Sunteți pe pagina 1din 17

IONESCU Cristian, Dreptul la viaţă.

O perspectivă constituţională

Publicaţie: Revista Dreptul 9 din 2016

Autor:
IONESCU Cristian
Tip:
Doctrina

Dreptul la viaţă. O perspectivă constituţională


dr. CRISTIAN IONESCU*
* e-mail: cristian.ionescu@cdep.ro
Prof. univ. - Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir"
ABSTRACT
To say that man is the supreme value of a democratic society and of the state of law is a
partly true statement. This is because it is known that, in the long period in which the
principles of the constitutional democracy and of the state of law have been affirmed in
the social practice, no human society succeeded in fully providing the individual with
the full extent of its political, social, economic, cultural or religious value. Even in the
states considered, without reservations, to be democratic there have been and still are
threats to the physical and mental integrity of the individual from some state authorities
and even indifference for the individual’s life. In fact, this actually explains that the
constitutional utterances according to which "the right to life is guaranteed", "the
dignity and the personality of the individual are supreme values". The existence of a
rule of law and, more so, of a rule of constitutional rank, which affirms and enshrines in
normative models the importance of man as supreme value of a socio-political
community, proves that the compliance with this value still remains a standard, a
requirement imposed on everybody as model of social behaviour.
Keywords: right to life; physical and mental integrity; holder of the right to life;
prohibition of death penalty; inhuman and degrading treatments; personality rights.
1. Omul - valoare supremă a societăţii democratice şi a statului de drept. A spune că omul
este valoarea supremă a societăţii democratice şi a statului de drept este o afirmaţie parţial
adevărată. Aceasta deoarece este cunoscut că, în lunga perioadă în care s-au afirmat în
practica socială principiile democraţiei constituţionale şi ale statului de drept, nicio societate
umană nu a reuşit să-i ofere pe deplin individului măsura completă a valorii sale politice,
sociale, economice, culturale sau religioase. Chiar şi în statele socotite, fără rezerve,
democratice, au existat şi există ameninţări la adresa integrităţii fizice şi psihice a individului
din partea unor autorităţi statale şi chiar indiferenţă pentru viaţa sa. Aşa se şi explică, de fapt,
enunţurile constituţionale potrivit cărora "dreptul la viaţă este garantat", "demnitatea şi
personalitatea individului sunt valori supreme"1. Existenţa unei norme de drept şi, cu atât mai
mult, a unei norme de rang constituţional, care afirmă şi consacră în modele normative
importanţa omului ca valoare supremă a unei comunităţi social-politice. dovedeşte că
respectarea acestei valori rămâne încă un standard, o cerinţă impusă tuturor ca model de
comportament social2. Cu atât mai puţin omul este considerat o valoare supremă în regimurile
politice totalitare, deşi acestea au afirmat, dimpotrivă, că cetăţeanul, omul, reprezintă valoarea
supremă a societăţii respective.
Există şi o diferenţă de percepţie socială a valorii umane şi a importanţei omului de la ţară la
ţară, chiar şi în cele care au regimuri politice democratice. Aceasta este o dovadă că însăşi
democraţia - aşa cum este înţeleasă în manualele de ştiinţe politice - nu se înfăptuieşte potrivit
unui tipar identic în fiecare ţară care a optat pentru acest tip de dezvoltare politică. Se poate
spune că există tot atâtea modele democratice de organizare social-politică câte ţări
democratice sunt3.
Omul, în genere individul-cetăţean - membru al unei colectivităţi social - umane determinate
poate fi analizat din punct de vedere al dreptului constituţional numai dintr-o perspectivă
multidisciplinară, având în vedere domeniile vieţii sociale în care acesta trăieşte şi se afirmă.
Legiuitorul constituant, precum şi legiuitorii obişnuiţi care îi reglementează individului o
anumită poziţie socială şi îi conferă un anumit rol în societate, drepturi şi libertăţi
fundamentale, precum şi îndatoriri, trebuie să depăşească perspectiva strict juridică, potrivit
căreia omul este o "persoană fizică", şi să-l înţeleagă şi din punct de vedere filosofic, politic,
economic, din punct de vedere al sociologiei şi psihologiei etc.4 Omul a fost, este sau ar
trebui să fie în orice societate factorul determinant al existenţei şi dezvoltării acesteia, precum
şi al apărării ei faţă de factori externi sau interni, care i-ar ameninţa ori afecta organizarea sau
conducerea. Fiecare societate în parte are propria sa concepţie filosofică şi socială despre om
ca individ, iar acest lucru este vizibil mai ales din punctul de vedere al conţinutului normelor
constituţionale referitoare la reglementarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale,
printre care, desigur, trebuie să figureze şi garantarea dreptului la viaţă, precum şi a dreptului
la integritatea sa fizică şi psihică5.
Din punct de vedere politic, omul este purtător şi deţinător conştient de suveranitate şi în
această calitate decide singur, fără ingerinţe, cui să încredinţeze periodic exerciţiul
suveranităţii ce i se cuvine în mod natural. În aceeaşi calitate, individul-cetăţean este
îndreptăţit să-l controleze pe cel căruia i-a încredinţat cota sa din puterea suverană pe care o
deţine şi care astfel capătă mandatul şi dreptul de a-l reprezenta în organisme de suveranitate
la nivel central şi local. Mai departe, omul este şi un beneficiar direct al politicilor publice
elaborate şi înfăptuite de reprezentanţii săi, care îi sunt obligaţi, iar una dintre obligaţiile
fundamentale ale acestora este de a garanta în mod egal fiecărui om. membru al societăţii,
dreptul la viaţă, înţeles ca un drept esenţial, inerent oricărei fiinţe umane, de a-i respecta şi
apăra integritatea sa fizică şi psihică, demnitatea şi personalitatea, drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi interesele sale legitime. Ca beneficiar al puterii, omului i se
garantează dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Tot în această calitate, omul are
vocaţia de a i se respecta, între altele, demnitatea şi personalitatea, libertatea individuală,
accesul la justiţie, viaţa intimă şi privată. Statul nu ar avea aceste obligaţii dacă individul nu
s-ar afla la baza constituirii sale ca formă suverană de organizare social-umană. Guvernanţii
există numai prin voinţa celor guvernaţi, iar constituirea şi funcţionarea autorităţilor statale
iau forma consimţământului exprimat în mod liber de către omul-cetăţean, titular al dreptului
de vot. Să nu uităm că populaţia reprezintă unul dintre elementele constitutive ale statalităţii
şi că statul are ca fundament, potrivit art. 4 alin. (1) din Constituţie, unitatea poporului român;
or. acesta este format din entităţi individuale, fiecare dintre ele fiind deţinătoare originară de
putere politică.
Din această perspectivă teoretică rezultă că substanţa dispoziţiilor constituţionale cuprinse în
art. 22 din Legea fundamentală nu este o liberalitate, în sens juridic, din partea puterii
constituante, ci partea de obligaţii ce-i revine statului din contractul social tacit încheiat de
acesta cu fiecare dintre cetăţenii săi, clauze de care beneficiază, prin extensie democratică şi
umanistă, şi alte persoane aflate pe teritoriul său. Numai astfel se pot explica fundamentele
garantării statale a dreptului la viaţă, precum şi ale dreptului la integritate fizică şi psihică.
