat, de data aceasta utilizând subscala
agresivităţii a lui Buss şi Durkee (1957, apud. ibid.), că expunerea la materiale
violente declanşa şi întreţinea dispoziţiei agresive la persoanele care aveau un
scor înalt al agresivităţii, dar nu şi la cele care înregistraseră un scor scăzut. în
acest sens, s-a realizat un experiment în care persoanele cu trăsături violente,
dar şi cele non-violente erau expuse pe rând la un material cu caracter neutru,
iar apoi la unul agresiv, după care urmau să simuleze un atac prin
declanşarea unei explozii asupra adversarului. Aveau posibilitatea de a folosi
dispozitive care declanşau explozii de o intensitate mai mare sau mai mică.
Subiecţii care aveau un scor ridicat al agresivităţii utilizau în replică o
intensitate şi mai ridicată, cu cât intensitatea sunetului exploziei era mai mare.
Acest efect a fost mult mai proeminent în urma vizualizării materialului
agresiv decât în cazul celui neutru. în schimb, subiecţii care aveau un scor
scăzut al violenţei, nu au înregistrat diferenţe semnificative între cele două
situaţii, ei menţinând constantă intensitatea în ambele cazuri.
în acest sens, Bushman, a lărgit sfera de aplicabilitate a acestui
experiment la viaţa reală de zi cu zi, prin utilizarea unei comparaţii şi
evidenţierea unor similitudini. Dacă persoanele cu tendinţe ridicate ale
agresivităţii reacţionau într-un mod mult mai violent împotriva adversarului,
cu toate că aveau la cunoştinţă faptul că făceau parte dintr-un experiment, iar
adversarul era şi el un simplu participant care nu îi provocase cu nimic în
prealabil, vizionarea de materiale violente din mass-media putea declanşa cu
uşurinţă un efect agresiv similar.
Pintea et al. (2002) au studiat efectele negative ale agresivităţii
promovate de mass-media. în urma rezultatelor obţinute prin aplicarea metodei
experimentului, cercetătorii au extras următoarele concluzii:
1) subiecţii aflaţi într-o dispoziţie negativă, ca urmare a vizionării unor
ştiri agresive, evaluează starea infracţională semnificativ mai negativ - ca fiind
mai riscantă, periculoasă, având consecinţe ample - comparativ cu subiecţii
aflaţi în dispoziţie pozitivă, care privesc ştirile ca fiind comice;
31
6

2) în cazul subiecţilor aflaţi într-o dispoziţie negativă s-a constatat o

activare mai puternică a sentimentelor asociate perceperii realităţii cotidiene ca
fiind periculoasă, răspunsul lor depinzând în mai mare măsură de setul
cognitiv pe care îl deţin (ceea ce "ştiu") despre această realitate, decât pentru
subiecţii aflaţi în dispoziţie pozitivă. Concluzia este că toţi subiecţii sunt
influenţaţi la nivelul personalităţii lor de aşa-numita "cultură mediatică".
Opre et al. (2002) s-au centrat pe analiza strategiilor de manipulare
atitudinală prin stimuli atitudinali şi şi-au propus să evalueze impactul
stimulării subliminale în dezvoltarea sau schimbarea atitudinilor. Autorii au
realizat un experiment pentu a verifica o serie de asumţii pornind de la datele
literaturii de specialitate care susţin că preferinţele, atitudinile şi formarea
impresiilor se pot dezvolta în afara credinţelor individuale despre atributele
obiectelor. Pentru a verifica impactul mesajelor subliminale asupra schimbării
atitudinilor, ei au testat validitatea ecologică a manipulării unor potenţiali
stimuli subliminali în timpul unor sarcini de utilizare a unor ţinte lexicale fără
sens. Cercetătorii au extras următoarele concluzii:
1) condiţionarea afectivă subliminală are efect superior simplei expuneri
subliminale;
2) eficacitatea manipulării atitudinale faţă de stimuli lexicali este
dependentă de dificultatea verbalizării şi de gradul de similarităţi fonologice
sau ortografice cu itemi lexicali uzuali;
3) efectele condiţionării afective subliminale nu depind de conotaţia
particulară a stimulilor condiţionaţi;
4) efectul mesajului subliminal are o persistentă relativ redusă.
Zillmann şi Weaver (2007) au utilizat un model experimental în care
comportamentul agresiv variază în funcţie de agresivitatea fizică (scăzută,
ridicată), sau ostilitatea (scăzută, ridicată) văzută într-un film.
Subiecţii au fost selecţionaţi din 120 de bărbaţi, studenţi, cărora li s-a
măsurat nivelul trăsăturilor de agresivitate fizică şi ostilitate prin Chestionarul
de Agresivitate Buss-Perry (BPAQ). Pentru a nu se familiariza cu proba şi
sarcinile ulterioare ale experimentului, participanţilor li s-au dat şi alte teste de
personalitate pe lângă cel de agresivitate. Subiecţii s-au oferit voluntar pentru
a participa la experiment, dar a existat totuşi, şi o formă de motivare, prin
oferirea unor credite suplimentare şi a biletelor gratuite la film. Ei au fost
asiguraţi că răspunsurile lor vor fi confidenţiale , iar notele la examene nu vor
fi influenţate în nici un fel.
Chestionarul de Agresivitate Buss-Perry este compus din 29 de itemi
care sunt împărţiţi în patru subscale: agresivitate fizică, agresivitate verbală,
mânie şi ostilitate. Deoarece cercetarea se axează pe studiul agresivităţii
neprovocate şi deschise (mânia, cât şi agresivitatea verbală nu au fost luate în
considerare). Subscala de măsurare a agresivităţii fizice este compusă din
31
7

nouă itemi, precum «Dacă cineva mă loveşte, îl lovesc şi eu», «dacă trebuie
să apelez la violenţă pentru a-mi proteja drepturile, o voi face» sau «Au
existat oameni care m-au enervat atât de tare încât am ajuns să ne batem».
Răspunsurile au fost măsurate pe o scală cu 5 variante de la «extrem de
necaracteristic pentru mine» la «extrem de caracteristic pentru mine». în acord
cu procedura ilustrată de Buss şi Perry, rezultatul pentru subscala agresivităţii
fizice reflectă uşurinţa în a a «lovi sau a face rău cuiva», a comite acţiuni
distructive). Ostilitatea este compusă din opt itemi în chestionar - «câteodată
simt că viaţa nu mi-a oferit nimic bun», «Altor oameni întotdeauna pare să le
meargă bine» sau «Câteodată mă întreb de ce am un gust amar când mă
gândesc la viaţă». Rezultatul se obţine la fel ca şi la subscala anterioară.
Trăsăturile de ostilitate par să reflecte «sentimentele de apatie, lipsa de viaţă şi
voinţă» în urma unor experienţe de eşec, privaţiune sau deposedare sau în urma
unor acte de nedreptate care îndată ce se ivesc ocazii, întreţin şi susţin acţiuni
agresive. Persoanele care prezintă un nivel înalt al ostilităţii descriu sentimente
de ură, pică, rea-voinţa, resentimente nespecifice care inspiră o agresivitate
nespecifică chiar şi asupra unor instigări minime.
Scenele de film au fost alese astfel încât să maximizeze diferenţa dintre
conţinutul violent si cel non-violent. Durata fecărui film a fost de opt minute.
Fragmentul de film cu un conţinut non-violent a fost extras dintr-un film în
care este prezentată o femeie în vârstă care tocmai a ieşit la pensie şi îşi
modifică şi stabileşte un program după ce şi-a pierdut dreptul de a mai
conduce. Materialul cu un conţinut agresiv a fost extras dintr-un film în care
este descris un soldat frustrat şi iritat ce tocmai a părăsit serviciul militar care
intră într-un magazin şi îl agresează fizic şi verbal pe patronul magazinului, în
cele din urmă distrugând întreaga locaţie. Scenele sunt încărcate de violenţă şi
agresivitate.
Procedura a constat în a selecţiona aleatoriu dintre participanţii cu
scoruri înalte ale violenţei şi participanţii cu scoruri joase, pentru a fi distribuiţi
să urmărească unul din cele două filme. Ei au fost întâmpinaţi de
experimentatori care le-au explicat etapele experimentului şi le-au măsurat
tensiunea sângelui înainte şi după vizionarea scenelor.
In următoarea etapă, subiecţii au fost mutaţi într-o altă încăpere pentru
un alt studiu privitor la comunicarea non-verbală. Au fost informaţi că vor
interpreta rolul unui profesor pentru o sarcină de predare care implică
cooperarea între profesor şi elev. Sarcina lor era aceea de a oferi un feed-back
vătămător elevului pentru nereuşită. Li s-a explicat că elevul urma să treacă
prin trei probe fiecare de câte un minut, separate de pauze de 15 secunde, în
care trebuia să asambleze diferite blocuri de diverse culori şi mărimi (patru
cuburi roşii, patru piramide verzi şi patru cilindri albaştri) printr-o modalitate
cunoscută doar de profesor. Acesta avea la dispoziţie două dinamometre ţinute
31
8

in mână, fiecare din ele fiind conectate la câte o manşetă ce era legată de
braţele elevului. Cu cât profesorul acţiona mai puternic dinamometrul cu atât
manşetele se strângeau mai tare. Profesorul se folosea de aceste dispozitive
pentru a-i comunica astfel elevului care mână să o folosească. Manşetele erau
conectate la un aparat care înregistra forţa exercitată de fiecare dinamomentru
(de la 0 V - nici o presiune, până la maximum de IOV), la fiecare probă în
parte. Acestea aveau scopul de a măsura nivelul de agresivitate al profesorului.
Feedback-ul înregistrat s-a dovedit a fi cel mai ridicat la prima sarcină, apoi cu
a doua sarcină diminuându-se treptat spre a treia.
Variabile independente au fost: agresivitatea fizică joasă, ridicată,
ostilitatea scăzută, ridicată şi tipul de film violent, neutru; iar variabile
dependente: forţa de acţionare a dinamometrelor în cele trei sarcini.
Instrucţiunile prevedeau administrarea feedback-ului de fiecare dată când
ar fi fost necesar şi oricât de des, la intensităţi relativ apropiate. Totuşi,
subiecţilor li s-a spus să se abţină de la a folosi intensităţi foarte ridicate,
întrucât acestea ar putea fi prea dureroase.
Scala de măsurare a presiunii a fost împărţită în trei subscale: mai puţin
de 3 V s-au considerat a fi exercitări accidentale; mai puţin de 6V - exericitări
corecţionale; mai mult de 6V - impulsuri agresive.
Nici una din cele trei variabile independente nu a exercitat o influenţă
semnificativă asupra frecvenţei recomandate de utilizare a feed-back-ului.
Dimpotrivă, utilizarea acestuia a fost dureroasă şi nocivă. Tipul de film
vizionat şi tipul de personalitate nu au avut nicio legătură cu exercitările
corecţionale. Independent de expunerea la film, subiecţii care au obţinut
scoruri înalte la ostilitate au folosit răspunsuri impulsive şi agresive mult mai
frecvent decât cei care au înregistrat scoruri joase. Expunerea la scenele de
film violente a determinat creşterea gradului şi a frecvenţei de răspunsuri
impulsive şi agresive în mod semnificativ faţă de scenele de film cu un caracter
neutru.
1.8. Influenţe culturale
In mod obişnuit, factorii culturali sunt consideraţi ca aducând o
contribuţie mai importantă la formarea personalităţii decât factorii biologici.
Procesul de învăţare joacă un rol important în dezvoltarea personalităţii. în
orice caz, deseori în dezbaterile care accentuează fie aspectul cognitiv, fie pe
cel al întăririi procesului, nu se menţionează nimic despre ceea ce se învaţă -
conţinutul. Totuşi, în cazul dezvoltării personalităţii, conţinutul este probabil la
fel de important ca şi procesul. Cultura este conceptul cheie în analizarea
conţinutului învăţării deoarece ceea ce învaţă o persoană are conţinut. Cultura
31
9

predominantă dictează ceea ce va învăţă o persoană. Este contextul în care au

loc toate celelalte (Luthans, 1989).
Antropologii, folosind analiza trans-culturală, au demonstrat fără echivoc
rolul important pe care cultura îl joacă în dezvoltarea personalităţii umane.
Metodele prin care copilul este hrănit şi este învăţat să folosească toaleta şi
felul în care persoana face mai târziu trecerea de la adolescenţă la maturitate
sunt determinate cultural. După cum indică dezbaterea teoriilor stadiilor,
asemenea evenimente culturale au o contribuţie semnificativă la formarea
personalităţii. Cultura determină în mare măsură atribute ca independenţa,
agresivitatea, competiţia şi cooperarea. Fiecare cultură se aşteaptă şi îşi
instruieşte membrii astfel încât aceştia să se comporte în moduri acceptabile
pentru grup. Până la un anumit grad, grupul cultural al copilului defineşte
varietatea de experienţe şi situaţii pe care el le poate întâlni şi valorile şi
caracteristicile personalităţii care vor fi întărite şi învăţate. De exemplu,
culturile vestice răsplătesc o persoană pentru că este independentă şi
competitivă, în timp ce cultura orientală nu o face. Rezultă că o persoană
crescută în cultura vestică are o personalitate diferită de cea a unei persoane
care a fost crescută în cultura orientală. O persoană care din punct de vedere
biologic este un descendent al unui vestic dar este adus în cultura orientală va
avea un tip de personalitate oriental şi invers (ibidem.).
în ciuda importanţei contribuţiei culturii în formarea personalităţii, nu
poate fi stabilită o legătură între personalitate şi o cultură dată. O problemă în
societăţile complexe rezultă din existenţa numeroaselor subculturi în interiorul
unei culturi date. De exemplu, morala protestantă poate fi o valoare dominantă
a culturii vestice. în orice caz, sunt diferenţe uriaşe de valori între clasele
socioeconomice, la diferite categorii de vârstă şi în diferite regiuni geografice.
Este greşit să presupunem că toţi muncitorii sau managerii din societăţile
vestice îmbrăţişează morala protestantă. Pe de altă parte, aceasta nu anulează
faptul că personalitatea este influenţată de cultură. Sunt întâmpinate dificultăţi
atunci când sunt făcute generalizări fără discriminare. Când se studiază
comportamentul organizational, trebuie să fie recunoscut impactul cultural
relevant (Luthans, 1989).
Un alt exemplu al influenţei culturale poate fi cel referitor la fericire.
Filozoful William Meyer este de părere că în societatea contemporană oamenii
adoptă o definiţie a fericirii în funcţie de ceea ce apare în mass-media,
punându-se accentul pe confortul material şi pe plăcere, în special, plăcere
erotică. Meyer argumentează faptul că dacă acest lucru este adevărat, tinerii nu
vor mai dezvolta şi alte trăsături de caracter (exemplu: autocontrol, sacrificiu
de sine) în acord cu alte definiţii ale fericirii (vezi Lickona, 2001).
32
0

1.9. Lumea virtuală/ computerul

Mai nou se analizează intens rolul utilizării computerului în determinarea
personalităţii - intemetul şi jocurile pe calculator. Se pare că acest domeniu de
studiu face obiectul unei discipline psihologice noi - CyberPsychology.
Importanţa acestor factori justifică tratarea lor separată în afara categoriei
factorilor sociali sau culturali.
1.9.1. Internet-ul
Intemetul a devenit astăzi o sursă informaţională necesară oricărui
individ, fiind cea mai vastă arie de informare, la care fiecare are acces şi îşi
poate procura date, jocuri, filme, muzica şi, totodată, beneficiază de
comunicarea facilă pe care acesta o oferă. Accesarea intenetului mondial a
crescut dramatic în ultimele decenii, cu o estimare de 1.114.274.426 utilizatori
în martie 2007 (Intenet World Stats 2007). Creşterea rapidă a numărului de
utilizatori în toată lumea a dat naştere unor cercetări care vizau atât beneficiile,
cât şi pericolele aduse de activităţile pe care indivizii le desfăşoară cu ajutorul
internetului.
„Companionshipul” social ar fi principalul motiv al folosirii internetului.
Atât tinerii, cât şi adulţii folosesc intemetul pentru a lega prietenii. De
asemenea, multe activităţi desfăşurate pe internet oferă suport social,
psihosocial, informaţii şi oportunităţi persoanelor marginalizate, grupurilor
izolate social şi celor cu anumite probleme de sănătate (Fogel et al., 2002;
Kalichman et al., 2003).
Recente cercetări referitoare la utilizarea internetului avertizează asupra
consecinţelor sociale şi psihosociale negative (Kraut et al., 1998), deşi aceste
consecinţe s-au mai atenuat în timp, odată ce societatea s-a familiarizat cu
folosirea internetului, acesta devenind o necesitate (ibidem.).
Utilizarea internetului doar în anumite scopuri cum ar fi informarea,
comunicarea prin e-mail şi folosirea lui cu moderaţie reprezintă un beneficiu
pentru fiecare persoană însă folosirea excesivă în scopuri noninformaţionale şi
needucative pot determina tulburări grave de personalitate: scăderea gradului
de extraversie, creşterea gradului de nevrotism, depresie, privarea de anumite
activităţi necesare, nerelaţionare corespunzătoare sau deloc cu cei din jur şi
chiar agresivitate şi comportament neadecvat în rândul copiilor sau
adolescenţilor.
Studii recente sugerează faptul că participările în activităţi online conferă
beneficii sociale şi psihosociale, implicit, intemetul are un scăzut impact
negativ asupra stării de bine (Cummings, Sproull & Kiesler 2002; Shaw &
Gant 2002). Brignall şi Van Valey (2005) au descoperit că adolescenţii care
32
1

utilizează intemetul încă de la vârste fragede agreează activităţile online ca o

importantă formă de interacţiune socială sau, de multe ori, devine cea mai
importantă formă de interacţiune pentru aceştia. Folosirea intemetul ui poate fi
benefică atunci când este folosit cu moderaţie, însă folosirea lui peste o
anumită măsură influenţează programul de zi cu zi a unei persoane, generează
unele probleme incluzând scăderea adaptării psihosociale, neglijarea
activităţilor casnice, academice şi scăderea responsabilităţii în muncă
(Brignall, Van Valey, 2005).
Kraut et al. (1998), într-un studiu desfăşurat pe 692 de adolescenţi, a
constatat că intemetul are un impact mic asupra stării de bine, însă nu se poate
spune dacă şi în cazul adulţilor se poate spune acelaşi lucru. Extraversia
mediază relaţia dintre uitilizarea intemetului şi emoţii. Extraverţii tind să
devină utilizatori frecvenţi ai intemetului, ei prezintă o scădere a nivelului de
afect negativ, se simt mai puţin singuri şi capătă un nivel înalt de încredere în
sine. Cei mai mulţi dintre utilizatorii introverţi prezintă un grad crescut de
solitudine, afect negativ şi stimă de sine scăzută.
Pe de altă parte, cercetările arată că nivelul socializării este afectat odată
cu folosirea intemetului ca sursă principală de comunicare, fiind o formă de
comunicare superficială care presupune un limbaj codat, lipsit de ton afectiv şi
norme gramaticale. Este destul de clar faptul că folosirea excesivă a
intemetului nu are un impact benefic asupra personalităţii, sănătăţii
emoţionale.
Folosirea excesivă a intemetului a captat atenţia cercetătorilor. S-a
studiat fenomenul de dependenţă faţă de internet, luându-se în calcul rolul
personalităţii, a sentimentului de singurătate şi suportul social oferit de
comunicarea pe internet. într-un studiu online efectuat pe 96 de adulţi
(utilizând chestionarul de depistare a dependenţei de internet - Young 1998) s-
a arătat că aceştia pot fi clasaţi în trei categorii: 40% ca utilizatori ai
intemetului într-o măsura moderată, 52% ca având probleme de folosire peste
măsură a intemetului şi 8% cu dependenţă patologică de internet. Predicţiile
referitoare la aceste trei grupuri de utilizatori au fost: vor prezenta un grad
crescut de nevrotism, vor prezenta un grad scăzut de extraversie, vor deveni
mai anxioşi, vor căpăta sentimentul de singurătate, vor câştiga sprijinul social
oferit de comunicarea facilă cu ajutorul intemetului în comparaţie cu cei care
folosesc intemetul cu moderaţie (Aboujaoude, Koran, Game, 2006).
Wolfradt şi Doll (2001) au descoperit că nevrotismul a fost asociat cu o
motivaţia crescută de folosire a intemetului în scopul distracţiei şi comunicării
interpersonale. Extaversia a fost asociată doar cu motivul comunicării
interpersonale. Engelberg şi Sjoberg (2004) au studiat dependenţa de internet,
confirmând relaţia cu factorul singurătate şi starea socio-emoţională. Erwin
(2004) a descoperit că indivizii care prezintă anxietate socială dezvoltă o
32
2

preferinţă pentru internet, iar cei care au interacţiuni sociale severe petrec cel
mai mult timp pe internet.
Şi alţi cercetătorii au explorat legătura dintre folosirea excesivă a
intemetului şi trăsăturile de personalitate, confirmând rolul nevrotismului,
extraversiei, statutului emoţional: singurătatea şi anxietatea (Shepherd &
Edelmann 2005; Yao-Guo et al., 2006). O altă analiză dezvăluie că doar
nevrotismul şi suportul social oferit de comunicarea online sunt principalii
factori care determină folosirea excesivă a intemetului. Studii realizate pe
eşantioane mari de adolescenţi din China au arătat ca 11% dintre aceştia
sufereau de dependenţă de internet şi, în comparaţie cu cei care nu erau
dependenţi de internet, prezentau mai multe probleme de personalitate şi
probleme emoţionale (Biao-Bin et al., 2006).
S-a descoperit că suprautilizatorii sunt de obicei tineri şi nu au experienţă
în utilizarea computerului comparativ cu cei care folosesc intemetul cu
moderaţie (Aboujaoude, Koran, Game, 2006).
Factorul “gen” a fost tratat ca având un rol în utilizarea intemetului.
Amichai-Hamburger şi Ben-Artzi (2003) au descoperit faptul că trăsăturile de
personalitate sunt asociate cu folosirea intemetului la persoanele de sex
feminin, nu şi la persoanele de sex masculin. în cazul femeilor, extraversia a
corelat negativ cu utilizarea site-urilor online, iar nevrotismul a corelat pozitiv.
Pentru bărbaţi nu există nicio relaţie semnificativă între personalitate şi
utilizarea website-urilor cu caracter social.
Dacă studiile asupra relaţiei dintre utilizarea intemetului şi statutul
emoţional şi suportul social au condus la rezultate mixte, multe cercetări au
confirmat legăturile dintre folosirea intemetului şi solitudine (Matsuba 2006;
Morahan-Martin & Schumacher 2003). Shaw şi Gant (2002) au descoperit că
folosirea excesivă a intemetului a fost asociată cu scăderea solitudinii şi
creşterea percepţiei suportului social. Cumming et al. (2002) au descoperit că
beneficiul suportului social oferit de anumite grupuri ţine de faptul că găsirea
unor persoane cu o experienţă asemănătoare dezvoltă o puternică orientare spre
comunicare.
1.9.2. Jocurile computerizate
Wiegman şi van Schie (1998) au studiat relaţia dintre timpul petrecut de
copii jucând jocuri video agresive şi comportamentul lor prosocial afişat în
activităţile desfăşurate în şcoala elementară. Ei au presupus că timpul de
expunere la jocurile video va fi direct proporţional cu comportamentul agresiv
şi invers proporţional cu comportamentul prosocial; preferinţa pentru jocurile
video agresive va fi direct proporţională cu comportamentul agresiv şi invers
proporţională cu comportamentul prosocial. Pentru a realiza acest experiment
32
3

au fost selecţionaţi 278 copii, 144 fete si 134 băieţi, din clasa a şaptea şi a opta,
din cinci şcoli din municipiul Enschede, Olanda. Media de vârstă a copiilor
participanţi era de 11.5 ani. Cel mai tânăr copil avea 10 ani şi cel mai mare 14.
într-o săptămână (de luni până marţi săptămâna următoare) copiii trebuiau să
completeze un jurnal în care să înregistreze timpul petrecut jucând jocuri
video. Acest lucru le ocupa aproximativ 15 minute în fiecare zi. In timpul
lecţiilor, copiii completau, de asemenea, un chestionar prin care
comportamentele lor agresive şi cele prosociale erau măsurate. Acest
chestionar le ocupa aproximativ între o jumătate de oră şi o oră pe zi.
La o săptămână după ce au completat aceste chestionare, copiii au dat un
test de inteligenţă (această variabilă joacă un rol moderat în vizionarea
violenţei la televizor şi în comportamentul agresiv). Li s-a făcut un instructaj
copiilor, ei având cinci răspunsuri posibile, şi anume: "nu", "între 1 minut şi 30
minute", "între 30 minute şi o oră", "între o oră şi două ore", "mai mult de două
ore". Copii au fost solicitaţi să dea numele a cinci jocuri preferate. în total au
fost numite de către copii 404 jocuri diferite. Conţinutul agresiv al acestora a
fost identificat de trei experţi (unul era editor-şef al unei reviste de jocuri
video, iar ceilalţi doi erau managerii unei mari firme de jucării). Aceştia
trebuiau să identifice violenţa în funcţie de definiţia conform căreia
agresivitatea este un act prin care o persoană răneşte o altă persoană (sau alte
persoane), intentatorul acestei acţiuni ştiind dinainte că acţiunile sale vor avea
efecte negative pentru o altă persoană (alte persoane).
Pentru a măsura comportamentul agresiv s-a folosit o tehnică prin care
copiii trebuiau să indice acte agresive din clasa lor, precum scosul limbii,
mijitul şi bătaia. Scorul de agresivitate pentru un copil se calcula în funcţie de
câte ori era numit de către colegii săi, acest număr fiind apoi împărţit la
numărul colegilor săi.
Analog cu agresivitatea, a fost definit şi comportamentul prosocial.
Astfel, s-a considerat că definiţia comportamentului prosocial este următoarea:
un act prin care o persoană susţine sau ajută o altă persoană (alte persoane),
persoana respectivă ştiind încă dinainte că acţiunile sale vor avea efecte
pozitive pentru cealaltă persoană (celelalte persoane). Pentru măsurarea
comportamentului prosocial s-a folosit aceeaşi metodă. Copiii au fost rugaţi să
spună numele colegilor care afişau comportament prosocial în clasă, precum
ajutarea altor colegi la temă sau aşezarea lângă colegi noi, timizi. Scorul la
comportamentul prosocial al unui copil se calcula în funcţie de câte ori era
numit de către colegii săi, acest număr fiind apoi împărţit la numărul colegilor
săi. Pentru a măsura inteligenţa s-a folosit un test care consta din şase subteste:
trei teste verbale (sinonime, antonime), şi trei teste de percepţie (decuparea
figurilor, asemănarea de imagini).
32
4

