Antropologia culturală

– delimitări conceptuale –

Etimologic, cuvântul antropologie derivă din doi termeni greceşti: antropos – om şi logos
însemnând cuvânt, relatare, ştiinţă. Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca
studiu al omului. Depăşind viziunea etimologică am putea spune că antropologia este un
conglomerat sau o configuraţie de direcţii diferite de studiere a omului. Deseori definiţiile date
antropologiei implică sintagma fiinţe umane, respectiv considerându-se că antropologia este
studiul fiinţelor umane. În aceeaşi orientare, la diferiţi autori găsim definirea antropologiei ca
ştiinţă a tuturor oamenilor şi mai nou, antropologia este definită ca ştiinţa umanităţii. Domeniul
său de interes este tot ce se referă la fiinţele umane. Scopul său este acela de a oferi o imagine cât
mai completă şi sistematică asupra comunităţii. Datorită domeniului său de studiu foarte larg
avut in vedere şi de alte ştiinţe sociale în timp s-au conturat mai multe perspective de abordare a
antropologiei:

a) perspectiva biologică – studiază omul şi creaţia sa ca parte a lumii biologice. Antropologia

biologică sau fizică este prin urmare parte a ştiinţelor naturii.
b) perspectiva sociologică – defineşte antropologia ca ştiinţă socială alături de sociologie,
economie, politologie, psihologie socială. Pe această filieră s-a diferenţiat antropologia
culturală.
c) perspectiva dintre ştiinţele socio-umane – a condus la individualizarea antropologiei
filozofice al cărui studiu ar fi natura şi esenţa umană.
În definirea antropologiei culturale există cel puţin două accepţiuni :
a) accepţiune ontologică – pune în sarcina antropologului cultural în principal studiul
naturii umane, identificarea acelor constante şi esenţe generale umane comune întregii
umanităţi.
Viziunea ontologică priveşte fiinţa umană în tripla ei calitate de fiinţă biologică, socială şi
culturală (omul – rezultatul unei evoluţii biologice). Omul s-a deprins treptat, a depăşit existenţa
pur biologică, stabilind relaţii între ei de cooperare. Oamenii şi-au creat instituţii, au constituit
societatea umană, au deprins în timp capacităţi şi obişnuinţe care constituie cultura care stă în
mare măsură la baza comportamentului şi acţiunilor umane. Omul ca fiinţă biologică, socială şi
culturală îşi duce existenţa ca parte componentă a unui ecosistem.
b) accepţiune epistemologică – are în vedere diversificarea cercetărilor efectuate de-a
lungul vremii şi constituirea unor ramuri specializate ale antropologiei culturale, a
diferitelor şcoli antropologice. Din această perspectivă epistemologică, antropologia
culturală ar avea rolul unei prezentări în rezumat a marilor probleme ridicate de
principalele ramuri ale antropologiei (un fel de sinteză cu caracter introductiv pentru cei
doritori să se iniţieze în domeniul vast al antropologiei ). Principalele ramuri ale
antropologiei sunt privite metafizic ca un copac al cărui ramuri se constituie în disciplinele
sale particulare. În determinarea principalelor ramuri ale antropologiei culturale s-au
utilizat trei căi :
1. o prima cale identifică trei nivele : un prim nivel la care antropologia culturală e
înţeleasă ca o antropologie generală din care se desprind la nivelul al doilea
antropologia fizică sau biologică şi antropologia socio-culturală. Termenul de
antropologie socială este preferat în mediul academic britanic iar cel de antropologie
 culturală de cel american. Antropologia culturală se structurează la nivelul trei în
arheologie, antropologie lingvistică şi etnologie.
2. a doua cale foloseşte tot trei nivele : la primul se situează tot antropologia generală
din care se desprinde la nivelul doi arheologia, antropologia fizică sau biologică,
antropologia lingvistică şi antropologia culturală propriu-zisă. Din al treilea nivel se
desprind etnologia şi etnografia.
3. a treia cale foloseşte două nivele : la nivelul unu se situează antropologia culturală
generală; la nivelul doi antropologia fizică sau biologică, arheologia, antropologia
lingvistică, antropologia culturală în sens restrâns şi antropologia aplicată.

Antropologia a fost şi continuă să fie expresia şi rezultatul efortului statornic al omului de a se

explica pe sine în relaţia sa deosebitoare şi, în acelaşi timp, asemănătoare cu celălalt, cu străinul.
În consecinţă, ea a beneficiat de ceea ce s-a consemnat, în forme numeroase şi eterogene cu
privire la experienţa, repetată mereu de-a lungul întregii istorii a umanităţii, a întâlnirii celuilalt.

