--------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------
---

Parintele Elefterie de la Dervent (11 noiembrie 1900-12 mai 1990

  Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge

romaneasca, la Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa
de atras de cuvantul lui Dumnezeu, incat a facut teologia. Dar cum in acea
vreme se cerea sa fii preot nu numai al sufletului, ci si al...

Copilaria

Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge romaneasca, la

Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa de atras de cuvantul lui
Dumnezeu, incat a facut teologia. Dar cum in acea vreme se cerea sa fii preot nu numai
al sufletului, ci si al trupului, el urmeaza la Adrianopol 'Scoala de medicina
traditionala - chirurgie fara cutit si fara varsare de sange' (pe-atunci existau
doua astfel de scoli: cea de la Adrianopol si-alta la Constantinopol, despre care s-ar
crede ca functioneaza si astazi). Astfel, tanarul preot Elefterie invata metode traditiona-
le de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar si prin corectarea scheletului osos.
Erau invatate niste 'manevre' speciale, prin care se re-aranjau oasele, intestinele,
articulatiile si chiar organele interne. Daca sistemul osos era in perfecta ordine,
dispareau blocajele, iar corpul traia in armonie, lipsit de suferinta. Teolog mirean fiind, i
s-a cerut sa se casatoreasca, pentru a deveni preot. Cum avea o prietena, se sfatuiesc
sa se ia, iar de-or avea un copil, sa-l dea la manastire. Din pacate, soarta a vrut altfel:
la nastere, s-au ivit complicatii, astfel incat si mama si fetita au murit. Fara a mai sta pe
ganduri, Elefterie se calugareste, trece Dunarea si se stabileste la schitul Dervent, in
Dobrogea.

Manastirea Dervent

In 1936, preotul Elefterie strange bani din toate satele din jur si, la 5 iulie acelasi an,
pune piatra de temelie a bisericii Dervent (aflata si astazi in satul Galita, comuna
Ostrov, judetul Constanta), pe locul numit 'Crucea de leac'.
Legenda spune ca, odinioara, locurile-acestea erau binecuvantate de Dumnezeu, caci
localnicii aveau o viata tare indestulata, iar cele 4 cruci de piatra ce aparusera ca din
senin din pamant vindecau si faceau minuni. Din ele n-au mai ramas pana azi decat 3,
si acelea roase de vreme si de mangaierea oamenilor, de-au ajuns niste cioturi, dar care
atrag nenumarati credinciosi. In spatele manastirii Dervent, la cateva minute de mers,
izvoraste un firicel de apa. Se spune ca pe-aici ar fi trecut Sf. Apostol Andrei, ca sa
intareasca micile formatiuni crestine de-abia ivite. Umbland cu toiagul in mana, acesta i-
ar fi intrat in pamant si din acel loc ar fi izvorat apa. Multi care au venit cu credinta sa
bea s-au vindecat.
Manastirea a fost terminata in 1942, cand parintele Elefterie-i devine si staret. Astazi,
manastirea Dervent are trei altare, cu trei hramuri: 'Cuvioasa Paraschiva', 'Izvorul
Tamaduirii' si 'Ziua Crucii'.
Incet-incet, se duce vestea pana departe de preotul cel inalt si slab, foarte bun la suflet,
dar aspru si drept, care vindeca. O data te fixa patrunzator in ochi, de-aveai impresia ca
se uita dincolo de tine, pana in suflet. Iti spunea exact ce te-asteapta. Nu indrazneai sa-
l minti. Nu deschidea niciodata Biblia, dar stia intotdeauna ce necazuri are omul din fata
sa si care le era rezolvarea: fie o rugaciune, fie o procedura prin care aseza oasele la
loc (nu de putine ori facand si exorcizari, de cadea deseori el insusi la pamant din cauza
efortului). Era exact modelul calugarului: foarte cumpatat, plin de Sfintenie, smerit, dar
si foarte puternic. Un mare duhovnic. Manca putin - peste, cand a ajuns la manastirea
Agapia Veche, iar la manastirea Secu manca doar o data pe zi si atunci doar de post.
Era bun gospodar in toate: si la facut mancare si la pus straturi de legume ori de flori.
De gatit, gatea mai bine decat maicile. Se ruga mult. Se trezea la 3 dimineata, cand isi
facea rugaciunile, iar ziua o-ncheia dupa miezul noptii. Pentru ca era taumaturg, iar
oamenii alergau la el ca sa-i vindece trupeste si sufleteste, Duhul Sfant il invatase cum
sa treaca peste oprelistea (fiind arhimandrit schimonah) de-a rosti mai mult de 7
cuvinte pe zi: vorbea, recitand, de fapt, din Biblie. Nici o vorba nu era in desert. Nu a
cerut niciodata bani pentru tratamente, iar cand lasa cineva un pomelnic si intreba: 'Cat
sa dau, parinte?', el raspunea: 'Dv. dati cat puteti, iar noi ne rugam cat trebuie'. Meritul
parintelui Elefterie este ca a inglobat una din renumitele cruci-facatoare-de-minuni de la
Dervent chiar in biserica, de vin si azi bolnavi sa-si caute acolo alinarea, chiar dormind
langa cruce...

Stramutarea

Bineinteles ca securitatea comunista nu vedea cu ochi buni puhoaiele de oameni care

luau cu asalt drumul Dobrogei, in cautarea calugarului vindecator. Astfel incat, in 1959,
staretul Elefterie este alungat, impreuna cu ceilalti calugari, iar manastirea devine
biserica de parohie; slujbele se tin de-acum cu greu, iar comunistii bat scanduri la
ferestre, dar oamenii nu pot fi opriti. Atunci, primaria aduce macarale si excavatoare, ca
sa scoata crucile-facatoare-de-minuni, dar pietrele devenisera - inexplicabil - asa de
grele, incat utilajele s-au stricat. Parintele Elefterie s-a ascuns o vreme prin baltile din
imprejurimi, apoi s-a angajat la S.M.T.-ul din zona, unde a si lucrat 14 ani ca muncitor.
Ajunge la manastirea Neamtului, apoi la Agapia Veche, unde va sta pana-n 1985, cand
pleaca la manastirea Secu, unde-l si prinde Revolutia.
Nu prea a fost privit cu ochi buni de unele starete ale manastirilor pe unde a trecut, fie
din invidie, fie pentru ca vedeau un pericol in atragerea atator multimi de catre un
singur preot. Si-atunci, ori il reclamau la Militie, ori la Mitropolie, ba chiar il obligau sa
fixeze taxe pentru tratamente, dar il tolerau, ca aducea venit parohiei... Parintele
Elefterie primea amenzi, dar nu se lasa, trata in continuare, pana ce aceia care-l
reclamasera se-mbolnaveau si-i deveneau pacienti, marturisind totul, de buna voie.
Deseori a fost pradat, dar hotii nu prea aveau ce sa-i fure, caci banii ii lua biserica.
Totusi, odata, i-au fost furate niste haine preotesti. Si parintele s-a rugat, s-a rugat si
dupa 3-4 zile hotul s-a-ntors si s-a spanzurat chiar langa poarta manastirii, de nu stiau
ce-i cu el. Cand s-au dus militienii la el acasa, i-au gasit hainele furate. Rugaciunea
parintelui isi urmase calea...

Reintoarcerea

Dupa Revolutie, parintele Elefterie, in varsta de 89 de ani, este adus la Dervent de

calugarii care reconstruisera schitul, ca sa le redevina staret. Pleaca in graba de la Secu,
insa cere aprobarea Patriarhului pentru reinvestirea ca staret la Dervent. Stia el de ce se
grabeste...
Intr-una din zile, spun unii, s-ar fi impiedicat si ar fi cazut pe scari, fracturandu-si trupul,
si-asa fragil. Altii spun ca-ntr-o noapte diavolul (care-l mai incercase de nenumarate ori,
razbunandu-se pe el) l-a aruncat din pat. Asa, cu multiple fracturi, a cerut sa mearga-n
sfanta biserica pana-n ultima clipa. Participa la slujba din Noaptea Invierii apoi, zilnic,
binecuvanteaza pe toti cei care, cu sufletele stranse de emotie, paseau in biserica. In
ultimele 10 zile, timp in care a sosit si aprobarea de la Patriarhie, nu a luat decat sfanta
Impartasanie. Parintele Elefterie se savarseste la 12 mai 1990. A cerut sa fie-
nmormantat calugareste (se face o groapa in pamant, iar in lateral se sapa o nisa, in
care trupul se asaza fara sicriu, invelit doar in mantie si-n rogojina), iar cand a-nceput
slujba finala - marturiseau cei prezenti - a prins a izvori atata miros de mir, de s-a
umplut Valea Dunarii de parfum de trandafiri...
Si astazi, oamenii ce vin cu credinta la mormantul lui de la Dervent continua sa se
tamaduiasca, iar harul sau lucreaza mai departe...