în final, s-au constatat următoarele: copiii care se jucau peste două ore pe
zi jocuri video agresive aveau un nivel mai înalt al agresivităţii decât cei care
se jucau doar o jumătate de oră pe zi; în schimb între copiii care nu se jucau
deloc şi cei care se jucau aproximativ o jumătate de oră pe zi jocuri video nu
existau asemenea diferenţe (prima ipoteză a cercetării, conform căreia timpul
de expunere la jocurile video va fi direct proporţional cu, comportamentul
agresiv, a fost infirmată). S-a demonstrat că acei copii care se jucau minimum
o oră pe zi aveau un nivel mult mai scăzut al comportamentului prosocial,
decât copiii care se jucau moderat sau care nu se jucau deloc (a doua ipoteză a
cercetării s-a confirmat, mai precis că jocurile video agresive scad nivelul
comportamentului prosocial).
Preferinţa pentru jocurile video agresive a fost direct proporţională cu
comportamentul agresiv şi invers proporţională cu comportamentul prosocial.
S-a observat că după ce jucau un joc video agresiv, copiii deveneau mai
agresivi şi aveau un nivel mai scăzut al comportamentului prosocial. Deci
jocurile video agresive au tendinţa de a suprima comportamentul prosocial şi
de a creşte nivelul de agresivitate (cea de-a treia si a patra ipoteză a cercetării
au fost confirmate).
Cu privire la relaţia dintre inteligenţă şi preferinţa pentru jocurile video,
s-a ajuns la concluzia că acei copii care preferau şi jucau des jocuri video
agresive aveau un nivel de inteligenţă mai scăzut decât cei care nu jucau deloc
sau care jucau aproximativ o jumătate de oră pe zi jocuri video agresive.
Rezultatele au arătat că cel puţin 70% dintre copii joacă jocuri video
măcar o dată pe săptămână şi doar 5% joacă zilnic. S-au construit trei grupuri:
nonjucători, jucători moderaţi (joacă mai puţin de jumătate de oră pe zi),
jucători implicaţi mai mult de jumătate de oră zilnic. Băieţii joacă mai mult
decât fetele. între jucătorii implicaţi majoritatea sunt băieţi (40%), fetele mai
puţin (10%). Comportamentul prosocial a fost diferit între cele trei grupuri de
copii.
Copii au fost grupaţi în trei grupuri: cei care nu joacă jocuri agresive, cei
care joacă astfel de jocuri mai puţin de jumătate, şi cei care le preferă. Băieţii
preferă semnificativ jocurile agresive comparativ cu fetele. Corelaţiile au
demonstrat că acei copii care preferă jocuri agresive au nivel mai scăzut de
inteligenţă. Copii cu preferinţă mare pentru jocuri agresive au comportamente
agresive comparativ cu cei din primul grup. La fete nu au existat diferenţe cu
privire la comportmentul agresiv după preferinţa jocurilor. Diferenţe între cele
trei grupe de copii s-au semnalat cu privire la comportamentele prosociale,
între cei cu preferinţă mare şi moderată, mare-mică, nu au existat diferenţe
între cei cu preferinţă moderată şi mică pentru jocuri agresive. La fete nu au
apărut diferenţe ale comportamentului prosocial în acord cu preferinţa pentru
32
5

jocurile agresive. S-a mai găsit că preferiţa pentru jocurile agresive corelează
cu timpul petrecut la jocurile video (vezi Wiegman şi van Schie, 1998).
1.10. Religia
Religia contribuie la dezvoltarea unor componente ale personalităţii, ea
poate solicita anumite stiluri de conduită şi viaţă (respectarea unor reguli
alimentare, interdicţii personale, relaţionale, etc.). Credinţele şi practicile
religioase, comunităţile religioase şi emoţiile credinţei s-ar putea să influenţeze
modul în care oamenii religioşi gândesc, simt şi se comportă. Foarte multe
religii promovează dezvoltarea unor trăsături pozitive precum: toleranţa,
înţelepciunea, acceptarea, altruismul, iertarea, modestia, cumpătarea,
sinceritatea, cultivarea relaţiilor armonioase între oameni, etc. Există şi
doctrine religioase care au condus la agresivitate, ură, suicid, om-ucidere,
război. Pe de altă parte, anumite trăsături de personalitate predispun oamenii la
a avea preocupări religioase. Multe studii s-au concentrat asupra unor aspecte
precum: activităţile/ preocupările religioase, trăsăturile religiozităţii,
spiritualităţii, relaţiile dintre aceste trăsături şi diverşi factori de personalitate.
Conform modelului elaborat de McCrae şi Costa (1999), oamenii care
sunt în mod natural agreabili şi conştiincioşi, deci care au aceste trăsături ca
tendinţe de bază, tind să fie, rămân sau devin religioşi îndată ce iau contact cu
religia, ca realitate culturală. Religia devine în acest caz o caracteristică
culturală de adaptare a acestor tendinţe de bază (Saroglou 2002). Asocierile
dintre religie şi cei 5 factori de personalitate sunt mai degrabă slabe (ibidem.).
Un motiv îl poate constitui faptul că majoritatea studiilor au rămas la nivelul
celor 5 factori şi nu au cercetat faţetele acestora (ibidem.).
Două meta-analize ale studiilor publicate până în anul 2004 (cercetări
care au folosit taxonomia lui Eysenck, Indicatorul Myers-Briggs sau Inventarul
de Personalitate Jackson) indică faptul că oamenii religioşi obţin scoruri mari
la factorii agreabilitate şi conştiinciozitate din modelul BigFive. Relaţia dintre
religie şi ceilalţi 3 factori este mai puţin clară, nesistematică şi, probabil,
dependentă de o anumită dimensiune a religiei. De exemplu, fundamentalismul
corelează cu o scăzută deschidere către experienţă; religia extrinsecă cu
nevrotismul; religia carismaticâ cu extraversia (Saroglou 2002).
Saroglou şi Munoz-Garcia (2008) au investigat legătura dintre
religiozitate şi faţetele personalităţii măsurate de NEOPI-R (30 de faţete). Au
au obţinut rezultate mai detaliate. Gradul de religiozitate a fost măsurat cu o
scală care cuprinde:
a) religiozitate clasică, personală (importanta lui Dumnezeu în viaţa
proprie, importanţa religiei şi frecvenţa rugăciunilor);
32
6

b) religiozitate emoţională (comunitatea religioasă, relaţionarea cu

membrii comunităţii, importanţa valorilor şi experienţa religioasă proprie);
c) spiritualitate (importanţa spiritualităţii în viaţă).
Primele două subscale corelează puternic cu orientarea religioasă
intrinsecă (Saroglou şi Mathijsen 2007). Rezultatele au arătat că aspectele
proactive şi inhibitorii ale conştiinciozităţii reflectă un grad mare de
religiozitate. în schimb, deschiderea către experienţă, către nou (faţete ale
deschiderii), asertivitatea versus căldura (faţete ale extraversiei),
vulnerabilitatea versus anxietatea (faţete ale nevrotismului) corelează divergent
cu religiozitatea (Saroglou şi Munoz-Garcia 2008).
Alte studii au plasat religia între trăsături de personalitate şi valori. Un
studiu meta-analitic a 21 de studii din 15 ţări (în total 8 551 de participanţi)
relevă că oamenii religioşi atribuie o mare importanţă unor valori precum
conservatorismul (tradiţia, conformismul), auto-trunscendenţa şi o mică
importanţă valorilor precum deschiderea spre schimbări, autodirecţionarea,
hedonismul, stimularea (Saroglou, Delpierre şi Demelle 2004). Dat fiind faptul
că oamenii se raportează asemănător la trăsăturile de personalitate şi la valori,
fără să conştientizeze că sunt, de fapt, constructe diferite, influenţa pe care o au
trăsăturile de personalitate asupra religiozităţii poate fi contaminată de
asemănarea dintre valori şi trăsături de personalitate. în acest caz, este
important să se determine care dintre cele două concepte prezic mai bine
religiozitatea: sunt oamenii religioşi în primul rând pentru că sunt agreabili şi
conştiincioşi sau pentru că valorizează ordinea socială, tradiţia, altruismul?
Inversarea relaţiei cauzale este la fel de importantă: a fi religios are un impact
asupra întregii personalităţi sau doar asupra ierarhiei valorilor personale?
La aceste întrebări au încercat să răspundă Saroglou şi Munoz-Garcia
(2008). Ei au găsit că valorile prezic mai bine decât trăsăturile de personalitate
religiozitatea. Aşadar, religiozitatea ca realitate individuală este mai apropiată
de valori, credinţe sociale decât de trăsăturile bazale de personalitate. însă nu
este exclus ca acestea să aibă şi ele, la rândul lor, o contribuţie. Spre exemplu,
oamenii care sunt în mod natural agreabili şi conştiincioşi şi nu prezintă
deschidere către nou tind să-şi conducă viaţa prin intermediul valorilor care
promovează conservarea ordinii sociale (tradiţie, conformism) şi altruismul.
Religia promovează astfel de valori şi, ca atare, aceşti oameni devin/rămân
religioşi, întărindu-şi propriile valori. O altă concluzie este că cele mai
temperamentale dimensiuni ale personalităţii (extraversia şi nevrotismul) sunt
mai puţin relevante pentru a înţelege diferenţele individuale din punct de
vedere religios. Acest lucru se datorează probabil faptului că ele nu pot fi uşor
transformate în valori (Saroglou şi Munoz-Garcia 2008).
32
7

Spiritualitatea se desprinde din ce în ce mai mult de religie şi se prezintă

ca un concept de sine stătător, parţial diferit de religiozitate (Hill şi Pargament
2003). Spiritualitatea se referă la:
a) transcendenţă sau la sacru, dar nu în mod necesar la Dumnezeu sau
zei, aşa cum sunt definiţi în tradiţia religioasă ;
b) conexiunea dintre realitatea individuală şi transcendenţă, lume, fără să
se refere neapărat la o instituţie sau la un grup (Hill et al., 2000; Miller şi
Thoresen 2003). Oamenii contemporani valorizează mai mult spiritualitatea
decât religia, cei mai mulţi dintre ei declarând că sunt spirituali, dar nu religioşi
(Zinnbauer, Pargament şi Scott 1999).
Studiul efectuat recent de Saroglou şi Munoz-Garcia (2008) şi-a propus,
printre altele, să afle în ce măsură oamenii se raportează diferit la religie şi la
spiritualitate. Rezultatele lor arată că spiritualitatea este atât diferită, cât şi
similară religiei. Cele două concepte au în comun aspectul prosocial, în
termeni de personalitate şi valori. Oamenii spirituali sunt asemănători cu cei
religioşi pentru că sunt de asemenea conştiincioşi. Cu toate acestea, în primul
caz, conştiinciozitatea nu se referă la valorizarea conservatorismului şi
respingerea hedonismului. Oamenii spirituali au obţinut scoruri mari la
deschiderea către experienţe, dar nu şi la deschiderea către nou (ibidem.).
Aceste rezultate sunt concordante cu studii precedente care au relevat că
spiritualitatea matură corelează atât cu conştiinciozitatea, cât şi cu deschiderea.
Astfel, oamenii spirituali, spre deosebire de cei religioşi, aleg modalităţi noi şi
autonome de a întâmpina experienţa spirituală (Saroglou 2002). Cu alte
cuvinte, oamenii spirituali se situează între oamenii religioşi şi cei liberali (din
punct de vedere religios): ei nu prezintă un pattern de autoritarism ca primii,
dar nici unul atât de progresiv, evoluţionist ca ultimii. Lumea oamenilor
spirituali se pare că este o lume a păcii, a iubirii şi fanteziei, dar şi o lume în
care există ordine (Caprara et al., 2006).
2. Personalitatea matură
Personalitatea matură reprezintă un scop al programelor de educare.
Personalităţi mature sunt caracterizate prin complexitate structural-funcţională,
adaptare suplă, flexibilă, mare eficienţă (Zlate, 2002). Este necesar a face
diferenţa între conceptele de „personalitate matură” (se referă la un ansamblu
de însuşiri ce permit o reuşită a adaptării persoane, morale şi sociale) şi
conceptul de “maturitate” (desemnează o etapă de vârstă). în mod special ne
interesează caracteristicile personalităţii mature, ele constituind reper al
dezvoltării ca rezultat al factorilor determinanţi, reprezentând obiective ale
proceselor de formare, împlinire a personalităţii. Nu ne propunem o analiză
extinsă, ci doar vom schiţa câteva aspecte semnificative.
32
8

Zlate (2(X)4) apreciază că în elaborarea profilului personalităţii mature/

vârstei adulte este necesar a ţine cont de două observaţii:
- personalitatea matură nu poate fi descrisă numai prin caracteristicile
normalităţii psihocomportamentale, adică la acele particularităţi care
individualizează maturitatea personalităţii, sănătatea ei psihofizică şi
psihosocială, ci trebuie luate în calcul situaţii care generează suferinţa,
vinovăţia, neputinţa, chiar moartea, situaţii în care persoanele sănătoase şi
mature sunt rareori atât de fericite şi lipsite de conflicte. Personalitatea matură
se dezoltă pe un continuum, existând şi sincope, denivelări, retardări sau
reveniri la faze depăşite sau relansări.
- creionarea unui portret exclusiv pozitiv al vârstei adulte indică un ideal,
rareori, sau poate niciodată atins. Personalităţile cele mai robuste îşi au
defectele şi momentele lor de regres şi într-o mare măsură depind de sprijinul
mediului înconjurător pentru maturitatea lor (Allport, 1981). Această idee
deosebit de interesantă deoarece ea atenţionează, pe de o parte, asupra
necesităţii descrierii şi portretizării realiste a vârstei adulte, iar, pe de altă parte,
asupra necesităţii considerării contextelor situaţionale, mai ales a celor
organizaţionale în care se conturează şi se dezvoltă personalităţile adulte
(Zlate, 2004).
Campbell şi Bond (1982) subliniază că sunt patru întrebări majore de
adresat când ne referim la dezvoltarea personalităţii: 1. Ce este un bun
caracter? 2. Ce îl determină sau previne? 3. Cum poate fi măsurat în aşa fel
încât eforturile de îmbunătăţire să aibă rezultate bune? 4. Cum se dezvoltă cel
mai bine caracterul?
Bunul caracter este definit în termenii acţiunilor unei persoane.
Dezvoltarea caracterului, de obicei, s-a concentrat asupra acelor caracteristici
sau valori corespunzătoare societăţii, cum ar fi respectarea autorităţii, etica
muncii, munca în grup supervizată, etc. Un caracter „bun” poate fi descris prin
următoarele însuşiri:
- responsabilităţii morale şi comportamentul etic şi moral;
- capacitate de disciplină;
- simţ moral şi etic al valorilor, obiectivelor şi proceselor unei societăţi
libere;
- standarde ale caracterului personal şi ale ideilor;
- valori precum: sinceritate, onestitate, integritate, responsabilitate
individuală, modestie, înţelepciune, dreptate, etc. (Huitt, 2004).
• Plecând de la o abordare stadială, Chris Argyris (1957) a identificat
dimensiuni specifice ale personalităţii mature pe măsură ce aceasta se
dezvoltă. Autorul consideră că este mai indicat a vedea progresul/ devenirea
personalităţii nu în termenii unor stadii precise, ci mai degrabă de-a lungul
unui continuum de la imaturitate - copil, la maturitate - adult. La orice vârstă.
32
9
oamenii pot avea gradul lor de dezvoltare poziţionat pe una din cele şapte
dimensiuni (prezentate în tabelul 3).
Tabelul 3. Continuumul imaturitate-maturitate
(adaptat de Luthans, 1989, după Argyris, 1957).
Caracteristici ale imaturitâfii Caracteristici ale maturităţii
Pasivitate Activism
Dependenţă Independenţă
Modalităţi limitate de Comportament complex
comportament
Interese superficiale Interese complexe
Perspectiva de scurtă durată Perspectiva pe termen lung
Poziţie de subordonare Poziţie de conducere
Slaba conştiinţă de sine Conştiinţă de sine şi control
Argyris subliniază faptul că modelul nu presupune că toţi oamenii ating
toate dimensiunile maturităţii ale continuumului:
1. Cele şapte dimensiuni reprezintă doar un aspect al personalităţii ca
totalitate; depinde mult de percepţia individuală, conceptul de Sine, adaptare şi
ajustare;
2. Cele şapte dimensiuni se modifică în permanenţă crescător de la copil
la adult care este sfârşitul continuumului;
3. Modelul oferă o posibilitate de descriere şi măsurare a dezvoltării unui
individ, dar nu poate să constituie un predictor pentru un comportament
specific;
4. Cele şapte dimensiuni sunt bazate pe caracteristici latente ale
personalităţii care pot fi diferite de comportamentul observabil (apud.
Luthans, 1989).
Spre deosebire de teoriile stadiale ale lui Freud, Erikson şi Levinson,
modelul imaturitate-maturitate al lui Argyris este direcţionat în special spre
studiul comportamentului organizaţional. Argyris presupune că personalităţile
angajaţilor unei organizaţii pot fi descrise prin cele şapte dimensiuni. în acest
caz, pentru a putea obţine o exprimare maximă a personalităţii angajaţilor,
organizaţiile formale ar trebui să le permită angajaţilor să fie mai degrabă
activi decât pasivi, mai degrabă independenţi decât dependenţi, cu perspectice
de lungă durată faţă de perspectivele de scurtă durată, ocuparea unei poziţii
mai înalte, exprimarea intereselor înalte, ca abilităţi importante. Argyris afirmă
că de obicei se întâmplă exact opusul. Participantul matur la organizaţie devine
frustrat şi anxios şi intră în conflict cu structura formală a organizaţiei. Această
33
0

premisă de incongruenţă este o piatră de temelie pentru relaţia persoana-

organizaţie (apud. Luthans, 1989, pp. 105-110).
(Î.W. Allport (1981), încercând să caracterizeze din punct de vedere
psihologic personalitatea omului matur, pornind de la o serie de alte
caracteristici formulate de alţi autori, ajunge la un tablou de şase trăsături
considerate a fi definitorii:
1) conştiinţă de sine largă, vastă datorită lărgirii ariei vieţii, a domeniului
de preocupări (economice, educaţionale, recreaţionale, politice, casnice etc.),
dar mai ales participării la ele;
 2) capabil de a întreţine relaţii calde în raporturile intime, cât şi în
raporturile sale sociale generale;
3) posedă securitate emoţională fundamentală (va face faţă frustrărilor, va
depăşi obstacolele, se va resemna în faţa inevitabilului) şi se acceptă pe sine
(dar şi pe alţii);
4) percepe, gândeşte şi acţionează cu elan în acord cu realitatea
exterioară;
5) capabil de obiectivare de sine, înţelegere de sine şi umor;
6) trăieşte în armonie cu filozofia unificatoare a vieţii sale (Allport, 1981,
pp. 285-298).
Allport (1981) a realizat o comparaţie între personalitatea matură şi
personalitatea imatură (Tabelul 4).
Tabelul 4. Comparaţia dintre personalităţi mature şi imature
Personalităţi mature Personalităţi imature
1. Extensiunea simţului Eului, 1. Eul are graniţe limitate, nu se
încorporează în personalitate noi şi implică în activităţi, nu participă în
numeroase arii ale interesului uman, mod autentic, eventual participă doar
care devin personale. fizic, dar nu şi psihologic.
2. Centrate pe sine, închise în
sine,
2. Depăşesc egocentrismul, posesive, sufocante, exclusiviste
stabilesc relaţii cu ceilalţi, se (cred
raportează “cald” la alţi oameni; pot că numai ele au trăit o experienţă,
manifesta capacitatea de intimitate, doresc să fie iubite, dar nu pot oferi
compasiune, toleranţă. iubire).
3. Dispun de echilibru emoţional, 3. Emoţionalitate dezechilibrată/
autocontrol, simţul proporţiei; îşi zgomotoasă; izbucniri de mânie şi
asumă riscuri în mod conştient, pasiune; nu rezistă la frustrări, le
cunoscând în ce constă eşecul posibil; întâmpină cu aversiune; acuzatoare şi
rezistă la frustrare, se acceptă pe sine. autoacuzatoare.
4. Reflectă veridic realitatea 4. Reflectarea realităţii este
externă; percep, gândesc şi acţionează modificată şi adaptată/ ajustată la
cu interes şi în conformitate cu tendinţele şi fanteziile personale.
aceasta.
33
1