În condiţiile relativei închideri a comunităţii umane străvechi, întâlnirea celuilalt a fost

sporadică şi întâmplătoare. Pe măsura creşterii posibilităţilor şi necesităţii comunicării, a
intensificării relaţiilor, a desfăşurării unui proces tot mai accelerat de globalizare, întâlnirea cu
celălalt a devenit a sursă a cunoaşterii şi auto-cunoaşterii omului. Există două ipostaze extreme
ale întâlnirii dintre „noi” şi celălalt: fascinaţia (magia străinului) şi repulsia. Acestea sunt
expresii, pe de o parte, ale întâlnirii benefice a străinului, mitul eroului civilizator venit de pe alte
meleaguri, de emanaţie divină, care intervine salutar în viaţa oamenilor, iar pe de altă parte, ale
întâlnirii malefice, periculoase pentru că dizolvă cutume şi tradiţii, celălalt devenind inamic. În
consecinţă, întâlnirea cu celălalt a fost întotdeauna o provocare, ce a făcut posibilă şi aproape
inevitabilă descoperirea culturii. Oamenii află că trăiesc într-un mediu cultural doar descoperind
cultura celorlalţi. Ludwig von Bertalanffy constată acest lucru semnificativ cu referire la limbă:
nu afli că vorbeşti o limbă decât descoperind că alţii vorbesc o altă limbă. Şi aşa cum atunci când
traduci dintr-o limbă în alta intervine provocarea şi apoi descoperirea unui alt univers, propriu
acelei limbi, dar şi implicit a unor posibilităţi şi valenţe noi ale proprii tale limbi, tot astfel, în
întâlnirea dintre culturi, abia descoperind cultura celuilalt, a străinului, descoperi propria ta
cultură. Omului, care fiinţează ca om în şi prin cultură, îi este extrem de greu să o conştientizeze
ca atare: „este greu să fii peşte şi să descoperi existenţa apei” (Clyde KLUCKHOHN). Cultura
devine vizibilă prin comparaţie, prin compararea modurilor distincte de a fi, de a vieţui, de a
făptui ale oamenilor diverselor comunităţi.
Celălalt a fost la început „primitivul”. Aceasta este etapa antropologiei exotice. Privirea la
distanţă părea inerentă antropologiei concepută, într-o manieră aproape exclusivistă drept ştiinţă
a celorlalţi. Treptat însă s-a trecut de la studiul altor culturi la cercetarea propriei culturi.
Moartea exotismului a fost însoţită de afirmarea tot mai pregnantă a ceea ce se desemnează prin
termenul de antropologie nativă.
Întorcându-se către analiza propriei culturi, antropologul a putut depăşi exotismul pentru a
atinge umanismul. Dar, pentru ca o antropologie autentic umanistă să poată vedea lumina zilei,
era necesară abolirea distanţei dintre Sine şi Altul. Astfel, antropologia poate să treacă de la
studiul oamenilor la o veritabilă ştiinţă a omului, devenind evident că privitorul, autorul privirii
la distanţă, nu este posesorul unui punct de vedere general uman, ci purtătorul unei culturi la
rândul ei particulare, asemenea culturii celui privit.
 O dată ce altul, celălalt, a încetat să fie doar primitivul „sălbaticul”, „exoticul”, alterităţii
externe i s-a alăturat alteritatea internă: orice minoritate dintr-o comunitate este o expresie a
alterităţii. Ţăranul tradiţional, negrul, femeia, homosexualul au fost receptaţi şi studiaţi ca
expresii ale alterităţii interne, orientând interesul antropologului către propria cultură.
Examinarea multiplelor ipostaze ale alterităţii externe şi interne a fost însoţită de mutaţii
corespunzătoare la nivelul perceperii diferenţelor şi al valorizării lor. Sensibilă la ceea ce
diferenţiază omul de semenii săi, ca şi de celelalte fiinţe, antropologia ar fi putut rămâne o simplă
colecţionară de curiozităţi şi bizarerii. Adoptând însă o perspectivă comparativă ea a descoperit
în alteritate, identitatea, în altul, asemănătorul, şi s-a definit, în consecinţă, drept ştiinţa
asemănărilor şi deosebirilor.
Antropologia a mers însă şi mai departe; altul, pentru om nu este, după cum am menţionat,
doar semenul, fie el străinul sau membru al aceleaşi comunităţi: în sens extins altul este, pentru
om, natura, universul, cosmosul. Prin identificarea în natură a unui alter al omului antropologia a
contribuit în mod decisiv la afirmarea a ceea ce tinde să fie apreciat drept „noul spirit
antropologic”.
