ARCUL DE TRIUMF BUCURESTI

Arcuri de triumf, ca edificii comemorative ale unor momente importante pentru istoria
naţională au fost ridicate în repetate rânduri în capitala ţării începând cu secolului al
XIX-lea. Astfel seria este inaugurată în 1848, continuând mai apoi cu arcele ridicate în
anii 1859, 1878 (arcul ridicat ad-hoc pentru trecerea armatei române învingătoare în
războiul de independenţă), 1906 şi 1918.

Arcul ridicat la 1878, flancat de tribunele destinate oficialităţilor avea inscripţionat în

partea superioară cuvintele „apărătorilor independenţei” şi „ORAŞULUI BUCUREŞTI”.
Totodată pe acesta erau inscripţionate datele şi locurile bătăliilor importante purtate în
timpul războiului. Arcul de triumf ridicat cu această ocazie nu a fost decât o construcţie
cu caracter temporara. Acesta a fost realizat din lemn, fiind ulterior demolat de către
primărie.

Arcul de triumf ridicat la sfârşitul anului 1878 (stânga) pentru defilarea armatei române
în urma victoriei în războiul de independenţă. Acesta a fost ridicat în primul rond al
şoselei Kiseleff.(dreapta) Arc de triumf ridicat la Bucureşti după proiectul arhitectului
Constantin Nănescu pentru celebrarea victoriilor armatei române – 1919.

O altă ocazie deosebită a fost reprezentată de întoarcerea din exilul ieşean a familiei
regale şi a guvernului la 1 decembrie 1918. Cu acest prilej au fost construite atât pe
şoseaua Kiseleff cât şi pe Calea Victoriei o serie de porţi triumfale (improvizate în mare
măsură) pentru primirea regelui însoţit de generalul francez Henri M Berthelot. De
aceeaşi primire specială s-au bucurat la momentul respectiv şi cei care se întorceau de
la Alba Iulia cu documentele prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu restul ţării. În
acest moment istoric se va lua şi hotărârea încoronării regelui Ferdinand ca suveran al
tuturor românilor, eveniment care urma să aibă loc în 1922. pentru a marca acest
eveniment, vor fi realizate o serie întreagă de construcţii printre care şi catedrala
încoronării din Alba Iulia. Cu toate acestea, date fiind condiţiile materiale precare ale
României ieşite din război, realizarea acestor monumente a presupus de multe ori
depăşirea resurselor şi adoptarea unor soluţii de compromis, care au condus la
construcţii puţin durabile.
Seria construcţiilor monumentale menite să celebreze victoriile româneşti nu se va
finaliza. După terminarea războiului încoronarea lui Ferdinand I ca rege al tuturor
românilor va reprezenta punctul culminant al istoriei moderne a acestora.

Etapa I (1920-1922):
După finalizarea victorioasă a primului război mondial, în aceeaşi zi, armata română şi
cea franceză în frunte cu regele Ferdinand I, alături de generalul Berthelot, îşi vor face
intrarea în capitală. Ocazia, amintită anterior, a reprezentat unul dintre prilejurile de
construire şi amenajare a unor scenografii menite să pună în evidenţă importanţa
momentului. Totuşi, construcţiile ridicate acum, vor avea un caracter temporar. Acţiunile
de acest fel vor continua în anii următori sub coordonarea „Comisiunii pentru
Organizarea Serbărilor Încoronărei”, organism creat în 1920 în scopul organizării
festivităţilor care urmau să aibă loc în 1922. Comisia hotărăşte să ridice două
monumente comemorative: Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba lulia şi Arcul de
Triumf din Bucureşti.

Având o siluetă diferită de cea a construcţiei care se păstrează în prezent, Arcul de