5. Sunt ele însele, dispun de 5. Sunt afectate, “pozează”, caută

capacitatea de auto-obiectivare, să lase alte impresii, eventual diferite,
autocunoaştere, intuiţie, umor. contrare modului lor de a fi.
6. Trăiesc în armonie, au o 6. Acţionează ezitant, fluctuant, în
filozofie funcţie de situaţii, împrejurări.
unificatoare despre viaţă, dispun de o
concepţie generală despre lume şi o
transpun constant în practică.
• Realizând o sinteză a literaturii de specialitate, Zlate (2004)
completează profilul personalităţii mature cu următoarele caracteristici:
- capabilă de a iubi şi a munci (Freud);
- capabilă să înţeleagă şi să aplice jocul şi veneraţia (Cabot, 1914, apud.
Zlate, 2004);
 - stăpâneşte activ mediul înconjurător, manifestă o oarecare unitate a
personalităţii, este capabil să perceapă corect mediul pe sine (Jahoda, 1950,
apud. ibid.)',
- percepţia eficientă a realităţii şi relaţii comode cu ea; acceptarea eului, a
celorlalţi şi a naturii; spontaneitatea; centrarea pe probleme; detaşarea;
independenţa faţă de cultură şi mediu; prospeţimea continuă a aprecierii;
orizonturi nelimitate; sentimentul social; relaţii sociale profunde, dar selective;
structură caracterială democratică; certitudinea etică; simţul neostil al
umorului; spiritul creator (Maslow, 1954, apud. ibid.);
- eliberarea de tipul de relaţii de dependenţă şi de “mentalitatea”
caracteristice copilăriei şi adolescenţei;
- intrarea în alt tip de relaţii sociale de interdependenţă, asumându-şi
organizarea propriei existenţe şi a “orizontului lor social”, având realism şi
pragmatism, eficienţă, conştiinţă a poziţiei sociale, a situaţiei personale, a
aspiraţiilor şi a posibilităţilor de care persoana dispune (Mucchielli, 1982,
apud. ibid.).
- cristalizarea unei dominante profesionale, cât şi în aspiraţia unei
armonizări, a elaborării unui sistem statornic şi echilibrat de reglare a
existenţei sale individuale şi sociale (Pavelcu, 1968, apud. ibid.);
- intrarea în viaţa profesională, asumarea unor roluri sociale active şi
responsabilităţi familiale şi având o experienţă directă a vieţii;
- organizarea efectivă a muncii în vederea realizării unui scop,
posibilitatea de adaptare interpersonal şi intrapersonală (F.Barron, 1954,
apud. ibid.);
- autocontrolul; responsabilitatea personală; responsabilitatea socială;
interesul social democratic şi idealurile (Shoben, 1957, apud. Allport, 1981);
- comportament prosocial - acte valorizate pozitiv de societate, cu
consecinţe sociale pozitive ce contribuie la binele fizic şi psihologic al altor
persoane: ajutorarea, altruismul, intervenţia trecătorului, atracţia
33
2

interpersonală, prietenia, caritatea, cooperarea, sacrificiul, simpatia, increderea

etc. Comportamentul prosocial are ca funcţie principală stabilirea şi menţinerea
intcrrelaţionării dintre membrii aceluiaşi grup social (Sober şi Wilson, 1998,
apud. Zlate, 2004);
- “generaţivitate” termen propus de E. Erikson pentru a desemna
capacitatea personalităţii mature de a contribui la îndrumarea tinerei generaţii
(vezi şi Negovan, 2006);
Personalitatea matură se conturează în general după vârsta de 23 de ani
(Mucchielli, 1982, apud. Zlate, 2004).
O modalitate clasică de a înţelege, cunoaşte şi dezvolta personalitatea
propune luarea în considerare a modelelor de trăsături sau factori. De exemplu,
modelul Big Five oferă posibilitatea descrierii personalităţii mature pe filiera
celor cinci dimensiuni: extraversie (orientarea către alţii, implicarea facilă în
relaţii de comunicare şi în acţiuni cu alţii, sociabilitatea); agreahilitate
(comportamente pro-sociale, în calităţi care plac celorlalţi); conştiinciozitate
(ordinea, disciplina, responsabilitatea în tratarea sarcinilor şi activităţilor în
care se implică, a celor profesionale şi de viaţă); stabilitate emoţională (a fi
calm, mulţumit, stăpân pe sine); deschidere (deschis la învăţare şi experienţă,
creativitate, inventivitate) (Srivastava et al., 2003).
• Punctul culminant al maturizării personalităţii este acela în care omul
este considerat a fi „o personalitate”, ceea ce este mai mult decât „a avea
personalitate” sau „a avea” anumite însuşiri de personalitate. Zlate (2006) arată
că omul devine „o personalitate” atunci când împlineşte un număr de 10
caracteristici care corespund cu parcurgerea următoarelor trepte ale devenirii:
1. are conştiinţa despre lume, alţii şi sine - îşi dă seama ce este, cine
este, ce reprezintă pentru sine şi pentru alţii, ce scopuri, idealuri are; ce îşi
propune să devină;
2. îşi formează şi deţine un sistem personal de reprezentări, concepţii,
motive, convingeri legate într-un sistem ca urmare a parcurgerii traiectoriei
propriei vieţi, experienţe, sistem ce îl ghidează în fixarea unor linii distincte de
conduită, în acord cu ceea ce gândeşte, simte şi vrea;
3. desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute (nu gratuite,
inutile, nerecunoscute, distructive), ce permit inserţia omului în societate,
practicarea unor comportamente dezirabile, asumarea responsabilităţilor
sociale şi utile;
4. emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate, punând
sub semnul întrebării unele aspecte care intră în contradicţie cu modul său de a
fi, gândi, acţiona, cu sistemul de idei şi concepţii formate până la un moment
dat; nevoia argumentării afirmaţiilor făcute îl conduc la elaborarea unor seturi
sau sisteme apreciative, valorizatoare, fapt care permite intrarea treptată în
33
3

lumea valorilor; nevoia de îndoială, incertitudine îl împing la reevaluări şi

descoperiri de fapte şi relaţii noi;
5. creează valori sociale, se transformă din consumator în producător de
valori, desfăşurând o activitate în acord cu esenţa sa creatoare; prin aceasta
vrea să îşi depăşească condiţia biologică pentru a se ridica Ia statutul de fiinţă
novatoare, creatoare, capabilă să facă saltul de la creaţia subiectivă (produsul
fiind nou pentru sine, în raport cu propria experinţă) la creaţia obiectivă
(produsul fiind nou atât pentru sine, cât şi pentru societate);
6. are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi permite să se
dedice unor idei, idealuri, militând pentru traducerea lor în fapt; profilul
psihomoral îl leagă cognitiv, afectiv şi volitiv de idei şi concepţii, îl incită spre
acţiuni prin intermediul cărora să şi le realizeze;
7. şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în concordanţă cu
semnificaţia situaţiilor, cu cerinţele lor permisive şi restrictive, trăind afectiv la
înaltă tensiune ceea ce crede şi face, asumându-şi conştient responsabilitatea şi
consecinţele actelor sale; debarasarea de tutelă, trecerea treptată de la control la
autocontrol, de la educaţie la autoeducaţie, mijloace prin intermediul cărora
persoana pune stăpânire pe propria conduită; îşi conservă propria libertate şi
chiar încearcă să o impună în faţa altora;
8. se integrează armonios şi util în colectivitate - trece treaptat de la
reverie, închidere în sine, solitudine la apropierea de ceilalţi, la căutarea
grupului social, nu ca un refugiu, ci ca un mijloc de satisfacere a unor
importante nevoi sociale (afiliere, afirmare, realizare de sine, etc.); preia de la
grup, colectivitate modele de acţiune socială, pregătindu-se pentru integrarea
mai bună în reţeaua relaţiilor sociale;
 9. ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii - este
conştient de faptul că nu este suficient să aibă anumite cunoştinţe, capacităţi,
dacă nu le valorifică rămâne anonimă; ştie că există două sisteme de reuşită în
viaţă: sistemul pe merit (bazat pe cunoştinţe, capacităţi, învăţare şi muncă
asiduă) şi sistemul de „a te pune în valoare” (bazat pe capacitatea de a te
valoriza, a-ţi da importanţă, a deveni cineva); mulţi dintre cei care reuşeşc se
bazează pe al doilea sistem, iar mulţi oameni dotaţi nu-şi fructifică
posibilităţile de care dispun, lăsându-le să se consume în interior fără vreun
profit pentru el sau pentru alţii;
10. poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi, are
valoare de model educaţional, ilustrându-se în societate poate fi luat ca punct
de reper în formarea noilor personalităţi.
Cele zece criterii pot fi interpretate ca variabile şi caracterizate după
sensul lor de evoluţie, nivelul de dezvoltare, gradul de corelare şi
interdependenţă, cât şi după configuraţia lor la un moment dat. Teoria emisă de
Zlate punctează faptul că „o personalitate” socială nu este cea care reprezintă o
33
4

simplă aparenţă mediatică, fiind cunoscută de public, ci este o persoană de

reală valoare, producătoare de beneficii sociale în acord cu norme şi valori,
având în structura profilului de personalitate realizări superioare condiţiei
omului cotidian.
• Funcţiile personalităţii mature nu sunt specifice numai personalităţii
omului adult, ci tuturor vârstelor, în egală măsură, numai că la adult ele capătă
o anumită particularizare, având caracteristici proprii (Zlate, 2004):
1. Funcţia de expresie este prima care se impune la contactul iniţial cu o
persoană oarecare, referindu-se la conduita, la comportamentul direct
observabil al individului (diversele tipuri de modificări interne ale
organismului sau ale activităţilor lui, de natură fiziologică sau psihologică, care
se exteriorizează):
- conduita instinctivă, legată de modul de satisfacere a trebuinţelor
fundamentale, îndeosebi a celor sexuale, şi care se constituie într-o
particularitate cu totul specifică pentru vârsta adultă;
- conduita emoţională, cuprinzând totalitatea expresiilor emoţionale, care
au rolul de a comunica stările afective ale individului, de a regla
comportamentul altor oameni sau chiar propriul comportament, de a se
transmite prin contagiune, creând în felul acesta diverse tipuri de stări afective
(de satisfacţie sau insatisfacţie) în grup etc.;
- conduita intelectuală, cuprinzând forme specifice de expresie
inteligentă, cum ar fi scrisul, cititul, care ajută la adâncirea cunoaşterii şi la
facilitarea comunicării;
- conduita socială, prin intermediul căreia individul ţine cont de existenţa
şi interesele altora, se raportează, pe de o parte, la societate, la muncă, iar, pe
de altă parte, la sine şi mai ales la alţii;
- conduita activă, indicând modul în care individul îşi cheltuieşte energia
fizică şi morală.
Funcţia de expresie a personalităţii adulte este ceea ce mai nou este numit
prin termenul de autodezvăluire (self-disclosure), ca „un tip de comunicare în
care informaţiile despre Eu, care în mod normal sunt ţinute ascunse, sunt
comunicate altei persoane” (De Vito, 1986, p. 99), apare într-o triplă ipostază:
capacitate de exprimare a personalităţii (dependentă de personalitatea celui
care se dezvăluie); proces de comunicare şi intercunoaştere (dependent de
personalitatea celui către care se face autodezvăluirea); produs cu un anumit
conţinut informaţional (cantitatea şi calitatea informaţiilor dezvăluite).
2. Funcţia de identificare a personalităţii adulte se referă la capacitatea de
a încadra (pe baza unor informaţii sumare) un individ într-un anumit tip de
personalitate sau categorie socio-economică, profesională etc. - capacitatea
persoanei de a se lăsa identificată, fie ca urmare a unei cunoaşteri aprofundate,
33
5

fie doar după aparenţe după stilul de a vorbi, a se mişca, „însemne exterioare”,
cum ar fi îmbrăcămintea, uniforma;
3. Funcţia de adaptare - include conduite adaptative care, odată formate,
permit organismului să facă faţă celor mai diverse solicitări, în condiţii
optime, cu efort minim (forma cea mai simplă de adaptare reciprocă constituie
viaţa în comun a unui bărbat şi a unei femei, deci familia, căsătoria; o formă
mai complexă de adaptare o constituie la vârsta adultă adaptarea profesională);
4. Funcţia de integrare - permite personalităţii adulte să-şi apropie şi să-
şi asimileze în sine ceea ce îi este dat prin naştere, îi este impus prin instituţii
sau îi vine ocazional, accidental (ca urmare a integrării, adultul capătă o
oarecare independenţă relativă faţă de unele condiţii şi evenimente ce au loc în
jurul său; conduita sa are o oarecare stabilitate şi, ca urmare, selectivitatea
individului se manifestă plenar). Integrarea presupune buna stăpânire a unui
sistem informaţional, a dispune de mijloace acţionale trainice, eficiente, a avea
o conduită disciplinată, a-şi putea stăpâni trăirile emoţionale şi doza efortul
voluntar, a-şi putea valorifica din plin aptitudinile de care dispune, a desfăşura
cu plăcere munca, a avea satisfacţie, a lucra cu dezinvoltură, nestingherit);
5. Funcţia de intenţie - omul îşi formează deci un întreg ansamblu de
idealuri, scopuri generale şi particulare, opinii despre el şi despre alţii - toate
acestea având un rol deosebit de important în conturarea propriei personalităţi.
Idealurile, scopurile, aspiraţiile etc. îi modelează personalitatea şi joacă, în
acelaşi timp, rolul pe care îl au alţi factori de natură strict socială. Scopurile,
idealurile se formează în cadrul vieţii profesionale, ele sunt generate de ea şi la
rândul lor o influenţează. Foarte des ele apar în calitate de factori activizatori,
catalizatori ai vieţii de grup, ai creşterii randamentului muncii, sau, dimpotrivă,
ca factori frenatori ai acestora. în aceste condiţii, funcţia de intenţie a
personalităţii adulte devine unul dintre capitolele fundamentale ale psihologiei
organizaţional-manageriale.
6. Funcţia de diferenţiere a personalităţii adulte constă în tendinţa omului
de a se individualiza, de a se diferenţia de toţi ceilalţi. Deşi există aceleaşi
însuşiri, caracteristici la toţi oamenii, ele au grade diferite de intensitate şi mai
ales se combină într-un mod cu totul specific, ducând de fiecare dată la
constituirea unor „conglomerate”. Acestea dispun de o coloratură proprie şi se
individualizează atunci când oamenii le dau atenţie, le cultivă în vederea
afirmării faţă de alţi oameni sau faţă de grup, urmărind constituirea unui „stil
personal”.
Cele şase funcţii ale personalităţii adultului sunt strâns legate şi corelate
între ele. Practic, în plan funcţional, întâlnim acţiunea lor concomitentă. Ele
se ajută, se sprijină reciproc, se întretaie şi duc în final la constituirea unui
profil distinct al personalităţii adulte. Deşi, sunt comune pentru toţi oamenii şi
pentru toate vârstele, la adult ele capătă diverse particularizări, datorate
33
6

îndeosebi vieţii sociale (familiale şi productive) a acestuia. Astfel că ele nu mai

acţionează ca nişte funcţii generale, ci ca funcţii specializate în domeniul vieţii
profesionale: adaptare profesională, integrare profesională. Majoritatea lor au
efecte deosebite asupra activităţii productive a omului, pe de o parte, şi asupra
propriei personalităţi, pe de alta. Ele se pot institui în factori frenatori sau,
dimpotrivă, dinamizanţi, atât în plan productiv, cât şi în planul personalităţii
umane. De aici apare necesitatea stringentă a cunoaşterii şi, mai ales, aceea a
dirijării lor conştiente, a orientării lor pe direcţia realizării optime a sarcinilor
productive şi educative (vezi Zlate, 2004).
3. Tulburări ale personalităţii
Contribuţiile conceptuale şi cercetarea empirică recentă dovedesc că
variabilele interindividuale ale personalităţii care sintetizează variabilitatea în
cadrul populaţiei sunt insuficiente pentru modelarea arhitecturii personalităţii
intraindividuale. De aceea, evaluarea coerenţei sau incoerenţei personalităţii
trebuie să ia în calcul interacţiunile dintre structurile de cunoştinţe, procesele
dinamice de evaluare, structurile biologice şi influenţele externe social-
culturale (Cervone, 2005). Focalizarea atenţiei asupra proceselor şi structurile
interne ale unei persoane, duce la înţelegerea a două aspecte ale coerenţei
personalităţii:
1. relaţiile funcţionale dintre elementele sale distincte şi
2. coerenţa cross-situaţională a acestor elemente (ibidem.).
Incoerenţa personalităţii rezultă din perturbările ce apar în interiorul
elementelor constituente şi în relaţiile dintre ele, efectele fiind vizibile prin
instabilitatea cross-situaţională a comportamentelor.
3.1. Limite ale conceptului de „normalitate” psihică
Psihologia aplicată a fost cel mai mult afectată de disputa şi opoziţia
metodologică ideografic-nomotetic, având de-a face cu probleme şi situaţii
complete, sterilitatea acestei opoziţii şi necesitatea depăşirii ei. în plan
metodologic, psihologia aplicată nu se poate lăuda cu o construcţie infailibilă,
perfectă, există încă serioase probleme de reflecţie care nu şi-au găsit încă
soluţia adecvată, ceea ce ne obligă să adoptăm o atitudine permanent critică,
prudentă şi constructiv-creativă faţă de instrumentele de măsurare-evaluare pe
care le folosim şi faţă de modul de interpretare a rezultatelor la ele (Golu,
2002b).
Noţiunea “persoană normală” are două accepţiuni, fapt ce poate duce la o
anumită confuzie. O persoană normală poate fi sănătoasă din punct de vedere
clinic, sau o persoană poate fi normală, în sensul că este “la fel ca multe alte
33
7

persoane şi nu se distinge prin nimic special”, însă această accepţiune nu se

referă la partea clinică, ceea ce înseamnă că o persoană “normală” poate să nu
fie sănătoasă din punct de vedere psihologic (Widiger, 2006).
Dificultăţile în stabilirea “normalităţii” se datorează mai multor
circumstanţe:
/. limitări ale conceptul de normalitate:
- se situează în planul nomoteticului, în realitate, prin modul în care i se
stabileşte conţinutul şi prin valoarea designativă el ţine de domeniul
situaţionalului, al relativului;
- conceptul de normalitate reflectă nu atât relaţia dintre subiect şi
obiectivul pe care el trebuie să-l atingă, cât mai ales relaţia de rang dintre
subiecţi în cadrul unei populaţii date.
- normalitatea nu are niciodată un caracter absolut şi nici unidimensional;
ea este o rezultantă a tendinţelor variaţionale pe un anumit continuum valoric
al variabilei psihocomportamentale considerate; cu cât registrul de variabilitate
este mai întins, cu atât starea de normalitate devine mai greu de definit şi mai
relativă, aria ei de toleranţă mai întinsă, şi invers;
- în domeniul comportamentelor psihosociale normalitatea se apreciază
după gradul de concordanţă, respectiv, discordanţă între imperativele şi
etaloanele socio-culturale şi actele individuale, ceea ce face ca valoarea ei
designativă să difere de la o cultură la alta sau de la o epocă istorică la alta; ea
devine, în acest context, starea sau fenomenul cu frecvenţa cea mai mare, ceea
ce se observă cel mai des într-o societate dată, la momentul dat;
- caracterul multivariat şi fragmentat al conţinutului noţiunii de
normalitate în psihologie ţine de multipla determinare a ei: există normalitate
raportată la vârsta cronologică; la apartenenţa de gen/ sex (tabloul
psihocomportamental propriu bărbatului, tabloul psihocomportamental propriu
femeii); la etnie etc.
2. existenţa unor limite şi neajunsuri în activitatea de psihodiagnostic:
- axarea pe funcţii, capacităţi şi trăsături particulare în sine şi alcătuirea
unui profil psihologic de tip sumativ, în care se pierde controlul asupra
efectului de interacţiune şi integralitate;
- admiterea unei unităţi plate, omogene a personalităţii şi substituirea
întregului prin părţi care nu întotdeauna sunt şi relevante şi reprezentative;
- minimalizarea sau ignorarea diferenţei dintre constant şi variabil în
structura sistemului psihic şi în sistemul personalităţii, cu absolutizarea mai
frecventă a celei dintâi;
- absolutizarea valorilor măsurătorilor prin teste şi a stabilităţii în timp a
etaloanelor elaborate la un moment dat de timp; subestimarea factorilor
compensatori sau decompensatori, evolutivi sau involutivi;
33
8

- majoritatea testelor psihologice au un caracter fragmentar şi artificial

jccentuând relativitatea normalului şi diminuând valoarea operaţională în sfera
practică (a orientării şi selecţiei profesionale sau în cea a educaţiei, etc.);
- testele pe care le folosim noi dau rezultate care nu se pretează la
exprimarea în unităţi fizice, ci convenţionale, aceste rezultate nu posedă
aceeaşi semnificaţie în fiecare test (transformarea în note normate înlătură într-
o anumită măsură acest impediment);
- incertitudinea şi confuzia îşi pun amprenta pe calitatea şi obiectivitatea
analizei comparative a rezultatelor la diferite teste (la un test rezultatul
exprimat în centile poate reprezenta o însuşire bine dezvoltată, comparativ cu o
valoare mai mare în centile la alt test, care semnifică o însuşire puţin
dezvoltată: 74 centile la un test de matematică şi 83 centile la un test de limbă
română, primul scor poate fi la momentul dat mai bun decât cel de-al doilea,
pentru că valoarea poate reprezenta o îmbunătăţire semnificativă a
performanţei anterioare proprii, testul la matematică putea fi mai dificil decât
cel de română; scorul de 74 de centile situează subiectul pe locul trei pe clasă,
în vreme ce scorul la testul de română îl plasează pe locul 15).
3. limitările inerente statisticii, ca instrument de procesare a datelor:
- statistica descriptivă este esenţialmente statică, indicatorii de bază sunt
măsurile (valorile) tendinţei centrale şi ale abaterilor sau deviaţiilor; într-un
ansamblu statistic, a cărui distribuţie este normală, valorile care se apropie cel
mai mult de media aritmetică sunt considerate definitorii pentru normalitate;
dimpotrivă, cele situate la extreme sunt socotite anormale, chiar dacă, din
punct de vedere calitativ, cele situate în extrema dreaptă exprimă un nivel
superior al funcţiei sau capacităţii psihice supuse evaluării; dat fiind faptul că
media aritmetică (x) în calitate de indicator al normalităţii, este o rezultantă a
unei mulţimi de valori individuale determinate situaţional, la o probă dată,
valoarea ei de predicţie în cadrul examinărilor individuale ulterioare devine
scăzută.
- analiza comparativă a tipurilor de distribuţie prin raportare la curba lui
Gauss, arată că normalitatea se defineşte ca o distribuţie care satisface cerinţa
de repartiţie echilibrată a valorilor individuale obţinute Ia o probă în 5, 7 sau 9
clase, cu evidenţierea, în calitate de reper, a clasei centrale. Pomindu-se de
aici, s-a formulat şi conceptul de „subiect normal” sau „subiect mediu”, care a
devenit etalon de referinţă infailibil în psihodiagnostic şi în psihologia aplicată,
în general (Golu, 2002b).
Soluţiile tradiţionale la problematica delimitării “normalităţii” au fost
următoarele:
- stabilirea unor criterii de raportare a normalităţii prin luarea în
consideraţie a unor determinaţii specifice şi posibil unice, irepetabile şi
33
9

necesitatea comparării cazurilor individuale între ele prin raportarea la anumite

criterii, principii şi etaloane generale.
- la testele standardizate, scorurile brute se pot interpreta numai cu
ajutorul instrucţiunilor elaborate de autor;
- asigurarea validităţii şi standardizării instrumentului de măsură/
evaluare pentru a garanta omogenitatea comparaţiilor şi clasificărilor;
- etalonul pe baza căruia se efectuează comparaţiile trebuie să fie
suficient de precis pentru a permite şi evidenţierea/ valorificarea aspectelor
individuale, unice;
- scorurile medii trebuie actualizate la anumite perioade de timp, pentru
că însuşirile psihologice ale populaţiei se pot schimba în fiecare deceniu;
- când se operează cu note normate, se ţine cont de dificultatea testului şi
de raportul în care se află scorul la test cu scorurile obţinute la alte teste;
- în cazul în care se lucrează cu scoruri brute, se iau în consideraţie
scorurile cele mai mari şi cele mai mici posibile la testul respectiv (chiar dacă
avem şi media aritmetică), cerinţă care devine cu atât mai obligatorie, cu cât
eşantionul pe care s-a etalonat testul este mai mic (Golu, 2002b).
Solufiile modeme la delimitarea normalităţii presupun atât rafinarea în
plan metodologic, cât şi utilizarea unor noi concepte. Reperele pentru stabilirea
„normalităţii” sunt reprezentate de criteriile personalităţii mature, indicatorii
personalităţii autorealizate şi adoptarea concepelor de „optimum funcţional”,
„subiect mediu” şi „subiect ideal” (Golu, 2002b).
3.2. Devieri ale personalităţii
Personalitatea premorbidă care constituie terenul predispozant principal
pentru diferite tipuri de dereglări psihice este în principal rezultanta
interacţiunilor între motivaţiile interne şi solicitările externe (Golu, 2005a). în
principiu, tulburarea psihocomportamentală se manifestă ca o discordanţă
acută, mascată între ceea ce vrea, doreşte sau face individul şi ceea ce se cere,
se aşteaptă de la el să facă în contextul relaţional, situaţional dat. Limitele
dintre sfera normalului şi cea a patologicului sunt relativ, depinzând de
criteriile de evaluare, care pot fi condiţionate socio-cultural (ibidem.). Printre
criteriile cele mai relevante ale stabilirii anormalităţii în sistemul de
personalitate se numără:
1. starea de disconfort psihic de un grad înalt şi de durată - este un semn
al relaţionării inadecvate, anormale, un indiciu că viaţa nu se desfăşoară cum
trebuie - depresie, anxietate, etc.);
2. ineficienţa cognitivă - incapacitatea de a gândi clar, fără a distorsiona
realitatea, ori de a-şi onora obligaţiile sociale, profesionale aşa cum făcea
înainte; deteriorarea capacităţii de judecată, rezolvare de probleme, evaluare
34
0

corectă a realităţii sociale, fără a-şi da seama de declinul performanţial sau a

înţelege atitudinea celor din jur (eşec şcolar, instabilitatea la locul de muncă,
neasumarea responsabilităţilor vârstei, etc.);
3. tulburări în funcţionarea organismului - dereglări, tulburări organice
sau simptome psihosomatice la care persoana nu conştientizează originea
psihologică (alterări ale apetitului, hipertensiune arterială, migrene, afecţiuni
gastrice, intestinale);
4. devianţa comportamentului de la normle sociale - deviaţii
comportamentale care sunt greu de înţeles şi care pot avea un grad de
periculozitate pentru ceilalţi (Golu, 2005a).
Krueger, Marken şi Watson (2005) propun o abordare a integrării
ierarhice în conturarea structurii personalităţii normale şi anormale. Ei
subliniază că personalitatea normală şi personalitatea anormală pot fi tratate
printr-un cadru structurat singular. Identificarea unei singure structuri integrate
a personalităţii normale şi anormale a rămas în continuare neclară. Este
necesară o abordare constructivă pentru a schiţa structura ierarhică a
personalităţii normale şi anormale. Această structură ierarhică integrează mai
multe modele propuse în literatura de specialitate. Structura ierarhică oferă
date generale despre personalitate, deschizând posibilele direcţii ale unor
cercetări viitoare asupra personalităţii normale şi psihopatologice.
O încercare de ierarhizare din punctul de vedere al adaptabil ităţii-
dezadaptabilităţii personalităţii operează distincţia între mai multe tipuri/
nivele:
1. personalităţi mature din punct de vedere psihologic şi psihosocial
(complexitate structural-funcţională, adaptare suplă la situaţii, eficienţă în
activităţi şi relaţii),
 2. personalităţi imature din punct de vedere psihologic şi psihosocial
(simplitate structural-funcţională, lipsa corelaţiei între componente;
funcţionalitate inegală, imprevizibilă, situaţională, neeficientă, slabe capacităţi
adaptative în circumstanţe comune şi noi),
3. personalităţi accentuate (au caracteristici care ies din comun,
comparativ cu media populaţiei, manifestă tendinţa de a aluneca în anormal,
fără a deveni anormale, fapt care le afectează serios capacităţile adaptative)
(Zlate, 2006);
4. personalităţi cu tulburări - prezintă un pattern durabil psihologic-
comportamental care deviază considerabil de la cerinţele culturii; se manifestă
între două (sau mai multe) din următoarele domenii:
a) cunoaştere (modurile de a se percepe şi interpreta pe sine, alte
persoane şi evenimente); b) afectivitate (gama. intensitatea, labilitatea şi
adecvarea răspunsului emoţional); c) funcţionare interpersonală\ d) controlul
impulsului.
34
1