În consecinţă demersul antropologic se constituie într-un argument consistent: cunoaşterea
celuilalt, în multiplele sale ipostaze s-a dovedit fertilă mijlocind cunoaşterea omului în genere. În
aceasta a constat şansa antropologiei de a trece de la exotism la umanism, de la stadiul echivoc
de exploratoare a „ciudăţeniilor” la cel de ştiinţă a omului.
Disciplină relativ tânără, existenţa antropologiei culturale ca şi câmp particular de cunoaştere
nu depăşeşte cu mult un secol. Putem localiza temporal apariţia disciplinei spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, iar în ceea ce priveşte recunoaşterea ei în România, acest lucru s-a petrecut
doar în urmă cu câteva decenii, şi în mod semnificativ doar după 1990. Face parte dintre ştiinţele
sociale, nu însă într-un mod lipsit de ambiguitate: titulatura ei trimite la înrudiri dintre cele mai
diverse: antropologie socială, sociologie, etnografie, studii culturale. După 1990, ca şi în cazul
altor domenii, în România s-a încercat „recuperarea” acestei discipline, ceea ce trimite la
recuperarea textelor fundamentale, a metodologiilor de practicare a ei, a diferitelor curente şi
tradiţii de gândire care s-au dezvoltat în interiorul disciplinei. „Recuperarea” amintită trimite în
primul rând la o perspectivă istorică. Şi în cadrul acestui curs vom proceda istoric, urmărind
evoluţia diverselor curente în spaţiile ştiinţifice europene şi americane, cu deosebire în cel
englez, nord-american şi francez. Comparând cele trei spaţii ştiinţifice, apare o primă dificultate
ce ţine de terminologie. În Statele Unite antropologia culturală este parte dintr-un ansamblu de
discipline antropologice mai vast care include antropologia culturală alături de arheologie,
antropologie lingvistică, antropologie fizică şi antropologie aplicată. Să le delimităm sumar pe
fiecare:
Arheologia include in primul rând varianta clasică pe care o cunoaştem şi noi, şi care
presupune combinarea izvoarelor de arhivă cu cele materiale, provenite din excavări deosebirea
faţă de arheologia istorică ţine în primul rând de "adâncimea" trecutului pe care-l are în vedere,
în cazul arheologiei antropologice vizându-se cu predilecţie trecutul recent. Arheologia
industrială vizează întreprinderile de acest tip, specifice diferitelor perioade: sisteme de irigaţii,
tehnologii de construcţie etc. Arheologia protecţionistă vizează evaluarea factorilor de mediu
care alterează situ-rile istorice sau preistorice: de la peşteri până la oraşe medievale.
Antropologia fizică presupune: a). primatologia, sau studiul vieţii şi biologiei primatelor
(maimuţe în special); b). paleontologia umană sau identificarea şi studierea fosilelor umane sau
pre-umane; c). antropologia legală sau ramura care investighează victimele crimelor şi
accidentelor şi care stabileşte paternitatea umană prin intermediul analizelor genetice şi, în fine,
d). genetica populaţiilor, care studiază diferenţele ereditare în cadrul populaţiei umane.
Antropologia lingvistică este constituită din mai multe subramuri: a). lingvistica istorică:
reconstituie originile limbajului şi a diferitelor familii de limbi; b). lingvistica descriptivă este
cea care studiază gramatica şi sintaxa diferitelor limbi şi c). sociolingvistica, care studiază
utilizarea limbajului în comportamentul comunicativ al vieţii cotidiene.
Antropologia culturală este la rândul ei alcătuită din următoarele subramuri: a). etnografia,
sau studiul culturilor ori a societăţilor contemporane; b). antropologia medicală ce studiază
factorii biologici şi culturali în relaţie cu starea de sănătate, boală şi vindecare; c). antropologia
urbană studiază viaţa oraşului, în special "patologia" urbană şi d). antropologia dezvoltării, care
se concentrează asupra cauzelor subdezvoltării şi a procesului dezvoltării ţărilor din Lumea-a-
Treia.
Antropologia aplicată este ramura ce pune la lucru în sensul acţiunii, practicii, rezolvării de
probleme concrete în comunităţi determinate pe seama rezultatelor produse în câmpul cercetării
teoretice a datelor și constatărilor mai sus amintite.
Toate aceste ramuri constituie ceea ce americanii numesc antropologia generală şi care astăzi
este definită ca cercetare globală, comparativă şi multidimensională a umanităţii.
