Curs Arhitectura Sistemelor de Calcul IFR V4 PDF

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIOANALE

UNIVERSITATEA Vasile Alecsandri din BACĂU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
Str. Calea Mărăşeşti, nr. 157, Bacău, 600115
Tel. +40 234542411, tel./ fax +40 234571012
www.ub.ro; e-mail: stiinte@ub.ro
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
INFORMATICĂ
INVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
Arhitectura sistemelor de calcul
AUTOR:
Dan Rotar
Curs pentru studenţii anului I

OBIECTIVELE DISCIPLINEI
1. Dobândirea abilităţilor de conversie a numerelor între diverse

baze de numeraţie, înţelegerea modului de reprezentare a
numerelor în sistemele de calcul şi câştigarea abilităţilor de
operare cu funcţii logice binare.
2. Înţelegerea arhitecturii von Neumann a sistemelor de calcul
secvenţiale şi câştigarea cunoştiinţelor despre modulele
componente ale unui sistem de calcul.
3. Cunoaşterea principalelor tipuri de dispozitive periferice, modul
de funcţionare al acestora şi posibilităţi de utilizare.
4. Cunoaşterea şi înţelegerea reţelei Internet, cunoaşterea
principalelor servicii oferite şi a diverselor posibilităţi de lucru în
reţea.
COMPETENŢE ASIGURATE PRIN

PARCURGEREA DISCIPLINEI (grila 2 rncis, fisa
disciplinei)
1. C6.1. Identificarea conceptelor si modelelor de baza pentru

sisteme de calcul si retele de calculatoare.
2. C6.2. Identificarea si explicarea arhitecturilor de bază pentru
organizarea si gestiunea sistemelor si a retelelor.
3. C6.3. Utilizarea tehnicilor pentru instalarea, configurarea si
administrarea sistemelor si retelelor
2
FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE
ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE,
CREDITE (fişa disciplinei)
Forma de activitate Număr ore Număr credite

semestru
Lucrări practice/seminar 14
Studiu individual 28
Verificare finală Examen 5
STABILIREA NOTEI FINALE (fişa disciplinei)
Forma de verificare (Examen, Colocviu, Examen

Verificare pe parcurs)
Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Scris Puncte sau
Oral, Test grilă, etc.) procentaj
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrari practice 4 (40%)
Activitati aplicative atestate /laborator/lucrări practice/proiect 2 (20 %)
NOTARE
etc
Teste pe parcursul semestrului 2 (20 %)
Teme de control 2 (20 %)
TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA

FIECĂRUI MODUL
Nr. Denumire modul/tema (obligatoriu, Timp mediu necesar

Crt. un modul/tema are 2-3 ore) SI LP Total
1 Reprezentarea numerelor 3 2 5
2 Elemente de algebră Booleană
3 1 4
(algebră logică)
3 Arhitectura calculatoarelor –
2 1 3
Generalităţi
4 Unitatea centrală 3 1 4
5 Memoria calculatorului 2 1 3
3
6 Porturile, Accesul direct la memorie
3 1 4
(DMA)
7 Dispozitive periferice de intrare/ieşire
2 1 3
de uz general
8 Dispozitive de memorare de mare
2 1 3
capacitate
9 Dispozitive periferice speciale 2 1 3
10 Dispozitive periferice pentru
3 2 5
comunicaţii
11 Reţeaua Internet 3 2 5
Timp total necesar 28 14 42
INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA

RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare
însuşirii cunoştinţelor teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic şi
specificitatea aplicării lui în arhitectura sistemelor de calcul.
Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se unul sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze
şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa.
Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea
succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea
recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
4
Cuprins:
MODULUL I. BAZELE ARITMETICE ŞI LOGICE ALE

ARHITECTURII SISTEMELOR DE CALCUL
_________________ Modulul I pagina ~ 1 ~
Unitatea de studiu I.1. Reprezentarea numerelor şi elemente de algebră logică

_________________________Modulul I pagina ~ 1 ~
I.1.1. Reprezentarea numerelor
__________________________Modulul I pagina ~ 1 ~
Unitatea de studiu I.2 Elemente de algebră Booleană (algebră logică)

_________________________Modulul I pagina ~ 6 ~
I.2.1. Introducere
__________________________Modulul I pagina ~ 6 ~

__________________________Modulul I pagina ~ 7 ~
I.2.3. Fucţii binare

__________________________Modulul I pagina ~ 10 ~
Rezumatul unităţii de studiu

_________________________Modulul I pagina ~ 15 ~
Autoevaluare
_________________________Modulul I pagina ~ 16 ~
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I

_________________________Modulul I pagina ~ 16 ~
MODULUL II. ARHITECTURA CALCULATOARELOR

________________ Modulul II pagina ~ 1 ~
Unitatea de studiu II.1. Principalele tipuri de structuri de calcul

________________________Modulul II pagina ~ 1 ~
Unitatea de studiu II.2 Structura generală aunui calculator

II.2.1. Prezentare generală

_________________________Modulul II pagina ~ 3 ~
II.2.2. Unitatea centrală

II.2.3. Memoria calculatorului

5
II.2.4. Porturile
II.2.5. Accesul direct la memorie (DMA)

Autoevaluare
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II

MODULUL III. DISPOZITIVE PERIFERICE ŞI REŢEAUA

INTERNET
________________Modulul III pagina ~ 1 ~
Unitatea de studiu III.1. Dispozitive periferice

_______________________Modulul III pagina ~ 1 ~
III.1.1. Dispozitive periferice de intrare/ieşire de uz general

________________________Modulul III pagina ~ 2 ~
III.1.2. Dispozitive de memorare de mare capacitate

III.1.3. Dispozitive periferice speciale

III.1.4. Dispozitive periferice pentru comunicaţii

Unitatea de studiu III.2 Reţeaua Internet


Autoevaluare
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III

Tema de control nr. 1

________________Tema de control nr. 1 pagina ~ 1 ~
BIBLIOGRAFIE
________________ Bibliografie pagina ~ 1 ~
6
Universitatea Bacău 
MODULUL I. BAZELE ARITMETICE ŞI LOGICE ALE

ARHITECTURII SISTEMELOR DE CALCUL
Obiective operaţionale
 Cunoaşterea modului de reprezentare a numerelor în
sistemul de calcul.
 Câştigarea abilităţilor de operare cu numere întregi fără
semn, numere întregi cu semn şi numere fracţionare.
 Cunoaşterea modului de reprezentare a funcţiilor binare şi
a proprietăţilor acestora.
 Obţinerea abilităţilor de lucru cu funcţii logice binare.
I.1. Reprezentarea numerelor şi elemente de algebră logică

În sistemele de calcul se face o diferenţiere între reprezentarea numerelor întregi şi
numerele reale. Termenul de număr real este impropriu în acest context deoarece spaţiul finit
de reprezentare a numerelor duce la obţinerea unei submulţimi finite de numere raţionale.
Trebuie reţinut deci că orice număr real este reprezentat în calculator printr-o aproximare a
lui printr-un număr raţional.
Pentru astfel de reprezentări există o constantă prestabilită care indică pe câţi biţi se
realizează reprezentarea. Dacă vom considera că valoarea constantei prestabilite este de un
octet, atunci numărul maxim pozitiv care poate fi reprezentat va fi 28-1=255. În cazul
reprezentării numerelor cu semn, prin convenţie bitul de pe rangul cel mai înalt va fi
considerat bitul de semn considerându-se că dacă are valoarea zero atunci numărul este
pozitiv iar dacă bitul de semn are valoarea unu numărul este negativ (figura 1.1).
Bit 7 Bit 6 Bit 5 Bit 4 Bit 3 Bit 2 Bit 1 Bit 0
Bitul de semn
(cel mai semnificativ bit (MSB) (cel mai puţin semnificativ bit (LSB)
Fig. 1.1. Reprezentarea numerelor cu semn cu ajutorul unui octet
În cazul în care cu ajutorul unui octet se reprezintă numere cu semn atunci numerele
ce se pot reprezenta sunt cuprinse în gama –128 ... +127.
Reprezentarea numerelor întregi

Prin particularităţile ei, aritmetica binară se pretează la automatizare mai bine decât
oricare altă bază de numeraţie. Acesta este motivul pentru care în calculatoare se foloseşte
aritmatica în baza 2. Pentru a valorifica la maximum posibilităţile tehnice actuale, pe lângă
-Modulul I pagina ~ 1 ~
reprezentarea binară obişnuită a numerelor în baza 2, se practică şi alte moduri de

reprezentare (alte codificări ale numerelor întregi).
Reprezentarea întregilor fără semn

Această convenţie se rezumă la scrierea binară a numărului întreg şi reprezentarea lui
pe n biţi. Gama numerelor posibil de reprezentat este:
0, 2n-1 adică 000...000, 111...111
unde apar n zerouri, respectiv n cifre unu. Concret, aceste intervale pentru diferite valori ale
lui n sunt:
 n = 8 0, 255
 n=16 0, 65535
 n=32 0, 4.294.967.295
 n=64 0, 18.446.824.753.389.551.615
În situaţia în care un număr binar necesită mai puţin de n cifre binare, restul biţilor de
la stânga (cei mai semnificativi), vor fi completaţi cu zerouri.
Reprezentarea numerelor întregi cu semn

Principala cauză care a impus standarde speciale de reprezentare a numerelor întregi a
fost existenţa numerelor negative. Aceste standarede asigură simplificarea operaţiilor
aritmetice prin înlocuirea operaţiei de scădere cu cea de adunare.
Aşa cum s-a arătat, regula generală este că bitul cel mai semnificativ al reprezentării
numărului reprezintă semnul acestuia.
Coduri de reprezentare a numerelor întregi cu semn

În general există trei coduri care s-au generalizat în reprezentarea numerelor cu semn.
Trebuie precizat faptul că aceste coduri de reprezentare se utilizează şi în cazul numerelor
reale.
1. Codul direct
Fie xZ, x< 2n-1. Reprezentarea lui x în cod direct, se realizează astfel:
daca x  0
x D  
x,
n 1
2 , daca x  1
Practic, un număr xZ, -2n-1 < x < 0 se reprezintă în cod direct păstrând biţii de la
reprezentarea valorii absolute a lui x între rangurile 0 şi n-2 şi punând valoarea unu la bitul
n-1. În scriere hexazecimală se adaugă 8016 la octetul cel mai semnificativ al reprezentării.
În cazul codului direct există şi o excepţie în cazul numărului zero care are două
reprezentări: 000...0 şi 100...0.
2. Codul invers
Fie xZ, x< 2n-1. Reprezentarea lui x în cod invers, se realizează astfel:
daca x  0
x D  
x,
 2  1, daca x  1
n
Practic, un număr xZ, -2n-1 < x < 0 se reprezintă în cod invers inversând valoarea
tuturor biţilor de la reprezentarea valorii absolute a lui x. În scriere hexazecimală fiecare cifră
va fi înlocuită cu cifra diferenţă până la cifra F16.
Excepţia apare şi aici la reprezentarea numărului zero care va avea două forme:
000...0 şi 111...1.
3. Codul complementar
Fie xZ, x< 2n-1. Reprezentarea lui x în cod complementar, se realizează astfel:
daca x  0
x D  
x,
2  x, daca x  1
n
Practic, un număr xZ, -2n-1 < x < 0 se reprezintă în cod astfel: începând de la bitul
zero spre stânga se păstrează biţii de la reprezentarea valorii absolute a lui x până la întâlnirea
primului bit de valoare unu, care se păstrează şi el. Începând de la stânga lui toţi ceilalţi biţi
îşi inversează valorile. O altă regulă ce se poate aplica este: se reprezintă numărul în cod
invers la care se adună valoarea unu pe ultima poziţie. În scriere hexazecimală, cele mai din
dreapta cifre zero se vor păstra, prima cifră diferită de zero va fi înlocuită cu diferenţa ei până
la valoarea 16 iar restul vor fi înlocuite cu diferenţele lor până la 15. Şi aici se poate
determina codul invers după care se adună unu la ultima poziţie.
Erori la operaţii cu numere

Datorită utilizării unui format fix pentru reprezentarea numerelor (un număr fixat de
ranguri) impus de considerentele fizice ale realizării calculatorului, erorile care apar la
operaţii cu numere sunt:
 depăşirea aritmetică superioară (overflow) rezultă în urma unei adunări a cărui

rezultat este mai mare decât valoarea maximă ce poate fi reprezentată. De
exemplu, dacă reprezentarea se face pe un octet adunarea: 128+128=256 va
genera o depăşire aritmetică superioară din cauză că valoarea 256 nu poate fi
reprezentată pe 8 biţi;
 depăşirea aritmetică inferioară (underflow) apare în urma unei scăderi când se

incearcă scăderea unui număr mai mare dintr-un număr mai mic sau în urma
înmulţirii sau împărţirii;
 depăşirea nearitmetică (carry) care apare atunci când apare depăşirea superioară
de pe bitul de semn sau a celei inferioare care duce la trunchierea rezultatului;
 rotunjirea se utilizează pentru a recupera erorile de trunchiere. Astfel, dacă în
urma calculelor (în baza de numeraţie 2) se obţine o eroare de depăşire inferioară
care depăşeşte jumătatea unităţii, se utilizează în unele cazuri rotunjirea, adică se
adaugă o unitate la numărul respectiv.
Reprezentarea în virgulă fixă

Reprezentarea numerelor în virgulă fixă se utilizează pentru a permite folosirea
numerelor reale în calculator. Acest mod de reprezentare presupune că toate numerele se vor
transforma în numere subunitare, virgula zecimală fiind aşezată prin convenţie imediat după
bitul de semn. Acest mod de reprezentare a numerelor deşi prezintă avantajul că permite
lucrul cu valori zecimale are două mari dezavantaje: în primul rând erorile de trunchiere pot
fi inacceptabil de mari şi în al doilea rând rămâne în sarcina programatorului respectarea
ordinului de mărime a numerelor care sunt folosite în calcule.
Spre exemplu dacă numerele sunt reprezentate pe 16 biţi, atunci bitul 15 (cel mai
semnificativ va fi bitul de semn iar biţii rămaşi sunt folosiţi pentru reprezentarea numărului.
Cum valoarea maximă posibil de reprezentat cu cei 15 biţi rezervaţi pentru număr va fi 2 15-1
= 32767, atunci vom considera că valorii unitare îi va corespunde în calculator numărul
32768. În acest caz, pentru reprezentarea numărului 0,29 în calculator se va scrie:
int(0,29*32768) = 9502, programatorul trebuind să ştie că acest număr este înmulţit cu 100,
iar dacă se reprezintă 2,9 în calculator se va scrie tot 9502 dar programatorul trebuie să tină
cont că de data aceasta numărul este înmulţit cu 101. Din acest motiv, pentru a evita erorile de
calcul, într-o astfel de reprezentare, numerele vor fi aduse la acelaşi rang, de obicei rangul
numărului cel mai mare utilizat în calcule.
Reprezentarea în virgulă flotantă

Reprezentarea în virgulă flotantă este metoda cea mai larg utilizată în prezent. În acest
mod de reprezentare sarcina gestiunii virgulei zecimale revine sistemului de calcul. Se ştie că
orice număr real x, dacă x0 se poate scrie astfel:
x  1, m  2e
unde, m poartă numele de mantisă, e este un exponent, m şi e fiind scrise în baza 2. Acestui
mod de scriere i se spune scriere cu mantisă supraunitară. Numerele reprezentate sub forma
de mai sus se spune că sunt reprezentate în virgulă flotantă sau virgulă mobilă.
Pentru reprezentarea în baza 2 în virgulă flotantă este necesară folosirea a patru zone:
s m t e
1 M 1 E
zona s de un bit este utilizată pentru semnul mantisei, m reprezentată pe M biţi semnifică
mantisa, t de un bit reprezintă semnul exponentului iar e având E biţi este exponentul. Dacă n
este dimensiunea locaţiei de memorie în care este reprezentat numărul în virgulă flotantă,
atunci n = 2 + M + E.
Acest tip de reprezentare este astăzi puţin modificat. Din raţiuni tehnice, bitul t de
semn al exponentului a fost înlocuit. Astfel, în prezent sunt folosite reprezentări de forma:
s m c
1 M E
în care c este o mărime numită caracteristică. Valoarea ei se obţine adunând la exponentul e o
constantă a reprezentării q, numită exces de exponent (deplasament, increment etc.), adică:
c=e+q
Valorile posibile (numai numere întregi) ale lui e sunt:
0  e  q  2E 1   q  e  2E 1  q
De obicei, constanta q are una din valorile:
 2 E  1  2 E  1
q  2 E  1 sau q    sau q   
 2   2 
Această reprezentare s-a adoptat din mai multe motive, cel mai important fiind legat
de posibilitatea de a putea muta virgula, modificând corespunzător exponentul.
Regulile de convertire a unui număr zecimal într-un număr binar în virgulă flotantă
sunt:
 se converteşte numărul zecimal în număr binar, confor regulii de convertire a unui
număr mixt şi se reprezintă în cod complementar;
 se aduce mantisa la forma normalizată, adică mantisa trebuie să aparţină
intervalului 1/2, 1; pentru aceasta, dacă numărul este supraunitar, se execută
deplasări la dreapta şi se adună câte o valoare unu la exponent, reprezentat şi el
sub formă binară; dacă numărul este supraunitar, se execută deplasări la stânga şi
se scade câte o valoare unu din exponent;
 se determină caracteristica numărului.
Regulile de conversie inversă, (din binar virgulă flotantă) în zecimal sunt următoarele:
 se converteşte caracteristica în exponent;

 se consideră virgula zecimală între semn şi prima cifră;
 se mută virgula zecimală la dreapta cu atâtea poziţii cât este valoarea
exponentului, dacă acesta este pozitiv şi respectiv la stânga dacă este negativ;
 numărul astfel obţinut se converteşte în baza 10.
Coduri de reprezentare a informaţiilor nenumerice

Ca parte integrantă a prelucrării informaţiilor, codificarea urmăreşte transpunerea
informaţiei din forma ei primară într-o formă accesibilă sistemului care prelucrează
informaţia. Mecanismul codificării trebuie să fie simplu şi comod şi să permită codificarea şi
decodificarea automată.
La calculatoarele personale, în prezent, codul cel mai folosit este codul ASCII
(American Standard Committee on Information Exchange). Acesta este un cod de 7 biţi, deci
valorile codurilor pot fi în intervalul 0, 127. Principalele calităţi ale acestui cod sunt:
 codurile literelor mari şi mici sunt succesive, adică:

C(‘z’) = C(‘a’) + 25
C(‘Z’) = C(‘A’) + 25;
 trecerea de la literele mari la cele mici se realizează simplu;
 bitul cel mai semnificativ nefiind utilizat, se consideră implicit zero. Dacă însă se
consideră bitul cel mai semnificativ unu, atunci se mai obţin 128 de caractere care
formează setul extins de caractere sau setul ASCII extins.
Principalele caracteristici ale codului ASCII sunt:
 codurile de la 0 la 31 sunt coduri de control;

 codurile între 32 şi 127 sunt coduri de litere, cifre şi semne de punctuaţie.
În general pentru codurile ASCII extinse nu există standarde. Unele sisteme de

operare, de exemplu sistemul de operare DOS, admit mai multe tabele de coduri ASCII
extinse. Tabelele de cod ASCII extinse, în cazul sistemului de operare DOS se numesc pagini
de cod, acestea conţinând caractere corespunzătoare diferitelor limbi utilizate pe glob.
I.2 Elemente de algebră Booleană (algebră logică)

I.2.1. Introducere
Algebra logică numită şi calcul propoziţional, operează cu propoziţii, despre care are
sens să afirmăm că sunt adevărate sau false. Din însăşi definirea propoziţiilor rezultă că o
propoziţie poate fi adevărată sau falsă. Propoziţiile pot fi simple sau comuse. Cele compuse se
obţin ca rezultat al legăturii propoziţiilor simple, prin intermediul unor conective logice.
Adevărul sau falsitatea unei propoziţii compuse este în funcţie de valoarea propoziţiilor simple
din care se compune şi de tipul legăturii logice.
În logica simbolică se poate face abstracţie de sensul propoziţiilor, operând cu relaţiile
de valoare. Convenim ca unei propoziţii adevărate să-i atribuim valoarea binară 1, iar
falsitatea acesteia să o notăm cu valoarea binară zero (0).
Propoziţia compusă a cărei valoare depinde de valorile propoziţiilor simple, putând avea
două valori, se numeşte funcţie logică sau binară.
Funcţia compusă este complet definită cu ajutorul unui tabel finit în care se trec valorile
funcţiei în corespondenţă cu valorile propoziţiilor simple considerate independente. O astfel de
exprimare a funcţiei compuse este cunoscută sub numele de tabel de adevăr.
Calculul propoziţiilor poate fi extrapolat în tehnică la sistemele automate care utilizează

elemente de comutaţie cu două stări. Acestora le putem atribui relaţii de valoare (1 sau 0) binară
corespunzătoare adevărului (1) sau falsităţii (0) propoziţiilor.
Algebra Boole operează pe mulţimea binară:
B  x / x  0,1 (1.1)
Pe această mulţime sunt definite trei legi de compoziţie:
 complementarea (negaţia), variabila negată “x” o vom nota cu x ;

 disjuncţia, pe care o vom nota cu +;
 conjuncţia, pe care o vom nota cu *;
Tabelele de adevăr pentru aceste trei legi de compoziţie sunt prezentate în tabelul 1.1.
Din tabelele de adevăr prezentate în tabelul 1.1 se constată că operaţia de disjuncţie este
similară operaţiei de adunare iar cea de conjuncţie celei de înmulţire.
O altă observaţie care trebuie făcută este faptul că toate relaţiile definite pe mulţimea B
sunt duale în sensul că se obţin relaţii echivalente dacă schimbăm operaţia de disjuncţie cu cea
de conjuncţie şi “1” în “0” (variabilele directe cu cele negate iar cele negate cu variabilele
directe).
TABELUL 1.1
x x y x x+y y x x*y
0 1 0 0 0 0 0 0
1 0 0 1 1 0 1 0
1 0 1 1 0 0
1 1 1 1 1 1
Complementarea (negaţia) Disjuncţia Conjuncţia
I.2.2. Axiomele şi teoremele algebrei binare

În algebra binară sunt valabile 6 axiome şi 5 teoreme de bază. Datorită proprietăţii de
dualitate, atât axiomele cât şi teoremele au două forme de exprimare aşa cum se va arăta mai
departe.
Axiome:
1. Mulţimea B este închisă în raport cu operatorii + şi *.
daca x  B, y  B atunci x * y  B, x  y  B (1.2)
2. Asociativitatea.
daca x  B, y  B, z  B
atunci x * ( y * z)  ( x * y) * z, x  ( y  z)  ( x  y)  z (1.3)
3. Comutativitatea.
daca x  B, y  B atunci x * y  y * x, x  y  y  x (1.4)
4. Distributivitatea.
daca x  B, y  B, z  B
atunci x * ( y  z)  x * y  x * z, x  y * z  ( x  y) * ( x  z) (1.5)
5. Existenţa elementului neutru.
daca x  B atunci x *1  1* x  x, x  0  0  x  x (1.6)
6. Existenţa complementului.
daca x  B atunci x * x  0, x  x  1 (1.7)

Teoreme:
1. Idempotenţa sau tautologia.
daca x  B atunci x * x  x, x  x  x (1.8)
2. Legile lui unu şi zero.
daca x  B atunci x * 0  0, x  1  1 (1.9)
3. Dubla negaţie sau involuţia.
daca x  B atunci x  0 (1.10)
4. Absorbţia.
daca x  B, y  B atunci x * (x  y)  x, x  x * y  x (1.11)
5. Teorema De Morgan
daca x  B, y  B atunci x * y  x  y, x  y  x * y (1.12)