Desigur, aceste drepturi, ca şi interdicţia ca orice persoană să fie supusă torturii6 şi pedepselor
ori tratamentelor inumane sau degradante, ţin şi de gradul de civilizaţie la care a ajuns
societatea umană în prezent. Însăşi ideea de umanitate ar fi negată într-o societate care aplică
pedeapsa cu moartea, chiar dacă, într-o accepţiune comună, aceasta ar putea apărea oamenilor
justificată de gravitatea extremă a faptelor care ar fi astfel pedepsite de către puterea publică.
În privinţa tratamentului inuman ori degradant la care se referă art. 22 alin. (2) din
Constituţie, considerăm că însăşi constituţionalizarea acestei interdicţii arată că noţiunea de
tratament inuman ori degradant trebuie să fie înţeleasă şi raportată la toate raporturile pe care
o autoritate publică le are cu individul, indiferent care ar fi conţinutul acestor raporturi.
Datorită constituţionalizării tuturor interdicţiilor stipulate în art. 22 din Legea fundamentală,
cele trei puteri în stat simt obligate, potrivit funcţiilor şi prerogativelor lor constituţionale, să
aplice voinţa constituantă în domeniul propriu de activitate. Rezultă pe seama autorităţilor
publice obligaţia de a asigura respectarea voinţei Adunării Constituante.
2. Concepţia Adunării Constituante privind dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi
psihică a persoanei. Nu a fost deloc o întâmplare sau o opţiune voluntară a Adunării
Constituante de a consacra drepturile fundamentale ale cetăţenilor în textul constituţional sau
de a constituţionaliza drepturi care anterior fuseseră stipulate la nivelul unor coduri ori legi
speciale. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, reglementarea juridică a drepturilor omului este,
prin tradiţie, de esenţa Constituţiei7.
Tezele proiectului de Constituţie pentru capitolul II din titlul II, consacrate reglementării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, au oferit legiuitorilor constituanţi un text care avea
deja o formă normativă: "Dreptul omului la viaţă este absolut şi inviolabil. Pedeapsa cu
moartea este interzisă. Dreptul la siguranţa persoanei şi la libertatea individuală este garantat.
Libertatea persoanei şi integritatea sa fizică sunt inviolabile. Nimeni nu poate fi supus torturii
şi nici unei pedepse sau unui tratament inuman ori degradant."8 în alocuţiunea rostită de
raportorul Comisiei de elaborare a proiectului de Constituţie pe marginea tezelor referitoare la
drepturile şi libertăţile fundamentale, s-a precizat că, "din multitudinea drepturilor pe care le
poate avea o persoană, drepturile care sunt esenţiale pentru viaţă, libertate şi libera dezvoltare
a personalităţii umane trebuie să primească o reglementare şi protecţie juridică supremă prin
Legea fundamentală"9. Atât tezele, cât şi textul constituţional finit folosesc termenul de
"persoană", ceea ce induce ideea că Adunarea Constituantă a avut în vedere protecţia
dreptului la viaţă al celui născut. Desigur, din punct de vedere biologic, nu este nicio îndoială
că viaţa intrauterină a embrionului uman şi, pe măsura evoluţiei fiziologice a acestuia, a
fătului nu poate fi contestată10. Problema care se pune într-o analiză juridică este însă
protecţia legală a acestui stadiu de viaţă al fiinţei umane (care nu a căpătat încă apelativul de
om)11. Vom reveni asupra acestor aspecte atunci când vom comenta conţinutul juridic al
dreptului la viaţă.
Aflăm din alocuţiunea raportorului că, în textul tezelor propuse de Comisia de redactare în
vederea dezbaterii legiuitorilor constituanţi, pedeapsa cu moartea urma să fie interzisă în timp
de pace, fiind permisă doar în timp de război12. De fapt, anterior elaborării tezelor, prin
Decretul-lege nr. 6/199013, pedeapsa cu moartea prevăzută în Codul penal din 1968 fusese
abolită. De asemenea. România ratificase cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 12 decembrie 1990, prin care se abolise pedeapsa cu
moartea. Ca atare, adaugă raportorul comisiei, urmează a se renunţa la partea din teze
referitoare la aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război14. În dezbaterile parlamentare
pe marginea tezelor s-a propus ca pedeapsa cu moartea să poată fi aplicată în cazurile de
trădare săvârşite în timp de război15. Deputatul Petre Ninosu a propus un alt amendament,
potrivit căruia interdicţia constituţională a pedepsei cu moartea era relativizată prin enunţarea
ei "în principiu", ceea ce ar fi permis, în viitor, aplicarea acesteia16. Şi acest amendament a
fost respins de Comisia de redactare a proiectului de Constituţie. În fine, amendamentul
propus de senatorul Leonard Finţescu viza împuternicirea dată Parlamentului de a dispune
prin lege, în timp de război, aplicarea pedepsei cu moartea17, iar cel al deputatului Ioan
Catarig, aplicarea pedepsei cu moartea numai în cazuri extreme18. Cele două amendamente nu
au fost acceptate de plenul Adunării Constituante. Un alt amendament, propus de deputatul
Ioan Alexandru la proiectul de Constituţie, a vizat completarea alin. (1) al art. 22, în sensul
garantării şi a dreptului la viaţă al embrionului uman înainte ca acesta să se fi născut19. Şi
acest amendament a fost respins.
Concepţia Adunării Constituante privind consacrarea prin normă constituţională a dreptului la
viaţă şi a dreptului persoanei la integritatea sa fizică şi psihică a reflectat filosofia
documentelor internaţionale în materie, la unele dintre ele România fiind parte. Astfel,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, prevede în art. 3 că: "Orice fiinţă umană are dreptul la
viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale." Potrivit art. 5 al aceleiaşi declaraţii.
"Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante." Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice prevede în art. 6 pct. 1 că:
"Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni
nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar." Art. 7 din pact mai prevede că: "Nimeni nu va
fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante." Potrivit
art. 10 pct. 1 din acelaşi pact, "Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi
cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane." în fine. Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4
noiembrie 1950, prevede în art. 2 pct. 1 că: "Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat
de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu
această pedeapsă prin lege."20 Convenţia europeană mai prevede în art. 3 că: "Nimeni nu
poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. "Protocolul
nr. 6 la Convenţia europeană prevede în art. 1 că: "Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni
nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat."21 În sistemul european de
protecţie a drepturilor omului, autorităţile statale sunt obligate nu doar să se abţină de a
provoca moartea unei persoane, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare
protecţiei eficiente a acestui drept, ceea ce include, aşa cum s-a subliniat în literatura de
specialitate, şi obligaţia de a asigura desfăşurarea unei anchete eficiente cu privire la cauzele
unei morţi, atunci când aceasta s-a produs, cu consecinţa pedepsirii corespunzătoare a celor
vinovaţi22. Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică şi-au găsit
consacrare, fireşte, în spiritul reglementărilor europene, şi în Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene23.