Din punct de vedere istoric, obiectul antropologiei culturale s-a constituit în jurul studiului
societăţilor "primitive" sau a societăţilor "fără istorie" ori limbă scrisă care din epoca marilor
descoperiri geografice încoace au fost opuse într-un fel sau altul societăţilor "civilizate", fie că
era vorba de diferite civilizaţii antice sau premoderne, fie în raport cu civilizaţia modernă
occidentală. Acestea din urmă erau alocate istoriei, având o semnificaţie particulară în
Weltanschauung-ul occidental, şi fiind parte din teoretizările asupra istoriei din filozofia şi istoria
moderne. În raport cu acestea, societăţile „primitive” au fost privite ca populaţii nesemnificative
pentru „istoria cu sens”, ca alteritatea absolută, ori ca ultim reper pe scara civilizării. În acest
sens populaţiile primitive au fost aduse în atenţie fie ca elemente de contrast pentru umanitatea
civilizată fie ca ideal romantic al omului neatins de neajunsurile civilizaţiei (începând cu J. J.
ROUSSEAU). De-abia în secolul al XIX-lea, şi ca urmare a colonialismului, interesul pentru aceste
populaţii nu mai este unul diletant, întâmplător şi adesea anecdotic ci devine unul sistematic,
ştiinţific. Interesul pentru studiul societăţii se divide ca urmarea acestei viziuni dualiste,
sociologia tratând societăţile complexe (sau moderne) în timp ce antropologia se va ocupa de
societăţile tradiţionale. Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, interesul pentru populaţiile
aşa-zis primitive s-a concentrat în câteva arii, între care cele mai dens populate de antropologi au
fost cu precădere insulele din sudul Oceanului Pacific, Australia, insulele Indoneziei, Africa
Centrală, Vestul Braziliei Estul extrem al Asiei continentale şi Estul Canadei.
Care este însă obiectul antropologiei culturale astăzi, într-un moment in care cultura
tradiţională este pe cale de dispariţie în cele mai multe părţi ale lumii, iar de populaţii fără istorie
sau "primitive" e din ce în ce mai greu să discutăm? Fără îndoială că, în condiţiile globalizării,
este greu să mai vorbim de culturi izolate şi autosuficiente care îşi perpetuează nealterate
tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile. În aceste condiţii, obiectul antropologiei culturale, aşa cum a
fost el definit în perioada de formare şi în cea clasică, devine inoperant pentru definirea
disciplinei. O dată cu ieşirea din izolare a populaţiilor „exotice”, dar şi ca urmare a unor procese
politice cu o semnificaţie aparte pentru destinul antropologiei, în special sfârşitul colonialismului
şi formarea ultimelor state naţionale, antropologii şi-au reevaluat opţiunile. Putem spune că, într-
un anumit sens, sfârşitul perioadei clasice la care ei au contribuit chiar fără voia lor - a însemnat
pentru antropologi deopotrivă un impas şi o ieşire fecundă. Impasul provenea, evident, din
disoluţia obiectului tradiţional (fapt valabil şi pentru etnografi şi folclorişti). Partea bună a
lucrurilor s-a arătat însă o dată cu observaţia că perspectiva folosită de către antropologi aceea de
a considera culturile în particularismul lor împreună cu metoda specifică antropologiei cercetarea
etnografică constituie un ansamblu de investigaţie ştiinţifică care poate fi utilizat cu succes
oriunde alteritatea se face vizibilă. Prin considerarea alterităţii definită în termeni culturali, ca
fundament al interogaţiei de tip antropologic, antropologia contemporană asigură o continuitate
cu antropologia clasică. În cele mai multe privinţe, însă, antropologia contemporană este o
disciplină nouă: definirea alterităţii nu mai este atât de univocă ca şi în cazul "culturilor exotice".
Sensurile conferite alterităţii devin mai difuze, şi nu se mai referă doar la populaţii ne-
occidentale, ci trimit la alteritatea regândită chiar în sânul societăţii proprii cercetătorului.
Interesul de cercetare de tip antropologic cunoaşte prin urmare un proces de reevaluare: prezintă
un interes de cunoaştere de tip antropologic oricare dintre grupurile sociale a cărei definire în
termeni de alteritate este fecundă pentru înţelegerea mecanismelor sociale prin care acesta se
reproduce ca grup. Ca urmare, antropologia de azi intră puternic pe vechiul teren al sociologiei,
de aceea câteva delimitări se impun.