Verificarea afirmaţiilor făcute poate fi realizată prin utilizarea tabelelor de adevăr. De
exemplu vom arăta în continuare faptul că cele două relaţii (1.5) sunt echivalente. Pentru aceasta
vom construi un tabel în care se trec toate valorile posibile pentru variabilele funcţiei, eventual
termenii intermediari care să permită determinarea mai uşoară a rezultatului final şi funcţia de
determinat.
Tabelul de adevăr pentru funcţia x(y+z) este prezentat mai jos.
TABELUL 1.2.
z y x (y+z) x*(y+z)
0 0 0 0 0
0 0 1 0 0
0 1 0 1 0
0 1 1 1 1
1 0 0 1 0
1 0 1 1 1
1 1 0 1 0
1 1 1 1 1
Tabelul de adevăr pentru funcţia x*y+x*z (TABELUL 1.3):
z Y x x*y x*z x*y+x*z

0 0 0 0 0 0
0 0 1 0 0 0
0 1 0 0 0 0
0 1 1 1 0 1
1 0 0 0 0 0
1 0 1 0 1 1
1 1 0 0 0 0
1 1 1 1 1 1
Din studiul tabelelor 1.2 şi 1.3 se constată echivalenţa celor două funcţii ceea ce justifică
prima egalitate din ecuaţia (1.5).
Tabelul de adevăr pentru funcţia x+y*z (TABELUL 1.4):
z Y X y*z x+y*z
0 0 0 0 0
0 0 1 0 1
0 1 0 0 0
0 1 1 0 1
1 0 0 0 0
1 0 1 0 1
1 1 0 1 1
1 1 1 1 1
Tabelul de adevăr pentru funcţia (x+y)*(x+z) (TABELUL 1.5):
z y x (x+y) (x+z) (x+y)*(x+z)

0 0 0 0 0 0
0 0 1 1 1 1
0 1 0 1 0 0
0 1 1 1 1 1
1 0 0 0 1 0
1 0 1 1 1 1
1 1 0 1 1 1
1 1 1 1 1 1
Din studiul tabelelor 1.4 şi 1.5 se constată echivalenţa celor două funcţii ceea ce justifică
a doua egalitate din ecuaţia (1.5).
De asemenea, dacă într-unul din tabelele 1.2 sau 1.3 se înlocuieşte valoarea “0” cu “1” şi
valoarea “1” cu “0” se obţine aceeaşi funcţie cu cea reprezentată în tabelele 1.4 şi 1.5, şi reciproc
ceea ce arată proprietatea de dualitate enunţată mai sus.
O mulţime B dotată cu legile de compoziţie "*", respectiv "+" care satisface axiomele
1-6, se numeşte latice distributivă. Laticea distributivă care admite teoremele 1-5 se numeşte
algebră booleană.
I.2.3. Funcţii binare

Aşa cum s-a arătat în paragraful anterior, variabilele independente pot avea numai două
valori: “0” şi “1”.
O funcţie binară poate avea un singur termen, mai mulţi termeni aparţinând mulţimii
termenilor ce se pot obţine cu n variabile sau nici un termen.
Cu n variabile se obţin 2n=m termeni, de exemplu pentru n=2 se obţin 22=4 termeni: 00,
01, 10, 11.
În general numărul de funcţii NF în cazul a m termeni se calculează astfel:
m
m!
N F  C0m  C1m  ...  Cmm    2m  22
n
j!(m  j)! (1.13)

j0
În lipsa variabilei independente (n=0) se obţin două funcţii: F=1 şi F=0 – funcţiile
constante.
Pentru n=1 se obţin 4 funcţii : F=1, F=0, F=x şi F= x , unde x este variabila
independentă.
Pentru n=2 se obţin 16 funcţii după cum urmează:
1. Conjuncţia F1 = x*y (x şi y, produs logic)
Tabelul de adevăr Simbolul

y x F1 x
F1
0 0 0 y
0 1 0
1 0 0 Denumirea circuitului logic:
1 1 1 ŞI (AND)
2. Disjuncţia F2 = x+y (x sau y, suma logică)

y x F2 x F2
0 0 0 y
0 1 1
Denumirea circuitului logic:
1 0 1
SAU (OR)
1 1 1
3. şi 4. Negaţia F3 = x (non x )
F4 = y (non y )

F3
x F3 y F4 x
0 1 0 1
1 0 1 0
INVERSOR (INVERTER)
5. Implicaţia directă F5  x  y  x  y (x implică y)
Tabelul de adevăr
y x F5
0 0 1
0 1 0
Circuitul logic nu are o
1 0 1
denumire consacrată
1 1 1
6. Implicaţia inversă F6  y  x  x  y (y implică x)
Tabelul de adevăr
y x F6
0 0 1
0 1 1 Circuitul logic nu are o
1 0 0 denumire consacrată
1 1 1
F7  x ~ y
F7  ( x  y) * ( y  x )
7. Echivalenţa
F7  x  y * x  y 
F7  x  y

F7
y x F7 x
y
0 0 1
0 1 0 Denumirea circuitului logic:
1 0 0 COINCIDENŢ|, COMPARATOR
1 1 1
F8  x  y
8. Negarea implicaţiei directe F8  x * y (x nu imlică y)
F8  x  y
Tabelul de adevăr
y x F8
0 0 0
0 1 1
1 0 0
INTERDICŢIE, INHIBARE
1 1 0
F9  y  x
9. Negaţia imlicaţiei inverse F9  x * y (y nu implică x)
F9  x  y
Tabelul de adevăr
y x F9
0 0 0
0 1 0
1 0 1
INTERDICŢIE, INHIBARE
1 1 0
F10  x ~ y
F10  ( x  y) * ( y  x )
10. Negarea echivalenţei (x nu este echivalent cu y)
F10  x  y * x  y 
F10  x  y
(suma modulo 2)

F10
y x F10 x
0 0 0 y
0 1 1
1 0 1
SAU EXCLUSIV, SUMA MODULO DOI
1 1 0
(EXCLUSIV OR, XOR)
F11  x  y
11. Negarea disjuncţiei (x sau y negat)
F11  x * y
Tabelul de adevăr Simbol

y x F11 x
F11
0 0 1 y
0 1 0
1 0 0
SAU-NU (NOR)
1 1 0
F12  x * y
12. Negarea conjuncţiei (x şi y negat)
F12  x  y

F12
y x F12 x
0 0 1 y
0 1 1
1 0 1
ŞI-NU (NAND)
1 1 0
13. Identitate F13  x (funcţia ce nu depinde de y)

F13
y x F13
x
0 0 0
0 1 1
1 0 0
1 1 1 IDENTITATE
14. Identitate F14  y (funcţia ce nu depinde de x)

F14
y x F14
y
0 0 0
0 1 0
1 0 1
1 1 1
IDENTITATE
15. Funcţie nulară F=0 (circuit deschis)
16. Funcţie unară F=1 (circuit închis)
Materializarea funcţiilor definite mai sus conduce la circuite logice, unele cu denumiri
consacrate.
Din tabelul funcţiilor de două variabile prezentat anterior, o importanţă deosebită o
prezintă următoarele şase funcţii: INHIBAREA, SAU EXCLUSIV, SAU-NU (NICI),
COINCIDENŢA, ŞI-NU şi IMPLICARE.
Algebra logicii se dezvoltă plecând de la o grupare de operaţii fundamentale prin

combinarea cărora se obţin alte operaţii logice. Până acum s-au considerat drept operaţii logice
fundamentale operaţiile logice SAU, ŞI şi NU.
Se pot alege ca operaţii logice fundamentale una sau mai multe din operaţiile simple
prezentate anterior.
Există 6 posibilităţi şi anume: operaţiile SAU-EXCLUSIV şi ŞI; operaţiile
COINCIDENŢ| şi ŞI; operaţia SAU-NU; operaţia ŞI-NU; operaţia INHIBARE; operaţia
IMPLICARE.
Se observă că în cazul în care se aleg operaţiile SAU-NU, ŞI-NU, INHIBARE şi
IMPLICARE, este necesară o singură operaţie logică elementară sau operaţie logică de bază.
Din acest motiv aceste operaţii se numesc operaţii universale. Datorită faptului că operaţiile
SAU-NU (circuite ECL, MOS) şi ŞI-NU (circuite TTL) necesită, din punct de vedere al
realizării lor practice, mai puţine circuite decât operaţia de INHIBARE sau IMPLICARE,
primele două sunt preferate ultimelor.
Alegerea operaţiilor de bază în algebra booleană nu este unică.
În această alegere trebuie să se ţină în primul rând cont de posibilitatea de realizare a
unor circuite electronice economice şi cu siguranţă mare în funcţionare. Circuitele ŞI, SAU, NU,
SAU-NU, ŞI-NU, sunt frecvent folosite, deoarece pot fi uşor realizate fizic.

Pentru înţelegerea şi dobindirea cunoştiinţelor în domeniul arhitecturii sistemelor de
calcul sunt necesare înţelegerea noţiunilor de bază în domeniul reprezenării numerelor şi
algebrei binare. În această unitate de studiu sunt prezentate modurile de reprezentare al
numerelor:
o întregi fără semn;
o întregi cu semn, pentru care se studiază diverse coduri de reprezentare:
 codul direct,
 codul invers,
 codul complementar;
o fracţionare, reprezentate în două moduri:
 în virgulă fixă,
 în virgulă flotantă.
Sunt discutate principalele aspecte legate de posibilitatea apariţiei erorilor datorate
diferitelor moduri de reprezentare a numerelor.
În finalul acestui sub capitol este prezentat codul ASCII folosit pentru reprezentarea
informaţiilor alfanumerice.
Elementele de algebră logică ne prezintă axiomele si teoremele algebrei binare, modul
de reprezentare a funcţiilor logice şi principalele proprietăţi ale acestora. Datorită faptului că
orice funcţie binară poate fi reprezentată cu ajutorul celor 16 funcţii binare de două variabile,
acestea sunt prezentate în detaliu.
Autoevaluare
Incercati sa răspundeţi la următoarele întrebări după care verificaţi corectitudinea
răspunsurilor prin comparare cu informaţiile oferite la Răspunsuri.
1. Alegeţi răspunsul corect, în funcţie de modul în care definiţia următoare este corectă
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Codul complementar faţă de 2 nu permite reprezentarea
numerelor cu semn.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Codul utilizat pentru reprezentarea informaţiilor
nenumerice în calculator este de obicei codul ASCII.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Într-un octet bitul cel mai semnificativ este bitul de
rangul cel mai mic.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Operaţia logică ŞI-NU este o operaţie logică universală.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Într-un octet bitul cel mai puţin semnificativ este bitul de
rangul cel mai mic.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). În virgulă flotantă numerele sunt reprezentate prin
mantisă şi exponenţiala acesteia.
Răspunsuri
1. FALS, 2. ADEVĂRAT, 3. FALS, 4. ADEVĂRAT, 5. ADEVĂRAT, 6. FALS.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I
Să se rezolve următoarele sarcini:
1. Convertiţi numerele din baza zece: 35z, 63z, 127z in echivalentul lor binar.
2. Convertiţi numerele binare: 100b, 100000b, 1111111b în echivalentul exprimat în baza
10.
3. Convertiţi în hexazecimal numerele zecimale: 65535z, 8191z, 1024z.
4. Efectuati operaţiile următoare in cod complement faţă de doi: 7-4, 4-5, 6-6.
5. Specificaţí mantisa şi exponentul pentru următoarele numere: 0.55; 7E-10, 37.012
6. Verificaţi egalitatea: ( x  y) * ( y  x)  x  y * x  y  ; x, y
7. Care este rezultatul expresiei: x  y * x  y  pentru x=1 şi y=0 ?
8. Scieţi expresia x  y * x  y  exclusiv cu ajutorul funcţiei universale ŞI-NU.
9. Calculaţi câte funcţii diferite cu trei variabile se pot construi în binar.
MODULUL II. ARHITECTURA CALCULATOARELOR
 Cunoaşterea arhitecturii de bază a unui sistem numeric de
calcul în logică programată.
 Înţelegerea rolului şi a funcţiilor principalelor module din
structura arhitecturii sistemului de calcul.
 Obşinerea abilităţilor de evaluare a performanţelor
structurii sistemului de calcul.
 Cunoaşterea posibilităţilor de configurare şi utilizare a
modulelor sistemului de calcul.
II.1. Principalele tipuri de structuri de calcul

Calculatoarele numerice se definesc prin aceea că sunt maşini automate ce au două
caracteristici de bază:
 execută un grup de operaţii bine stabilit ca răspuns la un set de instrucţiuni specific

maşinii respective;
 pot executa un set de instrucţiuni stocat într-un dispozitiv de memorare, set de
instrucţiuni, numit generic, program.
Principala sarcină a unui calculator numeric este cea de prelucrare a fluxurilor de

informaţie pe baza programului memorat (execuţia unui program). Principalele fluxuri de
informaţie, din punctul de vedere al utilizatorului calculatorului numeric, sunt: fluxul datelor
de intrare şi fluxul datelor de ieşire. Modul de prelucrare a fluxurilor de informaţie este
prezentat în figura 1.1.
Prelucrare automată
pe baza unui
Fluxul datelor de intrare program Fluxul datelor de ieşire
(CALCULATOR)
Fig. 1.1. Fluxul informaţional prelucrat cu ajutorul calculatorului
Utilizatorul furnizează datele de intrare calculatorului numeric, care, pe baza

programului intern, furnizează la ieşire un set de date ca rezultat al prelucrării informaţiei de
intrare.
Aşa cum se ştie, există două mari categorii de calculatoare: calculatoare analogice la
care reprezentarea internă a fluxurilor de informaţii se face pe baza unor semnale continui în
timp şi calculatoare numerice la care reprezentarea internă a fluxurilor de informaţii se face
- Modulul II pagina ~ 1 ~
sub formă numerică. Posibilitatea execuţiei unui program memorat intern este numai atributul
calculatoarelor numerice, prin aceasta şi din multe alte motive, calculatoarele numerice
dovedindu-se net superioare calculatoarelor analogice. Din cauză că în continuare nu ne vom
ocupa decât de calculatoarele numerice ele se vor numi simplu calculatoare.
Modul de prezentare a datelor de intrare şi ieşire poate fi atât continuu cât şi numeric.
Evident că în cazul în care unui calculator numeric i se prezintă date de intrare cu caracter
continuu, acestea trebuie convertite sub formă numerică cu ajutorul convertoarelor analog-
numerice (CAN). De asemenea dacă datele de ieşire furnizate de calculator trebuie să fie
prezentate sub formă continuă atunci la ieşirea calculatorului se ataşează un convertor
numeric-analogic (CNA).
Intern, un calculator prelucrează mai multe fluxuri de informaţie dintre care
principalele fluxuri sunt reprezentate de datele numerice şi de instrucţiunile programului.
După modul de prelucrare al acestor fluxuri informaţionale calculatoarele se pot clasifica în:
 maşini de tip SISD (Single Instruction Single Data) care prelucrează la un moment dat o
singură instrucţiune program şi o singură valoare numerică;
 maşini de tip SIMD (Single Instruction Multiple Data) care prelucrează la un moment dat
o singură instrucţiune program dar mai multe fluzuri de date numerice;
 maşini de tip MIMD (Multiple Instruction Multiple Data) care prelucrează la un moment
dat mai multe instrucţiuni program şi mai multe date numerice.
Maşinile de tip SIMD sau MIMD fac parte din categoria calculatoarelor paralele care pot
prelucra în paralel mai multe fluxuri de informaţie.
Din punct de vedere al puterii de calcul, în prezent calculatoarele se clasifică astfel:
 calculatoare personale (PC – Personal Computer), pentru un singur utilizator, construite

pe baza unui microprocesor. Aceste maşini sunt de cele mai multe ori de tipul SISD sau
SIMD şi sunt prevăzute cu dispozitive de intrare (de exemplu: tastatură, mouse, joystick,
scanner, etc.) pentru introducerea datelor de intrare, dispozitive de ieşire (de exemplu:
display, imprimantă, plotter, etc.) pentru prezentarea datelor de ieşire şi dispozitive de
stocare a datelor de intrare şi de ieşire (discuri, bandă magnetică, disc optic, etc.);
 staţii de lucru (WS - WorkStation), pentru un singur utilizator, similare calculatoarelor

personale dar dotate cu microprocesoare mai puternice şi cu monitoare de calitate fiind
destinate prelucrărilor complexe;
 minicalculatoarele, destinate mai multor utilizatori suportând de la 10 la câteva sute de

utilizatori simultan. Sunt maşini de tip MIMD;
 calculatoare de tip mainframe, calculatoare mai puternice decât minicalculatoarele,

destinate utilizării simultane de către mai mulţi utilizatori (multi user) putând suporta de
la câteva sute la câteva mii de utilizatori;
 supercalculatoarele, calculatoare extrem de rapide care pot executa sute de milioane de

instrucţiuni pe secundă.
În figura 1.2. este prezentat un calculator personal de tip IBM-PC bazat pe

microprocesorul INTEL Pentium.
Din punct de vedere al aplicaţiei în care sunt utilizate, calculatoarele pot fi de uz
general sau de proces. Calculatoarele de uz general sunt destinate prelucrărilor datelor din
domeniile cele mai diverse: proiectare asistată, baze de date, tehnoredactare, simulare,
cercetare, contabilitate, comunicaţii, etc. Calculatoarele de proces sunt destinate
supravegherii şi/sau conducerii proceselor industriale. De obicei, calculatoarele de proces au
o structură similară cu cea a calculatoarelor de uz general având suplimentar circuite specifice
supravegherii şi/sau conducerii proceselor.
Monitor Unitate CD ROM

Unitate centrală
Difuzoare Unitate floppy
disc
Joystick
Tastatură Mouse
Fig. 1.2. Calculator personal de tip IBM-PC
II.2. Structura generală a unui calculator

II.2.1. Prezentare generală
Indiferent de tipul calculatorului, există o structură generală comună, diferind doar
modul de realizare a diferitelor blocuri funcţionale. În figura 2.1 este prezentată structura
generală a unui calculator, care se compune din: unitatea centrală (CPU – Central Processing
Unit), memoria, porturile şi magistralele de legătură între acestea.
Unitatea centrală este cea care comandă şi controlează întreaga structură prin
intermediul magistralelor. Un calculator poate avea o singură unitate centrală (in cele mai
multe din cazuri) sau mai multe unităţi centrale ce lucrează în paralel. Sistemele de calcul cu
o singură unitate centrală se numesc monopreocesor iar activitatea de prelucrare se numeşte
monoprocesare iar cele care au mai multe unităţi de calcul ce lucrează în paralel se numesc
multiprocesor iar activitatea de prelucrare a informaţiei se numeste multiprocesare. Din
cauză că în continuare ne vom referi numai la calculatoarele monoprocesor nu se va mai
specifica acest lucru explicit.
Magistrala de adrese
Magistrala de date
Unitatea
centrală
Magistrala de comenzi
Memoria Porturi
Fig. 2.1.Schema bloc generală a unui calculator
Memoria are rolul de a stoca datele şi programele destinate unităţii centrale. În

general sistemele de calcul au mai multe tipuri de memorie corespunzător diferitelor funcţii
îndeplinite de acestea.
Porturile asigură legătura sistemului de calcul cu exteriorul. La porturi se conectează
diferite dispozitive, numite generic dispozitive periferice.
Magistralele unui calculator reprezintă totalitatea liniilor electrice pe care circulă
semnale ce asigură vehicularea informaţiei între blocurile funcţionale. O magistrală este
formată din semnalele cu aceeaşi funcţie în sistemul de calcul. Astfel, întâlnim magistrala de
date prin intermediul căreia se transmit date şi instrucţiuni program între unitatea centrală şi
celelalte componente ale calculatorului, sensul circulaţiei informaţiei fiind atât de la cât şi
spre unitatea centrală (magistrală bidirecţională), magistrala de adrese care furnizează
semnale de selecţie a diferitelor componente ale calculatorului şi magistrala de comenzi,
bidirecţională, pe care se trimit comenzi de la unitatea centrală şi se primesc răspunsuri la
aceste comenzi de la componentele sistemului.
Aşa cum se ştie, în cazul unui calculator, prelucrarea informaţiei se face atât paralel
cât şi secvenţial. Un prim grad de paralelism este dat de lăţimea magistralelor şi în special cea
a magistralei de date care arată câţi biţi sunt citiţi simultan. Din acest motiv un prim criteriu
de performanţă a unui sistem de calcul este determinat de dimensiunea magistralelor acestuia.
Un calculator poate avea mai multe magistrale de acelaşi tip care se deosebesc prin
viteza de variaţia (frecvenţa) semnalelor care parcurg aceste magistrale. Din cauză că
diferitele elemente conectate la magistrală au viteze de lucru diferite, elementele mai lente
(cu viteză de lucru mai scăzută), vor impune frecvenţa maximă pe magistrale. Pentru
creşterea performanţelor unui calculator, magistralele se realizează pe mai multe nivele cu
frecvenţe de lucru diferite. Astfel, pe magistrala cu viteza cea mai mare se conectează de
obicei unitatea centrală şi memoriile rapide iar pe magistralele cu viteză mai scăzută se
conectează memoriile lente şi porturile. Comunicaţia între magistralele ce lucrează la
frecvenţe diferite se realizează cu ajutorul unor circuite integrate specializate numite
controlere de magistrală. Rezultă că un alt criteriu de performanţă a unui calculator este
reprezentat de frecvenţa maximă a magistralelor interne.
În general, elementele componente ale unui calculator se împart în două categorii:
elemente de comandă care au la dispoziţie magistralele sistemului şi prin intermediul cărora
se trimit comenzi la ce-a de-a doua categorie ale elementelor calculatorului care au rolul de a
executa aceste comenzi. Elementele din prima categorie se numesc elemente de comandă
(master) iar cele din categoria a doua se numesc elemente comandate (slave). În structura din
figura 2.1 unitatea centrală este elementul de comandă iar celelalte componente (memoria,
porturile) sunt elementele comandate.
Diferitele structuri particulare de calculatoare pot conţine şi alte elemente în afară de
cele prezentate în figura 2.1, în scopul creşterii performanţelor calculatorului. Dintre aceste
elemente suplimentare cele mai uzuale sunt: circuitul de acces direct la memorie (DMA),
controlerul de întreruperi, controlerul video şi controlerul de comunicaţii. Este de remarcat
aici faptul că în cazul calculatoarelor de proces apar în plus ceasul de timp real şi ceasul de
gardă (watchdog timer) necesare rulării în timp real a aplicaţiilor. În figura 2.2 este prezentată
schema bloc a unui calculator de proces. În această figură se vede că sistemul este organizat
în jurul a mai multor magistrale. Pe magistrala A se află sistemul de calcul propriu-zis iar pe
magistrala B se află circuitele de interfaţă cu procesul.
În continuare se vor prezenta principalele componente ale unui calculator şi rolul
acestora în cadrul sistemului.
Rezumat: Cea mai simplă schemă de calculator este reprezentată de o unitate centrală,
memoria, porturile şi magistralele de legătură între acestea. În afară de criteriile de
performanţă care vor fi prezentate mai târziu, un prim criteriu de performanţă a unui
calculator este reprezentat de calitatea magistralelor acestuia adică de dimensiunea
magistralelor şi de frecvenţa de lucru a acestora.
Fig. 2.2. Structura unui calculator de proces
II.2.2. Unitatea centrală