'In preajma lui, aveam sentimentul minunii'

Gabriela Moldoveanu i-a fost in preajma parintelui Elefterie cateva clipe, dar ceea ce a
vazut si auzit de la el a marcat-o profund. 'Eu sunt filolog de profesie, am fost redactor
de carte si, ca sa fiu sincera, l-am cautat pe parintele Elefterie la manastirea Secu, in
toamna lui 1985, pentru mistica extraordinara pe care-o traise si despre care se dusese
vestea. Impactul produs asupra mea a fost mult mai profund decat imi inchipuisem. M-a
acceptat usor, desi mi-a vorbit putin. Te punea in mod natural intr-o ascultare ireala,
asa cum trebuie sa fie intre un parinte duhovnicesc si un ucenic. Pana-n 1990 mi-am
facut concediile, impreuna cu cativa prieteni, in apropierea chiliei sale. Locuiam in satul
invecinat manastirii Secu, plecam dis-de-dimineata si ma-ntorceam noaptea. Simteam
nevoia sa-l ajut cu ceva, sa-l hranesc, sa-i fac curatenie. Nu ma-nduram sa stau langa
el, fara a-i darui ceva in schimb. Daca ceilalti din grupul meu nu pierdeau nici o miscare
din tratamentele parintelui (care dorea foarte mult sa-si transmita invatatura), eu, in
schimb, stateam mai mult prin bucatarie'.
- Cum vi se parea parintele Elefterie?
- Cred ca acelasi sentiment il aveam si eu, si bolnavul ce se ridica de sub piciorul lui:
aveam sentimentul Minunii. Era un mare duhovnic, ce nu-si incepea tratamentele fara
moliftele Sf. Vasile cel Mare. L-am vazut pe parinte cu 10 zile inainte de a se sfarsi. Era
in biserica si binecuvanta intruna. M-am oprit in prag si n-am putut sa pasesc mai
departe, asa de dens se simtea plutind in aer harul lui. Am primit si eu binecuvantarea,
si atata suferinta era pe chipul lui, incat niciodata nu am inteles mai bine ca atunci
patimile Mantuitorului...

Ultimul ucenic

Viorel Constantin Butnaru este un om fericit. Timp de 15 ani (din 1975 pana-n 1990) i-a
stat in preajma parintelui Elefterie, fiindu-i ucenic. Este un tanar blajin (doar este
moldovean) care, cand povesteste de parintele Elefterie, vocea-i devine soapta, iar
chipul i se lumineaza si ghicesti undeva, in strafunduri, lacrimi anevoie stavilite...
'Aveam 15 ani cand l-am cunoscut. Pe-atunci noi locuiam in Grumazesti, cam la 23 km
de Agapia Veche. Si m-a dus intr-o zi mama sa-l vad, ca se-auzisera multe despre ce
facea. Era-nconjurat de multi oameni, care mai de care cu probleme de sanatate. Si
numai ce-mi zice: <<Trateaza-l, frate, pe-ala!>>. Ei, cum sa-l tratez, daca nu stiam
nimic? Atunci imi arata sumar cum sa procedez, cum sa-i trag aceluia oasele, cu mana
si cu piciorul (mi-aduc aminte ca avea probleme cu coloana si cu mijlocul) si numai ce-l
vad pe bolnav ca se scoala de jos si zice ca nu-l mai doare nimic. Si-mi da parintele, pe
urma, un alt caz. Si-i fac si aceluia bine. Iar parintele imi spune la despartire: <<Sa mai
vii, ca ai indemanare>>. Tare multi oameni necajiti veneau la parintele Elefterie, iar el
nu-i lasa sa plece netratati. Oricine venea la dansul, nu pleca acasa pana ce nu era
vazut de parintele. El le tragea fruntea, le sucea capul - asta putea s-o faca - dar pentru
indreptat coloana mai apela si la noi, altfel zacea si cate 2 saptamani. La Adrianopol,
parintele invatase ca toate bolile pot fi tratate fara medicamente si fara operatii. Asta
am invatat de la dansul, niste proceduri care se aplica coloanei vertebrale, oaselor, dar
numai dupa ce bolnavul este intins pe jos. Tragi cu mana si apesi cu piciorul, se aud
cateodata trosnituri, dar - in final - omul pleaca pe picioarele lui. Cu timpul, am
transformat metoda parintelui, asa cum credeam de cuviinta, iar dansul, vazand ca are
eficienta, m-a lasat in pace. M-am mutat apoi la Targu Neamt, de unde mergeam la
fiecare sfarsit de saptamana (si pe urma si de sarbatori) la Agapia. Intre noi se stabilise
o legatura deosebita. M-a-ncercat de cateva ori (cu tot felul de ispite), dar nu i-am
gresit niciodata'.
- Ce boli ati invatat sa tratati?
- Dupa cum v-am spus: probleme ale coloanei (lumbago, deplasari de vertebre), dar si
torticolis, sciatica, enurezis, ocluzie intestinala (se executa o manevra in zona
ombilicului, iar intestinele se asaza la loc), boli de inima (cardiopatia ischemica, de
exemplu, poate fi cauzata de o deplasare a umarului care, pus la loc, duce la disparitia
bolii), sinuzita, dureri de cap ori migrene rebele, amigdalite, dar si altele. De multe ori,
pentru aceeasi boala, se gasesc mai multe variante de tratament.
Important este ca durerile de coloana pot fi atenuate pe loc. Am fost de curand la o
doamna in varsta, careia-i sarise maxilarul si nu mai putea nici manca, nici inchide gura.
Se face o manevra in cruce, se prinde maxilarul si se rasuceste, iar bolnavul simte o
pocnitura, iar oasele se reasaza.
- Ce s-a-ntamplat dupa disparitia parintelui Elefterie?
- Soarta a vrut sa fiu singurul sau ucenic care l-a dus la groapa. De cand a murit
parintele, am mai multa putere la tratamente. In 8 ani l-am visat de 4-5 ori si, de
fiecare data, imi dadea sfaturi sau ma avertiza despre cate unul care nu venea cu
ganduri curate spre mine. De multe ori am fost pus in fata unor cazuri noi,
nemaiintalnite, si exact in clipa urmatoare imi venea solutia... Pentru mine, parintele
Elefterie e ca un Sfant. Deseori ma gandesc la el si-l rog sa ma ajute ca sa fac bine
altora.
Pe vremea lui Ceausescu am trimis o scrisoare la Ministerul Sanatatii, spunand ca am o
metoda aparte de tratament si cer aprobarea s-o aplic. M-au chemat la Spitalul
judetean din Targu Neamt si mi-au adus 2 cazuri: un bolnav de lumbago si-unul cu
luxatie de rotula, carora tratamentele din spital nu le imbunatatisera starea. Dupa
numai cateva minute, medicii care ma supravegheau ramasesera cu ochii mariti de
uimire, caci bolnavii erau pe picioare. Intr-un tarziu, m-au intrebat: 'Auzi voci?', 'Te
doare capul?', apoi m-au pus sa le spun numele latinesc al bolilor, de parca asta conta...
Dupa doua saptamani, a venit raspunsul: 'Din moment ce nu aveti cunostinte medicale
corespunzatoare, nu va putem acorda dreptul de practica a metodei dv. de tratament'.
(In toamna lui '97 am tinut la Targu Mures un curs de osteopatie, la care - printre altii -
au participat si 10 medici, care s-au aratat foarte deschisi pentru metoda mea...).
De cativa ani, m-am stabilit in Bucuresti, iar cei care vor sa apeleze la ajutorul meu pot
s-o faca la tel. 092/73.71.86 (imi cer scuze, nu port telefonul mobil din snobism, ci
pentru ca altfel, de la Telefoane, as fi obtinut aprobarea unui post obisnuit peste ani si
ani).
 sursa formula-as.ro
crestinortodox.ro

Părintele Elefterie Mihail - stareţ al Mănăstirii Dervent (1938-1959, 1990)

Părintele Elefterie Mihail s-a născut la Leaskova ( judeţul Filipopoli), în Bulgaria, la 11

noiembrie 1900, fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei lui Constantin şi Aristiţa Mihail şi
primind la botez numele de Enache.

Despre copilăria lui se ştie doar că la vârsta de 3 ani era paralizat, iar mama sa, auzind despre
minunile de la "Crucea de Leac" de la Dervent, a venit cu el la micul paraclis care exista
atunci. După ce l-a închinat Sfintei Cruci, seara, băiatul a adormit sub o icoană a Maicii
Domnului din interiorul barăcii de scânduri. Noaptea femeia a visat o fată frumoasă care i-a
făcut sănătos copilul. A doua zi dimineaţă acesta se trezise cu mult înaintea mamei şi mergea.
Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi
a făgăduit: "Am să-l fac doctor - pentru că s-a vindecat - şi preot ca să-i mulţumească lui
Dumnezeu permanent".

A urmat şcoala primară şi o clasă secundară, iar mai târziu una cu profil medical la
Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale,
dar şi prin corectarea scheletului osos. A avut o viaţă în care necazurile nu l-au ocolit
nicidecum: soţia şi copilul i-au murit la naştere, tatăl său - negustor bogat, dar cinstit şi
credincios, care a favorizat trecerea în România a unui număr de o sută de familii de bulgari -
a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în ziua nunţii.

