UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

DIRECȚIA ID-IFR
P.I.P.P., ANUL III
ANUL UNIVERSITAR 2021-2022
STUDENT: DOBRE MIHAELA FLORENTINA (CAȚĂ)

PSIHOSOCIOLOGIA
FAMILIEI

PROF. DR. GEORGETA IORDACHE

2022
I. SCHIMBĂRILE ÎN SOCIETATE ȘI INFLUENȚELE ACESTORA
ASUPRA FAMILIEI

Familia ultimelor decenii și, mai ales, a ultimilor ani a suportat transformări
profunde. Schimbările intervenite sunt atât de importante încât și termenul de ,,familie” a
devenit tot mai ambiguu, tinzând să acopere acum realități diferite de cele caracteristice
generațiilor precedente. Dinamismul puternic al structurii și funcțiilor familiei pare
surprinzător, uneori chiar negativ. Se consideră că familia este cea mai fidelă păstrătoare a
tradițiilor și a valorilor naționale, că este unul dintre cele mai conservatoare elemente ale
vieții sociale. Totuși, contrar acestor opinii, trebuie remarcat faptul că ea este mai
puțin ,,depozitară” și mai degrabă ,,barometrul” tuturor schimbărilor sociale, având în
vedere faptul că a devenit tot mai sensibilă la toate principalele transformări petrecute în
societate.
Modelul tradițional de familie este larg rãspândit pânã spre sfârșitul secolului al
XIX-lea în Europa (Occidentalã), iar referința principalã este familia extinsã/lãrgitã, cel
mai adesea stabilitã pe un teritoriu agricol patrimonial (de unde și denumirea de
patriarhalã). Mulți autori au considerat cã tipul extins al familiei, caracteristic societãților
agrare tradiționale, oferã numeroase avantaje fațã de alte forme de familie.
Familia tradiționalã reprezenta o instituție conservatoare, în care sistemul valoric
era puternic modelat de valorile religioase și se baza pe pãstrarea tradițiilor și obiceiurilor,
pe exercitarea unor reguli rigide care sã menþinã stabilitatea și așa numitul spirit de clan
(Mitrofan, Ciupercã, 1998). Familia tradiționalã era o comunitate închisã. Loialitatea fațã
de familie este mai presus de interesul propriu.
La nivelul funcțiilor, familia tradiționalã asigura totalitatea nevoilor individului, de
la funcția de reproducere, educația copiilor, îngrijirea bãtrânilor pânã la transmiterea
tradițiilor și obiceiurilor culturii respective. Pentru cã funcția dominantã a familiilor
tradiționale era de reproducere, era mai puțin importantã perspectiva dezvoltãrii
personalitãții pãrinților sau copiilor.
Modernizarea instituției familiale este un proces de adaptare la schimbãrile produse
de revoluția industrialã, de revoluțiile politice, dar și un participant activ la schimbare, cu
rol esențial în cristalizarea valorilor comportamentelor moderne.
Armonia și cursul natural al vieții de familie în comunitãțile tradiționale au fost
tulburate de schimbãrile macrosociale care au avut loc odatã cu dezvoltarea urbanã și
industrializarea. Modernitatea aduce, pe de o parte, importante schimbãri la nivel societal,
iar pe de alta, transformarea structurii familiale și o reorientare a stilului de viațã. Se
configureazã o nouã ordine socialã și o nouã structurã socialã pe bazele cãrora apar noi
stiluri de viațã.
Familia nuclearã a devenit modelul ideal deoarece corespundea perfect cerințelor
contextului social: producție în masã, cu valori și stiluri de viațã în mare mãsurã comune,
o putere birocraticã și ierarhicã și o separare netã între viața de acasã și viața profesionalã
(Toffler, 2000, p. 142).
Dacã în comunitãțile tradiționale familia era o unitate închisã, toate activitãțile
desfãșurându-se în cadrul gospodãriei, societatea industrialã face ca individul, prin
intermediul ocupației sã participe la viața publicã și sã deschidã familia cãtre exterior.
Familia a fost nevoitã sã se adapteze modelului industrial, la nivelul structurii și al stilului
de viațã. A început sã se punã foarte mult accent pe dezvoltarea personalã, pe nevoia de
independențã și pe libertatea alegerii partenerului. Nevoia de intimitate, funcția de
solidaritate devin tot mai importante.
Schimbãrile din ultimele decenii din societatea occidentalã au nãscut ideea cã ne
aflãm în fața unei noi civilizații, diferitã de cea industrialã și denumitã postindustrialã,
postmodernã.
In economie se consolideazã procesul de globalizare, se constituie corporațiile
multinaționale, se instaureazã predominanța sectorului terțiar (al serviciilor) și se
accentueazã investiția în imaterial (nu în materii prime sau salarii, ci în marketing,
publicitate, management, informatizare). În politicã asistãm la predominanța politicii
locale și sectoriale, constituirea regionalismului, la apariția unor mișcãri sociale și politice
ale minoritãților (nu sindicaliste ca în epoca modernã, ci mișcãri ale minoritãților sexuale,
etnice, rasiale, mișcãri feministe, ecologiste).
Schimbarea majorã vizeazã trecerea de la modelul familiei nucleare la o diversitate
de modele familiale, ceea ce nu echivaleazã cu sfârșitul tipului nuclear, dupã cum nici
impunerea acestuia nu a însemnat sfârșitul familiei extinse tradiționale. Familia nuclearã
înceteazã sã mai fie tipul ideal, dominant al societãții, devenind doar unul din
multitudinea de tipuri familiale existente.
În România zilelor noastre, familia caută să se departeze de conservatorismul
specific printr-un proces vizibil de emancipare, de democratizare, de laicizare și
liberalizare a vieții de familie. Uneori, ea se opune societății prin nerespectarea normelor
legale sau etice promovate de aceasta sau prin neaderarea la virtuțiile convenabile din
punct de vedere social. Familia nu exista solitar, ci în relații de strânsă interdependență cu
viața socială, economică, culturală și politică a societății din care face parte. De aceea,
situația familiei românești a fost afectată de deteriorarea situației economice generale a
țării. 