Triumf inaugurat în 1922, era rezultatul arhitectului Petre Antonescu şi a contribuţiei mai
multor artişti de marcă ai momentului. Pe contribuţiile acestora, bazele Arcului de triumf
consemnau datele importante ale istoriei naţionale. Pe frizele plasate deasupra
deschiderii centrale ale arcului se aflau scrise în relief cu litere aurite următoarele
cuvinte ale istoricului Nicolae Iorga, cheia arcadei era marcată pe ambele faţade prin
medalioane care reprezentau coroanele regale realizate din bronz de asemenea
aurit; pe faţadele laterale ale monumentului, în cartuşe dreptunghiulare dezvoltate pe
verticală erau cuprinse proclamaţiile regelui Ferdinand I făcute la momentul intrării
României în primul război mondial, respectiv cel al încoronării de la Alba Iulia din
1922. Pe intradosul arcadei variantei iniţiale a Arcului de Triumf, în aceeaşi manieră în
care se regăsesc şi astăzi, erau amintite locurile unor bătălii importante din istoria
românilor: Mărăşeşti, Plevna, Gorăslău, Şelimberg, Călugăreni, Rovine, Tisa, Mărăşti,
Cosmin, Valea-Albă, Racova şi Baia. În medalioane de bronz, plasate deasupra
trecerilor laterale, în interiorul golului erau înfăţişate chipurile suveranilor. Arcul a fost de
la bun început gândit astfel încât să găzduiască o funcţiune publică. Coerenţa traseului
interior era asigurată de circulaţiile dezvoltate pe verticală (164 de trepte care legau
zonele de acces plasate la baza celor doi piloni, de terasa aflată la partea superioară),
prevăzute cu zone de odihnă şi spaţii destinate expunerii.În ciuda faptului că
monumentul fusese conceput astfel încât să fir utilizat şi după serbările din 1922,
interesul autorităţilor pentru acesta nu şi-a făcut în nici un fel simţită prezenţa, motiv
pentru care degradarea fizică a început să se accentueze cu rapiditate. Monumentul
aflat în administrarea Ministerului Cultelor şi Artelor urma să treacă în grija Primăriei
Capitalei. Aceasta însă condiţiona preluarea sa de finalizarea lucrărilor.

Arcul de triumf inaugurat la 1922 – detaliu înfăţişând în prim plan „Dorobanţul” de la

1877 operă a sculptorului Ion Iordănescu şi ostaşul din primul război mondial, realizat
de sculptorul Ion Măţăuanu. Înălţimea statuilor ajungea până la cca. 5,50 metri.

Etapa a II-a (1923-1936):

Degradarea arcului s-a făcut simţită după prima iarnă. Acesta a fost unul dintre
principalele motive care a stârnit nemulţumirea unor personalităţi ale vremii. După
festivităţile încoronării cele două monumente vor trece în administrarea Ministerului
Cultelor şi Artelor – este vorba despre Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, respectiv a
Primăriei Municipiului Bucureşti – Arcul de Triumf. Cei care făcuseră parte din
Comisiunea însărcinată cu organizarea serbărilor încoronării familiei regale sperau că
prin această manevră administrativă, cele două monumente să se bucure de atenţia
cuvenită, acele elemente care fuseseră iniţial neglijate din lipsă de timp sau de bani să
fie acum revizuite. Începând cu anul 1923 va începe o bogată corespondenţă care viza
preluarea administrării Arcului de Triumf. Din documentele vremii reiese cu claritate
faptul că nici una dintre instituţiile abilitate nu dorea preluarea problemelor care priveau
Arcul de Triumf. După demersurile întreprinse pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor,
care evită preluarea monumentului, atenţia se va îndrepta spre Primăria capitalei.
Aceasta nu va accepta răspunsul. În ciuda acestui răspuns, Consiliul de Miniştrii va lua
hotărârea ca monumentul să intre în administrarea Primăriei în raza căreia se găsea.
După aprobarea bugetului pentru lucrări de intervenţie în 1925, execuţia va începe sub
supravegherea arhitectului iniţial, reuşindu-se doar placarea cu piatră a 4 metri din
înălţimea pilonilor de susţinere ai arcului. Epuizarea fondurilor precum şi alte idei vor
sprijinii intenţi de demolare, subiect care va fi discutat şi dezbătut intens până în anul
1935. Cu toate acestea, se ia decizia unui nou proiect, care să păstreze structura
existentă de beton armat şi care să îmbrace complet faţadele în piatră. Noua formulă
este inaugurată în 1936.
  Vederi ale Arcului de Triumf din anii `50 ai secolului al XX-lea. 

 Intradosul arcadei Arcului de Triumf. Reluând ideea din 1922, faţa interioară a arcadei
era decorată cu o succesiune de panouri cuprinzând denumirile locurilor marilor bătălii
ale războiului întregirii: CERNA, JIU-OLT, DRAGOSLAVELE, NEAJLOV, OITUZ,
MARAŞTI, MARAŞEŞTI, RAZOARE, VRANCEA, MUNCELUL, COŞNA, BUDAPESTA
(da, inscriptia “BUDAPESTA” va fi reintrodusa in caseta, conform proiectului autorizat).