În sistemul european de apărare a dreptului la viaţă - avem aici în vedere, îndeosebi,
dispoziţiile art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale -, viaţa fiinţelor umane este înţeleasă în sens fiziologic, de sinteză a proceselor
biologice, fizice, chimice, mecanice, datorită cărora fiinţa umană capătă şi deţine însuşirile de
om24. Nu excludem din această accepţiune importanţa mediului social, economic, politic,
cultural sau religios în care un om îşi desfăşoară viaţa şi în care este îndreptăţit să pretindă de
la semenii săi şi de la stat respectarea şi apărarea dreptului său la viaţă. Nu cade sub incidenţa
art. 2 din Convenţie şi nici a art. 22 din Constituţia României dreptul persoanei de a pretinde
din partea statului condiţii necesare pentru o viaţă decentă, dreptul la un anumit nivel sau
standard de viaţă materială ori chiar spirituală, acestea din urmă făcând obiectul unor drepturi
social-economice25.
Conţinutul normativ al art. 22 din Constituţie, adoptat de Adunarea Constituantă, conţine şi
reflectă substanţa ideologică a tuturor acestor dispoziţii cu caracter internaţional, care fac
parte, de altfel, din ordinea juridică naţională, graţie art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Din modul în care este reglementat în textul constituţional, dreptul la viaţă are un caracter
absolut, cu toate că reglementarea cuprinsă în art. 2 din Convenţia europeană conţine o serie
de derogări de la acest caracter. Acestor derogări li se adaugă dispoziţiile art. 15 din
Convenţia europeană, care dispensează statul, în situaţii de pericol public care ameninţă viaţa
naţiunii, de îndatorirea de a respecta obligaţiile prevăzute în Convenţie.
3. Natura juridică a dreptului la viaţă, precum şi a dreptului la integritate fizică şi psihică. Din
punct de vedere al naturii juridice, drepturile consacrate în art. 22 din Constituţie sunt, ca şi
celelalte drepturi fundamentale, drepturi subiective recunoscute de stat fiecărui individ aflat
sub jurisdicţia sa. În temeiul acestora, titularul lor este îndreptăţit să pretindă, în propriul
interes, tuturor celorlalte subiecte de drept să se abţină de la orice act sau fapt de natură să-l
împiedice să-şi exercite dreptul respectiv sau, dimpotrivă, să întreprindă o anumită acţiune,
datorită căreia exercitarea dreptului pozitiv devine posibilă pentru titularul său. În cazul
drepturilor subiective se îmbină voinţa individuală a titularului acestora cu voinţa colectivă a
statului, exprimată prin normele de drept care îi configurează spaţiul de manevră pentru
exercitarea drepturilor respective. În noul Cod civil, capitolul II din titlul II este consacrat
respectului datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente, între care figurează şi drepturi ale
personalităţii. Art. 58 alin. (1) precizează, în acest sens, că "Orice persoană are dreptul la
viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la
respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege." Se observă
cu uşurinţă că o parte din problematica avută în vedere de legiuitorul civil este conexată
dispoziţiilor cuprinse în art. 22 din Constituţie. Cele două texte normative coroborate reflectă
o viziune nouă asupra omului, acesta apărând nu numai ca subiect de drept civil, ca un
participant la circuitul civil general, ca titular de drepturi şi obligaţii civile, ci şi ca subiect de
drept constituţional, statul asumându-şi obligaţia, faţă de acesta, de a-i garanta viaţa,
integritatea fizică şi psihică, precum şi de a-i asigura un statut social care să-i confere
demnitate26. Din această interacţiune între texte legislative aparţinând mai multor ramuri ale
dreptului rezultă îmbogăţirea naturii juridice a dreptului la viaţă cu aspecte care ţin de dreptul
civil şi, de asemenea, cum vom vedea, de dreptul penal şi de dreptul constituţional. Din punct
de vedere al dreptului civil, dreptul la viaţă este un drept nepatrimonial.
Codul civil nu se limitează la enunţarea dreptului la viaţă, precum şi la integritate fizică şi
psihică. Noul Cod în materie preia conţinutul juridic al art. 22 alin. (1) din Constituţie şi
prevede în art. 61 că "Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt
garantate şi ocrotite în mod egal de lege." Mai mult chiar, acelaşi cod include într-un enunţ
legislativ ordinar un adevărat principiu constituţional. Astfel, alin. (2) al art. 61 prevede că
"Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al
ştiinţei." Apare clară din enunţul citat o concepţie civilistă nouă despre om, potrivit căreia
dreptul acestuia la viaţă este considerat de legiuitorul civilist, asemenea legiuitorului
constituant, ca un drept inerent fiinţei umane. Iată că norma de drept civil nu se mai limitează
la recunoaşterea şi reglementarea capacităţii civile a persoanei fizice, adică a capacităţii sale
de folosinţă şi de exerciţiu27, ci îşi arogă un rol de normă constituţională, de vreme ce
stabileşte o ordine de preferinţă a interesului şi binelui fiinţei umane faţă de interesul unic al
societăţii sau al ştiinţei. Legiuitorul nu a circumscris noţiunea de "interes unic al societăţii" şi
nici cea de "interes unic al ştiinţei". Dacă raportăm cele două noţiuni la garantarea dreptului
la viaţă, ajungem la concluzia că interesul şi binele unei fiinţe umane nu pot fi afectate de
decizii politice ale statului.
Dreptul la viaţă în complexitatea conţinutului şi a naturii sale juridice conţine elemente
definitorii nu numai din punct de vedere al dreptului civil, ci şi al dreptului penal şi al
dreptului constituţional. Dacă, din punct de vedere al dreptului civil, dreptul la viaţă aparţine
marii familii a drepturilor subiective, norma penală îi conferă garanţia respectării sale şi, în
felul acesta, dreptul la viaţă îşi realizează funcţia de apărare a valorii supreme a speciei
umane: viaţa însăşi. Pentru aceasta, legiuitorul penal incriminează infracţiunea de omor cu
toate variantele sale. Componenta juridică de grad sau nivel constituţional a dreptului la viaţă
se exprimă, în primul rând, chiar prin reglementarea acestuia printr-o normă cu forţă juridică
superioară voinţei juridice ordinare a Parlamentului. Întregul sistem normativ stabilit de
puterea legislativă şi de cea executivă este subordonat conţinutului juridic al dreptului la viaţă
consacrat în Legea fundamentală.
În literatura de specialitate s-a precizat că textul constituţional din art. 22 cuprinde trei
drepturi, respectiv: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate
psihică28. Considerăm că nu enumerarea drepturilor este importantă, ci conţinutul normativ al
fiecărei dispoziţii cuprinse în art. 22. Adunarea Constituantă a folosit o terminologie unitară
atunci când a intenţionat să protejeze prin mijloace constituţionale integritatea fizică şi
psihică a unei persoane. Între integritatea fizică şi cea psihică nu se poate face o demarcaţie
absolută. Orice atingere adusă integrităţii fizice a unei persoane îi afectează şi psihicul. Pe de
altă parte, dispoziţiile art. 22 din Constituţie reglementează şi dreptul de a nu fi supus torturii,
precum şi niciunei pedepse sau tratament (medical, civil, social, politic, religios etc.) inuman
sau degradant. Termenul de tratament, utilizat în articolul pe care îl comentăm, a fost înţeles
de Adunarea Constituantă într-un sens larg, şi nu în sensul de terapie sau de tratament
medicamentos prescris pacienţilor de un medic. Se poate, astfel, observa caracterul complex
şi larg cuprinzător al art. 22 din Constituţie.