Unitatea centrală reprezintă componenta principală a sistemului care coordonează
toate activităţile acestuia. De performanţele unităţii centrale depind în mod esenţial
performanţele calculatorului. La calculatoarele personale unitatea centrală este reprezentată
de un singur circuit integrat numit microprocesor.
Staţiile de lucru conţin unul, două sau mai multe
microprocesoare, conectate într-o arhitectură scalară,
care lucrează în paralel. În cazul minicalculatoarelor, a
calculatoarelor mainframe sau a supercalculatoarelor,
unitatea centrală este realizată cu ajutorul mai multor
componente. De obicei sunt utilizate integrate de tip bit-
slice care reprezintă o parte (felie) dintr-o unitate
centrală. Prin conectarea în paralel a mai multor astfel de
circuite se obţin unităţi centrale cu diferite performanţe.
Fig. 2.3. Circuit integrat Aceste unităţi sunt microprogramabile de către utilizator
ceea ce le conferă flexibilitate în exploatare dar complică
procesul de proiectare. Microprogramarea este o metodă de realizare a automatelor de comandă
prin înscrierea programelor acestora într-o memorie. Prin microprogramare se obţin
microprograme, constituite din microinstrucţiuni. Microprogramarea presupune o cunoaştere de
detaliu a echipamentului căruia îi sunt destinate microprogramele. Spre deosebire de marea
majoritate a altor metode de programare instrucţiunile utilizate în microprogramare conţin atât
codul operaţiei cât şi eventualii operatori, cât şi adresa instrucţiunii următoare.
În figura 2.3 este prezentat modul de realizare a unui circuit integrat.
Principalele mărimi caracteristice ale unei unităţi centrale sunt reprezentate de: setul
de instrucţiuni, numărul de biţi prelucraţi simultan (lărgimea magistralei de date) şi frecvenţa
de ceas (viteza la care funcţionează unitatea centrală).
Din punct de vedere al setului de instrucţiuni, unităţile centrale sunt de două categorii:
unităţi centrale de tip RISC (Reduced Instruction Set Comuter) cu un număr relativ redus de
instrucţiuni şi unităţi centrale de tip CISC (Complex Instruction Set Computer) cu un număr
mare de tipuri de instrucţiuni.
Unităţile de tip RISC sunt ieftine şi foarte rapide din
cauză că setul simplu de instrucţiuni le permite execuţia cu
viteză mare a programului. Unităţile centrale de tip CISC au
avantajul posibilităţilor extinse de lucru datorită setului
complex de instrucţiuni iar în ultimul timp, ele sunt un
concurent serios, la viteză, al unităţilor centrale de tip RISC.
Cunoscutul microprocesor al firmei INTEL, Pentium,
este considerat ca fiind o unitate centrală de tip CISC deşi
conţine în arhitectura sa multe elemente ale unei maşini RISC.
În figura 2.4 este prezentat microprocesorul INTEL 486.
Numărul de biţi prelucraţi simultan de unitatea centrală
Fig. 2.4. Microprocesorul reprezintă de fapt lăţimea magistralei de date din cauză că pe
INTEL 486 această magistrală sunt vehiculate date şi instrucţiuni. Lăţimea
magistralei de date este de regulă un multiplu de opt, în
prezent fiind întâlnite în mod uzual unităţi centrale ce lucrează pe 8, 16, 34, 64, 128 sau 256
de biţi.
Frecvenţa semnalului de tact (semnalul de ceas) aplicat unităţii centrale reprezintă de

asemenea un criteriu de performanţă a acesteia. Având în vedere faptul că o instrucţiune este
executată de unitatea centrală în una sau mai multe perioade de ceas, rezultă că viteza de
calcul creşte odată cu creşterea frecvenţei de ceas. În prezent calculatoarele personale
performante utilizează frecvenţe de tact de până la 600MHz cu perspective de a ajunge la
1GHz.
Aceste criterii de performanţă nu sunt absolute din cauză că ele depind în mare
măsură de arhitectura unităţii centrale. Astfel, spre exemplu, două unităţi centrale cu aceeaşi
frecvenţă de ceas, pot merge cu viteze diferite, datorită structurii interne, cu până la de 20 de
ori.
În cazul microprocesoarelor se mai ia în considerare un criteriu de performanţă şi
anume dimensiunea memoriei interne (memorie cache). Memoria cache este o memorie
foarte rapidă care este folosită ca intermediar între unitatea centrală şi memoria principală a
sistemului. Cu cât dimensiunea memoriei cache interne este mai mare cu atât performanţele
microprocesorului vor fi mai bune.
Pentru determinarea performanţelor unităţilor centrale se foloseşte o metodă bazată pe
detrminarea numărului de operaţii în virgulă mobilă (floating-point operatins) executate de
aceasta într-o secundă. Unitatea de măsură este FLOPS (FLoating-point Operations per
Second), în mod obişnuit performanţele unităţilor centrale fiind măsurate în megaFLOPS sau
gigaFLOPS.
La punerea sub tensiune unitatea centrală porneşte dintr-o stare iniţială cunoscută
începând să execute programul aflat în memorie de la o adresă bine precizată. Pe timpul
execuţiei unui program unitatea centrală poate ajunge dintr-un motiv sau altul într-o stare
nedorită care să afecteze modul corect de funcţionare al calculatorului. În aceste situaţii
unitatea centrală trebuie readusă în starea iniţială. Acest lucru se face fie în mod automat de
către circuitele specializate ale calculatorului fie de către utilizator prin apăsarea unui buton
(RESET). Este evident faptul că iniţializarea unităţii centrale poate fi făcută şi prin
întreruperea tensiunii de alimentare dar acest lucru este nerecomandabil de cele mai multe ori
pentru că se pot pierde informaţii în curs de prelucrare de către periferice şi/sau informaţii
legate de prelucrările curente. De asemenea şocurile termice şi de tensiune ce apar la pornirea
calculatorului nu recomandă folosirea acestui procedeu pentru reiniţializarea unităţii centrale.
Butonul de iniţializare a unităţii centrale (RESET) este marcat uneori şi cu simbolul: .
Structura unui microprocesor cuprinde: o unitate aritmetică şi logică, având drept scop
efectuarea de operaţii aritmetice şi logice elementare; un set de registre pentru memorarea
temporară şi manipularea cu viteză ridicată a unui numar relativ mic de rezultate intermediare;
un bloc de comandă şi secvenţiere care asigură desfăşurarea ordonată a tuturor operaţiilor în
interiorul microprocesorului, precum şi comunicaţia acestuia cu lumea exterioară; un bloc de
decodificare a instrucţiunii curente, care interpretează instrucţiunea în curs şi determină acţiunile
ce se impun; un bloc de tratare a cererilor de întrerupere uilizat pentru luarea în considerare a
evenimentelor asincrone faţă de desfăşurarea programului; tampoane între microprocesor şi
magistralele sistemului. Microprocesoarele din ultimile generaţii au inclus şi un coprocesor
matematic ce le permite realizarea unor calcule matematice complexe cu viteză ridicată şi
memoria cache.
Alte criterii de performanţă ce pot fi luate în considerare în cazul unităţilor centrale sunt:
numărul maxim adresabil de porturi intrare/iesire, numarul şi dimensiunea registrelor interne, şi
modalităţile de adresare.
Componenta electronică centrală într-un microsistem este unitatea centrală (CPU) sau
microprocesorul. Pe lângă CPU un microsistem mai are următoarele elemente principale:
 generator de ceas;
 driver pentru magistrala de date şi adrese (opţional);
 memorie ROM;
 memorie RAM;
 controler de întreruperi;
 controler de acces direct la memorie DMA (Direct Memory Access);
 interfaţă de comunicaţie serială.
În cazul microsistemului cu microprocesor unitatea centrală şi celelalte elemente ale
microsistemului sunt componente distincte fapt ce participă la flexibilitatea soluţiei. În cazul
microcontrolerelor într-o singură componentă sunt integrate pe lângă unitatea centrală şi o parte
din elementele microsistemului.
Avaltajele şi limitările microsistemelor

Principalele avantaje oferite de microsisteme faţă de sistemele convenţionale sunt:
 costul scăzut al hardware-ului;

 siguranţa în funcţionare îmbunătăţită;
 interferenţe electromagnetice scăzute - nivelul larg de integrare evită
influienţele electromagnetice chiar şi la nivele mari de variaţie ale tensiunii şi
curentului prin circuitele electronice de putere. În general pentru protecţie
este suficient ecranul cu care prevăzută componenta. Zgomotul de cuplare cu
sursele de alimentare şi semnalele de intrare poate fi minimizat printr-o bună
filtrare analog-digitală;
 absenţa împrăştierii sau a variaţiei parametrilor;
 compatibilitate cu controlul digital ierarhic;
 hardware şi software universal;
 posibilitatea de diagnostic şi autodiagnostic.
Principalele dezavantaje prezentate de către microsisteme sunt:
 viteza de răspuns (calcul) este în unele cazuri insuficientă pentru elaborarea

unui răspuns în timpul aşteptat;
 eroarea de cuantizare - eroarea de cuantizare poate fi micşorată prin creşterea
numărului de biţi ai cuvintelor microsistemului şi ai convertorului A/D;
 lipsa de acces la semnale software - nu se pot efectua măsurători cu
osciloscopul asupra semnalelor software şi deci trebuie concepute măsuri
adecvate de depanare.
 dezvoltarea software-ului poate fi scumpă.
Microprocesorul universal (structura generală a unui microprocesor)

Structura de principiu a microprocesorului universal este prezentată în figura 2.5.
Fig.2.5. Schema bloc a microprocesorului universal
Această structură este formată din următoarele elemente componente:
 RALU - unitatea logică şi aritmetică şi regiştrii de uz general şi special;

 AC - automatul de control;
 RI - registrul de instrucţiune;
 RS - registrul de stare;
 MUX - un grup de multiplexoare ce asigură o parte din comenzile la bornele
RALU de la AC sau RI, sub controlul (selecţia) semnalelor din AC.
 Semnalele interne care asigură funcţionarea sistemului sunt următoarele:
 comenzi, generate de AC către subansambluri sau către exterior;
 instrucţiuni, generate din RI către AC şi prin intermediul MUX, către
RALU;
 indicatori, generaţi de ALU din RALU către RS;
 date - reprezintă un bus intern bidirecţional pe care sunt cuplate RALU,
RS şi RI (unidirecţional);
 adrese - cale de adrese ce se emite în exterior din RALU pentru controlul
dispozitivelor de memorare exteroare microprocesorului.
 Semnalele la bornele microprocesorului sunt următoarele:
 adrese - cale unidirecţională;
 date - cale bidirecţională;
 semnale de sincronizare:
- READ - semnal ce comandă citirea de la adresă configuraţiei binare
de pe calea date;
- WRITE - semnal ce comandă la adresă a configuraţiei binare de pe
calea date;
- WAIT - semnal recepţionat ce impune trecerea microprocesorului
într-o stare de aşteptare drept urmare a unei comenzi READ sau
WRITE ce nu a fost încă executată;
- INT - semnal de întrerupere a cărui recepţionare stopează procesul

curent de calcul pentru a da curs unui eveniment exterior sistemului;
- INTA - semnal ce indică luarea în consideraţie a semnalului de
întrerupere INT; ca urmare a acestui semnal, dispozitivul ce a activat
INT va genera pe date o configuraţie binară specifică;
- RESET - semnal de iniţializare a funcţionării microprocesorului.
Microprocesoarele sunt procesoare la care funcţia de control intern este minimizată, în

sensul că automatul de control AC este gândit foarte simplu. Procesoarele microprogramate se
situează la extrema în care funcţia de control intern are o pondere foarte importantă. Dacă un
microprocesor foloseşte cât mai direct codul instrucţiunii (biţii din RI comandă direct
funcţionarea RALU), în cazul imensei majorităţi a instrucţiunilor, la o structură
microprogramată, codul instrucţiunii acţionează cu preponderenţă asupra automatului de control,
declanşând secvenţe complexe de comandă.
Caracteristicile principalelor tipuri de microprocesoare

În continuare sunt prezentate pe scurt principalele caracteristici ale unor tipuri
reprezentative de microprocesoare.
Microprocesorul ZILOG Z80

Deşi este un microprocesor care a apărut de o perioadă de timp destul de lungă el este
unul dintre microprocesoarele pe 8 biţi dintre cele mai populare. Pentru acest tip de
microprocesor au fost dezvoltate o serie foarte mare de aplicaţii începând de la bunuri de larg
consum până la aplicaţii industriale.
Microprocesorul Z80 împreună cu componentele sale auxiliare formează o familie tipică
pentru generaţia de microprocesoare de 8 biţi. Componentele din familie asigură posibilitatea
realizării tuturor funcţiilor clasice ale unui sistem cu microprocesor.
Principalele caracteristici ale acestui microprocesor sunt:
 magistrala de date pe 8 biţi;

 magistrala de adrese pe 16 biţi;
 12 regiştrii de uz general pe 8 biţi cu utilizare pe 16 biţi, regiştrii cu selectare
alternantă câte şase;
 2 regiştrii acumulator şi 2 regiştrii indicatori de condiţii cu selectare
alternantă;
 2 regiştrii speciali, unul pentru determinarea vectorului de întrerupere şi unul
pentru reîmprospătarea transparentă a memoriei dinamice;
 2 regiştrii index pe 16 biţi;
 o întrerupere nemascabilă şi una mascabilă cu un mecanism foarte flexibil de
răspuns la cererea de întrerupere;
 este capabil să execute operaţii aritmetice (mai puţin înmulţirea şi împărţirea)
şi logice;
 frecvenţă de tact maximă 6MHz.
Microprocesorul INTEL 8086/8088

Microprocesoarele 8086 şi 8088 de generaţia a III-a sunt microprocesoare cu o structură
pe 16 biţi, 8088 este proiectat cu o magistrală de date externă de 8 biţi în timp ce 8086 poate
transfera 16 biţi deodată. Datorită faptului că în afară de această deosebire funcţionarea celor
două tipuri de microprocesoare este identică, în continuare ne vom referi numai la
microprocesorul 8086. Performanţele acestor microprocesoare sunt datorate structurii interne de
16 biţi şi arhitecturii pipeline care permite instrucţiunilor să fie preîncărcate în timpul ciclurilor
disponibile ale magistralei.
Principalele caracteristici ale acestor microprocesoare sunt:
 magistrala de date de 16 biţi;

 magistrala de adrese de 20 biţi;
 adresare segmentată a memoriei;
 4 regiştrii de uz general pe 16 biţi adresabile direct sau pe octeţi;
 4 regiştrii de segment pe 16 biţi;
 2 regiştrii index pe 16 biţi;
 un sistem foarte flexibil de adresare a memoriei (7 moduri);
 sistem de întreruperi hardware şi software;
 posibilitatea funcţionării în sisteme multiprocesor;
 posibilitatea efectuării operaţiilor aritmetice (inclusiv înmulţire şi împărţire)
şi operaţii logice;
 frecvenţă de tact 6MHz.
Microprocesoarele INTEL 80x86

Familia microprocesoarelor INTEL s-a îmbogăţit continuu cu noi membrii care au dus la
creşterea performanţelor hardware şi software a acestor componente. Principalul avantaj al
acestei familii de microprocesoare este păstrarea compatibilităţii software între diferitele
generaţii începând cu microprocesorul 8086 ceea ce a permis dezvoltarea continuă a aplicaţiilor
pentru aceste microprocesoare.
Începând cu microprocesorul 80286 s-au introdus două moduri de funcţionare diferite:
modul real (Real Address Mode) în care microprocesorul poate adresa ca şi 80806 un spaţiu de
memorie de 1Mo şi modul protejat (Protected Virtual Address Mode) în care spaţiul adreselor
fizice a crescut la 16Mo iar cel al adreselor virtuale la 1Go. Microprocesorul 80286 a fost
proiectat pentru a permite (în mod protejat) sisteme multitasking, oferind câte un segment de
stare ataşat fiecărui task, care sunt structuri manevrate hardware şi conţin stările curente
(incluzând toţi regiştrii) ale taskurilor. Selectoarele acestor segmente de stare identifică unic
taskul ataşat. De asemenea, este facilitată şi comutarea taskurilor, care poate fi invocată printr-o
singură instrucţiune. Fiecare task din sistem poate avea propriul lui spaţiu de adrese logice.
Microprocesorul 80286 oferă şi un mecanism evoluat pentru comunicarea între taskuri,
sincronizarea lor şi partajarea memoriei.
Istoria microprocesoarelor din familia 80x86 este strâns legată de cea a coprocesoarelor
matematice. Fiecărui element de bază din familie i-a fost asociat un coprocesor pentru a
îmbunătăţi performanţele sistemului de calcul. Pentru microprocesoarele 8086, 80286 şi 80386

sunt folosite coprocesoarele 8087, 80287 şi respectiv 80387.
Microprocesorul 80386 pe 32 de biţi a fost proiectat pentru utilizarea în aplicaţii
intensive complexe. Datorită celor 32 de biţi de adrese, spaţiul adreselor fizice este de 4Go iar
spaţiul adreselor logice de 64To. Este prevăzut cu microcod care suportă direct aplicaţii care
utilizează întregi mari, structuri complexe de date şi un număr mare de programe.
Microprocesorul are patru moduri distincte de funcţionare: real, virtual 8086, protejat 286 şi
nativ 386. În figura 2.6 este prezentată schema bloc a microprocesorului 80386.
Fig. 2.6. Schema bloc a microprocesorului 80386
Microprocesorul 80486 oferă multe facilităţi noi: o memorie cache de 8ko, o unitate de
gestiune a memoriei compatibilă 80386, un procesor 80386 şi un subset 80387 pe un singur
chip, ceea ce permite ca softul existent (fiind vorba de înalta compatibilitate) să ruleze mai
repede pe 80486 decât pe perechea 80386-80387.
Microprocesorul INTEL Pentium

Microprocesorul Pentium este integral compatibil cu procesoarele INTEL anterioare, dar
se deosebeşte de acestea în multe privinţe. Cel puţin una din aceste deosebiri este majoră:
microprocesorul Pentium are două canale identice de procesare a datelor, ceea ce îi permite să
execute două instrucţiuni în acelaţi timp. Această capacitate de a executa simultan două
instrucţiuni este numită tehnologie superscalară (procesare paralelă). Această tehnologie asigură
performanţe suplimentare faţă de cea a procesorului 486.
Prin modul numit BTB (Branch Target Buffer) care utilizează o tehnică numită branch
prediction (predicţia salturilor) în scopul reducerii timpului de aşteptare în canalele de procesare,
cauzat de aducerea instrucţiunilor unei ramuri aflate la o altă locaţie de memorie, se realizează la
microprocesorul Pentium o utilizare mai eficientă a memoriei cache interne. Modul BTB
încearcă să prevadă când va apare o instrucţiune de salt şi să aducă în memorie instrucţiunile
corespunzătoare ramurii la care se va face saltul. Utilizarea tehnicii de prevedere a ramificării
unui program permite microprocesorului să menţină în funcţionare la viteză maximă, cele două
canale pentru execuţia instrucţiunilor.
Principalele caracteristici ale microprocesorului Pentium sunt:
 gama frecvenţelor maxime: 450MHz;

 dimensiunea regiştrilor: 32 biţi;
 magistrala de date externă: 64 biţi;
 magistrala memoriei 32 biţi;
 memoria maximă: 4Gb;
 memorie cache încorporată: 8kb pentru instrucţiuni şi 8kb pentru date la
primele tipuri ajungând la 2Mb în prezent;
 tipul memoriei cache încorporate: cu două blocuri asociate, Write-Back Data;
 coprocesor matematic cu unitate de calcul în virgulă mobilă (FPU) inclusă;
 gestionarea memoriei: SMM (System Management Mode), extinsă la a doua
generaţie;
Rezumat: Unitatea centrală a unui calculator reprezintă componenta cea mai importantă a
acestuia. Ea are rolul de comandă şi gestioanre a resurselor întregului calculator având ca
principală proprietate posibilitatea execuţiei unui program prin intermediul instrucţiunilor
acestuia. Unitatea centrală poate fi realizată sub forma unui singur circuit integrat
(microprocesor) sau cu ajutorul a mai multor circuite integrate (în cazul calculatoarelor
puternice). Unitatea centrală este un modul master care comandă celelalte componente ale
calculatorului prin intermediul magistralelor. Iniţializarea unităţii centrale se face prin
acţionarea butonului RESET.
II.2.3. Memoria calculatorului
Memoria unui calculator are rolul de a stoca temporar sau permanent date sau
programe. Durata de stocare a datelor se referă la timpul cât memoria este alimentată la
tensiunea electrică. O memorie poate stoca permanent date dacă informaţia memorată nu se
pierde la întreruperea tensiunii de alimentare a memoriei. În caz contrar, atunci când memoria
stochează informaţia numai pe durata de timp cât este alimentată cu energie electrică, se
spune că informaţia este memorată temporar. Este momentul sa precizăm faptul că un
calculator numeric nu prelucrează decât numere. Din acest motiv împărţirea informaţiei în
date şi instrucţiuni are caracter pur convenţional. Astfel, într-o locaţie de memorie se poate
afla numărul (10110110B = 182Z) care pentru unitatea centrală poate însemna fie o valoare
numerică egală cu 128 fie codul unei instrucţiuni de tipul: ‘aduna numarul a cu numarul b’.
Unitatea centrală decide dacă numărul citit din memorie reprezintă o valoare numerică (dată)
sau o comandă (instrucţiune program). Prin convenţie, la pornire sau după iniţializare
(RESET) unitatea centrală consideră că valoarea citită din memorie reprezintă o comandă. Să
presupunem ca acesta comanda este: ‘aduna numarul a cu numarul b’. Asta înseamna ca
urmatoarele două valoari citite din memorie se vor considera ca reprezentând valoarile
numerelor a şi b. După executarea adunării unitatea centrală va citi o nouă valoare din
memorie pe care o va considera în mod automat ca reprezentând codul numeric al unei
instrucţiuni de program. Rămâne deci responsabilitatea programatorului ca în memorie să fie
înscrisă o succesiune corectă de date care reprezintă numere sau coduri de instrucţiuni.
După modul în care sunt stocate datele în memorie se poate face o primă clasificare a
acestora:
 memorii de tip ROM (Read Only Memory) care sunt memorii ce pot stoca permanent
datele. Aşa cum le arată şi numele ele nu pot fi decât citite de către unitatea centrală,
înscrierea lor fiind făcută prin procedee speciale, fie pe calculator, fie separat, pe un
dispozitiv special numit inscriptor de memorii ROM;
 memorii de tip RAM (Random Access Memory) care sunt memorii ce pot stoca temporar
datele. Caracteristic acestor memorii este faptul că ele pot fi scrise şi citite în mod curent
de unitatea centrală.
Cele două tipuri de memorie sunt amândouă folosite în calculator în scopuri diferite.
Memoria de tip ROM stochează de obicei programul executat de unitatea centrală imediat
după pornire sau la iniţializare. Acest program se mumeşte program monitor sau program de
boot. Dacă în calculator s-ar folosi numai memorie de
Memorie tip RAM problema pornirii calculatorului nu ar putea
A0
C0 C1 fi rezolvată. La punerea sub tensiune o memorie
D RAM are un conţinut aleator care nu poate ajuta la
A1 pornirea calculatorului; cum unitatea centrală, după
C2 C3 iniţializare aşteaptă o comandă validă, rezultă că
trebuie folosită o memorie care să nu-şi piardă
A2 A3 conţinutul atunci când tensiunea de alimentare este
Fig. 2.7. Structura unei memorii îmtreruptă.
Structura unei memorii este similară cu cea a unei
matrici. În fiecare element al matricii se află un modul elementar de memorie care nu poate
memora decât un bit adică o valoare numerică egală cu zero sau cu unu. Cea mai simplă
structură de memorie este prezentată în figura 2.7. Localizarea celulei de memorie care va fi
citită sau scrisă la un moment dat se face cu ajutorul semnalelor de adresă iar valoarea citită
sau valoarea de înscris în memorie este disponibilă pe respectiv este depusă pe magistrala de
date. În acest fel se spune că selecţia unei celule de memorie se face cu ajutorul semnalelor de
pe magistrala de adrese iar valoarea citită din memorie sau înscrisă în memorie se face cu
ajutorul semnalelor de pe magistrala de date.
În figura 2.7, C0, C1, C2 şi C3 reprezintă celulele elementare de memorie, D
magistrale de date (o singură linie) iar A0, A1, A2 şi A3 magistrala de adrese (patru linii).
Traseul datelor a fost reprezentat cu
TABELUL 2.1.
linie punctată iar cel al adreselor cu
A3 A2 A1 A0 D
linie continuă. Din cauză că la un
0 1 0 1 Conţinutul celulei C0
moment dat numai una din celulele de
1 0 0 1 Conţinutul celulei C1
memorie este activată pentru date este
0 1 1 0 Conţinutul celulei C2 suficientă o singură linie. Considerăm
1 0 1 0 Conţinutul celulei C3 că o celulă de memorie este activată
pentru citire sau scriere dacă ea se află
la intersecţia liniilor de adresă pe care se află simultan cifra unu. Funcţionarea memoriei, în
acest caz este dată în tabelul 2.1. Dacă pe magistrala de adrese se aplică, de exemplu,
numărul 0101 (în succesiunea A3,A2,A1,A0) atunci pe magistrala de date se găseşte
conţinutul celulei C0 la citire sau poate fi înscrisă celula C0 cu valoarea plasată pe magistrala
de date, la scriere.
Din cauză că folosirea a patru linii de adresă este neeconomică în acest caz, în
realitate la o astfel de memorie nu se află decât două linii de adresă din cauză că se pot obţine
patru combinaţii distincte numai cu două numere binare (00, 01, 10, 11). Translatarea de la
cele patru combinaţii binare la cele patru adrese de selacţie a celulelor de memorie se face în
interiorul memoriei cu ajutorul unui circuit de decodificare.
Pentru a obţine mai
A0 multe date simultan la ieşire
C01 C11 D1 memoriile se conectează în
A1 paralel aşa cum este
C21 C31 reprezentat schematic în
figura 2.8.
În structura din
figura 2.8 dacă se aplică la
C00 C10 D0 intrare (pe liniile de adresă)
combinaţia 0101 (în
C20 C30 succesiunea A3,A2,A1,A0),
atunci vor fi selectate
simultan celulele de
A2 A3 memorie C00 şi C01, C00
fiind conectată la linia de
Fig.2.8. Structura unei memorii cu două planuri date D0 iar C01 la D1.
Din cele prezentate până
acum rezultă că atât magistrala de adrese cât şi cea de date furnizează informaţii legate de
dimensiunea (capacitatea memoriei).
Pentru a măsura capacitatea (dimensiunea) memoriei se foloseşte ca unitate de bază
bitul (b) care reprezintă cantitatea elementară de informaţie. Spre exemplu, vom considera
experimentul aruncării unei monezi. În urma acestui experiment înlăturăm o incertitudine de
50% pentru că înainte de aruncarea monezii existau numai două posibilităţi ale rezultatului
(una din feţele monedzii). Astfel, probabilitatea de obţinere a unui rezultat este de ½ din
cauză că din cele două rezultate posibile s-a obţinut unul. Cantitatea de informaţie pe care o
primim după efectuarea acestui experiment se exprimă cu relaţia:
I = - log2 P = - log2 ½ =1 bit
Dacă asociem celor două feţe ale monedei valorile binare 0 şi 1, cantitatea de
informaţie stocată într-o celulă elementară de memorie (care poate memora una din valorile 1
sau 0) este de un bit. Bitul are ca multiplii kilobitul (kb), megabitul (Mb), gigabitul (Gb) şi
terabitul (Tb) cu următoarele relaţii între ele:
 1kb = 1024 biţi;

