RTS - Ifr

AN 4 - IFR
Ridicări topografice speciale

ERGHELEGIU BOGDAN
1
Cuprins Pagina
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 3
1.2. Generalități 3
1.3. Noțiuni despre teoria erorilor 4
2.2. Erorile probabile 9
3.2. Erorile medii 14
3.3. Măsurători directe de precizii diferite 17
4.2. Rețele de ridicare 20
4.3. Rețele poligonometrice 22
5.2. Lucrări topografice speciale în cazul construcțiilor înalte 25
5.3. Metode de trasare în cazul construcțiilor înalte 29
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.6 31
6.2. Părțile componente ale drumurilor 31
7.2. Construcția căilor de comunicație 35
8.2. Trasarea curbelor circulare 40
9.2. Alte metode de trasare a curbelor circulare în cazul căilor de 45
comunicație
10.2. Trasarea punctelor principale ale curbelor de racordare în 52
diverse condiții de vizibilitate
11.2. Trasarea curbelor de racordare 58
12.2. Ridicarea reţelelor subterane tehnice şi edilitare existente în 68
cadrul unor amenajări urbanistice
13.2. Lucrări topografice la proiectarea și construcția 74
aeroporturilor
14.2. Rețele topo-geodezice pentru tunele de circulație 78
2
Unitatea de învăţare nr. 1
Generalități
Cuprins Pagina
1.2. Generalități 3
1.3. Noțiuni despre teoria erorilor 4
1.4. Bibliografie minimală 8
Timp de învățare 2h
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1
• Unitatea de învățare nr.1 are ca scop studierea noțiunilor generale despre ridicările topografice
speciale
1.2. Generalități
Ridicarile topografice speciale reprezinta ramura topografiei ingineresti aplicata

in cazul lucrarilor care au in general un coeficient de dificultate ridicat.
Ridicarile topografice speciale sunt utilizate la anumite tipuri de lucrări
specifice având un anumit scop tehnic, realizate în general pe suprafete relativ
mici.
Metodele şi instrumentele folosite în lucrările topografice speciale duc la o
diferenţiere a acestora faţă de lucrările clasice conducând la o nouă ramură a
măsurătorilor terestre care are un obiect propriu “topografia specială” sau
“geodezia aplicată”.
Topografia specială este o ramura ce se dezvoltă în strânsă legătură cu celelalte
discipline cum ar fi topografia generală, fotogrammetria, geodezia, cartografia
având stânse legături cu matematica, fizica, geologia, geofizica, materii ce
influențează direct măsurătorile terestre.
În principal, topografia specială conține următoarele tipuri de activități:
- lucrări topografice pentru întocmirea proiectelor
- pregătirea topografică a proiectelor
- trasarea pe teren a proiectelor
- urmărirea în timp a obiectivelor proiectate
În concluzie lucrările topografice implică trei faze principale:
3
- determinarea coordonatelor a punctelor topografice ce servesc la întocmirea
suportului grafic necesar proiectării
- aplicarea pe teren a proiectelor
- măsurarea deformațiilor și urmărirea în timp a comportării obiectivelor
realizate.
Test de autoevaluare
Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul

avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele
întrebări:
a) Ce reprezintă ridicările topografice speciale ?
b) Unde sunt utilizate ridicările topografice speciale ?
1.3. Noțiuni despre teoria erorilor
Orice măsurătoare induce erori, motiv pentru care studiul erorilor constituie un
aspect important în cadrul ridicărilor topografice.
Există două probleme fundamentale datorate erorilor din măsurători:
• determinarea valorii celei mai bune dintr-un număr mai mare de
măsurători.
• determinarea erorii medi standard și a numărului n care să caracterizeze
precizia celei mai bune măsuratori
Clasificarea măsurătorilor
Dupa modul de prezentare avem:

Măsurători directe - reprezintă măsuratoarea realizată cu ajutorul unui
instrument sau aparat.
Măsurători indirecte - reprezintă valorile rezultate din prelucrarea măsurătorilor
directe cu ajutorul unor relații matematice.
Măsurători condiționate - reprezintă un caz particular al măsurătorilor directe
astfel încât valorile măsurate direct sunt condiționate de anumite relații.
După condițiile de precizie:
4
Măsurători cu aceeași precizie - reprezintă masurători directe realizate cu
aceeași metodă și același instrument pentru a primi aceeași încredere.
Măsurători cu precizii diferite - reprezintă măsurători directe realizate cu
instrumente diferite pentru aceeași măsurătoare ceea ce ne obligă să nu acordăm
aceeași încredere măsurătorilor, unele fiind mai precise.
Erorile de măsurare
Adevărata mărime măsurată nu poate fi cunoscută deși utilizăm același

instrument,în aceleași condiții de măsurare, în cazul măsuratorilor directe
rezultatele sunt ușor diferite datorită erorilor.
Se determină o valoare apropiată de valoarea de adevăr cu ajutorul calculului
probabilităților, cu un anumit grad de precizie.
Notăm cu M1,M2,M3...Mn-valorile individuale ale măsurătorilor și

M-valorea mediei aritmetice
M1 + M2 + M3 + ⋯ + Mn
𝑀=
𝑛
Cea mai justă valoare este valoarea de referință a erorii, notată cu X0.
Eroarea ei a unei valori măsurate față de o anumită valoare de referință este
reprezentată de diferența algebrică pozitivă sau negativă.
ei = Mi + Xo
Mi - valoarea măsurată
X0 - valoarea de referință
Există erori adevărate sau reale, dacă ne legăm de nepotrivirile față de valoarea
adevărată a mărimii măsurate, dacă ne legăm de nepotrivirile față de o valoare de
referință probabilă avem erori probabile și erori logice-aparente, privind
nepotrivirile față de valoarea considerată logic cea mai justă.
Studiem erorile adevărate sau cele probabile cu ajutorul erorilor aparente referitor
la media aritmetică considerată logic cea mai justă deoarece nu le putem cunoaște.
Dacă considerăm erorile aparente și cele reale foarte apropiate vom construi
teoria erorilor astfel încât erorile aparente față de media aritmetică vor înlocui
erorile reale și cele probabile.
5
Clasificarea erorilor
După mărimea lor:
Erori mici, care sunt inevitabile, sau erori propriu-zise care se datorează
diferitelor cauze:
- erori instrumentale determinate de imprecizia aparatelor sau a metodelor
întebuințate, acestea diferă de la un tip de aparat la altul și cresc pe măsură ce
aparatul se uzeaza
- erorile personale datorate operatorului, depind de atenția și experiența acestuia
dar să nu uităm de dispoziția de lucru și oboseala
- erori datorate mediului înconjurător, acesta influențează prin schimbări de
temperatură, umiditate, variația de luminozitate etc.
Erori mari numite și erori grosolane, sunt erorile care contrasteză cu celelalte, o
asemenea valoare poate fi eliminată ușor și nu poate intra în calcului mediei
aritmetice.
După modul lor de acțiune:

• Erori sistematice, sunt datorate unei cauze permanente care se manifestă în
mod constant; aceste erori se cunosc și se elimină cu ajutorul corecțiilor aplicate
sau prin metode specifice de lucru.
• Erori întâmplătoare care sunt cauzate în mod întâmplător, în cantități mici dar
apreciabile; aceste erori nu se cunosc, ele sunt eliminate cu timpul și metodele
aplicate se perfecționează.
Proprietățile caracteristice ale erorilor întâmplătoare și curba clopot a lui

Gauss
• Principiul cazualistic - cazurile cu erori mici sunt mai frecvente, numeroase
și probabile decât cele cu erori mari.
• Principiul limitativ al erorilor - după executarea unui număr mare de
măsurători se obțin erori pozitive cât și negative, suma lor fiind sensibil egala cu
0.
• Principiul probabilistic al erorilor - probabilitatea de a avea o anumita
eroare este în funcție de mărimea erorii.
6
Pentru a putea satisface principiile enumerate mai sus, a erorilor întâmplătoare,
vom utiliza o reprezentare de forma:
2𝑥2
y=C𝑒 −ℎ
unde:
C și h sunt parametrii funcției de precizie a măsurătorilor respective
x este mărimea erorilor
y reprezintă erorile de aceeași valoare
Curba lui Gauss

întrebări:
a) Care sunt cele două probleme fundamentale datorate erorilor din
măsurători ?
b) Cum se clasifică măsurătorile după mărimea acestora ?
După parcurgerea acestei unități de învățare trebuie să reţineţi:
Ridicarile topografice speciale reprezinta ramura topografiei

ingineresti aplicata in cazul lucrarilor care au in general un
coeficient de dificultate ridicat.
7
1.4. Bibliografie minimală
1) Petre Iuliu Dragomir - Măsurători geodezice inginerești în construcții, 2015

2) Manea Raluca - Topografie, 2007
3) Manualul inginerului geodez, vol.1
8
Erorile probabile și aparente
Cuprins Pagina
2.2. Erorile probabile 9
• Unitatea de învățare nr.2 are ca scop studierea erorilor probabile și aparente.
2.2 . Erorile probabile
Dacă plecăm de la ecuația curbei lui Gauss, atunci probabilitatea

1
infinitezimală(dP) ca o eroare să fie cuprinsă între x ș i x± dx este:
2
𝑦𝑑𝑥 2 2
𝑑𝑃 = = 𝐶𝑒 −𝐴ℎ 𝑥 𝑑𝑥
𝑆
unde S reprezintă suprafața.
Există posibilitatea ca eroarea să fie cuprinsă între două limite a și b numită și

probabilitatea finită a erorii.
𝑏
2 𝑥2
𝑃(𝑎, 𝑏) = 𝐶 ∫ 𝑒 −ℎ 𝑑𝑥
𝑎
Certitudinea erorii este ca probabilitatea să fie cuprinsă între ∞ și +∞.

Cei doi parametrii din curba lui Gauss, C și h, nu sunt independenți ci legați
prin relația de mai sus.
9
Exprimarea ordonatei la origine C de parametru h, este dată de relația Euler-
Poisson:
ℎ 2 𝑥2
C= 𝑒 −ℎ
√𝜋
iar, pentru a cuprinde probabilitatea erorii între a și b:
𝑏
ℎ 2 𝑥2
𝑃(𝑎, 𝑏) = ∫ 𝑒 −ℎ
√𝜋 𝑎
h - singurul parametru variabil, se numește indicele de precizie al măsurătorii.
Astfel dacă considerăm h=1, curba 1 și h=2, curba2, vom realiza că măsurătoarea
2 pentru aceiași mărime este mai precisă.
Principiul metodei celor mai mici pătrate
Se presupune că asupra unei mărimi s-au efectuat mai multe măsurători

independente, cu aceeași precizie, de erori probabile generice δE1,δE2,δE3...
Probabilitatea maximă compusă δP se va obține prin produsul probabilităților
simple:
10
ℎ 𝑛 2 (𝐸 2 +𝐸 2 +…+𝐸 2 ) δ𝐸 ·δ𝐸 …δ𝐸
δP= δP1· δP2· δP3... δPn=( ) 𝑒 −ℎ 1 2 𝑛 1 2 1𝑛
𝜋 √
Probabilitatea δP este maximă, adică șansa producerii evenimentului compus

respectiv, este mai mică atunci când:
𝐸12 + 𝐸22 +. . . +𝐸𝑛2 = [𝐸] = 𝑚𝑖𝑛𝑖𝑚
Prin generalizare în cazul măsurătorilor indirecte rezultă
[v2]=minim,
iar în cazul măsurătorilor de precizii diferite rezulta
[pv2]=minim.
Proprietățile specifice erorii aparente reale
Proprietățile erorilor aparente
Erorile vi sunt definite față de media aritmetică astfel:
v1=M1-M
v2=M2-M
...
...
vn=Mn-M
unde:
M1,M2...Mn - reprezintă valoarea măsurătorilor
M - reprezintă media aritmeritică a n măsurători
- suma erorilor aparente este egală cu 0
11
- suma pătratelor eparente este minimă atunci când valoarea de referință
coincide cu media aritmetică.
Proprietățile erorilor reale
- suma erorilor reale
ε1=M1-X
ε2=M2-X
...
εn=Mn-X
[ε]=n2 ε2M
unde:
Mi - valoarea măsurătorilor
X - valoarea reală necunoscută
εi - eroarea reală a mediei aritmetice
- suma pătratelor erorilor reale este:
[ε2]=n2 ε2M

întrebări:
c) Cum se va obține probabilitatea maximă compusă δP în cazul
metodei celor mai mici pătrate?
d) Cum sunt definite erorile aparente ?
În cadrul erorilor probabile, certitudinea erorii este ca probabilitatea să

fie cuprinsă între ∞ și +∞.
12

13
Erorile medii
Cuprins Pagina
3.2. Erorile medii 14
3.3. Măsurători directe de precizii diferite 17
3.1 OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 3
• Unitatea de învățare nr.3 are ca scop studierea erorilor medii.
3.2 Erorile medii
Eroarea medie aritmetică a unei singure măsurători
|𝑣1 | + |𝑣2 |+. . . +|𝑣𝑛 |