Râvnind pentru o viaţă trăită mai aproape de Hristos, în anul 1932, în ajunul aniversării zilei
sale de naştere, a intrat ca vieţuitor în Mănăstirea Balaciu, lângă Urziceni, iar un an mai
târziu, la 18 decembrie 1933, a fost tuns în monahism cu numele de Elefterie. Fiind un monah
model şi remarcându-se printr-un deosebit spor duhovnicesc, în anul 1936, la cererea Prea
Sfinţitului Gherontie, Episcop de Constanţa, a fost trimis în Dobrogea pentru a sluji la schitul
Dervent - "Crucea de Leac". Contribuţia pe care şi-a adus-o la construirea bisericii acestuia,
precum şi smerenia şi dăruirea sa nu au trecut neobservate în faţa sfintelor feţe bisericeşti de
la Constanţa. Fiind un vrednic slujitor al Sfântului Altar şi un foarte activ şi bun gospodar,
numai şi numai pentru Sfânta Mănăstire, prin ordinul Episcopiei Tomisului nr. 5282 din 27
octombrie 1938 este numit stareţ al Mănăstirii Dervent.

Cu ocazia sfinţirii noii biserici de către P. S. Gherontie, la data de 13 septembrie 1942,

ieromonahul Elefterie Mihail, "pentru munca depusă cu dragoste sufletească pentru ridicarea
sfântului locaş de închinăciune", a fost înălţat la treapta de Egumen Protosinghel, cu baston şi
Sfântă Cruce. De acum îşi va împărţi timpul între obligaţiile administrative, slujirea monahală
şi preoţească şi vindecarea bolnavilor.

După o activitate susţinută în folosul obştii monahale şi a credincioşilor care veneau la Sfintele
Cruci, continuată chiar în condiţiile deosebit de grele ale regimului comunist, în anul 1959, sub
presiunea organelor securiste, Părintele Elefterie va fi obligat să-şi dea demisia şi să
părăsească iubita lui mănăstire în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi
demolată.

Silit să abandoneze oficial viaţa monahală, fostul egumen al Mănăstirii Dervent se va angaja
ca portar la ferma horticolă ,, 9 Mai" din Tulcea până la pensionare, adică până în anul 1962.
Reconstituirea acestei perioade este aproape imposibilă, dar probabil că-şi va fi împărţit
timpul între grădina de legume şi tratarea bolnavilor, la care nu a renunţat nici un moment, în
acest sens chiar mai multe "oficialităţi" ale statului apelând la ajutorul său.

Unul dintre apropiaţii părintelui, ieromonahul Dionisie Ulezu de la Mănăstirea Agapia-Veche,

povesteşte un trist eveniment din timpul şederii Părintelui Elefterie la Tulcea, când a fost
bătut de nişte turci, care i-au zdrobit coastele, l-au călcat cu picioarele peste trup şi peste
cap, apoi l-au rostogolit într-o râpa convinşi că l-au omorât. În urma loviturilor primite, va
rămâne pe viaţă cu această suferinţă, refuzând să o trateze. Singura alinare era "ridicarea
coastelor rupte - care cădeau la 2-3 zile", când îşi punea "o cârpă făcută ghem, după care se
încingea cu un brâu". Afirmaţia "deşi bolnav ne-a vindecat pe noi" îşi găseşte astfel explicaţia,
căci până la sfârşitul vieţii Părintele Elefterie avea să îndure tot acest travaliu, în condiţiile în
care va sluji şi se va îngriji permanent de cei bolnavi care veneau în număr mare cerându-i
ajutorul.

Prin anii 1969-1970 va ajunge în Moldova împreună cu monahul Nicodim de la Peştera

Sfântului Apostol Andrei (Ion Corvin, judeţul Constanţa) şi se va stabili pentru un scurt timp la
Sihla, unde "cosea nasturi la fraţi". De aici a fost luat de maicile de la Agapia-Veche care
aveau nevoie de un preot slujitor, dar unde avea să fie mai bine de 15 ani, nu numai preot, ci
şi duhovnic şi tămăduitor.

În tot timpul petrecut aici, Părintele Elefterie s-a împărţit între Biserică - săvârşind toate
slujbele cerute de tipicul monahal - şi oameni, căci, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul
discernământului şi al vindecării, era căutat în număr mare atât de credincioşi, cât şi de
monahi.

Dar acolo unde dragostea este mare şi încercările sunt pe măsură. S-a repetat şi aici
"fenomenul Dervent", acea afluenţă masivă de oameni îndreptată de această dată spre zona
Neamţului, ceea ce a condus la încordarea relaţiilor cu autorităţile române şi chiar cu unii
superiori direcţi. La îndemnul Prea Sfinţitului Episcop Pimen de a folosi numai cartea - chiar şi
pe dos dacă este cazul - dar să renunţe la tratamente, Părintele Elefterie va răspunde că nici
puşcăria nu-l va putea opri de la aceasta, căci şi acolo dacă ar fi, tot ar trata lumea. În
viziunea sa, tămăduirea presupunea: spovedanie, post, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi
tratament şi le făcea pe toate cu convingerea deplină că Hristos Domnul este lucrătorul,
tămăduitorul şi desăvârşitorul.

Relaţiile cu Î.P.S. Mitropolit Teoctist al Moldovei erau de asemenea încordate întrucât şi acesta
îi cerea întreruperea tratamentelor, lucru pe care Părintele nu-l putea accepta. Se pare că de
acum nu a mai avut binecuvântarea mitropolitului, căci în 1990, simţindu-se aproape de
sfârşitul vieţii, îi cere acestuia dezlegarea, pe care o primeşte, documentul oficial în acest sens
aflându-se în mâinile Prea Sfinţitului Episcop Lucian în ziua înmormântării Părintelui.

În contextul acestor relaţii încordate, în anul 1985, stareţul Mănăstirii Secu - arhimandritul
Irineu Bălan - obţine transferul Părintelui Elefterie la acest aşezământ monahal, al cărui nivel
l-a ridicat nu numai sub raport duhovnicesc, ci şi material, datorită numeroşilor pelerini care-l
căutau şi aici. Despre afluenţa creştinilor spre Secu, chiar stareţul mănăstirii mărturiseşte că
"veneau cu maşinile mulţi oameni cărora Părintele le citea, îi spovedea, îi vindeca". Maicile de
la Agapia îl vizitau, de asemenea, cel puţin la două săptămâni, indiferent dacă era vară sau
iarnă.

Dacă numai cu puţin timp înainte Mănăstirea Secu nu putea oferi pelerinilor nici măcar un colţ
de pâine, după venirea Părintelui "se făceau aici praznice şi de trei ori pe săptămână; din
toate Părintele doar gusta şi le binecuvânta. Vinul era pus într-o cămară, iar unul din
cunoscuţii părintelui se îngrijea ca la masă fiecăruia să i se dea câte un pahar de vin. Oamenii
trimeteau colete şi alimente, pe care le împărţea imediat". Obişnuia să spună: "Dumnezeu se
va îngriji pentru ziua de mâine, de aceea ceea ce avem să le dăm şi oamenilor".

Deşi iubit şi apreciat atât de credincioşi, cât şi de monahi, Părintele Elefterie tânjea în taină
după mănăstirea pe care o ridicase la Dervent şi de care fusese silit să se despartă, dorinţa sa
cea mai mare fiind să reuşească să se întoarcă odată şi odată acolo. După Revoluţia din
decembrie 1989, acest vis s-a putut transforma în realitate, căci la 2 februarie 1990 Părintele
Elefterie a revenit la Dervent însoţit de fratele Marcu şi ieromonahul Zosima Zaharia. După 30
de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a întors "din surghiun" la mănăstirea pe
care o iubea atât de mult, iar la scurt timp după aceea s-a mutat în pace la Domnul în ziua de
12 mai 1990, fiind înmormântat lângă biserica pe care a ridicat-o şi a slujit-o cu jertfelnicie
atâţia ani.

Portretul duhovnicesc al Părintelui Elefterie

Pentru a creiona portretul marelui stareţ am apelat la numeroase mărturii scrise sau verbale
ale celor care l-au cunoscut îndeaproape, toţi arătând aceeaşi dragoste şi însufleţire atunci
când îşi aduceau aminte de cel ce a fost duhovnicul, ajutorul la necaz sau tămăduitorul lor.

Maica Anisia Trifan de la Mănăstirea Agapia Veche povesteşte că "era un om cu viaţă

deosebită, fiind tot timpul în biserică sau între oameni. La Agapia nu a avut preot de schimb,
slujind zilnic Sfânta Liturghie şi, de asemenea, fiind nelipsit de la vecernie şi de la utrenie.
Când auzea clopotul bisericii lăsa totul şi mergea cu mulţimea de oameni la slujbă, venind
apoi în chilie împreună cu ei".

Despre evlavia cu care săvârşea slujbele bisericii, Părintele Ion Dogaru de la Parohia Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavriil din Târgu Neamţ, care a avut marea bucurie de a sluji împreună cu
Părintele Elefterie la Agapia Veche, mărturiseşte următoarele: "Pentru un preot tânăr cum
eram eu era o bucurie să slujeşti cu acest Părinte... Cum se ruga, cum spunea rugăciunile
cele de taină la Sfânta Liturghie - cu totul aparte, încât simţeai cu adevărat că pătrunde ceva
în tine, îţi schimba viaţa cuvântul lui, rugăciunea lui".