 1Mb = 1024kb = 1 048 576 biţi;
 1Gb = 1024Mb = 1 048 576 kb = 1 073 741 824 biţi;
 1Tb = 1024Gb = 1 048 576 Mb = 1 073 741 824 kb = 1 099 511 627 776 biţi.
Pentru a ne forma o imagine asupra cantităţii de informaţie care poate fi stocată,

putem spune că dacă un bit stochează informaţia corespunzătoare unui eveniment
echiprobabil cu două posibilităţi de realizare aşa cum este experimentul aruncării unei
monezi, într-un gibabit se poate stoca informaţia dintr-o enciclopedie iar într-un terabit
informaţia dintr-o bibliotecă de 500 de cărţi.
Întorcându-ne la figura 2.7 putem spune că această memorie are o capacitate de 4x1bit
din cauză că sunt patru celule de memorie care pot stoca informaţie, la un moment dat având
acces la o singură celulă. Similar, memoria din figura 2.8 are o capacitate de 4x2 biţi din
cauză că, la un moment dat, avem acces la două celule de memorie simultan.
Aşa cum s-a arătat în paragraful 2.1, unităţile centrale pot lucra cu 8, 16, 32, 64, ... biţi
de date simultan. Din acest motiv un grup de opt biţi se numeşte octet (byte, 1 byte=8 bits).
Daca se utilizează 16 biţi simultan adică doi octeţi, aceştia formează un cuvânt (word) iar
două cuvinte formează un pointer. În tabelul 2.2 sunt sintetizate modurile de notare a
grupurilor de biţi.
TABELUL 2.2.
1 octet (byte) = 8 biţi (bites)
1 cuvânt (word) = 2 octeţi (bytes) = 16 biţi (bites)
1 pointer (poiner) = 2 cuvinte (words) = 4 octeţi (bytes) = 32 biţi (bits)
Memoriile calculatoarelor se construiesc în general cu opt biţi de date iar capacităţile
acestora sunt exprimate în kiloocteţi (kilobytes), notat cu ko sau kb, un ko fiind egal cu 1024
octeţi. Capacităţile uzuale folosite pentru memoriile calculatoarelor numerice variază de la
1ko şi pot ajunge până la zeci sau sute de Mo (megaocteţi).
Calculul capacităţii unei memorii poate fi făcută în felul următor: sa presupunem că
avem o memorie de 5Mo; rezultă că această
memorie va avea:
5 x 1 048 576 x 8 biţi = 41 943 040 biţi
ceea ce înseamnă că o astfel de memorie va

conţine 41 943 040 celule elementare de
memorie. În figura 2.9 se prezintă o
memorie de 4 Mo şi modul de montare a
acesteia.
În afară de capacitatea memoriei, o
altă caracteristică importantă a acesteia este
timpul de acces. Timpul de acces reprezintă
timpul necesar memoriei de a răspunde unei
comenzi. Cu alte cuvinte, la o comandă de
citire, memoria nu depune instantaneu
conţinutul celulelor de memorie pe
magistrala de date ci după un anumit timp
care depinde atât de tehnologia în care este
realizată memoria cât şi de dimensiunea
Fig. 2.9. Memorie SIMM şi modul de montare a acesteia. La fel, la scrierea unei memorii,
acesteia
datele de înscris în memorie trebuie
menţinute un anumit timp pe magistrala de date, pentru ca memoria să fie capabilă să le
transfere în celulele de memorare corespunzătoare. Este evident faptul că este de dorit ca
timpul de acces al unei memorii să fie cât mai mic în aşa fel încât ea să poată răspunde
suficient de repede solicitărilor unităţii centrale. În prezent memoriile utilizate în calculatoare

au timpi de acces între 70ns şi 10ns. Din păcate cu cât timpul de acces al unei memorii este
mai mic preţul acesteia este mai mare şi din acest motiv, în cele mai multe cazuri, memoria
unui sistem este realizată dintr-o combinaţie de memorii rapide şi memorii lente. Astfel,
memoria RAM într-un calculator este realizată pe cel puţin trei nivele. Pe primul nivel este
memoria cea mai rapidă, care se află chiar în interiorul unităţii ceantrale. Această memorie se
numeste memorie cache pe nivelul 1 (cache level 1). În această memorie se aduc porţiunile
de program care sunt rulate la un moment dat, unitatea centrală lucrând practic numai cu
memoria cache de pe nivelul 1. Atunci când este necesară execuţia unei instrucţiuni care nu
este în memoria cache de pe nivelul 1, un circuit de control al memoriei aduce porţiunea
respectivă de program, din memoria externă mai lentă, în memoria cache de pe nivelul 1.
Microprocesoarele actuale au o memorie cache internă între 128ko şi 512ko, iar la
microprocesoarele foarte puternice destinate staţiilor de lucru, memoria cache poate ajunge
până la 2Mo. În exteriorul unităţii centrale există un al doilea nivel al memoriei cache (cache
level 2) cu acelaşi rol ca şi memoria cache level 1. Mecanismul memoriei cache este
prezentat 1n figura 2.10. Controlerul de memorie are sarcina de a transfera datele de pe un
nivel pe altul în aşa fel încât în memoria cache de pe nivelul 1 să se afle întotdeauna
porţiunea de program necesar unităţii centrale.
Performanţele unui calculator vor fi cu atât mai bune cu cât dimensiunea memoriei
cache este mai mare.
Unitatea Centrală Date

Memorie
RAM
principală
Memorie (internă) Memorie (externă) 32Mo –64Mo
cache nivel1 cache nivel 2
128ko – 512ko 128ko –1024ko
Date
Fig. 2.10. Organizarea memoriei RAM la un calculator

În continuare se vor prezenta pe scurt principalele tipuri tehnologice de memorii
ROM şi RAM existente în prezent şi caracteristicile acestora.
Memoriile ROM sunt realizate în următoarele variante:
 memorii ROM propriu-zise care nu pot fi înscrise decât o singură dată, înscrierea
fiind făcută cel mai adesea la fabricant sau la utilizator cu ajutorul unor
dispozitive de programare speciale, aceste memorii fiind denumite şi memorii
PROM (Programmable Read-Only Memory);
 memorii EPROM (Erasable Programmable Read-Only Memory) care sunt
memorii de tip ROM programabile. Ele pot fi sterse si înscrise (programate) de
mai multe ori. Stergerea memoriei se face cu ajutorul unui flux de lumină
ultravioletă, în acest scop capsula circuitului integrat fiind prevăzută cu un geam
din sticlă de cuarţ (vezi figura 2.3), iar înscrierea se face cu ajutorul unor
dispozitive speciale prin metode electrice la tensiuni mai mari decât cele de
funcţionare normală;
 memorii de tip EEPROM (Electrically Erasable Programmable Read-Only
Memory) care sunt memorii ROM programabile ce pot fi şterse şi reînscrise
exclusiv prin mijloace electrice. Avantajul acestui tip de memorii este reprezentat
de faptul că ele nu trebuie scoase din circuitul în care au fost montate pentru a fi
şterse şi reînscrise. Acest tip de memorie necesită tensiuni mai mari decât cele de
funcţionare obişnuită, pentru ştergere şi programare;
 memorii de tip flash (flash memory), ultima generaţie de memorii de tip ROM
care deşi păstrează informaţia şi după întreruperea tensiunii de alimentare, pot fi
sterse si programate similar cu memoriile RAM. Singura particularitate este
reprezentată de faptul că memoriile flash necesită algoritmi speciali de ştergere şi
programare, această operaţiune fiind făcută pe blocuri, în trei faze.
Memoriile RAM sunt realizate în următoarele variante:
 memorii RAM dinamice (DRAM - Dynamic Random Access Memory) care sunt
memorii de tip RAM ce necesită reîmprospătarea periodică (la 20 ms) a
conţinutului, în caz contrar informaţia pierzându-se chiar dacă sunt alimentate.
Reîmprospătarea se face simplu prin citirea periodică a mai multor blocuri
simultan din memorie. Principalul avantaj al acestui tip de memorii este
reprezentat de faptul că pot avea d densitate foarte mare a celulelor elementare
putând fi realizate memorii cu capacităţi foarte mari iar principalul dezavantaj este
reprezentat de faptul că memoriile RAM dinamice sunt elativ lente (necesită timpi
de acces mari). Din acest motiv memoriile RAM dinamice sunt folosite de regulă
la memoria principală a calculatorului.
 memorii RAM statice (SRAM - Static Random Access Memory) care sunt
memorii de tip RAM ce nu necesită reîmprospătare. Aceste memorii prezintă
avantajul că au timpi de acces foarte mici în schimb au dezavantajul că nu pot fi
realizate de capacităţi foarte mari. Memoriile RAM statice sunt utilizate de regulă
la realizarea memoriilor cache.
Pentru cresterea performanţelor de viteză ale memoriilor RAM, în prezent sunt

utilizate o serie de tehnici care au dus la apariţia mai multor tipuri de memorii RAM
dinamice:
 memorii de tip EDO DRAM (Extended Data Output Dynamic Random Access
Memory) care sunt memorii de tip DRAM dar mai rapide decât memoriile DRAM
obişnuite. Spre deosebire de memoriile DRAM obişnuite, o memorie EDO
DRAM nu poate fi accesată decât pe blocuri de date. Pe durata de timp cât
memoria EDO RAM trimite la unitatea centrală datele corespunzătoare unui bloc,
poate căuta datele blocului următor. Datorită acestor mecanisme timpul de
regăsire a datelor este mult redus;
 memorii de tip BEDO DRAM (Burst EDO DRAM). Memoria BEDO DRAM este
mai rapidă decât memoria EDO DRAM. Acest tip de memorie se sincronizează cu
viteza unităţii centrale pe durate scurte de timp (burst). Pe durata unei astfel de
sincronizări o memorie BEDO DRAM poate prelucra patru adrese de memorie

simultan. Aceste memorii se pot conecta la procesoare ce lucrează pe magistrale
cu viteza de până la 66 MHz;
 memorii de tip SDRAM (Synchronous DRAM). Acest tip de memorii sunt
capabile să se sincronizeze cu unitatea centrală şi funcţionează la frecvenţe de
până la 100MHz.
În figura 2.11 sunt prezentate diferite moduri de realizare a circuitelor de memorie.
Rezumat: Memoriile reprezintă

elemente de stocare a informaţiei în
calculatoarele electronice. Acestea se
împart în două mari grupe: memorii
ROM şi memorii RAM. Memoriile
de tip ROM sunt destinate stocării
permanente a informaţiei pe când
memoriile RAM sunt destinate
stocării temporare a datelor.
Fig. 2.11. Realizarea fizică a circuitelor de memorie
Principalele caracteristici ale
memoriilor sunt: capacitatea memoriei măsurată în octeţi şi multiplii acestuia ko, Mo, Go, To
şi timpul de acces măsurat în nanosecunde.
II.2.4. Porturile
Porturile sunt module destinate conectării sistemului de calcul cu dispozitivele externe
care sunt numite generic dispozitive periferice.
La porturi se conectează atât dispozitivele
generale de intrare/ieşire (tastatură, monitor) ale
calculatorului cât şi cele specifice. Porturile sunt
în general circuite de viteze mică, ele fiind
conectate la magistralele de viteză mai redusă
ale calculatorului. O parte din porturile
sistemului de calcul au destinaţii specifice şi
poartă denumirea de controlere. Dintre acestea
mai importante sunt: controlerul de tastatură,
controlerul video, controlerul discului dur (hard
disc), controlerul discului flexibil (floppy disc)
şi controlerul de reţea. Alte porturi au destinaţii
generale, la aceste porturi putând fi conectate
Fig. 2.12. Conectorii pentru porturi în cazul diferite dispozitive periferice; dintre porturile de
unui calculator personal uz general mai importante fiind portul serial,
portul paralel şi portul SCSI (Small Computer
System Interface). Datorită faptului că, în general, un port trebuie să realizeze atât conversia
semnalelor dispozitivelor periferice la semnale compatibile cu semnalele sistemului de calcul,
cât şi invers, asigurând circulaţia informaţiei în ambele sensuri, acestea se mai numesc şi
interfeţe. Prin interfaţă se înţelege un ansamblu format din echipamente şi programe destinat
cuplării între două sisteme cu caracteristici diferite. Dispozitivele periferice se conectează la
porturi prin intermediul unor conectori, un exemplu fiind prezentat în figura 2.12.
Fiecare port are alocată o adresă (un

număr) pe care unitatea centrală o foloseşte
pentru identificarea portului respectiv în
schimbul de date cu acesta. Este foarte
important ca toate porturile dintr-un calculator
să aibă adrese diferite. Dacă două porturi au
aceeaşi adresă, atunci apare un conflict din
cauză că unitatea centrală nu va fi capabilă să
distingă de la care port sosesc informaţiile.
În general activitatea de atribuire a
adreselor tuturor porturilor dintr-un sistem de
calcul se face în mod automat de către sistemul
de operare. Uneori, dacă numărul perifericelor
este mare sau din generaţii diferite, se poate
întâmpla ca sistemul de operare să nu poată
realiza alocarea corectă a adreselor
perifericelor. În acest caz alocarea adreselor se
poate face manual de către operator.
Fig. 2.13. Alocarea adresei şi întreruperii la Porturile fiind în general componente
portul serial COM1 lente ale sistemului de calcul, este neeconomic
ca unitatea centrală să lucreze la un moment dat
numai cu un port. Modul de lucru cu un port se
desfăşoară simplificat în felul următor: unitatea
centrală trimite o comandă la un port după care
continuă rezolvarea altor sarcini. În momentul
în care portul este capabil să răspundă
solicitării, întrerupe activitatea curentă a
unităţii centrale, primeşte o nouă comandă,
după care unitatea centrală nu se mai ocupă de
port până la o nouă întrerupere. În felul acesta
oricât de lent este un port el nu scade viteza de
lucru a unităţii centrale. Acest mecanism
necesită, pe lângă alocarea unei adrese şi
alocarea unei întreruperi (un număr) fiecărui
port în aşa fel încât în momentul lansării unei
cereri de întrerupere, unitatea centrală a
calculatorului să poată determina care este
portul care a cerut întreruperea. Evident că şi în
cazul întreruperii este bine ca fiecare port să
Fig. 2.14. Parametrii portului serial
dispună de o întrerupere separată. Deşi această
condiţie nu este la fel de restrictivă ca cea în cazul adresei, în unele cazuri mai multe porturi
putând avea alocată aceeaşi întrerupere, în marea majoritate a cazurilor numărul întreruperii
trebuie să fie diferit de la un port la altul.
Din cele arătate rezultă că un port necesită alocarea din partea sistemului de operare
sau a programatorului a două numere: adresa şi numărul întreruperii, fapt ce-l
individualizează faţă de celelalte porturi din sistem. În figura 2.13 este prezentat modul în
care sistemul de operare Windows’95 oferă informaţii despre setările unui port. Din această
figură se vede că portul de comunicaţii COM1 are alocate adresele de la 03F8h la 03FFh şi
întreruperea 04.
Portul serial al calculatorului necesită o atenţie specială din cauză că el este în general
portul de comunicaţii. Prin intermediul acestui port se pot transmite date la distanţă în mod
serial asincron. Transmisia serială este metoda cea mai ieftină de a schimba date între două
echipamente numerice aflate la distanţă. Deşi transmisiile seriale nu sunt transmisii de date de
viteză mare ele prezintă avantajul că datele sunt transmise pe un singur canal de comunicaţie
şi deci nu sunt necesare cheltuieli mari. Modul serial de transmisie presupune ca la un
moment dat să se transmită un singur bit. Asta înseamnă că biţii unui octet vor fi transmişi la
opt intervale de timp distincte. În cazul transmisiei seriale este necesar ca atât echipamentul
care transmite datele (emiţătorul) cât şi echipamentul care primeşte datele (receptorul) să aibă
aceeaşi parametrii ai transmisiei. Pentru transmisia serială asincronă parametrii transmisiei
sunt: viteza de transmisie care se măsoară în biţi pe secundă (bps), numărul de biţi transmişi
într-un cadru, paritatea, numărul de biţi de stop şi protocolul de control al fluxului de date. În
figura 2.14 este prezentat un exemplu de stabilire ai parametrilor transmisiei. Standardul
adoptat pentru interfaţa seriala este standardul RS 232.
Porturile sunt în general dispozitive programabile. Asta înseamnă că ele acceptă prin
înscrierea unor cuvinte de comandă în port. Din acest motiv, pentru funcţionarea corectă a
unui port nu sunt suficiente numai alocarea adresei şi a întreruperii ci este necesară şi
programarea portului. Pentru simplificarea programării şi utilizării portului se folosesc nişte
programe specifice numite drivere. Aceste programe sunt încărcate în memorie de către
sistemul de operare şi ele constituie o
interfaţă între programele utilizatorului şi
port. În figura 2.15 este reprezentat
schematic modul de funcţionare a unui
driver. Programele driver sunt furnizate de
către producătorii de echipamente periferice
şi asigură funcţionarea optimă a acestora.
Din acest motiv utilizatorul unui sistem de
calcul nu are decât sarcina de a obţine de la
producătorii de echipamente periferice a
versiunilor noi ale driverelor şi să le
instaleze pe calculator.
Fig. 2.15. Funcţionarea unui program driver
pentru un port
Noua tehnologie de realizare a
porturilor inteligente s-a extins tot mai mult.
Cu ajutorul acestei tehnologii, utilizatorul este degrevat de sarcina de a mai configura
porturile sistemului, acestea fiind recunoscute automat şi programate corespunzător de către
programele cu care este înzestrat sistemul de calcul. Această tehnologie numită PnP (Plug
and Play) permite utilizatorului să realizeze extinderi ale sistemului de calcul simplu şi
comod, aşa cum arată şi numele tehnologiei, prin simpla montare a componentei noi în
sistemul de calcul, fără a mai fi necesare alte operaţii suplimentare.
Rezumat: Porturile sunt elemente ce asigură legătura unui calculator cu exteriorul. În

general, unui port i se alocă două numere ce reprezintă adresa acestuia şi întreruperea, prin
intermediul cărora portul dialoghează cu unitatea centrală. Noua tehnologia PnP permite
adăugarea unor elemente noi calculatorului fără nici un fel de efort din partea utilizatorului.
II.2.5. Accesul direct la memorie (DMA)

Accesul direct la memorie, Direct Memory Access (DMA) oferă o cale avantajoasă de
transfer de date între un port de interfaţă al unui echipament periferic şi unitatea de memorie
sau între două zone diferite de memorie. Aceste transferuri au o pondere relativ ridicată în
activitatea generală a unui calculator şi reducerea timpului în care se realizează transferurile
duce la creşterea performanţelor generale ale calculatorului. Spre exemplu transferul DMA se
Registru Magistrala de date

acumulator
Unitatea Magistrala de comenzi

centrală
Memoria Porturi
Fig. 2.16. Transferul datelor prin intermediul unităţii centrale
utilizează atunci când este necesară salvarea (stocarea) programelor şi a rezultatelor acestora
din memoria RAM pe un suport extern de memorie (disc flexibil, harddisc, bandă magnetică,
etc.). De asemenea mecanismul transferurilor DMA este utilizat pentru reîmproaspătarea
conţinutului memoriilor DRAM, când practic nu se face un transfer real, dar procesul de
Registru
acumulator Magistrala de date
Unitatea
Magistrala de comenzi
centrală
Memoria DMA Porturi
Fig. 2.17. Transferul datelor prin intermediul circuitului DMA

citire a memoriei DRAM în vederea transferului, realizează reîmprospătarea acestora.
În principiu, transferul datelor se poate face prin intermediul unităţii centrale, fără a fi
necesară existenţa unui circuit DMA. În figura 2.16 este prezentat fluxul datelor în cazul în
care transferul se face prin intermediul unităţii centrale. Această metodă este uzuală în cazul
sistemelor ieftine dar ea prezintă o serie de dezavantaje care o face nerecomandabilă la
sistemele performante. În primul rând, durata transferului este relativ mare din cauză că sunt
necesare două activităţi succesive ale unităţii centrale: o citire a datei din memorie în unitatea
centrală şi o scriere a datei, din memorie în port, iar în al doilea rând este ineficientă ocuparea
unităţii centrale cu o activitate atât de simplă cum este transferul datelor.
În cazul utilizării circuitului DMA performanţele sistemului cresc din mai multe
motive: circuitul DMA fiind un circuit specializat pentru astfel de operaţii, transferul datelor
se face mult mai rapid decât în cazul transferul datelor prin intermediul unităţii centrale,
unitatea centrală este degrevată de astfel de sarcini iar traseul datelor este mai scurt. În figura
2.17 este prezentat fluxul datelor în cazul utilizării circuitului DMA.
După ce este programat, circuitul DMA generează semnalele de adresă şi de control,
pe magistrala de comenzi, în aşa fel încât să se citească datele din memorie şi acestea să fie
transferate portului (sau altei zone de memorie). Aşa cum s-a arătat în paragraful 2.1,
circuitul DMA este un circuit master ca şi unitatea centrală. Din acest motiv aceste două
circuite nu pot lucra simultan ci ele vor prelua pe rând controlul magistralelor sistemului.
Motivul pentru care două module master nu pot lucra simultan este că (aşa cum se vede şi din
figura 2.17), cele două module generează atât adrese cât şi comenzi. Dacă cele două module
ar lucra simultan atunci adresa generată de unitatea centrală în scopul execuţiei programului
din memorie va fi diferită de adresa generată de unitatea DMA pentru realizarea transferului
şi pe magistrala de adrese (care este comună) ar apărea două adrese diferite ceea ce ar genera
un conflict.
Cele două unităţi master (unitatea centrală şi unitatea DMA) îşi suspendă una alteia
activitatea, printr-un dialog desfăşurat pe magistrala de comenzi. Dacă circuitul DMA are de
făcut un transfer, atunci va solicita unităţii centrale să elibereze magistralele. În momentul în
care unitatea centrală poate ceda magistralele semnalează acest lucru modulului DMA şi îşi
întrerupe activitatea pe magistrale. La terminarea transferului (sau a unei părţi a acestuia, în
funcţie de modul în care este programat circuitul DMA) unitatea centrală este informată
printr-un semnal de comandă că poate prelua controlul magistralelor reluându-şi în acest mod
activitatea.
În mod aparent, faptul că cele două module master nu pot lucra simultan cu
magistralele sistemului, duce la scăderea eficienţei acestora. Unitatea centrală, în mod
natural, în execuţia unui program, necesită efectuarea unor activităţi interne (cum ar fi de
exemplu executarea unei operaţii matematice) care nu solicită lucrul cu magistralele. În
aceste intervale de timp circuitul DMA poate prelua controlul magistralelor fără a scădea
viteza de lucru a unităţii centrale. De asemenea, structura ierarhizată a magistralelor şi
utilizarea unor magistrale separate, care să permită funcţionarea simultană a circuitului DMA
şi a unităţii centrale duc la creşterea eficienţei transferurilor de date. Spre exemplu,
controlerul video necesită în general un flux mare de date în mod continuu. Din acest motiv
s-a extins un standard de magistrală care să permită accelerarea transferurilor între memoria
principală a sistemului de calcul şi memoria video.
Importanţa acestui mecanism de transfer al datelor a crescut o dată cu creşterea
capacităţii memoriilor şi a volumului de date prelucrate în sistem. Din acest motiv, un criteriu
de performanţă pentru un calculator este reprezentat şi de numărul modulelor DMA instalate
în sistem. Unele circuite utilizează mecanisme DMA fără ca acest lucru să fie specificat
explicit, spre exemplu cum este sistemul memoriilor cache.
Un modul DMA are mai multe canale care pot fi programate separat şi care pot lucra
cu mai multe periferice simultan. Din acest motiv la unele porturi, în afară de adresă şi de
numărul întreruperii alocate (figura 2.13) se stabileşte şi canalul DMA asociat pentru
transferul datelor.