𝑎=
𝑛
unde:
a - eroarea medie aritmetică
|v1|,|v2|,…|vn| - valoarea absolută a erorilor
Eroarea medie pătratică
- eroarea medie pătratică a unei singure măsurători
[𝑣 2 ]
𝜎 = ±√
𝑛−1
14
- eroarea medie pătratică a mediei aritmetice
𝜎
𝑚 ≈ 𝜀𝑀 =
𝑛
Eroarea medie pătratică m descrește ca valoare când σ este mică și când crește
numarul n al măsurătorilor efectuate.
Formula generală a probabilității unei erori
𝑥 𝑥
ℎ −ℎ2 𝑥 2
ℎ 2 𝑥2
𝑃|𝑥| = ∫ 𝑒 𝑑𝑥 = 2 ∫ 𝑒 −ℎ 𝑑𝑥
√𝜋 −𝑥 √𝜋 0
Pentru o eroare x mică,calculăm integrala de mai sus astfel:
2ℎ 𝑥3 2
2 (ℎ𝑥)3
𝑃|𝑥| = (𝑥 − ℎ +. . . ) = [(ℎ𝑥) − + ⋯ ] = 𝑓(𝑧)
√𝜋 3 √𝜋 3
Eroarea medie probabilă a unei singure măsurători
Această eroare are un număr egal de erori mai mari și mai mici, atât pozitive cât
și negative.
- eroarea medie probabilă E

1
Rezolvând ecuația f(z)= rezultă formula pentru eroarea medie probabilă
2
E, funcție de parametrul h:
0,48
𝐸 = 𝑋𝑝 =
ℎ
- eroarea medie pătratică σ funcție de parametrul de precizie h

1
𝜎=
√2ℎ
15
- eroarea medie probabilă E funcție de eroarea medie pătratică
1
ℎ=
√2𝜎
Dacă înlocuim cu relația de la eroarea medie probabilă obținem:

2
𝐸 = 0,48√2𝜎 = 0,67𝜎 = 𝜎
3
Eroarea medie probabilă a mediei aritmetice
2
𝐸𝑀 = 𝑚
3
unde:
𝜎
𝑚=
√𝑛
Erori limită
- evaluarea erorii medii limită a unei singure mărimi măsurate
Folosindu-ne de formula generală a probabilitații unei erori și parametru, eroarea

medie limită l se deduce cu formula:
l=2σ
dacă numărul de măsurători n este cuprins între 12 și 45 atunci:
L=2,5σ
- evaluarea erorii medii limită L a mediei aritmetice
dacă n ≤12 atunci L=2m
dacă 12≤n≤45 atunci L=2,5m
- toleranța erorii limită a mediei aritmetice

dacă n≤12 atunci T=2m
dacă 12≤n≤45 atunci T=2,5m
16

întrebări:
c) Când descrește ca valoare eroarea medie pătratică ?
3.3 Măsurători directe de precizii diferite
Principiul metodei ponderate
Dacă vom măsura o distanța cu 4 instrumente diferite,vom obține 4 valori diferite.

Dacă aceste măsuratori le notăm M1,M2,M3 și M4 de precizii diferite, adică
avem erorile medii pătratice diferite m1, m2, m3, m4, valoarea cea mai probabilă
este media ponderată.
𝑝1 𝑀1 + 𝑝2 𝑀2 +. . . +𝑝𝑛 𝑀𝑛 [𝑝𝑀]
𝑀= =
𝑝1 + 𝑝2 +. . . +𝑝𝑛 [𝑝]
Precizia măsurătorilor directe ponderate
- proprietățile erorilor măsurătorilor ponderate:
v1=M1-M
v2=M2-M
...
...
vn=Mn-M
unde:
M1, M2, M3,... Mn - sunt numărători
M - media ponderată a măsurătorilor
Vom obține:
Suma [pv]=0
Suma [pv2] este minim
17
- reducerea erorilor ponderate la erori ale măsurătorilor directe de aceeași precizie
Erorile ponderate v1,v2,…vn, trebuie să le reducem la erori ale măsurătorilor de

aceeași precizie v11,v21…vn1.
Se pune condiția ca aceste erori v11 să satisfacă relația cunoscută de la cazul
măsurătorilor directe de aceeași precizie
[v2]=minim
Deoarece erorile vi satisfac relația:
[pv2]=p1v12+ p2v22+…+ pnvn2=minim
Atunci exprimăm erorile Vi în funcție de erorile ponderate vi :
𝑉𝑖′ = √𝑝𝑖 𝑣𝑖
unde:
i=1,2,...n - eroarea medie pătratică µ a unității de pondere
[𝑝𝑣 2 ]
µ = ±√
𝑛−1
unde:
n- este numărul măsurătorilor
Calculul precis al sumei [pv2] este de o deosebită importanță pentru deducerea

erorii unității de pondere µ și necesar a fi calculate independent
[pv2]=[pvM]
Relația de control prezentată mai sus este valabilă și în cazul practic al calculului
mediei ponderate cu ajutorul unor valori apropiate a acestuia M0 și plusurilor
Mi’
[𝑝𝑀1 ]
𝑀 = 𝑀0 +
[𝑝]
unde:
18
M0 este valoare considerată mai mica decât toate măsurătorile, atunci relația
devine:
[pv2]=[pvM1]
- eroarea medie pătratică m a mediei ponderate

µ
𝑚=
√[𝑝]

întrebări:
e) Care este principiul metodei ponderate în cazul măsurătorilor

directe de precizii diferite ?
Dacă vom măsura o distanța cu 4 instrumente diferite,vom obține 4 valori

diferite.
Dacă aceste măsuratori le notăm M1,M2,M3 și M4 de precizii diferite,
adică avem erorile medii pătratice diferite m1, m2, m3, m4, valoarea cea
mai probabilă este media ponderată.

19
Rețele de ridicare
Cuprins Pagina
4.2. Rețele de ridicare 20
4.3. Rețele poligonometrice 22
• Unitatea de învățare nr.4 are ca scop studierea retelelor de ridicare.
4.2. Rețele de ridicare
Un sistem de referinţă topo-geodezic, ia naştere, de regulă, prin

determinarea sau stabilirea unui corp de referinţă, suprafaţă de referinţă,
drepte de referinţă (linie), punct de referinţă sau, în general, a unei valori
iniţiale de referinţă bine fundamentată din punct de vedere matematic sau
fizic.
Descrierea matematică sau fizică a sistemului de referinţă şi
materializarea lui în teren conduce la reţeaua de sprijin. Când efectuăm
măsurători asupra unui obiect din teren, creăm, de fapt, legături
matematice sau fizice între acestea şi reţeaua de sprijin, punctul acesta
fiind definit ca poziţie altimetrică sau gravimetrică în raport cu această
reţea.
În practica curentă, ne confruntăm, de regulă, în esenţă, cu
determinarea poziţiei spaţiale a obiectelor din teren. Datorită acestor
limite, în precizia de determinare a punctelor a fost necesară o separare
a sistemelor de referinţă planimetrice, altimetrice şi gravimetrice.
Dacă pentru determinarea altitudinilor relaţia fizică este primordială
(suprafaţa de nivel zero), pentru determinarea poziţiei planimetrice relaţia
la o suprafaţă matematică bine determinată este de importanţă majoră.
20
Pentru a păstra nivelul de precizie a informaţiilor cuprinse în
măsurători, în locul unui sistem tridimensional s-a optat pentru un sistem
planimetric bidimensional şi un sistem de altitudini unidimensional.
Această separare nu a fost prea fericită mai ales în reţelele locale, unde
sistemul de referinţă este de regulă local, unele date definitorii fiind alese
arbitrar.
Reţelele de sprijin pentru ridicări specifice de topografie depind de
mărimea suprafeţei de ridicat, de existenţa şi densitatea detaliilor ce
interesează, de scara şi precizia planului topografic, ca produs final al
ridicării.
Principalele tipuri de reţele folosite ca bază topografică pentru ridicări la
scări mari sunt:
a) Pentru suprafețe de până la 2.5 kmp, se folosește numai baza de
ridicare sub formă de drumuiri planimetrice și nivelitice
b) Pentru suprafețe cuprinse între 2.5 kmp și 25 kmp, avem:
- rețea de sprijin planimetrică constituită din rețeaua
pologonometrică sau drumuiri simple
- rețea de sprijin altimetrică constituită din poligonație de nivelment
geometric sau drumuire de nivelment geometric și trigonometric
c) Pentru suprafețe mai mari de 25 kmp, avem
- rețea de sprijin planimetrică constituită din triangulație,
trilaterație, poligonometrie de precizie, drumuiri poligonometrice
sau drumuiri simple ca bază de ridicare
- rețea de sprijin altimetrică constituită din rețeaua de nivelment
geometric de ordinul II, III, IV constituită sub formă de poligoane
sau drumuire de nivelment geometric și trigonometric ca bază de
ridicare

întrebări:
d) De ce depind reţelele de sprijin pentru ridicări specifice de

topografie ?
e) Cum ia naștere un sistem de referință topo-geodezic ?
21
4.3. Reţele poligonometrice
Pe suprafeţe relativ mici sau pentru teritoriile localităţilor mici, se

poate renunţa la triangulaţie ca reţea de sprijin, poligonometria oferind
posibilitatea realizării unei reţele de sprijin compacte sub formă de
poligoane închise. Aceste reţele constituie baza topografică de sprijin
pentru ridicări la scări mari şi, de asemenea, pentru proiectarea, trasarea
şi urmărirea unor lucrări de investiţii de mare întindere (platforme
industriale, sistematizarea cvartalelor în localităţi, reperaj fotogrammetric
etc.).
Tahimetrele electrooptice şi staţiile totale care asigură o precizie
ridicată în măsurarea distanţelor şi a unghiurilor au făcut să crească
randamentul lucrărilor de teren, poligonometria devenind astfel o metodă
de realizare a reţelelor de sprijin preferată de specialişti în multe aplicaţii.
Drumuirea poligonometrică – în sens general, reprezintă o drumuire
de precizie în care laturile (de ordinul sutelor de metri) şi unghiurile sunt
măsurate cu o precizie mai mare decât la o drumuire obişnuită,
corespunzător scopului urmărit. La capete, o drumuire poligonometrică se
sprijină, ca şi drumuirea obişnuită, pe puncte şi laturi din reţeaua de ordin
superior.
Reţelele poligonometrice reprezintă o conexiune de drumuiri care
au unul sau mai multe puncte comune numite puncte nodale care aparţin
la două sau mai multe trasee de drumuiri poligonometrice. În foarte multe
situaţii, o asemenea reţea poate să substituie cu succes reţeaua de
trilateraţie sau triangulaţie.
Condiţiile generale pe care trebuie să la îndeplinească drumuirile
poligonometrice:
a) Laturile drumuirii trebuie să fie cât mai mari pentru a elimina pe
cât posibil propagarea erorilor datorită centrării instrumentelor, măsurării
unghiurilor etc. Lungimile laturilor se aleg în anumite limite funcţie de
ordinul drumuirii
b) Laturile şi unghiurile trebuie măsurate cu o precizie mărită pentru
a justifica substituţia reţelelor de triangulaţie sau trilateraţie
c) Lungimea totală a unei drumuiri poligonometrice să se încadreze
în limitele date în tabelul următor:
22
Er.m.p Er.rel. Lungimea maximă (km) Lungimea unei
Ord. de măs. lim.de laturi
drum. a ungh. închid. Intrav. Extravilan Med Min. Max
polig. liniară 1:500 1:1000 1:2000 1:5000 (m) (m) (m)
Prec.sup ±10cc 1/25000 5 7 10 15 400 250 1000
Ord.I ±15cc 1/15000 3 4 6 10 250 100 600
Ord.II ±25cc 1/8000 2 2,5 4 6 175 80 400
Ord.III ±30cc 1/5000 1 1,5 2,5 4 150 70 300
Drumuirea poligonometrică de precizie superioară înlocuieşte

uneori reţeaua de triangulaţie de ordinul III, IV şi V în special în localităţi
când există dificultăţi în ce priveşte realizarea acesteia.
Drumuirea poligonometrică de ordinul I – se sprijină pe puncte din
reţeaua de triangulaţie şi/sau pe puncte din drumuirea poligonometrică de
precizie superioară. Traseul acestei drumuiri este de regulă întins şi se
desfăşoară în lungul arterelor mari de circulaţie, pe văi, căi de
comunicaţie, etc. Ordinele II şi III au scopul de îndesire a reţelei
poligonometrice de ordinul I şi superior.

