Sunteți pe pagina 1din 6

Giordano Bruno

Nume la naștere Filippo Bruno


ianuarie1548
Născut
Nola,Regatul Neapolelui
17 februarie 1600 (52 de ani)
Decedat
Roma, Statele Papale
Cauza decesului pedeapsa cu moartea(ardere pe rug)
Cetățenie Regatul Neapolelui
Religie Biserica Catolică
astronom
filozof
poet
scriitor
profesor universitar
Ocupație
astrolog
matematician
dominican friar
preot
martir

Giordano Bruno a fost un teolog şi filosof umanist italian din epoca Renaşterii. Deşi a fost călugăr
pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A fost condamnat de Inchiziţie şi
ars pe rug la 17 februarie 1600 pentru concepţia sa panteistă şi pentru convingerile că lumea este
infinită.  Panteismul susţine că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia şi
universul, cu propriile sale creaţii, fiind schimbător şi imperfect.

Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei reprezintă un simbol al


gânditorilor persecutaţi de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze,
cum ar fi că aceea că Pământul este rotund, că se învârte în jurul Soarelui, iar Universul este mai
mare decât sistemul nostru solar şi conţine un număr infinit de lumi populate de fiinţe inteligente.

Numele lui Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. La patru sute de ani după
executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, şi-a exprimat „profunda
durere” pentru eroarea comisă prin condamnarea sa la moarte.
Un călugăr în conflict cu toate Bisericile

Giordano Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost
supranumit Il Nolano (cel din Nola), după oraşul său natal din provincia Campania din sudul Italiei.
Şi-a luat numele de Giordano când a devenit călugăr dominican în mănăstirea „San Domenico” din
apropierea oraşului Napoli, fiind hirotonisit în 1572. În mănăstire studiază filosofia lui Platon şi
Aristotel precum şi operele teologice ale lui Toma d’Aquino. Este atras însă şi de scrierile ermetice
de origine egipteană şi elenistică, care circulau în acel timp.

În iulie 1575 şi-a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice. A
citit astfel două comentarii interzise ale lui Erasmus şi a vorbit liber despre erezia ariană, care nega
divinitatea lui Iisus. În consecinţă, a fost acuzat de erezie, împotriva lui pregătindu-se un proces
condus de mai marele regional al ordinului, aşa că a fugit la Roma în februarie 1576. Acolo a fost
acuzat pe nedrept de crimă. A început astfel un al doilea proces de excomunicare, iar în aprilie 1576
a fugit din nou.

A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s-a dus la
Geneva, câştigându-şi traiul din corectura de carte. S-a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a
publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel
puţin la fel de intolerantă ca şi cea Catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a
retractat cele publicate şi, în sfârşit, i s-a permis să părăsească oraşul.

Se refugiază în Franţa, unde va rămâne timp de şapte ani, la Toulouse şi Paris, apoi la Londra între
1583 şi 1585, sub protecţia ambasadorului francez şi a poetului englez Philip Sydney.
În Franţa, Bruno a încercat în van să primească o absolvire din partea Bisericii Romano-Catolice,
fiind însă numit profesor de filozofie. La Paris, Bruno a găsit un loc minunat unde să lucreze şi să
predea.

Lector regal la Curtea Franţei şi un critic acerb al savanţilor englezi

În ciuda neînţelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea
era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilor simpatizanţi ai regelui protestant al
Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit mai apoi moştenitorul oficial al tronului, în 1584.
Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s-a bucurat de protecţia
regelui Franţei, care i-a oferit postul temporar de lector regal.

În primăvara lui 1583, Bruno s-a mutat la Londra, ducând cu sine o scrisoare de recomandare de la
Henric al III-lea pentru ambasadorul francez, Michel de Castelnau. S-a simţit atras de Oxford, unde,
în timpul verii, a ţinut o serie de prelegeri în care expunea teoriile coperniciene. Însă, din cauza
primirii ostile pe care i-au făcut-o savanţii de la Oxford, a trebuit să se întoarcă la Londra, ca
oaspete al ambasadorului Franţei. A frecventat curtea Elisabetei I, devenind apropiatul unor
politicieni importanţi, precum Sir Philip Sidney sau Robert Dudley, conte de Leicester.
În februarie 1584, a fost invitat să discute teoria despre mişcarea Pământului cu câţiva doctori de la
Oxford, însă discuţia a degenerat în ceartă. După câteva zile a început să scrie „Dialogurile
italiene”, prima expunere sistematică a filozofiei sale.

Statuia lui Giordano Bruno din Piaţa Campo dei Fiori, Roma

Scrierile

În aceşti ani are o activitate prodigioasă, scrie peste 20 de lucrări, printre care dialogurile „De
l’infinito, universo e mondi” („Despre infinitatea universului şi a lumilor”, 1584), „De la causa,
principio e uno” („Despre cauză, început şi unitate”, 1584). Giordano Bruno susţine că stelele sunt
asemănătoare Soarelui, că Universul este infinit şi conţine un număr infinit de lumi populate de
fiinţe inteligente. În „Cena de le Cenere” („Cina cenuşii”, 1585) expune teoriile lui Copernic, totuşi
într-o formă confuză, iar în lucrarea „Gli eroici furori” („Pasiunile eroice” 1585) apără iubirea
platonică prin care omul se apropie de Dumnezeu.

A anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să
urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic
moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.

În octombrie 1585, Bruno s-a întors la Paris, unde atmosfera politică se schimbase. Henric al III-lea
abrogase edictul de pace cu protestanţii, iar regele Navarrei fusese excomunicat. Dar în loc să dea
dovadă de prudenţă, savantul a intrat într-o dispută cu matematicianul Fabrizio Mordente, un
protejat al Partidei Catolice, pe care l-a ridiculizat în patru dialoguri, iar în mai 1586 a cutezat să-l
atace public pe Aristotel în O sută douăzeci de articole despre natură şi lume, împotriva
peripateticienilor (Centum et viginti articuli de natura et mundo adversus peripateticos).

În acel moment, moderaţii l-au renegat, iar Bruno a părăsit Parisul.

După multe peregrinări, se stabileşte la Helmstedt în Germania, unde reuşeşte să tipărească mai
multe lucrări. Dar şi aici intră în conflict cu autorităţile religioase, de data aceasta luterane şi
protestante.

Şi-a expus concepţia despre religie – o teorie a coexistenţei paşnice a tuturor religiilor, bazată pe
înţelegere reciprocă şi pe libertatea de a-şi discuta reciproc dogmele. Însă, în ianuarie 1589, la
Helmstedt, a fost excomunicat de Biserica Luterană.

Pentru a publica aceste lucrări, în 1590 s-a dus la Frankfurt pe Main, dar senatul oraşului i-a respins
cererea de rezidenţă. Totuşi, el a rămas la mănăstirea carmelită, ţinând prelegeri în faţa doctorilor
protestanţi şi atrăgându-şi reputaţia de „om universal“ care, după părerea stareţului mănăstirii, „nu
are nici urmă de religie“ şi „a cărui preocupare de căpătâi e să scrie şi să-şi închipuie ciudăţenii
deşarte şi himerice“.

Revenirea în Italia – un cântec de lebădă

Bruno a continuat să caute o academie unde să-şi expună teoriile şi aflase că era vacantă catedra de
matematică de la Universitatea din Padova. Aşa că s-a dus acolo şi la sfârşitul verii lui 1591 a
început să ţină prelegeri private, scriind „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi
„Arta deformării” (Ars deformationum). Pe la începutul iernii, când s-a convins că n-avea să
primească această catedră (obţinută în schimb de Galileo Galilei în 1592), acceptă o invitaţie a
nobilului veneţian Giovanni Moncenigo şi face greşeala de a merge la Veneţia, unde dă lecţii ca
profesor particular.

Dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul şi enervat de intenţia
acestuia de a se întoarce la Frankfurt, pentru a publica încă o carte – Moncenigo l-a denunţat în mai
1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. El s-a apărat
recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă
filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno,
dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa, iar pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la
palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).
Condamnarea şi arderea pe rug

După şase ani de detenţie, în care timp este supus la nesfârşite interogatorii, fiind acuzat de
blasfemie, comportament imoral şi erezie, este adus în faţa tribunalului inchizitorial, prezidat de
cardinalul Bellarmino.

Savantul a declarat că nu are nimic de retractat şi că nici măcar nu ştia ce voiau ei să retracteze.
Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit şi eretic încăpăţânat. Sentinţa i-a fost
citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le-a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de
condamnarea mea decât îmi este mie“. Peste nouă zile, la 17 februarie 1600, a fost adus în piaţa
„Campo dei Fiori” din Roma, cu un căluş în gură şi ars de viu.

Toate operele sale au fost interzise şi, în 1603, au fost puse la Index („Index librorum prohibitorum”
era registrul Bisericii Catolice în care erau înscrise toate cărţile considerate dăunătoare sau eretice,
pentru că veneau în contradicţie cu dogmele bisericeşti).

Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-şi abjura public în 1633 propriile convingeri,
condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale
Contrareformei catolice.

Procesul lui Giordano Bruno – Ettore Ferrari

Teoriile lui Bruno au influenţat ştiinţa şi filozofia din secolul al XVII-lea şi începând cu sec. al
XVIII-lea au fost preluate de mulţi filosofi moderni. Ca simbol al libertăţii de gândire, a inspirat
mişcările liberale europene din sec. al XIX-lea, mai ales Risorgimento italian (mişcarea pentru
unitate naţională şi politică). L-a influenţat şi pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al
XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii (identifică divinitatea
cu întreaga materie şi cu Universul).

La locul martiriului său, în piaţa „Campo dei Fiori”, administraţia oraşului Roma i-a ridicat la
sfârşitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertăţii de gândire.

Surse: Wikipedia, historia.ro, giz.ro

S-ar putea să vă placă și