Rezumat (paragraf II.2.1.): Cea mai simplă schemă de calculator este reprezentată de o
unitate centrală, memoria, porturile şi magistralele de legătură între acestea. În afară de
criteriile de performanţă care vor fi prezentate mai târziu, un prim criteriu de performanţă a
unui calculator este reprezentat de calitatea magistralelor acestuia adică de dimensiunea
magistralelor şi de frecvenţa de lucru a acestora.
Rezumat (paragraf II.2.2.): Unitatea centrală a unui calculator reprezintă componenta cea
mai importantă a acestuia. Ea are rolul de comandă şi gestioanre a resurselor întregului
calculator având ca principală proprietate posibilitatea execuţiei unui program prin
intermediul instrucţiunilor acestuia. Unitatea centrală poate fi realizată sub forma unui singur
circuit integrat (microprocesor) sau cu ajutorul a mai multor circuite integrate (în cazul
calculatoarelor puternice). Unitatea centrală este un modul master care comandă celelalte
componente ale calculatorului prin intermediul magistralelor. Iniţializarea unităţii centrale se
face prin acţionarea butonului RESET.
Rezumat (paragraf II.2.3.): Memoriile reprezintă elemente de stocare a informaţiei în
calculatoarele electronice. Acestea se împart în două mari grupe: memorii ROM şi memorii
RAM. Memoriile de tip ROM sunt destinate stocării permanente a informaţiei pe când
memoriile RAM sunt destinate stocării temporare a datelor. Principalele caracteristici ale
memoriilor sunt: capacitatea memoriei măsurată în octeţi şi multiplii acestuia ko, Mo, Go, To
şi timpul de acces măsurat în nanosecunde.
Rezumat (paragraf II.2.4.): Porturile sunt elemente ce asigură legătura unui calculator cu
exteriorul. În general, unui port i se alocă două numere ce reprezintă adresa acestuia şi
întreruperea, prin intermediul cărora portul dialoghează cu unitatea centrală. Noua tehnologia
PnP permite adăugarea unor elemente noi calculatorului fără nici un fel de efort din partea
utilizatorului.
Rezumat (paragraf II.2.5.): Accesul direct la memorie asigura creşterea performanţelor
sistemului de calcul. Aceasta activitate este preluată de un modul specializat (modulul DMA)
care efectuează transferurile cu viteză mult mai mare decât unitatea centrală. Din acest motiv,
desi unitatea centrală şi modulul DMA nu pot funcţiona simultan, rezultatul este o creştere a
performanţelor sistemului de calcul.
Autoevaluare
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). O unitate centrală tratează în mod diferit
memoriile de tip ROM de cele de tip RAM.
2. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Memoria RAM statică (Static
Random Access Memory) este:
A. O memorie al cărei conţinut trebuie reâmprospătat periodic.
B. O memorie ce nu necesită tensiune de alimentare pentru funcţionare.
C. O memorie al cărei conţinut se pierde la întreruperea tensiunii de alimentare.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). La o memorie de 4x8 biţi sunt citite simultan 4
celule de memorie.
4. Alegeti varianta incorectă din cele prezentate mai jos. Un criteriu de performanţă
pentru unităţile centrale este reprezentat de:
A. Setul de instrucţiuni.
B. Viteza de conversie a datelor.
C. Lărgimea magistralei de date.
D. Frecvenţa de ceas.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Unitatea centrală poate comnda direct un
periferic fără a fi necesară intervenţia altui dispozitiv.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Pentru a fi utilizate, interfeţele trebuie să fie în
prealabil configurate şi programate.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Driverele sunt interfeţe specifice anumitor
dispozitive periferice.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). O memorie cu capacitatea de 8192 biţi şi una
de capacitatea de 1 ko au capacităţi diferite.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Rolul unui controler de magistrală este cel de
a adapta viteza perifericelor la cea a unităţii centrale.
10. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Dispozitivele utilizate pentru
introducerea fluxurilor de date analogice în calculatoarele numerice sunt:
A. convertoarele numeric-analogice (CNA);
B. convertoarele analog-numerice (CAN);
C. atât CNA cât şi CAN;
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Unităţile centrale de tip RISC (Reduced
Instruction Set Computer) sunt unităţi centrale utilizate la calculatoarele puţin
performante datorită numărului limitat de instrucţiuni pe care-l pot executa.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Conectorii de extensie prevăzuţi pe placa de
bază a unui calculator personal sunt destinaţi extinderii capacităţii de memorare a

calculatorului.
13. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Definiţia corectă a unei interfeţe
este:
A. un ansamblu de echipamente şi programe destinat cuplării a două sisteme cu caracteristici
diferite;
B. circuitul DMA care asigură transferul datelor între periferic şi calculator;
C. un ansamblu de echipamente destinat cuplării a două sisteme cu caracteristici diferite;
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Memoriile de tip RAM static pot fi realizate
de capacităţi mai mari decât cele de tip RAM dinamic.
15. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos.

A. Într-un microsistem poate fi un singur modul de comandă şi un singur modul comandat.
B. Într-un microsistem poate fi un singur modul de comandă şi mai multe module
comandate.
C. Într-un microsistem pot fi mai multe module de comandă şi mai multe module
comandate.
16. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Pe magistralele unui calculator
pot circula:
A. Date în format analogic, instrucţiuni, semnale de comandă, date numerice.
B. Date sub format numeric, instrucţiuni, semnale de comandă, adrese.
C. Informaţii legate de starea echipamentelor, comenzi, date în complement faţă de doi.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Individualizarea unui port în sistemul de
calcul se face prin alocarea unei adrese, a unei întreruperi şi eventual a unui canal
DMA.
18. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. După iniţializare unitatea
centrală va citi din memorie:
A. O adresă.
B. O dată.
C. O instrucţiune.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Accesul direct la memorie este realizat prin
intermediul unităţii centrale.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). O celulă de memorie are capacitatea maximă
de 1 bit.
21. Alegeţi răspunsul cel mai potrivit din variantele prezentate mai jos. Pentru
transmisia serială asincronă parametrii transmisiei sunt:
A. viteza de transmisie, protocolul utilizat, numărul întreruperii, canalul DMA;
B. viteza de transmisie, numărul de biţi transmişi într-un cadru, paritatea, numărul de biţi de
stop, numărul de biţi de start şi protocolul utilizat;
C. viteza de transmisie, numărul de biţi transmişi într-un cadru, paritatea, codul CRC,
numărul de biţi de stop şi numărul de biţi de start;
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). La un calculator numeric fluxul datelor de
intrare cât şi cel al datelor de ieşire se poate prezenta atât sub formă numerică cât şi
sub formă analogică.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). O memorie RAM statică este o memorie ce nu
necesită o sursă de alimentare.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Pentru un calculator numeric poate fi definită
o structură generală indiferent de tipul acestuia.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Interfeţele calculatorului mai pot fi numite şi
porturi.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Microprocesorul este montat pe placa de bază
a unui calculator personal (motherboard).
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Operaţia logică ŞI-NU este o operaţie logică
universală.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Reprezentarea internă a fluxurilor de date în
cazul unui calculator numeric poate fi atât sub formă numerică cât şi sub formă
analogică.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Atât calculatoarele numerice cât şi cele
analogice realizează prelucrarea fluxurilor de informaţie de intrare pe baza unui
program memorat intern.
periferice.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Unitatea centrală se comportă în acelaşi fel
atunci când este acţionat butonul RESET sau când este pusă sub tensiune.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Unitatea de măsură pentru capacitatea
memoriei este bitul.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Memoriile de tip flash sunt memorii de tip
RAM (Random Acces Memory).
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Un sistem de calcul nu poate funcţiona dacă
nu se asigură mecanismul de acces direct la memorie (DMA).
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Conectorii de extensie ai plăcii de bază a unui
calculator personal sunt destinaţi comunicaţiei de date între calculatoare.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Programarea în limbaj de asamblare este mult
mai simplu de realizat decât programarea în limbaje de nivel înalt.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Unitatea centrală, în funcţie de modul de
desfăşurare a programului în execuţie, poate fi un modul de comandă sau un modul
comandat.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Pentru determinarea performanţelor
unităţilor centrale se foloseşte o metodă bazată pe determinarea numărului de
operaţii în virgulă mobilă (floating-point operations) executate de aceasta într-o
secundă.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Programul de boot destinat unui sistem de
calcul se găseşte întotdeauna într-o memorie de tip ROM.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Capacitatea unei memorii reprezintă
cantitatea de memorie ce poate fi stocată de către aceasta.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Existenţa memoriei cache se impune în
situaţia în care se folosesc unităţi centrale de tip CISC (Complex Instruction Set
Computer).
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Lăţimea magistralei de adrese a unităţii
centrale indică numărul de biţi prelucraţi simultan (în paralel) de către aceasta.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). O informaţie reprezentată cu trei cifre binare
furnizează o cantitate de informaţie egală cu 3 biţi.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). O întrerupere poate fi alocată mai multor
porturi simultan.
Răspunsuri
1. FALS, 2. C, 3. FALS, 4. B, 5. FALS, 6. ADEVARAT, 7. FALS, 8. FALS, 9.
ADEVARAT, 10. B, 11. FALS, 12. FALS, 13. A, 14. FALS, 15. C, 16. B, 17. ADEVARAT,
18. C, 19. FALS, 20. FALS, 21. B, 22. ADEVARAT, 23. FALS, 24. ADEVARAT, 25.
ADEVARAT, 26. ADEVARAT, 27. ADEVARAT, 28. FALS, 29. FALS, 30. FALS, 31.
ADEVARAT, 32. ADEVARAT, 33. FALS, 34. FALS, 35. FALS, 36. FALS, 37. FALS, 38.
ADEVARAT, 39. ADEVARAT, 40. FALS, 41. FALS, 42. FALS, 43. ADEVARAT, 44.
ADEVARAT.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II

1. Alegeţi varianta corectă din cele prezentate mai jos referitor la accesul direct la
memorie (DMA).
A. Accesul direct la memorie se referă la tehnica de adresare a memoriei de către unitatea
centrală.
B. Accesul direct la memorie este destinat sistemelor fără unitate centrală.
C. Accesul direct la memorie este o metodă rapidă de tranfer a datelor între memorie şi un
periferic.
2. Alegeţi varianta corectă din cele prezentate mai jos, referitor la procesul de
reîmprospătare a unei memorii dinamice.
A. Procesul de reîmprospătare presupune înlocuirea memoriei.
B. Procesul de reîmprospătare presupune citirea repetată a memoriei în scopul menţinerii
datelor memorate atât timp cât memoria este alimentată.
C. Procesul de reîmprospătare presupune scrierea repetată a memoriei în scopul menţinerii
datelor memorate atât timp cât memoria este alimentată.

A. Într-un microsistem memoria este formată numai din memorie RAM.
B. Într-un microsistem memoria este formată atât din memorie RAM cât şi memorie ROM.
C. Într-un microsistem memoria este formată numai din memorie ROM.
4. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos pentru definirea structurii
generale a unui calculator numeric.
A. Structura generală a unui calculator se compune din: memorie, porturi, unitate centrală şi
magistralele de legătură dintre acestea.
B. Structura generală a unui calculator se compune din: microprocesor, memorie, porturi,
unitate centrală şi magistralele de legătură dintre acestea.
C. Structura generală a unui calculator este compusă din unitate centrală, periferice de uz
general şi periferice specifice.
5. Alegeţi varianta cea mai potrivită, din cele prezentate mai jos, referitor la adresa
asociată unui port.
A. Adresa asociată unui port este necesară pentru transferul datelor între memorie şi portul
respectiv.
B. Toate porturile într-un microsistem trebuie să aibă aceeaşi adresă.
C. Adresa asociată unui port este unică şi ea permite unităţii centrale să adreseze portul
respectiv.
6. Alegeţi varianta corectă din cele prezentate mai jos referitor la un program
driver pentru periferic.
A. Programul driver reprezintă o interfaţă între programul de aplicaţie şi periferic.
B. Programul driver este încărcat în memorie la pornirea calculatorului şi supraveghează
funcţionarea acestuia.
C. Programul driver este utilizat pentru încărcarea sistemului de operare.
8. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Dimensiunea maximă a
memoriei ce poate fi montată pe placa de bază (motherboard) a unui calculator
personal este dictată de:
A. microprocesor;
B. circuitul DMA;
C. circuitele de control ale plăcii (chipset);
9. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Lăţimea magistralei de
adrese furnizează informaţii despre:
A. viteza unităţii centrale;
B. dimensiunea maximă posibilă a memoriei interne;
C. numărul de biţi prelucraţi simultan de unitatea centrală;
MODULUL III DISPOZITIVE PERIFERICE ŞI REŢEAUA

INTERNET
 Cunoaşterea principalelor tipuri de dispozitive periferice
utilizate la sistemele de calcul.
 Cunoaşterea modului de interacţiune a dispozitivelor
periferice cu structura sistemului de calcul.
 Dobindirea abilităţilor de configurare şi utilizare a
dispozitivelor periferice.
 Cunoaşterea principiilor reţelei Internet.
 Obţinerea deprinderilor necesare utilizării simple a reţelei
Internet.
III.1. Dispozitive periferice

Dispozitivele periferice se împart în
mai multe categorii după destinaţia acestora:
în dispozitive periferice de intrare-ieşire de uz
general (tastatură, monitor, mouse,
imprimantă), dispozitive periferice destinate
stocării datelor (disc flexibil, hard disc, disc
optic, bandă magnetică, perforator hârtie),
dispozitive multimedia (proiectoare video,
camere video, amplificatoare, dispozitive
pentru realitatea virtuală), dispozitive de
comunicaţii (fax/modem, cuploare de reţea),
interfeţe de proces (convertoare analog-
numerice, convertoare numeric-analogice, Fig. 3.1. Dispozitiveferice de uz general
intrări ieşiri numerice, console de proces) şi
dispozitive speciale (joystick, scanere, plottere, digitizoare, programatoare de memorii,
dispozitive de simulare, dispozitive de comandă roboţi). În acest moment există o gamă atât
de largă a aplicaţiilor calculatorului încât este greu sa se facă o listă completă a tuturor
dispozitivelor periferice existente şi a domeniului de aplicare a acestora. În figura 3.1. sunt
prezentate dispozitivele periferice de uz general ce se conectează la unitatea centrală.
Este important de ştiut faptul că, în prezent marea majoritate a dispozitivelor
periferice sunt la rândul lor înzestrate cu putere de calcul reprezentând structuri asemănătoare
calculatorului, adaptate specificului aplicaţiei respective. Din acest motiv, atunci când se
vorbeşte despre performanţele unui dispozitiv periferic se vor lua în calcul şi tipul unităţii
centrale cu care este înzestrat acesta, mărimea memoriei, etc.
- Modulul III pagina ~ 1 ~

III.1.1. Dispozitive periferice de intrare/ieşire de uz general

Cu foarte rare excepţii toate calculatoarele sunt înzestrate cu un minim de dispozitive
periferice de intrare/ieşire de uz general. Dispozitivul standard de intrare/ieşire este
considerată a fi consola (CON) care este alcătuită dintr-o tastatură (keyboard) ca dispozitiv de
intrare şi un tub catodic alb-negru sau color (display) ca dispozitiv de ieşire. În general, dacă
utilizatorul nu specifică altceva, marea majoritate a
aplicaţiilor consideră ca dispozitiv de intrare/ieşire
implicit, consola.
Tastatura (keyboard)
În prezent există mai multe variante de
tastaturi, cele mai frecvent utilizate fiind cele
prezentate în figura 3.2. Tastatura este alcătuită
dintr-un set de taste alfanumerice (litere şi cifre), un
set de taste pentru punctuaţie (punct, virgulă,
ghilimele, etc.) şi un set de taste speciale (tastele
funcţie, tastele cu săgeţi, tastele de control, etc).
Prezentăm în continuare funcţiile generale
ale tastelor speciale:
Alt (Alternate). Această tastă reprezintă

o a doua tastă de control;
 (săgeţi). Aceste taste permit
deplasarea cursorului pe ecran;
Fig. 3.2. Principalele tipuri de tastaturi
 (Backspace). {terge caracterul de la
utilizate în prezent
sânga cursorului;
Caps Lock Tastă care funcţionează ca un comutator şi cu ajutorul căreia se pot scrie toate
caracterele alfabetice cu litere mari;
Ctrl (Control). Această tastă se utilizează împreună cu o altă tastă pentru a genera
un caracter de control. Acţiunea caracterului de control depinde de programul
în care este utilizat;
Delete Această tastă şterge caracterul pe care este poziţionat cursorul sau obiectul
selectat dar nu mută cursorul. În aplicaţiile grafice, este şters caracterul din
dreapta punctului în care este inserat cursorul;
Enter Utilizată pentru introducerea unei comenzi sau pentru deplasarea cursorului la
începutul liniei următoare. Se mai notează şi cu Return;
Esc (Escape). Utilizată pentru transmiterea unui caracter special
programului pentru a ieşi din acesta sau pentru anularea
unei comenzi;
Fig. 3.3.
F1, ... , F12 (Function Keys). Taste speciale a căror acţiune depinde de Conectorul de
programul rulat. Există o oarecare standardizare în tastatură
utilizarea tastelor funcţie, de exemplu F1 furnizează
explicaţii în legătură cu programul rulat (help), F10 comandă închiderea
programului, etc;

Tastatura se conectează la controlerul de tastatură printr-un conector cu cinci pini

(figura 3.3).
Monitorul (display)
Ca dispozitiv de ieşire consola utilizează în mod obişnuit tubul catodic. O secţiune
printr-un astfel de tub este prezentată în figura 3.4.
Tubul catodic CRT (Cathode Ray Tube) împreună cu circuitele de comandă ale
acestuia şi circuitele de prelucrare ale semnalelor furnizate de calculator, formează un
echipament numit generic monitor
video (display) sau mai scurt monitor.
Modul în care se formează
imaginea pe tubul catodic se poate
vedea în figura 3.4. Semnalul de
imagine furnizat de controlerul video al
calculatorului modulează în intensitate
fasciculul de electroni emis de tunul
electronic prin intermediul grilelor de
comandă ale acestuia. Poziţia
fasciculului de electroni pe suprafaţa
tubului este comandată de bobinele de
deflexie care realizează o baleiere a
suprafeţei ecranului începând din partea
de sus a acestuia. Pe suprafaţa
Fig. 3.4. Tubul catodic ecranului se află un strat de material
fluorescent care devine luminos la
bombardarea cu electroni, intensitatea luminoasă fiind direct proporţională cu intensitatea
fasciculului de electroni. În acest fel imaginea este formată la suprafaţa tubului catodic, dintr-
un anumit număr de linii trasate pe suprafaţa acestuia, de către fasciculul de electroni. În
cazul monitoarelor color există trei tunuri electronice care trimit simultan trei fascicule de
electroni, fiecare fascicul activând câte un punct de
luminofor de culoare diferită, corespunzătoare celor trei
culori fundamentale (Roşu, Verde şi Albastru – RVA
sau Red, Green, Blue – RGB). Prin compunerea acestor
culori fundamentale se poate obţine orice culoare din
spectrul vizibil. Principiul de obţinere a imaginii color
este prezentat în figura 3.5.
O imagine completă este formată dintr-un
anumit număr de linii care alcătuiesc un cadru (în
televiziunea comercială, numărul de linii pe un cadru
este de 625). Pentru a creea senzaţia de continuitate a
imaginii, într-o secundă se succed mai multe de astfel
Fig. 3.5. Principiul de obţinere a de cadre (în televiziunea comercială numărul cadrelor
imaginii color pe secundă este de 50, adică cu o frecvenţă de 50Hz,
această frecvenţă reprezentând rata de reîmprospătare
sau frecvenţa pe verticală). Înmulţind numărul de linii pe un cadru cu frecvenţa pe verticală
se obţine frecvenţa pe orizonatlă. Fiecare linie desenată pe ecran este formată la rândul ei de
un anumit număr de puncte (dot pitch). Valoarea rezultată din înmulţirea numărului de puncte
de pe o linie cu numărul de linii dintr-un cadru şi cu numărul de cadre dintr-o secundă
furnizează valoarea frecvenţei maxime a semnalului video (pixel rate) ce poate fi aplicat la
intrarea monitorului. Numărul de linii pe un cadru influienţează rezoluţia imaginii obţinute
iar numărul de cadre pe secundă influienţează intensitatea luminoasă a imaginii obţinute şi
senzaţia de pâlpâire a imaginii (fliker).
Explorarea ecranelor monitoarelor poate fi făcută în două moduri: întreţesut
(interlaced) sau neîntreţesut (noninterlaced). În modul neîntreţesut (convenţional), fasciculul
de electroni baleiază ecranul pe linii, de sus până jos, linie cu linie, parcurgând întregul ecran
într-o singură trecere. În modul întreţesut fasciculul baleiază ecranul tot de sus în jos, dar în
două treceri, parcurgând nai întâi liniile impare şi apoi cele pare; fiecare trecere durează
jumătate din timpul unei treceri complete din modul neîntreţesut. Din acest motiv, ambele
moduri reîmprospătează ecranul în acelaşi timp. Această tehnică redesenează ecranul mai
repede şi produce imagini mai stabile.
În general pentru obţinerea unei imagini de bună calitate se recomandă monitoarele cu
rezoluţie mare lucrând în modul neîntreţesut.
Standardele utilizate pentru tipurile de monitoare actuale
sunt prezentate în tabelul 3.1.
În tabelul 3.2 sunt prezentate caracteristicile unui monitor
cu performanţe medii.
Fig. 3.6. Conectorul Monitorul se conectează la controlerul video printr-un
video conector special de 15 pini (figura 3.6). La acest conector sunt
furnizate cinci semnale de bază: semnalul video compus din
semnalele corespunzătoare celor trei culori fundamentale (roşu, verde şi albastru) de
frecvenţă egală cu frecvenţa maximă de intrare, un semnal de sincronizare pe orizontală cu
frecvenţa egală cu frecvenţa pe orizontală şi un semnal de sincronizare pe verticală cu
frecvenţa egală cu frecvenţa pe verticală. Controlerul video este caracterizat de mai mulţi
parametrii care influenţează calitatea imaginilor video pe ecranul monitorului. Marea
majoritate a controlerelor video actuale au structuri asemănătoare sistemelor de calcul
dispunând de o unitate centrală (numită procesor video), de memorie de viteză mare (numită
memorie video pentru a o distinge de memoria calculatorului principal) şi de magistrale de
legătură între acestea. Rezultă că pentru aprecierea calităţii controlerelor video vom utiliza
aceleaşi criterii ca la un calculator cu privire la tipul unităţii centrale, mărimea şi viteza
memoriei video şi tipul magistralelor.
Este important de reţinut faptul că la calitatea imaginii obţinute contribuie atât
calitatea monitorului cât şi calitatea controlerului video. Din acest motiv pentru realizarea
unui ansamblu monitor-controler video cât mai performant, este necesar să se consulte cu
atenţie specificaţiile tehnice ale acestora, în aşa fel încât să fie asigurată compatibilitatea
performanţelor celor două elemente.