întrebări:
a) Ce este drumuirea poligonometrică ?
b) Ce sunt rețelele poligonometrice ?
Pe suprafeţe relativ mici sau pentru teritoriile localităţilor mici, se poate

renunţa la triangulaţie ca reţea de sprijin, poligonometria oferind
posibilitatea realizării unei reţele de sprijin compacte sub formă de
poligoane închise.
23

24
Lucrări topografice speciale
Cuprins Pagina
5.2. Lucrări topografice speciale în cazul construcțiilor înalte 25
5.3. Metode de trasare în cazul construcțiilor înalte 29
• Unitatea de învățare nr.5 are ca scop studierea lucrărilor topografice speciale în cazul
construcțiilor înalte.
5.2 Lucrări topografice speciale în cazul construcțiilor înalte
Aceste tipuri de construcții necesită o atenție specială prin operațiile succesive

ce trebuiesc efectuate în timp, după cum urmează:
1) Creearea unei de rețele de sprijin care va sta la baza tuturor măsurătorilor ce

urmează să fie realizate; aceasta trebuie să corespundă cerințelor impuse de
standardele în vigoare și să asigure cele mai bune condiții de vizibilitate și
precizie necesară lucrărilor ce vor urma
2) Trasarea construcției, respectiv a centrului și a razelor la diverse înălțimi a
acesteia
3) Controlul trasării în timpul ridicării construcției
4) Măsurători periodice de verificare luându-se în calcul toate cerințele de
precizie necesară tipului de construcție precum și condițiile de mediu existente
5) Măsurători de urmărire a comportării construcției în timp prin verificarea
verticalității, a deplasărilor sau a tasărilor în funcție de situație
Rețele de sprijin utilizate în cazul construcțiilor înalte
În cazul construcțiilor înalte se utilizează cu predilecție două tipuri de rețele:

25
- rețele de microtriangulație
- rețele planimetrice dreptunghiulare
Rețelele de microtriangulație sunt utilizate în cazul construcțiilor industriale

înalte cum ar fi antenele radio sau releele și turnurile de televiziune; acestea pot
fi constituite din lanțuri de triunghiuri sau patrulatere cu ambele diagonale
observate sau combinații dintre triunghiuri și patrulatere. În cazul lungimii
acestora, recomandarea este ca laturile rețelei să fie cuprinse între 300 și 2000
m.
În funcție de tipul construcției și cerințele de precizie ale beneficiarului există
diferite variante ale rețelei; pentru a asigura precizia necesară trasării și
urmăririi ulterioare a construcției condiția de bază este aceea ca rețeaua de
sprijin să fie constituită din minim două puncte iar direcțiile de legătură, cu
punctele de sprijin să se intersecteze în centrul construcției, în unghi drept; în
cazul în care punctul central nu poate fi materializat în timpul construirii
clădirii, se va alege un punct excentric. Această variantă de rețea este o variantă
standard; în cazul în care se doresc măsurători suplimentare pentru controlul
reperilor, rețelei i se poate adăuga puncte suplimentare.
De asemenea pentru a se putea asigura standardul de precizie , este obligatoriu
ca punctele rețelei de sprijin să fie materializate cu pilaștrii din beton cu sisteme
de centrare forțată, iar în cazul zonelor urbane este recomandat ca pe lângă
punctele la sol să fie constituite și puncte la înălțime, având avantajul unei
vizibilități mai bune la orice depărtare și de asemenea o vizibilitate reciprocă
avantajoasă. Aceste puncte de sprijin la înălțime trebuie să fie materializate tot
cu pilaștrii de beton cu sisteme de centrare forțată și legate de trei puncte de
control la sol și două puncte de orientare.
Rețelele planimetrice dreptunghiulare sunt utilizate în cazul construcțiilor înalte

cum ar fi coșurile de fum sau turnurile de răcire.
În funcție de tipul construcției și cerințele de precizie ale beneficiarului există
diferite variante ale rețelei cum ar fi:
- minirețea plană pentru construcții cu înălțimi de cca.120m(coș de fum sau turn

de răcire)
26
Aceasta este constituită dintr-un punct central și cele patru puncte de sprijin
notate cu I, II, III și IV.
O astfel de rețea asigură trasarea axelor constructive și urmărirea acesteia după
finalizarea construcției.
- rețea de trasare pentru construcții cu înălțimi de până la 120m
Axa principala AE este paralelă cu direcția unei axe a rețelei topografice și este
axa pe care se vor marca centrele turnurilor 1 și 2 și de pe care se vor ridica
perpendiculare în ambele direcții, pe care vor fi amplasate punctele de control
notate cu S și respectiv punctele de observație notate cu B, materializate în afara
zonei de influență a construcției la o distanță aproximativ egala cu înălțimea
construcției (pentru punctul B);
- rețea de trasare pentru construcții cu înălțimi de până la 120m, în care se
reprezintă modalitatea de amplasare a câte doi pilaștrii de observație,
27
materializați pe cele două aliniamente perpendiculare care se intersectează în
centrul coșului
Această metoda se utilizează în cazul în care măsurătorile se execută simultan

din toți cei patru pilaștrii pentru corelarea acestora.
De asemenea pentru a se putea asigura standardul de precizie , este obligatoriu
ca punctele rețelei de sprijin să fie materializate cu pilaștrii din beton cu sisteme
de centrare forțată.

întrebări:
f) Ce tipuri de rețele se utilizează în cazul construcțiilor înalte ?
g) În ce situație se utilizează rețelele planimetrice dreptunghiulare ?
h) În ce situație se utilizează rețelele de microtriangulație ?
28
5.3 Metode de trasare în cazul construcțiilor înalte
Procedeul unghiurilor egale este unul dintre cele mai utilizate procedee de
trasare a construcțiilor înalte.
Principiul este următorul:

- se staționează cu instrumentul în punctul 1 și se vizează 1'
- se vizează spre nivelul care trebuie efectuată trasarea și se fixează direcția1-1'
- se trasează unghiul orizontal γ în stânga și în dreapta direcției fixate
determinându-se punctele D și D' care se fixează pe cofrajul de la nivelul
respectiv
- se procedează similar din punctul 2 determinându-se punctele C și C'
Unghiul γ se calculează cu relația:
tg γ = r/d
unde:
r este raza inelului de la nivelul de lucru
d este distanța de la punctul de stație la centrul construcției
Trasarea se efectuează în cele două poziții ale lunetei efectuându-se media
determinărilor.

întrebări:
a) Care este procedeul de bază în cazul trasării construcțiilor înalte ?
29
În cazul construcțiilor înalte se utilizează cu predilecție două tipuri de

rețele:
- rețele de microtriangulație
- rețele planimetrice dreptunghiulare
Procedeul unghiurilor egale este unul dintre cele mai utilizate procedee
de trasare a construcțiilor înalte.

30
Căi de comunicație
Cuprins Pagina
6.2. Părțile componente ale drumurilor 31
• Unitatea de învățare nr.6 are ca scop studierea căilor de comunicație.
6.2 Partile componente ale drumurilor
Partea carosabilă - care este suprafaţa din platforma drumului, destinată

circulaţiei vehiculelor. După caz, partea carosabilă include:
- două sau mai multe benzi de circulaţie
- benzi pentru vehicule grele
- benzi de accelerare
- benzi de decelerare
- banda de virare la stânga
- banda de staţionare, etc.
Se ridică limitele părţii carosabile reprezentate prin:
- limita de separaţie între partea carosabilă şi acostament (borduri de încadrare)
- bordura trotuarului
- bordura spaţiului verde dintre benzile de circulaţie
- marcajele laterale de delimitare, etc.
De asemenea, se ridică topografic elementele constructive amplasate în zona
părţii carosabile (platforme şi refugii pentru accesul la tramvai, monumente,
etc.)
31
Platforma drumului - în afara părţii carosabile, se ridică şi celelalte elemente
care constituie platforma drumului, cum ar fi:
- acostamentele
- trotuarele
- locurile de parcare
- spaţiile verzi dintre benzile de circulaţie sau dintre partea carosabilă şi trotuar
- benzile rezervate pentru circulaţia altor vehicule (biciclete, tramvaie, tractoare
şi căruţe, etc.)
Limitele de proprietate - se urmăreşte înregistrarea cât mai exactă a limitelor

terenurilor aflate în administraţia AND. Fac parte integrantă din drum:
podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcţiile de apărare şi
consolidare ale drumului, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare,
oprire şi staţionare, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru
siguranţa circulaţiei, terenurile şi plantaţiile care fac parte din zona drumului,
mai puţin zonele cu perdele de protecţie. De asemenea, se consideră că fac
parte din drum, clădirile de serviciu şi orice alte construcţii, amenajări sau
instalaţii destinate apărării sau exploatării drumului.
Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de

protecţie
Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive

ale drumului, şi anume: partea carosabilă, acostamente, piste pentru ciclişti,
trotuare, şanţuri, rigole, taluzuri, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă.
Zonele de siguranţă sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a

amprizei drumului, destinate exclusiv pentru semnalizarea rutieră, pentru
întreţinerea şi exploatarea drumului, pentru siguranţa circulaţiei ori pentru
protecţia proprietăţilor situate în vecinătatea drumului.
Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării
vizibilităţii în curbe şi intersecţii.
Conform normativelor în vigoare, zonele de siguranţă ale drumurilor sunt
considerate faţă de limita amprizei, astfel:
- 1,5 m de la marginea exterioară a şanţurilor, pentru drumurile situate la
nivelul terenului natural
- 2,0 m de la piciorul taluzului, pentru drumurile în rambleu;
32
- 3,0 m de la marginea de sus a taluzului, pentru drumurile în debleu cu
înălţimea până la 5 m inclusiv
- 5,0 m de la marginea de sus a taluzului, pentru drumurile în debleu cu
înălţimea mai mare de 5 m
Zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de

siguranţă şi marginile zonei drumului, delimitate astfel:
- autostrăzi – 50 m din axul drumului
- drum naţional – 22 m din axul drumului
- drum judeţean – 20 m din axul drumului
- drum comunal – 18 m din axul drumului
Limitele enumerate se determină prin ridicare topografică şi se vor raporta pe
plan.
Limitele de proprietate existente la teren se reprezintă cu semnul convenţional

corespunzător tipului de împrejmuire. Limitele transversale pe axul drumului se
determină pe o distanţă de minim 4 m, măsuraţi de la limita longitudinală de
proprietate, în raport cu drumul. Fiecare parcelă limitrofă drumului se va
numerota cu numere pare pentru cele de pe partea stângă şi cu numere impare
pentru cele de pe partea dreaptă, în sensul crescător al kilometrajului.
Lucrări de artă şi amenajări specifice:

Se determină prin măsurători forma şi poziţia în plan a tuturor construcţiilor
care aparţin de drum (poduri, podeţe, viaducte, tunele, ziduri de sprijin, rigole,
etc.). Caracteristicile tehnice specifice fiecărui tip de lucrare se preiau din
releveele şi planurile topografice de detaliu.
Amenajările conexe
Aceste tipuri de lucrări includ intersecţiile cu alte drumuri, cu calea ferată,
benzile speciale, locurile de parcare, trotuarele, spaţiile verzi, staţiile de
alimentare cu combustibil, împrejmuirile drumului, etc. Forma şi poziţia
acestora se determină prin măsurători topografice şi se reprezintă pe plan.
Amenajări pentru siguranţa circulaţiei

În această categorie de lucrări sunt incluse marcajele, semnele de circulaţie,
semnalizări, etc. Toate acestea se reprezintă pe plan prin poziţia lor, precum şi
prin o serie de atribute, cum ar fi: tipul, dimensiunea, materialul, etc.
33
Kilometrajul
Condiţiile locale de amplasare a bornelor kilometrice şi unele greşeli de
măsurare a lungimilor au condus la plantarea acestora în poziţii care nu
corespund lungimii reale. Astfel, pentru fiecare bornă kilometrică se
înregistrează valoarea nominală a kilometrajului (lungimea înscrisă pe bornă) şi
valoarea efectivă a kilometrajului (lungimea reală măsurată pe axul drumului de
la originea lui). Poziţia celorlalte elemente ale drumului sunt relative la cea mai
apropiată bornă kilometrică dinspre origine. Kilometrul “0” al oricărui drum ce
derivă din altul este considerat ca fiind în intersecţia axelor celor două trasee.
Toate detaliile se vor raporta pe planul topografic prin coordonate, folosind
semnele convenţionale pentru scara 1:500, o foaie de plan conţinând un tronson
de drum situat între două borne kilometrice succesive sau multiplu de acesta.
întrebări:
b) Ce este ampriza drumului ?
c) Ce este platforma drumului ?
d) Ce sunt amenajările pentru siguranța circulației ?
Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele

de protecţie.
În categoria amenajărilor pentru siguranța circulației sunt incluse

marcajele, semnele de circulaţie, semnalizări, etc.