Pattemul tulburării are mai multe caracteristici:

- este inflexibil în raport cu o gamă largă de situaţii personale şi sociale;
- duce la o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social,
profesional, ori în alte domenii importante de funcţionare;
- este stabil şi de lungă durată, iar debutul poate fi trasat retrospectiv cel
puţin până în adolescenţă sau la începutul vieţii adulte;
- nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecinţă a unei alte
tulburări mentale;
- nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de
exemplu, un abuz de drog, un medicament) sau ale unei condiţii medicale
generale (de exemplu, traumatism cranian) (vezi DSM - IV).
4. personalităţi destructurate (incapabile de a se adapta socilitărilor şi
împrejurărilor vieţii) (Zlate, 2006).
Primele două tipuri au fost deja analizate, aşa încât vom schiţa câteva
aspecte ale personalităţii accentuate, tulburărilor personalităţii, caracterului şi
personalităţii destructurate.
3.3. Trăsături accentuate
Cu titlul de personalităţi accentuate, K. Leonhard (1979) descrie mai
multe categorii de “firi”, primele patru presupun accentuări ale trăsăturilor
caracteriale, iar următoarele ale trăsăturilor temperamentale:
- firea demonstrativă - sunt în stare să mintă şi să nu fie conştienţi de
acest fapt, nesinceri; se lasă prinşi în roluri uitând un timp scopul urmărit; îşi
atribuie nume şi titluri false, dar numai atât timp cât le este de folos;
dezinhibat; dorinţa de a stârni interesul plin de respect al celorlalţi; tendinţa de
autocompătimire deseori combinată cu lauda de sine; pripeala în decizii,
foloseşte intrigi dacă intră în conflict - flatează persoana cu care se găseşte şi o
bârfeşte pe cea absentă, când este cu cealaltă persoană procedează invers;
adaptabilitate, ştiu să se facă apreciate şi iubite de persoanele legate de
interesele lor; se refugiază în boală; patetici; patosul este o caracteristică a
comportamentului lor; înclinaţi la escrocherii;
- firea hiperexactă - exagerat de chibzuiţi; nehotărâţi; meticulos;
hiperexact; grijulii; comportament de verificare; conştiinciozitate; spirit de
ordine; tendinţe hipocondrice);
-firea hiperperseverentă - nu iartă; susceptibili; perseverarea anormală a
stărilor afective; oscilaţie între speranţă şi teamă; hipocondrie; predispoziţia de
a se simţi cu uşurinţă jigniţi, ofensaţi; orientaţi spre prestigiu, dreptate; egoişti;
cu sentimentul propriei valori; geloşi; încăpăţânaţi; idei fixe, revendicativi,
dorinţa de a-şi impune opinia;
34
2

firea nestăpânită - impulsivi; agresivi; certăreţi; iritabili; scrupule

morale reduse; demisionari; gândire lentă şi greoaie;
- firea hipertimică - veselie; dorinţa de acţiune, dar care în doze mari
duce la activităţi febrile şi sterile; nevoia de a vorbi; lipsa simţului datoriei;
superficialitate; lipsa remuşcărilor; abateri de la etică; dezordonat; tendinţa
spre digresiuni în gândire; alunecări spre iritabilitate; nestăpânire;
spontaneitate; fugă de griji;
- firea distimică - serioşi; afectaţi de evenimente triste; imboldul spre
acţiune diminuat; gândire lentă; retraşi; ţinută etică;
- firea labilă - alternări între hipertimie şi distimie; dorinţa de a acţiona,
de a vorbi; digresiuni în gândire; veseli în contexte vesele, serioşi în anturaje
serioase;
- firea exaltată - oscilaţii extreme ale dispoziţiei între anxietate şi fericire;
evenimentele cotidiene îmbucurătoare le provoacă extaz, iar cele triste
disperare;
- firea anxioasă - fricoşi; timizi; docili; nesiguri; jenaţi;
supracompensează prin atitudini de siguranţă de sine, aroganţă, dar nenaturale,
voite sau atitudine plină de încredere;
-firea emotivă - sensibilitate şi profunzime în sfera sentimentelor subtile;
- firea extravertită - în căutare de impresii, de lucruri interesante;
influenţabil; credul; acţionează impulsiv;
- firea introvertită - interiorizat; orientat spre idei; profunzimea
sentimentelor; predispoziţie minimă pentru acţiune; şovăielnici; singuratici;
lipsă de expresivitate.
In literatura psihologică este utilizat şi conceptul de „personalitate
dificilă” pentru a desemna acele personalităţi care prezintă unele caracteristici
ce ies în evidenţă, având conotaţii dezadaptative. Fr. Lelord şi Ch. Andre
(1998) prezintă tipurile: anxios, paranoic, histrionic, obsesional, narcisic,
schizoid, depresiv, dependent, evitant, antisocială, borderline, schizotipală,
sadică, multiplă, personalitatea de tip A. Autorii iau în calcul şi posibilitatea
unor profile care să reunească caracteristici ale mai multor tipuri.
3.4. Tipuri de tulburări ale personalităţii
în mod tradiţional, există mai multe surse de clasificare a tulburărilor
personalitării: DSM-1V, ICD-X. Ionescu G. (1997) tratează pe larg în lucrarea
Tulburările personalităţii problematica patologiei personalităţii, descrierile
trăsăturilor catacteristice acestor tulburări având o valuare ştiinţifică deosebită.
Tulburarea paranoidă a personalităţii se caracterizează prin
suspiciozitate exagerată, neîncredere generalizată, interpretaţivitate, reţinere/
distanţare/ nonconfidenţialitate/ ermetizare. tendinţe de putere/ succes/
34
3
valorizare, dificultăţi de interrelaţionare/ integrare/ armonizare, rigoare logică/
argumentativitate/ persuasiune, supraestimarea meritelor, slabă tolaranţă la
eşec/frustrare/ pierdere, combativitate, tenacitate, hetero-atribuirea
insucceselor, exigenţă/intransigenţă, incapacitate de cooperare,
supravalorizarea puterii personale corelat cu dispreţuirea celor slabi/suferinzi,
fantezii de omnipotenţă/ grandoare.
Tulburarea schizoidă a personalităţii are drept caracteristice următoarele
trăsături: sociofobie, nonimplicare, rezonanţă afectivă redusă, slabă
disponibilitate de a trăi eşecul, solitudine, înclinaţia către introspecţie,
indiferenţă faţă de laudă sau critica celorlalţi, nonconformism.
Tulburarea schizotipală are următoarele trăsături: anxietate de fundal cu
conţinut predominant social, convingeri ciudate, gândire magică, convingerea
că posedă însuşiri rare, excentricitate.
Tulburarea dissocială este cu siguranţă cea mai evidentă tulburare a
personalităţii prin sfidarea normelor morale, sociale, a regulilor, obligaţiilor,
conduita arogantă, dispreţuitoare, lipsa de regret, remuşcare, ignorarea
expectaţiilor negative şi a consecinţelor, incapacitatea de a învăţa din
experienţe negative, tendinţa de a blama/ injuria pe alţii, incapacitatea de a
menţine relaţii autentice/ durabile.
Pentru tulburarea bordeline sunt specifice: versatilitatea relaţiilor
interpersonale, binomul dispoziţional în raportul interpersonal, reacţii
impulsiv-agresive la incitaţii minime, intoleranţa solitudinii, sentimentul de vid
interior, reactivitatea/ instabilitatea dispoziţiei, comportament imprevizibil,
acreditare afectivă exclusivă, acte autodistructive repetitive.
Tabloul tulburării histrionice se prezintă astfel: polarizarea atenţiei
celorlalţi, labilitate/ versatilitate dispoziţională, comportament seducător,
provocator, conduită erotizată, impresionabilitate/ sugestibilitate/
permeabilitate dispoziţională, catarsis afectiv facil, dramatizarea conţinutului
comunicării, personalizarea relaţiilor, incapacitate de a menţine relaţiile,
aviditate pentru noutate, intoleranţă la ignorare/ periferizare, incapacitate de
amânare, entuziasmare facilă/ efemeră, camportament manipulativ, dependenţă
de cel investit afectiv, ameninţări cu suicid şi tentative demonstrative de suicid,
amnezia traumelor/ frustrărilor/ afectelor.
Tulburarea narcisică are ca note specifice trăsături precum: autoevaluare
exagerată/ nerealistă, idealizarea propriei persoane, expectaţii disproporţionate
la însuşirile exagerate ale sinelui, conduită distantă, arogantă, emfatică,
nonreceptivitate, instabilitate la opinii diferite, aviditate pentru titluri, onoruri,
ranguri, fantasme de succes nelimitat, mărire, putere, bogăţie, strălucire,
manipulator în relaţii, sensibilitate la critică/ insucces/ frustrare/ pierdere,
sentimente ostile sau malefice.
34
4

Tulburarea arvcioasă-evitantă are un profil cu caracteristici precum:

sociofobie şi evitarea activităţilor care implică relaţii sociale, prudenţă/ rigoare
la relaţiile interpersonale, teama de a fi ridiculizat/ rejectat, teama de a fi
criticat/ umilit în public, stare de aprehensiune, anxietate persistentă, pervazivă
şi limitativă, teama de a iniţia noi relaţii interpersonale, subestimarea
disponibilităţilor personale, dorinţa de a fi acceptat, simpatizat, dificultate de
deliberare/ decizie, tendinţa de a exagera riscurile/ eşecurile/ pericolele.
Tulburarea dependentă a personalităţii se caracterizează prin: autostimă
redusă, subestinarea calităţilor/ disponibilităţilor personale, nevoie de aprobare/
acceptare/ suport, sacrificii în vederea obţinerii suportului social, acordă altuia
girul propriilor sale responsabilităţi, dificultatea de a lua decizii la problemele
personale, reducerea sau anularea iniţiativelor, nevoia de ataşament, teama de a
fi abandonat, toleranţă execesivă faţă de persoana investită ca protector,
limitarea relaţiilor sociale, evitarea responsabilităţilor, tendinţa de a interpreta
orice contrariere/ dezaprobare ca expresie a neîncrederii sau incapacităţii
personale.
Tulburarea anancastă are trăsături caracteristice: valorizarea regulilor,
ordinelor, concentrare pe detalii, perfecţionism, tendinţe de sacrificiu şi
devotament pentru muncă, intoleranţă la indiferenţă, conştiinciozitate,
scrupulozitate, inflexibilitate, militanţi ai standardelor înalte autoimpuse,
exigenţă faţă de ceilalţi şi tendinţa de a impune propriile standarde, neîncredere
în reprezentare, teama de schimbare, adepţi ai stabilităţii şi conservatorismului,
înaltă valorizare a conduitelor relaţionale, incapacitate de exprimare a
sentimentelor tandre, relaţii interpersonale reduse, indecizie şi dificultăţi de
delibarare.
3.5. Patologia caracterului
Delimitarea teoretică a tulburărilor caracteriale/ morale de tulburările
personalităţii a ridicat controverse. Clark (2006) a analizat dacă conduitele
imorale pot fi considerate în sfera patologiei personalităţii. Până la momentul
actual - arată autoarea - există două puncte de vedere: primul sugerează că
dereglarea comportamentală reprezintă orice conduită care depăşeşte limitele
standardizate cultural, tot ce este rău, ce este disfuncţional, prin urmare,
amoral, astfel, o persoană cu o conduită imorală este o persoană cu probleme
de personalitate. Al doilea punct de vedere susţine că încă nu există destule
informaţii despre cât de imoral trebuie să fie un om pentru ca să fie etichetat ca
având o dereglare de personalitate.
Clark consideră că dereglările de personalitate înseamnă mai mult decât
categoriile în care este inclusă moralitatea, dar şi această ipoteză poate fi
greşită din lipsa informaţiior precise. Ipoteza cea mai veridică pare să fie acee
a

că, într-adevăr, există o legătură între conduita morală şi sănătatea mentală şi

că, deşi, clinicienii sunt învăţaţi să facă diferenţa între propria subiectivitate
vis-a-vis de comportamentul moral sau imoral al unui pacient acest lucru nu
poate fi întotdeauna depăşit, fapt ce poate afecta diagnosticarea pacientului. In
final, comportamentele deviante şi diagnosticarea acestora numai din punct de
vedere al criteriilor medicale fără a lua în considerare partea morală ar
însemna, totuşi ignorarea persoanei, ca individualitate (Clark, 2006).
Widiger (2006) şi-a propus să analizeze printre altele conceptele de
“moralitate”, “voinţă liberă” şi “maladaptabilitate”. Operând cu accepţiunile
acestor noţiuni se oferă o mai bună înţelegere a termenilor, precum şi
clarificarea unor problemele ce ţin de control sau lipsa acestuia, de dificultăţile
de adaptare şi motivele ce duc la asemenea probleme. Lipsa controlului
(absenţa liberului arbitru, lipsa autocontrolului) este o noţiune incertă, nu
există o diferenţă clară între autocontrol şi lipsa acestuia, încă nu s-a stabilit de
cât de mult autocontrol este nevoie pentru a stabili normalitatea: persoanele cu
dereglări de personalitate pot părea că au o conduită morală în societate, iar
lipsa “liberului arbitru” nu este suficientă pentru a-i putea condamna, deoarece
nu ar fi etic. Lipsa sau proasta adaptare în societate este un factor fundamental
în problemele mentale şi dereglările de personalitate (Widiger, 2006).
C. Rădulescu-Motru comenta că atât cei care au negat formarea
caracterului, cât şi cei care o afirmă cred numai în schimbarea în bine a
caracterului „fără să tăgăduiască şi la schimbarea lui în rău”. Patologia
caracterului a fost exprimată şi prin sintagma de “caracteropatie”, alături de
modelele psihapatologiei personalităţii, fiind promovate şi modele/ teorii în
care accentul cade pe latura morală sau pe alte aspecte psihopatologice.
“Caracterul se schimbă în bine şi în rău, fiindcă el nu este o entitate
substanţială, ci o organizare de funcţii sufleteşti, o organizare a funcţiilor
personalităţii în vederea realizării unui scop conştient” (Rădulescu-Motru,
1996, p. 333).
Tucicov-Bogdan (1973) operează distincţia între “caracter pozitiv” şi
“lipsa de caracter” după criterii combinate: etice, morale, plus raportarea la
activitatea de muncă. Alţi autori adoptă criteriul stabilităţii: „om de caracter
înseamnă a fi egal cu tine însuţi în împrejurările schimbătoare ale vieţii”
(Chelcea şi Chelcea, 1990, p. 77).
Pentru Allport, situaţia de patologie este caracterizată prin reducerea
caracterului la o singură trăsătură care domină total şi subordonează sau
anihilează pe celelalte (Allport, 1981).
Recent se lansează conceptul de „conştiinţă pervertită”, partizanii săi
oferind cadrele unei teorii. Premisa de la care se porneşte este aceea că
echilibrul sufletesc şi moral trebuie cultivat şi întreţinut permanent, întrucât el
este permanent ameninţat de evenimente ale experienţei care sunt şi sursa
34
6

viciilor, abaterilor de la valorile morale, având drept consecinţe “tulburări

sufleteşti". Dacă conştiinţa morală acţionează ca un factor de cenzură fiind
apropiat de raţional, conştiinţa pervertită este dominată de sentimente
negative. îndeamnă la comiterea actelor imorale, ostile celorlalţi, dar sunt
socotite de cei cu o asemenea conştiinţă ca fiind un mijloc de satisfacere a
nevoilor imediate (Enăchescu, 2005).
Există mai multe tipuri de manifestări ale conştiinţei pervertite, ce pot fi
sintetizate în trei grupe principale: ideile imorale, relele intenţii şi acţiunile
perverse.
1. Ideile imorale care fac referinţă la Sine sunt legate de o supraevaluare
a propriei persoane, o hipertrofie a Eului datorită unui egocentrism exagerat şi
nejustificat. Ele iau aspectul orgoliului şi a dispreţului pentru ceilalţi. Există şi
idei imorale referitoare la persoana celorlalţi şi se manifestă prin invidie, ură
sau dorinţa de a elimina, resimtindu-i ca adversari. Este incapacitatea de
cooperare, de acord între Eul pervertit şi alţii. Imoralismul, ca idee, sentiment
sau atitudine, duce la acţiuni psihologice negative, opuse sau contrarii Binelui.
Ele au o gamă extrem de variată: minciuna, furtul, delaţiunea, etc.
3. Intenţiile rele sunt formele premergătoare acţiunilor perverse ale Eului.
Ele reprezintă „proiectele acţiunilor” pe care un individ le pregăteşte celorlalţi.
Sunt modalităţi imorale prin care o persoana urmăreşte fie denigrarea altora,
fie obţinerea unor avantaje personale pe care nu şi le pot dobândi pe căi
cinstite. Intenţiile rele au o gamă destul de variată de forme, dar toate indică în
fapt o anumită imaturitate a caracterului persoanei, în special de inferioritate,
incapacitate de a se impune, de a se face remarcat pe căi cinstite ca valoare
personală. De regulă, relele intenţii se manifestă în relaţiile interpersonale.
Cele mai frecvente sunt ipocrizia, intriga, neîncrederea şi suspiciunea.
Ipocrizia şi intriga sunt rele intenţii cu caracter de agresivitate.
Ipocrizia, este o modalitate de a falsifica în mod voit, intenţionat
adevărul, de a te arăta altfel decât eşti în realitate căutând ca prin aceasta să
captezi atenţia, bunăvoinţa şi încrederea celorlalţi.
Intriga este reaua intenţie prin care o persoană construieşte o falsă istorie
sau inventează o falsă situaţie în scopul de a crea derută, discordie, de a
declanşa un conflict, o stare de tensiune şi neîncredere între alte persoane.
Totul are ca scop obţinerea unor avantaje personale excluzând orice fel de
scrupule morale în raport cu ceilalţi.
Neîncrederea şi suspiciunea au un caracter de agresivitate îndreptată către
sine. Neîncrederea determină un caracter şovăitor, persoana calculând mereu
riscurile în planul relaţiilor. Suspiciunea se referă la tendinţa de a-i suspecta pe
ceilalţi de rele intenţii. Sunt de fapt proiecţiile persoanei care se reîntorc asupra
ei însăşi. Ceea ce individul cu caracter imoral crede despre ceilalţi, îşi va
atribui în mod inconştient lui însuşi.
34
7

3. Acţiunile perverse ale unui individ se pot manifestă în forme diferite,

dictate fie de inclinaţiile imorale ale individului, fie de circumstanţele vieţii
acestuia. Ele devin mai periculoase dacă sunt dublate de inteligenţa înclinată
către rău la care se adaugă patima sau dorinţa de a face rău.
Cele mai frecvente tipuri de acţiuni perverse sunt şantajul, calomnia,
înşelătoria şi răzbunarea.
Şantajul este acţiunea prin care un individ, animat de rele intenţii obligă
sau constrânge o persoană sau un grup de persoane de a accepta o situaţie
nedorită sau de compromis în scopul realizării propriilor intenţii sau interese.
Calomnia este o formă înrudită cu precedenta prin care se urmărerşte
denigrarea unor persoane pe care un individ le percepe ca rivale, ca persoane
cu valoare.
înşelătoria este acţiunea imorală prin care un individ îi induce pe alţii în
situaţii din care poate profita în detrimentul intereselor altora. Se bazează pe
fals, pe constuirea şi oferirea unor avantaje ireale, iluzorii, speculând naivitatea
celorlalte persoane.
Răzbunarea este o acţiune perversă de agresivitate orientată către alte
persoane în scopul descărcării unor frustrări sau complexe de inferioritate ale
unui individ care se consideră prejudiciat fizic sufleteşte moral sau social. Ea
are de regulă o notă de maximă pasionalitate, atunci când recurge la forme de
manifestare prin violenţă sau poate avea caracterul unei extrem de abile şi
rafinate intrigi de denigrare (Enăchescu, 2005).
Pornind de la caracteristicile conştiinţei pervertite, se poate construi un
veritabil portret psihomoral al “perversului moral” în care elementul central îl
reprezintă caracterul Eului personal. Conştiinţa pervertită apare în evidenţă în
cadrul relaţiilor interpersonal atunci când interesele coincid, se ciocnesc, când
nu se poate stabili un acord sau nu se poate încheia o tranzacţie egal
convenabilă între indivizi (ibidem.).
3.6. Personalitatea destructurată
Personalitatea destructurată este tratată din mai multe perspective.
Expresia populară “om fără personalitate” nu are acoperire ştiinţifică, ea
sugerând existenţa unui om lipsit de fermitate, afirmare, infuenţabil şi supus.
Una din formele cele mai cunoscute ale destructurării personalităţii este
cunoscută sub numele fenomenului de depersonalizare (alterarea Eului fizic,
psihic şi social), care este tratat la mai multe nivele şi din diverse perspective:
1. nivelul personal - fizic şi psihic - din perspectiva psihopatologiei
depersonalizarea face parte din tulburările disociative şi constă în alterarea
percepţiei de sine, sentimentul detaşării de propriul corp sau minte, păstrarea
contactului cu realitatea; impresia de a nu tu fi însuţi, fie că este vorba de corp,
34
8

conştiinţă, psihic sau toate aceste elemente. Depersonalizarea se descrie într-o

multitudine de afecţiuni psihiatrice (schizofrenie, depresie, anxietate, tulburare
obscsiv-compulsivă, mânie), neurologice (epilepsie, migrenă, tumori cerebrale,
encefalită), metabolice (hipoglicemie, hipoparatiroidism, hipotiroidism,
intoxicaţia cu monoxid de carbon sau cu mescalină) sau în situaţii speciale
(oboseală extremă, deprivare senzorială, şocuri emoţionale). Persoanele cu
tulburare de depersonalizare pot raporta că se simt detaşaţi faţă de propriul
corp, trăind o stare de "vis" sau de "automat", ori "derealizare” care constă în
percepţia obiectelor lumii exterioare ca fiind stranii sau ireale (vezi DSM-IV
ICD-X).
2. nivelul relational - depersonalizarea rezultă din alinierea la modelele
de comportament şi la scopurile grupului. Se fundamentează pe procesul
cognitiv „a te vedea mai degrabă ca întrupând prototipul grupului” (conţine
normele şi valorile, sensurile pe care persoana le asociază cu categoria
respectivă), decât „a te vedea ca fiind unic”, Depersonalizarea este un proces
care facilitează fenomene precum: stereotipia socială, coeziunea grupului,
etnocentrismul, cooperarea, altruismul, contagiunea emoţională şi acţiunea
colectivă. Procesul depersonalizării are drept corespondent autoverifîcarea
(self-verification) sau descrierea persoanei ca îmbrăcând o identitate standard
(o reprezentare cognitivă a rolului, conţinând sensurile şi normele pe care
persoana le asociază rolului). Odată ce identitatea este activată, persoana se
comportă în aşa fel încât să menţină consistenţa cu identitatea standard.
Aceasta identitate standard facilitează procese precum: asumarea şi exercitarea
rolului de grup, adoptarea unei noi identităţi şi acţiunile conforme acesteia.
Indivizii se identifică cu grupul doar când acesta este singurul mod de a obţine
o autoevaluare pozitivă, de a avea o identitate pozitivă. Identificându-se cu
grupul care îi permite o identitate pozitivă, prin stabilirea diferenţei intergrup,
subiectul nu mai tinde să stabilească o diferenţiere intragrup, faţă de ceilalţi
membri ai grupului (Stroescu, 2008).
3. nivelul institutional - din perspectiva alinierii subiectului la obiectivele
organizaţionale, depersonalizarea poate apărea în cel puţin două circumstanţe:
a. încercarea de a „şterge” individualitatea subiecţilor pentru a-i face să
execute ordine sau misiuni. Această situaţie este specifică istoricului
instituţiilor militare în care s-a apelat la procesul de autostereotipie pentru a
face indivizii să se considere interşanjabili într-o categorie, nu subiecţi unici şi
distincţi unul faţă de celălalt în cadrul unei categorii (soldat, armata). Omul
este definit în calitate de membru al unei categorii, este caracterizat stereotip în
termenii atributelor (valori şi scopuri) deţinute şi de alţii, percepuţi ca fiind
reprezentativi pentru acea categorie. Depersonalizarea s-a realizat prin
uniformizare, apelând la îmbrăcăminte unică/ uniforme, standardizarea
pragramului de activitate şi de satisfacere a nevoilor, standardizarea regulilor,
34
9

comunicaţiilor, etc. Aşa s-a încercat realizarea unui subiect „robot” fără
personalitate, care să execute ordine, fără a gândi sau simţi.
b. datorită stesului profesional prelungit apare sindromul burn-out. Acest
sindrom include: depersonalizarea (ca dimensiune interpersonal-evaluativă:
apariţia atitudinilor impersonale, de detaşare faţă de cei avuţi în grijă, de
respingere sau de stigmatizare a acestora - toate fiind destinate a face faţă
epuizării resurselor interne), epuizarea emoţională (ca dimensiune afectiv-
motivaţională: vidarea emoţională a persoanei, pierderea energiei şi a
motivaţiei, apariţia frământării şi tensiunilor, perceperea muncii ca pe o
corvoadă) şi reducerea implicării personale (ca dimensiune cognitivă, auto-
evaluativă: pierderea competenţelor, autodevalorizarea, diminuarea stimei de
sine şi a autoeficacităţii) (vezi Zlate, 2007).
4. nivel social - din perspectiva transformării oamenilor în instrumente
pentru servirea unor scopuri politice, mai mult sau mai puţin subordonate unor
„idealuri sociale”, depersonalizarea s-a realizat prin:
a. manipulare: ideologie, sisteme de imagine, mesaje subliminale, reguli,
hegemonie/ dominare politico-economică-socială (Lull, 2004);
b. agresiune: experienţele de spălare a creierului, administrare de
substanţe psihoactive (precum LSD), experimente chimice, zgomot şi vibraţii,
implanturi electronice, privare senzorială, izolare, tortură, iradiere, hipnoză,
manipulare neurală, etc. (Victorian, 2004).
4. Discuţii
Studiile aplicative (mai ales din domeniul psihologiei educaţiei) solicită
demersuri descriptive, explicativ-interpretative şi predictive a determinanţilor
care concură de dezvoltarea sau perturbarea personalităţii. Cunoscând
criteriile maturităţii, imaturităţii, psihologii pot proiecta strategii de diagnoză,
dezvoltare, optimizare personală. Pentru cazurile care prezintă tulburări se
recomandă aplicarea unor strategii şi tehnici psihoterapeutice (Ia nivel
individual, de grup), dar şi manageriale.
35
0