O primă delimitare separă antropologia culturală de sociologie. Chiar dacă nu este cel mai
important factor, revendicarea de la două tradiţii diferite de cunoaştere trebuie amintită: dacă
sociologii consideră între figurile intelectuale proeminente care au întemeiat disciplina gânditori
precum Auguste COMTE, Émile DURKHEIM, Karl MARX, Max WEBER, antropologii se revendică
de la Montesquieu, Edward TYLOR, Henry MORGAN, James FRAZER etc. Această revendicare
trimite, desigur, şi la un orizont conceptual şi problematic relativ specific, care este însuşit de
către cei care devin cercetători într-una dintre cele două discipline, şi care este ulterior reprodus
prin citări, referinţe, bibliografii, etc.
Un al doilea factor, şi poate cel mai important, este metodologia utilizată de cele două
discipline: spre deosebire de sociologie, care cel mai adesea preferă utilizarea metodelor
cantitative, prin care se reuşeşte evaluarea statistică a unor populaţii întinse, antropologia se
defineşte în mod esenţial prin practica cercetării de teren. Metoda sa principală metoda
etnografică, prin care se realizează descrieri şi interpretări minuţioase pe seama observaţiei
nemijlocite în teren este o metodă calitativă prin care antropologii speră să poată evalua
deopotrivă aspecte ce ţin de viaţa comunitară ca întreg şi aspecte de ţin de individ şi de felul în
care acesta interiorizează normele comunităţii în viaţa sa de zi cu zi. Dacă sociologia, cel puţin
într-o variantă „standard”, urmăreşte regularităţi tipologice (indivizi depersonalizaţi),
antropologia culturală este interesată de raportul dintre cultură şi personalitate în sensul urmăririi
unor cazuri individuale cu istoria lor personală, cu traseul lor de viaţă, cu trăirile lor de natură
psihologică a anumitor evenimente comunitare ce dau seama de coduri culturale precise ce
ghidează comportamentul.
Antropologia practicată în societatea proprie tinde să se orienteze către acele grupuri, de
obicei marginale, care sunt greu de investigat prin ancheta sau sondajul de tip sociologic: grupuri
marginale din punct de vedere comportamental, economic, etnic: bande sau ganguri urbane,
minorităţi sociale de tipul homeless, homosexuali, drogaţi, secte religioase, grupuri ce practică
activităţi semilegale, de tipul economiei subterane sau ascunse, minorităţi etnice defavorizate
(rromi/ţigani) etc. Trebuie amintit totuşi că această direcţie a fost practicată în SUA în sociologie
ca „sociologie a devianţei”, de membri Şcolii din Chicago.
Antropologia subliniază programatic caracterul „străin”, „îndepărtat”, al grupurilor pe care le
cercetează, şi urmăreşte să aducă în „centrul socialului” reprezentări, concepţii, comportamente
considerate de simţul comun ca „reziduale”, deviante, atipice şi încearcă să facă acest lucru
abordând aceste viziuni în mod simpatetic, din interior sau „din punctul de vedere” al grupurilor
respective.
Genul scriiturii: antropologia se distinge de asemenea prin tipul de text pe care cel mai adesea
îl produce este vorba despre monografia etnografică, un gen care istoric vorbind a consacrat
antropologia în raport cu celelalte ştiinţe sociale. În antropologie, monografia reprezintă un tip de
textualizare, fundamentat pe experienţa de teren a cercetătorului, şi care presupune acoperirea
integrală a aspectelor vieţii unei comunităţi. Ca gen ştiinţific se distinge prin permisivitate faţă de
diferite mijloace stilistice şi retorice, îmbrăţişând atât genul narativ naraţiuni de viaţă, ale istoriei
orale, descrieri şi reproduceri de texte folclorice cât şi variate forme ale genului ştiinţific, de
genul eseului, tratatului, analiza de text, ş.a.m.d.
O altă diferenţă faţa de sociologie ţine de raportul pe care cele două discipline îl întreţin cu
teoria în practica ştiinţifică: în timp ce în sociologie se porneşte de la o problemă ştiinţifică,
pentru care sociologul adună materialul de care are nevoie prin tehnici de genul chestionarului
sau interviului ori prin apelul la statistici publice, şi interpretând aceste date doar pentru a
clarifica sau a rezolva problema teoretică propusă, în antropologie se pleacă nu de la o problemă
(practică sau teoretică), ci de la o situaţie [de viaţă], de care trebuie să dea seama în totalitate,
ceea ce înseamnă sa o înregistreze, să o clasifice, să o compare cu altele similare şi să o explice.
