Povestea abecedarului pierdut

Passionaria Stoicescu

Au fost odată nişte şcolari din clasa I dornici  să facă o excursie la munte.
În prima duminică însorită de vară, doamna învăţătoare i -a adunat pe toţi şi au
 pornit în drumeţie. Unul mai voinic căra în spate rucsacul plin de mâncare, iar
ceilalţi sacoşe în care, alături de hainele de schimb, odihnea şi o carte cu poveşti
şi poze. Numai Mihai se trezise cu abecedarul în sacoşa lui.  
 ‒  Vreau să merg şi eu în excursie! şi, nici una nici două, cartea intrase în
sacoşă spre mirarea băiatului.  
Se jucară copiii, citiră  poveşti noi, cântară, alergară  într-o poiană însorită,
împrejmuită de stânci, chemară ecoul să le răspundă, culeseră zmeură şi
margarete şi într -un târziu se încolonară frumos şi plecară.  
Erau nişte copii ordonaţi şi grijulii cu pădurea şi cu locul în care se
 jucaseră, aşa că n -au rupt crengi sau flori, mai mult decât le-ar fi trebuit pentru
câteva coroniţe, şi n -au lăsat în urma lor nicio hârtie. Doar Mihai s -a zbenguit, a
alergat şi de abecedar a uitat. I -a căzut sub o tufă de zmeură rubinie, fără ca
nimeni să vadă sau să ştie.  
Tocmai atunci trecu prin poiană Ariciul. Deschise primele pagini şi ce să
vezi? În dreptul literei A, stătea pe foaia abecedarului un arici, care -l privea
curios şi-şi zburlise ca peria, ţepii mici.  
 ‒ Aaa! Asta-i o carte pentru arici! Cine-o fi uitat-o aici?
O broscuţă verde   ca smaraldul îl auzi şi veni în fugă să vadă cartea
aricilor.
 ‒ Bre, bre, bre, zise ea, baremi de-ar fi adevărat…Aici e un arici, dar mai
departe, ce zici?
Mai departe, în dreptul literei B erau o broscuţă şi o barză, purtând pe cap
câte o băsmăluţă.
 ‒  Nu prea ne avem noi două, bine, dar cartea asta nu -I deloc pentru tine. E
 pentru berze şi broscuţe, purtând pe cap băsmăluţe! Aşa că nu mai striga atât !
Din desişul pădurii, Căprioara venea agale cu puiul ei.  
 ‒Pot să văd şi eu cartea berzelor şi a broscuţelor, mămico? ceru voie
 politicos iedul, bătând cu sfială din genele lungi.  
O adiere de vânt dădu mai departe foaia şi ce să vezi? Din carte, ca la
fotograf, privea o căprioară, iar un cuc pe -o creangă conducea un taraf.
 ‒Vai, Broscuţo dragă, zise Căprioara, nu ţi -e ruşine să minţi? Dar asta e o
carte pentru căprioare şi pentru vecinul meu Cuc, care -mi cântă cu plăcere,
oriunde mă duc!  
Dar n-apucă să se uite prea bine, că deodată simţiră un miros neplăcut.
Trecea prin poiană vecinul Dihor, cam nemâncat şi abăt ut.
 