4. Ocrotirea legală a dreptului la viaţă. Dreptul la viaţă fiind un drept subiectiv, este evident
că va împrumuta caracteristici corespunzătoare acestor drepturi, astfel cum ele se regăsesc
reglementate în noul Cod civil. În principiu, dreptul constituţional la viaţă apare în momentul
naşterii fătului, cu condiţia ca acesta să se nască viu. Din acest moment, fătul născut viu
capătă însuşirea de om şi de persoană, al cărui drept la viaţă este garantat prin normă
constituţională29. Atenţie: legiuitorul nostru constituant a legiferat dreptul la viaţă al persoanei
(născute), şi nu dreptul fătului de a se naşte. Problema esenţială, atât din punct de vedere
legal, cât şi filosofic ori medical şi chiar teologic şi etic, este determinarea prin criterii
ştiinţifice, obiective, a începutului vieţii. Literatura medico-legală nu ocoleşte această
problemă, mai ales în contextul în care în ingineria genetică experimentele medicale au
progresat foarte mult. Fertilizarea artificială, adică reproducerea medical asistată,
experimentele privind donarea pun problema, nu numai din punct de vedere al bioeticii, a
cerinţei stabilirii momentului în care apare viaţa unei fiinţe umane şi chiar problema
recunoaşterii şi acceptării, ca atare, a unei astfel de entităţi şi, în consecinţă, a stabilirii unei
protecţii legale a acesteia30.
Semnele distinctive ale vieţii nou-născutului sunt activitatea cerebrală, circulaţia sanguină,
respiraţia31. Tot astfel, semnul distinctiv al morţii este încetarea activităţii cerebrale32. Din
punct de vedere clinic, este vorba de încetarea funcţiilor neuronilor corticali cerebrali33.
Potrivit semiologiei tanatologice sunt şi alte semne menţionate în manualele de medicină
legală care indică încetarea vieţii: oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sanguine, abolirea
reflectivităţii, modificările oculare.
În termenii legislaţiei penale, ocrotirea vieţii unei fiinţe umane (care are o viaţă intrauterină)
ia naştere în momentul în care durata sarcinii a depăşit 14 săptămâni de la concepţiunea
embrionului. În această situaţie, întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în condiţiile art. 201
C. pen., este considerată o agresiune asupra fătului, cu excepţia cazurilor când întreruperea se
face în scop terapeutic, până la vârsta de 24 de săptămâni a sarcinii sau ulterior acestei date,
dacă întreruperea sarcinii în scop terapeutic se face în interesul mamei sau al fătului34. Nu se
pune problema, în acest caz, a protecţiei unui "drept la viaţă" ori a dreptului fătului de a se
naşte, întrucât în timpul sarcinii nu se poate face o delimitare fiziologică clară între femeia
însărcinată şi embrionul conceput în corpul acesteia35. Cele două fiinţe cu semne ale vieţii
distincte formează totuşi un singur corp. Autorii de drept penal precizează că subiectul juridic
principal sau special al infracţiunii de agresiuni împotriva fătului îl constituie relaţiile sociale
referitoare la viaţa intrauterină a embrionului uman, precum şi viaţa, sănătatea şi integritatea
corporală a femeii însărcinate36. Acesta este şi motivul pentru care obiect pasiv al acestei
infracţiuni este nu numai femeia însărcinată căreia i s-a întrerupt cursul sarcinii, ci şi fătul
(desigur, fără ca acestuia să i se fi recunoscut de către stat dreptul la viaţă în stadiul vieţii sale
intrauterine)37.
Astfel cum este reglementat prin instrumente internaţionale privind drepturile omului, precum
şi în legislaţia internă a statelor, dreptul la viaţă al unei persoane nu îi conferă, în principiu,
acesteia şi libertatea de a decide asupra duratei propriei vieţi. Cu alte cuvinte nu este
reglementat şi "dreptul" de a renunţa la viaţă, indiferent care ar fi motivele acestei opţiuni. În
dezbateri filosofice, religioase şi chiar de natură juridică, aceste aspecte sunt abordate. Se
vorbeşte, de pildă, de sinuciderea asistată medical, de justificarea provocării medicale a
morţii fătului născut cu grave malformaţii, a căror natură ar împiedica aceste fiinţe
humanoide să fie considerate oameni. În accepţiunea comună38, în practica medicală pot fi
întâlnite cazuri extreme, fiecare dintre ele impunând cerinţa găsirii unei soluţii legale, care
ridică problema formării unei concepţii la nivelul întregii societăţi şi acceptată ca atare de
voinţa politică a Parlamentului privind justificarea totuşi a morţii asistate. Ne referim, de
pildă, la problema reglementării juridice a deciziei unităţii spitaliceşti de a decupla de la
aparatura medicală, care îl ţine în viaţă, pe un pacient suferind de o maladie incurabilă şi care
se află în stadiul final al vieţii sau în comă indusă, de multă vreme, neexistând nicio speranţă
de însănătoşire39.
Codul penal în vigoare conţine prevederi clare care incriminează şi pedepsesc, de pildă,
uciderea unei persoane (art. 188), omorul calificat (art. 189), uciderea din culpă (art. 192),
precum şi fapta de ucidere la cererea victimei (art. 190) sau determinarea sau înlesnirea
sinuciderii (art. 191). De asemenea, sunt prevăzute şi pedepsite, între altele, infracţiuni contra
integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, agresiuni asupra fătului.
Pe de altă parte, Codul civil interzice în art. 62 practicile eugenice prin care pot fi aduse
atingeri speciei umane sau prin care se tinde la organizarea selecţiei umane. Art. 63 alin. (1)
din acelaşi cod interzice orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept
scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi
tratamentul maladiilor genetice. Este interzisă, de asemenea, orice intervenţie având drept
scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe vii sau moarte, precum şi
crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare [art. 63 alin. (2) C. civ.]. Totodată, Codul
civil prevede că utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată nu este admisă pentru
alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de
sexul acestuia [art. 63 alin. (3)]40.
5. Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Legiuitorul
constituant a constituţionalizat interdicţia recurgerii la tortură şi la pedepse sau tratamente
inumane ori degradante, prin decizia sa politică de racordare formală la dispoziţiile cu valoare
universală cuprinse în diferite documente internaţionale consacrate protecţiei generale a
drepturilor omului. Declaraţia Universală din 1948 stipulase deja în art. 5 că: "Nimeni nu va
fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante"41, incidente
fiind, între altele, şi dispoziţiile art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Constituţia nu defineşte termenul de tortură. În aceste condiţii, este relevantă definiţia torturii
dată în Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984. Potrivit art. 1 pct. 1 din Convenţie,
"termenul tortură înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere
sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, mai ales cu scopul de a obţine de la această
persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe
care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de
a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau
pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o
asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice
sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu
consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la
durerea ori suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele".
După cum se poate observa din conţinutul definiţiei torturii formulate de convenţia
menţionată, actele de tortură sunt circumstanţiate la acele acte aplicate de agenţi ai statului
unor persoane aflate ori cercetate în cursul unor proceduri judiciare legale, în scopul obţinerii
de la acestea a unor informaţii, date, mărturisiri, necesare organelor de anchetă pentru
constituirea probatoriului. Tortura capătă, în aceste circumstanţe, funcţia de procedeu de
anchetă42. În conţinutul termenului de tortură intră acte de agresiune care produc durere sau
suferinţe fizice ori psihice, datorită cărora persoana anchetată decide să dea curs cererii de
documente, informaţii etc., pentru ca actele de tortură să înceteze. Este o condiţie a calificării
ca acte de tortură ca agresiunea să fie întreprinsă de agenţi ai statului. Dacă nu sunt întrunite
aceste condiţii, actele de agresiune pot căpăta o altă calificare penală.