În cercetarea de tip etnografic problemele teoretice apar mult după începerea cercetării.
Sociologia alege subiecte fiind preocupată în special de survenirea modernităţii şi de
problemele apărute o dată cu aceasta; antropologia urmează proiectul cartografierii culturale a
lumii. Din această perspectivă demersurile celor două discipline au fost, până spre anii ’70 ai
secolului trecut, mai degrabă opuse, sociologia evaluând fenomenele ce survin cu modernizarea
şi vizând ameliorarea acestora, în timp ce antropologia ţintea către lumea care s-a pierdut sau
este pe cale să se piardă o dată cu modernizarea. Această separare a fost, de altfel, nefericită:
antropologia făcând o distincţie prea netă între Occident şi „restul lumii”, în timp ce sociologia
tindea să ignore ceea ce se găsea în afara societăţii moderne.
În fine, munca antropologului presupune un efort individual şi privaţiuni legate de munca de
teren cu care sociologii se întâlnesc mult mai rar. Este la fel de adevărat însă că, recent, genurile
se întrepătrund, astfel încât azi o cercetare sociologică întinsă nu se poate lipsi de colaborarea cu
antropologii pentru obţinerea unor „studii de comunitate”, la fel cum antropologii apelează
uneori la sondaje şi metode cantitativ-statistice.
O altă esențială distincție se face între antropologia culturală și filosofie sau antropologia
filosofică. Antropologia ca şi ştiinţă socială îşi are începutul în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Proiectul antropologiei ca şi ştiinţă generală a omului este însă mult mai vechi. Filosofii
iluminişti l-au dezvoltat în mod aparte încercând să identifice acele constante ale naturii umane
care fac posibilă o viziune optimistă asupra umanităţii ca întreg. Raţiunea va fi pentru aceştia
noţiunea-cheie, considerarea acesteia ca fundament pentru acţiune garantând posibilitatea
însuşirii universale a normelor proiectului iluminist de societate (viziune optimistă pe care o
împărtăşim şi azi).
Antropologia lui KANT, de exemplu, este una optimistă, fundamentată pe noţiunea de progres.
Progresul umanităţii către o pace universală, cum imagina KANT, s-ar datora dispoziţiilor
naturale ale omului, care imprimă mişcării o anumită direcţie. Pus în fată diferenţelor umane,
KANT le identifică, în spiritul timpului său, ca diferenţe de rasă; întrebarea care apare pentru
KANT este următoarea: dacă există mai multe rase urmează să admitem sau mai multe raţiuni în
egală măsură îndreptăţite, sau o singură raţiune. Kant afirmă, cum era firesc pentru întreaga sa
desfăşurare filosofică, unitatea specifică şi, deci, raţională a omului, explicând rasele ca varietăţi
ereditare ce descind dintr-o singură tulpină. Varietatea raselor este explicată prin dispoziţia
naturală de adaptare a speciei la toate zonele climaterice de pe întreg cuprinsul Terrei.
Idealismul german a dus mai departe proiectul unei antropologii universaliste. Între
reprezentanţii lui se distinge, la sfârşitul secolului al XIX-lea, filosoful german Max SCHELER.
Pentru SCHELER răspunsul la întrebarea „ce este omul?” poate primi un răspuns adecvat doar în
măsura clarificării definiţiilor sau concepţiilor dominante pe care omul le-a construit de-a lungul
istoriei. Acestea ar fi după Max Scheler următoarele: 1). Imaginea iudeo-creştină ce defineşte
omul ca fiinţă căzută din stare paradisiacă ca urmare a păcatului originar; 2). Imaginea grecilor
antici şi a Iluminismului despre om ca şi fiinţă calitativ diferită de celelalte fiinţe prin darul
raţiunii; 3). Concepţia ştiinţific-modernă a omului ca nefiind altceva decât un animal aflat pe
treapta cea mai înaltă a evoluţiei; 4). Viziunea lui NIETZSCHE şi a lui KLAGES care afirmă că
omul este o fiinţă epuizată din punct de vedere biologic, vitalitatea sa fiind năruită de "spirit",
ştiinţă şi tehnologie; 5). Tot Nietzsche afirmă însă că o dată eliberat de sub tutela sufocantă a
divinităţii, omul îşi poate lua destinul în propriile mâini şi poate ascede către o stare superioară,
cea a supraomului. Trebuie remarcat europocentristul acestei enumerări fiindcă, după cum se
vede, doar imaginile omului occidental contează pentru SCHELER. În opinia lui SCHELER
identificarea acestor imagini este importantă pentru că diferite concepţii asupra omului dau
naştere la concepţii diferite asupra istoriei şi influenţează direct acţiunea umană. Ca urmare,
scopul antropologiei filosofice ar fi acela de a reconstrui o „istorie a conştiinţei de sine a
omului”, ceea ce înseamnă o istorie a modurilor în care omul s-a conceput pe sine atât ca fiinţă
biologică cât şi ca fiinţă raţională. Această cunoaştere de sine ar asigura, crede SCHELER,
fundamentele pentru ştiinţele sociale, istorice şi psihologice.