 ‒ Ce-aţi prins aici? O pasăre cântătoare? se repezi el, în timp ce toţi îşi
scoaseră batistele şi şi le puseră la botişoare.  
 ‒O carte pentru căprioare, care nu cred că te interesează! zise Căprioara,
uitându-se cu dispreţ în partea opusă, unde se simţea  mai puţin duhoarea.  
 ‒Să văd! sări Dihorul-neîncrezătorul şi cu lăbuţa dădu foaia.
 ‒Ce spui, surioară Căprioară? Dar mai departe te -ai uitat, în dreptul literei
D, pictat? Uite şi -un dovlecel…Nu mă prea omor după el! Dar stai, mai e şi -un
degetar pentru Dihoreasa-croitoreasa. Puteţi să vă puneţi batista la bot de zece
ori, dar asta-i carte pentru dihori!
Atunci Ariciul, Broscuţa, Caprioara şi puiul ei începură să plângă. Dar
nici că se sinchisea de asta Dihorul -urât-mirositorul. Şi în poiană, la un moment  
dat, se petrecu ceva ciudat; cineva întorcea înapoi plânsul lor depărtat.  
 ‒Oac, am să plâng, pân -o să strâng din lacrimi un lac! scânci Broscuţa.  
 ‒…un lac! se auzi încă o dată.  
 ‒Şi eu am să plâng aici, pân -o veni tot neamul meu de arici!
 ‒…arici! se auzi şi pentru el.  
 ‒Noi o să plângem până apune soarele, să vină toţi cerbii şi toate
căprioarele!  
 ‒… căprioarele! se auzi şi de data asta.  
 ‒Puteţi să plângeţi şi -o săptămână…zise Dihorul.  
 ‒… şi-o săptămână! se auzi în urma lui.  
 ‒Dar cine ne tot îngână? s e sperie Dihorul- bănuitorul şi începu să se uite
de jur-împrejur.
 ‒Sunt eu, Ecoul, şi -am ascultat cearta voastră. Daţi foile cărţii mai
departe şi veţi vedea că şi eu sunt trecut în carte. Sunt doar scris, figura mea nu -
I desenată, căci nimeni nu m -a văzut vreodată… La litera E, lângă erete…  
 ‒ Ete-te-te, zise Ariciul ştergându -şi ochii.Eşti, probabil, un animal mai
nou, că n-am auzit de…Ecou!  
 ‒…ecou, ecou, ecou! răspunse Ecoul şi se stinse.  
Tocmai atunci, sclipind în zare, venea cavalerul Fluture, bătând din  
aripioare.
 ‒Ce fel de floare e asta? întrebă el, minunându -se de foile viu colorate ale
abecedarului, care rămăsese deschis la litera E.  
 ‒În niciun caz nu e pentru fluturi! rânji Dihorul cu răutate şi plecă,
văzându -şi de drum mai departe.  
 ‒Uită-te, dacă doreşti, e o carte pentru broscuţe, arici, căprioare, dihori şi
un animal mai nou, care ne-ngână pe toţi…nevăzutul Ecou!  
 ‒Ah, ce frumos! zise Fluturele, bătând din aripi, ca din palme şi dând
foaia curios.
 ‒Ce spuneţi voi? Ia priviţi, cine stă pe această floare aleasă?  
 ‒Ce surpriză!se uită Căprioara făcând ochii mari. O Flutureasă!  
 ‒Uitaţi-vă cu atenţie! Pe floare e şi -un bob de rouă…Aveţi grijă să nu se
scuture şi să zboare domnişoara Fluture!  
 

 ‒Carevasăzică, e o carte şi cu fluturi şi flori!se dumiri Arici ul.

 ‒Daţi-mi voie să mă laud puţin şi Gărgăriţei care vine în zbor!  
Şi Fluturele o opri şi -o rugă să privească, să zăbovească la litera F, unde
era deschis abecedarul acum.
 ‒Numai atât? se supără Gărgăriţa -Şapte puncte. Sunt sătulă de laudele
flutureşti până -n gât. Nu se poate, dacă e o carte adevărată, să n -aibă şi-o
gărgăriţă pictată.  
Atunci Ariciul dădu iar foaia şi Gărgăriţa îşi văzu chipul în dreptul literei
G. Şi mai văzu tot acolo, Graurul şi Ghionoaia.  
 ‒Staţi puţin, uitaţi -l şi pe vărul Greiere! Se duce la Furnică, sărmanul, c -
un bob de grâu şi -o roagă să i -l treiere. Vai, ce carte minunată aţi găsit! E cartea
Gărgăriţelor şi -a Greierilor şi -a Graurilor şi a Ghionoaielor, negreşit!  
 ‒ Hu, hu, hu! râse dintr-o scorbură un Huhurez. Pot să văd şi eu cartea
asta a gărgăriţelor, că prea te încrezi!Hm! I -adevărat, dar aş vrea să ştiu, mai
departe, a cui este această carte?  
Broscuţa, să dea paginase repezi şi, de uimire, mai rău se -nverzi.La litera
H un huhurez era desenat, care stătea pe un horn şi purta  haine de-adevărat.
 ‒Hei, voi de colo, zise Huhurezul plin de sine. Cartea asta povesteşte şi
despre mine!
Tocmai atunci venea de la cros, Iepurele-Saşiul fricos.  
 ‒Ce e asta? O varză cu foile desfăcute? zise el gâfâind şi uitându -se către
abecedar cu jind. Îl mirosi şi întoarse foaia cu o lăbuţă:  
 ‒Ce iepuroaică drăguţă! se minună el.  
Din dreptul literei I, îl privea la fel de speriat şi saşiu, domnişoara Blăniţă
Gri.
 ‒  Nu-mi daţi mie cartea asta iepurească? Toţi iepurii din pădure vor fi
încântaţi s -o privească! 
 ‒ Poate s-o citească, îl corectă Căprioara, tremurându -şi nervos nara.  
 ‒Te înşeli, sări Huhurezul. Tu nu -I poţi pricepe cărţii ăsteia miezul. În ea
e vorba de noi toţi. De la A pân -la I… Aşa că nu ţi -o putem dărui. 
Şi când se gândeau ei ce -i cu cartea asta plină de mister, dintr -un brad
coborî un jder.
 ‒Ce faceţi acolo jos? mârâi el privind sângeros.  
 ‒Citim o carte, îi răspunse, în doi ţepi, Ariciul, dând filele mai departe.  
 ‒Nu cumva, aţi ascuns în ea, vreo pradă de -a mea? Să văd!
Şi jderul veni să răsfoiască abecedarul.  
Dar, ca un făcut, la litera J, privi abătut:  
 ‒Ăsta-i Jder-Jderişor, bietul meu verişor, pe care l -a împuşcat acum o
săptămână un vânător. Parcă -l aud cum striga:Ajutor! Nu-mi daţi mie cartea
asta?
Dar Ariciul, Broscuţa, Căprioara, Fluturele, Gărgăriţa, Huhurezul şi
Iepurele dădură din cap, în semn că n -au de gând s-o dăruiască. Toţi au acolo
câte o pagină despre ei, pe care vor s -o privească.  
 