34
Construcția căilor de comunicație
Cuprins Pagina
7.2. Construcția căilor de comunicație 35
• Unitatea de învățare nr.7 are ca scop studierea construcției căilor de comunicații
7.2 Construcția căilor de comunicație
Construcţia căilor de comunicaţii necesită un însemnat volum de lucrări

topografice la proiectare, trasare şi execuţie. Etapele de realizare a acestor
lucrări constau în:
- proiectarea pe plan a axei căii, la scara 1:5 000  1:25 000
- trasarea pe teren a axei proiectate
- ridicările topografice de detaliu în jurul axei, necesare întocmirii
proiectului definitiv
- unui traseu definitiv
- trasarea curbelor de racordare
- trasarea pe teren, în plan şi în înălţime, a căii de comunicaţie
În cazul drumurilor mai puţin importante, traseul se alege şi se pichetează
direct pe teren, simultan cu ridicările topografice de detalii ale profilului
longitudinal şi ale profilelor transversale.
Aplicarea pe teren a traseului provizoriu şi ridicarea în plan a benzii de

studiu:
Traseul stabilit pe hartă, sub formă de linie frântă, denumit şi poligonul
de bază, se aplică pe teren prin metoda drumuirii. Când traseele sunt lungi,
neîncadrate între puncte cunoscute, sau fără vize de referinţă, se vor efectua
intersecţii înapoi nu numai la capete ci şi pe parcurs, ori de câte ori este posibil.
35
Unele staţii de drumuire se vor repera faţă de detaliile existente pe plan şi pe
teren.
 d3
C F
 
E D4  B
 D5
 D3 H
D6

1
d
d2
D1
A
D2

Fâşia de teren din lungul acestui traseu, denumită bandă de studiu, se

ridică în plan prin metoda radierii, pe o lăţime corespunzătoare, obţinând în
final un plan de situaţie cu curbe de nivel, pe care se alege traseul definitiv.
Pichetarea traseului definitiv:

Marcarea vârfurilor de unghi V1, V2, V3...Vn, ale liniei poligonale se face
prin metoda polară, din punctele de drumuire D1, D2, D3... Dn , executată în
scopul trasării axei căii de comunicaţie. Uneori se apelează şi la coordonate
echerice sau reperaj prin distanţe faţă de detaliile existente pe teren.
5 B
D4 x5
D3 
y5 d5
D1 
y3 d3 D5
 2
y1 D2 x3
d1

y2 3
x1 V1 d2
A
x2
V2
După materializarea vârfurilor de unghi (de frângere a aliniamentelor) se

marchează corespunzător punctele caracteristice ale traseului: începutul şi
sfârşitul căii de comunicaţie, punctele obligate (intersecţii), hectometri întregi,
36
punctele principale ale curbelor de racordare, schimbările de pantă, lucrările de
artă etc. şi se întocmeşte carnetul de pichetaj.
Trasarea punctelor principale ale curbelor de racordare:

Pentru asigurarea circulaţiei diferitelor mijloace de transport, traseul căii
de comunicaţie, compus din aliniamente care se intersectează în vârfurile de
unghi Vi necesită racordarea aliniamentelor prin curbe de racordare. Cele mai
folosite curbe de racordare sunt cele în arc de cerc. În cazul vitezelor mari de
circulaţie între aliniament şi curba de racordare circulară se introduc, pentru
evitarea şocurilor, curbe de tranziţie sau curbe progresive (parabola cubică,
clotoida, lemniscata, etc.).
Elementele caracteristice ale curbei sunt:
• R – raza de racordare dată de proiectant;
• unghiul  determinat din măsurători ca diferenţă de orientări =VM -
VN
• lungimea tangentelor T
• lungimea bisectoarei b
• lungimea curbei lc
• depăşirea tangentelor DT
• coordonatele punctului bisector B (XB YB)
Aliniamentele trebuie racordate cu curbe circulare. Raza de racordare R se dă

din faza de proiectare, iar unghiul  dintre cele două aliniamente se calculează
din măsurători.
37
Cu excepţia razei R, care este impusă prin proiectare, toate celelalte
elemente se vor calcula, astfel:
-calculul lungimii tangentelor
În triunghiul TiOV care este dreptunghic se cunoaşte latura OTi care este egală
cu raza.
-unghiul  se calculează cu relaţia:  = 200g - 
 T 
tg =  T = Rtg
2 R 2
-calculul lungimii bisectoarei b

b = VO − R
 R R 
cos =  VO = = R sec
2 VO  2
cos
2
   
b = R sec − R = R sec − 1
2  2 
-calculul lungimii curbei lc
R
lc = ca lungime a unui arc de cerc cu unghiul la centru egal cu 
200g
-calculul depăşirii tangentelor

DT = 2T − lc
-calculul coordonatelor punctului B

-în triunghiul dreptunghic ABO se vor calcula XB şi YB
 XB 
sin =  X B = R sin
2 R 2
 AO 
cos =  AO = Rcos
2 R 2
  
YB = R − AO = R − R cos = R1 − cos 
2  2
38
Pentru trasarea punctelor de intrare şi ieşire din curbă, precum şi trasarea
punctului B, corespunzător bisectoarei, se va proceda astfel:
- se va staţiona cu staţia totală în punctul V, se va viza punctul M şi se va
măsura direcţia unghiulară orizontală;
- pe direcţia VM la distanţa calculată T se va materializa punctul Ti;
- se va roti apoi aparatul până se va inregistra unghiul /2 calculat
- pe această direcţie la distanţa b se va materializa punctul B
- apoi pe direcţia VN, la distanţa T se va materializa punctul Te
Metodele de trasare în detaliu a curbelor circulare sunt:

• metoda absciselor egale;
• metoda arcelor egale;
• metoda coordonatelor polare, etc
Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul avut
la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
c) Care sunt etapele de realizare la construcția căilor de comunicație ?
d) Prin ce metodă se face pichetarea traseului definitive în cazul

construcției căilor de comunicație ?
Construcţia căilor de comunicaţii necesită un însemnat volum de lucrări

topografice la proiectare, trasare şi execuţie.

39
Trasarea curbelor circulare
Cuprins Pagina
8.2. Trasarea curbelor circulare 40
• Unitatea de învățare nr.8 are ca scop studierea noțiunilor despre trasarea curbelor circulare.
8.2. Trasarea curbelor circulare
Atunci când racordarea aliniamentelor se face cu arce de cerc cu rază

mare de curbură, trasarea în teren numai a punctele de intrare şi ieşire, respectiv
a bisectoarei nu sunt suficiente pentru realizarea curbei. În această situaţie,
condiţiile de şantier reclamă existenţa mai multor puncte amplasate pe curbă.
Acest lucru se poate face prin diverse metode de trasare în detaliu cum
sunt : coordonate rectangulare pe tangentă, coordonate rectangulare pe coarda,
coordonate polare, coordonate pe coardă, sferturilor de săgeată, ordonatelor pe
40
prelungirea coardei, tangente succesive, corzi prelungite, toate fiind metode
riguroase, sau prin metode aproximative dar foarte rapide cum este metoda
sfertului.
Metoda absciselor egale
Această metodă face parte, alături de metoda arcelor egale, din categoria
metodelor de trasare în detaliu cu ajutorul coordonatelor rectangulare pe
tangentă. Această denumire este urmarea faptului că se foloseşte drept axă a
absciselor chiar tangenta. Elementele ce se calculează pentru a trasa în detaliu o
curbă se referă la coordonatele rectangulare ale punctelor 1, 2, ..., n.
Abscisele punctelor se aleg de 2, 5, 10 sau 20 metri, iar acestora le vor

corespunde cordonatele. Din figură calculăm coordonatele punctului 1:
x1 = x
𝑦1 = O 𝑇𝑖 – O 1’ = R − √R2 − x 2
În mod similar se vor calcula coordonatele punctului 2:

x2 = 2x
𝑦2 = O 𝑇𝑖 – O 2’ = R − √R2 − (2x)2
Relațiile pentru calculul coordonatelor punctului i de pe curba sunt:

xi = i x
𝑦𝑖 = O 𝑇𝑖 – O i’ = R − √R2 − (ix)2
41
Trebuie observat că se vor calcula şi trasa atâtea puncte de detaliu
până când se ajunge la punctul bisector pornind de la Ti; ramura curbei de la B
la Te fiind simetrică, se vor trasa aceleaşi puncte pornind de această dată din Te
spre B. Trasarea se execută prin pichetarea pe aliniamentul Ti - V a absciselor
egale; din punctele astfel marcate se trasează unghiuri drepte pe care se aplică
ordonatele.
Metoda arcelor egale
Din geometria plană se ştie că, la arce egale corespund unghiuri la

centru egale. Acest fapt se poate folosi în cazul trasării în detaliu a curbelor de
racordare. Astfel, la arce egale de 5, 10, 20m, corespund unghiuri la centru,
egale. Coordonatele punctelor 1, 2, ..., i se vor calcula pornind de la o valoare
aleasă a arcului l care subîntinde unghiul ce se poate calcula cu relaţia:
𝑙
λ= ρ𝑐𝑐
R
unde cc = 636620cc, reprezentând mărimea în secunde centesimale de arc a unui
radian.
Cu valoarea obţinută se calculează coordonatele punctului 1:
x1 = R sin l
y1 = O Ti – O 1’ = R(1-cosl)
Coordonatele punctului 2 se calculează asemănător, obţinând :
x2 = R sin (2l)
y2 = O Ti – O 1’ = R(1-cos2l)
42
şi analog pentru punctul "i"
xi = R sin (il)
yi = O Ti – O 1’ = R(1-cos il)
Trasarea punctelor de detaliu se face şi în acest caz similar cu metoda

prezentată anterior, iar punctele fiind simetric dispuse faţă de punctul bisector,
se vor calcula puncte numai pentru una din ramuri, acestea fiind folosite şi la
trasarea în detaliu a celeilalte ramuri a arcului de cerc.
Metoda coordonatelor polare
În situaţia în care nu există accesibilitate în lungul tangentelor,

datorită, fie vegetaţiei, fie altor obstacole, se recomandă folosirea metodei
coordonatelor polare. În acest caz este necesar să existe acces în lungul corzii
TiB respectiv TeB.
Impunând o lungime a corzii s de 5,10 sau 20 metri, se calculează

unghiul la centru corespunzător cu relaţia :
s/2 = r sin(l/2)
rezultă:
sin (λ/2) = s/(2R)
Din relaţia de mai sus se obţine valoarea unghiului l/2.
43
Pentru trasare se va instala un teodolit în punctul Ti care va trasa faţă
de direcţia către V unghiul l/2; pe această direcţie, la lungimea s se va
materializa punctul 1.
În continuare, teodolitul va trasa faţă de acelaşi aliniament TiV
unghiul 2 l/2 . Din punctul 1, deja materializat, se va trasa lungimea s până la
intersecţia cu direcţia trasată cu teodolitul; se obţine astfel punctul 2.
La fel ca la celelalte metode de trasare în detaliu, cealaltă ramură a
curbei fiind simetrică, elementele calculate vor fi aceleaşi, iar trasarea se va face
pornind din punctul TeB. Fiecare din metodele de trasare descrise mai sus au
aplicabilitate funcţie de condiţiile de relief de la locul trasării şi de configuraţia
curbei de trasat.

întrebări:
e) Care sunt metodele specific în cazul trasării curbelor circulare ?
Atunci când racordarea aliniamentelor se face cu arce de cerc cu

rază mare de curbură, trasarea în teren numai a punctele de intrare şi
ieşire, respectiv a bisectoarei nu sunt suficiente pentru realizarea curbei.
În această situaţie, condiţiile de şantier reclamă existenţa mai multor
puncte amplasate pe curbă.

