Come si fa una tesi di laurea (Cum se face o teză de licență –Disciplinele umaniste), Umberto

Eco, Bompiani, 1997, în românește de George Pascu, Pontica, 2000.

În contextul în care universitățile din Italia dedicate inițial doar elitelor au devenit
accesibile maselor, scriitorul și profesorul universitar Umberto Eco își propune să aducă la
îndemâna fiecărui student un îndrumar pentru realizarea tezei de licență. Astfel, această
scriere capătă forma unui manual menit să suplimenteze locul pe care un profesor universitar
nu reușește să-l satisfacă din cauza numărului prea ridicat de cereri ale studenților, oferind o
șansă echitabilă la informare.
În cele șase capitole, Umberto Eco abordează sitematic, dar nu și lipsit de umor,
principalele probleme pe care o teză de licență le ridică. Lămuririle aduse acoperă o sferă
largă de nevoi, fiind adresate oricărui tip de student.
Primul capitol ne propune formarea unei imagini clare a ceea ce o lucrare de licență
reprezintă, încă de la început fiind vital să înțelegem ce anume dorim să scriem. În acest sens,
teza de licență este o lucrare academică de dimensiuni medii, în care ne prezentăm ideile și
ordonăm informațiile găsite asupra unui subiect precis. Aici scriitorul accentuează importanța
metodei de lucru în defavoarea subiectului ales, considerând scrierea unei teze „o experiență
de muncă metodică”. Astfel, parcurgerea acestei experiențe ne disciplinează mintea și ne
pregătește pentru viitoarele noastre scrieri. Bineînțeles, subiectul pe care îl vom prezenta
urmează anumite criterii, precum: să se afle în interesul nostru, iar sursele să ne fie accesibile.
Următorul capitol este dedicat alegerii subiectului. Regăsim o scurtă clasificare a
diferitelor tipuri de teze și modul de abordare a fiecăreia dintre acestea.
O primă diferență evidențiată este cea dintre o „teză panoramică”, ce acoperă o
suprafață mare de documentare și, prin urmare, o experiență vastă de cercetare întinsă de-a
lungul mai multor ani de studii, și o „teză monografică”, concentrată asupra unui singur
subiect pe care 2însă e important să-l tratăm în totalitate. Restrângerea subiectului ne ajută să
controlăm mai bine lucrarea noastră și ne crește considerabil șansa de a ajunge la îndeplinirea
obiectivelor propuse.
A doua clasificare, dintre „teza istorică” și „teza teoretică”, este menită să ne aducă în
vedere rolul pe care ceilalți autori îl au asupra formării noastre și să ne prevină să nu ne tratăm
propriile idei ca fiind produsul unic al minților noastre. Din această cauză, este preferabila
„teza istorică” ce analizează ideile deja existente și în care este posibilă confruntarea opinilor
celorlalți cu propria noastră perspectivă.
Cea de-a treia clasificare privește subiectele vechi și cele contemporane. În cea din
urmă categorie, dezavantajul principal îl reprezintă lipsa de perspectivă asupra perioadei în
care trăim, fiind dificil să contribuim cu o nouă interpretare semnificativă. În schimb,
subiectul vechi conferă o critică bine organizată și o mai clară înțelegere a problemei propuse.
O altă categorie caracterizează „teza politică”, de cea „științifică”, însă după cum
recunoaște și autorul, aceasta nu reprezintă un criteriu legitim, căci putem trata un subiect de
actualitate socială sau politică într-un mod științific. Acest mod este definit mai departe prin
definirea exactă a termenilor utilizați, prin adăugarea unor idei inovative sau compararea
opiniilor celorlalți, prin utilitatea pe care o aduce și prin explicarea metodelor de cercetare.
În continuare este conturat timpul de lucru pentru o teză (între 6 luni și 3 ani, în funcție
de posibilitatea sau preferința fiecăruia) și este problematizată necesitatea cunoașterii limbilor
străine sau nu. În acest caz, autorul recomandă alegerea subiectului după cercetarea
bibliografică pentru a ne asigura că putem consulta cu ușurință sursele originale și literatura
critică.
Cel de-al treilea capitol se axează asupra cercetării materialului. Materialul este strâns
legat de subiectul real al tezei noastre și influențează în întregime modul nostru de abordare a
lucrării. De aceea este vital să ne asigurăm că sursele necesare ne sunt la îndemănă când
alegem subiectul sau să adaptăm subiectul pe parcursul cercetării.