Tradiţia materialistă preia şi aceasta tema unei antropologii generale. Ludwig FEUERBACH va
aşeza preocupările sale de critică filosofică, îndreptată în special împotriva religiei, sub numele
de „antropologie”. Feuerbach afirmă că omenirii i se deschide o şansă nouă, de fericire, prin
emanciparea de religie. Critica sa asupra religiei pleacă de la asumpţia că natura este
fundamentul şi principiul ei înseşi. Divinitatea nu ar fi altceva decât natura pe care omul în
aspiraţia sa spre absolut o ipostaziază în diferite forme supranaturale. Criticii religiei îi urmează
critica sistemului hegelian, FEUERBACH acuzându-l pe HEGEL că demersurile sale sunt false chiar
din punctul de origine, acesta preferând să înceapă demersul filosofic nu de la existenţa reală, ci
de la noţiunea de existenţă, de la existenţa abstractă. A porni în filosofare de la existenţa reală
înseamnă pentru FEUERBACH a reforma filosofia, iar o nouă filosofie trebuie să pornească de la
omul concret, sensibil, înţeles în întregul lui - biologic, psihic, raţional – ca bază pentru a explica
fenomenele, lumea spiritului. „Filosofia nouă, scrie FEUERBACH, este dizolvarea completă,
absolută, necontradictorie a teologiei în antropologie, căci ea este dizolvarea acesteia nu numai
asemenea filosofiei vechi în raţiune, dar şi în inimă, pe scurt, în fiinţa întreagă, reală a omului”.
Ceea ce propune, ca urmare, FEUERBACH este o filosofie care înţelegând omul în primul rând ca
parte a naturii, redefineşte esenţa umană făcând loc unui orizont de acţiune pentru oameni care
nu mai este intermediat sau/şi nici măcar condiţionat în vreun fel de factori supra-umani.
Mai aproape de timpurile noastre, filosoful german Ernst CASSIRER încearcă şi el să clarifice
problema esenţei omului, dincolo de diferenţele de rasă, cultură şi civilizaţie. Ceea ce-l separă pe
om în mod fundamental de alte organisme vii este, crede CASSIRER, capacitatea de simbolizare,
capacitate prin care omul se adaptează la mediu, „inventând” o nouă dimensiune a realităţii. Spre
deosebire de toate celelalte fiinţe vii, omul nu trăieşte într-un univers pur fizic, ci într-unul
simbolic un univers alcătuit din părţi inter-dependente cum sunt limbajul, arta, mitul, religia,
ştiinţa. Ceea ce propune Cassirer prin această ipoteză este o lărgire a definiţiei clasice a omului:
omul ca animal raţional. Raţionalitatea nu caracterizează toate acţiunile umane, de aceea pentru a
da seama de om în întregul lui, ceea ce înseamnă o explicaţie empirică a naturii umane, analiza
modalităţilor de simbolizare ar exprima mai bine sarcina unei antropologii filosofice
comprehensive. Preocupările legate de antropologia filosofică şi de esenţa omului, stau desigur
în centrul interogaţiei de tip filosofic între cei care trimit explicit la ele fiind necesar săi amintim
şi doar în treacăt pe HEIDEGGER şi HABERMAS. Ce deosebire fundamentală există însă între
antropologia filosofică şi antropologia culturală? Concis spus, antropologia filosofică are ca scop
clarificare umanităţii omului dincolo de situaţiile particulare în care oamenii vieţuiesc. După cum
este binecunoscut, filosofia vizează un rang înalt de generalitate în ceea ce priveşte condiţiile în
care „Omul” se inserează în realitate. Ea răspunde la întrebarea: cum este cu putinţă ca dincolo
de diferenţele ce ne despart să avem ca oameni percepţii, idei, gânduri etc. formal identice? Tot
antropologia filosofică are în atenţie fundamentele sau principiile pe care înţelesurile noastre
despre umanitatea omului se întemeiază. În fine, antropologia filosofică este acea ramură a
filosofiei care asigură baza pentru ramuri cum sunt filosofia valorilor, filosofia culturii, etică,
estetică etc.