44
Alte metode de trasare a curbelor circulare în cazul căilor de comunicații
Cuprins Pagina
9.2. Alte metode de trasare a curbelor circulare în cazul căilor de 45
comunicație
• Unitatea de învățare nr.9 are ca scop studierea diverselor metode de trasare a curbelor circulare
în cazul căilor de comunicație.
9.2. Alte metode de trasare a curbelor circulare în cazul căilor de

comunicație
Metoda polară
Metoda se aplică în cazul terenurilor accidentate (ramblee înalte şi deblee adânci)

şi respectiv când există vizibilitate spre punctul de frângere al aliniamentelor V.
La această metodă elementele de trasare ale punctelor de detaliu se calculează în
funcţie de lungimea corzii S, care poate fi de 2, 5 sau 20 m şi raza de racordare
R.
Unghiul polar de trasare se calculează cu relaţia:
  S 
= arcsin   , unde:
2  2R 

- unghiul format de tangentă şi coarda S, fiind egal cu jumătatea unghiului
2
la centru care subîntinde coarda S.
Pentru trasarea punctelor de detaliu, se staţionează cu teodolitul în punctul de
intrare în curbă, se vizează vârful de unghi V, cu 0 în aparat, după care se roteşte
45
aparatul cu mişcarea înregistratoare până când la microscopul de lectură se va
executa o citire egală cu valoarea unghiului  / 2 - calculat.
V



1 2
S
S S
Ti 3
T R 
  R
Metoda polară
Cu ruleta se măsoară pe aceeaşi direcţie lungimea corzii S obţinându-se punctul

1. Se trasează apoi unghiul 2 / 2 iar cu un capăt al ruletei în punctul 1, cu
lungimea ruletei egală cu valoarea S, se aduce cel de-al doilea capăt al ruletei pe
direcţia de viză, obţinând poziţia punctului 2.
În continuare se trasează unghiul 3 / 2 , iar cu un capăt al ruletei în punctul 2 se
aduce cel de-al doilea capăt pe direcţia de viză, materializând punctul 3.
Similar se procedează pentru trasarea celorlalte puncte de detaliu.
Întrucât erorile de trasare se acumulează, după 5-6 puncte trasate, se amplasează
teodolitul în punctul 5, se dă viză spre punctul de intrare în curbă şi se trasează
unghiul 6 / 2 . Pe această direcţie se materializează punctul 6 la distanţa S.
De remarcat că, această metodă este diferită de metoda polară clasică prin faptul
că utilizează aceeaşi distanţă polară S iar transpunerea acesteia se face în
apropierea curbei.
46
Metoda coardelor prelungite
Metoda prezintă particularitatea că operaţiile de trasare se realizează în

apropierea curbei de racordare, cu ajutorul a două rulete. În funcţie de densitatea
punctelor de detaliu care trebuie asigurată se alege lungimea corzii S. Primul
punct de detaliu se trasează prin metoda coordonatelor rectangulare pe tangentă.
2' 3'
K S
K
S
2
S
3
S
y1
1
R
R
R
x1 S


Ti R
0
Metoda coardelor prelungite
Pentru trasarea celorlalte puncte de detaliu, se calculează lungimea segmentului

k din asemănarea triunghiurilor O12 cu 12'2. Astfel se poate scrie:
S K S2
= , de unde K=
R S R
Pentru trasarea punctului 2 se prelungeşte coarda Ti1 cu o lungime egală cu S
obţinând punctul 2', iar în continuare cu ajutorul a două rulete, prin metoda
intersecţiei liniare, având ca elemente liniare de trasare S şi k se obţine punctul 2.
Pentru trasarea celorlalte puncte se procedează în mod similar.
47
Metoda coordonatelor rectangulare pe coardă
Metoda se aplică atunci când tangentele T sunt inaccesibile din cauza obstacolelor
existente pe teren, dar în schimb există vizibilitate şi accesibilitate pentru
măsurarea distanţelor pe direcţia corzii TiTe .
X
Ti yTi
y3
y' 2 y2
XTi
x3
y' 1 y1
x2
x' 2
'

x1
x' 1

 Y

B' B

Te
Trasarea în detaliu a curbelor prin coordonate pe coardă
Deoarece trasarea punctelor de detaliu este simetrică faţă de punctul bisector B

se va prezenta în continuare metodologia de trasare de la punctul de intrare în curbă
spre punctul bisector.
După ce se stabileşte densitatea de pichetare din care rezultă lungimea de arc l, se
calculează într-o primă fază unghiurile  şi  ' :
l
= 
R

' = − i unde
2
 ' - unghiul la centru corespunzător arcului rămas;
i - numărul punctelor de detaliu.
Se calculează apoi coordonatele pe tangentă cu relaţiile:
48
 xi = R sin ( i )

 yi = R 1 − cos ( i ) 
Coordonatele pe coardă cu originea în B':

 xi' = xi

 '    
 yi = y(Ti ) − yi = R 1 − cos 2  − R 1 − cos ( i )  = R cos ( i ) − cos 2 
    
Trasarea arcului BTi se face prin coordonatele rectangulare pe coardă, pentru x
de la B' spre Ti aplicând x1' , x2' , x3' ... xi' şi cu yi1 , perpendicular pe coardă.
Controlul tasării se face aplicând pe coarda TiB' ordonatele ( xTi − xi ) în care:

xTi = R sin
2
Metoda sfertului
Este o metodă expeditivă de intercalare a punctelor de îndesire pe arce de cerc

întinse între punctele intermediare fixate anterior la distanţe prea mari.
Calculul elementelor de trasare se va baza pe consideraţiile matematice deduse
din teorema înălţimii înscrise în triunghiul dreptunghic BTeM
Metoda sfertului
Conform acestei teoreme se obţine:
49
2
S
  = h ( 2 R − h ) = 2 Rh − h
2
2
Deoarece săgeata h1 are o valoare mică în comparaţie cu raza, în al doilea termen
din relaţia anterioară poate fi neglijată, iar relaţia devine:
2
S
  = 2h1R
2
de unde rezultă:
S2
h1 =
8R
În mod similar se poate scrie:
(T B ) ( BTe )
2 2
h2 = i =
8R 8R
Valorile segmentelor TiB şi BTe se pot obţine din triunghiurile TiBD şi TeBD,
aplicând teorema lui Pitagora:
2
S
(Ti B ) = ( BTe )
2 2
= h + 
1
2
2
În continuare se obţine:
(Ti B ) = ( BC ) = 2h1R
2 2
Înlocuind relaţiile anterioare, se obţine:

2h1R h1
h2 = =
8R 4
Potrivit acestei relaţii, a doua săgeată reprezintă un sfert din prima de unde derivă
şi denumirea metodei. Similar se pot scrie relaţiile pentru celelalte săgeţi.
hi − 1
hi =
4
Trasarea constă în ridicarea unor perpendiculare pe mijlocul corzilor AB şi BC
pe direcţia cărora se măsoară lungimea săgeţilor h2 obţinând punctele E şi I
s.a.m.d.
50

întrebări:
a) Când se aplică metoda polară, în cazul trasării curbelor circulare ?
b) Când se aplică metoda metoda coordonatelor rectangulare pe

coardă, în cazul trasării curbelor circulare ?
Metoda coardelor prelungite prezintă particularitatea că operaţiile

de trasare se realizează în apropierea curbei de racordare, cu
ajutorul a două rulete. În funcţie de densitatea punctelor de detaliu
care trebuie asigurată se alege lungimea corzii S.

51
Diverse metode de trasare a curbelor de racordare
Cuprins Pagina
10.2. Trasarea punctelor principale ale curbelor de racordare în 52
diverse condiții de vizibilitate
• Unitatea de învățare nr.10 are ca scop studierea diverselor metode de trasare ale curbelor
de racordare când vârful este sau nu accesibil și când nu există vizibilitate între punctele H
și G.
10.2. Trasarea punctelor principale ale curbelor de racordare în diverse

condiții de vizibilitate
Trasarea punctelor principale ale curbelor de racordare când vârful de

unghi V este accesibil
În funcţie de raza de racordare aleasă R şi unghiul dintre aliniamente  , se

calculează:
➢ unghiul la centruEquation Chapter 4 Section 1
 = 200g - 
➢ lungimea tangentei (T):
 
T1 = T2 = VTi = VTe = R  tg = R  ctg
2 2
➢ lungimea bisectoarei (b):

R   
b = VO − BO = − R = R  sec − 1
  2 
cos
2
➢ lungimea curbei (lC):
 R
lC =
200 g
52
➢ depăşirea tangentei (D):
D = 2T − lC
Pentru verificarea trasării punctului B se calculează coordonatele rectangulare pe

tangentă:
 X B = R  sin  / 2


Y = R (1 − cos  / 2 )

Trasarea punctelor principale (vârf accesibil)
Elementele de trasare ale curbelor de racordare în arc de cerc au fost calculate în

funcţie de raza de racordare R şi unghiul dintre aliniamente  .
Trasarea efectivă se face cu teodolitul şi ruleta. Astfel, din vârful de unghi V, pe
direcţia celor 2 aliniamente se aplică cu ruleta lungimea tangentelor, obţinând
punctul de intrare în curbă Ti şi punctul de ieşire din curbă Te.
Trasând cu teodolitul unghiul  / 2 , faţă de direcţia aliniamentului, se obţine
direcţia bisectoarei pe care se trasează lungimea b, obţinând punctul de mijloc al
curbei B. Pentru verificarea trasării punctului B se măsoară din punctul de intrare
53
în curbă, pe direcţia aliniamentului, coordonatele rectangulare pe tangentă (XB,
YB).
Trasarea punctelor principale ale curbelor de racordare când vârful V

este inaccesibil
Atunci când, vârful de unghi este inaccesibil, ca elemente de trasare ale punctelor
de intrare şi ieşire din curbă, se calculează distanţele HTi şi GTe.
Pentru a calcula aceste elemente pe direcţia aliniamentelor A1, F1 şi B1F1 se aleg
punctele H şi G. Se măsoară distanţa de la H la G şi unghiurile  si  .
Trasarea punctelor principale (vârf inaccesibil)
Funcţie de aceste elemente se deduc unghiurile  ' si  ' .

 ' = 200 -  ;  ' = 200 - 
Unghiul dintre aliniamente  se calculează cu relaţia:
54
 = 200g - ( ' +  ' )
Unghiul la centru va fi egal cu unghiul de frângere al aliniamentelor şi se

calculează cu relaţia:
 = 200 g −  =  ' +  '
În continuare se calculează lungimea segmentelor VH şi VG aplicând teorema
sinusului:
GH GV HV
= =
sin  sin  sin  '
'
de unde rezultă:
sin  '
GV = GH
sin 
sin  '
HV = GH
sin 
Elementele de trasare se calculează din tangenta T şi lungimea segmentelor,
rezultând:
HTi = T − VH si GTe = T − VG
Care aplicate pe teren din punctele H şi G definesc poziţia punctelor de intrare şi

de ieşire din curbă. Pentru trasarea punctului de vârf a curbei se calculează
tangenta auxiliară:

t = R tg
4
Măsurând din punctele de intrare şi de ieşire din curbă, pe direcţia celor două
aliniamente, valoarea tangentei auxiliare t, se obţin punctele F1 şi E1, iar la
jumătatea segmentului F1B1 se pichetează punctul de vârf al curbei B.
Trasarea punctelor principale a curbelor de racordare în cazul când

nu există vizibilitate între punctele H şi G
În cazul când nu există vizibilitate între punctele H şi G se va executa o drumuire

pe traseul G-201-202-203-H cu vize îndepărtate spre E şi F. În traseul poligonal
se măsoară unghiurile 1,2,3, ...5 şi distanţele d1 , d 2 , d3 , d 4 .
55
Coordonatele punctelor G şi H se determină din punctele reţelei de triangulaţie
prin una din metodele cunoscute.
Trasarea punctelor principale a curbelor de racordare cu vârf inaccesibil şi
obstacole între punctele G şi H
Unghiul  dintre aliniamente se va calcula cu relaţia:

i =5
 = 200 g  ( n − 2 ) −  i
i =1
Unghiul la centru  = 200g −  .

În punctele G şi H se calculează unghiurile  ' si  ' cu relaţiile:
 ' =  GH −  EG
 ' =  FH −  HG
Orientările din relaţiile, se calculează din coordonatele punctelor. Distanţa de la
G la H se calculează de asemenea din coordonate iar apoi problema se reduce la
cazul anterior tratat.
56

întrebări:
e) Care sunt elementele ce se calculează în cazul trasării curbelor de

racordare cu vârf inaccesibil?
Elementele de bază ce se calculeaza în cazul trasării punctelor principale

ale curbei de racordare când vârful este accesibil sunt: unghiul la centru,
lungimea tangentei, lungimea bisectoarei, lungimea curbei, depășirea
tangentei.