În studierea materialului se diferențează două tipuri de surse: cele „primare”, de
exemplu- textul original, și cele „secundare”, literatura critică. În această clasificare este
importantă perspectiva din care tratăm subiectul. De asemenea, autorul atrage atenția să nu se
confunde ca surse de primă mână traducerile sau antalogiile să fie tratate ca surse.
În ceea ce privește bibliografia, dacă avem de-a face cu un subiect nou abordat, inițial
se va lua în considerare contextul pentru alcătuirea unei imagini de ansamblu. Pentru
identificarea materialelor necesare se poate consulta bibliotecarul sau cercetarea individuală
în bibliotecă. În continuare, se alcătuiesc treptat fișiere bibliografice urmărind sursele de
inspirație ale scrierilor legate de subiectul ales, acestea reprezentând materilele pe care le vom
urmări să le dobândim pentru a le citi.
Din acest moment se poate trece la realizarea planului de lucru, acesta fiind o axă de
ajutor după care ne ghidăm pe tot demersul lucrării. Titlul, ce se schimbă în multe cazuri până
la finalul tezei, va cuprinde două aspecte: unul generic, de prezentare, și altul ascuns,
reprezentat de subtitlu, care personifică punctul nostru de vedere, ce dorim să analizăm de
fapt. În sumar, scheletul lucrării noastre, se împart sarcinile de lucru, organizând datele
corespunzător (punerea problemei, prezentarea cercetărilor precedente, ipoteza noastră, datele
pe care suntem în măsură să le propunem, analiza acestora, demonstrația ipotezei, concluziile
și trimiteri la o lucrare succesivă). Fișele sunt permanent corelate la unul din punctele
sumarului pentru o mai bună metodă de lucru. Ipoteza este văzută ca un „comentariu analitic
al sumarului” și ne lămurește cu privire la ceea ce dorim să scriem, oferind, de asemenea, un
bun punct de referință în momentele în care deviem de la plan. Astfel, putem observa spre ce
direcție ne ducem, facilitând reorganizarea ideilor. În plus, în lucrare prin folosirea de
referințe interne vom demonstra coeziunea opinilor noastre, păstrând contactul cu punctele
precedente ale demonstrației noastre.
În cazul în care scriem o cercetare interpretativă, vom încerca să extragem dintr-un
text acea informație inevitabilă pe care autorul nu a exprimat-o explicit, dar care, prin
confruntarea afirmațiilor, să reiasă acea idee.
În cel de-al cincilea capitol, Umberto Eco tratează modul în care este potrivit să ne
exprimăm într-o lucrare de licență, luând în considerare persoanele cărora ne adresăm. Astfel,
stilul trebuie să fie unul academic, dar clar și ușor de urmărit, disponibil și publicului larg, cu
enunțuri scurte, elocvente, cu repetarea noțiunilor sau numelor de personalități la nevoie. Un
sfat ce îl consider util din propria experiență este de a scrie la prima redactare „tot ce vă trece
prin cap”, inspirația de moment fiind un veritabil act de creativitate, ce poate fi oricum retușat
ulterior prin eliminarea informației în plus.
De asemenea, tot în acest capitol scriitorul ne aduce la cunoștință date tehnice legate
de citare și notele de subsol. Astfel, citarea va fi folosită pentru a întări sau confirma opinia
noastră. Ea poate fi urmată de numele autorului cu trimitere la notă sau de numele autorului
alături de anul publicării. Numărul paginii e trecut în cazul în care teza este despre respectiva
operă. Citatul e trecut în limba originală dacă realizăm o analiză literară.
 Notele de subsol au diverse întrebuințări, dar trebuie să fim atenți să nu facem abuz de
ele. Una dintre metodele care ar simplifica aceste trimiteri se referă la sistemul autor-dată, în
care restul detaliilor nu vor fi trecute într-o notă, ci doar în bibliografie.
În nota finală, autorul ne simplifică viziunea pe care să o purtăm asupra realizării unei
teze, îndemnând la abordarea acesteia ca pe un joc, o „vânătoare de comoară”, în care
subiectul propus să ne motiveze el singur căutarea. Unul dintre aspectele pe care le consideră
cele mai importante autorul este modul în care tratăm aceste lucrări, interesul pe care îl
depunem și dorința de a realiza o muncă serioasă. Acest efort ne va rămâne întipărit în minte
și va contribui la formarea nostră personală.