Alin. (2) al art. 22 din Constituţie stabileşte două categorii de obligaţii în sarcina statului: să
ia orice măsuri de ordin legislativ, administrativ şi judiciar pentru a împiedica actele de
tortură, precum şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi. totodată, să
pedepsească pe cei ce le aplică43. Este în spiritul convenţiei amintite ca nimic să nu poată
justifica recurgerea la tortură, iar aceasta să fie considerată în legislaţia naţională ca
infracţiune44. În concordanţă cu această cerinţă, rezultată din substanţa ideologiei Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, noul Cod penal
pedepseşte în art. 282 alin. (1) fapta funcţionarului public ce îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres ori tacit al acestuia, de a provoca unei persoane puternice suferinţe
fizice ori psihice în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană
informaţii sau declaraţii, al pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis, sau în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra
ei ori de a intimida sau face presiuni asupra unei terţe persoane. Codul penal în vigoare
pedepseşte, de asemenea, în art. 439 alin. (1) lit. e) torturarea unei persoane aflate sub paza
făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod. cauzându-i vătămări
fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor
admise de către dreptul internaţional. Codul de procedură penală prevede în art. 11 alin. (1)
că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane. Şi Codul penal sancţionează în art. 281, sub denumirea
marginală "Supunerea la rele tratamente", supunerea unei persoane la executarea iniei
pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile
legale. Se pedepseşte cu închisoarea şi supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei
persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative, privative de libertate.
Constituţia nu defineşte nici noţiunile de tratament inuman şi de tratament degradant. De
asemenea, nu există o definiţie constituţională a pedepsei degradante ori inumane. Din
enunţul constituţional al art. 22 alin. (2), rezultă însă că interdicţia agenţilor puterii publice de
a recurge sau de a aplica oricăror persoane asupra cărora exercită o putere represivă pedepse
inumane sau degradante ori de a le supune unor astfel de tratamente este, aşa cum s-a reţinut
şi în jurisprudenţa europeană, o obligaţie esenţialmente negativă. Este de presupus că orice
astfel de pedeapsă sau de tratament produce unei persoane suferinţe foarte grave, traume
fizice şi, mai ales, psihice de lungă durată. Intervenţiile agenţilor publici pentru a fi
sancţionate trebuie să fie săvârşite întotdeauna cu intenţie. Astfel de acte sunt de natură să
creeze sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, sunt apte să umilească, să dezonoreze şi,
eventual, să înfrângă rezistenţa fizică şi mentală a celor care sunt victime ale acestor
abuzuri45. Curtea europeană s-a pronunţat cu privire la calificarea drept "rele tratamente" a
actelor care produc intense şi prelungite suferinţe fizice şi psihice unor persoane. Curtea
europeană defineşte tratamentul inuman ca fiind acela care provoacă în mod deliberat
suferinţe mentale sau fizice de o intensitate particulară46. Este de observat că diferenţa între
tratamente inumane ori degradante şi tortură este uneori greu de făcut. Cel mai adesea, tortura
este înfăptuită prin astfel de tratamente inumane, care aduc atingere şi demnităţii individului
şi îl coboară pe acesta la nivelul raporturilor între om şi animalul pus în imposibilitatea de a
se apăra. Curtea europeană a apreciat în jurisprudenţa sa că tratamentele inumane sunt acele
acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i
produce puternice tulburări psihice47. Urmările relelor tratamente fiind de natură medicală, se
înţelege că reclamanţii, victime ale abuzului agenţilor autorităţii publice, trebuie să recurgă la
expertize medico-legale care vor dovedi temeinicia reclamaţiilor acestora.
6. Interdicţia constituţională a pedepsei cu moartea. Consecinţa firească şi imediată a
garantării constituţionale a dreptului la viaţă este interdicţia stabilirii în legislaţia penală a
pedepsei cu moartea. Potrivit acestei norme constituţionale, legiuitorului ordinar îi este
interzis să prevadă ca pedeapsă penală moartea persoanei vinovate de săvârşirea unei anumite
infracţiuni48. Nu există nicio justificare pentru a se renunţa la o astfel de interdicţie asumată
de Adunarea Constituantă în 1991. chiar dacă gravitatea faptei, care în alte condiţii ar fi atras
condamnarea la moarte, ar impune o astfel de reacţie represivă din partea societăţii.
Interdicţia condamnării unei persoane la pedeapsa cu moartea poate fi socotită şi ca o
recunoaştere din partea societăţii a demnităţii fiinţei umane, precum şi ca un respect adus de
stat însăşi ideii de viaţă a speciei umane. Dacă, din punct de vedere juridic, ideea de pedeapsă
cu moartea poate fi interpretată ca o manifestare a aversiunii societăţii faţă de anumite
categorii de infracţiuni şi tipuri de criminali şi ca un mod de dreptate retributivă, din punct de
vedere filosofic, pedeapsa cu moartea trebuie să aibă o justificare etică; or, în substanţa sa,
moartea nu poate fi etică49.
Stoparea vieţii unei persoane prin acţiunea deliberată a unui agent al puterii publice
transformă statul într-un factor decizional asupra vieţii omului50. Aşa cum apariţia vieţii nu
depinde de intervenţia sau de voinţa politică a statului, tot astfel, încetarea acesteia nu ar
trebui să depindă de voinţa leviathanică a autorităţii publice. Altfel spus, dacă statului nu îi
aparţine viaţa individului, cu ce drept i-o confiscă, chiar şi ca o pedeapsă penală? Beccaria a
atras atenţia asupra acestui aspect şi şi-a susţinut propunerea de abolire a pedepsei cu moartea
cu argumentul că individul- cetăţean nu cedează statului - la convenirea tacită a contractului
social - dreptul său natural la viaţă. Întrebarea pe care o pune Beccaria este esenţială: "Care
poate fi dreptul pe care şi-l atribuie oamenii de a ucide pe semenii lor?"51 Iată răspunsul dat
tot de acesta: "Nu desigur acela din care rezultă suveranitatea şi legile. Acestea nu sunt decât
complexul minimelor porţiuni ale libertăţii private a fiecăruia. Ele reprezintă voinţa generală,
care este agregatul celor particulare. Ei bine! Cine este acela care ar fi voit să lase altora
dreptul de a-l ucide? Cum s-ar putea ca, în micul sacrificiu al libertăţii fiecăruia, să poată să
fie acela al celui mai mare din bunurile: viaţa? Şi dacă aceasta s-a făcut, cum se acordă un
astfel de principiu cu altul, că omul nu este stăpân de a se omorî singur? Căci el a trebuit să
aibă acest drept pentru a-l da altuia sau societăţii întregi"52.