După Sfânta Liturghie se aşeza în faţa uşilor împărăteşti şi spunea oamenilor cuvânt de
învăţătură, iar apoi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. De asemenea, după utrenia de
noapte, ţinută mai devreme - de la orele 18 până la 21, Părintele Elefterie mergea la oameni
şi le citea molifte, le făcea tratamente, stătea în mijlocul lor întrebându-i pe rând de
necazurile lor şi sfătuindu-i pe calea vieţii adevărate. Începea întotdeauna cu tămăduirea
sufletească: spovedanie, Sfânta Liturghie, molifte, rugăciuni, Sfânta Împărtăşanie şi numai
apoi se ocupa de suferinţa fizică propriu-zisă.

Spre miezul nopţii reuşea să ajungă în chilia sa, însă nu atât pentru a se odihni, cât pentru a-
şi face pravila călugăreasca şi a se ruga pentru bolnavii săi. Chilia Părintelui era foarte simplă:
"un pat cu o păturică, la căpătâi te miri ce, o ladă de veşminte, o masă pe care scria
tratamentele, unu-două scaune şi un perete plin cu icoane". Nu de puţine ori era chemat şi
noaptea să le citească celor care aveau crize până când aceştia se linişteau.

Deşi se culca târziu şi dormea doar două-trei ore pe noapte, "tot sănătosul obosea faţă de
Părintele". La ora 3,00 se trezea şi "foarte mult se ostenea în ascuns în chilie", uneori
adormind pe scaun de oboseală, iar când îşi revenea relua rugăciunea. Între orele 5,00 şi 7,00
slujea Sf. Liturghie. În ciuda suferinţei permanente, nu se plângea, iar ,,la slujbă nu era
niciodată obosit, ţinând slujbe mari ca la Ierusalim", unde reuşise de altfel să ajungă. La
ieşirea cu Sfintele Daruri, bolnavii se întindeau pe jos până la intrarea bisericii şi Părintele
mergea din om în om, reîntorcându-se apoi pe acelaşi traseu. În duminici şi sărbători aduna
copiii sub 7 ani şi îi lua în Sfântul Altar, iar la sfârşitul slujbei îi miruia şi le dădea anaforă,
aghiazmă şi câte un bănişor.

Sintetizând viaţa de zi cu zi a Părintelui, ieromonahul Elefterie Tăncuţă - fost vieţuitor la

Mănăstirea Secu - spunea: ,,În puţinul timp cât am locuit în aceeaşi chilie cu Sfinţia sa, m-a
uimit permanenta stare de trezvie: noaptea rugăciune, meditaţie şi durere, ziua dragoste de
aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu
prin dragostea de aproapele".

Fiind un mare duhovnic, era ascultat de mulţi credincioşi veniţi din diferite zone ale ţării.
Dragostea sa de oameni se oglindea în sprijinirea lor la nevoie, iar cei mai mulţi îl căutau şi
ajungeau la el cu ultima speranţă, spre a se tămădui nu numai de neputinţele trupeşti, ci şi de
cele sufleteşti. Niciodată nu refuza şi nu respingea pe cei care aveau nevoie de el. ,,Ca
duhovnic avea un har şi o dulceaţă în cuvânt de parcă trăia în afară de trup". Îi lua pe oameni
cu duhul blândeţii spre a-i aduce la adevăr, nu-i judeca, nu le vorbea pe un ton ridicat, ci-i
sfătuia cu dragoste şi răbdare. Nici pe cei care veneau de la vrăjitori nu-i gonea, ci îi primea
bucurându-se pentru întoarcerea lor. Mustra pentru păcatele grele însă numai din dorinţa
fierbinte de a-i îndrepta pe cei căzuţi.

Pe tineri îi sfătuia să postească, să se roage, să se spovedească, să fie smeriţi şi cu frică de

Dumnezeu. Tuturor le spunea să rostească rugăciunea minţii neîncetat - "nu-i trebuie şcoală
nimănui pentru aceasta, o poate zice oricine singur şi se poate mântui" ; îi sfătuia să facă
binele şi să se ferească de rău, să aibă credinţa dreaptă, iar faptele şi comportamentul să fie
pe măsura ei. Înţelegea neputinţa firii omeneşti, dar spunea deseori că "dacă vrei să te
mântuieşti, ce poţi să faci, trebuie să faci!". Ca duhovnic al maicilor întotdeauna avea un
cuvânt bun: "fiica mea, ispita" spunea pentru a le întări, astfel încât "nu puteai să pleci cum ai
venit, ci îţi recâştigai nădejdea".

Veneau la Agapia şi mulţi preoţi începători, cerând de la Părintele Elefterie sfat şi

binecuvântare. Unul din cei care îl vizitau des era Părintele Calinic de la Catedrala Patriarhală
din Bucureşti, astăzi Episcop al Argeşului. Având mare evlavie la moaştele Sfinţilor Partenie,
Rafail şi Ioan de la Agapia-Veche, acesta revenea la două-trei luni pentru a li se închina şi
"pentru a i se face o blagoslovenie pe cap de Părintele Elefterie".
Ospitalitatea sa era notorie şi-i cuprindea pe toţi oamenii, oricine ar fi fost ei. Indiferent de
ora când veneau, toţi credincioşii găseau loc de dormit, chiar dacă uneori erau nevoiţi să stea
mai înghesuiţi, precum şi două feluri de mâncare, aduse la arhondaricul de la poartă. Datorită
legământului pus de Patriarhul Nicodim Munteanu în 1938, nimeni din afara obştii Mănăstirii
Agapia Veche nu putea intra în incintă între apusul soarelui şi răsăritul ei, astfel că în fiecare
noapte dormeau în arhondaricul de la poartă în jur de 30-40 de persoane. El însuşi nu mânca
dacă nu avea 10-15 oameni la masă; binecuvânta masa, gusta puţin şi apoi spunea cuvânt de
folos, căci "hrana lui era Biserica şi oamenii". Era atât de milostiv şi de dornic de a-şi exprima
prin fapte iubirea de oameni, încât nu se simţea bine dacă aceştia îi lipseau.

Întrebată dacă această ospitalitate a afectat vreodată bunul mers al mănăstirii, maica Anisia a
răspuns: "Dumnezeu rânduia tot timpul să fie, nu se termina niciodată pâinea, ci se înmulţea.
Nu terminam bine de dat, că şi veneau alţii şi aduceau înapoi. Şi asta pentru că n-a spus
niciodată "nu am, nu-ţi dau"". De asemenea, nu impunea nimănui să aducă ceva, iar ceea ce
primea împărţea tot oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, cu mulţi copii, spunând întotdeauna
maicii: "Scoate tot din dulap şi dă la lume!".

Când primea pomelnice de la oameni aflaţi în necaz, nu numai că le întorcea banii, dar le
dădea şi în plus. Mulţi seminarişti, studenţi, elevi şi oameni nevoiaşi s-au bucurat de sprijinul
său duhovnicesc şi material. Tinerilor elevi le plătea taxele la seminar, le dădea bani pentru
haine şi încălţăminte sau pentru alte lucruri necesare.

Deşi foarte atent la nevoile celor din jur, pe sine se trata cu asprime. Maica Anisia îşi
aminteşte că "purta trei ani de zile aceiaşi pereche de pantofi, îmbrăcămintea fiind aceiaşi şi
iarna şi vara: o bundiţă sintetică pe dedesubt, o rasă de fâş şi o dulamă". Rareori zâmbea, dar
nu râdea niciodată, nu vorbea în plus, ci numai cuvinte de folos, accentuând valoarea
faptelor. Într-un cuvânt, "tot timpul era călugăr" şi prin prisma aceasta toate le făcea pentru
Dumnezeu şi pentru oameni.

Acest vas ales al lui Dumnezeu, despre care Maica Anisia spunea că "N-a mai fost şi n-o să
mai fie preot şi om ca el", se învrednicise de multe daruri, dar trei dintre ele se făceau
remarcate prin deosebita lor strălucire: darul înainte-vederii, al postirii şi al tămăduirii.

Cu privire la darul înainte-vederii cu care era înzestrat Părintele, ucenicii mărturisesc: "Te
făcea atent şi ce-ţi spunea aşa se întâmpla"; "Părintele te citea, puteai să spui orice, dar el
ştia dacă ai zis esenţialul, dacă ai spus drept sau dacă ai ascuns ceva" ; "deseori completa:
"uite, aici n-ai spus drept" şi astfel, de ruşinea Părintelui, oamenii se pocăiau şi mărturiseau şi
cele ascunse".

În ceea ce priveşte postul său, "nu mânca niciodată carne, băutură doar gusta, iar spre
sfârşitul vieţii mânca doar de post şi fără ulei, o dată pe zi, după orele 14,00-15,00". Chiar
dacă el era foarte postitor, celorlalţi le recomanda "post după putinţă şi după sănătate". În
condiţii de maximă solicitare, mai ales în situaţiile care cereau dragoste şi jertfă, deşi era
foarte slab - "numai pielea şi osul", era "drept ca o lumânare", căci Îl trăia pe Dumnezeu şi i
se dăruia, purtând chipul şi rănile Domnului în sufletul şi trupul lui. Exemplul personal era mai
mult decât grăitor: viaţa lui îţi impunea ca, în măsura puterilor, să încerci să-l imiţi.