Tocmai când voiau să tragă abecedarul mai la umbră, hei rup!pe cărare
apăru şi bătrânul lup.  
Saşiul, de frică, îi zise la o adică:  
 ‒Nene Lupule, tocmai te aşteptam. Nu se poate, pe aici, pe undeva, să nu
fii şi dumneata.  
 ‒Unde să fiu?întrebă Lupul rânjind fioros spre Saşiu.  
Atunci Fluturele încă o pagină dădu şi la litera L, ditamai lupul sur apăr  u.
 ‒La aşa ceva, zău, nu m -am gândit!zise Lupul cu neîncredere. Seamănă
cu mine leit! Lacom, sur şi rânjit. E o carte a lupilor…Daţi -mi-o!
Dar până să pună cumătrul laba şi să ia abecedarul pe degeaba, dintre
crengile uscate, troznind, apăru un mistreţ grohăind.  
 ‒Ce se mănâncă aici de preţ?îşi arătă colţii, întrebând, domnul Mistreţ.  
 ‒  Nu-i de mâncat, e de uitat!îi răspunse Jderul. Sau te pomeneşti că printre
 paginile astea şi tu eşti!  
Şi uite-aşa se găsiră în abecedar, la literele de mână şi de tipar, la
M‒Mistreţul, la O‒o Omidă, la P‒o Privighetoare, la R‒Rădaşca tăind cu un
foarfece mare, la S‒Sticletele pictat în multe culori, la Ş‒Şarpele şuierând
 printre ierburi şi flori, la T‒Turturica turuitoare, la Ţ‒Ţânţarul ţiuind foarte tare,
la U‒un Ursuleţ umblând după miere, la V‒o Vulpe vorbind despre găini cu
 plăcere, iar la Z‒ultima literă de mână şi de tipar‒Zmeura, sub care Mihai
 pierduse acel abecedar.
Şi pe când animalele, păsărelele şi insectele pădurii se certau între ele, a
cui să fie cartea asta căzută din stele, Ecoul, de la litera E, le aduse -n urechi un
zvon, o strigare sau nu ştiu ce:  
 ‒Mihaai! Nu te depărta prea mult! Staai! Ne întoarcem şi noi!...Aşteaptă,
că venim înapoi!  
Curând ierburile şi crengile tufişurilor foşniră, iar vieţuitoarele pă durii se
speriară şi într -o clipă fugiră.  
Şi pe vechea cărare, apăru întâi Mihai, apoi ceilalţi copii strigând în gura
mare:
 ‒Uuuu! Carte cu litere şi chipuri ca în poveşti! Unde te -ai ascuns? Unde
eşti? 
 ‒Cine mă caută?prinse deodată rai, Abecedarul lui Mihai. Stăpânului meu
nu-i pasă de mine…Vreau să rămân în pădure, mai bine…  
 ‒Cum o să rămâi în pădure? Tu eşti al unui copil, nu uita!zise Anda al
cărui nume începea cu A. Nu te poate citi niciun arici, nicio căprioară…  
 ‒Zău, nu fi atât de supărăcios, că n -ai de ce!spuse Barbu al cărui nume
începea cu B.
 ‒Şi noi te rugăm, şi noi! Vino acasă la stăpânul tău, înapoi!strigară într -un
glas ceilalţi copii, ale căror nume începeau cu alte litere din alfabet, nespuse
aci.
Dar cel mai frumos îl rugă stăpânul său, Mi hai:
 

 ‒Iartă-mă că te-am neglijat şi vino acasă, hai! Uite, îţi cer iertare, aşa, cu I
mare!
Atunci Abecedarul îşi luă la revedere de la tufa de zmeură care -l
adăpostise cu plăcere şi sărind ca un năzdrăvan ce era, la loc în plasă, se întoarse
cu toţi copiii acasă.  
Iar eu încălecai pe -un bondar şi alergai până în pădure să le spun
animalelor şi păsărelelor şi insectelor:  
 ‒Să nu vă pară rău de abecedar, că vă scriu eu o carte frumoasă şi v -o
aduc în dar!