II. RELAȚIILE DINTRE FAMILIE ȘI SOCIETATE

De-a lungul întregii existențe a civilizației, familia a fost rezervorul uman al
istoriei, a însemnat stabilitate în timp și speranță pentru viitor. Familia reprezintă prima
formă de organizare a societății, „una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o
instituţie stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi pentru societate (M. Voinea,
1996).
Conform DEX, societatea reprezintă „totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă,
fiind legați între ei prin anumite raporturi economice”. Din punctul meu de vedere, familia
este baza societății, iar aceasta se explică prin faptul că, oriunde în lume, indiferent de
religie, naționalitate, rațiuni etc., fiecare societate este construită în același mod.
Într-adevăr, situația economică existentă într-o societate are impact asupra gândirii,
traiului și stilului unei familii. Spre exemplu, dacă societatea este săracă, cu o economie
slab dezvoltată, nivelul traiului în familie va fi afectat, interesul adulților îndreptându-se
în mod special către nevoile primare, de supraviețuire ale familiei. Totodată, într-o
societate aflată în dezvoltare, viața este într-o continuă schimbare. Părinții se pot afla la
nivelul salariului minim, pot fi șomeri, pot câștiga peste salariul minim, pot avea locuri de
muncă pe perioadă determinată sau nedeterminată, iar aceste aspecte se răsfrâng asupra
vieții de familie.
Societatea înseamnă diversitate, de aceea copiiilor trebuie să le insuflăm încă din
copilărie faptul că oamenii sunt diferiți și că fiecare familie are dreptul să își trăiască viața
după cum consideră de cuviință. Pe lângă aceasta, cu toții trebuie să învățăm să respectăm
anumite reguli și limite impuse în societate, precum aruncarea gunoiului doar în spațiile
special amenajate, perpetuarea bunului simț față de orice ființă umană, păstrarea în stare
bună a mijloacelor de transport în comun, etc.
În societatea zilelor noastre, noțiunea de familie este percepută în felurite moduri,
existând familii monogame, poligame, extinse, mixte, reconstituite, monoparentale,
biparentale etc. Faptul că, în esență, aceste familii sunt diferite, nu înseamnă că nu produc
efecte asupra societății ori că nu au impact asupra oamenilor din societate. Dimpotrivă, în
orice familie, din orice colț al lumii, se va oglindi, inevitabil, relația membrilor ei și rolul
pe care aceștia îl joacă în societate.
Eu consider că relația dintre familie și societate este una extrem de complexă,
întrucât omul este o ființă socială, creată cu scopul de a trăi în colectivitate și numai în
relație cu alte ființe umane, adica în interiorul unei societăți, acesta își poate dezvolta pe
deplin capacitățile intelectuale, psihice si socio-emoționale.