Etapa a III-a (1936-1947):

După inaugurare monumentul a fost trecut din grija Ministerului Cultelor şi Artelor în
patrimoniul administrat de Straja Ţării. Urmărirea în timp a comportării materialelor de
construcţie au relevat faptul că lipsa unei administrări judicioase a monumentului a
condus în timp la degradări fizice. Astfel, după 1940 Ministerul Educaţiei Naţionale,
Culte şi Arte va semnala faptul că din cauza neîntreţinerii corespunzătoare, degradările
fizice ale edificiului se vor accentua, propunând totodată trecerea acestuia în
administrarea Primăriei Capitalei. În perioada ulterioară inaugurării sale cu ocazia
comemorării Unirii Principatelor la 1 decembrie, Arcul de Triumf a continuat să
servească ca monument simbolic şi cadru de desfăşurare al unor evenimente marcante
pentru istoria României. Astfel, la 8 noiembrie 1941 pe sub acesta au defilat trupele
române participante la campania de eliberare a Basarbiei şi nordului Bucovinei. Un alt
eveniment de mare importanţă a fost marcat tot printr-o defilare pe sub Arcul de Triumf
– la 23 august 1945 întoarcerea trupelor victorioase de pe fronturile celui de-al doilea
război mondial.
Etapa a IV-a (1947-1989):
Construcţia va trece prin repetate campanii de restaurare. La degradarea acestuia a
contribuit din plin lipsa unui instituţii care să administreze constant starea fizică a
monumentului. Ultima campanie de restaurare dinaintea anului 1989 s-a desfăşurat în
1981-82. Aceasta a fost o consecinţă a unei posibile „vizite de lucru” anunţată aici, care
nu a mai avut însă niciodată loc. Nici acum monumentul nu va intra în grija unui
beneficiar care să-i asigure gospodărirea şi exploatarea raţională pe termen lung.

Monumentul a resuscitat atenţia autorităţilor abia după 1989 când vor fi întreprinse o
serie de intervenţii care vizau recondiţionarea monumentului. Totodată acestuia îi va fi
restituită în mare măsură imaginea originară prin revenirea asupra acelor zone
modificate prin intervenţiile din 1948. Tot acum va fi mutat aici mormântul eroului
necunoscut în cadrul unor serbări comemorative cu caracter oficial.

O cercetare istorică a monumentului, precum şi expertiză tehnică a acestuia va fi făcută

de inginerul Dan Ionescu în anii 1992-1993. Mai târziu în anii 2000-2002 au întreprinse
o serie de lucrări, nereuşite de altfel, de refacere a terasei monumentului.

***

EVALUAREA STĂRII DE CONSERVARE A

MONUMENTULUI
Datorita vechimii sale, precum si a poluarii deosebit de mari pe care o suporta acest
monument istoric ca urmare a traficului foarte intens din jurul sau, piatra de diverse
naturi–andezit, calcare fosilifere, travertin, marmura, – cu care este placat Arcul de
triumf s-a degradat si necesita lucrari de conservare-restaurare.

Fenomenele de degradare care au cauze naturale sunt explicitate in studiul petrografic.

Aceste degradari s-au amplificat si datorita unor disfunctii ale coloanelor de apa pluviala
ale constructiei. Scurgerea apei de pe terasa se face prin doua guri de scurgere legate
cu conducte care trec prin corpurile laterale ale Arcului de Triumf spre canalizarea
stradala. Din observatiile noastre si a echipei de ingineri instalatori s-a constatat faptul
ca aceste scurgeri sunt partial infundate si insuficiente suprafetei terasei.

O alta problema legata de terasa o reprezinta hidroizolatia, unde s-a constatat la o

vizionare atenta a acesteia, multiple zone afectate, care explica in principal degradarile
si infiltratiile din interior , respectiv de la cota + 16,63 m.

Ultima interventie la nivelul terasei s-a realizat in anul 2004, cu placare din travertin
protejat cu un lac produs de POLICOLOR, a carui comportare fizico-chimica nu este
cunoscuta.

Interiorul fiind in egala masura umed si neincalzit, in cele doua corpuri laterale ale
Arcului, formate din scari de acces si din incaperi etajate, s-au produs prin infiltrarea si
inghetarea apei din piatra, fenomene de inghet- dezghet.

Pe langa acestea mai sunt si degradari aparute ca urmare a interventiilor

neprofesioniste cu mortare pe baza de ciment, realizate in diferite faze de reabilitare/  
restaurare si a vibratiilor la care a fost supus monumentul atat din trafic, cat si din
vibratii seismice.

Datorită faptului că din lipsă de schele nu s-au putut preleva probe pentru investigaţii la
diferite nivele este necesar a continua aceste investigaţii pentru a avea toate datele
necesare elaborării următoatelor faze de proiectare. Dimensionarea exacta a fiecarui
element degradat care va fi tratat, curatat sau inlocuit se va face prin stereotomie, al
carui proiect este posibil numai pe perioada montarii schelei.