Părintele Elefterie avea de asemenea darul tămăduirii bolilor. Pe cei suferinzi trupeşte îi trata
mai întâi sufleteşte - prin spovedanie şi rugăciuni, iar apoi medical - după vechile cunoştinţe
studiate de dânsul la Adrianopol în tinereţe, îmbunătăţite acum cu puterea harului lui
Dumnezeu. Veneau foarte mulţi oameni din toată ţara, cu multe şi diferite boli. O parte se
vindecau, dădeau slavă lui Dumnezeu şi plecau la casele lor, alţii, cu boli mai grele, mai
rămâneau câteva zile sau chiar o săptămână - două, continuând tratamentul şi rugăciunile şi
primind alinare fiecare după credinţa sa.

Un exemplu edificator în acest sens este povestit de domnul Ilie Glăvan:

"Un doctor din Bucureşti avea o fată, în ultimul an de liceu, traumatizată psihic. În urma unui
şoc, nu mai putea să vorbească şi se putea discuta cu ea numai prin scris. Neputând fi tratată
nici în ţară, nici în străinătate, auzind de părintele Elefterie, care pe vremea aceea se afla la
Agapia, doctorul s-a dus cu copila acolo. Fata a rămas un timp la mănăstire. Părintele i-a
făcut zece citiri. La a şaptea citire, fata a început să vorbească. Când a dat telefon acasă,
părinţilor nu le venea să creadă că e adevărat".

Părintele cunoştea imediat de ce boală suferea fiecare om şi nu-i ascundea nimic, ci-i spunea
la ce să se aştepte. Deşi ştia că paralizia şi bolile de oase sunt mai uşor de tratat până la 20
de ani, Părintele îi primea şi pe cei mai bătrâni. La chilie se ocupa de fiecare persoană în
parte, iar tratamentele variau şi ca formă şi ca intensitate:
"celor bolnavi de ficat le dădea ceaiuri şi îi punea să ţină usturoi sub limbă; pe cei cu
spondiloză şi hernie de disc îi călca cu piciorul până le pocneau inelele; în cazul celor cu
cataractă rupea un fir de păr din capul omului bolnav cu care trăgea şi lua pieliţa; pe cei care
nu vedeau decât în ceaţă îi stropea cu ţuică de prune, iar cu aghiazmă numai pe "omul
curat"; pentru bolile de stomac indica o cură cu ceaiuri din plante; iar pe unii bolnavi îi călca
cu piciorul sau le întorcea printr-o smucitură capul sau celelalte membre afectate".

Bătrânul Ioan Ghervase, unul dintre cei care şi-au găsit sănătatea venind la Părintele,
povesteşte că "îndreptarea oaselor se făcea cu rapiditate şi cu o forţă deosebită, ceea ce
producea o suferinţă maximă ca intensitate, dar minimă ca durată". Îşi mai aminteşte că
întotdeauna Părintele Elefterie era ajutat de doi sau trei băieţi mai solizi, unii dintre ei de la
seminar. Chiar bolnav fiind, îi primea pe oameni, iar când propria sa neputinţă fizică s-a
accentuat foarte mult, le spunea băieţilor care îl ajutau cum să-i trateze.

Aşa cum afirmă unul dintre numeroşii săi ucenici, "Părintele Elefterie a fost un extraordinar
preot şi duhovnic şi un model pentru toţi cei care l-au cunoscut şi dacă cineva îi va citi viaţa în
Pateric va fi o mare bucurie să o urmeze". Imaginea şi activitatea marelui duhovnic nu au fost
uitate nici după mutarea sa din această viaţă, ele luminând de acolo, din întunericul vremii, ca
ochii unui sfânt. Căci sfânt a şi fost acest om şi niciodată viaţa lui nu va putea fi cunoscută în
întregime. Putem numai să ne plecăm în faţa tainei virtuţilor supreme şi să rostim cu
smerenie: "Prea Cuvioase Părinte Elefterie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi !"

Mănăstirea Dervent în timpul stăreţiei Părintelui Elefterie Mihail

Istoria Mănăstirii Dervent din primele două decenii şi jumătate de la înfiinţare se ţese în jurul
stareţului Elefterie, care se va îngriji atât de continuarea lucrărilor de construcţie, cât şi de
consolidarea vieţii de obşte a noii mănăstiri. Pe baza arhivei mănăstirii se pot preciza
principalele acţiuni întreprinse de noul stareţ după numirea sa în această funcţie în octombrie
1938.

Pe plan material îşi va canaliza atenţia şi efortul spre terminarea chiliilor şi a anexelor
necesare, iar pe plan spiritual va încerca să inoculeze fraţilor care începuseră să se adune în
jurul său principiul "ora et labora" ( "roagă-te şi munceşte") care stă la baza vieţii monahale
autentice, punând accentul atât pe permanentizarea rugăciunii inimii şi pe trăire, cât şi pe
efortul fizic care menţine trupul într-o stare de permanentă activitate.

În jurul Părintelui Elefterie se vor aduna în curând 20-22 de monahi, care păstrau cu sfinţenie
rânduielile vieţii de obşte, statornicită aici încă de la înfiinţarea sfântului aşezământ.
Ascultările erau bine împărţite şi clar delimitate între vieţuitorii mănăstirii, formând în principal
trei sectoare: unul cultural-bisericesc, în atribuţiile căruia intrau: învăţământul, biserica,
conducerea şi de tot ceea ce însemna cultură; un sector administrativ, care se îngrijea de
masa obştii, igienă, bolniţă şi infirmerie; şi un sector economic, care acoperea aria atelierelor,
câmpului şi cancelariei.

Monahilor de aici nu le-a fost numai stareţ, ci şi preot, duhovnic, prieten şi sfătuitor. Fiind
foarte iubitor şi cu grijă faţă de fraţi, îi primea oricând cu dragoste, întărindu-i şi zidindu-i
sufleteşte. Era în acelaşi timp sever cu sine şi cu ceilalţi, fie că erau monahi sau credincioşi,
dar nu din defăimare, ci pentru trezirea lor sufletească. Părintele Elefterie era o alcătuire
armonioasă din severitate şi bunătate: un om bun pentru că era înzestrat cu această
bunătate, sever pentru că vroia să fie sever, căci conducea o obşte foarte diversificată
temperamental, pe care trebuia s-o unifice în spiritul creştinesc al muncii şi al cuvântului lui
Dumnezeu. Întărindu-i în încercări, Părintele căuta ca dragostea sa faţă de Dumnezeu şi de
oameni să le-o insufle şi fraţilor: "Aşa şi noi, călugării acestei Sfinte Mănăstiri, cei mai tineri să
aibă răbdare, să înveţe cât mai multă carte, să aibă iubire pentru lume şi încredere în
Dumnezeu, pentru a ajunge şi ei buni slujitori ai Sfântului Altar".

Fiind un om extraordinar de bine organizat şi foarte harnic, se îngrijea îndeaproape de bunul

mers al mănăstirii. Conştient de importanţa exemplului personal, muncea deseori alături de
ceilalţi vieţuitori la munca câmpului, la construirea chiliilor şi a fântânii mari, la plantarea viei,
a livezii de caişi şi piersici şi a celor câteva rânduri de nuci şi salcâmi.

Dar cum viaţa monahală presupune şi o pregătire teologică corespunzătoare, Părintele

Elefterie s-a îngrijit ca tinerii vieţuitori ai mănăstirii să înveţe la renumita şcoală monahală de
la Neamţ. Dacă în 1952 cunoaştem doi elevi la această şcoală - rasoforul Constantin Ion şi
monahul Ghenadie Lupea - în anul următor Părintele Elefterie cere aprobarea Episcopului
pentru trimiterea a încă patru rasofori, care însă nu i se acordă. În octombrie 1955, P.S.
Episcop Chesarie al Dunării de Jos va înfiinţa la Mănăstirea Dervent o şcoala monahală pentru
vieţuitorii ei, cu o durată de 3 ani. Protosinghelul Elefterie Mihail era numit director al acestei
şcoli, iar ca profesor preda "noţiuni de tipic şi liturgică teoretică cu aplicaţii de căutare practică
( o oră / săptămână )".

Aceste preocupări erau dublate de studiul Sfinţilor Părinţi, ale căror scrieri se aflau în
biblioteca mănăstirii, precum şi de întrunirile duminicale, în cadrul cărora se citeau articole din
revistele teologice ale vremii, apoi învăţătura lor era explicată, iar în final Părintele Elefterie le
sintetiza şi evidenţia modul în care pot fi aplicate în viaţa concretă a fiecăruia.

Pe lângă răspunderea stăreţiei, Părintele Elefterie Mihail va fi timp de aproape 14 ani şi

singurul preot şi duhovnic al mănăstirii. Cu toate acestea, slujbele se făceau după tipic, însă
fiind ocupat cu treburile gospodăreşti, prezenţa personalului la serviciul divin era destul de
redusă. Părintele Elefterie nu a fost însă preot şi duhovnic numai al mănăstirii, ci şi al
credincioşilor din satele apropiate, rămânând în memoria localnicilor ca "duhovnicul care i-a
spovedit, preotul care i-a căsătorit, care le-a făcut slujbe pentru sănătate şi care i-a vindecat".