Dacă din perspectiva criminologiei aplicarea pedepsei cu moartea şi executarea ei exprimă un
raport între gravitatea delictului penal, a infracţiunii, şi reacţia astfel cuantificată a societăţii,
moartea în sine a unei persoane, prin decizia unei instanţe judecătoreşti, reprezintă
întreruperea ciclului natural al vieţii unei fiinţe umane. Răspunde gravitatea aplicării pedepsei
cu moartea "răului" produs societăţii de către un infractor? Este suficientă pedeapsa cu
moartea pentru descurajarea definitivă a crimei? întrebările pot fi multiplicate la nesfârşit, dar
răspunsurile nu cred că vor putea fi convertite într-o teorie care să susţină revenirea la
pedeapsa cu moartea în sistemul judiciar român sau la menţinerea în continuare a interdicţiei
stabilite în art. 22 alin. (3) din Constituţie, mai ales dacă ţinem cont că preinstituirea
regimului democratic în România a debutat cu două condamnări la pedeapsa cu moartea,
decise printr-o hotărâre judecătorească a cărei temeinicie şi legalitate sunt discutabile şi
astăzi.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 9 din data de 30 septembrie 2016

1
Constituţia Bulgariei prevede în art. 4 paragr. 2 că "Republica Bulgaria garantează viaţa". În
art. 28 din Constituţie se menţionează că: "Orice persoană are dreptul la viaţă... "; Constituţia
Ciprului prevede în art. 7 că: "Orice persoană are dreptul la viaţă şi la integritate fizică";
Constituţia Croaţiei prevede în art. 21 paragr. 1 că: "Orice persoană are dreptul la viaţă";
Constituţia Estoniei prevede în art. 16 paragr. 1 că: "Orice persoană are dreptul la viaţă.
Dreptul la viaţă este protejat prin lege"; Constituţia Finlandei prevede în art. 7 paragr. 1 că:
"Orice persoană are dreptul la viaţă, libertate personală, integritate şi securitate"; Constituţia
Germaniei prevede în art. 2 paragr. 2 că: "Orice persoană are dreptul la viaţă şi integritate
fizică"; Constituţia Irlandei prevede în art. 40 paragr. 3 pct. 2 că: statul, "în cazul săvârşirii
unei nedreptăţi, garantează respectarea vieţii". La pct. 3 din acelaşi paragraf se precizează că:
"Statul recunoaşte dreptul la viaţă al fătului şi, ţinând cont de dreptul egal la viaţă al mamei,
garantează respectarea în legile sale, asigurând, în măsura în care acest lucru este posibil prin
legile sale, apărarea şi respectarea acestui drept"; Constituţia Lituaniei prevede în art. 19 că:
"Dreptul la viaţă al persoanei este protejat prin lege"; Constituţia Maltei prevede în art. 32 lit.
a) că orice persoană beneficiază de dreptul la viaţă. Art. 33 paragr. 1 din Constituţie stabileşte
că: "Ni ci o persoană nu va fi privată în mod intenţionat de viaţă, cu excepţia executării
sentinţei unei instanţe în legătură cu o infracţiune pentru care a fost condamnată potrivit
legislaţiei Maltei"; Constituţia Slovaciei prevede în art. 14 că: "Orice persoană are dreptul la
viaţă. Viaţa umană trebuie protejată încă dinainte de naştere"; Constituţia Sloveniei prevede
că: "Viaţa este inviolabilă. Nu există pedeapsă capitală în Slovenia"; Constituţia Spaniei
prevede în art. 15 că: "Orice persoană are dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi morală... ";
Constituţia Ungariei prevede în art. II că: "Orice persoană are dreptul la viaţă şi demnitate
umană; viaţa fetusului este protejată din momentul concepţiei".
2
Există un consens în doctrina de specialitate, potrivit căruia dreptul la viaţă este socotit a fi
cel mai important drept al omului, un drept absolut, toţi membrii societăţii fiind obligaţi să-l
respecte şi să se abţină de la orice acţiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această
valoare socială supremă (a se vedea M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a
drepturilor omului şi procesul penal român, Tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
26). În doctrina europeană se consideră că dreptul la viaţă este un principiu esenţial şi că în
această calitate reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor celorlalte drepturi
şi libertăţi fundamentale (J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 89). În jurisprudenţa CEDO se menţionează că acest
drept, coroborat cu dispoziţiile art. 3 din aceeaşi convenţie, care prevede că: "Nimeni nu
poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante", consacră
una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul
Europei (Hotărârea în speţa Mc. Cann şi alţii c. Regatului Unit, 27 septembrie 1995, în F.
Sudre şi alţii. Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Rosetti
Internaţional, Bucureşti, 2011, p. 87).
3
În opinia noastră, este discutabil să se susţină că democraţia constituţională occidentală ar
include numai trăsături proprii ale Europei Occidentale şi nu ar avea în conţinutul său şi
trăsături ce-şi au originea în cultura politică a altor popoare. Modelul actual al democraţiei
occidentale, care are la bază, în primul rând, principiile economiei de piaţă şi tipurile
concurenţiale ale formelor de proprietate, precum şi cultura drepturilor omului, nu poate fi
revendicat numai de statele situate în zona geografică a Europei Occidentale, cu excluderea
ţărilor din răsăritul continentului şi din alte zone democratice ale lumii. O astfel de gândire
geopolitică ar fi întemeiată din nou pe împărţirea politică bipolară a lumii.
4
În accepţiunea comună, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi
de obligaţii civile [art. 25 alin. (2) C. civ.]. În cadrul comentariului nostru, vom folosi
noţiunea de om în sens filosofic, precum şi în sensul legislaţiei civile şi penale. Din punct de
vedere al dreptului civil, omul este definit atât prin calităţile sale biologice, cât şi prin vocaţia
sa de a fi titular de drepturi şi obligaţii (a se vedea în acest sens şi E. Chelaru, Comentariul
art. 25 din Codul civil, în FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, coord.,
"Noul Cod civil, Comentariu pe articole", Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 26). În
doctrina de drept civil s-a subliniat că orice fiinţă umană este subiect de drept şi că numai
oamenii au calitatea de subiect de drept (a se vedea C. Stătescu, Drept civil, Persoana fizică,
Persoana juridică, Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 11).
Numai în această calitate omului îi pot fi recunoscute de către societate şi în cadrul acesteia
drepturi şi îi pot fi impuse obligaţii faţă de alţii, inclusiv faţă de societate, ca atare. Cu alte
cuvinte şi într-un limbaj juridic, numai omul are capacitate de folosinţă. Potrivit doctrinei de
drept civil, constând în aptitudinea omului de a fi titular, purtător de drepturi şi obligaţii
civile, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual
de drept civil (a se vedea G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1995, p. 254).
5
Respectul faţă de viaţa altuia poate fi studiat îndelung din punct de vedere antropologic,
filosofic sau sociologic, ori şi juridic, şi niciodată nu vor fi epuizate subiectele de studiu în
nicio ţară. Aşa se şi explică preocuparea naţiunilor învingătoare în cel de-al Doilea Război
Mondial de a stopa, pentru generaţiile viitoare, atrocităţile inumane petrecute în timpul
conflagraţiei mondiale. Naţiunile unite au reuşit să codifice un model de respectare şi
protecţie a vieţii tuturor fiinţelor umane, care treptat a fost receptat de statele care s-au
alăturat acestora în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
6
Tortura, fie că este actul uman individual, pornit din reflexul brutal al unui om spre cruzime,
sălbăticie, ferocitate şi dispreţ faţă de un semen al său, fie că este instrumentul procedural
prin care agentul statului urmăreşte să afle informaţii, date deţinute de cel anchetat şi supus
torturii, rămâne în esenţa sa un act de barbarie şi violare a drepturilor omului. De aceea,
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, prevede că: "fiecare stat parte ia
măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficace pentru a împiedica
săvârşirea de acte de tortură pe oricare teritoriu aflat sub jurisdicţia sa" şi că: "Nicio
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de
ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu
poate fi invocată pentru a justifica tortura".