ÎN LOC DE CONCLUZII
Deşi ancheta (pe bază de interviu şi pe bază de chestionar) reprezintă o
„metodă regală” în psihologie, deşi multe teste de personalitate au fost validate
şi sunt utilizabile, totuşi problema instrumentelor psihodiagnostice rămâne
delicată, deseori resimţindu-se deficitul acestora în cercetarea şi în practica de
specialitate. Fără a ne propune evidenţierea noilor achiziţii în domeniu,
consemnăm câteva apariţii interesante.
Self-Report Altruism Scale măsoară altruismul, bazându-se pe
autoevaluări (Rushton, Chrisjohn şi Fekken, 1981). Krueger, Hicks şi McGue
(2001) au dezvoltat instrumentul, adăugând şi itemi privitori la scopul şi
amploarea acţiunilor altruiste: 1. făcute pentru necunoscuţi, 2. în beneficiul
unor organizaţii, 3. în beneficiul prietenilor sau cunoştinţelor (45 de itemi, cu o
pondere de la 0 la 4 - pornind de la niciodată până la frecvent). întrebările
referitoare la prieteni („Cât de des ai făcut cumpărături pentru unu sau mai
mulţi prieteni apropiaţi, când aceştia erau bolnavi?”), pentru cunoştinţe („Cât
de des aţi condus cu maşina un prieten sau o cunoştinţă, deşi aceasta însemnă
să vă abateţi de la drumul dumneavoastră ?”), pentru necunoscuţi („Cât de des
vi s-a întâmplat să ajutaţi o persoană străină să îşi care bagajele sau
cumpărăturile?”) sau referitor la organizaţii („Cât de des aţi făcut voluntariat
sau acţiuni de caritate pentru comunitate sau organizaţii non-profit?”)
(Krueger, Hicks şi McGue, 2001).
Chestionarul EMBU evaluează trei factori ai stilului parental (81 de
itemi la care trebuie răspuns separat de către mamă şi de către tată pe o scală
Likert cu 4 trepte):
- respingerea (pedepsirea în faţa altora, ostilitate, lipsă de interes faţă de
nevoile şi părerile lui/ei),
- căldura emoţională (atenţie caldă şi iubitoare, ajutorul dat în depăşirea
problemelor şi în îndeplinirea activităţilor care fac plăcere, încrederea în părinţi
şi în ajutorul lor, stimulare intelectuală şi interes pentru părerile lui/ei);
- supraprotecţia (intruziune, standarde prea înalte, expectanţe exagerate
privind variate domenii şi incluziunea) (Krueger, Hicks şi McGue, 2001).
Fortin et al. (2003) care au elaborat un Inventar de evaluare a părinţilor
violenţi din punct de vedere psihologic. Scopul a fost acela de a detecta
prezenţa violenţei psihologice asupra tinerilor între 10 şi 17 ani (39 de itemi).
Dezvoltarea versiunii iniţiale a instrumentului (ICPPV) a cuprins 43 de itemi,
17 itemi pentru “acte comise”, 10 pentru “control abuziv”, 6 itemi de
“omisiuni” şi 10 itemi de “violenţă indirectă”, plus încă 6 itemi care nu relevă
violenţa psihologică, ci identifică comportamente corective (a cere îndreptarea
comportamentului faţă de ei, a nu îşi asuma responsabilitatea greşelilor făcute,
a cere să te calmezi sau să reflectezi deşi nu este cazul etc.). Structura
35
1

factorială a cuprins 32 de itemi. Deşi instrumentul nu a fost validat pe un

eşantion reprezentativ, totuşi reprezintă un început promiţător. Pertinenţa
teoretică a doi factori pentru a demonstra continuum-ul violenţei psihologice,
ca şi potenţialul discriminant al scării dezorganizării parentale, pledează în
favoarea unei structuri în doi factori pentru ICPPV (vezi Fortin et al., 2003).
Analiza de text este o probă calitativă ale cărei evoluţii sunt
semnificative. Pe parcursul ultimelor decade, mai multe programe
computerizate au fost dezvoltate pentru a surprinde în mod sistematic
legăturile dintre folosirea limbajului şi diferitele aspecte ale personalităţii
(Foltz, 1996; Gottschalk, Stein, & Shapiro, 1997).
Linguistic Inquiry and Word Count (LIWC) este un program de analiză a
textului folosit pentru cercetarea pe populaţia nonclinică. LI WC cercetează mai
mult de 2000 de cuvinte şi le categorizează pe dimensiuni lingvistice,
dimensini psiholgice, temeri personale şi elemente relative, cum ar fi cele
referitoare la timp, spaţiu, mişcări. Programul raportează numărul de cuvinte
per categorie ca procent din numărul total de cuvinte care apar în fişier.
Programul LIWC a fost validat şi s-a demonstrat a avea proprietăţi
psihometrice acceptabile (Pennebaker, Mehasel, Niederhoffer, 2003).
Pennebaker şi King (1999) au oferit date referitoare la relaţia dintre
dimensiunile de personalitate (modelul Big Five) şi folosirea limbii engleze.
Analiza factorilor celor 72 de variabile ale LIWC a oferit patru criterii:
raţionalizare, trecut social, caracter personal şi grad de apropiere.
Raţionalizarea include emoţiile negative şi cuvintele cauzale. Trecutul social
include folosirea timpului trecut, cuvinte ce exprimă emoţii pozitive, cuvinte
sociale. Caracterul personal include negările, folosirea cuvintelor exclusive şi
a cuvintelor ce exprimă dorinţe. Gradul de apropiere include folosirea
persoanei întâi, prenumelor singulare, articolelor, a cuvintelor lungi şi a
timpului prezent. Corelarea acestor factori cu dimensiunile de personalitate Big
Five au arătat faptul că gradul de apropiere corelează negativ cu factorul
deschidere, caracterul personal corelează negativ cu extraversia.
Lee, Shim şi Yoon (2005) au dezvoltat varianta coreeană a programului
folosind variabilele din versiunea engleză încorporând variabilele gramaticale
şi culturale coreene (KoreanLIWC). Fiecare literă dintr-un cuvânt coreean are
un înţeles aparte. De aceea, programul trebuie să le ia în considerare şi pe
acestea. Cultura coreeană pune accent pe respectul faţă de bătrâni existând
cuvinte specifice ce nu se găsesc în limba engleză. Astfel, programul a trebuit
să calculeze raportul acestor cuvinte în text.
KLIWC include două părţi majore: lingvistică şi nonlingvistică. Partea
lingvistică este formată din variabile lingvistice standard (numărul de cuvinte,
cuvintele per propoziţie, raportul dintre cuvintele lungi şi cuvintele scurte) şi
variabile ce privesc elemente gramaticale (cum ar fi: adverbe, verbe, prefixe,
35
2

sufixe sau anumite tipuri de substantive). în partea nonlingvistică, dimensiunea

psihologică include cuvinte ce descriu emoţii negative, pozitive şi cauzale, în
timp ce dimensiunea personală include variabile cum ar fi ocupaţia, situaţia
financiară, starea fizică a subiectului.
Lee et al. (2007) au investigat relaţia dintre variabilele KLIWC şi mai
multe teste de personalitate. Au presupus că relaţiile dintre factorii de limbaj
ale KLIWC şi testele de personalitate vor fi similare cu acelea observate în
timpul studiilor pentru LIWC (Five Factor Inventory şi MBTI). Pentru fiecare
lucrare scrisă KLIWC a calculat procentajul ocupat de fiecare variabilă. Apoi
s-au corelat scorurile fiecărei variabile lingvistice cu dimensiunile de
personalitate. S-a măsurat lungimea eseului fiecărui participant (numărul
mediu de cuvinte folosite a fost m= 341.6, s= 41,8; niciunul din participanţi nu
a folosit mai puţin de 295 de cuvinte). S-au observat corelaţii semnificative
între variabilele KLIWC şi variabilele de personalitate:
- 13 din 86 variabile KLIWC au corelat cu cel puţin una din dimensiunile
de personalitate Five Factor. Instabilitatea emoţională a fost reflectată de
folosirea cuvintelor ce exprimau emoţii puternice şi furie. Cei care au avut
scoruri mari la deschidere au avut tendinţa să folosească mai puţine cuvinte
referitoare la activităţi statice (precum somnul). Extraversia din Five Factor
Inventory şi MBTI a fost reflectată de o rată mare a folosirii verbelor;
- 8 din 86 variabile KLIWC au corelat cu cel puţin una din variabilele de
personalitate MBTI: sensibilitatea a corelat pozitiv cu raportul dintre fraze şi
folosirea sufixelor; intuiţia a corelat negativ cu folosirea sufixelor; introversia
a corelat pozitiv cu folosirea cuvintelor auxiliare şi cu verbele negative; factorii
judecată şi percepţie au avut corelaţii opuse cu cuvintele cognitive, cele
expectative şi cele ce exprimă jurăminte.
Per total, rezultatele sugerează că variabilele KLIWC reflectă variaţiile
multor factori de personalitate aşa cum demonstrase şi studiul LIWC. Mai
mult, aceleaşi relaţii în ambele studii.
Totuşi studiu corean - apreciază Lee et al. (2007) - nu ar trebui să fie
comparat direct cu cel al lui Pennebaker şi King (1999) deoarece ei au corelat
dimensiunile de personalitate cu un index lingvistic derivat din analiza
factorilor. Analiza preliminară a revelat mai mult de zece factori, dintre care
primul explică mai puţin de 9 % din variaţia tuturor corelaţiilor. Primul factor
al lui Pennebaker şi King (1999) explică aproximativ 22 % din varianţă.
Există şi câteva importante similitudini între cele două studii, cum ar fi factorul
instabilitate emoţională care a corelat la fel în ambele situaţii. Date fiind cele
86 de varaibile ale KLIWC, numărul de 8 diferenţe a devenit semnificativ.
Există multe variabile de personalitate irelevante atât în KLICW, cât şi în
LIWC.
35
3

Dacă personalitatea se manifestă prin variate subtilităţi lingvistice,

cercetătorii ar trebui să includă factori de personaliatate mai specifici în
studiile viitoare şi să observe relaţia cu diverse variabile de limbaj (ibidem.).
Studiile LIWC şi KLIWC au demonstrat că folosirea cuvintelor reflectă
personalitatea şi că limbajul arată trăsături de personalitate în toate culturile.
Programele de analiză a textului pot fi folosite pentru a examina personalitatea
şi starea psihologică, fără a mai fi nevoie de interviuri, crescând eficienţa.
Testul Configuraţiei Tematice (TCT) reprezintă un câştig metodologic
semnificativ al ultimilor ani. TCT este un instrument proiectiv ce urmăreşte
depăşirea unor dificultăţi metodologice întâlnite în teoria şi practica
interpretării tradiţionale a rezultatelor obţinute prin intermediul tehnicilor
proiective bazate pe desen. TCT constituie atât alternativă, cât şi modalitate
complementară la instrumentele structurate cu stimuli de tip verbal, utilizate
frecvent în metodologia cercetării personalităţii. Proba poate fi aplicată atât
individual, cât şi în grupuri mici (până la 15 persoane), durează 2-4 minute şi
constă din desenarea unor cercuri de suprafeţe diferite şi situate la distanţe
variabile, conform instructajului standardizat. Metodologia de interpretare
vizează mai mulţi parametri (aşezarea în pagină, mărimea cercurilor, etc.) şi se
bazează pe corelaţiile obţinute cu mai multe teste de personalitate (Mincu,
2007).
35
4

BIBLIOGRAFIE
Ahcgglcn, J.C. (1958). “Personality Factors in Social bility: A Study of Occupationally
Mobile
Businessmen”. Genetic Psychology Monographs, August, pp. 101-159.
Ahoujaoude, E., Koran, L. & Game, N. (2006). “Internet addiction: Stanford study seeks to
define whether it's a problem”. 24 October, http://mednews.
 stanford.edu/releases/2006/october/internet.html
Adler A. (1995a). Sensul vieţii. Editura IRI, Bucureşti.
Adler, A. (1995b). Psihologia şcolarului greu educabil. Editura IRI, Bucureşti.
Adler, A. (1996). Cunoaşterea omului. Editura I.R.I., Bucureşti.
Adler, R.B., Towne, N. (1990). Looking out, looking in. Holt, Rinehart and Winston, Fort
Worth.
Ahadi, S., & Diener, E. (1989). “Multiple determinants and effect size”. Journal of
Personality
and Social Psychology, 56, 398—406.
Allport, G.W. (1981). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti.
Amichai-Hamhurger, Y. & Ben-Artzi, E. (2003). “Loneliness and internet use.” Computers
in
Human Behavior, 19(1), 71.
Amonini, C.; Donovan, R.J. (2006). “The relationship between youth’s moral and legal
perceptions of alcohol, tobacco and marijuana and use of these substances”, Health
Education Research, Theory & Practice, Vol. 21, no. 2 , pp. 276-286.
Anderson, D.R. (2000). “Character Education: Who Is Responsible?”. Journal of
Instructional
Psychology, Vol. 27, no. 3.
Anderson, N„ Ones, D.S., Sinangil, H.K., şi Viswersvaran, C. (2001). Handbook of
Industrial
Work and Organizational Psychology, vol. 2, Sage, Londra.
Ando, J., Ono, Y., Yoshimura, K., Onoda, N., Shinohara, M„ Kanba, S„ & Asai M. (2002).
The genetic structure of Cloninger's Seven-Factor Model of Temperament and Character
in a Japanese sample. Journal of Personality, 70, 583-609.
Aniţei, M. (2000). Psihologia personalităţii aviatorului. Editura. Press Mihaela S.R.L.,
Bucureşti.
Argyris, C. (1957). Personality and Organization. Harper, New York.
Arroyo, A., Selig, G. (2004). Differential Assesment and Development of Character, Regent
University, Florida.
Armaş, I., Avram, E. (2007). "Patterns and Trends in the Perception of the Seismic Risk. Case
study: Bucharest Municipality”. Natural Hazards, 44, 147-161.
Armaş, I. (2008), Percepţia riscului natural: cutremure, inundaţii, alunecări de teren,
Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
Athanasiu, A., Constantin, R. (2000). Caracterologie şi grafologie - eseuri. Editura Tehnică,
Bucureşti.
Audrain-McGovem, J., Rodriguez, D., Tercyak, K. P., Neuner, G., Moss, H. B. (2006). ‘The
Impact of Self-Control Indices on Peer Smoking and Adolescent Smoking Progression”.
Journal of Pediatric Psychology, vol 31, no. 2, pp. 139-151.
Avram, E. (2008a). Contribuţii cu privire la elaborarea unui model explicativ-interpretativ
al
caracterului. Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti.
Avram, E. (2008b). “The profile of the good character person”, in E. Avram (Ed.).
Psychology
in a Positive World. Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, pp. 17-29.
35
5
Avram, E. (Ccx)rd.) (2008c). Psihologia în organizaţiile moderne. Editura Universitară,
Bucureşti.
Avram, E„ Cooper, C.L. (Coord.) (2008). Psihologie organizaţional-managerialu. Tendinţe
actuale. Polirom, Iaşi.
Avram, E., Shockley-Zalabak, P. (2008). încrederea organizational. Editura Universitară,
Bucureşti.
Aquino, K., Lewis, M.U., Bradfield, M. (1999). “Justice constructs, negative affectivity, and
employee deviance: A proposed model and empirical test”. Journal of Organizational
Behavior, ChichestenDec., Vol. 20, Iss. 7, pp. 1073-1091.
Bain, P. G., Kashima, Y., Haslam, N. (2006). “Conceptual beliefs about human values and
their implications: Human nature beliefs predict value importance, value trade-offs and
responses to value-laden rhetoric”. Journal of Personality and Social Psychology, 91(2),
p. 351-367.
Bales, R.F. (1970). Personality and Interpersonal Behavior. Holt, Rinehard and Winston,
New
York.
Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action: A social cogntive theory.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The Exercise of Control. W.H. Freeman, New York.
Barber B. K., Stolz, H. E., Olsen J. A. (2005), .Parental support, psychological control, and
behavioral control: Assessing relevance across time, culture, and method. Monographs of
the Society for Research”, Child Development, nr. 70, pp. 1-137.
Barnett, L.A. (2006). „Accounting for Leisure Preferences from Within: The Relative
Contributions of Gender, Race or Ethnicity, Personality, Affective Style, and Motivational
Orientation”. Journal of Leisure Research. Vol. 38, Iss. 4.
Baumeister, R.F., Exline, J.J. (1999). “Virtue, personality and social relations: self-control as
the moral muscle”. Journal of Personality, Durham, Dec., vol.67, Iss.6, p. 1165-94.
Beer, J.M., Arnold, R.D., & Loehlin, J.C. (1998). “Genetic and environmental influences on
MMPI factor scales: Joint model fitting to twin and adoption data”. Journal of
Personality
and Social Psychology, 74, 818-827.
Benedict, R. (1934). Patterns of culture. Houghton Mifflin, Boston.
Berger, J., Rosenholtz, S. J., & Zelditch, M. (1980). “Status organizing processes”. Annual
Review of Sociology, 6, 479-508.
Bergeman, C.S., Chipuer, H.M., Plomin, R., Pedersen, N.L., McCleam, G.E., Nesselroade,
J.R., Costa, P.T., Jr., & McCrae, R.R. (1993). “Genetic and environmental effects on
openness to experience, agreeableness, and conscientiousness: An adoption/ twin study”.
Journal ofersonality, 61, 159-179.
Berkowitz, L., Geen, R.G. (1966), Film violence and the cue properties of available targets, J
Pers Soc Psychol. 3(5): 525-30.
Berkowitz, L., Geen, R.G. (1967), Stimulus Qualities Of The Target Of Aggression: A Further
Study, J Pers Soc Psychol. 1967 Mar;5(3):364-8.
Berscheid, E. (1993). Forward. In A. E. Beall & R. J. Sternberg (Eds.), The psychology of
gender (vii-xvii). Guilford Press, New York.
Bettencourt, A.B., Talley, A., Benjamin, A. J., Valentine, J. (2006). “Personality And
Aggressive Behavior Under Provoking and Neutral Conditions: A Meta-Analytic
Review”. Psychological Bulletin, 132(5), pp. 751-777.
Bhattacharya, R„ Devinney, T.M., şi Pilluta, M.M. (1998). „A formal model of trustbased on
outcomes”. Academy of Management Review, 23, pp. 459-472.
Biao-Bin, V., Man-Na, H., Bi-Qun, Q. & Yong-Hong-H. (2006). “Relationship between
internet behavior and subjective well-being of teenagers”. Chinese Journal of Clinical
Psychology, 14, 68-69.
35
6

Bicrhoff, H.-W., Rohman, E. (2004). “Altruistic personality in the context of the empathy-
altruism hypothesis”. European Journal of Personality, Jun, Vol. 18 Issue 4, pp. 351-
365.
Blumstein, P. (2000). "The production of selves in personal relationships”, in A. Branaman
(cd ). Seflf and Society (pp. 183-197). Backwell Publishers, Ltd., Oxford.
Bock, P K. (1967). "Love magic, menstrual taboos and the facts of geography”. American
Anthropologist, 69, 213-217.
Bock, P K. (1970). Culture shock. Knopf, New York.
Bock. P K (Ed.). (1994). Handbook of psychological anthropology. Westport, CT:
Green wood.
Bock, P K. (1999). Rethinking psychological anthropology (2nd ed.). Prospect Heights, IL:
Waveland.
Bock, G.R., & Goode, J.A. (Eds.) (1996). Genetics of criminal and antisocial behavior,
Wiley,
New York.
Bock, P.K. (2000). “Culture and personality revisited””. The American Behavioral Scientist.
Vol. 44, Iss. 1, pp- 32-40.
Bradburn, N. M. (1969). The structure of psychological well-being. Aldine, Chicago.
Braithwaite, V. (1998). "The value balance model of political evaluations”. British Journal
of
Psychology, Vol. 89, Part 2, pp. 223-247.
Brandstatter, H. (1994). “Pleasure of leisure-pleasure of work: Personality makes the
difference”. Personality and Individual Differences, 16, 931-946.
Bridges, W. (2004). Managementul tranziţiei. Curtea Veche, Bucureşti.
Brignall, T.W. & Van Valey, T. (2005). ‘The impact of internet communications on social
interaction”. Sociological Spectrum, 25, 335-348.
Brownell, E.O. (2000). “How to create organizational trust”. Manage Dayton, Nov/Dec
2000,
vol. 52. iss. 2.
Budcan, A., Pitariu, H.D. (2008). „Cultura organizational. Realităţi şi perspective în
România". în E. Avram, C.L., Cooper (Coord.). Psihologie organizaţional-managerială.
Tendinţe actuale, pp. 197-221, Polirom, Iaşi.
Buss, D. M. (1985). “Psychological sex differences: Origins through sexual selection”.
American Psychologist, 50, 164-168.
Bussey, K., Bandura, A. (1999). “Social cognitive theory of gender development and
differentiation”. Psychological Review, 106,676-713.
Caminity, S. (1999). “Fair shares”. Working Woman, Nov., vol.24, Iss. 10.
Campbell, V., & Bond, R. (1982). “Evaluation of a character education curriculum”. In D.
McClelland (ed.), Education for values. Irvington Publishers, New York.
Cantor, N, Sanderson, C.A. (1999). “Life task participation and well-being: the importance of
taking part in daily life”. In D. Kahneman, Diener, E., Schwarz, N. Well-Being: The
Foundations of Hedonic Psychology, pp. 230-43, Russell Sage Foundation New York.
Caprara, G. V., Scabini, E., Barbaranelli, C., Pastorelli, C., Regalia, C., Bandura, A. (1998).
“Impact of adolescents' perceived self-regulatory efficacy on familial communication and
 antisocial conduct”. European Psychologist, 3, 125-132.
Caprara, G.V., Schwartz, S., Capanna, C., Vecchione, C., Barbaranelli, C. (2006).
“Personality
and politics: Values, traits, and political choice”. Political Psychology, 27:1-28.
Carlo, G.; Okun, M.A.; Knight, G.P.; De Guzman, M.R.T. (2005). “The interplay of traits and
motives on volunteering: agreeableness, extraversion, and prosocial value motivation”.
Personality and Individual Differences, vol. 38, no. 6, pp. 1293-1305.
Carlo, G., McGinley, Meredith, Hayes, Rachel, Batenhorst, Candice, Wilkinson, J. (2007).
„Parenting styles or practices? Parenting, sympathy and prosocial behaviors among
adolescents”. The Journal of Genetic Psychology , vol. 168, iss. 2, pp. 147-154.
Carnali, C. (1990). Managing Change in Organizations. Prentice Hall, New York.
35
7

