Ion

de Liviu Rebreanu
CARACTERIZARE
“Ion” de Liviu Rebreanu, opera publicată în anul 1920, marchează un
început de drum în istoria romanului romanesc modern. Romanul aduce în prim-
plan existența unui personaj și, de aceea, toate nivelurile de receptare a textului
sunt în directă legatura cu el.
Personajul titular din romanul lui Rebreanu ilustrează dorul împătimit al
ființei care nu-și acceptă limitele, asumându-și cu luciditate toate consecințele care
decurg de-aici. Ion Pop al Glanetașului are conștiința valorii sale de flăcău harnic,
inteligent și respectat. Personalitatea puternică și conștiința valorii, inoculată de
însuși faptul că este trimis la liceu, îl fac să creadă că își merită alt loc în ierarhia
satului, caracterul său dezvoltandu-se la confluența unei serii întregi de contraste
cu lumea din jurul său ,cu sine.
Acesta este un personaj eponim, deoarece numele său este chiar titlul
romanului, evidențiindu-se astfel de la început ponderea mare pe care acest
personaj o are în desfășurarea acțiunii, dar și judecata de valoare pe care i-o
atribuie autorul. Numele ”Ion” seamănă perfect cu personajul: este tipic si
reprezentativ pentru lumea țărănească românească. Citit invers “Ion” devine
“Noi”,ceea ce ar putea ilustra o întreagă tipologie din lumea satului, categoria de
țărani pentru care lupta pentru pământ este definitorie .”Ion- uneori, e un fel de
apelativ care se identifică perfect cu noțiunea de țăran” (I. Dodu Balan).
Din punct de vedere social, protagonistul este fiul lui Alexandru Pop al
Glanetașului, face parte, prin naștere, din categoria ”sărăntocilor” și nu există nicio
cale cinstită de a-și depăsi condiția.
Moral, Ion este o ființă hotărâtă să învingă toate prejudecățile lumii,
încearcând mai întâi să rezolve prin muncă problemele bănești ale familiei ,dar,
deși trudește până la epuizare pe pământul altora, abia reușește să plătească o parte
din datoriile tatălui său.
Din punct de vedere psihologic,problemele bănești ale familiei lui Ion
declanșează mania eroului și de aici începe să se manifeste și patima sa. El o
iubește pe Florica, dar pentru că ea este săracă, se reorientează către Ana, fiica lui
Vasile Baciu. De aceea, Ion hotărăște să obțină pământul lui Vasile Baciu și se
încrâncenează să-l dobândească. Stăpânit de patima care îi dă puterea să aștepte și
să nu abandoneze, Ion elimină toate preocuparile care nu au legatură cu idealul
său: uită binele făcut, își pierde respectul pentru ceilalți și apoi pentru orice altă
valoare, îl trădează pe Herdelea, respinge cu brutalitate sfaturile preotului Belciug,
rănește sentimentele Anei, pentru că este prins într-o dorință, care devine absolută.
Ion vrea toate pământurile lui Baciu și nu renuntă până când nu le obține, lăsându-
și socrul pe drumuri.
Din punct de vedere al statutului evolutive el reprezintă, în acest roman
obiectiv de factură realistă, tipologia arivistului, adică a celui care vrea să se
îmbogățească prin mijloace necinstite. Totuși, personajul depășește această
tipologie, impunându-se ca un personaj „rotund”, ce are însușiri contradictorii,
fiind viclean și naiv sau brutal și sensibil. Inițial, dotat cu suficiente calități, în
goana sa după pământ, Ion Pop Glanetașu se dezumanizează, renunță la Florica,
chiar dacă o iubea, și o seduce pe Ana, fata lui Vasile Baciu, convins că prin
căsătoria cu aceasta va obține un loc în rândul bocotanilor satului Pripas
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a
născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”)
şi proprietate ce garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie
mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește
munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și
pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin
muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai puternic,
omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă
de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult,
mult...”
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului.
Pagină de monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a
organizării ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă.
Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei,
inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele
folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală latura
sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu
rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se
declanşează latente obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă
antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi
în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu
pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg
spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul
dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce
ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion
primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le
vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un
uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
În ,,Lauda ţăranului român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea
a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul,
care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi
defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru
pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt
reprezentativă identităţii noastre naţionale.Sărutarea pământului demonstrează un
senzualism cosmic, un simț ascuțit biologic, ceea ce-l determină pe Nicolae
Manolescu să afirma ca ”Ion este o victimă măreață a fatalității biologice”, scenă
ce reprezintă simbolic momentul în care protagonistul pierde sensul social al vieții.
În plus, ultima scenă sugestivă este cea a înmormântarii lui Ion, unde vine
aproape tot satul. Aceasta este jelit de către Zenobia, mama sa, și se face slujba de
către preotul Belciug, care îl înmormantează pe pământurile noi ale bisericii: ”Ion
fu coborat în pământul care i-a fost prea drag și oamenii au venit pe rând să-i
arunce câte o mână de lut umed”.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele
personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru
pământ, individualizat, însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas
nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion
Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o
face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la
Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale
personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre
Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după
alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii,
marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan secundar, există mai multe
conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, între Ion şi
George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută
autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal,
dar şi un conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale
pământului- stihie.
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de
mic copil", de alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și
prin intermediul monologului interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o
babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună
Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru niște vorbe...’’..
(autocaracterizarea).Ca modalitate de caracterizare predominantă se remarcă cea
indirectă,reieșită din faptele,vorbele și atitudinea personajelor,dezvăluind dorința
obsedantă de a avea cât mai mult pământ,iar pentru atingerea acestui
scop ,personajul perseverează cu o voință puternică.
Astfel, personajul Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu
impresioneaza prin dorinta de a-si implini un vis care-i absoarbe toate energiile: sa
imbratiseze pamantul si sa fie in comuniune cu el, ca si cu el insusi. Desi
individualizat prin faptele sale, Ion Pop al Glanetasului ramane, totusi, un personaj
realist, reprezentativ al taranimii si complex, erou emblematic al literaturii romane.
 Ion
de Liviu Rebreanu
RELAȚIA
Ion” de Liviu Rebreanu, opera publicată în anul 1920, marchează un început
de drum în istoria romanului romanesc modern.În romanul realist, eroii sunt
produsul mediului social în care trăiesc, evocând condiții generale ale vieții și
aspirațiile unor generații ale vremii. Destinul lor este strâns legat de viața satului
transilvănean de la începutul secolului al 20-lea, reprezentativă pentru viziunea
despre lume a autorului fiind relația dintre Ion si Ana, urmarită pe tot parcursul
operei.
Statutul iniţial al celor două personaje ale căror destine se intersectează, îi
aşază la polii opuşi ai ierarhiei sociale: Ana este fiica celui mai bogat om din sat,
iar Ion este un ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a obţine avere. Pentru Ion,
instinctul posesiunii este puternic, setea de pământ îl stăpâneşte, între el şi pământ
existând o legătură organică, sugerată în secvenţa: ,,Glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l,Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil.Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o
hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă mult pământ, trebuie! De pe atunci pământul i-a
fost mai drag ca o mamă”.
Pe de altă parte, instinctul de proprietate este în relaţie de opoziţie cu cel
erotic. Ion, cel care iubeşte pământul mai mult decât pe o mamă, iubeşte în acelaşi
timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici drama personajului care nu poate alege
, ci se supune destinului, urmându-şi ambiţiile . La polul opus se află Ana, o fata
uratica si slaba ,dar care avea ”locuri si case si vite multe” ,personaj ce ilustrează
cel mai clar tipologia victimei: îndrăgostită de Ion şi traumatizată de un tată prea
dur, lipsită de afecţiunea maternă şi de orice formă de comunicare, Ana i se oferă
lui Ion căutând la el afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă şi supusă autorităţii
masculine, ea nu poate fi decât o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale.
Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea
manipulată, iar Ion manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să
i-o dea pe Ana, dar şi pământurile, Ion urmează conştient un plan de seducere a
Anei, în urma căruia fata rămâne însărcinată. După ce Vasile Baciu află cine este
tatăl copilului, Ana devine obiectul răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia
conflictului dintre cei doi bărbaţi, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o
ca unică soluţie salvatoare. În momentul în care Savista îi spune despre relaţia
dintre Ion şi Florica, Ana realizează că toate sacrificiile ei au fost inutile şi că nici
măcar copilul nu-l poate face pe Ion să o iubească, în consecinţă se spânzură. În
schimb, Ion e consecvent în urmărirea planului său şi, după seducerea Anei, ignoră
suferinţa acesteia din cauza bătăilor şi a umilinţelor tatălui ei. În inconştienţa lui
sinceră, după obţinerea pământurilor, el caută să refacă relaţiile cu Florica, femeia
pe care o iubeşte.
Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine
imanente, manipulaţi de două dorinţe diferite: Ion de dorinţa de a obţine pământ,
iar Ana de dorinţa de a obţine afecţiune. Ei sunt vinovaţi că încalcă legile nescrise
conform cărora destinul nu poate fi schimbat, individul nu îşi poate depăşi
condiţia. ”. Prin stil indirect liber, sunt exprimate parerile Anei despre Ion, la
inceput de relatie: ”Ionica, norocul meu”, dar si cu putin inainte de a-si lua viata. Il
considera un om insensibil, prefacut, care a pandit-o ca un animal de prada,
profitand de iubirea ei : ”A inselat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simtit
slabiciunea si a urmarit-o ca un lup hain... Prefacatoria a fost dulceata, precum si
imbratisarea lui cea dintai... pana ce i-o mancat noroc si toata viata.” Ion este
vinovat moral de moartea Anei, dar, in acelasi timp, aceasta nu este constienta de
rolul ei, ca femeie, pe care i-l atribuie societatea traditionala: avand zestre, fiind ce
mai bogata din sat, s-ar fi putut marita lesne cu oricine, scapand ”de rusine”. Dar
Ion se foloseste de iubirea ei sa-i ia zestrea si, dispretuind-o apoi, o impinge la
moarte.
În ilustrarea relaţiei dintre cei doi, o scenă semnificativă este scena de la
începutul romanului, când Ion pleacă de la horă şi o caută pe Ana, pe care o atrage
la umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă ţuică, pe care Ana o refuză, amintindu-i de
tatăl ei. Secvenţa următoare este realizată în stil indirect liber, în care sunt
prezentate gândurile lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana: ,, Nu-i fusese dragă Ana
şi nici acuma nu-şi dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte
ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că o mai iubeşte.(…) Dar Florica era mai
săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…. Îi asculta glasul
plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp se gândea la Florica.”În timp ce, în
sufletul personajului mai există dubii, în privinţa sentimentelor pentru Ana,
receptorul textului nu are niciun dubiu că Ion nu o iubeşte pe Ana, în ai cărei ochi
nu se uită când îi vorbeşte, deşi ea e prezentă, pe când Florica, absentă fizic de la
scenă, este prezentă în mintea lui.
O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care,
după ce Vasile Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la
Glanetaşu. Ana ajunge la casa lui Ion fără să ştie cum, dar indiferenţa cu care o
primeşte Ion o blochează: acesta mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi
ştergându-şi tacticos briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din
faţa lui. Apoi cântăreşte burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi spune să
îşi trimită tatăl,pentru că situaţia nu poate fi rezolvată de ea. Răceala lui Ion,
indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe Ana prefaţează destinul femeii. Ana
este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ştie cum
de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din
pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi.
Un element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele
personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru
pământ, individualizat, însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas
nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion
Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o
face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la
Florica, devenită nevasta lui George.
Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi,
totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul
pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast)
sunt semnificative,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’,
,,Nunta’’, iar în cea de-a doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’,
,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre
Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după
alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii,
marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan secundar, există mai multe
conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, între Ion şi
George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută
autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal,
dar şi un conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale
pământului- stihie.
Astfel, cuplul Ion-Ana , din romanul Ion de Liviu Rebreanu, se distinge prin
maniera naturalistă în care e tratată relaţia celor doi, prin raporturile de manipulator
şi manipulat, dar şi prin sinceritatea instinctuală care îi împiedică pe cei doi să
comunice conferindu-le celor doi statut de victime în faţa unui destin implacabil,
mai ales cu cei care încearcă să îşi schimbe soarta.