7
I. Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 17.
8
A se vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia
Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p. 191.
9
Idem, p. 196-197.
10
Fetusul este denumirea dată produsului concepţiei sau embrionului uman, după a treia lună
de viaţă intrauterină a acestuia. După această dată, embrionul uman începe să reprezinte
caracteristicile distinctive ale speciei umane. A se vedea V. Rusu, Dicţionar medical, Editura
Medicală, Bucureşti, 2001, p. 435.
11
Nici în jurisprudenţa europeană privind protecţia drepturilor omului nu s-a ajuns la un
punct de vedere unitar asupra naturii şi statutului legal al embrionului/fătului, datorită marii
diversităţi de concepţii şi reglementări legale privind problematica admiterii/respingerii
avortului. Există un consens privind apartenenţa fătului, în stadiul vieţii sale intrauterine, la
specia umană, dar nu mai mult. Într-o speţă soluţionată de fosta Comisie europeană şi foarte
des citată (Cauza Vo c. Franţei, din 8 iulie 2004), fosta Comisie s-a referit la statutul legal al
fătului şi a reţinut că "potenţialitatea acestei fiinţe, precum şi capacitatea sa de a deveni o
persoană sunt cele ce trebuie protejate în numele demnităţii umane, tară ca prin aceasta să
facem din ea o persoană care ar avea un drept la viaţă în sensul art. 2 din Convenţia
europeană", a se vedea V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008, p. 10.
12
Idem, p. 197. Aplicarea pedepsei cu moartea pentru fapte comise în timp de război putea fi
încadrată într-o tradiţie constituţională mai veche, cunoscut fiind faptul că primele trei
constituţii scrise ale României prevăzuseră o atare reglementare. Astfel, art. 18 din
Constituţia din 1866 prevedea că "Pedeapsa morţii nu se va putea reînfiinţa afară de cazurile
prevăzute în Codul penal militar, în timp de război" Textul a fost preluat identic în art. 16 din
Constituţia din 1923. Constituţia din 1938 a prevăzut în art. 15 alin. 1 că "Pedeapsa cu
moartea se aplică în timp de război, potrivit codului de justiţie militară". În alineatul următor,
art. 15 conferea Guvernului dreptul de a decide aplicarea pedepsei cu moartea şi în timp de
pace ("Consiliul de Miniştri va putea decide aplicarea dispoziţiunilor din alineatul precedent
şi în timp de pace, pentru atentate împotriva Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Şefilor
Statelor străine şi delimitărilor Statului din mobile în legătură cu exerciţiul funcţiunilor ce le
sunt încredinţate, precum şi în cazurile de tâlhărie cu omor şi asasinat politic"). Erau
consideraţi demnitari ai statului consilierii regali, membrii Guvernului şi rezidenţii regali, iar
pedeapsa era executată prin împuşcare (a se vedea G. Alexianu, Principii de drept
constituţional, Editura Librăriei "Universala" Alcalay & Co" Bucureşti, 1939, p. 31).
13
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 8 ianuarie 1990.
14
Geneza Constituţiei României..., op. cit., p. 197.
15
Idem, p. 297. Amendamentul a fost respins.
16
Idem, p. 298.
17
Ibidem.
18
Ibidem.
19
Idem, p. 297.
20
Se cuvine a fi precizat că, în concepţia Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la viaţă protejat în art. 2 al acesteia nu are
caracterul unui drept absolut. Textul Convenţiei precizează că: "Moartea nu poate fi cauzată
cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal
în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege." Mai mult chiar,
art. 2 paragr. 2 prevede că: "Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea
acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua
o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a
reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. "
21
Protocolul prevede totuşi în art. 2 posibilitatea legiferării pedepsei cu moartea pentru acte
săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Protecţia dreptului la viaţă
cuprinsă în art. 2 din Convenţia europeană este pusă pe un plan secund în situaţii
excepţionale, când, potrivit art. 15 din Convenţie, "în caz de război sau de alt pericol public
ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la
obligaţiile prevăzute în prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu
condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul
internaţional".
22
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Col. I.
Drepturi şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 158.
23
Art. 2 din Cartă prevede că "orice persoană are dreptul la viaţă" şi că "nimeni nu poate fi
condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat". De asemenea, potrivit art. 3, "orice
persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică".
24
În literatura medicală se recunoaşte că o definiţie a vieţii umane este imposibilă, întrucât
caracteristicile atribuite în general biosistemelor sunt, fiecare, de o mare diversitate şi
variabilitate şi că mult mai uşor se face distincţia între viaţă şi moarte. A se vedea în acest
sens V. Rusu, op. cit., p. 1037.
25
G. Guillaume, L’Article 2, în L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-EI. Imbert, "La Convention
Europeenne des Droits de L’Homme", Economica, Paris, 1999, p. 147-148, apud M. Udroiu,
O. Predescu, op. cit., p. 63. În Cauza Pretty c. Regatului Unit din 29 aprilie 2002, Curtea
europeană a decis că art. 2 din Convenţie "nu are nicio legătură cu problemele privind
calitatea vieţii sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viaţa sa". De asemenea, aceeaşi
instanţă de contencios european în materia apărării drepturilor omului a reţinut în
jurisprudenţa sa că este exclusă din incidenţa art. 2 din Convenţia europeană pretenţia "la un
anumit standard de viaţă sau a dreptului de a trăi în condiţii decente" (Cauza Wasilewski c.
Poloniei, 29 aprilie 2003). A se vedea F. Sudre şi alţii, Marile hotărâri ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Editura Rosetti Internaţional, Bucureşti, 2011, p. 194.
26
În doctrina dreptului civil s-a precizat că prin reglementarea în Codul civil a drepturilor
personalităţii se schimbă concepţia despre om, care nu mai este privit doar ca o abstracţie
juridică - titular de drepturi şi obligaţii ci ca fiinţă umană, ca realitate complexă, biologică şi
psihică [a se vedea E. Chelaru, Comentariul art. 58, în FI. A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei (coord.), "Codul civil. Comentariu pe articole", ediţia a2-a,
Editura C.H. Beck, 2014, p. 62].
27
Potrivit art. 34 din Codul civil, "capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii civile", iar art. 37 prevede: "capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile".
28
A se vedea: Colectiv, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonomă
"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p. 52: V. Cioclei, Comentariul art. 22 din Constituţie, în
I. Muraru, E.-S. Tănăsescu (coord.), "Constituţia României, Comentariu pe articole", Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 196.
29
În dreptul civil, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el
se naşte viu (art. 36 C. civ.). În jurisprudenţa fostei Comisii europene pentru drepturile
omului s-a reţinut refuzul acesteia de a se recunoaşte fătului un drept la viaţă având un
caracter absolut şi s-a precizat că termenul de "persoană" utilizat în art. 2 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se referă şi la
copilul conceput (a se vedea B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 85, şi Marea Cameră, Hotărârea Vo c. Franţei, 8 iulie
2004, în F. Sudre şi alţii, op. cit., p. 82-83).