Carr, D (2007). „Character in teaching”. British Journal of Educational Studies, Vol. 55, Iss.
4.
Cervone, D. (2004). “The architecture of personality”. Psychological Review, 111:183-204.
Cervone, D. (2005). “Personality Architecture: Within-Person Structures And Processes”,
Annual Review of Psychology, Vol. 56, pp. 423-452.
Chelcea, S., Chelcea, A. (1990). Din universul autocunoaşterii, Editura Militară, Bucureşti.
Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Editura Ştiinţă şi Tehnică,
Bucureşti.
Chelcea, S. (2004). “Self-ul şi organizarea socială. Cu referire la self-ul românesc în
tranziţie”.
Revista de psihologie organizafională, vol. IV, nr. 1-2, pp. 35-44.
Church, A. T., Katigbak, M. S. (2000). ‘Trait psychology in the Philippines”. American
Behavioral Scientist, 44, 73-94.
Cihen, P., Crawford, T.N., Kasen, S. (2006). “Relative Impact of Young Adult Personality
Disorders on Subsequent quality of life: findings of a community - babses longitudinal
study Henian Chan”. Journal of Personality Disorders, NY, vol. 20, lss.5, p. 510.
Clark, A. L. (2006). “The role of moral judgment in personality disorder diagnosis”. Journal
of
Personality Disorders, 20(2), 184-185.
Cleveland, M„ Kalamas, M., Laroche, M. (2005). „Shades of green: linking environmental
locus of control and pro-environmental behaviors”. The Journal of Consumer
Marketing,
Santa Barbara, Vol. 22, Iss. 4/5, pp. 198-212.
Cloninger, C.R. (1987). “A systematic method for clinical description and classification of
personality variants”. Archives of General Psychiatry, 44, 579-588.
Cloninger, C.R., Svrakic, D.M., Przybcck, T.R. (1993). “A psychobiological model of
temperament and character”. Archives of general psychiatry, Vol.50, No. 12, pp. 975-
990.
Cloninger, S. (1996). Personality. Description, Dynamics, and Development. W.H. Freeman
and Company, New York.
Cohen, G. L., Garcia, J. (2005). "I Am Us": Negative Stereotypes as Collective Threats”.
Journal of Personality and Social Psychology, Oct Vol. 89(4), pp. 566-582.
Cohen, R.J., Swerdlik, M.E. (2005). Psychological Testing and Assesment. An Introduction.
Me Graw Hill, Boston.
Constantin, T. (2004a). Evaluarea psihologică a personalului. Polirom, Iaşi.
Constantin, T. (2004b). Memoria autobiografică: definirea sau redefinirea propriei vieţi.
 Editura Institutului European , laşi.
Conrey, F.R.; Sherman, J. W.; Gawronski, B.; Hugenberg, K.; Groom, C.J. (2005).
„Separating
Multiple Processes in Implicit Social Cognition: The Quad Model of Implicit Task
Performance”. Journal of Personality and Social Psychology, Oct., Vol. 89(4), pp. 469-
487.
Cooley, C. H. (1909). Social Organization: A Study of the Larger Mind. New York:
Scrubner’s. Gecas, V. & Burke, P. J. [1995| (1998). Self and identity. In C. Ridgeway
(ed.). Foundations of Social Psychology (pp. 41-67). Stenford University.
Cosmovici, A., Iacob, L. (1999). Psihologie Şcolară. Polirom, Iaşi.
Costa, P. T., Jr., McCrae, R. R. (1980). “Still stable after all these years: Personality as a key
to
some issues in adulthood and old age”. In P. Baltes & O. Brim Jr. (Eds.), Life-span
development and behavior (Vol. 3, pp. 65-102). Academic Press, New York.
Costa, P. T., Jr., & McCrae, R. R. (1988). “Personality in adulthood: A six-year longitudinal
study of self-reports and spouse ratings on the NEO Personality Inventory”. Journal of
Personality and Social Psychology, 54, 853-863.
Coughlan, R. (2005). „Employee Loyalty as Adherence to Shared Moral Values”. Journal of
Managerial Issues. Pittsburg: Spring, Vol.17, Iss. 1, pp. 43-57.
Crain, C.W. (1985). Theories of Development. Prentice-Hall, New York.
35
8

Crocker, J., Brook, A. T., Niiyal, Y., Villacorta, M. (2006). "The Pursuit of Self-Esteem:
Contingencies of Self-Worth and Self-Regulation”. Journal of Personality, Vol. 74, No.
6,
pp. 1749-1772.
Crctu. R.Z. (2005a). ’’Măsurarea personalităţii: forme de consistenţă determinabile”. Revista
de
Psihologie Organizafională,vo\. V, nr 1, pp. 105-129.
Creţu, R. Z. (2005b). ’’Consistenţa personalităţii. Ipoteză de lucru sau certitudine?”, Revista
de
Psihologie Organizational, voi. V, nr. 2-3, pp. 45-63.
Creţu, R.Z. (2005c). Evaluarea personalităţii. Modele alternative, Polirom, Iaşi.
Cross, T., Cassady, J., Miller, K. (2006). „Suicide Ideation and Personality Characteristics
Among Gifted Adolescents”. The Gifted Child Quarterly, vol. no. 50, pp. 295-306.
Cukrowicz, K., Joiner Jr., T.E. (2005). ’’Treating the “Mischances of Character” Simply and
Effectively”. Journal of Contemporary Psychotherapy,Wo\. 35, No. 2.
Cummings, J.N., Sproull, L. & Kiesler, S.B. (2002). “Beyond hearing: Where real-world and
online support meet”. Group Dynamics: Theory, Research and Practice, 6, 78-88.
Cunningham, MR. (1988). “What do you do when you're happy or blue? Mood, expectancies,
and behavioral interest”. Motiv. Emot. 12: 309-31.
Curşeu, P., Boroş, S. (2008). “Femeia manager: în lumea de sticlă a stereotipurilor”. în E.
Avram, C.L., Cooper (Coord.). Psihologie organizaţional-managerială. Tendinţe
actuale,
pp. 127-151, Polirom, Iaşi.
D'Andrade, R.G. (1985). “Character terms and cultural models”. In J.W.D. Dougherty (Ed.),
Directions in cognitive anthropology (pp. 321-343). University of Illinois Press, Urbana.
D'Andrade, R. G. (1995). The development of cognitive anthropology. Cambridge University
Press, New York.
D'Andrade, R. G., Strauss, C. (1992). Human motives and cultural models. Cambridge
University Press, New York.
Dafinoiu, 1. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul,
Polirom, Iaşi.
Davidson, K., Monie S., Tyrer, P., Gumley, A. (2006). “The effectiveness of the cognitive
behaviour therapy for borderline personality disorder - cognitive therapy”. Journal of
Personality Dosorders, Oct. 2006, vol. 20, Iss. 5.
Deaux, K., & Major, B. (1987). Putting gender into context: An interactive model of gender
related behavior. Psychological Review, 94, 369-389.
DeNeve KM, Cooper H. (1998). “The happy personality: A meta-analysis of 137 personality
traits and subjective well-being”. Psychol. Bull. 124:197-229.
DeVito, J.A. (1986). The Interpersonal Communication Book (ed. alV-a). Harper & Row
Publishers, New York.
Depue, R.A., Collins, P.F. (1999). “Neurobiology of the structure of personality: Dopamine,
facilitation of incentive motivation, and extraversion”. Behavioral & Brain Sciences, 22,
491-517.
Depue, R.A., & Lenzenweger, M. (2001). “A neurobehavioral dimensional model”. In W.J.
Livesley (Ed.), Handbook of personality disorders: Theory, research, and treatment (pp.
137-176). New York: Guilford Press.
Derryberry, D, Reed, MA. (1994). “Temperament and attention: Orienting toward and away
from positive and negative signals”. J. Personal. Soc. Psychol. 66:1128-39.
Dewey, J. (1934). A common faith. CT: Yale University Press, New Haven.
Diener, E. (1984). “Subjective well-being”. Psychol. Bull. 95:542-75.
Diener, E., Larsen, R. J., & Emmons, R. A. (1984). “Person x situation interactions: Choice
of
situations and congruence response models”. Journal of Personality and Social
Psychology, 47, 580-592.
35
9

Diener, E., Larsen, R. J., Levine, S., Emmons, R. A. (1985). Frequency and intensity: The
underlying dimensions of affect. Journal of Personality and Social Psychology, 48,
1253-
1265
Diener, E.; Oishi, S.; Lucas, R.E. (2003). “Personality, culture, and subjective well-being:
Emotional and cognitive evaluations of life”. Annual Review of Psychology, Vol.
54, pp. 403-425.
Digman, J. (1990). “Personality structure: Emergence of the five-factor model”. Annual
Review of Psychology, 41, 417-440.
Dîrţu, C. (2003), „Influenţe ale factorilor psihosociali asupra streturilor de personalitate”,
Psihologia Socială - Buletinul Laboratorului „Psihologia câmpului social”, nr. 12, pp.
121-131.
DSM-IV. (1994). Diagnostic and statistical manual of mental disorders. A.P.A.,
Washington,
DC.
Eagly, A.H, Beall, A. E., Sternberg, R. J. (Eds.) (1993). The psychology of gender. Guilford
Press, New York.
Ebstein, R.P. (2006). ‘The molecular genetic architecture of human personality: beyond self-
report questionnaires”. Molecular Psychiatry, Vol. 11, Iss. 5, p. 427-445.
Eisenberg, N„ Murphy, B. (1995). „Parenting and children's moral development”. In M. H.
 Bomstein (Ed.). Handbook of parenting, vol. 4, pp. 227-257.
Eisenberg, N., Cumberland, A. (2005). “Age changes in prosocial responding and moral
reasoning in adolescence and early adulthood”. Journal of Research on Adolescence,
Sep,
Vol. 15 Issue 3, p. 235-260.
Emmons RA. (1986). “Personal strivings: an approach to personality and subjective well-
being”. Journal of Personality and Social Psychology. 47: 1105-17.
Enăchescu, C. (2005). Tratat de psihologie morală, Editura Tehnică, Bucureşti.
Engelberg, E., Sjoberg, L. (2004). “Internet use, social skills and adjustment”.
CyberPsychology & Behavior, 7, 41-47.
Epley, N., Caruso, E., Bazerman, M.H. (2006). “When Perspective Taking Increases Taking:
Reactive Egoism in Social Interaction”. Journal of Personality and Social Psychology,
Nov Vol 91(5), pp. 872-889.
Epstein, C. F. (1997). “The multiple realities of sameness and difference: Ideology and
practice”. Journal of Social Issues, 53, 259-278.
Erwin, B.A., Turk, C.L., Heimberg, R.G., Fresco, D.M. & Hantula, D.A. (2004). “The
internet:
Home to a severe population of individuals with social anxiety disorder?”. Journal of
Anxiety Disorders, 18, 629-646.
Ey, H. (1983). Conştiinţa. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Eysenck, H.J. (1967). The biological basis of personality. Charles C. Thomas Publisher,
London.
Eysenck, H.J.; Wilson, G. (1975). Know your own personality, Harmondsworth: Penguin.
London.
Eysenck H., Eysenck, M.W. (1985). Personality and Individual Differences. New York:
Plenum.
Eysenck, H. J., Eysenck. S.B.G. (1992). Manual for the Eysenck Personality
Questionnaire-
Revised. CA: Educational and Industrial Testing Service, San Diego.
Eysenck, H., Eysenck, M. (1998) Descifrarea comportamentului uman. Teora, Bucureşti.
Feldman, D.C., Arnold, H.J. (1983). Managing Individual and Group Behavior in
Organizations. McGraw-Hill, New York.
Fleeson, W. (2001). ‘Toward a structure- and process-integrated view of personality: Traits as
density distributions of states”. Journal of Personality and Social Psychology, 80, 1011-
1027.
36
0

fall/, p. W. (1996). "Latent semantic analysis for text-based research”. Behavior Research
Methods, Instruments, & Computers, 28, 197-202.
Fogel, J., Albert, S.M., Schnabel, F„ Ditkoff, B.A. & Neugut, A.I. (2002). “Internet use and
social support in women with breast cancer”. Health Psychology, 21, 398-404.
Ford, D. H., & Lemer, R. M. (1992). Developmental systems theory: An integrative
approach.
CA: Sage, Newbury Park.
Forrest, S., Lewis. C. A., Shevlin, M. (2000). “Examining the factor structure and differential
functioning of the Eysenck Personality Questionnaire Revised-Abbreviated”. Personality
and Individual Differences, 29, 579-588.
Fortin, A.; Lavoie, F.; Gagne, M.-H. (2003). “Elaboration de l'lnventaire des conduites
parentales psychologiquement violentes (ICPPV)”. Canadian Journal of Behavioural
 Science. Vol. 35, Iss. 4, p. 268-280.
Francis, L.J., Brown, L.B., Philipchalk, R. (1992). “The development of an abbreviated form
of the revised Eysenck Personality Questionnaire (EPQR-A): Its use among students in
England, Canada, the USA, and Australia”. Personality and Individual Differences, 13,
443-449.
Freud, S. (1916/1963). “Introductory lectures on psychoanalysis”. In J. Strachey (Ed.), The
standard edition of the complete psychological works of Sigmund Frued (Vol. 18, pp.
15-
239). London: Hogarth (original work published 1916).
Freud, S. (2001). Opere. Studii despre Sexualitate. Trei, Bucureşi.
Fromm, E. (1944), The Fear of Freedom, Routledge, London.
Fromm, E. (1983). Texte alese, Editura Politică, Bucureşti.
Fromm, E. (1998). Frica de libertate. Editura. Universitas, Bucureşti.
Fukuyama, F. (1995). Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity. The Free
Press, New York.
Fuqua, D.R., Newman, J.L. (2006). Moral and Ethical Issues in Human Systems.
Consulting
Psychology Journal: Practice and Research., Vol 58(4), pp. 206-215.
Gabarro, J. (1979). “Socialization at the Top-How CEOs and Subordinates Evolve Inter-
personal Contacts”. Organizational Dinamics, winnter, p. 3-23
Gable, S, Reis, HT, Elliot, AJ. (2000). “Behavioral activation and inhibition in everyday life”.
J. Personal. Soc. Psychol. 78:1135-49.
Garcia Mira, R., Gonzâlez, G.C., Rivas, X.L.B. (2008). “Percepţia şi reprezentarea socială a
incendiilor - o integrare a criteriilor obiective şi subiective”, In E. Avram (coord).
Psychology in a Positive World, Editura Universităţii din Bucureşti.
Gardner, W.L., Martinko, M.J. (1996). “Using Myers-Briggs Type Indicator to study
managers: A literature review and research agenda". Journal of Managemen", 22.
Geen, R.G. (1968). “Effects of Frustration, Attack, and Prior Training in Aggressiveness upon
Aggressive Behavior", Journal of Personality and Social Psychology, vol. 9, iss. 4, pp.
316-321.
Geen, R.G., O’Neal, E.C. (1969). „Activation of cue-elicited aggression by general arousal”.
J
Personality Soc Psychol, 11,3, 289-292.
Gellerman, S.W. (1963). Motivation and Productivity. American Management Association,
New York.
Gerra, G., Avanzim, P., Zaimovic, A., Sartori, R., Bocchi, C., Timpano, M., Zambelli, U.,
Delsignore, R., Gardini, F., Talarico, E., & Brambilla, F. (1999). “Neurotransmitters,
neuroendocrine correlates of sensation-seeking temperament in normal humans”.
Neuropsychobiology, 39, 207-213.
Gheorghe, M. (2001). “Inventarul de valori “IVL-25” - utilitate, funcţionare şi statistici
preliminare”. Revista de psihologie organizatională, vol. I, nr 1, pp. 101-112.
36
1

Gheorghe, M. (2003). “Inventarul de valori IVL-91”, Revista de psihologie organizaţională.

voi. III, nr. 1-2, pp. 71-82.
Glăveanu, V.P. (2008). Dimensiuni psihosociale ale integrării europene: O analiză a
reprezentărilor stereotipe în relaţiile inter-grup. Editura Lumen, Iaşi.
Goldberg, L. (1993). The structure of phenotypic personality traits. American Psychologist,
48,
 26-34.
Goldsmith, H.H., Buss, K.A., & Lemery, K.S. (1997). “Toddler and childhood temperament:
Expanded content, stronger genetic evidence, new evidence for the importance of
environment”. Developmental Psychology, 33, 891-905.
Golu, M., Dicu, A. (1972). Introducere în psihologie. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei. Editura Fundaţiei “Romania de Mâine”,
Bucureşti.
Golu, M. (2002). „Conceptul de normalitate şi limitele utilizării lui în psihologia aplicată”.
Revista de psihologie organizaţională, voi. II, nr. 2-3, pp. 77-82.
Golu, M. (2004a). Bazele psihologiei generale. Editura Universitară, Bucureşti.
Golu, M. (2004b). ’’Constant şi variabil în sistemul personalităţii. Implicaţii de ordin
diagnostico-prognostic”. Revista de Psihologie Organizaţională, voi. IV ,nr. 3-4, pp. 29-
35.
Golu, M. (2005a). Dinamica personalităţii. Editura Geneze, Bucureşti.
Golu, M. (2005b). “Exigentele abordării sistemice a personalităţii”. Revista de
psihopedagogie, nr. 1, pp. 11 -22.
Gottschalk, L. A.; Stein, M. K.; Shapiro, D. H. (1997). “The application of computerized
content analysis of speech to the diagnostic process în a psychiatric outpatient clinic”.
Journal of Clinical Psychology, 53, 427-441.
Grabe, H. J., Spitzer, C, Freyberger, J.H. (1999). "Relationship of dissociation to
temperament
and character in men and women”. American Journal of Psychiatry, voi. 156, p. 1811-
1813.
Gray, JA. (1970). “The psychophysiological basis of introversion-extraversion”. Behav. Res.
Ther. 8:249-66.
Gray, JA. (1991). “Neural systems, emotion, and personality. In J. Madden (Ed.).
Neurobiology of Learning, Emotion, and Affect”, IV, pp. 273-306. Raven, New York.
Grigoraş, M. Liţă, Ş. (2007). “Determinanţi individuali ai stilului de conducere al
poliţiştilor”,
în E. Avram, R.Z. Creţu (coord). Psihologie organiza(ional-managerială în context
european, pp. 69-83. Editura Universitară, Bucureşti.
Gusnard, D.A., Ollinger, J.M., Shulman, G.L., Cloninger, C.R., Price, J.L., Van Essen, D.C.,
&
Raichle, M.E. (2003). “Persistence and brain circuitry”. Proceedings of the National
Academy of Sciences of the United States of America, 100, 3479-3484.
Hardy, S. A., Carlo, G. (2005). „Religiosity and prosocial behaviours in adolescence: the
mediating role of prosocial values”. Journal of Moral Education, Jun, Vol. 34 Issue 2,
pp.
231-249.
Hardy, S.A; Carlo, G. (2005). “Identity as a source of moral motivation”, Human
Development, Jul, Vol. 48 Issue 4, p232-256.
Harrison, M.J. (1987). Diagnosting Organizations - Methods, Medels and Processes,
Applied
Social Research Methods Series, volume 8, Sage Publications, Newbury Park.
Harvey, J.H., Pauwels, B.G. (2004). ’’Modesty, Humility, Character Strength and Positive
Psychology”. Journal of Social and Clinical Psychology, Vol. 23, Iss. 5; pp. 620-624.
Hastings, P. D., McShane, K., Sullivan, C. (2003). “Calming themselves but upsetting their
children: Why parents are overprotective, and how it predicts children's social
competence”. The Biennial Meeting of the Society for Research in Child Development,
Tampa, Florida.
36
2

Hastings, P.H., Rubin K.H., DeRose, L. (2005). „Links Among Gender, Inhibition, and
Parental Socialization in the Development of Prosocial Behavior”. Merrill - Palmer
Quarterly ,vol. 51, iss. 4, pp. 467-493.
Hastings, P.D., McShane, K.E., Parker, R., Ladha, F, (2007). „Ready to Make Nice: Parental
Socialization of Young Sons' and Daughters' Prosocial Behaviors With Peers”. The
Journal of Genetic Psychology. Vol. 168, Iss. 2, pp. 177-197.
Hazan, C., Shaver, P. (1987). “Romantic love conceptualized as an attachment process”.
Journal of Personality and Social Psychology, 52, 511-524.
Headey B, Wearing A. (1992). Understanding Happiness: A Theory of Subjective
WellBeing.
Ausl.: Longman Cheshire, Melbourne.
Headey, B., Kelley, J., & Wearing, A. (1993). “Dimensions of mental health: Life satisfaction,
positive affect, anxiety and depression”. Social Indicators Research, 29, 63-82.
Heilman, M.E., Chen, J.J., (2005). “Same Behavior, Different Consequences: Reactions to
Men's and Women's Altruistic Citizenship Behavior”. Journal of Applied Psychology,
Vol. 90, No. 3,pp. 431-441.
Heimpell, S.A.; Elliot, A. J.; Wood, J.V. (2006). “Basic Personality Dispositions, Self-
Esteem,
and Personal Goals: An Approach-Avoidance Analysis”, Journal of Personality, Vol. 74,
No. 5, pp. 1293-1320.
Helson, R., Jones, C., & Kwan, V. S. (2002). “Personality change over 40 years of adulthood:
Hierarchical linear modeling analyses of two longitudinal samples”. Journal of
Personality and Social Psychology, 83, 752-766.
Herhst, J. H., Zonderman, A. B„ McCrae, R.R., & Costa, P.T. Jr. (2000). “Do the dimensions
of the temperament and character inventory map a simple genetic architecture? Evidence
from molecular genetics and factor analysis”. American Journal of Psychiatry, 157,
1285-
1290.
Herringer, L.G. (1998). “Facets of extraversion related to life satisfaction”. Personality and
liulividual Differences, vol. 24, no5, pp. 731-733.
Herrenkohl, T.I. (2003). “Aggression and Antisocial Behavior in Children and Adolescents”.
Journal of Interpersonal Violence, Beverly Hills:Oct, Vol. 18, Iss. 10, pp. 1240-1241.
Hill, P. C., Pargament, K.I. (2003). “Advances in the conceptualization and measurement of
religion and spirituality: Implications for physical and mental health research”. American
Psychologist, 58:64—74.
Hill, P. C., Pargament, K. I., Hood, R. W., McCullough, M. E., Swyers, J. P., Larson, D. B.,
Zinnbauer, B.J. (2000). “Conceptualizing religion and spirituality: Points of commonality,
points of departure”. Journal for the Theory of Social Behavior 30:51-77.
Hills, P., Argyle, M. (1998). “Positive moods derived from leisure and their relationship to
happiness and personality”. Personality and Individual Differences, 25, 523-535.
Hofstede, G. (1980). Culture’s Consequences: International Differences. Work Related
Values,
Sage, Beverly Hills.
Hooker, K. (1992). “Possible selves and perceived health in older adults and college
students”.
Journal of Gerontology: Psychological Sciences, 47, P85-P95.
Hooker, K., McAdams, D.P. (2003). „Personality Reconsidered: A New Agenda for Aging
 Research”. The Journals of Gerontology Series B: Psychological Sciences and Social
Sciences 58:P296-P304.
Hollan, D. (1992). “Cross-cultural differences in the self’. Journal of Anthropological
Research, 48, 283-300.
Homey, K., (1995a). Autoanaliza. Editura Oscar Print, Bucureşti.
Homey, K (1995b). Direcţii noi în psihanaliză. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Homey, K. (1998). Conflictele noastre interioare. O teorie constructivă asupra nevrozei.
Editura IRI, Bucureşti.
36
3