TABELUL 3.1.
Standard video Rezoluţia Numărul culorilor afişate simultan
(puncte afişate)
VGA (Video Graphics Array) 640x480 16
320x200 256
SVGA (Super Video Graphics 800x600 16
Array) 1024x768 256
1280x1024 256
1600x1200 256
TABELUL 3.2.
Mod VGA SVGA
Rezoluţie 640x350 720x400 640x480 800x600
Frecvenţa 25,175 MHz 28,324 MHz 25,175 MHz 36 MHz
maxima de
intrare
Intreţesere Nu Nu Nu Nu
Frecvenţa pe 31,468 kHz 31,332 kHz 31,468 kHz 35,156 kHz
orizontală
Frecvenţa pe 70,087 Hz 69,782 Hz 59, 94 Hz 56,25 Hz
verticală
Imprimanta (printer)
Ca dispozitiv standard de ieşire pentru listare este imprimanta (LPT). Imprimanta se
conectează la portul paralel al
calculatorului printr-un conector
cu 25 de pini (figura 2.10).
Imprimantele se împart în
trei categorii: imprimante cu ace,
imprimante cu jet de cerneală şi
imprimante laser, după modul de
realizare a imaginii pe foaia de
hârtie. Imprimantele cu ace sunt
cele mai ieftine dar şi cel mai
puţin performante dar şi cele mai Fig. 3.7. Imprimantă cu ace
ieftine iar imprimantele laser sunt
cele mai preformante. Performanţele imprimantei sunt definite în principal de rezoluţia de
tipărire exprimate în puncte pe unitatea de măsură (dpi – dots per inch) şi prin viteza de
tipărire (număr de pagini pe minut). În cazul imprimantelor color apar criterii de performanţă
suplimentare din care cel mai important este reprezentat de numărul maxim de nuanţe de
culoare pe care imprimanta este capabilă să le tipărească.

În figura 3.7 este prezentată o imprimantă cu ace.

Imprimantele actuale sunt complet automatizate, având posibilitatea de autodiagnostic
şi de dialog cu unitatea centrală. Intervenţia utilizatorului este foarte redusă, marea majoritate
a imprimantelor funcţionând complet autonom.
Faţă de cele prezentate până acum ar mai trebui amintite două dispozitive de intrare
care în ultimul timp sunt folosite din ce în ce mai mult, în unele aplicaţii devenind chiar
indispensabile: dispozitivul de tip mouse (figura 2.1) şi dispozitivul de tip trackball. Aceste
dispozitive de intrare sunt esenţiale în aplicaţiile grafice şi rolul lor a crescut foarte mult o
dată cu dezvoltarea programului Microsoft Windows.
În figura 3.8 este prezentată structura internă a unui dispozitiv de tip mouse.
Principiul de funcţionare al acestui dispozitiv este foarte simplu: atunci când bila centrală se
roteşte din cauza deplasării dispozitivului mouse pe o suprafaţă se rotesc simultan cu aceasta
şi două discuri perforate.
Fig. 3.9. Trackball
Fig. 3.8. Principiul constructiv al unui dispozitiv de

tip mouse
Fototranzistorul care primeşte lumina prin fantele discurilor perforate de la o diodă

electroluminiscentă (LED) generează un număr de impulsuri proporţional cu numărul de
rotaţii ale bilei. Cum există două astfel de subansamble, unul pentru axa x iar celălalt pentru
axa y, se poate determina poziţia dispozitivului mouse prin contoruizarea impulsurilor primite
de la fototranzistoare. Dispozitivul de tip mouse mai are şi două sau trei butoane de comandă
a căror acţiune este în funcţie de context şi de programul rulat. Dispozitivul de tip mouse se
conectează la interfaţa serială a calculatorului.
Dispozitivul de tip trackball (figura 3.9) este de fapt un dispozitiv mouse inversat (cu
bila în sus) şi este folosit în locul dispozitivului mouse în locurile unde nu există suprafeţe

plane. Acest dispozitiv este larg răspândit la calculatoarele portabile pentru a permite lucrul
cu acestea în orice condiţii.
III.1.2. Dispozitive de memorare de mare capacitate

Dintre dispozitivele de memorare de mare capacitate în prezent se folosesc pe scară
largă: unitatea de disc flexibil (FD - floppy disc), unitatea de hard disc (HDD), unitatea CD-
ROM, unitatea de bandă magnetică.
Unitatea de disc flexibil (floppy disc)

Unitatea de disc flexibil reprezintă cea mai răspândită şi cea mai ieftină modalitate de
stocare a informaţiilor. O unitate de disc
flexibil este formată dintr-un dispoxitiv
electromecanic capabil să citească piste
înregistrate pe suport magnetic. Suportul
magnetic este realizat sub formă de disc
(numit în mod curent dischetă sau disc
flexibil), care datorită faptului că este
amovibil permite transportul informaţiei
memorate de la un calculator la altul.
În figura 3.10 este prezentată unitatea
de citire a discului flexibil. În această unitate
Fig. 3.10. Unitatea de citire a discului flexibil de
sunt citite dischetele care sunt realizate dintr-
3,5’ un suport din plastic la suprafaţa căruia se
găseşte un strat de material magnetic.
Principiul de scriere/citire a dischetelor este similar cu cel al magnetofonului. Marele avantaj
al utilizării discurilor magnetice este reprezentat de faptul că accesul la informaţie este direct
şi nu secvenţial aşa cum se întâmplă în cazul benzii magnetice. Modul de realizare a unui
disc flexibil este prezentat în figura 3.11.
În general dischetele sunt sensibile la
câmpurile magnetice şi la impurităţile din
aer. Din acest motiv, discul magnetic
propriu-zis este închis într-o carcasă de
plastic în interiorul căreia se află o ţesătură
ce asigură ştergerea suprafeţei discului
magnetic. De asemenea carcasa este
prevăzută cu un obturator metalic care
glisează în momentul introducerii
dischetei în unitate pentru a permite
capului de citire/scriere să aibă acces la
suprafaţa magnetică a discului. Carcasa
dischetei este prevăzută în partea de jos cu
două fante dintre care una poate fi obturată Fig. 3.11. Structura discului flexibil de 3,5’
în scopul protejării la scriere a dischetei.
Cele mai răspândite dischete sunt în prezent cele de 1,44Mo de tipul celor prezentate
în figura 3.11.
Principiul accesului direct faţă de cel secvenţial este prezentat în figura 3.12. În modul
de acces secvenţial, pentru citirea înregistrării D trevuie citite succesiv înregistrările A,B,C,
pe când la accesul direct poziţionarea capului de
citire se face direct pe înregistrarea dorită. La
discurile flexibile se pot utiliza atât modul de
acces direct cât şi cel secvenţial ceea ce permite
simularea funcţionării benzii magnetice cu
ajutorul discului.
Pe un disc flexibil informaţia este
memorată într-un mod specific în aşa fel încât să
poată fi regăsită cu uşurinţă. În acest scop un disc
flexibil este împărţit în mod virtual în piste şi
sectoare. O pistă reprezintă un cerc imaginar pe
disc, fiecare pistă fiind numerotată începând de la Fig. 3.12. Accesul direct şi accesul
centrul discului spre extremitate. La rândul ei, o secvenţial
pistă este împărţită în mai multe sectoare care
reprezintă un arc de cerc. Înainte de memorarea datelor pe disc se marchează pe disc pistele şi
sectoarele prin scrierea unor informaţii prealabile pe disc. Acest proces se numeşte formatare
şi se face foarte simplu printr-o comandă de sub sistemul de operare. Trebuie menţionat aici
că operaţia de formatare duce la pierderea informaţiei stocate anterior pe disc şi deci ea
trebuie făcută cu prudenţă. După formatare informaţia utilă se memorează pe disc între
informaţiile înscrise la formatare. Formatarea discului permite accesul direct şi deci regăsirea
rapidă a informaţiei utile prin căutarea marcajelor
făcute în operaţia de formatare. Cantitatea cea mai
mică de informaţie care se scrie pe disc o dată,
este egală cu dimensiunea unui sector. În mod
obişnuit dimensiunea unui sector pe discul flexibil
este de 512 octeţi. Rezultă că dacă se doreşte
scrierea pe disc a unui singur octet, acesta va
ocupa un sector întreg adică un spaţiu de 512
Fig. 3.13. Formatarea discului octeţi. Acest lucru ar putea părea neeconomic dar
este preţul plătit pentru regăsirea rapidă a
informaţiilor. Operaţia de formatare este ilustrată în figura 3.13.
Unităţile de disc flecxibil se conectează la calculator prin intermediul unui controler
care, în afara controlului transferului de date, comandă şi buna funcţionare a unităţii.
Unitatea de hard disc

Unitatea de hard disc conţine nişte plăcuţe rotunde, rigide, fabricate de obicei din
aluminiu sau din sticlă, numite discuri. Spre deosebire de discurile numite dischete, folosite
în unităţile de floppy disc, discurile din unităţile de hard disc nu pot fi nici îndoite nici
încovoiate, de unde şi termenul de hard disc (hard – tare, dur). La majoritatea unităţilor de
hard disc, pachetul de discuri nu poate fi scos din unitate; din acest motiv ele se mai numesc
şi unităţi de discuri fixe. Pentru unităţile de hard disc se mai foloseşte uneori denumirea de
disc Winchester prin tradiţie după denumirea primelor discuri de acest tip.

Funcţionarea fizică de bază a unei unităţi de hard disc este asemănătoare cu cea a unei
unităţi de flopy disc: unitatea de hard disc are discuri care se rotesc şi capete care se mişcă
deasupra discurilor, înregistrând informaţiile pe piste şi sectoare.
Spre deosebire de unităţile de disc flexibil, unităţile de hard disc au de obicei mai
multe discuri, montate unele peste altele într-un pachet de discuri, fiecare disc având două
feţe pe care se pot înregistra
informaţiile. Pistele care au aceeaşi
poziţie faţă de axul pachetului de
discuri, de fiecare faţă a a câte unui
disc, luate toate la un loc, formează
împreună un cilindru. Unitatea de hard
disc are câte un cap de scriere/citire
pentru fiecare din feţele unui disc, toate
capetele fiind montate solidar pe un
dispozitiv comun.
Datoriă faptului că pachetele de
discuri sunt închise ermetic şi
inamovibile, densitatea pistelor poate fi
foarte mare. În figura 3.14 este
prezentată o unitate de hard disc. În Fig. 3.14. Structura unei unităţi hard disc
ultimul timp unităţile de hard disc au
devenit cele mai importante dispozitive de stocare de masă datorită capacităţilor mari,
preţului de cost redus, timp de acces mic şi fiabilitate ridicată.
Unitatea de hard disc se conectează la calculator prin intermediul unui controler, care
pe lângă sarcina transferului de date controlează şi buna funcţionare a dispozitivului. Din
cauză că transferul datelor între memorie şi hard disc se produce frecvent şi în cantităţi mari,
schimbul de date se face de obicei prin tehnica DMA (Direct Memory Access). Acest mod se
face fără intervenţia unităţii centrale şi în acest fel viteza de transfer creşte considerabil.
Tot cu ajutorul unităţilor de hard disc se poate extinde memoria sistemului la valori
foarte mari prin mecanismul de memorie virtuală. Prin mecanismul de memorie virtuală
unitatea centrală “vede” o memorie a
calculatorului mult mai mare decât memoria
fizică instalată în sistemul de calcul. Acest lucru
este posibil dacă, printr-un procedeu similar cu
cel al memoriei cache, în memoria calculatorului
nu se aduce decât porţiunea de program care este
rulată la un moment dat, restul programului
Fig. 3.15. Mecanismul memoriei virtuale rămănând stocat pe disc. Există şi deosebiri
esenţiale între mecanismul memoriei cache şi
mecanismul memoriei virtuale, cum ar fi de exemplu faptul că utilizarea memoriei virtuale
scade viteza de lucru a sistemului de calcul prin numeroasele transferuri necesar a fi efectuate
între memoria sistemului şi hard disc. Mecanismul memoriei virtuale este prezentat schematic
în figura 3.15.

Unităţi de disc optic (CD-ROM)

Unităţile CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) sunt destinate citirii
discurilor optice (CD – Compact Disc). Discurile optice sunt elemente de stocare a datelor
până la 1Go, capacitatea uzuală a acestora fiind de 630Mo. În principiu discurile optice sunt
înscrise cu ajutorul unor dispozitive speciale după care ele nu mai pot fi reînscrise ci doar
citite în unităţile de tip CD-ROM similar
memoriilor ROM. În figura 3.16 este
prezentat modul de scriere a unui disc
optic. Discul optic este realizat dintr-un
suport (policarbonat) acoperit la suprafaţă
cu un strat metalic cristalin (aliaj de
aluminiu). Stratul metalic este protejat la
rândul lui cu o peliculă transparentă. În
mod normal, la un disc neinscripţionat
suprafaţa metalică reflectă aproape în
întregime lumina. Prin inscripţionare o
rază laser topeşte (arde) local zone ale
suprafeţei metalice care prin răcire
devine amorfă şi va reflecta lumina într-o
măsură mult mai mică decât zonele
Fig. 3.16. Principiul inscripţionării discului optic cristaline. Inscripţionarea discului optic
(CD) se face similar cu cea a discurilor
magnetice pe piste concentrice şi
sectoare. Din cauză că pe un disc optic, la aceeaşi dimensiune, se poate realiza o densitate
mult mai mare a pistelor faţă de discul magnetic, rezultă că discurile optice vor putea
înmagazina cantităţi de informaţie mult mai mari.
Citirea discului optic se face cu ajutorul unităţilor CD-ROM tot cu ajutorul unui
fascicul laser dar care are o intensitate mult mai scăzută decât cel de la inscripţionare şi deci
nu poate modifica structura
suprafeţei discului optic.
Principiul de funcţionare a
unităţii de citirea a discurilor
optice este prezentat în figura
3.17. Fasciculul laser dirijat
printr-un sistem optic cade pe
suprafaţa discului optic şi este
reflectat în funcţie de modul în
care a fost inscripţionat discul.
Raza reflectată este dirijată de
sistemul optic pe un
Fig. 3.17. Unitatea CD-ROM. Principiul de funcţionare fotodetector care transformă
semnalul semnalul optic într-
un semnal electric. În cazul discurilor optice destinate sistemelor numerice semnalul electric
reprezintă o succesiune de cifre unu şi zero corespunzătoare informaţiei înscrise.

Avantajul principal al acestui mecanism de stocare de date este reprezentat de faptul

că uzura suportului pe care este memorată informaţia (discul optic) este nulă indiferent de
numărul de utilizări. Degradarea discului optic se datorează în general numai fenomenului de
îmbătrânire care duce la modificarea structurii cristaline a suprafeţei metalice.
Unităţile care nu au decât funcţia de citire a discurilor optice se mai numesc şi CD-
ROM Player.
În ultimul timp sunt tot mai accesibile unităţile CD-R (Compact Disc – Recordable)
care pot să citească sau să înscrie discuri optice. Din această categorie fac parte unităţile de
tip CD-R într-o singură sesiune la care este obligatoruiu ca întregul disc optic să fie înscris o
singură dată, eventualele zone neînscrise nemaiputând fi scrise mai târziu şi unităţi CD-R
multisesiune la care discul optic poate fi înscris la mai multe momente de timp diferite (în
mai multe sesiuni de scriere diferite).
De regulă un disc optic nu poate fi înscris decât o singură dată ceea ce îl face foarte
asemănător cu memoriile ROM. Prin tehnologiile actuale se pot realiza discuri optice care au
mai multe straturi metalice la suprafaţă ceea ce permite inscripţionarea lor de mai multe ori.
Unităţile de citire a discurilor optice se conectează la aceleaşi controlere ca şi hard
discurile funcţionând similar cu acestea.
Unitatea de bandă magnetică

Spre deosebire de sistemele de stocare a informaţiei prezentate până acum, unitatea de
bandă magnetică este singura la care accesul la informaţie se face în mod secvenţial. Din
acest motiv regăsirea informaţiei necesită un timp mai lung, ceea ce constituie un dezavantaj
în utilizarea curentă, din cauză că duc la scăderea vitezei calculatorului. Unităţile de bandă
magnetică sunt folosite în general la crearea copiilor de siguranţă a datelor şi/sau programelor
(backup).
Funcţionarea unităţilor de bandă magnetică este similară cu cea a videocasetofoanelor
fiind prevăzute cu capete rotitoare de scriere/citire.
Interfeţele utilizate în prezent pentru dispozitivele de stocare în masă sunt: IDE
(Intelligent Drive Electronics) care permite rate de transfer de 3,3Mo/s limitând capacitatea
dispozitivului la 538Mo şi EIDE (Enhanced IDE) care permite rate de transfer de 12Mo/s la o
capacitate maximă a dispozitivului de 18,4Go. Protocolul utilizat între interfaţa EIDE şi
perifericele conectate la aceasta se numeşte ATAPI (Advanced Technology Attachment
Packet Interface). Acest protocol, folosit iniţial la conectarea unităţii CD-ROM, începe să se
extindă şi la harddiscuri datorită creşterii performanţei de viteză a acestora. În acelaşi timp se
extinde utilizarea interfeţelor SCSI (v. paragraful 2.4) care permite conectarea simultană a
mai multor dispozitive distincte.
Caracteristica de performanţă a tuturor dispozitivelor de stocare a datelor prezentate
până acum este reprezentată de timpul de acces adică timpul în care dispozitivul este capabil
să furnizeze data cerută.
III.1.3. Dispozitive periferice speciale

Prezentăm în continuare dispozitivele periferice utilizate frecvent în diverse aplicaţii
ale calculatoarelor.

Joystick
Este un dispozitiv de intrare cu funcţii similare dispozitivului de tip mouse utilizat în
special în aplicaţii multimedia şi ocazional în aplicaţii de tip CAD (Computer Aided
Design)/CAM (Computer Aided Manufacturing). În figura 3.18 este prezentat un mod de
realizare a unui joystick. Poziţionarea cursorului pe ecran se face cu ajutorul elementului
mobil care se poate
deplasa pe două axe iar
cu butoanele de comandă
se pot da diferite
comanzi în funcţie de
programul rulat. {i acest
dispozitiv prezintă
avantajul că nu necesită
o suprafaţă pe care să fie
manevrat aşa cum
necesită dispozitivul de
Fig. 3.18. Joystick
tip mouse.
O dată cu dezvoltarea spectaculuasă a aplicaţiilor multimedia cum ar fi simulatoarele,
jocurile, programele educaţionale, etc. s-au dezvoltat şi dispozitivele de tip joystick cu cele
mai diferite forme şi funcţii care să acopere cerinţele aplicaţiilor respective. Astfel de
dispozitive sunt utile şi în cazul în care operatorul nu are disponibilă decât o mână pentru
operarea la calculator. Dispozitivul de tip joystick se conectează la un port destinat special
acestui scop.
Creionul optic (light pen)

Creionul optic este un dispozitiv de intrare care permite selectarea anumitor obiecte
sau desenarea pe ecranul monitorului. Dispozitivul este
utilizat în special la agendele electronice care sunt
capabile să recunoască scrisul sau la aplicaţiile de
proiectare. Principalul avantaj al creionului optic este
reprezentat de faptul că permite un randament mai mare
decât în cazul dispozitivelor de tip mouse sau joystick, din
cauză că poziţionarea pe un obiect de pe ecran este mult
mai rapidă şi mai precisă cu ajutorul creionului optic.
Sesizarea poziţiei pe ecran a creionului optic se
Fig. 3.19. Utilizarea creionului face prin bleierea ecranului, cu viteză mare a unui punct
optic luminos, de către programul driver a creionului optic.
Creionul optic conţine un element fotosensibil care, în
momentul în care punctul de pe ecran trece prin dreptul creionului, emite un impuls electric,
fapt ce permite determinarea poziţiei de către programul driver. Evident că spotul luminos ce
permite detectarea poziţiei creionului este invizibil pentru operator, datorită faptului că viteza
punctului luminos este foarte mare.