Pregătirea sa medicală era dublată de harul preoţiei, de ajutorul lui Dumnezeu şi de puterea
Sfintei Cruci. Îmbinând postul cu rugăciunea pentru ceilalţi, dragostea cu smerenia, slujirea lui
Dumnezeu cu cea a oamenilor, Părintele Elefterie a devenit ,,aproapele aproapelui său",
ajutând întotdeauna cu deplină dragoste pe cei bolnavi sau necăjiţi.

Fiind martor al numeroaselor minuni care se săvârşeau la Sfânta Cruce şi având o mare
evlavie faţă de aceasta, Părintele Elefterie a fost cuprins de dorinţa de a afla taina care o
învăluie. Neştiind a cui este şi având mare râvnă, a postit 40 de zile cu un pahar de apă şi
Sfintele Taine, slujind în fiecare zi Sfânta Liturghie şi rugându-se în timpul Proscomidiei ca
Dumnezeu să-l lumineze. În vedenie, Maica Domnului - la care avea mare evlavie - i-a
descoperit că este vorba de Mucenicul Constantin, de origine greacă, martirizat în secolul al
IV-lea.

Afluenţa mare a credincioşilor spre Mănăstirea Dervent avea darul de a întări şi mai mult
Ortodoxia, aşa cum putea ea fi înţeleasă la modul concret de fiecare dintre cei care-şi aflau
acolo vindecarea trupească sau sufletească, fiindcă asemenea orbilor şi slăbănogilor din
timpul Mântuitorului, aceştia deveneau mărturisitori ai credinţei ortodoxe şi ai minunilor de la
Dervent, înfăptuite cu mila şi cu puterea lui Dumnezeu.

Acest lucru nu va rămâne neobservat de autorităţi încă din primii ani ai comunismului. Spiritul
ateist al vremii va determina în curând începerea presiunilor şi ostilităţilor asupra Mănăstirii
Dervent în general şi a Părintelui Elefterie în special. Poate tocmai din acest motiv rapoartele
trimise Episcopiei în intervalul 1945-1959, sunt întocmite cu minuţiozitate, încercând astfel
evitarea oricărei posibile reclamaţii de ordin administrativ.

În acest sens, atrag atenţia prin dramatismul situaţiei două rapoarte din anul 1945 - imediat
după încheierea celui de-al doilea război mondial. În primul dintre acestea, Episcopia
Constanţa este anunţată despre pagubele pe care trupele sovietice le-au lăsat în urmă în
trecerea lor "biruitoare" prin această parte de ţară. La fila 201 din dosarul 4, vol. 4, raportul
arată că fânul din pădurea Sfintei Mănăstiri, cosit de monahi cu ajutorul locuitorilor din satul
Galiţa şi al unor oameni plătiţi, a fost ridicat din pădure în ziua de 21 august de către sovietici
care se aflau în trecere dinspre Ostrov spre Constanţa cu două camioane şi o coloană de
căruţe:

No 53 / 27 Aug. 1945

Prea S. Stăpâne

Cu adâncă smerenie vin a vă raporta următoarele:

În pădurea Sf tei Mănăstiri, fânetul Ciulinoasa, fânul ce l-am cosit, oamenii locuitori din Galiţa
în parte iar o parte am plătit om la coasă împreună cu fraţii din Sf ta M re am ridicat cam 5
cară fiind.

Iar fânul cosit de locuitorii din satul Galiţa în parte; Ocolul Silvic a dat ordin Pădurarului Vasile
Ceancu, să ne dea voie să ridicăm fânul însă numai partea ce se cuvine mănăstirei, iar partea
ce se cuvine locuitorilor în drept să rămână în pădure, aducând la cunoştinţă locuitorilor, nu
le-au convenit şi au cerut să li se plătească în Bani munca depusă în zilele acestea sau
petrecut în ziua de 21 Aug. a.c. până să mai facem alte demerse, tot în ziua 21 Aug. 1945 au
venit 2 camioane Sovietice şi o coloană de căruţe tot sovietice fiind în trecere dinspre Ostrov
spre Constanţa şi au intrat în Pădure şi au luat tot fânul.

Cazul este că ocolul silvic ne-a amânat şi s-a dat ordin greşit cei în drept să tragă
consecinţele.

Al prea Sfinţiei Voastre supus şi prea plecat Serv.

Egu. Protos. Elefterie Mihail

În al doilea raport părintele Elefterie Mihail aduce la cunoştinţa forurilor superioare greutăţile
pe care aceleaşi trupe îl produceau mănăstirii şi totodată cerea ajutor pentru a ieşi din
impasul în care se găsea. Nu putem să ne închipui decât vag greutăţile şi umilirile la care era
supus personalul monahal în acele vremuri de ocupaţie sovietică. Astfel, la fila 211 din dosarul
4, vol. 4, se află o cerere adresată Prea Sfinţitului Episcop Chesarie al Constanţei prin care
Părintele Elefterie îl ruga să intervină pe lângă ocolul silvic ca mănăstirea să primească lemne
de foc. Se menţionează totodată că toate lemnele sfântului locaş fuseseră consumate de către
sovietici care găzduiau deseori la mănăstire, făcând mare dezastru, arzând foc ziua şi noaptea
şi folosind ca material combustibil chiar şi gardurile acestui aşezământ.

Prea Sfinţite Stăpâne

Cu adâncă smerenie vin a vă raporta următoarele:

Sfta Mănăstire fiind în calea tuturor trecătorilor, totdeauna avem oaspeţi, mai cu seamă acum
de când s-a înzăpezit şoseaua, maşini sovietice au acostat şi au găzduit la mănăstire făcând
mare dezastru, arzând foc ziua şi noaptea ne-au consumat toate lemnele până când s-au
apucat de stricat şi gardurile de le-au pus pe foc.

Pentru aceasta având mare nevoie de lemne de foc vă rugăm să bine voiţi a interveni la
ocolul silvic să ni se dea 80 de sferturi de lemne de foc.

Al prea Sfinţiei Voastre supus şi prea plecat Serv.

Egu. Protos. Elefterie Mihail

În anul 1938 Mănăstirea Dervent, la fel ca şi alte aşezăminte monahale din cuprinsul eparhiei
Tomisului, fusese înzestrată cu 50 ha de pădure - o parcelă de 25 ha la Ciulinoasa, nu departe
de mănăstire, iar restul în judeţul Ialomiţa. După cel de-al doilea război mondial, presiunile
din partea autorităţilor sau prin oamenii de la nivelul de jos al noii orânduiri au devenit din ce
în ce mai puternice: se primeau somaţii din partea Percepţiei Gârliţa pentru a plăti zonele de
luminiş din pădure care erau prevăzute ca teren forestier, li se interzicea dreptul de a cosi
fânul de pe propriul teren, fiind mai apoi nevoiţi să-l cumpere, le era diminuată cota de lemne
pe care trebuiau s-o primească pentru încălzire, se interzicea vitelor mănăstirii să pască pe
terenul respectiv şi încă multe alte piedici. Toate acestea se făceau cu intenţia vădită din
partea autorităţilor ca Mănăstirea să cedeze statului "de bunăvoie" pădurea, aşa cum de altfel
s-a şi întâmplat mai târziu.

Dle Inginer.

La adresa Efgoriei Mănăstirilor Ïnzestrate nr. 446 (din) 31/XII/946. Vă raportăm următoarele:

Întrucât această Sf. Mre a fost înzestrată cu suprafaţa de 50 ha teren pădure şi fâneaţă, vă
rog a lua cunoştinţă următoarele căci Mănăstirea fiind în mare suferinţă de lemne de foc; Am
făcut raport la Ocol şi trimis cu No45/17/IV/946 prin care v-am rugat să ni se elibereze
lemnele ce au fost depozitate în curtea Sf. Mănăstiri, prin contra cost şi nu ni s-a răspuns
nimic la acest raport.

Deşi lemnele au fost păzite, însă d-voastră le-aţi vândut la alte instituţii.

Oare M-rea, nu avea dreptul asupra acestor lemne, cerând nimic pentru pază, şi ocuparea
terenului ce a fost pus la dispoziţie?

Mănăstirea fiind în mare suferinţă de lemne de foc, am cerut D-lui Pădurar C. Enache să ne
elibereze câţiva butuci uscaţi din pădure, până ce se va pune parchetul în tăere, pe care le
predam sau ni se reţinea din cota cuvenită. Deşi parchetul s-a pus în tăiere, tot nu ni s-a
eliberat. Dar dl. pădurar C. Enache a bine voit să ea lemne din pădure - personal. Deşi Eforia
Mănăstirilor Înzestrate ne cere cont de încasările ce s-au făcut din urma acestei păduri, de la
data luării în primire şi până în prezent, sau dacă mănăstirea se foloseşte în adevăr de acest
teren întocmai, vă facem cunoscut căci Mrea nu a beneficiat cu nimic, de oare ce în anul 1946
fânul de pe proprietatea Mănăstirii s-a dat în parte la locuitorii satelor învecinate, pentru
mănăstire s-a atribuit o mică cotă şi aceasta în dijmă, şi aceasta mâncată de vitele
pădurarului, fiind nevoiţi să cumpărăm din fânul pescăriei. Iar după ce s-au cosit fânurile,
vitele noastre nu au avut voie să pască în pădure, însă alţii au fost învoiţi.