Huang, C. D„ Church, A. T„ & Katigbak, M. S. (1997). “Identifying cultural differences in

traits". Journal of Cross-Cultural Psychology, 28, 192-218.
Huczynski, A., Buchanan, D. (1991), Organizational Behaviour, Prentice Hall, New York,
London.
Hughes A.E. (1997). Your fate is in your handwriting. Brockhampton Press, Scotland.
Huitt, W. (2003). “Important values for school-aged children and youth: A preliminary
report”.
Valdosta, GA: Valdosta State University. Retrieved December 2003, from
http://chiron.valdosta.edu/whuitt/brilstar/valuesreport.html.
Hull, R. B. IV., William, P. S„ & Young, K. Y. (1992). “Experience patterns: Capturing the
dynamic nature of a recreation experience”. Journal of leisure Research, 24, 240-
252.Hutcheon, P.D. (1999). Building Character and Culture. Praeger. Westport, CT.
ICD-X (1992). The classification of mental and behavioural disorders. W.H.O., Geneve.
Iluţ, P. (2001). Şinele fi cunoafterea lui. Editura Polirom, Iaşi.
Iluţ, P. (2004). Valori, atitudini si comportamente sociale: teme actuale de psihosociologie.
Polirom, Iaşi.
Inkeles, A. (1996). National character: A psycho-social study. NJ: Transaction Publishing,
New Brunswick.
Insei, T. (1997). “A neurobiological basis of social attachment”. American Journal of
Psychiatry, 154, 726-735.
Internet World Stats (2007). World Internet users and Population Statistics, 21 March 2007
http://www.internetworldstaLs.com/stats.htm
lonescu G. (1997). Tulburările personalităţii. Editura Asklepios, Bucureşti.
Ionescu, G. (1997). Cultura afacerilor. Modelul american. Editura Economică, Bucureşti.
Ionescu, Ş., Jacquet, M.-M., Lhote, C. (2002). Mecanisme de aparare - teorie si aspecte
clinic,
Polirom, Iaşi.
Ionescu, D. (2010). “Sportul şi optimizarea personală”. în V.G. Ciubotaru, E. Avram
(coord.). Optimizarea sănătăţii, pp. 173-182, Editura Universitară, Bucureşti.
Iso-Ahola, S. E. (1999). “Motivational foundations of leisure”. In: E. L. Jackson and T. L.
Burton (Eds.), Leisure studies: Prospects for the twenty-first century (pp. 35-51). State
College, PA: Venture Publishing.
Isvoranu, M. (2004), Anatomia caracterului uman, Editura şi tipografia ICAR România,
Bucureşti.
Iwasaki, Y, & Manned, R. C. (1999). “Situational and personality influences on intrinsically
motivated leisure behavior: Interaction effects and cognitive processes”. Liesure
Sciences,
21,287-306.
James W. (1929), Precis de Psichologie, Marcel Ri vidre Editeur, Paris.
Jenkins, T. (2006). „Setting the Stage for Character Development through Culturally Specific
Advising Practices”. Journal of College and Character, VII, (2), pp. 1-6.
John, O. P. (1990). The "big five" factor taxonomy: Dimensions of personality in the natural
language and in questionnaires. In L. A. Pervin (Ed.), Handbook of personality: Theory
and research (pp. 66-100). Guilford Press, New York.
Johns, G. (1998). Comportament organizational. Editura Economică, Bucureşti.
Juds, J.-P. (2003). Caracterologia - Cele zece sisteme de bază. Editura Teora, Bucureşti.
Jung, C.G. (1923). Psychological types, Routledge & Kegan Paul, London.
Jung, C.G. (2003). Opere complete, voi. 1, “Arhetipurile si inconştientul colectiv", Editura
Trei, Bucureşti.
Kalichman, S.C., Benotsch, E.G., Weinhardt, L., Austin, J., Luke, W. & Cherry, C. (2003).
“Health related internet use, coping, social support and health indicators in people living
with HIV/AIDS: Preliminary results from a community survey”. Health Psychology, 22,
111-116.
36
4

kmi B S.K.; Hong, S. (2004). “A Psychometric Revision of the Asian Values Scale Using the
Rxsch Model". Measurement and Evaluation in Counseling and Development, Vol. 37,
Iss. 1. p. 15-27.
Kim SJ.; Lee S.J.; Yune S.K.; Sung Y.H.; Bae, S.C.; Khung, A.; Kim, J.; Lyoo, K. (2006).
•The Relationship between the Biogenetic Temperament and Character and
Psychopathology in Adolescents”. Psychopathology, Vol.39, Iss. 2, pp. 80-86.
Kimcki, A., Kreitner, R. (2003). Organizational Behavior - key concepts, skills & best
practice. McGraw Hill, Irwin, Boston.
Kohlberg, L. (1966). “A cognitive-developmental analysis of children’s sex-role concepts and
attitudes”. In E.E. Maccoby (Ed.). The development of sex differences (pp. 82-173),
Stanford University Press, Stanford.
Kohlberg, L. (1976). ‘The cognitive-developmental approach to moral education”. In T.
Lickona (Ed.), Moral development and behavior: Theory, research and social issues.
New
York: Holt, Rinehart and Winston.
Kohlberg, L., Hersh, R.H. (1977). “Moral Development: a Review of the Theory”. Theory
Into
Practice. Voi.XVI, no.2, pp.53-59.
Kohlberg, L. (1984). The psychology of moral development. San Francisco: Harper & Row.
Kovalev, A. G., Measişcev, V. N. (1958). Particularităţile psihice ale omului. Caracterul,
E.S.D.P., Bucureşti.
Krahe, B. (1990). Situation Cognitive and Coherence in Personality: An individual-
centered
Approach. Cambridge University Press, New York.
Kram, K.E., Isabella L.A. (1985). “Mentoring alternatives: The role of peer relationships in
career development”. Academy of Management Journal, vol. 28, no. 1.
Kraut, R., Kiesler, S., Boneva, B., Cummings, J.N., Helgeson, V. & Crawford, A.M. (2002).
'Internet paradox revisited’ Journal of Social Issues, 58, 49-74.
Kraut, R., Patterson, M., Lundmark, V., Kiesler, S., Mukopadhyay, T. & Scherlis, W. (1998).
“Internet paradox: A social technology that reduces social involvement and psychological
well-being?”. American Psychologist, 53, 1017-1031.
Kristiansen C. M., & Zanna M. P.( 1988). Justifying attitudes by appealign to values: A
function- al perspective. British Journal of Social Psychology, 27( 3), 247-256.
Krueger, R.F., Schmutte, P.S., Caspi, A., Moffitt, T.E., Campbell, K., & Silva, P.A. (1994).
“Personality traits are linked to crime among men and women: Evidence from a birth
cohort”. Journal of Abnormal Psychology, 103, 328-338.
Krueger, R.F., Caspi, A., Moffitt, T.E., Silva, P.A, & McGee, R. (1996). “Personality traits are
differentially linked to mental disorders: A multitrait-multidiagnosis study of an
adolescent birth cohort”. Journal of Abnormal Psychology, 105, 299-312.
Krueger, R.F. (1999). “Personality traits in late adolescence predict mental disorders in early
adulthood: A prospective-epidemiological study”. Journal of Personality, 67, 39-65.
Krueger, R.F. (2000). “Phenotypic, genetic, and nonshared environmental parallels in the
structure of personality: A view from the Multidimensional Personality Questionnaire”.
Journal of Personality and Social Psychology, 79, 1057-1067.
Krueger, RF, Hicks, BM, McGue, M. (2001). „Altruism and antisocial behavior: independent
tendencies, unique personality correlates, distinct etiologies”. Psychol Sci., 12(5):397-
402.
Krueger, R.F; Marken, K.E.; Watson, D. (2005). “Delineating the Structure of Normal and
Abnormal Personality: An Integrative Hierarchical Approach”. Journal of Personality
and
Social Psychology, 88(1), Jan 2005, 139-157.
Kuh, G. (2006). ”Do Environments Matter? A Comparative Analysis of the Impression of
Different Types of Colleges and Universities on Character”. Journal of College and
Character, II (5), pp. 1-10.
36
5

Kuhl, J„ Kaz6n, M., Koole, S.L. (2006). “Putting Self-Regulation Theory into Practice: A
User’s Manual”. Applied Psychology: An International Review, 55 (3), 408-418.
Lachlan, K.A.; Smith, Stacy L.; Tamborini, R. (2005). “Models for Aggressive Behavior: The
Attributes of Violent Characters in Popular Video Games”. Communication Studies. Vol.
56, Iss. 4, pp. 313-329.
Laher, S. (2007). Personality reconceptualised: Miltonian approach? South African Journal of
Psychology. 37(1), pp. 82-95.
Lalwani, A. K„ Shavitt, S., Johnson, T. (2006). „What is the relation between cultural
orientation and socially desirable responding?”, Journal of Personality and Social
Psychology, Jan., Vol. 90(1), pp. 165-178.
Lamiell, J. T. (1981). “Toward an idiothetic psychology of personality”. American
Psychologist, 36, 276-289.
Larsen, R. J., Diener, E., & Emmons, R. A. (1986). “Affect intensity and reactions to daily
life
events”. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 803-814.
Larsen RJ, Ketelaar T (1989). “Extraversion, neuroticism, and susceptibility to positive and
negative mood induction procedures". Personal. Individ. Differ. 10:1221-28.
Larsen RJ, Ketelaar T (1991). “Personality and susceptibility to positive and negative
emotional states”. J. Personal. Soc. Psychol. 61:132-40.
Lawton, M. P. (1983). “The dimensions of wellbeing”. Experimental Aging Research, 9, 65-
72.
Leary, T F (1957). Interpersonal diagnosis of personality. Ronald, New York.
Lee, C. H., Shim, J., & Yoon, A. (2005). “The review about the development of Korean
linguistic inquiry and word count”. Korean Journal of Cognitive Science, 16, 93-121.
Lee, C.H., Kim, K., Seo, Y.S., Chung, C.K. (2007). “The Relations Between Personality and
Language Use”. The Journal of General Psychology, 134(A), 405-413.
Lelord, F., Andrd, C. (1998). Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile. Editura Trei,
Bucureşti.
Leonhard, K. (1979). Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Leymann, H. (1996). Mobbing Persecution au travail. Seuil, Paris.
Lickona, T. (2001). „What is good character?”. Reclaiming Children and Youth.
Bloomington: Vol. 9, Iss. 4, p. 239-251.
Lipiansky, E.M. (1992). Identite et communication. Paris: Presses Universitaires de France.
Lischetzke, T.; Eid, M. (2006). “Why Extraverts Are Happier Than Introverts: The Role of
Mood Regulation”. Journal of Personality.! A (4), p. 1127-1162.
Longshore, D.; Chang, E.; Messina, Nena (2005). “Self-Control and Social Bonds: A
Combined Control Perspective on Juvenile Offending”. Journal of Quantitative
Criminology, vol 21, nr 4, pp. 410-437.
Lorber, J. (1994). Paradoxes of gender. New Haven, CT: Yale University Press.
LOffler-Stastka, H., Ponocny-Seliger, E., Fischer-Kem, M., Leithner, K. (2005). “Utilization
of
psychotherapy in patients with personality disorder: The impact of gender, character
traits,
affect regulation and quality of object-relations”, Psychology and Psychotherapy:
Theory,
Research and Practice, Vol. 78, No. 4, pp. 531-548(18).
Lucas, RE., Diener, E., Suh, E. (1996). Discriminant validity of well-being measures. J.
Personal. Soc. Psychol. 71:616-28.
Lucas, R.E., Fujita, F. (2000). “Factors influencing the relation between extraversion and
pleasant affect”, J. Personal. Soc. Psychol. 79:1039-56.
Lull, J.(2004). Manipularea prin informaţie. Mass-media-comunicare. Antet XX Press,
Prahova.
Luthans, (1989). Organizational Behavior. Fourth Edition, McGraw-Hill, New York.
36
6

Lutz, C. (1988). Unnatural emotions. Chicago: University of Chicago Press.

Lyddon, W.J., Sherry, A. (2001), „Developmental personality styles: An attachment theory
conceptualization of personality disorders”, Journal of Counseling and Development.
Vol.
79, Iss.4, p. 405-414.
Lykken, D., Tellegen A. (1996). “Happiness is a stochastic phenomenon”. Psychol. Sci.
7:186-
189.
Macsinga, I. (1999). Psihologia personalităţii. Caiet de seminarii. Edituta Universităţii de
Vest, Timişoara.
Mannell, R. C., Zuzanek, J., & Larson, R. W. (1988). “Leisure states and "flow" experiences:
Testing perceived freedom and intrinsic motivation hypotheses”. Journal of Leisure
Research, 20, 289-304.
Mamali, C. (1974). lnter-cunoaştere. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Mamali, C. (1981). Modelul cunoaşterii reciproce (fereastra Johari). în A. Tucicov-Bogdan,
Chelcea, S., Golu, M., Golu, P., Mamali, C., Pânzaru, P. Dicţionar de psihologie socială.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Marsella, A. J., Dubanoski, J., Hamada, W. C., & Morse, H. (2000). “The measurement of
personality across cultures: Historical, conceptual, and methodological issues and
 considerations”. American Behavioral Scientist, 44, 41-62.
Masterson, J. (1985). The real self. Brunner & Mazel, New York.
Mathis, R.L.; Nica, P.C.; Rusu, C. (1997). Managementul resurselor umane. Editura
Economică, Bucureşti.
Matsuba, M.K. (2006). “Searching for self and relationships online”. CyberPsychology &
Behavior, 9, 275-284.
Matthews, G., Deary, 1.1., Whiteman, M.C. (2005), Psihologia personalităţii. Trăsături,
cauze,
consecinţe, Polirom, Iaşi.
Matzler, K., Bidmon, S., Grabner-Krăuter, S. (2006). „Individual determinants of brand
affect:
the role of the personality traits of extraversion and openness to experience”. The
Journal
of Product and Brand Management, vol. nr. 15, p.427-434.
Mayer, R.C., Davis, J.H., Schoorman, F.D. (1995). „An integration model of organizational
trust”. The Academy of Management Reiew Briarcliff Manor, July, vol. 20, Iss. 3, p.
709-
835.
Mayer, J.D. (2005). “A Tale of Two Visions. Can a New View of Personality Help Integrate
Psychology? American Psychologist, vol. 60, no. 4, pp. 294-296.
Mânzat I. (1999). Psihologia sinergetică - în căutarea umanului pierdut. Editura Pro
Humanitate, Bucureşti.
McAdams, D. P. (1995). What do we know when we know a person? Journal of Personality,
63, 365-396.
McCrae, R. R., & Costa, P. T. J. (1990). Personality in adulthood. New York: Guilford Press.
McCrae, R. R., & Costa, P T., Jr. (1997). “Personality trait structure as a human universal”.
American Psychologist, 52, 509-516.
McCrae, R. R., Costa, Jr. P. T. (1999). A five-factor theory of personality. In L.A. Pervin, O.
P. John. Handbook of personality: Theory and research, pp. 139-53, Guilford Press, New
York.
McManus, I.C., Fumham, A. (2006), “Aesthetic activities and aesthetic attitudes: Influences
of
education, background and personality on interest and involvement in the arts”, British
Journal of Psychology, Vol. 97, Iss.4.
Mead, G. H. (1934). Mind, Self, and Society. University of Chicago Press, Chicago.
Mehl, M. R.; Gosling, S. D.; Pennebaker, J.W. (2006). .Personality in Its Natural Habitat:
Manifestations and Implicit Folk Theories of Personality in Daily Life”. Journal of
Personality and Social Psychology. 90(5), May 2006, 862-877.
36
7

Meyer, J. P. & Allen, N. J. (1991). “A Three-Component Conceptualization of Organizational

Commitment”. Human Resource Management Review, voi. 1, no. 1, pp. 61-89, In G.
Cooper (2002), Fundamentals of Organizational Behavior, vol. 3, Sage Publication,
London.
Meyer, J.P. & Allen, N. J. (1997). Commitment at the Workplace: Theory, Research and
Application. CA: Sage, Newbury Park.
Meyer, J.P., Irving, P. G. & Allen, N. J. (1998). “Examination of the combined effects of work
values and early work experiences on organizational commitment”. Journal of
Organizational Behavior, vol. 19, no. 1, pp. 29- 52
Miller, W.R., Thoresen, C. E. (2003). “Spirituality, religion, and health: An emerging research
filed”. American Psychologist, 58:24—35.
Miller, T.W., Kraus, R.F., Veltkamp, L.J. (2005). “Character Education as a Prevention
Strategy in School Related Violence”. Journal of Primary Prevention, Sept., vol 26 , iss
5,
p. 455-466.
Milion, T. (1969). Modern Psychopathology. Saunders, Philadelphia.
Milion, T. (1990). Toward a new personology: Am evolutionary model, Wiley, New York.
Milion, T. (1991). Normality: What may be learned from evolutionary theory?. In D. Offer &
M. Sabshin (Eds.), The diversity of normal behaviour (pp. 100-150), Basic Books, New
York.
Milion, T. (1994). Milion Index of Personality Styles manual. The Pychological
Corporation,
Orlando.
Milion, T. (1996). „Foundations of the MIPS scales”. In T. Milion, Prsonality and
Psychopatology: Building a clinical science (pp. 265-294), Wiley, New York.
Mink, O.G., Esterhuysen, P.W., Mink, B.P., Owen, K.Q. (1993). A Comprehensive
Management Process for Transforming Organizations: Change at Work. Jossey-Bass,
San
Francisco.
Mincu, C.L. (2007). „Testul configuraţiei tematice - aplicaţii organizaţionale”, în E. Avram
(Coord.). Psihologie organizaţional-managerială - perspective aplicative, pp. 272-281,
Editura Universitară, Bucureşti.
Minulescu, M. (1996). Chestionarele de personalitate in evaluarea psihologică, Garell
Publishing House, Bucureşti.
Minulescu, M. (2001). Introducere în analiza jungiană. Editura Trei, Bucureşti.
Minulescu, M. (2004). Psihodiagnoza modernă - Chestionarele de personalitate. Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Minulescu M. (2008). ABCD-M. Manual tehnic şi interpretativ, Sinapsis, Cluj Napoca.
Mitrofan, L. (2001). Prietenia - o cale de dezvoltare şi nuiturizare a personalităţii. Editura
SPER, Bucureşti.
Mischel, W. (1968). Personality and Assesment. Wiley, New York.
Mischel, W. (1973). “Toward a cognitive social learning reconceptualization of personality”.
Psychol. Rev. 80:252.83.
Mitchell, J. E., Baker, L. A. & Jacklin, C. N. (1989). “Masculinity and femininity in twin
children: Genetic and environmental factors”. Child Development, 60, 1475-1485.
Mischel, W., Shoda, Y. (1995). “A cognitive-affective system theory of personality:
reconceptualizing situations, dispositions, dynamics, and invariance in personality
structure”. Psychol. Rev. 102:246.68.
Mischel, W., Shoda, Y. (1998). “Reconciling processing dynamics and personality
dispositions”. Annual Review of Psychology, 49, 229-258.
Mitrofan, L. (2001). Prietenia - o cale de dezvoltare şi maturizare a personalităţii, Editura
SPER, Bucureşti.
Moisin, A. (1996). Caracterul la elevi. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
36
8

Morahan-Martin, J., Schumacher, P. (2003). “Loneliness and social uses of the internet.”
Computers in Human Behavior, 19, 659-671.
Moreau, S.R.(2005). ’’Reasons and Ethics”. Ethics, Chicago,Vol. 115, Iss. 2, pp. 272-306.
Mrozeck, D.K.; Spiro, A III (2003a). “Personality; Structure and Process. Variance Between
and within: Integration by Means of a Developmental Framework”. The journal of
Gerontology, Nov., Vol. 58, ISS.6, pp. 305-306.
Mroczek, D.K., Spiro, A. III. (2003b). “Modeling Intraindividual change in personality traits:
Findings from the Normative Aging Study”. Journal of Gerontology, 588, pp. 153-165.
Mucchielli, R. (2000). Faţa omului şi caracterul. Editura IRI, Bucureşti.
Mullins, L.J. (1993). Management and Organizational Behaviour (third edition). Pitman
Publishing, London.
Muraven, M., Shmueli, D., Burkley, E. (2006). “Conserving Self-Control Strength”. Journal
of
Personality and Social Psychology, (3), pp. 524-537.
Mussen, P.H. (1963). The Psychological Development of the Child, Prentice-Hall,
Englewood
Cliffs, N. J.
Myers, I.B.; McCaulley, M.H. (1985). Manual: A guide to the developement and use of the
Myesr-Briggs Type Indicator. Consulting Psychologists Press, Palo Alto.
Naso, R. C. (2006). “Immoral actions in otherwise moral individuals: Interrogating the
structure and meaning of moral hypocrisy”. Psychoanalytic Psychology, 23(3), pp. 475-
489.
Neculau, A. (1996). “Personalitatea - o construcţie socială”. în A. Neculau (coord.)
Psihologie
socială - aspecte contemporane, pp. 154-164, Editura Polirom, Iaşi.
Neely, L.C., Lakey, B, Cohen, J.L.; Barry, R.; Orehek, E.; Abeare, C.A.; Mayer, Wendy
(2006). “Trait and Social Processes in the Link Between Social Support and Affect: An
Experimental, Laboratory Investigation”. Journal of Personality, Vol.74, No. 4, August,
pp. 1015-1046.
Negovan, V. (2004). „Aspecte ale relaţiei valori profesionale - angajare în dezvoltarea
carierei în psihologie”. Revista de psihologie organizaţională, vol. IV, nr. 1-2., pp. 45-61.
Negovan, V. (2006). Introducere în psihologia educaţiei, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită.
Editura Universitară, Bucureşti.
Nelson, E.C., Cloninger, C.R, Przybeck, T.R, & Csemansky, J.G. (1996). “Platelet
serotonergic markers and Tridimensional Personality Questionnaire measures in a clinical
sample”. Biological Psychiatry, 40, 271-278.
Nesselroade, J. R. (1991). “The warp and woof of the developmental fabric”. In R. Downs, L.
Liben, & D. Palermo (Eds.), Visions of aesthetics, the environment, and development:
The
legacy of Joachim F. Wohlwill, pp. 213-240. NJ: Erlbaum, Hillsdale.
Nesselroade, J.R., Boker, S.M. (1994). “Assessing constancy and change”. In T. F Heatherton
& J. L Weinberger (Eds.), Can personality change? pp. 121-148. Washington, DC
American Psychological Association.
Nucci, L. (1989). “Challenging conventional wisdom about morality: The domain approach
to
values education”. In L. Nucci (Ed.). Moral development and character education: A
dialogue (183-203). Berkley, CA: McCutchan.
Nucci, L. (2001). Education în the Moral Domain. Cambridge University Press, Cambridge.
Nuckolls, C.W (1998). Culture: A problem that cannot be solved. University of Wisconsin
Press, Madison.
Oancea-Ursu, G. (1998). Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii. Editura AII,
Bucureşti.
Oliver, C., Oxener, G., Heam, M., Hall, S. (2001). “Effects of social proximity on multiple
 aggressive behaviors”. Journal of Applied Behavior Analysis, Vol. 34, Iss. 1, pp. 85-88.
36
9

Olson, J.M., Maio, G.R. (2003). Handbook of Psychology, John Wiley & Sons, Inc.,
Hoboken,
New Jersey.
Opre, A. (2002, 2006). Noi tendinţe în psihologia personalităţii, voi. I, Editura A.S.C.R.,
Cluj-
Napoca.
Opre, A., Opriş, D„ Vonas, G. (2002). "Modificări atitudinale prin stimulare subliminală',
Cogniţie Creier Comportament, voi. VI, Nr. 1, pp. 1-19.
Opre, A., Boroş, S. (2006). Personalitatea în abordările psihologiei contemporane.
A.S.C.R.,
Cluj-Napoca.
Organ, D.W. (1997). “Organizational citizenship behavior. It’s construct clean-up time”.
Human Performance, nr. 10 (2).
Organ, D.W., Podsakoff, P.M., Scott, B.M. (2005). “Organizational Citizenship Behavior. Its
Nature, Antecedents, and Consequences”. Foundations for Organizational Science, Sage
Publications.
Osterman, K. (1999). Developmental trends and sex differences in conflict behaviour. Abo
University, Abo.
Paris, N. (2005). “Neurobiological Dimensional Models Of Personality: A Review Of The
Models Of Cloninger, Depue, And Siever”. Journal of Personality Disorders, Vol. 19,
Iss.
2, pp. 156-170.
Park, N., Peterson, Ch., Seligman, M.E.P. (2004). „Strengths Of Character And Well-Being”,
Journal of Social and Clinical Psychology. Vol. 23, Iss. 5, pp. 603-620.
Park, N., Peterson, Ch. (2006). “Moral competence and character strengths among
adolescents:
The development and validation of the Values in Action Inventory of Strengths for
Youth”, Journal of adolescence, 29:66, 891-909.
Pasupathi, M. (2001). The social construction of the personal past and its implications for
adult
development. Psychological Bulletin, 127, 651-672
Paswan, A.K. (2005). “A Knight's Code of Business: How to Achieve Character and
Competence in the Corporate World”. The Journal of Consumer Marketing, Vol. 2 2,
Iss. 4/5, pp. 238-239.
Patenaude, J., Niyonsenga, T., Fafard, D. (2003), “Changes in students' moral development
during medical school: A cohort study”, Canadian Medical Association. Journal, Vol.
168, Iss. 7, pp. 840-844.
Pawelski, J.O. (2006). “The Promise of Positive Psychology for the Assessment of
Character”,
Journal of College and Character, vol. II, no. 4, pp. 1-5.
Peirson AR. Heuchert JW. Thomala L. Berk M. Plein H. & Cloninger CR (1999).
“Relationship between serotonin and the temperament and character inventory”.
Psychiatry Research, 89, 29-37.
Pennebaker, J. W„ & King, L. A. (1999). “Linguistic styles: Language use aş an individual
difference”. Journal of Personality and Social Psychology, 77, 1296-1312.
Pennebaker, J. W., Francis, M. E., & Booth, R. J. (2001). Linguistic inquiry and word count
 (LIWC): A computerized text analysis program. Mahwah, NJ: Erlbaum.
Pennebaker, J. W., Mehl, M. R., & Niederhoffer, K. G. (2003). “Psychological aspects of
natural language use: Our words, our selves”. Annual Review of Psychology, 54, 547-
577.
Pervin, L.A., (1993). Personality: Theory and Research. Wiley, New York.
Peterson, C., Seligman, M. (2004). Character. Strengths and Virtues: A Handbook and a
Classification. Oxford University Press, London.
Peterson, Ch. (2006). “Moral competence and character strengths among adolescents: the
development and validation of the values in Action Inventory of Strenghs for Youth”.
Journal of Adolescence, London: Dec., Vol. 29, Iss. 6, p. 891.
Peterson, Ch., Park, N. (2007). “Character strengths in organizations”. Journal of
Organizational Behavior, Vol. 27, Iss. 8, pp. 1149-1154.
37
0

