TESTAMENT

TUDOR ARGHEZI

Unul dintre reprezentanții direcției moderniste în literatura română este

Tudor Arghezi pentru că înnoiește atât universul poetic, cât și limbajul poetic
folosind toate registrele limbii.
Modernismul este curentul literar ce reprezintă o tendință de înnoire în arta
și literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin
impunerea unor noi principii de creație. În ceea ce privește poezia, sunt formulate
următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor
sufletești și înlăturarea totală a obiectivității și a ambiguitatății limbajului prin
utilizarea, în primul rând, a metaforei.
Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite”, căruia îi
urmează o bogată activitate literară în care sunt tratate teme diverse: arta poetică,
poezia cu deschidere filosofică, poezia erotică, poezia socială, poezia ludică.
Poezia „Testament” deschide volumul de debut arghezian, exprimând concepția
despre lume, viață și misiunea artistică a poetului. Ea este, prin urmare, o artă
poetică.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea
relației dintre creator și univers, ambiguitatea limbajului, lirismul subiectiv,
exploatarea esteticii moderne a urâtului, limbajul inedit obținut prin exploatarea
cuvintelor provenite din registre stilistice diferite. Lirismul subiectiv se manifestă
cu predilecție prin formula monologului adresat, evidențiindu-se mai multe
ipostaze ale eului liric: „eu”, „noi”, „fiule”, „străbuni”.
Textul poetic este structurat în cinci unități strofice, cu număr inegal de
versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat, dialog imaginar
între tată și fiu, între străbuni și urmași, între rob și Domn, tot atâtea ipostaze ale
eului liric.
Tema poeziei presupune evidențierea rolului artei în univers și menirea
poetului în lume. Pentru că acest rol este foarte important, se poate observa
asocierea Creatorului cu Dumnezeu, care se folosește de „cuvinte-cărămizi” pentru
a da naștere Creației. Deși se pune accentul pe legătura dintre ființă și cuvânt, rolul
urmărit de cuvântul poetic este acela de a substitui ființa, pornind de la ideea că,
așa cum Dumnezeu a creat lumea, poetul va crea un univers liric, folosindu-se de
cuvânt. Nicolae Balotă vine în sprijinul acestei afirmații și remarcă faptul că
„există o îndoită aventură: a Ființei și a Cuvântului. Poetul e angajat în această
aventură ca un cuvântător care năzuiește spre un surplus de ființă în cuvântul său.”
Titlul......
Un alt element compozițional care introduce cititorul în universul poetic este
titlul poeziei, acesta fiind alcătuit din substantivul comun „testament”. Conform
sensului denotativ (de dicționar) al cuvântului, substantivul desemnează actul
juridic prin care sunt semnalate dorințele de transmitere a averii unei persoane,
după moartea acesteia. În sens conotativ (secundar), substantivul semnifică
moștenirea spirituală pe care poetul o lasă urmașilor săi – creația: „Nu-ți voi lăsa
drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”
Structura compozițională a poeziei.........
Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul liric orientând
adresarea directă către un fiu imaginar, cititorul, căruia îi lasă drept moștenire
averea sa spirituală. Incipitul exclude orice altă moștenire în afară de „carte”,
metafora-simbol, ce reprezintă bunul cel mai de preț, creația: „Nu-ți voi lăsa drept
bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.”
Aceasta cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu un
destin zbuciumat, izvorât metaforic din „seara răzvrătită” și susținut artistic de
enumerația „prin râpi și gropi adânci”. Creația, parte integrantă a vieții, este rodul
imaginației unui deschizător de drumuri, care se dorește a fi un mentor pentru
urmași. Ea reprezintă o „treaptă” indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii.
Cea de-a doua strofă a secvenței se axează pe metafora „hrisov”, conotativ,
termenul trimițând la „creație” care se constituie ca o carte sfântă, „de căpătâi”, ca
și Biblia, înglobând suferința de veacuri a înaintașilor.
A doua secvență poetică definește rolul artistului, accentuând importanța
muncii sale. Ipostaza sa lirică elaborează o paralelă între munca brută a străbunilor
și truda intelectuală: „sapa” devine „condei”, iar „brazda”, „călimară”. La fel cum
înaintașii se apleacă asupra gliei, artistul trudește pentru a supune forța cuvântului,
iar capodopera sa se naște din prelucrarea unui limbaj rudimentar, de o uimitoare
sinceritate: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.”
 Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează ceea ce este urât din realitate,
transformă „zdrențele”, obiecte nefolositoare, în „muguri” și „coroane”, metafore-
simbol pentru nucleul vieții, pentru perfecțiune. Pe lângă rolul său estetic, opera
literară are și un rol social, de factură tradiționalistă, anume acela de a stigmatiza
ceea ce este rău, prin metaforele „veninul” și „ocara”, manifestări capabile să
unească oximoronic contrariile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/
Lăsând întreagă dulcea lui putere/ Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când
să-mbie, când să-njure.”
Cea de-a treia secvență poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă
al neamului său, cu care eul liric se identifică. Acesta se declară părtaș la suferința
trecutului, dându-i glas prin intermediul artei, sugerată metaforic prin cuvântul
„vioară”: „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.
Creatorul, cu iscusință, preschimbă formele de manifestare a urâtului, „bube,
mucegaiuri și noroi”, roade monstruoase, în valori estetice perene, în „frumuseți și
prețuri noi”.
Ultima secvență lirică evidențiază faptul că muza, arta contemplativă,
„Domnița”, pierde în favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea,/
Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului
divin, „slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, „slova
făurită”: „Slova de foc și slova făurită/ Împerechiate-n carte se mărită/ Ca fierul
cald îmbrățișat în clește”. Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o,
Domnul o citește”, artistul este un rob, un truditor al condeiului și se află în slujba
cititorului, „Domnul”.
Elementele de versificație și specificul lor........
În poezia „Testament” întâlnim o serie de motive literare, dintre care
remarcăm, întâi de toate, motivul central al cărții – cartea, opera literară, forma de
exprimare artistică. Aceasta are o semnificație deosebită pentru eul liric, care vede
în cuvânt o adevărată comoară, sensul propriei existențe și „instrumentul” folosit
pentru a se raporta la lumea din jurul său, dar și la strămoși și la urmașii care-i vor
citi operele. Pe lângă motivul cărții, textul cuprinde și motivul timpului („Și
frământate mii de săptămâni”) ca măsură a efortului depus de către artist în
decursul procesului creativ. – Timpul este o temă literară, nu un motiv.
Concluzionând, putem spune că elementele de compoziție, tematica poeziei
„Testament”, dar și modul de percepere a lumii înconjurătoare de către eul liric
dovedesc viziunea modernistă a poetului asupra textului, confirmată și de inovația
stilistică, valorificată prin rolul estetic al cuvintelor. Pe bună dreptate, Ion Simuț îi
recunoaște meritele, afirmând: „În poezia argheziană întâlnim o altă vegetație, o
altă configurație a spațiului și a cosmosului, un alt sentiment al timpului decât
acelea cu care eram obișnuiți din poezia anterioară, dar mai ales un alt spirit.