57
Diverse metode speciale de trasare a curbelor de racordare
Cuprins Pagina
11.2. Trasarea curbelor de racordare 58
• Unitatea de învățare nr.11 are ca scop studierea diverselor metode speciale de trasare a curbelor
de racordare
11.2. Trasarea curbelor de racordare
Dintre lucrările speciale de trasare a curbelor de racordare amintim

racordarea a două galerii de mină printr-un arc de cerc de rază dată R .
În principal avem două galerii de mină notate cu G1 și respectiv G2, cu
orizonturi diferite ce trebuiesc racordate printr-un arc de cerc. Cele două galerii
sunt concurente în punctul V, conform figurii următoare.
58
Se determină din măsurători coordonatele punctelor N, M(puncte de
intrare și ieșire din curbă) și ulterior și punctele P și R precum și orientările
celor două galerii. Prin diferență de orientări se poate calcula unghiul a.
De asemenea avem relația: tg a = OM/VM= ON/VN
unde: R =OM=ON și VM=VN=R ctg a /2
Fiind în subteran, mărimea tangentelor nu poate fi direct aplicată, motiv
pentru care se vor alege două puncte pe cele două aliniamente respectiv P și R și
se va calcula orientarea PR din coordonate, cu ajutorul relației:
θPR = tg[(YR-YP)/(XR-XP)]
În continuare se vor calcula unghiurile γ și δ din diferența de orientări

precum și distanța PR din coordonate. Cunoscând toate aceste elemente se pot
calcula distanțele VP și VR precum și PN și RM, pichetându-se punctele M și N
prin aplicarea distanțelor calculate distanțe pe aliniamentele respective din
punctele P și respectiv R.
Curba de legătură dintre celor două galerii, în proiecție, este un arc de cerc, dar
în realitate are o formă complexă deoarece cele două orizonturi ale galeriilor
sunt diferite.
Ca urmare, problema se reduce la calcularea elementelor caracteristice
respectiv lungimea și înclinarea curbei.
Lungimea curbei d(Distanța M'N) se calculează cu relația
M'N 2 = M'N' 2 + NN' 2
59
unde: NN' este arcul subîntins de unghiul β
M'N' = arc β= (p R β) / 200g
Înclinarea(panta) se va calcula cu relația:
p=tg i = NN' / M'N'
Având toate elementele curbei se poate efectua trasarea.
Trasarea curbelor progresive
Curbele progresive asigură trecerea lină a vehiculului din aliniament în

curba virajul arc de cerc.
Aliniamentul se caracterizează prin rază infinită (  =  ), curbură
( q = 1/  = 0 ) , iar curba de racordare viraj arc de cerc prin rază finită (R) şi
curbură (q = 1/R).
Pentru prevenirea şocului provocat de forţa centrifugă, mai ales în
punctele de intrare şi ieşire din curbă unde are valori maxime este necesar ca
aceasta să apară şi să dispară treptat printr-o variaţie progresivă a curburii de la
0 la 1/R. Acest lucru se realizează prin introducerea unor curbe progresive de
rază variabilă numite şi radioide, iar arcul care rămâne în partea centrală a
racordării se numeşte viraj.
60
La drumuri cele mai des utilizate curbe progresive sunt clotoidele, la
calea ferată parabola cubică, iar la canale lemniscata.
Curbura clotoidei variază liniar de la 0 la 1/R ,iar pentru a determina
curbura unor puncte intermediare situate la o anumită distanţă de punctul de
intrare în curbă se poate scrie:
1 1 s R s
: =  =    s = R  l = A2
 R l  l
unde:
1/  - curbura curbei progresive în punctul M (punct intermediar pe curba
progresivă)
1/ R - curbura la sfârşitul curbei progresive şi intrarea în viraj arc de cerc
s - distanţa de la punctul de intrare în curbă la punctul intermediar
l - lungimea curbei progresive
A - modulul clotoidei
Din relaţia de mai sus se calculează modulul clotoidei:

A =   s = R l
Modulul clotoidei depinde şi de viteza de circulaţie a maşinilor:

A = 0, 207 V 3
unde:
V - viteza autovehiculului în km/h.
Variabila independentǎ a clotoidei se calculează cu relaţia:
2
s2 s 1 A
i = i 2 = =  
2A 2 2   
unde:
 i - unghiul format de tangenta la clotoidă în punctul i cu sensul pozitiv al axei
absciselor
si - lungimea arcului de clotoidă
A - modulul clotoidei
Pentru punctul final al clotoidei  i se notează cu:

l
0 =
2R
unde:
l - lungimea clotoidei
R - raza virajului arc de cerc
61
Raza de curbură a clotoidei variază de la infinit (la intrarea în curbă) până
la R (la intrarea în viraj arc de cerc) şi se calculează cu relaţia:
si
i =
2 i
Coordonatele rectangulare ale punctelor de detaliu ale clotoidei se

calculează cu relaţiile:
 t5 t9 
xi = A  2  t − + − ... 
 10 216 
 t3 t7 t11 
yi = A 2  − + 
 3 42 1320 
unde:
t = i
Coordonatele centrului de racordare viraj arc de cerc se calculează cu

relaţia:
xoi = xi − i  sin  i
yoi = yi + i  cos i
Tratarea în detaliu a curbelor progresive se regăseşte în [8] şi în lucrarea

"Tabele pentru trasarea clotoidelor" de Guţu V.
Trasarea curbelor verticale
Racordarea declivităţilor se execută prin curbe verticale în arc de cerc,

care pot fi convexe sau concave.
Pentru asigurarea unei bune vizibilităţi a traseului în faţa autovehiculelor,
raza curbei verticale convexe se calculează cu relaţia:
d 2f + h 2
R=
h2
df- distanţa de frânare

h - înălţimea ochiului conducătorului autovehiculului
Racordarea se face cu raze mari, până la 10 000 m, pentru racordarea cu

curbe convexe şi până la 2 000, pentru racordări cu curbe concave. Unghiul la
62
centru  al racordării este egal cu suma unghiurilor de pantă, fără a ţine cont de
convenţia că unghiurile de rampă se consideră pozitive, iar unghiurile de pantă
negative. Ţinând cont de figura anterioara, se poate scrie:
 = p1 + p2
unde:
p1 şi p2 reprezintă pantele celor două aliniamente, care pentru drumuri se
exprimă în procente, iar pentru căi ferate în promile.
Racordarea verticală se face în mod similar cu metoda racordării în arc de

cerc de la partea planimetrică.
Astfel se scrie:
T = R  tg / 2
Pentru a calcula bisectoarea b, în triunghiul OAV se poate scrie:

T 2 + R 2 = ( OV ) = ( R + b ) = R 2 + 2bR + b 2
2 2
Neglijând termenul b2 şi efectuând operaţiunile de calcul rezultă:

T2
b=
2R
Acceptând că b  YM şi T  XM, estimări ce pot fi determinate pe baza
relaţiilor:
YM = b cos  / 2  b
T − X M = V 'V = b sin  / 2 = 0
relaţia poate fi scrisă sub forma:
63
X M2
YM =
2R
Relaţia este valabilă pentru orice punct curent de pe curbă şi atunci se
poate scrie:
X i2
Yi =
2R
Dând valori diferite lui xi se deduc valorile yi cu care se trasează curba de
racordare prin coordonate rectangulare pe tangentă. Datorită faptului că unghi-
urile de pantă şi rampă sunt mici, abscisele xi se pot lua în valori orizontale şi
ordonatele yi pot fi măsurate pe verticală.
Trasarea se va face de la punctul de intrare în curbă spre punctul de vârf,
măsurând xi în valoare orizontală, iar în punctul găsit se va trasa prin nivelment,
cota punctului. Valoarea acesteia se calculează cu relaţia:
H i = H A + xitg − yi = H A + xi p − yi
în care:
HA - este cota punctului A, din profilul longitudinal proiectat
p - panta aliniamentului.
Trasarea serpentinelor
În cazul terenurilor accidentate şi al unghiului mic dintre aliniamente,

racordarea aliniamentelor se face prin curbe exterioare complexe numite ser-
pentine.
Părţile principale ale serpentinelor sunt:
- curba circulară principală de rază r amplasată în exteriorului vârfului
ascuţit V
- două curbe auxiliare Ti-B1-Te şi Ti-B2-Te de rază R
- două aliniamente intermediare Te-D şi D'-Te
În cazul când valorile razelor R sunt egale şi valorile aliniamentelor de
redresare sunt de asemenea egale, serpentinele sunt simetrice.
Elementele cunoscute sunt unghiul u dintre aliniamente, raza r a curbei
principale, raza R a curbelor auxiliare şi lungimea porţiunii de redresare l.
Mărimile r, R şi l, se aleg în funcţie de situaţia din teren, ţinând cont de valorile
minime prescrise.
64
 
R R
T(i) D
B1 T(e) 
 r
V1
T(i) 
u V
V2 
B2 T(e) D'
T(i)
R R
 
Pentru executarea trasării se calculează: unghiurile  ,  şi lungimea S.

În acest sens în triunghiul V1DV se poate scrie:
r r
tg  = =
DV1 R  tg  / 2 + l
Valoarea tg  se poate exprima în funcţie de unghiul pe jumătate cu

relaţia:
2tg  / 2
tg  =
1 − tg 2  / 2
Înlocuind relațiile anterioare și efectuând calculele se obţine:
( 2 R + r ) tg 2  / 2 + 2l  tg  / 2 − r = 0
prin rezolvare rezultă:
65
−l + l 2 + r ( 2 R + r )
tg  / 2 =
2R + r
Unghiul la centru  , aferent curbei principale se calculează cu relaţia:
 = 200 − (   − U )
Distanţa S se calculează cu relaţia:
r
S=
sin 
Pentru control se calculează:
S=
( R  tg  / 2 + l )
cos 
Pentru trasarea punctelor principale ale serpentinei, se staţionează cu

teodolitul în vârful de unghi V, se dă viză pe direcţia aliniamentului A1 cu zero
în aparat şi se trasează unghiul ( 200 g −  ) , pe direcţia căruia se măsoară distanţa
r.
La capătul distanţei se obţine punctul de intrare în curba principală D.
Trasând unghiul 𝛾 faţă de de punctul D se obţine direcţia spre punctul de ieşire
din curbă D', poziţia acestuia fiind materializată la distanţa r.
Pentru a obţine vârfurile de unghi V1 şi V2 aferente curbelor auxiliare,
din punctul V pe direcţia celor două aliniamente se măsoară distanţa S. Din V1
se măsoară pe direcţia aliniamentului A1 tangenta T, obţinându-se punctul de
intrare în curba auxiliară Ti.
Pentru a obţine punctul de ieşire din curba auxiliară, pe direcţia ViD se
măsoară tangenta T. Pentru verificare se măsoară distanţa TeD, care trebuie să
fie egală cu l.
66

întrebări:
f) Ce sunt curbele progresive ?
g) Ce sunt clotoidele ?
La drumuri cele mai des utilizate curbe progresive sunt clotoidele,

la calea ferată parabola cubică, iar la canale lemniscata.
Curbele progresive asigură trecerea lină a vehiculului din

aliniament în curba virajul arc de cerc.

67
Ridicarea reţelelor subterane tehnice şi edilitare
Cuprins Pagina
12.2. Ridicarea reţelelor subterane tehnice şi edilitare existente în 68
cadrul unor amenajări urbanistice
• Unitatea de învățare nr.12 are ca scop studierea noțiunilor privind ridicarea rețelelor
subterane.
12.2. Ridicarea reţelelor subterane tehnice şi edilitare existente în cadrul

unor amenajări urbanistice
Dintre lucrările de actualitate amintim determinarea poziţiei în plan şi înălţime

a diverselor reţele tehnice şi edilitare din subteran. Scopul acestor ridicări este
determinarea traseului în plan şi în profil, secţiunilor transversale ale căminelor de
racordare, tipul reţelei, adâncimea, diametrul secţiunii, materialul de confecţionare,
etc. Poziţia axelor reţelelor subterane se face în raport cu bazele de ridicare
planimetrică şi altimetrică din zona respectivă. Pentru aceasta se practică mai multe
procedee, aplicabile în diferite situaţii concrete de teren, clasificate în procedee
directe şi indirecte.
Procedee directe
a) Prin măsurători topografice clasice sau cu staţii totale în timpul execuţiei,

înainte de acoperirea şanţurilor. Măsurătorile topografice se înscriu în
toleranţele de bază ale scărilor utilizate.
b) Tot ca procedee directe se prezintă şi determinările de reţele subterane care au
elemente constructive la suprafaţă (cămine de vizitare, aerisiri, ieşiri, etc.) şi în subteran
(radiere, console, vane, etc.), care permit stabilirea poziţiei traseului şi a cotelor acestor
68
elemente prin metode clasice. Prin aceste procedee directe interesează determinarea
planimetrică a centrelor capacelor căminelor de vizitare, a punctelor de schimbare a
direcţiei traseului reţelei respective, prizele abonaţilor, etc., iar altimetric, cota
capacului căminului de vizitare, cotele radierilor reţelei în cămine, prin nivelment
geometric.
Adâncimile în căminele de vizitare se raportează la cota capacului

căminului respectiv. Ridicarea altimetrică a radierilor şi jgheaburilor canalelor se
poate face folosind: - mire de nivelment (la adâncimi mici) - echere speciale (la
adâncimi mari)
Procedee indirecte
Aceste procedee se utilizează când reţelele tehnico–edilitare subterane nu

au cămine de vizitare sau acestea sunt foarte rare şi nu se pot stabili exact traseele.
a) procedeul fotogrammetric: se marchează toate capacele căminelor de vizitare,

precum şi ieşirile de suprafaţă ale reţelelor de interes cu mărci speciale de plastic
sau cu vopsea contrastantă cu detaliile înconjurătoare, şi se execută zborul pentru
ridicare la scară mare 1: 2000; 1: 1000.
b) procedeul sondajelor: care constă în săparea unor şanţuri adânci perpendicular
pe axa reţelei la intervale de 50÷100m. Ajungând să decopertăm reţeaua de
interes, prin procedee clasice topografice de ridicare, în raport de baza topografică
din zonă se fac măsurătorile necesare întocmirii planurilor şi profilelor.
69
c) procedeul identificării cu detectoare electromagnetice: aceste detectoare
determină poziţia planimetrică, adâncimea de pozare a conductelor şi cablurilor
care nu au ieşiri la suprafaţă, cât şi eventualele defecţiuni ale acestora. Acest
procedeu este foarte util când există densitate mare de conducte şi cabluri la
diferite adâncimi, pe fâşii înguste de teren.
Modul reflexiv de determinare se realizează prin emisie de unde radio şi

receptarea semnalului reflectat de către acelaşi dispozitiv. În funcţie de frecvenţa
semnalului reflectat se poate stabili natura conductei sau cablului, iar prin
pendulări stânga dreapta în jurul frecvenţei maxime se poate stabili şi adâncimea
la care se află.
70
Modul inductiv de determinare presupune două unităţi:
- emiţătorul care se leagă la conductele metalice într-un cămin de vizitare şi