Plotterul
Ploterul este un dispozitiv de ieşire cu ajutorul căruia se obţin desene de înaltă
calitatate. Modul de realizare a unui plotter este prezentat în figura 3.20. Plotterul este
construit dintr-un
sistem de acţionare pe
două axe care
deplasează un cap de
desenare cu cerneală.
Cu ajutorul acestui
sistem se pot obţine
desene de dimensiuni
mari de foartă bună
calitate. În afară de
plottere pentru hârtie
există o serie de
plottere speciale care
pot desena pe alte
suporturi, de ezemplu Fig. 3.20. Principiul cnstructiv al unui plotter
pe film fotografic
(fotoplottere).
Scannerul
Scannerul este un dispozitiv de intrare destinat captării imaginilor. Funcţionarea
acestui dispozitiv periferic este similară unui copiator numai că imaginea obţinută nu este
transferată pe hârtie ci este transformată în format
numeric şi poate fi prelucrată cu ajutorul calculatorului.
Un ansamblu scanner-imprimantă este echivalent unui
copiator. Scannerele se construiesc în diferite variante,
începând de la cele manuale cu performanţe mai reduse
şi terminând cu cele de înaltă rezoluţie care sunt de
mare performanţă. În figura 3.21 se prezintă modul de
captare a unei imagini cu ajutorul unui scanner manual.
O facilitate importantă oferită de un calculator
la care este conectat un scanner este recunoaşterea
caracterelor, OCR (Optical Character Recognition).
Această facilitate deschide perspective foarte
importante calculatoarelor din cauză că permite accesul
acestora la documente tipărite. O foaie tipărită care este
scanată reprezintă pentru calculator o mulţime de
Fig. 3.21. Scanner manual
puncte fără nici o semnificaţie anume. Prin OCR,
calculatorul poate recunoaşte caracterele din imagine şi poate interpreta cuvintele scrise.
Aplicaţii de asemenea foarte importante ale scannerelor sunt în sistemele de
securitate, cum ar fi, de exemplu, recunoaşterea amprentelor.
Din cauză că fluzul de date între scanner şi calculator este foarte mare, de regulă
pentru conectarea acestora se folosesc porturi SCSI.
III.1.4. Dispozitive periferice pentru comunicaţii

Modemul
Modemul (MOdulator-DEModulator) este un periferic destinat comunicaţiilor. Cu
ajutorul acestui dispozitiv periferic se pot face schimburi de date între echipamentele
numerice. Simplificând lucrurile, legătura prin intermediul modemului lucrează similar cu
legătura serială. Din acest motiv o
legătură directă între două echipamente
numerice direct prin interfaţa serială se
numeşte legătură de modem nul.
Datorită faptului că transmiterea
datelor sub formă numerică nu se poate
face în siguranţă pe distanţe mari
Fig. 3.22. Conectarea unui calculator la o linie (lungimea maximă recomandată pentru
telefonică in scopul transmiterii de date o legătură numerică fiind de 15m), pe
canalele de comunicaţie uzuale (line
telefonică, aer, etc.), în cazul în care este necesară transmiterea datelor la echipamente aflate
la depărtare, semnalele numerice trebuie convertite în semnale analogice. Procesul de
conversie a unui semnal numeric într-un semnal analogic se numeşte modulare. Procesul
invers, de transformare a unui semnal analogic într-un semnal numeric, se numeşte
demodulare. Modemul îndeplineşte ambele funcţiuni reprezentând de fapt o interfaţă între
mediul digital şi canalul de comunicaţie analogic. În figura 3.22 este prezentat modul de
conectare prin modem a unui calculator.
Foarte adesea modemul este prevăzut cu posibilitatea transmiterii documentelor
facsimil, în acest caz dispozitivul fiind numit fax-modem. Trebuie precizat aici că principiul
de transmitere a informaţiei digitale sau a documentelor facsimil este acelaşi, diferenţele
constând doar în standardele diferite aplicate pentru cele două operaţii.
Comunicaţia între două echipamente de calcul se poate realiza în mai multe moduri:
 modul simplex atunci când un echipament de calcul emite datele iar

celălalt le recepţionează;
 modul duplex atunci când cele două echipamente de calcul îşi schimbă
succesiv rolul, emiţând sau recepţionând succesiv date;
 modul full-duplex atunci când cele două echipamente de calcul care
comunică sunt simultan atât emiţătoare cât şi receptoare.
Conversia datelor de către modem în scopul transmiterii acestora este făcută pe baza
unui protocol (conform unor reguli şi convenţii stabilite). În prezent există mai multe
protocoale aplicate transmisiei de date prin intermediul modemurilor, cele mai multe fiind
recunoscute de marea majoritate a dispozitivelor de tip modem. Este foarte important de
reţinut faptul că o legătură prin intermediul modemurilor nu se poate realiza dacă cele două
modemuri care se leagă nu recunosc acelaşi protocol. În tabelul 3.3 sunt perzentate câteva din
protocoalele utilizate pentru modem.

TABELUL 3.3
Protocolul Viteza maximă de transmisie Modul duplex
Bell 103 300 bps Full
CCITT V.21 300 bps Full
Bell 212A 1,200 bps Full
ITU V.22 1,200 bps Half
ITU V.22bis 2,400 bps Full
ITU V.29 9,600 bps Half
ITU V.32 9,600 bps Full
ITU V.32bis 14,400 bps Full
Caracteristicile principale pe care le prezintă un modem, din punct de vedere a

utilizatorului sunt:
 viteza de transmisie;
 modul de comunicaţie;
 voce/date (voice/data ) - în modul “voce” modemul funcţionând ca un
telefon obişnuit, permiţând calculatorului să desfăşoare activităţi de tip
robot telefonic (răspuns automat, înregistrări de mesaje, etc.) iar în modul
“date” modemul permiţând transmisia de date;
 răspuns automat (auto-answer) – modemul având posibilitatea de a
răspunde automat unui apel, permiţând servicii în absenţa operatorului;
 compresia datelor – acest mod ducând la creşterea ratei de transfer a
datelor prin scăderea numărului de biţi transmişi;
 posibilităţi de fax.
În general, pentru utilizarea modemurilor în scopul comunicaţiilor de date, se folosesc

programe (software) dedicate acestui gen de activităţi.
Rezumat: Dispozitivele periferice reprezintă echipamente ce se ataşează calculatorului prin

intermediul porturilor. Dispozitivele periferice se impart după destinaţie în dispozitive
periferice de intrare-ieşire de uz general (tastatură, monitor, mouse, imprimantă), dispozitive
periferice destinate stocării datelor (disc flexibil, hard disc, disc optic, bandă magnetică,
perforator hârtie), dispozitive multimedia (proiectoare video, camere video, amplificatoare,
dispozitive pentru realitatea virtuală), dispozitive de comunicaţii (fax/modem, cuploare de
reţea), interfeţe de proces (convertoare analog-numerice, convertoare numeric-analogice,
intrări ieşiri numerice, console de proces) şi dispozitive speciale (joystick, scanere, plottere,
digitizoare, programatoare de memorii, dispozitive de simulare, dispozitive de comandă
roboţi). Prin ataşarea dispozitivelor periferice performanţele unui sistem de calcul pot fi
considerabil îmbunătăţite.

III.2. Reţeaua Internet
Din punct de vedere tehnic, Internetul s-ar putea defini ca fiind o reţea de reţele, o
super-reţea, cea mai mare reţea de calculatoare de pâna acum, din lumea întreagă. Din
punctul de vedere al utilizatorilor, ar putea fi definit ca o comunitate de oameni care folosesc
şi dezvoltă aceste reţele, iar din punct de vedere informaţional ar putea fi definit ca fiind o
colectie de resurse (baze de date) ce poate fi accesată de oriunde din lume. Fiecare din
membrii acestei reţele poate accesa oricare din resursele puse la dispoziţie de calculatoarele
ce o compun, precum şi o serie largă de servicii specifice. În plus, mai există o serie de
utilizatori care beneficiază de serviciile Internet, chiar dacă nu sunt parte integrantă a acestei
mari reţele.
Internetul este o reţea în creştere, o creştere rapidă, reprezentând o adevarată explozie
informaţională fiind analoagă cu evoluţia explozivă a tehnicii de calcul din anii '90.
Istoricul Internetului
Interentul are originea în SUA în anii '60 când Departamentul American al Apărării
(American Department of Defence) prin Agenţia de Cercetare pentru Proiecte Avansate
(Advanced Research Projects Agency - ARPA), de unde şi numele din acea perioadă a
Internetului -ARPANet), a pus bazele reţelelor de calculatoare legate printr-o nouă
tehnologie, cunoscută sub numele de "comutare de pachete" (packet switching), care permite
mai multor calculatoare, respectiv utilizatori, să comunice folosind în comun o singură linie
de comunicaţie.
Avantajele tehnologiei pachetelor comutate sint:
 posibilitatea împărţirii datelor în părţi mici, pachete;

 posibilitatea de a dirija informaţia (pachetele) în modul cel mai eficient şi pe
drumul optim spre destinaţie; pachetele pot lua drumuri diferite dacă este nevoie
(nod ocupat sau căzut), deci drumul nu depinde de un anumit nod (cu excepţia
nodului-destinatie, bineînţeles) şi de legătura dintre două noduri, pentru a livra un
mesaj. De asemenea, permite mai multor utilizatori de a partaja aceeaşi conexiune
(legatură).
Încercările anterioare de a creea o reţea de calculatoare, necesitau realizarea

legăturilor între fiecare dintre calculatoarele din reţea, un fel de cale ferată pe care putea
circula doar un singur tren la un moment dat. În schimb, noul sistem permite realizarea unui
fel de autostradă informaţională, un fel de drum pe care mai multe maşini pot circula
simultan. În acest caz, datele sunt fragmentate în pachete transmise de-a lungul uneia sau mai
multor conexiuni şi reasamblate la destinaţie. În plus, acest tip de reţea prezintă şi avantajul
faptului că, în momentul în care o legatură directă dintre doua puncte ale reţelei este
întreruptă, calculatoarele încă pot să comunice folosind alte conexiuni, indirecte, pentru
transmisia datelor.
Prima demonstraţie publică a reţelei ARPA are loc în 1972 la Conferinţa
Internaţională despre Calculatoare (International Conference on Computers - ICCC)
desfăşurată la Washington D.C. Primul pas spre globalizarea reţelei este făcut în 1973, când
ARPANet devine o reţea internaţională, prin legaturile realizate cu Anglia si Norvegia.
În 1975, ARPAnet intră sub controlul Departamentului de Apărare ale SUA,

tehnologia ARPA fiind adoptată ca bază pentru programul Defence Data Network.
În 1977 Universitatea Wisconsin adaugă reţelei servicul de e-mail iar în 1979 intră în
funcţiune USENET o reţea virtuală de ştiri pe Internet, servicii de larg interes nu numai
pentru specialiştii în tehnica de calcul, fapt ce a dus la creşterea considerabilă a ariei de
utilizare a reţelei.
În anii '70 au fost dezvoltate o serie de reguli (protocoale) pentru transferul datelor
între diferite reţele de calculatoare. Aceste protocoale Internet (de la "internetworking") au
facut posibilă dezvolatrea de astăzi a Internetului. Actul de naştere al Internetului s-ar putea
spune că se situează în 1983 când protocolul TCP/IP a devenit protocolul standard pentru
Internet, protocol ce a creat premisele pentru trecerea de la interconectarea de calculatoare
autonome la interconectarea de reţele, fie ele locale (LAN - Local Area Network) sau reţele
de arie larga (WAN -Wide Area Network).
O bună perioadă de timp, Internetul a fost privilegiul academiilor şi Instituţiilor de
cercetare. Particularii aveau foarte greu acces, asta în cazul în care aflau de existenţa lui şi
până când nu a fost extins de guvernul SUA, folosirea Internetului în scopuri comerciale era
interzisă. Reţele între organizaţii comerciale existau, unele cu o funcţionalitate similară cu
cea a Internetului, fara însă a fi interconectate. Dimensiunea Internetului însă a crescut şi s-a
renunţat la administrarea sa centralizată, această sarcină fiind încredinţată unor organizaţii
regionale, rămănând totuşi un organism central cu sarcina de a coordona activitatea.
În anii '90 Internetul a cunoscut o dezvoltare explozivă. Apar servicii noi: serviciul de
informare Gopher în 1991 şi serviciul Worl-Wide-Web în 1992.
Servicii Internet
Înainte de a face o scurtă prezentare a serviciilor Internet este necesar a face o scurtă
prezentare a reţelei Internet. Reţeaua Internet este alcatuită dintr-o serie de reţele,
interconectate prin satelit, cablu, reţele telefonice, radio, etc. În cadrul acestei reţele comunică
între ele calculatoare cu o structura hardware şi software extrem de diversă, toate acestea
folosind însă o serie de protocoale unice, cel mai cunoscut fiind protocolul de retea TCP/IP
(Tansport Control Protocol/Internet Protocol).
Acest protocol este de fapt o colecţie de standarde de comunicare în reţea, aceleasi
pentru toate calculatoarele din Internet, indiferent de platforma, care asigura transportul
datelor sub formă de pachete şi reansamblarea lor la destinaţie, precum şi o serie de
protocoale pentru managementul reţelei.
Fiecare calculator conectat la Internet (host) are o adresă proprie, exprimată atât
numeric (o cifra pe 32 de biţi de tipul A.B.C.D, A,B,C,D fiind numere între 0 şi 256) cât şi
printr-un nume asociat adresei în cauză. De altfel, un serviciu de bază al Internetului, este
DNS (Domain Name Service), care realizează translatarea adresei numerice în nume şi invers
(deoarece calculatoarele folosesc cifre iar utilizatorii umani preferă utilizarea numelor).
Cu toate că numele pe care-l poate avea un calculator este unic, unul şi acelaşi
calculator poate fi apelat cu ajutorul unor nume diferite, diferenţa constând în modul în care
se formează numele calculatorului respectiv. Numele unui calculator este de forma:
nume_host.nume_domeniu, numele domeniului fiind alcătuit din mai multe diviziuni (nume
de subdomenii), despartite prin caracterulpunct “.”. (de exemplu, numele unui calculator

poate fi: bacau.ub.ro unde bacau este numele serverului iar ub numele subdomeniul din
cadrul domeniului ro )
De la începuturile Internetului, specialiştii au dezvoltat mijloace care să-i ajute să
comunice mai uşor în cadrul reţelei. De fapt, utilizatorii nu folosesc Internetul, aşa cum un
şofer nu foloseşte drumul, ci maşina. Utlizatorii folosesc diferite unelte, pentru a îndeplini
diferite sarcini (exemplul anterior sugerează de ce Internetul a mai fost numit şi "autostradă
informaţională"). Uneltele şi serviciile Internet mai importante sunt urmatoarele:
 e-mail sau poşta electronică (electronic-mail);

 newsgroups (grupuri de ştiri, numit şi USENET) ;
 telnet, remote login, secure shell şi altele de acest tip, care permit lucrul pe
calculatoarele aflate la distanţă ca şi cum s-ar lucra pe calculatorul propriu;
 ftp (file transfer protocol -protocolul de transfer al fişierelor de pe un calculator pe
altul);
 Worl Wide Web sau pe scurt Web
 servicii de căutare şi informare: gopher, archie, veronica, wais, etc.
În plus, în ultima perioadă s-au dezvoltat servicii noi: jocuri pe internet, IRC (Internet
Relay Chat, un serviciu care permite comunicarea în timp real între unul sau mai mulţi
utilizatori), transmisii fax şi chiar servicii de telefonie, emisiuni radio şi televiziune on-line şi
off-line iar intr-o fază incipientă servicii de tip televiune prin cablu.
E-mail (poşta electronică)

E-mail-ul (de la electronic mail = poşta electronică) este un sistem de comunicare,
prin intermediul calculatorului via Internet, oarecum similar sistemului de poştă clasic; dacă
se cunoaste adresa de e-mail a unei persoane, i se poate trimite o scrisoare "electronică", ce
reprezintă de fapt un fişier de calculator, trimis de la o adresă de e-mail spre alta, cu ajutorul
unui program special şi a unui protocol care asigură livrarea mesajului la destinatar precum şi
furnizarea adresei expeditorului.
O adresă de e-mail este compusă din două părţi: un identificator de utilzator şi o
adresă a unui calculator (unică, pentru fiecare calculator ce face parte din reţeaua Internet),
separate prin caracterul " @ ". Pentru ca o persoană să dispună de o adresă de e-mail, trebuie
sa aiba un cont pe un server cu acces permanent la Internet şi care este configurat în acest
scop, adesa sa de e-mail fiind de forma: cont@nume_server.domeniu_server sau
cont@domeniu_server.
Poşta electronică prezintă o serie de avantaje faţă de sistemul clasic de poştă şi chiar
faţă de alte sisteme de comunicare. Principalele avantaje ale sistemului de poştă electronică
sunt: posibilitatea trimiterii mesajului indiferent de momentul zilei precum şi livrararea
acestuia la destinatie într-un timp scurt (timpul scurs între expedierea mesajului şi cel al
ajungerii acestuia la destinatie este nesemnificativ în raport cu timpul necesar, spre exemplu,
în cazul serviciului de poştă clasic). În plus, costurile serviciului de poştă electronică sunt
foarte reduse şi incomparabil mai ieftine faţă de un apel telefonic la o distanţă echivalentă.
Practic, distanţa nu mai are nici o semnificaţie, a trimite o scrisoare electronica la citiva mii
de kilometri nu ia mai mult timp decât expedierea ei intr-un oraş vecin. În plus, prin poşta
electronică se poate trimite documentaţie în cantităţi impresionante, aceleaşi materiele putând
fi trimise simultan în mai multe direcţii (un exemplu în acest caz fiind listele de discuţii, în
care mesajele expediate ajung la toţi cei înscrişi în aceste liste).
Mai mult chiar, primirea unui e-mail nu e condiţionată de o anumită localizare a
utilizatorului. Indiferent de calculatorul pe care este creat contul acestuia şi deci căsuţa
poştală, o persoană care acces la Internet, poate să-şi consulte corespondenţa din oricare
punct al reţelei.
Având în vedere caracterul "electronic" al e-mail-ului, el poate fi mult mai usor triat,
manipulat şi depozitat.
Singurul inconvenient care îl poate avea poşta electronică este faptul că atât
expeditorul cât şi destinatarul trebuie să aibă acces la servicul e-mail, însa toate formele de
comunicare prezintă aceasta problemă (nu se poate da telefon cuiva care nu dispune de
telefon !). Aşa cum rezultă din statisticile referitoare la evoluţia Internetului, accesta creşte cu
o viteză uimitoare şi tot mai multe persoane au acces la serviciile Internet, acesta având şansa
de a deveni un foare puternic mediu de comunicare.
USENET NEWS (grupurile de ştiri)

Usenet News reprezintă un sistem de buletin de ştiri în versiune electronică ce permite
utilizatorilor săi să poarte discuţii, indiferent de teme, timp şi loc. Deşi grupurile de ştiri nu
sunt parte a Internetului în sine, tocmai conectivitatea oferită de Internet permite folosirea sa,
în acest sens sistemul putând fi considerat a fi integrat în Internet.
La nivelul anului 1998 Usenet News cuprindea peste 8000 de grupuri de ştiri şi
numara peste 6 milioane de utilizatori din lumea intreagă, acoperind subiecte de discuţie din
cele mai variate domenii.
În mod normal, oportunitatea de a întâlni persoane cu interese similare este
condiţionată de factori de ordin geografic, temporal şi financiar, greu de depăşit. În schimb,
Usenet News oferă locuri de întâlnire între persoane cu interese similare, singura limitare
fiind cea legată de accesul la Internet şi cunoştinţele în doemniu.
World Wide Web (Web sau WWW)

Prin denumirea sa, acest serviciu reflectă principalele sale caracteristici. El permite în
primul rând accesarea informaţiei din întreagul spaţiu Internet (world wide) iar în al doilea
rând face ca organizarea informaţiei sa apară ca o pânză de păianjen (web) prin folosirea
tehnicii hypertext care permite navigarea cu uşurinţă de la un text la altul prin legăturile
realizate de această structură (hyperlink).
Hyper Text Markup Language (HTML) este limbajul care stă la baza documentelor de
tip WWW. Acest limbaj reprezintă o metodă de organizare a informaţiei prin care anumite
cuvinte marcate dintr-un document sunt evidenţiate printr-un format diferit şi sunt legate de
alte documente ce conţin informaţii suplimentare despre ele. În hypermedia, o extensie a
hypertextului, legăturile se pot face şi la grafice, imagini, clipuri video şi audio, etc.
Prima tentativă în acest sens a fost facută în 1986 de catre Organizatia Internationala
pentru Standarde (International Organization for Standardization) ce a elaborat în standardul
ISO 8879, un material intitulat "Information Processing - Text and Office Systems - Standard
Generalized Markup Language (SGML)".
Acest limbaj a fost dezvoltat in 1989 de Tim Berners-Lee în cadrul Laboratorului
European de Fizica a Particulelor (CERN) din Elveţia şi este disponibil în mod gratuit pentru
utilizare. În plus, multe situri care utlizează baze de date şi animaţii folosesc şi programe
avansate, CGI-uri, Java, etc. CGI (Common Gateway Interface) este un mic program care
interacţionează cu serverul de Web facând prelucari automate pe baza unor date introduse din
pagina de Web.
Java este un limbaj de programare orientat spre reţea, elaborat de Sun Microsystem şi care
permite elaborarea de programe ce pot fi rulate pe orice calculator, indiferent de sistemul de
opeare, oferind garanţii în privinţa securităţii datelor. Acesta poate fi înglobat sub forma de
mici programe (applet) în pagini de Web, oferind efecte cum ar fi: animaţie, design dinamic,
etc.
Arhitectura serviciului WWW se bazaează pe modelul client-server. Clientul permite
utilizatorului sa exploreze (browse) documente locale sau situate în noduri Internet.
Asa numitele "browsere" (browsers) sunt programe folosite pentru a vizualiza
documente HTML şi nu numai. De obicei ele încorporeaza şi tehnica necesară accesării altor
servicii Internet (e-mail, news, ftp, gopher, archie, etc.)
HTTP este protocolul utilizat pentru transferul documentelor între server şi client
(browser). El are o funcţionare destul de simplă: prin selectarea de catre utilizator a unui
cuvânt marcat, clientul determină adresa documnetului legat de acesta şi transmite către
serverul de Web o cerere, în care specifică adresa documentului. Serverul transmite
conţinutul documentului solicitat sau un mesaj de eroare dacă este cazul (atunci când
documentul solicitat nu este găsit sau nu poate fi accesat), după care închide conexiunea.
Adresa documetului are o formă standard, numita URL (Uniform Resource Locator)
care arată astfel:
protocol://host.nume_domeniu[:port]/cale/nume_fisier
unde:
- protocol - este metoda de acces (FTP, HTTP. Gopher, Wais, etc.);
- host.nume_domeniu este adresa serverului ce deţine documentul;
- port - este opţional, indică portul accesat;
- cale/nume_fisier – indică fişierul ce conţine documentul;
Se poate face o analogie între televiziune şi browser, browserul fiind analog

aparatului de televiziune iar documentul HTML fiind analog programului TV.
Pe piaţa browserelor competiţia este acerbă, liderul actual fiind Netscape, urmat de
Microsoft cu Internet Explorer.
Continuând analogia cu televiziunea, aşa cum pentru a urmări un program de
televiziune este nevoie de un furnizor de astfel de programe, tot aşa pentru a avea acces la
Internet, la serviciile şi informaţiile puse la dispozitie de acesta, este nevoie de: un distribuitor
de servicii Internet (aşa numitul Internet Service Provider - ISP) care poate fi un distribuitor
de aşa-numitele servicii “on-line” (în SUA cele mai cunoscute sunt - America OnLine,
Compuserve, Prodigy), la noi în ţară existind un serviciu asemanator, însă mai puţin
raspindit, Romania On Line, o companie telefonică (de exemplu la noi în ţară EasyNet,
format prin asocierea RomTelecom - Global One) sau un distribuitor local. Dintre cei mai
cunoscuţi distribuitori locali la noi sunt: Startnets, Kappa, Dynamic Network Technologies,
IIRUC, LogicNet, în plus acces Internet existând şi în majoritatea mediilor universitare.
NETIQUETTE (Network Etiquette)

Ca orice mediu în care oamenii iau contact unii cu alţii, chiar dacă prin intermediul
calculatorului, şi pentru Internet există o serie de reguli de comportare, aşa numitul
"Netiquette" (network etiquette = etica de reţea). Aceasta cuprinde un set de reguli de
comportare civilizată în cadrul comunicaţiilor realizate în reţea, mai ales atunci când
comunicaţia se realizează în cadrul unor grupuri de persoane, chiar dacă acestea nu se
întilnesc în mod direct. Deoarece nu există un organism central care să cenzureze
comunicaţia, există alte mecanisme de control al comportării civilizate în cadrul reţelei.
Atunci când cineva încalcă regulile comportării civilizate, persoana în cauză poate fi blamată
de ceilalti membrii ai comunităţii Internet, într-un mod care se pare că este mult mai eficient
şi agresiv decât alte forme de comunicare, fie chiar şi verbale. În plus, ceilalţi utilizatori pot
cere administratorului de sistem al serverului de unde are acces Internet persoana în cauză, să
îi închidă contul.