Domnule Inginer, vă rugăm să binevoiţi a lua cunoştinţă de aceasta cât mai urgent, căci vom
face cunoscut Eforiei Mănăstirilor Înzestrate de felul cum s-au procedat.

Stareţ Eg. Protosinghel Elefterie Mihail

După ce regimul s-a înăsprit, în anul 1952, i se cere Mănăstirii Dervent să-l trimită pe
monahul Gheorghe Lupea pentru a lucra cele 5 ha de teren arabil pe care le deţinea pe raza
comunei Ion Corvin, cu ameninţarea că dacă nu vor fi îndeplinite întocmai cele indicate în
respectiva somaţie, cel în cauză va fi judecat, iar conducerea mănăstirii va fi considerată
sabotoare a Planului Cincinal şi va fi sancţionată ca atare. În aceeaşi zi în care a fost primită
somaţia de mai sus, Părintele Elefterie trimitea o telegramă Înalt Prea Sfinţitului Gherontie, în
care îl anunţa că Sfatul Comunei Gârliţa cere mănăstirii să trimită monahi pentru a lucra la
Gospodăria de Stat Colectivă Cuigiuc - Constanţa, probabil sub aceleaşi ameninţări.

La fila 49 a dosarului 3, vol. 4, din anul 1952, găsim o altă piedică din partea autorităţilor,
care de data aceasta refuzau eliberarea unor certificate legale prin care doi vieţuitori ai
mănăstirii să fie scutiţi de taxele de spitalizare.

În acelaşi an mănăstirea a fost nevoită să rupă din trupul ei o parte pentru a-şi putea
continua existenţa. Astfel, la 28 august 1952, Exarhul Arhiepiscopiei s-a prezentat la
mănăstire cerând obştii să întocmească şi să semneze un Proces Verbal - care să constituie
pentru Sfânta Episcopie actul de descărcare - şi un Raport adresat Sfatului Popular al
Raionului Adam-Klisi, Băneasa, prin care ceda statului, tot "de bunăvoie", 8,2 ha de pământ
arabil.

În tot acest timp de teroare comunistă, personalul monahal era obligat să completeze
nenumărate tabele cu arătarea detaliată a alimentelor şi cerealelor consumate de obşte şi de
animale în fiecare zi, tabele cu numărul şi conţinutul şedinţelor ţinute de stareţ cu cele trei
consilii de supraveghere, precum şi cu întregul sobor, tabele cu numărul vieţuitorilor care
participă la cântarea omofonă, cu vârsta şi şcolile urmate de fiecare vieţuitor, cu conferinţele
duminicale ţinute, cu cărţile din biblioteca mănăstirii citite etc.

Domnul arheolog Petre Diaconu - om legat sufleteşte de aceste locuri - întregeşte imaginea
acestei grele perioade din istoria mănăstirii, relatând un eveniment care s-a petrecut prin anul
1954, un an foarte geros şi cu multă ninsoare. Când drumul a fost blocat de zăpadă,
muncitorii de la şantierul arheologic au fost scoşi la deszăpezire. Conducător de grup era un
activist de partid din Băneasa, care în mândria şi nebunia lui a tras cu pistolul în turla bisericii
mănăstirii, dar până seara a murit de inimă, căci Dumnezeu nu a lăsat nepedepsită această
îndrăzneală.

Treptat presiunile autorităţilor comuniste au devenit tot mai acerbe: inspecţii de noapte,
controale neaşteptate şi nemotivate, suspectare. Se căuta - ca în atâtea alte cazuri - un motiv
cât de mic care să poată duce la arestarea stareţului şi la închiderea mănăstirii. Într-o
dimineaţă, când Părintele slujea Sfânta Liturghie, este anunţat c-au venit să ia oile, dar ştiind
că nu are cum să-i oprească şi nedorind să se împotrivească pentru a nu le oferi motivul pe
care-l doreau pentru a închide mănăstirea, a continuat slujba începută, la care ţinea de altfel
foarte mult.

Apogeul acestor acţiuni îl va constitui înscenarea care i s-a făcut Părintelui Elefterie, urmată,
desigur, de scoaterea sa din mănăstire. Adevărul despre acele momente a ieşit la lumină abia
în anul 1994, când autorul respectivei fapte - Gheorghe Lupu din Galiţa - a mărturisit că, sub
acoperirea securităţii, s-a furişat în chilia Părintelui şi a pus sub perna acestuia un revolver.
Odată încheiată această misiune, autorităţile au efectuat percheziţia, soldată desigur cu
găsirea obiectului ilicit. Acuzat de port ilegal de armă şi de acţiuni subversive împotriva
securităţii statului, Părintele Elefterie va fi obligat să demisioneze şi să părăsească mănăstirea,
primind în schimb promisiunea că biserica nu va fi demolată.

Adevăratul motiv al demisiei nu-l vor consemna nici măcar arhivele minuţioase ale Bisericii,
probabil şi acestea controlate de administraţia de atunci, căci în cele două cereri de acordare
a demisiei - din 30 ianuarie şi respectiv 2 aprilie 1959 - se menţionează ca motiv deteriorarea
stării de sănătate a Părintelui în urma a opt presupuse operaţii suportate de acesta. Cea de-a
doua cerere precizează în plus ca viitor domiciliu adresa fratelui său din comuna Sinoe
(Constanţa), fără însă a se menţiona că acesta era de fapt un domiciliu forţat. Desigur că
amândouă aceste documente au fost semnate sub presiune - practică tot mai des întâlnită în
perioada comunistă şi accentuată la maxim către sfârşitul anilor '80.

În favoarea convingerii că nu boala, ci presiunile securităţii au stat la baza gestului de demisie

este faptul că, deşi obligat să migreze în diferite locuri, îşi va continua menirea de preot,
monah şi tămăduitor atât în lume - la Tulcea, cât şi mai târziu la mănăstirile Agapia-Veche şi
Secu, iar atunci când condiţiile politice îi vor permite se va întoarce la Dervent. Acest lucru
este absolut firesc dacă ţinem seama de faptul că biserica mănăstirii a fost ridicată prin jertfa
sa, întâi ani de zile mergând prin sate şi strângând banii necesari, iar apoi aflându-se
permanent - ca preot şi stareţ - în slujba lui Dumnezeu, a mănăstirii şi a oamenilor.

După aprobarea retragerii de către P.S. Episcop Chesarie, urmează delegarea noului stareţ şi
darea în primire a întregii averi a mănăstirii, cu un excedent de 129,30 lei. Printr-un nou Ordin
- nr. 45 din 1 iunie1959 - şi alţi vieţuitori sunt obligaţi să părăsească mănăstirea, majoritatea
întorcându-se în oraşele de provenienţă. Acelaşi lucru îl vizează şi decretul 410 din 28
octombrie 1959, emis de M.A.N., aducând în plus şi obligaţia de a preda cea mai mare parte a
pământului - 21,10 ha - ca disponibilitate I.A.S.-ului Lipniţa, iar cu titlu de folosinţă "imobilele
şi terenurile fostă proprietatea Sfintei Mănăstiri Dervent".

În acest mod, ceea ce se clădise cu atâta trudă şi dragoste creştină se transformă într-o
fermă a I.A.S.-ului, iar chiliile şi anexele devin magazii, ateliere şi grajduri. Instalarea aici a
unei ferme, iar nu simpla închidere a mănăstirii, poate fi privită ca o rânduială a proniei lui
Dumnezeu, căci altfel, fiind izolată, situată în plin câmp, biserica ar fi fost sortită mai devreme
sau mai târziu deteriorării. Existenţa însă a unei ferme, cu un paznic permanent, a ferit-o de
eventualele spargeri sau profanări, astfel încât în 1970, la redeschiderea bisericii,
catapeteasma originală din 1940 era intactă, exceptând uzura firească produsă de trecerea
timpului.

Chiar dacă peste sfinţenia locului autorităţile vremii au încercat să aşeze o pânză neagră de
ură şi sălbăticie, pelerinajele la "Crucea de Leac" n-au fost niciodată întrerupte, ele
desfăşurându-se clandestin. S-a născut astfel o mişcare subterană, extrem de vie şi puternică,
care avea să întreţină pe mai departe în conştiinţa poporului ideea de sfinţenie a locului, cu
toate că, timp de 10 ani, biserica principală şi paraclisul unde se afla Sfânta Cruce au fost
închise, iar ferestrele astupate cu scânduri.

În pofida tuturor măsurilor luate de autorităţi, credincioşii continuau să vină la Dervent,

dormeau nopţi la rând lângă zidurile bisericii, iar cu ajutorul unei prăjini introduceau lucrurile
bolnavilor prin geamurile sparte şi le atingeau de Sfânta Cruce zăvorâtă în paraclis. Niciodată
nu a dispărut credinţa în forţa tămăduitoare a acestor milenare relicve şi toţi cei care veneau
aici primeau ajutor şi împlinirea cererilor: au plecat acasă fără cârje, au început să vadă după
mulţi ani de întuneric total, s-au vindecat de boli incurabile, şi-au regăsit prietenii, şi-au reunit
familiile împrăştiate. Mărturiile lor erau făcute cu prudenţă, de teama organelor represive, dar
minunile respective nu erau trecute cu totul sub tăcere. Şi aşa, din gură în gură, de la inimă la
inimă, Derventul cu miracolele sale a continuat să existe.