- receptorul care se deplasează la suprafaţa solului, cele două unităţi fiind acordate
pe aceeaşi frecvenţă, se poate determina exact poziţia conductei.
Prin aceste procedee, cu ajutorul detectoarelor electromagnetice, în cazul
realizării unor săpături, se poate prospecta suprafaţa de interes şi se poate stabili
tipurile şi poziţiile numeroaselor reţele din subteran şi pot fi evitate distrugerile
acestora.
Din prima categorie fac parte sistemele GEORADAR (sistem Ground
Penetrating Radar – GPR). Sistemul georadar este un instrument de analiza
nondistructiva. Echipamentele georadar (GPR) utilizeaza unde electromagnetice
pentru a analiza structura materialelor, chiar si pe cea a solului, fară a le afecta
caracteristicile fizice, chimice si mecanice.
Sistemul GEORADAR: Radar RIS – 2 K
Domenii de aplicabilitate:
- detectarea reţelelor tehnico-edilitare (conducte metalice, de beton sau de plastic,
cabluri de telefonie sau electrice, etc.) şi realizarea planurilor tematice ale acestor
reţele
- investigarea infrastructurii cailor de comunicaţie - verificarea calităţii execuţiei
drumurilor şi pistelor aeroporturilor nou construite, precum şi depistarea
defectelor aparute în urma exploatătii acestora
71
- verificarea integrităţii structurii construcţiilor (fundaţii, stâlpi, ziduri) şi
depistarea cavităţilor (goluri subterane) aparute pe lângă elementele de
construcţie, în special în incintele industriale
- cercetări arheologice, geologice şi hidrogeologice, etc.
Caracteristicile tehnice ale sistemului:

- 6 antene multifrecvenţă cu diferite polarizări (600÷200 MHz)
- adâncimea investigării - peste 3 metri (în funcţie de compoziţia solului)
- software colectare date: IDSGRASWIN2, IDSGRED/IN/ROAD,
IDSGRED/IN/SUBREM , IDSGEOMAP
Aplicaţiile sistemului GPR pentru a investiga starea suprafeţelor asfaltice

reprezintă un domeniu de mare interes pentru ingineria civilă, pentru construcţiile
de căi de comunicaţii şi pentru activitatea de întreţinere a acestora. Sistemul RIS
are capacitatea de a recunoaşte cele trei straturi principale ce compun suprafaţa
asfaltică (pe o adâncime de 0 - 50 cm cu o precizie mai mare de ± 5 cm):
· stratul de uzură
· inbder
· balast, fundație
O altă calitate a sistemului este aceea că recunoaşte orice stratificaţie sau
anomalie prezente între diferitele straturi ale structurii sau în interiorul fundaţiei,
pentru a putea evalua starea căii de rulare (asfaltice). De asemenea, sistemul
poate detecta straturile de profunzime (aflate la 1,5m - 2m) cu o precizie mai bună
de ± 20 cm. Totodată detectează cavităţile, acumulările de apă sau straturile de
apă freatică şi conductele ce se află pe traseul căii de comunicaţie investigate.
72

întrebări:
f) Ce este modul reflexive de determinare a rețelelor subterane ?
g) Ce este modul inductive de determinare a rețelelor subterane ?
Poziţia axelor reţelelor subterane se face în raport cu bazele de ridicare

planimetrică şi altimetrică din zona respectivă. Pentru aceasta se practică
mai multe procedee, aplicabile în diferite situaţii concrete de teren,
clasificate în procedee directe şi indirecte.

73
Lucrări topografice la proiectarea și construcția aeroporturilor
Cuprins Pagina
13.2. Lucrări topografice la proiectarea și construcția 74
aeroporturilor
• Unitatea de învățare nr.13 are ca scop studierea lucrărilor topografice la proiectarea și

construcția aeroporturilor.
13.2. Lucrări topografice la proiectarea și construcția aeroporturilor
Părţile principale ale unui aeroport sunt:

74
- zona de zbor
- aeriene de acces
- zona cu clădiri
- reţelele edilitare
- căile de acces la aeroport.
Zona cea mai importantă a acestui complex este culoarul principal de
zbor, faţă de care se amplasează, sub diferite unghiuri, culoarele auxiliare şi
restul construcţiilor. Pentru o serie de culoare de zbor (3÷5 culoare) se
construiesc piste de rulare cu fundaţii şi îmbrăcăminte din beton armat, dotate
cu amenajări subterane. Pistele au lungimi de 2÷3 km şi lăţimi de 80÷150 m. Pe
culoarele aeriene de acces la aeroport se limitează regimul de înălţime al
construcţiilor, astfel încât un avion la decolare–aterizare să treacă la minim 10
m peste obstacole.
Lucrări topografice la proiectarea aeroporturilor
În faza de studii se au în vedere două probleme:

- alegerea terenului care să răspundă condiţiilor tehnico–economice specifice
unui aeroport
- pe suprafaţa de teren aleasă se vor efectua lucrări topografice, prospecţiuni
geologice şi hidrogeologice, precum şi observaţii şi explorări meteorologice.
Pentru proiectarea aeroportului se fac următoarele lucrări topografice:

- trasarea pe teren a direcţiei proiectate a culoarului aerian principal şi paralel cu
acesta, trasarea unei reţele de pătrate cu laturile de 300 sau 400 m (R.T.C)
- ridicarea topografică a zonei aeroportului proiectat şi a zonelor învecinate, la
scara 1:5000 cu echidistanţa curbelor de nivel E = 0,5÷1,0 m
- realizarea unei scheme ce conţine culoarele aeriene şi obstacolele existente,
cărora li se determină prin măsurători înălţimile, cotele sau chiar profilele.
Pe baza proiectului de execuţie se mai adaugă, spre realizare:

- baza topo–geodezică pentru ridicarea la scara 1:2000, 1:1000 şi baza pentru
aplicarea pe teren a proiectului
- ridicarea zonei aeroportului la scara 1:2000 cu echidistanţa curbelor de nivel
E = 0,25÷0,50 m, obţinute prin nivelment geometric pe pătrate
- ridicarea sectoarelor unde sunt proiectate clădiri la scara 1:1000 ÷ 1:500 cu
echidistanţa curbelor de nivel E = 0,50 m
75
- trasarea căilor de acces (şosea, autostradă, CF), a reţelelor edilitare (apă, canal,
linii electrice, telefon, etc.).
Reţeaua de sprijin topo-geodezică
Se realizează în faza de studii pentru a servi la ridicarea topografică, şi pe

cât posibil să fie utilizată şi la trasarea elementelor proiectate ale aeroportului.
Reţeaua de sprijin, pentru a putea fi folosită şi la trasare, va fi compusă din
punctele ce constituie vârfurile pătratelor reţelei topografice de construcţie.
Lucrările încep prin trasarea direcţiei fâşiei principale de zbor așa numitul
culoarul aerian principal, care se face cu ajutorul unui teodolit, conform
azimutului proiectat, fixându-se puncte din 400 în 400 de metri. Sprijinindu-se
pe aceste puncte, se trasează pe tot terenul reţeaua principală de pătrate cu latura
de 400 m, se măsoară apoi toate unghiurile, laturile şi diferenţele de nivel între
aceste puncte determinându-se coordonatele X, Y, Z ( H ), pentru toate
punctele. Precizia de determinare a poziţiei punctelor reţelei în locurile cele mai
slabe să fie de ±20 cm, fiind suficientă pentru trasarea pe teren a axelor
construcţiilor aeroportului.
Reţeaua planimetrică se poate realiza şi sub forma unei reţele
poligonometrice, reţelelor de microtriangulaţie sau microtrilateraţie. Laturile
necesare a fi măsurate în aceste reţele se măsoară electrono-optic sau paralactic.
Reţeaua altimetrică are un rol foarte important la proiectarea şi
construcţia aeroporturilor, cotele bine determinate ale punctelor reţelei de
pătrate servesc la proiectarea sistematizării verticale şi la calculul volumelor
lucrărilor de terasamente. Reţeaua altimetrică se proiectează sub forma unor
poligoane închise de nivelment geometric de ordinul III, desfăşurată pe aceleaşi
puncte cu reţeaua planimetrică. Şi în acest caz este obligatorie legarea reţelelor
planimetrică şi altimetrică la reţelele de stat.
Ridicarea topografică a terenului pe care este proiectat aeroportul
Pentru ridicarea la scara 1:5000 pentru proiectare, se foloseşte ca sprijin

reţeaua de pătrate cu latura de 400 m, descrisă mai sus. Pentru zonele învecinate
se pot dezvolta drumuiri poligonometrice legate de reţeaua de pătrate. Pentru
ridicarea la scara 1:2000 ÷ 1:1000, necesare proiectării construcţiilor, reţelele de
76
pătrate se îndesesc, trasându-se pătrate cu laturile de 40 m, respectiv 20 m. În
acelaşi timp cu trasarea reţelei secundare se execută ridicarea detaliilor
planimetrice, care se leagă de reţea prin metoda intersecţiei liniare, coordonate
rectangulare sau coordonate polare. Nivelmentul suprafeţei, şi în special al
fâşiei de zbor, se face foarte precis şi cu atenţie. Reprezentarea reliefului se face
la o echidistanţă a curbelor de nivel E = 0,25 ÷ 0,50 m, interpolând cotele
punctelor din vârful pătratelor de îndesire şi ale punctelor suplimentare.

întrebări:
h) Care sunt metodele specific în cazul trasării curbelor circulare ?
Atunci când racordarea aliniamentelor se face cu arce de cerc cu

rază mare de curbură, trasarea în teren numai a punctele de intrare şi
ieşire, respectiv a bisectoarei nu sunt suficiente pentru realizarea curbei.
În această situaţie, condiţiile de şantier reclamă existenţa mai multor
puncte amplasate pe curbă.

77
Rețele topo-geodezice pentru tunele de circulație
Cuprins Pagina
14.2. Rețele topo-geodezice pentru tunele de circulație 78
• Unitatea de învățare nr.14 are ca scop studierea rețelelor topo-geodezice pentru tunele de
circulație.
14.2. Reţele topo-geodezice pentru tunele de circulaţie
Tunelurile sunt construcţii subterane care leagă două puncte situate pe căile
de comunicaţie, la distanţe mai mici sau mai mari, pe aceste distanţe fiind
străbătute obstacole, cum ar fi : munţi, cursuri de apă, construcţii, instalaţii, etc.
Reţeaua geodezică pentru tunele este, de cele mai multe ori o reţea liberă,
constituind baza pentru proiectarea şi realizarea geometriei unui tunel. Această
reţea geodezică atât în plan orizontal cât și altimetrică, pentru tunel se împarte,
de cele mai multe ori, astfel:
- reţea de sprijin geodezică
- reţea de legătură sau de apropiere
- reţea de dirijare a lucrărilor în subteran
78
Reţeaua de sprijin geodezică pentru tunele
Aceasta este partea terestră a reţelei, cu ajutorul căreia trebuie să se