30
A se vedea şi B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 84.
31
V. Cioclei, op. cit., p. 199. A se vedea şi V. Beliş (coord.), Medicină legală. Editura Teora,
Bucureşti, 1992, p. 22.
32
Sunt situaţii când viaţa fătului încetează din cauze naturale în stadiul final al vieţii sale
uterine. Pentru a nu se pune în pericol viaţa sau integritatea fizică a mamei, cursul sarcinii
poate fi întrerupt de medicul de specialitate. De asemenea, este posibilă încetarea vieţii fătului
chiar în timpul naşterii, aceasta datorându-se unor cauze naturale sau unei culpe medicale. În
aceste cazuri, nu este incidenţă aplicarea dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul
la viaţă, deoarece fătul nu s-a născut viu. Se poate susţine însă vătămarea integrităţii fizice a
latului în timpul naşterii, dar cu condiţia ca acesta să se fi născut viu. Medicul care i-a
prescris femeii însărcinate medicamente contraindicate care au cauzat încetarea funcţiilor
vitale ale fătului în stadiul vieţii sale intrauterine sau vătămări corporale ori infirmităţi fizice
ale nou-născutului se face vinovat de malpraxis.
33
A se vedea V. Beliş, op. cit., p. 18. În doctrină se afirmă că, deşi în aparenţă lucrurile sunt
clare, momentul de la care putem considera că avem de-a face cu o persoană în viaţă, precum
şi momentul până la care putem considera că persoana este în viaţă, altfel spus momentul
apariţiei vieţii şi, respectiv, momentul instalării morţii, reprezintă probleme controversate din
punct de vedere medico-legal (V. Cioclei, op. cit., p. 198).
34
În literatura medicală de specialitate sunt evocate cazuri de prelevare de ţesuturi cerebrale
fetale sau de glande suprarenale fetale în scop experimental şi, în legătură cu acestea, opinii
potrivit cărora "embrionii au toate drepturile unei fiinţe umane, utilizarea lor fără respectarea
strictă a regulilor experimentului pe om constituind o gravă încălcare a drepturilor omului şi,
în consecinţă, trebuie aspru criticată" (a se vedea A. T. Moldovan, Tratat de drept medical,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 465).
35
În literatura de specialitate, s-a menţionat că recunoaşterea dreptului la viaţă al fetusului
reprezintă un compromis între respectul vieţii ce urmează a se naşte şi dreptul la avort, ca
expresie a intereselor femeii însărcinate, balanţa părând să încline spre afirmarea acestuia din
urmă (G. A. Cudriţescu, op. cit., p. 188). Într-un sens opus, Convenţia americană a drepturilor
omului, adoptată în cadrul Conferinţei inter-americane de la San Jose, Costa Rica, la 22
noiembrie 1969, stipulează în art. 4 paragr. 1 că "Orice persoană are dreptul la respectarea
vieţii sale. Dreptul va fi protejat prin lege, în general, din momentul concepţiei".
36
A se vedea V. Dobrinoiu, în Colectiv, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Editura
Universul, Bucureşti, 2014, p. 87; T. Tudorel, M. Safta, Comentariul art. 201, în G. Antoniu,
T. Toader (coord.), "Explicaţiile noului Cod penal. Voi. III. Articolele 188-256", Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 108.
37
T. Toader, M. Safta, op. cit., p. 103. Din eroare, cei doi autori se referă la termenul de copil
ca subiect pasiv al infracţiunii prevăzute în art. 201 din Codul penal; or, noţiunea de copil sau
de prunc se referă doar la nou-născut, cu condiţia ca acesta să se fi născut viu. Dacă femeia
însărcinată dă naştere unui făt mort, a cărui viaţă a încetat chiar cu puţin timp înainte de
naştere, fătul nu poate fi considerat copil. Apelativul de "copil" este corect numai din
momentul în care s-a instalat viaţa extrauterină. Art. 202 alin. (2) şi (3) din Codul penal face
această diferenţă între făt şi copil.
38
Noul Cod penal incriminează în art. 190 infracţiunea de ucidere la cererea explicită,
serioasă, conştientă şi repetată a victimei.
39
Pentru o informare mai largă asupra acestui subiect deopotrivă filosofic, etic şi legal, a se
vedea J. Robert, Droits de l’homme et libertes fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993, p.
202-205.
40
Alte dispoziţii din Codul civil reglementează, între altele, inviolabilitatea corpului uman
(art. 64), examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane (art. 65), interzicerea unor acte
patrimoniale care ar avea ca obiect părţi sau componente ale corpului uman (art. 66),
prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la persoanele
donatoare în viaţă (art. 68).
41
Aşa cum am arătat, şi în alte documente de referinţă pentru protecţia internaţională a
drepturilor omului fuseseră interzise nu numai tortura, ci şi tratamentele degradante aplicabile
persoanelor.
42
A se vedea şi V. Cioclei, op. cit., p. 208.
43
La nivel internaţional a fost încheiată în 1987 Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ratificată de România prin
Legea nr. 80/1994.
44
Art. 4 din convenţie precizează că: "Fiecare stat parte veghează ca toate actele de tortură să
constituie infracţiuni în raport cu dreptul său penal. Se va proceda tot astfel în legătură cu
tentativa de a săvârşi tortura sau cu orice act, comis de orice persoană, care constituie
complicitate sau participare la actul de tortură. Fiecare stat parte consideră aceste infracţiuni
ca fiind pasibile de pedepse corespunzătoare, dată fiind gravitatea lor."
45
A se vedea Hotărârea CEDO în speţa Selmouni c. Franţei, în F. Sudre şi alţii, op. cit., p.
111. Potrivit jurisprudenţei europene în materie, dovada relelor tratamente săvârşite de agenţi
ai statului trebuie să fie stabilită "dincolo de orice îndoială rezonabilă" (idem, p. 114).
46
Idem, p. 114.
47
A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 211.
48
Această interdicţie este de ordine publică. Chiar dacă România, ca stat membru al
Consiliului Europei, a ratificat Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, care permite în art. 2 paragr. 1 aplicarea pedepsei cu moartea în
executarea unei sentinţe capitale şi chiar uciderea unor persoane, între altele pentru
reprimarea, conform legii, a tulburărilor violente sau a unei insurecţii, legiferarea pedepsei cu
moartea ar contraveni art. 152 alin. (2) din Constituţie.
49
Într-o definiţie clasică, evocată de prof. Tanoviceanu, care era un adept al pedepsei cu
moartea, "pedeapsa este răul pe care puterea publică îl face individului condamnat de justiţie
fiindcă a comis una sau mai multe infracţiuni" (a se vedea I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi
procedură penală, vol. III, Tipografia "Curierul Judiciar", Bucureşti, 1924, p. 12).
50
Nu avem în vedere aici uciderea unei persoane care cade sub incidenţa prevederilor art. 19
C. pen., legiuitorul ordinar considerând această faptă ca o cauză justificativă a omorului unei
persoane.
51
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 273.
52
Apud I. Tanoviceanu, op. cit., p. 274.