Au fost însă unii comunişti care au vrut să scoată cu forţa din memoria poporului Crucile
făcătoare de minuni de la Dervent, aşa încât au încercat să le distrugă. Le-au legat cu lanţuri
şi le-au tras cu tractoarele, dar toţi aceşti înstrăinaţi au pierit, iar sfintele relicve au continuat
să dăinuiască prin negura comunistă ca un simbol al credinţei care nu poate fi niciodată
învinsă.

Biserica a fost redeschisă în 1970 şi funcţiona ca locaş de cult al parohiei Galiţa, iar Părintele
Elefterie, silit să rămână în pribegie, menţinea legătura cu o seamă de credincioşi din
Constanţa, Medgidia şi Galiţa , care au încercat ca în lipsa sa să se îngrijească de biserică. Cu
riscul de a avea de suferit, coordonaţi de Spirea Tena şi Ştefan Elena, au electrificat biserica
pe ascuns, iar între anii 1987-1989 aceasta a fost pictată "cu uşile închise" de Marcel
Codreanu. Aceiaşi creştini au sudat cu fier forjat pe porţile sfântului locaş, scriind: "Mănăstirea
Dervent", în ciuda celor care voiau să treacă în uitare aşezământul monahal care fiinţase aici,
gest care l-a indignat foarte mult, printre alţii, şi pe protopopul de atunci.

În cursul anului 1989, Părintele Elefterie începe o serie de demersuri în vederea revenirii sale
la mănăstirea Dervent, dar se loveşte de refuzul intransigent al autorităţilor comuniste care îl
considerau încă "persoană incomodă". Abia după Revoluţie, la începutul lunii februarie 1990,
după 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a putut întoarce în locul de unde
fusese izgonit pentru a-şi încheia cu cinste misiunea duhovnicească prin reînnodarea tradiţiei
sfântului aşezământ monahal a cărui existenţă fusese atât de dramatic întreruptă.

Conştient de inerentele greutăţi, căci exteriorul bisericii era mucegăit, chiliile trebuiau
reparate, iar pentru recuperarea pământului dat I.A.S.- ului Lipniţa în 1960 trebuiau făcute
numeroase demersuri, Părintele Elefterie, deşi bătrân şi bolnav, n-a pregetat să se întoarcă la
mănăstirea pe care o slujise cu dragoste şi devotament atâţia ani şi de care fusese despărţit
în mod abuziv.

Vestea întoarcerii Părintelui se va răspândi repede şi tot mai mulţi oameni se vor strânge din
nou în jurul său, venind să le citească rugăciuni şi dându-i pomelnice, pe care însă nu le putea
pomeni la Sfânta Liturghie întrucât părintele paroh Dumitru Nedea a încuiat uşile bisericii,
nepermiţându-i să slujească. Din păcate, protopopul Virgil va adopta o atitudine
asemănătoare, punând să i se dea foc la bagaje. Suferinţa cea mai grea era pentru Părintele
încercarea unor persoane, chiar din rândul clericilor, de a-l îndepărta de "copilul său", de
biserica pe care a văzut-o crescând sub ochii săi. În urma acestor împotriviri, Părintele
Elefterie a mers cu durere în suflet la Î.P.S. Antim Nica, fiindcă Derventul aparţinea Episcopiei
Dunării de Jos, cerându-i îngăduinţa de a intra sub ascultarea Prea Sfinţitului Episcop Lucian
al Tomisului în vederea reînfiinţării Mănăstirii Dervent.

S-a organizat o întrunire menită să lămurească lucrurile, la care au fost chemaţi protopopul
Virgil, şeful de post de la Ostrov, preotul Dumitru Nedea, părintele Elefterie şi ucenicii săi.
Şeful de post - adus în postura de om al legii - a mărturisit că nu găseşte reală nici una din
învinuirile aduse Părintelui, că are acte în regulă şi că, din punct de vedere legal, dreptatea
era de partea sa. Abia în urma acestei şedinţe Părintele Elefterie a putut intra în biserica pe
care o ridicase, punând în ea o parte din sufletul său, şi pe care, jertfindu-se pe sine, a salvat-
o atunci când comuniştii au vrut să o dărâme. Primind cheile bisericii, va sluji aici împreună cu
părintele Zosima, fratele Marcu şi alţii.

În foarte scurt timp biserica şi chiliile au fost reparate, iar terenurile din jur însămânţate.
Încet-încet, viaţa monahală a renăscut şi un număr tot mai mare de credincioşi au început să
vină în pelerinaj la Sfintele Cruci de aici. Viaţa Mănăstirii Dervent părea să reintre în normal,
când după trei luni de zile de muncă susţinută, slujbă şi fericită dăruire, a avut loc un accident
cel puţin bizar. Împiedicându-se la intrarea în chilie, Părintele se va lovi de valiza cu care
venise, deşi, aşa cum mărturiseşte ieromonahul Dionisie Ulezu, distanţa de la uşă la obiect era
considerabilă. L-au ridicat pe Părintele Elefterie ca şi mort de jos, dar cu toate insistenţele
celor prezenţi de a fi dus la spital, a refuzat spunând: "Aicea mor, în casa mea". Deşi fără
vlagă şi foarte bolnav, le-a cerut fraţilor să-l ducă în biserică să mai slujească o dată, însă
starea sa nu-i mai permitea acest lucru, căci orice încercare de a-l ridica sau de a-l muta îi
pricinuia grele suferinţe. În seara dinaintea Paştilor, Părintele va citi rugăciunea Litiei stând
întins pe pătură, iar de marea sărbătoarea a Învierii Domnului se va împărtăşi cu Sfintele
Taine.

De hramul mănăstirii - Izvorul Tămăduirii, Î.P.S. Lucian Florea, Arhiepiscop al Tomisului, a

slujit la Dervent împreună cu un numeros sobor de preoţi, ocazie cu care îl hiroteseşte
arhimandrit pe Părintele Elefterie.

La 12 mai 1990, Părintele Elefterie Mihail (Mihale - cum îşi spunea) s-a săvârşit din această
lume, fiind înmormântat în partea dreaptă a zidului bisericii, lângă Sfântul Altar pe care l-a
slujit ca preot timp de jumătate de secol, cu demnitate şi cu dragoste de Dumnezeu. Astfel că
şi trupul Părintelui Elefterie a rămas acolo unde inima sa a fost întotdeauna - alături de fraţii
săi de la Dervent.

Înştiinţate despre moartea Părintelui, cele două ucenice de chilie pe care le avusese la
Mănăstirea Agapia - maicile Anisia şi Teodosia - au plecat imediat spre Dervent, cu
binecuvântarea stareţei lor. Prin grija lui Dumnezeu şi ajutorul oamenilor, au ajuns în ziua
înmormântării şi descriu astfel tabloul acelei zile:

"Veniseră numeroşi credincioşi la Dervent, căci mulţi dintre cei pe care îi ajutase în cei peste
50 de ani de slujire doreau să-şi ia rămas bun şi să-l petreacă spre locul pe care l-a râvnit
atât de mult. A fost slujită Sfânta Liturghie cu 24 de preoţi şi diaconi. Numeroşi alţi preoţi şi
călugări se aflau de asemenea în mulţime. Apoi s-a făcut Prohodul, care a durat patru ore, şi
s-au citit dezlegări. Era de faţă şi un Mitropolit din Bulgaria (probabil din Silistra) care a
predicat despre Părintele, arătându-i viaţa chinuită şi pribeagă pe care a dus-o.Deşi era foarte
mare căldură, biserica plină, oamenii înghesuiţi unii în alţii, când ne-am apropiat de Părintele
se simţea o mireasmă în jurul lui. Era înfăşurat în mantie, iar faţa-i era acoperită cu vălul de
la camilafcă. Simţeai un duh puternic lângă el, te mustra conştiinţa.
Apoi trupul Părintelui a fost îngropat în peretele gropii care îi fusese săpată - deci lateral -
într-o porţiune în care să încapă doar sicriul, iar groapa astupată. Mulţimea de oameni a fost
aşezată la masă. S-au întins multe mese pentru ca toţi să poată spune "bogdaproste" -
cuvânt pe care Părintele s-a luptat să-l audă cât mai des... Toată lumea era plânsă, tristă... S-
au aşezat la masă din dragoste şi mâncau plângând, apoi s-au împrăştiat fiecare pe la casele
lor, păstrând pentru totdeauna în inimă amintirea celui care le fusese părinte, duhovnic,
tămăduitor şi rugător fierbinte către Dumnezeu".

Astăzi, mormântul Părintelui Elefterie, înălţat lângă biserică, în partea dreaptă a altarului,
înnobilează locul, adăugându-se celorlalte relicve sfinte de la Mănăstirea Dervent: Sfintele
Cruci, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi Izvorul Tămăduirii.

Odihneşte-te în pace, Prea Cuvioase Părinte Elefterie!