Philipp, S. F. (2000). “Race and the pursuit of happiness”. Journal of leisure Research, 32,
121-4.
Picardi, A., Toni, A., Caroppo, E. (2005). “Stability of Alexithymia and Its Relationships with
the "Big Five" Factors, Temperament, Character, and Attachment Style”. Psychotherapy
and Psychosomatics, Basel, vol. 74, iss. 6 , pp. 371-378.
Pintea, S., Bus, I. (2002). "Efecte negative ale agresivităţii promovate de mass-media",
Cogniţie Creier Comportament, voi. VI, Nr. 1, pp. 85-106.
Pitariu, H., Iliescu, D., Tureanu, V., Peleaşă, C. (2006), CPI: Inventarul psihologic
California,
Editura PsihoCover, Bucureşti.
Pitariu, H., Iliescu, D., Coidea, D. (2006), FJAS: Flieshman Job Analysis Survey. Ghid de
administrare. Editura PsihoCover, Bucureşti.
Pitariu, H.D., Iliescu, D. (2006), FPl, Editura PsihoCover, Bucureşti.
Pitariu, H.D., Budean, A. (2007). Cultura organizaţională: modele ai metode de intervenţie.
Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca.
Pitariu, H.D., Iliescu, D., Băban, A. (2008). Scalele de personalitate Eysenck. PsihoCover,
Bucureşti.
Plant, R. W. & Ryan, R. M. (1985). “Intrinsic motivation and the effects of self-
consciousness,
self-awareness, and ego-involvement: An investigation of internally controlling styles”.
Journal of Personality, 53(3), p 435-449.
Plomin, R., & Caspi, A. (1999). Behavioral genetics and personality. In L.A. Pervin & O.P.
John (Eds.), Handbook of personality: Theory and research (pp. 251-276). Guilford,
New
York.
Ponterotto, J. G., Pedersen, P. B. (1993). Preventing prejudice: A guide for counselors and
educators. CA: Sage, Thousand Oaks.
Ponterotto, J. G., Utsey, S. O., & Pedersen, P. B. (2006). Preventing prejudice: A guide for
counselors, educators, and parents (2nd ed.). CA: Sage, Thousand Oaks.
Ponterotto, J.P., Costa-Wofford, C.I., Brobst, K.E., Spelliscy, D. (2007). „Multicultural
Personality Dispositions and Psychological Well-Being”. The Journal of Social
Psychology. Washington: Apr 2007. Vol. 147, Iss. 2, pp. 119-136.
Popescu-Neveanu, P. (1969). Personalitatea şi cunoaaterea ei. Editura Militară, Bucureşti.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Editura Albatros, Bucureşti.
Popescu, C. (2008). “Etica în mediul organizational”. în E. Avram, C.L., Cooper (Coord.).
 Psihologie organizaţional-managerială. Tendinţe actuale, pp. 739-786, Polirom, Iaşi.
Post, S.G., Underwood, L.G., Schloss, J.P., Hurlbut W.B. (Eds.) (2002). Altruism &
Altruistic
Love: Science, Philosophy & Religion in Dialogue, Oxford University Press.
Potter, Nancy N. (2006). „What Is Manipulative Behaviour, Anyway?”. Journal of
Personality
Disorders, nr.20(2), pag. 139-156.
Ralea, M. (1996). Explicarea omului. Editura Minerva, Bucureşti.
Rădulescu-Motru, C. (1996). Curs de psihologie. Editura Esotera, Bucureşti.
Răşcanu, R. (1999). Neuropsihofiziologia devianţei la adolescenţi şi tineri, Editura Actomi,
Bucureşti.
Rehman, L. A. (2002). “Recognizing the significance of culture on ethnicity: exploring
hidden
assumptions of homogeneity”. Leisure Sciences, 24, 43-58.
Reynolds, S. J., (2006). “Moral Awareness and Ethical Predispositions: Investigating the Role
of Individual Differences in the Recognition of Moral Issues”. Journal of Applied
Psychology, 91(1), pp. 233-243.
Richter, J., Richter, G., Eisemann, M. (2000). ’Temperament, character and perceived
parental
rearing in healthy adults: two related concepts?” Psychopatology, vol.33, Jan..Feb., Iss.l,
pp. 36-42.
37
1

Roberts, K.H., Hunt, D.M. (1991). Organizational Behavior. PWS- Kent Publishing
Company, Boston.
Robinson, S., Bennett, R. (1995). “A typology of deviant workplace behaviors, a
multidimensional scaling study”. Academy of Management Journal, 38 (2), 555-572.
Roccas, S. (2005). “Religion and value systems”. Journal of Social Issues 61:747-59.
Roccas, S., Sagiv, L., Schwartz, S.H., Knafo, A. (2002). “The Big Five personality factors
and
personal values”. Personality and Social Psychology Bulletin, Vol. 28, No. 6, pp. 789-
801.
Rogers, C. (1961). On becoming a person. Hughton Mifflin, Boston.
Rokeach, M. (1973). The nature of human values. The Free Press, New York.
Rokeach, M. (1979) (Ed.). Understanding human values. Free Press, New York.
Romano, E.; Tremblay, R.E.; Boulerice, B.; Swisher, R. (2005). “Multilevel Correlates of
Childhood Physical Aggression and Prosocial Behavior”.
Journal of Abnormal Child Psychology, Vol. 33, Iss. 5, pp. 565-578.
Rosaldo, M. (1980). Knowledge and passion. Cambridge University Press, Cambridge.
Rosenberg, M. (1989). Conceiving the Self. Basic Books, New York.
Rosik, C.H. (2003). “When therapists do not acknowledge their moral values: Green’s
response
as a case study”. Journal of Marital and Family Therapy, Vol. 29, Iss. 1, pp. 39-45.
Rowe, D.C. (1982). “Sources of variahility in sex-linked personality attributes: A twin study”.
Developmental Psychology, 18,431-434.
Rowe, D.C. (1994). The limits of family influence: Genes, experience, and behavior. New
York: Guilford
Rushton, J.P., Chrisjohn, R.D., & Fekken, G.C. (1981). ‘The altruistic personality and the
Self-Report Altruism Scale”. Personality and Individual Differences, 2, 293-302.
Rusting CL. (1998). “Personality, mood, and cognitive processing of emotional information:
three conceptual frameworks”. Psychol. Bull. 124:165-96.
Ryff, C.D. (1989). “Happiness is everything, or is it? Explorations on the meaning of
psychological well-being”. Journal of Personality and Social Psychology, 57, 1069-
1081.
Ryff, C.D., Lee, Y. H., Essex, M. J., & Schmutte, P. S. (1994). “My children and me: Midlife
evaluations of grown children and of self’. Psychology and Aging, 9, 195-205.
Ryff, C.D., Keyes, L. M. (1995). “The structure of psychological well-being revisited”.
Journal of Personality and Social Psychology, 69, 719-727.
Sabini, J., Silver, M. (2005). ’’Lack of Character? Situationism Critiqued”. Ethics, Chicago.
Vol. 115, Iss.3, pp. 535- 563.
Sankaran, S., Bui, T. (2003). „Relationship between student characteristics and ethics:
implications for educators”. Journal of Instructional Psychology, vol. 30, Sept.
Sandler, R. (2006). „A Theory of Environmental Virtue”. Environmental Ethics, vol. no. 28,
pp.247-264.
Saroglou, V. (2002). “Religion and the five factors of personality: A meta-analytic review”.
Personality and Individual Differences 32:15-25.
Saroglou, V., Delpierre, V., Dernelle, R. (2004). “Values and religiosity: A meta-analysis of
studies using Schwartz’s model”. Personality and Individual Differences, 37:721-34.
Saroglou, V., Mathijsen, F. (2007). “Religion, multiple identities, and acculturation: A study
of
Muslim immigrants in Belgium”. Archive for the Psychology of Religion 29:177-98.
Saroglou, V., Munoz-Garcia, A. (2008). “Individual Differences in Religion and Spirituality:
An Issue of Personality Traits and/or Values”. Journal for the Scientific Study of
Religion
47(1): 83-101.
Sarros, J.C., Cooper, B.K. (2006). ,3uilding Character: a leadership essential”, Journal of
Bussiness Psychology. Vol. 21, Iss. 1, pp. 1-22.
Sato, T. (2005). “The Eysenck Personality Questionnaire brief version: Factor structure and
reliability”. The Journal of Psychology, 139, 545-552.
37
2

Sava, FI. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice

complementare,
Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca.
Sava, FI. (coord.) (2008). Inventarul de personalitate DECAS. Editura ArtPress, Timişoara.
Schein, E. H. (1971). “Organizational Socialization and Profession of agement”. In Kolb, D.,
Rubin, I., McIntyre, J. Organizational Psychology: A Book of Readings. Prentice-Hall,
Englewood Cliffs, N. J.
Schmitt, D. P., Allik, J. (2005). „Simultaneous Administration of the Rosenberg Self-Esteem
Scale in 53 Nations: Exploring the Universal and Culture-Specific Features of Global
Self-
Esteem”. Journal of Personality and Social Psychology, Oct., Vol. 89(4), pp. 623-642.
Schmitt, M„ Gollwitzer, M., Fftrster, N., Montada, L. (2004). ’’Effects of Objective and
Subjective Account Components on Forgiving”.The Journal of Social Psychology,
Vol. 144, Iss.5, pp. 465-486.
Schneider, B. (1987). The people make the place, “Personnel Psychology”, 40.
Schneider, B., Goldstein, H.W., Smith, D.B. (1995). The ASA framework: An update,
“Personnel Psychology”, 48.
Schneider, B.; Smith, D.B., Taylor, S., Fleenor, J. (1998). “Personality and organizations: A
test of the homogenity of personality hypotesis”, Journal of Applied Psychology, 83.
Schoepfer, A., Piquero, A. (2006). “Self-Control, Moral Beliefs, and Criminal Activity”.
Deviant Behavior, vol 27, nr 1, pp. 51-71.
Schroeder, D.A., Penner, L.A., Dovidio, J.F., & Piliavin, J.A. (1995). The psychology of
helping and altruism. McGraw-Hill, New York.
Schultz, D. (1986). Theories of personality. 3rd Edition. Brooks/Cole Publishing Company,
California.
Schwartz, S. (1996). “Value Priorities and Behavior: Applying a Theory of Integrated Value
Systems”. In Seligman, C., Olson, J.M., Zanna, M.P., The Psychologyof Values: The
Ontario Symposium, volume 8, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Mahwah, New
Jersey.
Schwartz, M.J. (2007). „The modeling of moral character for teachers: Behaviors,
Characteristics, and Dispositions That may be Taught”. Journal of Research in
Character
Education. Vol. 5, Iss. 1, pp. 1-28.
Seligman, M.E.P., Csikszentmihalyi, M. (2000). “Positive psychology: An introduction”.
American Psychologist, 55, 5-14.
Seligman, M.E.P., Steen, T.A., Park, N., Peterson, C. (2005). „Positive psychology progress.
Empirical validation of interventions”. American Psychologists, Vol. 60, No. 5, pp.
410.421.
Siever L.J., Davis, K.L. (1991). “A psychobiological perspective on the personality disorders.
Am. J. Psychiatry, 148: 1647-1658.
Siever, L.J., New, A.S., Kirrane, R„ Novotny, S., Koenigsberg, H., & Grossman, R. (1998).
“New biological research strategies for personality disorders”. In K.R. Silk (Ed.), Biology
of personality disorders, pp. 27-62. American Psychiatric Press, Washington.
Sinclair, S., Lowery, B. S., Hardin, C.D., Colangelo, A. (2005). „Social Tuning of Automatic
Racial Attitudes: The Role of Affiliative Motivation”. Journal of Personality and Social
Psychology, Vol. 89(4), pp. 583-592.
Sîntion, F. (2001). „Modelul “ASA” şi omogenitatea tipurilor de personalitate în organizaţie”,
Revista de psihologie organizational, vol. I, nr 1, pp.27-36.
Shaw, L.H. & Gant, L.M. (2002). “In defense of the Internet: The relationship between
internet
communication and depression, loneliness, self-esteem and perceived social support”.
CyberPsychology & Behavior, 5, 157-171.
37
3

Sheldon KM, Ryan RM, Rawsthorne LJ, Mardi B. (1997). “Trait self and true self: cross-role
variation in the Big-Five personality traits and its relations with psychological
authenticity
and subjective well-being”. J. Personal. Soc. Psychol., 73:1380-93.
Shepherd, R.M. & Edelmann, R.J. (2005). “Reasons for internet use and social anxiety .
Personality and Individual Differences, 39, 949-958.
Shockley-Zalabak, P., Ellis, K., Winograd, G. (2000). „Organizational trust: What it means,
why it matters”. Organizational Developement, nr. 18, pp. 35-48.
Skinner, B. F. (1953). Science and human behavior. Free Press, New York.
Skinner, B. P. (1971). Revoluţia ştiinţifică a învăţământului, Editura Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti.
Smith, J., & Bakes, P. B. (1999). “Trends and profiles of psychological funtioning in very old
age”. In P. Bakes & K. Mayer (Eds.), The Berlin Aging Study: Aging from 70 to 100, pp.
197-226. Cambridge University Press, Cambridge.
Smith, E.E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickon, B. L., Loftus, G.R, (2005). Introducere în
psihologie. Editura Tehnică, Bucureşti.
Smith, P.C., Kendall, L.M., Hulin, C.L. (1969). The Management of Satisfaction in Work
and
Retirement. Skokie, IL: Rand McNally.
Srivastava, S., John, O.P., Gosling, S.D., Potter, J. (2003). “Development of Personality in
Early and Middle Adulthood: Set Like Plaster or Persistent Change?”. Journal of
Personality and Social Psychology, Vol. 84, No. 5, pp 1041-1053.
Stallings, M.C., Hewitt, J.K., Cloninger, C.R., Heath, A.C., Eaves, L.J. (1996). Genetic and
environmental structure of the Tridimensional Personality Questionnaire: Three or four
temperament dimensions? Journal of Personality & Social Psychology, 70, 127-140.
Stanghellini, G., Ballerini, M. (2007). “Values in Persons With Schizophrenia”.
Schizophrenia
Bulletin, Vol. 33, Iss. 1.
Stavrou, E.T., Kleanthous, T., Anastasiou, T. (2005). “Leadership Personality and Firm
Culture during Hereditary Transitions in Family Firms: Model Development and
Empirical Investigation”. Journal of Small Business Management, Vol. 43, Iss. 2, pp.
187-
206.
Stern, D. (1985). The interpersonal world of the infant. Basic Books, New York.
Stone, A.A. (1987). “Event content in a daily survey is differentially associated with
concurrent mood”. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 56-58.
Stroescu, O. (2008). “Identitatea organizaţională”. în E. Avram, C.L., Cooper (Coord.).
Psihologie organizaţional-managerială. Tendinţe actuale, pp. 300-339, Polirom, Iaşi.
Suh, E.M. (1999). “Culture, identity consistency, and subjective well-being”. Diss. Abstr. lnt.
60-09(Sect. B): 4950.
Suhara, T., Yasuno, F., Sudo, Y., Yamamoto, M., Inoue, M., Okubo, Y., & Suzuki, K. (2001).
Dopamine D2 receptors in the insular cortex and the personality trait of novelty seeking.
Neuroimage, 13, 891-895.
Sulea, C. (2004). “Latura întunecată a organizaţiilor: comportamentul contraproductiv la
locul
de muncă”. Psihologia Resurselor Umane, volumul 2, nr. 2, pp. 60-68.
Sulea, C. (2008). “Comportamentele controproductive în organizaţii”. în E. Avram, C.L.,
Cooper (Coord.). Psihologie organizaţional-managerială. Tendinţe actuale, pp. 615-
644,
Polirom, Iaşi.
Super, D.E. (1980). “A Life-Span, Life-Space Approach to Career Development”. Journal of
Vocational Behavior, 16.
Sussman, S.; McCuIler, W.J.; Dent, C.W. (2003). ‘The associations of social self-control,
personality disorders, and demographics with drug use among high-risk youth”. Addictive
Behaviors, vol.28, Iss. 6, p. 1159.
37
4

Tangney, J.P., Tuewig; Mashek, D. (2007). “Moral emotions and Moral Behaviour”. Annual
Review of Psychology, Vol. 58, pp. 345-372.
Tellegen A. (1985). “Structures of mood and personality and their relevance to assessing
 anxiety, with an emphasis on self-report”, A.H. Turna, J.D. Maser (Ed.). In Anxiety and
the Anxiety Disorders, pp. 681-706. Erlbaum, Hillsdale.
Tellegen, A., Lykken, D.T., Bouchard, T.J., Wilcox, K.J., Segal, N.L., Rich, S. (1988).
Personality similarity in twins reared apart and together. Journal of Personality and
Social
Psychology, 54, 1031-1039.
Tellegen, A. (2000). Manual for the Multidimensional Personality Questionnaire.
University
of Minnesota Press, Minneapolis.
Thaye V.T. (1998). ‘The School as a Character-Building Agency”. The Humanist. Volume:
58. Issue: 2, March-April.
Tieger, P. D., Barron-Tieger, B. (1998). Descoperirea propriei persoane. Teora, Bucureşti.
Toman, W. (1970). “Birth Order Rules All”. Psychology Today. Dec., pp. 46-49.
Toussaint, L.; Welb, J. R. (2005). “Gender differences in the relationship between empathy
and forgiveness”. Journal of Social Psychology, Dec, Vol. 145, Issue 6, pp. 673-685.
Trivers, R.L. (1972). Parental investment and sexual selection. In B. Campbell (Ed.), Sexual
selection and the descent of man 1871-1971, pp. 136-172, Aldine, Chicago.
Trotter, R.J. (1976). “The Other Hemispheres”, Science News, Apr. 3.
Tucicov-Bogdan, A. (1973). Psihologie generală şi psihologie socială. E.D.P., Bucureşti.
Twenge, J. M., Baumeister, R.F., DeWall, C.N.; Ciarocco, N.J.; Bartels, J.M. (2007). “Social
Exclusion Decreses Prosocial Behaviour”. Journal of Personality and Social
Psychology,
92(1).
Upton, C.L. (2005). “A contextual Account of Character Traits”. Philosophical Studies,
Dordreht: Jan., Vol. 122, Iss. 2, pp. 133- 151.
Utz, J. (2007). „Ethical Considerations in ERISA Litigation”. Journal of Pension
Planningand
Compliance, vol. nr. 32, pp. 1-14.
Valez Garcia, A., Ostrosky, S.F. (2006). “From morality to moral emotions”. International
Journal of Psychology. Oct, Vol. 41 Issue 5, pp. 348-354.
Van der Zee, K.I., Van Oudenhoven, J.P. (2000). The Multicultural Personality Questionnaire:
A multidimensional instrument of multicultural effectiveness. European Journal of
Personality, 14, 291-309.
Van der Zee, K.I., & Van Oudenhoven, J.P. (2001). The Multicultural Personality
Questionnaire: Reliability and validity of self- and other ratings of multicultural
effectiveness. Journal of Research in Personality, 35, 278-288.
Van der Zee, K.I., Zaal, J.N., Piekstra, J. (2003). Validation of the Multicultural Personality
Questionnaire in the context of personnel selection. European Journal of Personality,
17,
77-100.
Van der Zee, K.I., Van Oudenhoven, J.P., de Grijs, E. (2004). “Personality, threat, and
cognitive and emotional reactions to stressful intercultural situations”. Journal of
Personality, 72, 1069-1096.
Van Maanen, J. (1978). “People Processing: Strategies of Organizational Socialization”.
Organizational Dinamics. Summer, pp. 19-36.
Van Oudenhoven, J.P., Mol, S., Van der Zee, K.I. (2003). Short note: Study of the adjustment
of western expatriates in Taiwan ROC with the Multicultural Personality Questionnaire.
Asian Journal of Social Psychology, 6, 159-170.
Verza E., Verza E. F. (2000). Psihologia vârstelor. Editura. PRO Humanitate, Bucureşti.
Victoran, A. (2004). Manipularea ceierelor. Editura Allfa, Bucureşti.
Vârgă D. (2007). Decizie şi schimbare organizational. Editura Universităţii de Vest,
Timişoara.
37
5

Vîrgă, P. (2008). “Solidaritatea în organizaţii". în E. Avram, C.L., Cooper (Coord.).

Psihologie
organizaţional-managerialâ. Tendinţe actuale, pp. 407-429, Polirom, Iaşi.
Vranas, P.B.M. (2004). “Lack of Character: Personality and Moral behavior . The
Philosophical Review, voi. 113, Iss. 2.
Yao-Guo, G., Lin-Yan, S., Feng-Lin, C. (2006). “A research on emotion and personality
characteristics in junior high school students with internet addiction disorders”. Chinese
Journal of Clinical Psychology, 14, 153-155.
Yoo, H. J„ Minjeong, K„ Hyun H.J., Chung, A. (2006). “Bioenergetic Temperament and
Character and Attention Deficit Hyperactivity Disorder in korean Children”.
Psychopathology, vol 39 , iss 1.
Youn, T„ Lyoo, I.K., Kim, J.K., Park, H.J., Ha, K.S., Lee, D.S., Abrams, K.Y., Lee, M.C., &
Kwon, J.S. (2002). “Relationship between personality trait and regional cerebral glucose
metabolism assessed with positron emission tomography”. Biological Psychology, 60,
109-120.
Young, K. (1996). “Internet addiction: The emergence of a new clinical disorder”.
CyberPsychology & Behavior, 3, 237-244.
Wallace, A.F.C. (1961). Culture and personality. Random House, New York.
Wallace, A.F.C. (1952). The modal personality of the Tuscarora Indians as revealed by the
Rorschach test (Bureau of American Ethnology Bulletin No. 150). Smithsonian
Institution, Washington.
Waller, N.G., & Shaver, P.R. (1994). ‘The importance of nongenetic influences on romantic
love styles: A twin-family study”. Psychological Science, 5, 268-274.
Weber, H.; Vollmann, M.; Renner, B. (2007). “The Spirited, the Observant, and the
Disheartened: Social Concepts of Optimism, Realism, and Pessimism”. Journal of
Personality, 75 (1), p. 169-197.
Weissinger, E., & Bandalos, D. L. (1995). “Development, reliability, and validity of a scale to
measure intrinsic motivation in leisure”. Journal of Leisure Research, 27, 379-400.
Widiger, T., A. (2006). “Tough questions of morality, free will, and maladaptivity”. Journal
of
Personality Disorders, 20(2), pp. 181-183.
Wiegman, O., van Schie, E.M.G. (1998). “Video game playing and its relations with
aggressive and prosocial behaviour”. The British Journal of Social Psychology, Vol. 37
(3):367-78.
Wielenberg, E.J. (2006). “Saving Character”. Ethical Theory and Moral Practice, Vol. 9, No.
4, pp. 461-491.
Whitener, E., M., Brodt, S.E., Krosgaard, M.A., Werner, J.M. (1998). "Managers as initiators
of trust: An exchange of relationship framework for understanding managerial
trustworthy
behavior". The Academy of Management Review, vol. 23, iss. 3, pp. 513-530.
White, F.A.; Matawie, K.M. (2004). “Parental Morality and Family Processes as Predictors of
Adolescent Morality”. Journal of Child and Family Studies, June, Vol. 13, Iss. 2, pp.
219-
233.
Whiting, J.W.M., & Child, I. L. (1953). Child training and personality. Yale University
 Press,
New Haven.
Whiting, J. W M., Kluckhohn, R., Anthony, A. (1958). “The function of male initiation
ceremonies at puberty”. In E. Maccoby, T. Newcomb, E. Hartley (Eds.), Readings in
social psychology, pp. 359-370. Holt, New York.
Wolfradt, U. & Doll, J. (2001). “Motives of adolescents to use the Internet as a function of
personality traits, personal and social factors”. Journal of Educational Computing
Research, 24, 13-27.
Wood, R.E., Beckmann, N. (2006). “Personality arhitecture and the FEM in Organizational
Psychology”. Applied Psychology: An International Review, 55(3), 453-469.
37
6

Zachar, P. (1998). “The Milion Index of Personality Styles”. In J.C. Impara & B.S. Plake
(Eds.). Thirteenth mental measurement yearbook, pp. 670-674. Buros Institute of
Mental
Measurements. Lincoln.
Zaharia, R.G. (2008). „Autodezvăluirea - factor al succesului în relaţiile interpersonale”, în E.
Avram (Coord.). Psihologia în organizaţiile modeme, pp. 111-137, Editura Universitară,
Bucureşti.
Zeigler-Hill, V. (2006). “Discrepancies Between Implicit and Explicit Self-Esteem:
Implications for Narcissism and Self-Esteem Instability”. Journal of Personality, 74(1), p
119-144.
Zillmann, D., Weaver, G.B. (2007). “Aggressive personality traits in the effects of violent
imagery on unprovoked impulsive aggression”, Journal of Research in Personality, vol.
41, iss. 4, pp 753-771.
Zinnbauer, B. J., Pargament, K. I., Scott, A.B. (1999). “The emerging meanings of
religiousness and spirituality: Problems and prospects”. Journal of Personality 67:889-
919.
Zisulescu, Ş. (1978). Caracterul. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Zlate, M. (1987). „Un model sintetic-integratic al personalităţii”. Revista de psihologie, nr. 1,
pp. 5-16.
Zlate, M. (1988). Omul faţă în faţă cu lumea. Editura Albatros, Bucureşti.
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Polirom, Iaşi.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Polirom, Iaşi.
Zlate, M. (2002). Eul şi personalitatea. Editura Trei, Bucureşti.
Zlate, M. (2004). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. voi. 1. Polirom, Iaşi.
Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologiei. Editura Universitară, Bucureşti.
Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. voi. 2. Polirom, Iaşi.
Zota, M. (2008). „A fi cetăţean european”, în E. Avam (Ed.). Psychology in a positive world,
pp. 296-312, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
37
7
L t L 6 « L 16
S.'-t’6S-6t’^.-ti6-8i6 NtISl