determine, pe cât posibil de bine, poziţiile punctelor de acces în subteran. Ca
precizie de atins, se cere în mod obişnuit să se poată obţine o eroare de
străpungere de 1 cm / km lungime de tunel, valoare ce poate fi atinsă uşor
pentru componenta pe cotă prin nivelment geometric de precizie, dar ridică
foarte mari probleme pentru componentele în plan. Un principiu de bază în
realizarea reţelelor de sprijin de la suprafaţă, este faptul că punctele reţelelor de
apropiere nu se vor găsi niciodată la marginea reţelei, deoarece, în orice reţea,
precizia scade către marginile acesteia. Reţeaua de sprijin geodezică se poate
realiza printr-un lanţ dublu de triunghiuri, astfel încât să poată fi descoperite
orice greşeli ce pot apărea în punctele reţelei.
Cerinţele de precizie diferă de le un tunel la altul, depinzând de:
- funcţia tunelului
- forma şi poziţia în teren a tunelului
- situaţia topografică a împrejurimilor punctelor de staţie
- datele disponibile de la serviciul naţional de măsurători geodezice
- probleme de ordin special
La proiectarea unui tunel contribuie o serie mare de specialişti din diverse
domenii, care vor alege soluţia tehnică optimă şi cea mai ieftină, ţinând seama
de următoarele:
- creşterea diametrului tunelului, pentru sistemele de transport, în limite reduse,
conduce la creşteri mici de cost
- creşteri de cost se înregistrează dacă traseul tunelului are numeroase curbe şi
dacă condiţiile de teren variază de la rocă stabilă la terenuri slabe
- costul este dependent de forma secţiunii transversale (circulară sau potcoavă),
care depinde de condiţiile de teren
- utilizarea maşinilor de excavat (scuturi, foreze, haveze) conduce la o mai mare
capitalizare a lucrărilor, dar prin reducerea timpului de execuţie a tunelului se
reduc costurile generale
- componenta principală a costurilor lucrării este sistemul de căptuşire şi modul
său de instalare, precum şi modul de transport al materialelor şi sterilului şi
sistemul de ventilaţie.
Lungimea tunelului nu este cel mai important parametru care generează
dificultăţi, deoarece, în cele mai multe cazuri, întregul tunel poate fi împărţit,
79
prin modalităţile de acces în subteran (puţuri, galerii de coastă sau portale), în
tronsoane atât de lungi încât să se satisfacă precizia de străpungere impusă.
Eroarea geodezică de străpungere de poate determina după străpungerea
într-o anumită secţiune de tunel, pentru corectarea ei rămânând relativ un timp
scurt de ambele părţi ale străpungerii. Este astfel de înţeles, necesitatea de a
acorda o atenţie deosebită punctelor de control de la suprafaţă, pentru ca
influenţa lor asupra străpungerii să fie cât mai mică. Utilizarea practică a
tehnologiei GPS pentru proiectele de tunele conduce la o controlabilitate
satisfăcătoare, modificând în totalitate conceptele asupra geometriei reţelei de
sprijin de la suprafaţă.
În aceste condiţii, se pot alege cel puţin 4 puncte din reţeaua de stat şi
câte un punct în apropierea căilor de acces în subteran, la maxim 1 km, reţea ce
nu trebuie să aibă o configuraţie anume, singura condiţie fiind aceea de cer
deschis şi să poată constitui puncte de sprijin pentru transmiterile în subteran.
Reţeaua de apropiere sau de legătură
Aceasta este compusă din mai multe reţele mai mici situate în zonele de
portal, în zonele puţurilor sau galeriilor de coastă, şi realizează sprijinul pentru
reţeaua subterană, legând-o de reţeaua de sprijin geodezică de la suprafaţă. În
cazul folosirii GPS, reţeaua de la suprafaţă trebuie completată cu 2 puncte
secundare pentru fiecare
punct principal situat în apropierea căii de acces în subteran, formând astfel o
grupă de staţii GPS.
Astfel se creează posibilitatea efectuării unor controale geodezice prin
procedee clasice terestre, cele două puncte secundare folosind la racordarea
orientărilor, de unde rezultă condiţiile de vizibilitate la distanţe de cca. 1-2 km
de punctul principal. Constituirea grupelor de staţii GPS, având puncte
principale şi câte 2 puncte secundare, permite efectuarea unor controale multiple
şi periodice asupra stabilităţii reţelei. Folosirea tehnologiei GPS devine foarte
economică dacă se utilizează 6 până la 8 receptoare, prin ocuparea constantă a
minim 3 puncte din reţeaua de stat şi simultan o grupă de staţii GPS compusă
din cele 3 puncte. Un avantaj deosebit al utilizării GPS este evident când
ulterior se modifică proiectul şi sunt necesare noi grupe de staţii GPS, care pot
fi observate în foarte scurt timp, fără a lua în considerare condiţiile atmosferice
sezoniere sau vizibilităţi către alte grupe de staţii GPS. Punctele reţelei de stat,
80
care prezintă o precizie inferioară preciziei ce se poate obţine cu GPS, ar trebui
folosite numai pentru control şi pentru încadrarea ne-constrânsă a punctelor
GPS în sistemul naţional.
Reţeaua subterană de dirijare
Aceasta este compusă din grupe de puncte tari pe care se sprijină lucrările
topografice de control şi de dirijare a lucrărilor de construcţie în subteran.
Pentru proiectarea reţelelor subterane pentru tunele au fost elaborate un
număr mare de variante, în funcţie de spaţiul din subteran, de tipul şi
caracteristicile de precizie ale instrumentelor ce urmează a fi folosite pentru
măsurători, şi cel mai important, în funcţie de eroarea de străpungere care este
admisă de proiectant. În urma analizelor asupra preciziilor în aceste tipuri de
reţele, se poate spune că variantele ultime conduc la determinări şi controale
mai precise, dar şi variantele mai simple, în care se fac determinări giroscopice,
conduc la rezultate similare din punct de vedere al preciziei de dirijare a
excavaţiilor şi realizării căptuşelii tunelului. Având în vedere condiţiile de
şantier, unde disponibilităţile de spaţiu sunt reduse, se poate considera ca
optimă o reţea subterană simplă, însă cu măsurători giroscopice foarte precise.
În general străpungerea unui tunel se realizează sub o secţiune mult mai
mică decât cea proiectată, putându-se realiza compensarea reţelei subterane şi
ajustarea corespunzătoare a traseului longitudinal, astfel încât să nu existe
abateri importante în realizarea căptuşelii tunelului.
Constructia de tunele, deformaţiile terenului în jurul unui tunel executat cu

utilaje speciale
Construcția de tunele se realizează în prezent cu ajutorul utilajelor

moderne care să asigure o eficiență ridicată. Unul dintre cele mai mari utilaje de
acest fel din lume este Bertha, construit în Japonia. Lungimea acestuia este de
93 de metri, lățimea este de 17,5 metri și greutate este de 7000 de tone, costând
aproximativ 80 milioane de dolari, fiind manipulat de o echipă de 25 de
persoane deși sistemul acestuia este în mare parte automat.
Acest utilaj și-a început activitatea in luna iulie 2013 și a fost folosit la
realizarea unui tunel sub un cartier din orasul Seattle, care trece pe dedesubtul a
81
circa 200 de cladiri, ca ruta alternativa pentru autostrada 99 din Statele Unite ale
Americii.
Un aspect interesant este consumul de curent zilnic al acestui utilaj de

aproximativ 18600 kilovați zilnic, pentru a avansa aproximativ 10 metrii.
De asemenea dispozitivul de tăiere și măcinare este impresionant
conținând 260 dinți tăietori ce pot fi înlocuiți în cazul în care se uzează sau se
rup.
82
Unii dinți macină straturile de sol, bolovanii sau rocile dure, alții
colectează solul măcinat și îl transportă în interiorul utilajului pentru a fi
evacuat.
Ca și principiu de funcționare, cu ajutorul capului de forare utilajul
înaintează în sol, creeând tunelul, injectând continu apă și substanțe chimice în
solul extras, acesta fiind transformat într-o pastă care se colectează în scutul din
spatele capului de forare fiind eliminat ulterior din tunel. Pentru ca tunelul sa nu
se prabusească este construită o structură de rezistență care susține galeria
săpată.
În ceea ce privește străpungerea unui tunel, aceasta provoacă modificări
ale stării de eforturi în terenul din jurul galeriei, deformaţii care sunt oprite de
structura de rezistenţă, care se încarcă şi se deformează împreună cu tunelul.
Natura terenului şi caracteristicile lucrării determină amploarea
fenomenului de deformare a terenului după următoarele criterii:
- rezistenţa mecanică a rocilor
- starea de alterabilitate a terenului
- condiţiile hidrogeologice
- eforturile naturale şi înălţimea de acoperire
- dimensiunile şi forma tunelului
- procedeul de realizare a excavaţiei
- modul de căptuşire al tunelului.
În zonele urbane, noţiunea de securitate este legată de noţiunea de
stabilitate, ceea ce înseamnă stabilizarea deformaţiilor terenului de la suprafaţă.
Mişcarea terenului se poate transmite până la suprafaţă formându-se o
depresiune de tasare, care poate fi reprezentată în sens longitudinal şi
transversal.
Raportat la momentul executării lucrărilor, măsurătorile pot fi împărţite în
3 grupe, astfel:
- măsurători realizate înaintea execuţiei, pentru determinarea naturii terenului şi
a stării iniţiale de eforturi
- măsurători în timpul realizării lucrărilor, pentru determinarea eforturilor şi
deformaţiilor din masiv şi căptuşeală
- măsurători pe perioada exploatării lucrării, pentru urmărirea securităţii lucrării
şi a mediului înconjurător.
83
Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul avut
la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Care este principiul de bază la realizarea rețelelor de sprijin de la

suprafață pentru trasarea unui tunel ?
b) Cu ce utilaje se realizează în prezent construcția de tuneluri ?

Reţeaua geodezică pentru tuneluri este, de cele mai multe ori o reţea
liberă, constituind baza pentru proiectarea şi realizarea geometriei unui tunel.
Reţelele geodezice pentru tuneluri se clasifică astfel:
- reţea de sprijin geodezică
- reţea de legătură sau de apropiere
- reţea de dirijare a lucrărilor în subteran

84

RTS - Ifr

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RTS - Ifr

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AN 4 - IFR

Ridicări topografice speciale

1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1

Ridicarile topografice speciale reprezinta ramura topografiei ingineresti aplicata

Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul

b) Unde sunt utilizate ridicările topografice speciale ?

1.3. Noțiuni despre teoria erorilor

Dupa modul de prezentare avem:

Adevărata mărime măsurată nu poate fi cunoscută deși utilizăm același

Notăm cu M1,M2,M3...Mn-valorile individuale ale măsurătorilor și

După mărimea lor:

După modul lor de acțiune:

Proprietățile caracteristice ale erorilor întâmplătoare și curba clopot a lui

Curba lui Gauss

Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul

b) Cum se clasifică măsurătorile după mărimea acestora ?

După parcurgerea acestei unități de învățare trebuie să reţineţi:

Ridicarile topografice speciale reprezinta ramura topografiei

1) Petre Iuliu Dragomir - Măsurători geodezice inginerești în construcții, 2015

Erorile probabile și aparente

2.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 2

• Unitatea de învățare nr.2 are ca scop studierea erorilor probabile și aparente.

2.2 . Erorile probabile

Dacă plecăm de la ecuația curbei lui Gauss, atunci probabilitatea

unde S reprezintă suprafața.

Există posibilitatea ca eroarea să fie cuprinsă între două limite a și b numită și

Certitudinea erorii este ca probabilitatea să fie cuprinsă între ­∞ și +∞.

iar, pentru a cuprinde probabilitatea erorii între a și b:

h - singurul parametru variabil, se numește indicele de precizie al măsurătorii.

Principiul metodei celor mai mici pătrate

Se presupune că asupra unei mărimi s-au efectuat mai multe măsurători

Probabilitatea δP este maximă, adică șansa producerii evenimentului compus

𝐸12 + 𝐸22 +. . . +𝐸𝑛2 = [𝐸] = 𝑚𝑖𝑛𝑖𝑚

Prin generalizare în cazul măsurătorilor indirecte rezultă

iar în cazul măsurătorilor de precizii diferite rezulta

Proprietățile specifice erorii aparente reale

Proprietățile erorilor aparente

Erorile vi sunt definite față de media aritmetică astfel:

- suma erorilor aparente este egală cu 0

Proprietățile erorilor reale

- suma erorilor reale

- suma pătratelor erorilor reale este:

Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul

d) Cum sunt definite erorile aparente ?

După parcurgerea acestei unități de învățare trebuie să reţineţi:

În cadrul erorilor probabile, certitudinea erorii este ca probabilitatea să

1) Petre Iuliu Dragomir - Măsurători geodezice inginerești în construcții, 2015

3.1 OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 3

• Unitatea de învățare nr.3 are ca scop studierea erorilor medii.

3.2 Erorile medii

Eroarea medie aritmetică a unei singure măsurători

|𝑣1 | + |𝑣2 |+. . . +|𝑣𝑛 |

Eroarea medie pătratică

- eroarea medie pătratică a unei singure măsurători

Formula generală a probabilității unei erori

Pentru o eroare x mică,calculăm integrala de mai sus astfel:

Eroarea medie probabilă a unei singure măsurători

- eroarea medie probabilă E

- eroarea medie pătratică σ funcție de parametrul de precizie h

Dacă înlocuim cu relația de la eroarea medie probabilă obținem:

Eroarea medie probabilă a mediei aritmetice

- evaluarea erorii medii limită a unei singure mărimi măsurate

Folosindu-ne de formula generală a probabilitații unei erori și parametru, eroarea

Certitudinea erorii este ca probabilitatea să fie cuprinsă între ∞ și +∞.