Antropologia culturală se află într-o poziţie ambiguă faţă de acest proiect filosofic. Desprinsă
în secolul XIX-lea, asemeni altor ştiinţe sociale, din filosofie, antropologia culturală asumă
sarcina de investigare a omului ca proiect ştiinţific, ceea ce presupune:
a) Investigaţia empirică exhaustivă, fapt ce trimite la "cartografierea" tuturor culturilor vii,
cu accent pe culturile exotice, necunoscute, care fac cel mai problematic tabloul unei
umanităţi unitare. Cea ce interesează în această direcţie este diferenţa, alteritatea, variaţia
formelor de expresie culturală şi de organizare socială. Această direcţie a asumat ca
sarcină înregistrarea miturilor, ritualurilor, practicilor magice, tabuurilor, relaţiilor de
rudenie, ierarhizării sociale, etc. într-o manieră cât mai fidelă şi variată, ca şi explicarea
acestora în contextele lor sociale, biologice, religioase determinate.
b) Producerea unor teorii care să găsească regularităţi de lege între faptele culturale observate
(de exemplu: dependenţa autorităţii puternice a tatălui faţă de fiu, de existenţa unei relaţii
privilegiate între nepot şi fratele mamei) sau care să identifice echivalenţe evidente și
stereotipe între forme culturale manifestate în societăţi situate în regiuni geografice
diferite (așa cum sunt, de exemplu, riturile de trecere).

Paradoxul în care s-a găsit antropologia culturală, la începuturile ei, ţine ca urmare de
urmărirea acestei duble ţinte: pe de-o parte înregistrarea variaţiei culturale, pe de altă parte,
teoretizarea - moştenită de la tradiţia umanistă occidentală - asupra unităţii omului, dincolo de
diferenţe. În proiectul ei iniţial antropologia a vrut să răspundă la două cerinţe, nu foarte uşor de
conciliat: să fie o ştiinţă riguroasă, după modelul ştiinţelor naturii, şi să dea în acelaşi timp
răspunsuri generalizabile despre om şi condiţia sa culturală, răspunsuri ce ţin mai mult de
filosofie sau de ştiinţele umane. Întrebările la care antropologia a căutat răspunsuri au fost: Ce
este omul? Ce îl diferenţiază de restul lumii vii din care s-a desprins, continuând totuşi să-i fie
parte constitutivă? Care este temeiul unităţii umanităţii? Există o natură umană universală?
Cum se explică diversitatea extraordinară a modurilor umane de fiinţare? Sunt aceste moduri,
rezultatul unor predeterminări genetice sau ale condiţionării culturale? – Aceste întrebări au
fost puse, desigur şi în alte discipline, însă antropologia a încercat să le dea un răspuns care să nu
poată fi infirmat de cazul vreunei situaţii particulare. Plecând de la studiul „umanităţilor
îndepărtate” s-a urmărit construirea unui tablou cât mai complet, cât mai complex și cât mai
actualizat al umanităţii în genere.
 Ne întrebăm deci, în final : Ce fel de ştiinţă este azi antropologia culturală? Ca şi în alte ştiinţe
sociale şi în antropologie există o seamă de incertitudini. Există voci care afirmă că o dată cu
dispariţia societăţilor exotice a obiectului ei iniţial antropologia şi-a încheiat misiunea, rămânând
o practică bună pentru anticari şi custozi de muzee. Alţii, dimpotrivă, afirmă că metodologia
bazată pe munca de teren, ca şi generalizările pe care le produce plecând de la o bază empirică
largă, o califică pentru a servi de model şi altor ştiinţe sociale. În ce priveşte statutul ei ştiinţific,
puţin antropologi o mai consideră o ştiinţă riguroasă care formulează legi şi care stabileşte
corelaţii necesare. Mulţi o consideră chiar la celălalt pol, ca o practică de cunoaştere
hermeneutică, care analizează în detalii practici culturale dintre cele mai diverse, descriindu-le şi
interpretându-le în forma unor „ficţiuni verosimile”.
În concluzie, antropologia culturală s-a format în condiţiile istorice ale întâlnirii dintre omul
occidental şi „celălalt exotic”, definindu-se atunci ca ştiinţă a asemănărilor şi deosebirilor, cum
spunea Clyde KLOCKHOLM. Marele ei merit a fost acela de a demonstra că a fi diferit nu
înseamnă a fi inferior, şi că diferenţa are drept corelativ asemănarea dintre oameni.