Rezumat (capitolul III.1): Dispozitivele periferice reprezintă echipamente ce se ataşează
calculatorului prin intermediul porturilor. Dispozitivele periferice se impart după destinaţie în
dispozitive periferice de intrare-ieşire de uz general (tastatură, monitor, mouse, imprimantă),
dispozitive periferice destinate stocării datelor (disc flexibil, hard disc, disc optic, bandă
magnetică, perforator hârtie), dispozitive multimedia (proiectoare video, camere video,
amplificatoare, dispozitive pentru realitatea virtuală), dispozitive de comunicaţii (fax/modem,
cuploare de reţea), interfeţe de proces (convertoare analog-numerice, convertoare numeric-
analogice, intrări ieşiri numerice, console de proces) şi dispozitive speciale (joystick, scanere,
plottere, digitizoare, programatoare de memorii, dispozitive de simulare, dispozitive de
comandă roboţi). Prin ataşarea dispozitivelor periferice performanţele unui sistem de calcul
pot fi considerabil îmbunătăţite.
Rezumat (capitolul III.2): Din punct de vedere tehnic, Internetul s-ar putea defini ca fiind o
reţea de reţele, o super-reţea, cea mai mare reţea de calculatoare de pâna acum, din lumea
întreagă. O astfel de reţea asigură o serie de servicii:
 e-mail sau poşta electronică (electronic-mail);
 newsgroups (grupuri de ştiri, numit şi USENET) ;
 telnet, remote login, secure shell şi altele de acest tip, care permit lucrul pe
calculatoarele aflate la distanţă ca şi cum s-ar lucra pe calculatorul propriu;
 ftp (file transfer protocol -protocolul de transfer al fişierelor de pe un calculator pe
altul);
 Worl Wide Web sau pe scurt Web
 servicii de căutare şi informare: gopher, archie, veronica, wais, etc.
Pentru asigurarea comunicaţiei prin reţeaua Internet se folosesc o serie de protocoale.
Cel mai cunoscut este protocolul de reţea TCP/IP (Tansport Control Protocol/Internet
Protocol). Prin acest protocol orice calculator din reşea are asociată o adresă şi un nume.

Autoevaluare
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Un dispozitiv periferic poate fi la rândul său
un sistem de calcul.
2. Alegeţi răspunsul corect din variantele prezentate mai jos. Un modem conectat la un
calculator personal poate fi de tip:
A. intern;
B. extern;
C. intern şi extern;
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Driverele sunt interfeţe specifice anumitor
dispozitive periferice.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Perifericele unui calculator sunt de două
categorii: master (de comandă) şi slave (comandate).
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Rolul unui controler de magistrală este cel de
a adapta viteza perifericelor la cea a unităţii centrale.
6. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Dispozitivele utilizate pentru
introducerea fluxurilor de date analogice în calculatoarele numerice sunt:
A. convertoarele numeric-analogice (CNA);
B. convertoarele analog-numerice (CAN);
C. atât CNA cât şi CAN;
7. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Definiţia corectă a unei interfeţe
este:
A. un ansamblu de echipamente şi programe destinat cuplării a două sisteme cu caracteristici
diferite;
B. circuitul DMA care asigură transferul datelor între periferic şi calculator;
C. un ansamblu de echipamente destinat cuplării a două sisteme cu caracteristici diferite;
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Mecanismul de creştere virtuală a memoriei
interne destinată unui sistem de calcul este reprezentat de memoria cache.
9. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Comenzile AT pentru un
modem reprezintă:
A. comenzile furnizate de placa de bază de tip AT sau ATX;

B. comenzile specifice unităţii centrale;
C. set specific de instrucţiuni destinate comenzii modemurilor;
10. Alegeti varianta corectă din cele prezentate mai jos. Configurarea calculatorului se
face în programul BIOS cu facilitatea:
A. Bootstrap Loader;
B. DMA;
C. SETUP;

D. Într-un microsistem poate fi un singur modul de comandă şi un singur modul comandat.
E. Într-un microsistem poate fi un singur modul de comandă şi mai multe module
comandate.
F. Într-un microsistem pot fi mai multe module de comandă şi mai multe module
comandate.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Individualizarea unui port în sistemul de
calcul se face prin alocarea unei adrese, a unei întreruperi şi eventual a unui canal
DMA.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Un disc optic de tip CD-ROM este destinat în
utilizarea obişnuită numai pentru citire, fiind similar din acest punct de vedere cu o
memorie ROM.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Un modem poate îndeplini în mod automat
funcţia de cuplare la o linie telefonică şi elaborarea comenzilor necesare iniţierii
legăturii.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Memorarea datelor pe discul flexibil se face
prin metode electromagnetice.

(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Mnemonicile reprezintă codurile de comandă
ale modemului.
18. Alegeţi varianta corectă din cele prezentate mai jos referitor la un program driver
pentru periferic.
D. Programul driver reprezintă o interfaţă între programul de aplicaţie şi periferic.
E. Programul driver este încărcat în memorie la pornirea calculatorului şi supraveghează
funcţionarea acestuia.
F. Programul driver este utilizat pentru încărcarea sistemului de operare.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Tastatura este dispozitivul standard de ieşire
al unui sistem de calcul.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Datele pe discul optic sunt memorate prin
metode magnetice.
21. Alegeţi răspunsul cel mai potrivit din variantele prezentate mai jos. Accesul la datele
memorate pe o bandă magnetică poate fi făcut:
A. Secvenţial.
B. Direct.
C. Direct şi secvenţial.
22. Specificaţi care din noţiunile de mai jos nu se referă la modul în care se poate realiza
comunicaţia între două echipamente.
A. Simplex.
B. Secvenţial.
C. Full-duplex.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Modemul sau placa de reţea permit
conectarea la distanţă a calculatoarelor.
periferice.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Monitorul este dispozitivul standard de ieşire
al unui sistem de calcul.
26. Alegeţi răspunsul cel mai potrivit din variantele prezentate mai jos. Accesul la datele
memorate pe un disc magnetic poate fi făcut:
A. Secvenţial.
B. Direct.
C. Direct şi secvenţial.
27. Alegeţi răspunsul cel mai potrivit din variantele prezentate mai jos. Mecanismul
memoriei virtuale se referă la:
A. O metodă de acces direct la memorie (DMA).
B. O metodă de lucru a unităţii centrale cu memoria sistemului.
C. Extinderea aparentă a memoriei disponibile a sistemului de calcul prin utilizarea
dispozitivelor de memorare de masă.
(ADEVĂRAT) sau incorectă (FALS). Modemul este utilizat pentru extinderea
posibilităţilor de memorare a calculatorului.
Răspunsuri
1. ADEVARAT, 2. C, 3. FALS, 4. FALS, 5. ADEVARAT, 6. B, 7. A, 8. FALS, 9. C, 10. C, 11.

C, 12. ADEVARAT, 13. ADEVARAT, 14. B, 15. ADEVARAT, 16. ADEVARAT, 17. FALS,
18. A, 19. FALS, 20. FALS, 21. A, 22. B, 23. ADEVARAT, 24. FALS, 25. FALS, 26. C, 27. C,
28. B.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III
Incercaţi să completaţi textul următor cu noţiunile care lipsesc.
Dispozitivele periferice se împart în mai multe categorii după destinaţia acestora: în

dispozitive periferice de intrare-ieşire de uz general ( ___, ___, ____ ), dispozitive periferice
destinate stocării datelor ( ___, ____,___ ), dispozitive multimedia (___, ___, ____),
dispozitive de comunicaţii ( ___, ___, ____ ), interfeţe de proces ( ___, ___, ____ ) şi
dispozitive speciale ( ___, ___, ____ ). În acest moment există o gamă atât de largă a
aplicaţiilor calculatorului încât este greu sa se facă o listă completă a tuturor dispozitivelor
periferice existente şi a domeniului de aplicare a acestora.
Este important de ştiut faptul că, în prezent marea majoritate a dispozitivelor periferice sunt
la rândul lor înzestrate cu ( ___ ) reprezentând structuri asemănătoare calculatorului, adaptate
specificului aplicaţiei respective. Din acest motiv, atunci când se vorbeşte despre
performanţele unui dispozitiv periferic se vor lua în calcul şi ( ___ ) cu care este înzestrat
acesta, mărimea memoriei, etc.
Din punct de vedere tehnic, Internetul s-ar putea defini ca fiind ( ___ ), o super-reţea,
cea mai mare reţea de calculatoare de pâna acum, din lumea întreagă. Din punctul de vedere
al utilizatorilor, ar putea fi definit ca ( ___ ) care folosesc şi dezvoltă aceste reţele, iar din
punct de vedere informaţional ar putea fi definit ca fiind ( ___ ) ce poate fi accesată de
oriunde din lume. Fiecare din membrii acestei reţele poate accesa ( ___ ) puse la dispoziţie de
calculatoarele ce o compun, precum şi o serie largă de ( ___ ). În plus, mai există o serie de
utilizatori care beneficiază de ( ___ ), chiar dacă nu sunt parte integrantă a acestei mari reţele.
Reţeaua Internet este alcatuită ( ___ ), interconectate prin ( ___,____,___ ), etc. În cadrul
acestei reţele comunică între ele calculatoare cu o structura ( ___, ___ ) extrem de diversă,
toate acestea folosind însă o serie de ( ___ ) unice, cel mai cunoscut fiind protocolul de retea
( ___ ).

Tema de control nr. 1.
1. Arătaţi care sunt modurile de reprezentare a valorilor numerice într-un

sistem de calcul.
2. Arătaţi care sunt principalele erori care apar la operaţii cu numere.
3. Scrieţi axiomele şi teoremele algebrei binare.
4. Scrieţi tabelele de adevăr pentru funcţiile: f ( x, y)  x  xy , f ( x, y)  x  y şi

f ( x, y)  x  xy .
5. Explicaţi ce este o maşină SISD.
6. Arătaţi care sunt principalele caracteristici de performanţă ale unei unităţi

centrale.
7. Explicaţi ce este spaţiul maxim de adresare şi care este legătura dintre

acesta şi memoria unui sistem de calcul.
8. Arătaţi care sunt caracteristicile principale ale unui port.
9. Descrieţi la alegere 3 tipuri de dispozitive periferice de intrare.
10.Arătaţi care sunt principalele servicii oferite de reţeaua Internet.
- Tema de control nr.1 ~ 1 ~

Bibliografie
1. Athanasiu Irina, Panoiu Alexandru, - Microprocesoarele 8086, 286, 386, Editura

TEORA, Bucuresti, 1992;
2. Adrian Petrescu ş.a. – Microcalculatoarele M18, M18B, M118, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1984;
3. Andronescu Gh., - Sisteme Digitale, Editura MatrixRom, Bucuresti, 2002;
4. Baluta Gheorghe, - Circuite logice si structuri numerice. Proiectare si aplicatii.
Editura MatrixRom, Bucuresti, 2002;
5. Blakeslee Thomas, Proiectarea cu circuite logice MSI si LSI standard,
EdituraTehnica, Bucuresti, 1988;
6. Bogdanov Ivan, - Microprocesorul in comanda actionarilor electrice, Editura FACLA,
Timisoara, 1989;
7. Budiu Mihai, Cache-uri, Cornell University, USA, 1999;
8. Capatina Octavian, - Proiectarea cu microcalculatoare integrate, Editura Dacia, Cluj,
1992;
9. Cristian Lupu, Stefan Stancescu, - Microprocesoare Circuite Proiectare., Editura
Militara, Bucuresti, 1986;
10. Cuculescu I., - Analiza numerica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1967;
11. Dancea Ioan, - Microprocesoare. Arhitectura interna, programare, aplicatii. Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
12. Davidoviciu A., s.a., - Minicalculatoarele si microcalculatoarele in conducerea
proceselor industriale, Editura Tehnica, Bucuresti, 1983;
13. Ionescu D. - Codificare si coduri, Editura Tehnica, Bucuresti, 1981;
14. Lupu C., s.a. - Microprocesoare. Aplicatii. Editura Militara, Bucuresti 1982;
15. Marinescu D. Naicu S., - Microcontrolerul 80C32. Manual de utilizare. Editura
Tehnica, Bucuresti, 1998;
16. Milici Dan, - Circuite numerice. Introducere in sistemele de calcul, Editura
MatrixRom, Bucuresti, 2003;
17. Pop Eugen, s.a. - Metode in prelucrarea numerica a semnalelor, Editura FACLA,
Timisoara, 1989;
18. Popescu D., Popescu C., - Circuite digitale elementare, Editura MatrixRom,
Bucuresti, 2003;
19. Potorac D.A., - Bazele proiectarii circuitelor numerice, Editura MatrixRom,
Bucuresti, 2002;
- Bibliografie ~ 1 ~
20. Puiu-Berizinţu M., Rotar Dan – An Optimal Control Method of the PWM Inverter
used in Electrical Drives with Induction Motor - MIPRO’99 CONFERENCE, IEEE
Region 8, CROAŢIA 1999.
21. Puiu Berizinţu Mihai, Rotar Dan – Using DSP for PWM Inverter Command by the
Generatrix Wave Sampling Principle, Conferinţa Naţională de Acţionări Electrice
“CNAE 2000”, Iaşi, 12-14 octombrie 2000, publicată în Buletinul Institutului
Politehnic Iaşi, Tomul XLVI (L), Fasc. 5, ISSN 0258-9109, pp. 72-77
22. Radu O., Sandulescu Gh., - Filtre numerice. Aplicatii, Editura Tehnica,
Bucuresti, 1979;
23. Rotar Dan, Anghelut Marius – Arhitectura sistemelor de calcul, Editura Alma Mater,
Bacau, ISBN 978-973-1833-24-8, 230 pag, 2007
24. Rotar Dan - Harmonic analysis based on microcomputers, Efficiency, Cost,
Optimization, Simulation and Environmental Aspects of Energy Systems and
Processes Congress ECOS98, ISBN 2-905-267-29-1, Nancy, France, pp. 1173-1180,
1998.
25. Rotar Dan - Protection of the Microcomputer-based Pulse-Width Modulated Inverters,
17th International Conference on COMPUTERS IN TECHNICAL SYSTEMS,
Proceedings Volume 2, ISBN 953-6042-57-6, pp. 67-70, CROAŢIA 1998.
26. Rotar Dan, Ababei Ştefan - Determinarea consumului energetic prin contorizare
numerică, Conferinţa Naţională de Energetică Industrială, Bacău, 1998, Editura
Plumb, ISBN 973-9362-16-8, pp. 170-173.
27. Rotar Dan – Sisteme de măsură digitale a energiei electrice – Probleme de
management şi conservare a energiei, Craiova, ISBN 973-0-00917-1, pp. 21-28, 1999
28. Rotar Dan – Programarea DSP, Conferinţa Naţională de Energetică Industrială CNEI
2000 MILENIUM, 10-11 noiembrie 2000, Bacău, Editura ALMA MATER, ISBN
973-99703-4-6, pp. 84-87
29. Rotar Dan – Regulator numeric pentru procesorul digital de semnal TMS320F240,
Conferinţa Naţională de Energetică Industrială CNEI 2000 MILENIUM, 10-11
noiembrie 2000, Bacău, Editura ALMA MATER, ISBN 973-99703-4-6, pp. 88-91
30. Rotar Dan, Ababei Stefan, Sorin Popa, Communication system for DSP and PC
compatible computer, Romanian Academy, Branch office of Iasi, MCOM-8, 2002,
ISSN 1224-7480, pp. 413-418.
31. Dan Rotar, Petru Livinţi, Ababei Stefan, Digital filtering with digital signal
processing controller, Romanian Academy, Branch office, MCOM-9 vol. 2, 2003,
ISSN 1224-7480, pp. 207-210.
32. Somnea Dan, Vladut Teodor, - Programarea in assembler. Editura Tehnica, Bucuresti,
1992;
33. Stanasila Octavian, - Notiuni si tehnici de matematica discreta, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1985;
34. Stanomir D., Stanasila O., - Metode matematice in teoria semnalelor, Editura Tehnica,
Bucuresti 1980;
35. Suciu Marcel, Popescu Dumitru, Ionescu Traian, - Microprocesoare,
microcalculatoare si roboti in automatizari industriale, Editura Tehnica, Bucuresti,
1986
36. Sztojanov I., s.a. - De la poarta TTL la microprocesor vol I, II, Editura Tehnica,
Bucuresti, 1987;
37. Tanase Ady, Gaitan V., - Familia de procesoare pentru prelucrarea numerica a
semnalelor ADSP-21, Editura MatrixRom, Bucuresti, 2004;
38. Teodorescu Dan, - Introducere in microelectronica, Editura Facla, Timisoara, 1985;
39. Teodorescu Dan, - Automatizari microelectronice, EdituraTehnica, Bucuresti, 1988:
40. Toacse Ghe., - Introducere in microprocesoare, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1986;
41. Toacşe Gheorghe, Nicula Dan – Electronică digitală. Dispozitive. Circuite.
Proiectare., Editura Tehnică, Bucuresti, 2005;
42. Zoican Sorin - Arhitectura sistemelor de calcul,Universitatea Politehnica, Bucuresti,
1998;
43. Zoican Sorin, Popovici C. Eduard - Arhitectura microprocesoarelor. Indrumar de
laborator, Universitatea Politehnica, Bucuresti, 1997;
44. *** – TMS320C24x DSP Controllers - Reference Set: Vol.1, Texas Instruments Inc,
1997;
45. *** – TMS320C24x DSP Controllers - Reference Set: Vol.2, Texas Instruments Inc,
1997;
46. *** – AT90S3213 Microcontroller, Atmel, 1998;
47. *** – PIC 16F97x Microcontroller, Microchip, 2005;
FIŞA DISCIPLINEI
Denumirea disciplinei ARHITECTURA SISTEMELOR DE CALCUL
Codul disciplinei UB04I111I Semestrul 2 Numărul de credite 5
Facultatea de Stiinte Numărul orelor pe semestru/activităţi

Domeniul INFORMATICĂ Total SI S L P
Specializarea INFORMATICĂ 42 28 14
Categoria formativă a disciplinei

DF-fundamentală, DG-generală, DS-de specialitate, DE-economică/managerială, DU-umanistă DF
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI-impusă, DO-opţională, DL-liber aleasă (facultativă) DI
C6.1. Identificarea conceptelor si modelelor de baza pentru sisteme de calcul si retele de calculatoare.
C6.2. Identificarea si explicarea arhitecturilor de bază pentru organizarea si gestiunea sistemelor si a
Obiective
retelelor.
C6.3. Utilizarea tehnicilor pentru instalarea, configurarea si administrarea sistemelor si retelelor
1. Reprezentarea numerelor – 3 ore
2. Elemente de algebră Booleană (algebră logică) – 3 ore
3. Arhitectura calculatoarelor – Generalităţi – 2 ore
4. Unitatea centrală – 3 ore
5. Memoria calculatorului – 2 ore
Conţinut (descriptori) 6. Porturile, Accesul direct la memorie (DMA) – 3 ore
7. Dispozitive periferice de intrare/ieşire de uz general – 2 ore
8. Dispozitive de memorare de mare capacitate – 2 ore
9. Dispozitive periferice speciale – 2 ore
10. Dispozitive periferice pentru comunicaţii – 3 ore
11. Reţeaua Internet – 3 ore
Teste si teme de control Test docimologic la seminar
F 135.08/Ed.1
Forma de evaluare (E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control) E
Stabilirea notei finale (procentaje) -răspunsurile la examen / colocviu / lucrări practice 40%
-activităţi aplicative atestate / laborator / lucrări practice/proiect etc.
20%
-teste pe parcursul semestrului 20%
-teme de control 20%
1. Rotar Dan, Arhitectura sistemelor de calcul, Editura Alma Mater, Bacau, 2007
2. Athanasiu Irina, Panoiu Alexandru, Microprocesoarele 8086, 286, 386, Editura
TEORA, Bucuresti, 1992
Bibliografia 3. Sztojanov I., s.a. - De la poarta TTL la microprocesor vol I, II, Editura Tehnica,
Bucuresti, 1987
4. Zoican Sorin - Arhitectura sistemelor de calcul,Universitatea Politehnica,
Bucuresti, 1998
Lista materialelor Sală cu staţii de lucru şi aplicaţii de tip ASC
didactice necesare
Coordonator Titular de Grad didactic, titlu, prenume, nume Semnătura

a) Disciplină Prof. Dr. ing. Rotar Dan
Legenda: SI – studiu individual, S-seminar, L – activităţi de laborator, P-proiect sau lucrări practice
F 135.08/Ed.1

Curs Arhitectura Sistemelor de Calcul IFR V4 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Arhitectura Sistemelor de Calcul IFR V4 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIOANALE

Arhitectura sistemelor de calcul

Curs pentru studenţii anului I

1. Dobândirea abilităţilor de conversie a numerelor între diverse

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN

1. C6.1. Identificarea conceptelor si modelelor de baza pentru

Forma de activitate Număr ore Număr credite

STABILIREA NOTEI FINALE (fişa disciplinei)

Forma de verificare (Examen, Colocviu, Examen

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA

Nr. Denumire modul/tema (obligatoriu, Timp mediu necesar

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA

MODULUL I. BAZELE ARITMETICE ŞI LOGICE ALE

Unitatea de studiu I.1. Reprezentarea numerelor şi elemente de algebră logică

Unitatea de studiu I.2 Elemente de algebră Booleană (algebră logică)

I.2.2. Reprezentarea numerelor

I.2.3. Fucţii binare

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I

MODULUL II. ARHITECTURA CALCULATOARELOR

Unitatea de studiu II.1. Principalele tipuri de structuri de calcul

Unitatea de studiu II.2 Structura generală aunui calculator

II.2.1. Prezentare generală

II.2.2. Unitatea centrală

II.2.3. Memoria calculatorului

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II

MODULUL III. DISPOZITIVE PERIFERICE ŞI REŢEAUA

Unitatea de studiu III.1. Dispozitive periferice

III.1.1. Dispozitive periferice de intrare/ieşire de uz general

III.1.2. Dispozitive de memorare de mare capacitate

III.1.3. Dispozitive periferice speciale

III.1.4. Dispozitive periferice pentru comunicaţii

Unitatea de studiu III.2 Reţeaua Internet

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III

Tema de control nr. 1

MODULUL I. BAZELE ARITMETICE ŞI LOGICE ALE

I.1. Reprezentarea numerelor şi elemente de algebră logică

Bit 7 Bit 6 Bit 5 Bit 4 Bit 3 Bit 2 Bit 1 Bit 0

Fig. 1.1. Reprezentarea numerelor cu semn cu ajutorul unui octet

Reprezentarea numerelor întregi

reprezentarea binară obişnuită a numerelor în baza 2, se practică şi alte moduri de

Reprezentarea întregilor fără semn

0, 2n-1 adică 000...000, 111...111

Reprezentarea numerelor întregi cu semn

Coduri de reprezentare a numerelor întregi cu semn

Erori la operaţii cu numere

 depăşirea aritmetică superioară (overflow) rezultă în urma unei adunări a cărui

 depăşirea aritmetică inferioară (underflow) apare în urma unei scăderi când se

Reprezentarea în virgulă fixă

Reprezentarea în virgulă flotantă

Valorile posibile (numai numere întregi) ale lui e sunt:

De obicei, constanta q are una din valorile:

 se converteşte caracteristica în exponent;

Coduri de reprezentare a informaţiilor nenumerice

 codurile literelor mari şi mici sunt succesive, adică:

Principalele caracteristici ale codului ASCII sunt:

 codurile de la 0 la 31 sunt coduri de control;

În general pentru codurile ASCII extinse nu există standarde. Unele sisteme de

I.2 Elemente de algebră Booleană (algebră logică)

Calculul propoziţiilor poate fi extrapolat în tehnică la sistemele automate care utilizează

daca x  B atunci x 1  1 x  x, x  0  0  x  x (1.6)

Tabelul de adevăr pentru funcţia xy+xz (TABELUL 1.3):

z Y x xy xz xy+xz