III. EFECTELE CONFLICTELOR ASUPRA COPIILOR

Se spune că oriunde există două persoane, există și conflicte, pentru că fiecare

persoană privește lumea prin prisma propriilor experiențe și convingeri, existând, prin
urmare, și modalități diferite de raportare la probleme și soluții. Și pentru că există aceste
diferențe de opinie, în orice familie apar la un moment dat conflicte, mai ușoare sau mai
grave, iar de multe ori acestea nu pot fi evitate de către părinți care, supuși stresului
cotidian, aleg să folosească familia ca și câmp de bătălie.
Janet R. Johnston (2006) a reprezentat conflictul parental ca un continuum de-a
lungul a două axe. Prima axă reprezintă nivelul conflictului (de la scăzut la înalt), iar a
doua axă se referă la deschidere (de la mascat până la deschis). Conflictul scăzut are
frecvență și intensitate scăzută. Conflictul înalt (major) are frecvență și intensitate înaltă.
Conflictul major între părinți se caracterizează prin neîncredere, furie, învinuiri și certuri
cu privire la copil. Termenul de conflict desemnează atitudini și expresii verbale în care
ambii părinți sunt implicați și „refuză să respecte unul altuia regulile, solicitările sau
cererile”. La cel mai înalt nivel al continuumului conflictul este adesea asociat cu
agresiuni fizice generate de neînțelegeri cu privire la modul în care se exercită autoritatea
părintească și programul de relații personale. Cercetările au demonstrat că relațiile dintre
conflict și efectele asupra copiilor nu sunt simple. Conflictele de intensitate ridicată, chiar
dacă au frecvență scăzută, pot avea impact enorm asupra copiilor.
De cele mai multe ori, când părinții sunt certați, fie atrag foarte puțină atenție
copilului, fie folosesc copilul pentru a se influența reciproc. Astfel, copilului nu-i sunt
satisfăcute necesitățile de siguranță, atenție și dragoste. Pentru a-și satisface necesitățile
date, unii copii recurg la diverse mijloace sociale, cum ar fi strigătele, plânsul
demonstrativ-isteric, agresiunea fizică față de obiecte sau oameni, fuga de acasă. Inclusiv,
ar putea recurge la tentative de suicid.
Copiii suferă când părințîi ii expun la conflicte casnice, când se critică reciproc în
față copiilor și când se ceartă prin copii. Când furia părinților se concretizează astfel,
copiii vor dezvoltă probleme ce vor persistă pe viitor, precum obținerea de note slabe la
școală, certuri frecvente cu prietenii, sfidare și neascultare. Este foarte distructiv faptul că
un părinte spune: “Mama ta este nebună. Nu trebuie să faci     ce-ți spune.” sau “Nu-i da
atenție tatălui tău; el te vede doar la sfârșitul săptămânii. Eu sunt cea care te crește cu
adevărat.” Deoarece copiii sunt expuși atât de des la manifestări ale ostilității parentale și
deoarece aceste conflicte continue sunt atât de problematice pentru copii, trebuie să le
examinăm cu mai multă atenție.
Cooperarea parentală, sau cel puțin absența unui conflict deschis, este esențială
pentru o adaptare ulterioară sigură a copilului. Părinții trebuie să realizeze că acești copii
nu se vor adapta cu succes atâta timp cât ostilitățile dintre ei continuă. De ce sunt copiii
atât de afectați de ura dintre părinții lor? Copiii sunt înspăimântați ori de câte ori își văd
părinții strigând unii la alții, certându-se și amenințându-se. Chiar dacă unii copii mai
mari pot încerca să se distanțeze și să afișeze dezinteres, ei sunt îngroziți că răul se va
abate atât asupra lor, cât și asupra părinților. Copiii sunt în mod intens interesați de
siguranța și bunăstarea figurilor cele mai importante din viața lor și, pe drept, realizează
că ei nu sunt în siguranță atâta timp cât părinții lor sunt amenințați.
IV. ROLURI ÎN CADRUL FAMILIEI. ROLUL PARENTAL

În activitatea zilnică, fiecare dintre noi joacă o multitudine de roluri sociale,

precum: soț, soție, mamă, tată, fiu, fiică, pasager, pieton, subaltern etc., dar fiecare dintre
aceste roluri presupune realizarea unui comportament dictat de cerințele și normele
sociale, conducând astfel la flexibilitate adaptativă continuă la diverse situații de viață. În
acest context, familia este unul dintre cei mai decisivi factori de dezvoltare a personalității
copilului, dar totodată și unul dintre cei mai importanți factori de risc.
În viziunea autoarei D.L. Vasile, rolul familial reprezintă setul coerent de
comportamente pe care membrii familiei îl aşteaptă de la celălalt membru în funcţie de
poziţia pe care acesta o ocupă în sistemul familial. La rândul lor, M.Capacinschi şi
V.Olaru indentifică trei tipuri de roluri realizate în cadrul familiei, fiecare, la rândul său,
implică atingerea anumitor competențe, la nivel de cunoaștere și aplicare, pe care le vom
nominaliza în cele ce urmează:

1. Rol conjugal (de partener, de soţ/soţie):

 cunoaşterea de sine şi a partenerului;
 satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor
referitoare la viaţa de familie;
 susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei;
 modelarea intimităţii şi a vieţii de familie în numele copiilor;
 stimularea funcţionării relaţiilor prin folosirea tuturor resurselor personale.
2. Rol parental (de părinte):
 creşterea şi educarea copiilor;
 formarea identităţii sexuale a copiilor;
 stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.
3. Rol fratern (de frate/soră):
 învăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune, rivalitate, solidaritate,
competiţie, conflict, negociere);
 completarea identităţii de sine şi a celei sexuale;
 susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite situaţii.

În familie, copilul este expus unui model de viață pe care, încă de la naștere, începe
să și-l însușească. Părinții sunt modele importante pentru copii și au un rol deosebit în
dezvoltarea lor socială, etică și emoțională. Educația în familie este una din principalele
manifestări ale educației informale și se realizează implicit, permanent, cu sau fără
intenție conștientizată, prin îndeplinirea funcțiilor normale ale vieții de familie.
Părintele c autoritar este strict, are așteptări de supunere din partea copilului și își
bazează interacțiunile pe rapoturile de putere.
 Părintele autoritar este un părinte care impune reguli și ordine fără să dea
explicații în privința acestora, utilizând adesea argumentul „pentru că așa spun eu”. Ca
atare, copilul poate să aibă performanțe academice bune, dar în schimbul sacrificării
abilităților sociale și a stimei de sine (adesea apărând tendințe și reacții depresive
accentuate).
Părintele autoritar are reguli foarte stricte care nu sunt negociabile, se așteaptă la
obediență, care poate fi impusă prin forță – fie pedeapsă fizică, fie intimidare. Acesta este
preocupat de a face mereu distincția de statut între el și copil, este rigid și mai puțin
preocupat de nevoile afective ale copilului.
Părintele democratic stabilește reguli și trasează repere pe care copilul trebuie să
le urmeze, însă, sunt mai receptivi la necesitățile copiilor. Părinții democratici sunt dispuși
să asculte nemulțumirile copiilor și să schimbe regulile. În cazul în care așteptările nu le
sunt satisfăcute, aceștia sunt grijulii și iertători, și mai puțin interesați să aplice o
pedeapsă. Modelele disciplinare ale acestui stil parental sunt de susținere și nu punitive,
având ca obiectiv copiii să devină responsabili social, cooperativi și asertivi.
Părintele democratic oferă explicații, argumente și motive pentru deciziile,
acțiunile și obiectivele sale, asigurându-se de înțelegerea acestora. În general,
comunicarea tinde să fie mult facilitată atât de partea părintelui, cât și a copilului.
Părintele democratic are tendința de a forma copii fericiți, capabili și de succes, pe
când în cazul părintelui autoritar, copiii sunt ascultători și competenți, dar nu sunt fericiți
și nici nu au încredere sau stimă de sine.
Cel mai important lucru este ca un copil să crească într-un mediu stabil și în care să
existe cât mai puține motive de confuzie – or, și dacă acestea apar, mai importante sunt
strategiile de gestionare și rezoluție utilizate de către părinți în relație cu copilul.
 BIBLIOGRAFIE

- https://onlinepsihologie.wordpress.com/2011/01/31/conflictul-parental-si-
cooperarea/
- https://catalinluca.ro/?q=node/133
- https://www.psihoalternative.ro/index.php/2-uncategorised/16-articol-reactia-
copiilor-la-conflictul-parental
- https://dgpdc.md/pagina-parintilor/
- https://www.liceul-iris.ro/wp-content/uploads/2020/05/Revista-Simpozion-Na
%C8%9Bional-Familia-portretul-societ%C4%83%C8%9Bii%E2%80%9D-ed.-
a-IV-a-2020-Timi%C8%99oara.pdf
- https://oaji.net/articles/2020/2056-1582718374.pdf
- https://www.psihipedi.ro/parenting/stilurile-de-parenting
- https://www.psihologclinician.ro/stiluri-educative-parentale/
- https://cronicadepsihologie.ro/despre-stilurile-parentale/
- https://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/sociologie/
CONSIDERATII-GENERALE-PRIVIND-974.php
- R. Popescu, Introducere în sociologia familiei, Ed. Polirom, Iași, 2009.