Se constata că arcul a suferit degradări care se prezintă sub forma unor:

– cruste mixte bio-minerale (sulfatice) depuneri ce s-au format în timp din diverse

materiale – organice şi anorganice – sub formă de praf,

– cruste mixte calcitice (zone spalate), depuneri de carbonat de calciu pe zonele

spălate,

– cruste mixte oxidice formate ca urmare a oxidarii unor minerale ce intra in

compozitia calcarelor din care este executata placarea monumentului,
– oxidari superficiale aparute local ca urmare a oxidarii sulfurilor din moloanele de
andezit ce formeaza soclul monumentului,

– exfolieri şi pulverulenţă datorită pierderii coeziunii moleculare la nivelul straturilor

superficiale ale pietrei,

– pitting pe zonele cu cruste diverse, degradare vizibilă mai ales pe zonele cu crustă
neagră,

– eroziuni datorită acţiunii factorilor atmosferici (vântul, ploaia, ciclurile îngheţ-dezgheţ),

– fisuri sau fracturi apărute ca urmarea unor şocuri mecanice sau a dezagregării

liantului dintre straturile de sedimentare cu diverse compoziţii chimice,

–  cavitati/lacune datorate dezagregarii unor fragmente din compozitia andezitului,

– zone alveolare aparute pe unele moloane din calcar,

– graffiti inscrisuri cu diverse culori de spray-uri sau executate prin scrijelire in piatra,

– interventii cu mortare pe baza de ciment  care prin dizolvarea si migrarea sarurilor

au dus la diverse fenomene de degradare ca de exemplu exfolieri,

– depuneri de saruri solubile (eflorescente) datorate migrarii sarurilor solubile din

interventiile cu mortare pe baza de ciment.

Se remarcă de asemenea existenţa unui atac biologic:

– Procese de degradare care au afectat rocile carbonatice (travertine şi calcare

fosilifere): dizolvarea; precipitarea carbonatului; oxidarea; dezagregarea şi coroziunea
prin dezagregare; fisurarea; formarea crustelor negre; 

– Degradarea andezitelor: hidroliza; oxidarea sulfurilor; detaşarea

xenolitelor; exfolierea prin termo-fisurare (cojirea); fisurarea provocată de şocuri;
 RELEVEU DEGRADĂRI FAŢADA NORD

S-au pregătit următoarele lucrări:

– Biocidarea suprafetelor

– Indepartarea depunerilor slab aderente; Desprafuirea suprafetelor

– Curatarea suprafetelor

– Indepartarea interventiilor necorespunzatoare efectuate cu mortare pe baza de ciment

– Rostuirea spatiilor dintre modulele de piatra

– Chituiri si plombari cu mortar de restaurare

– Intregirea volumetrica a pieselor

– Tratarea fisurilor

– Consolidarea suprafetelor

– Retuş cromatic

– Tratament de hidrofugare

– Refacerea terasei

– Finisajele interioare

– Amenajare exterioară

– Iluminat exterior si decorativ/arhitectural

– Utilităţile reabilitate şi modernizate

 STRUCTURĂ:
Sub actiunea solicitarilor, materialele de constructii isi modifica continuu caracteristicile
de rezistenta si deformatie. Intrucat acest proces care se desfasoara in timp, necesita
conditii favorabile pentru desavarsirea lui, proprietatile fizico-mecanice si chimice ale
zidariei de caramida sunt influentate apreciabil de modul de aplicare a incarcarilor si de
durata.

Solicitarile statice de lunga durata determina aparitia fenomenului de oboseala statica.

Acesta consta in aparitia unor microfisuri interne care, afectand continuitatea structurii
materialelor, produc o stare generalizata de afanare.

Reprezentand o realitate de necontestat si prezenta in marea majoritate a ruperilor prin

oboseala statica si dinamica, ar trebui sa tinem cont de aceasta, atat in aprecierea
capacitatii de rezistenta a elementelor structurale, cat si in ceea ce priveste modificarea
rigiditatii de ansamblu a structurii, in calculul gradului de asigurare la actiuni seismice
(atat pe structura existenta, cat si pe cea consolidata).

Comportarea zidariei de caramida din structurile solicitate seismic prezinta un grad

marit de complexitate, fata de cazul actiunilor obisnuite, statice. Actiunile repetate, de
medie si mare intensitate, aplicate cu viteze mari, specifice miscarilor seismice, datorita
intervalului redus de timp in care se exercita efectul incarcarii, nu permit ca degradarea
structurii interne sa atinga aceiasi parametrii ca in cazul incarcarilor statice de intensitati
echivalente.

Cu totul altfel se prezinta situatia in cazul solicitarii elastice ale materialului, cu

incursiuni in domeniul plastic. In acest sens se va tine cont in cazul dimensionarii
elementelor de consolidare si la verificarea capacitatii portante a unor sectiuni de
elemente structurale.

O parere completa si definitiva privind starea de degradare a structurii de rezistenta, va

putea fi formulata numai dupa decopertarea elementelor ce urmeaza a se consolida.
Atunci este posibil sa fie evidentiate si alte defecte ascunse neprecizate in momentul de
fata.

In urma cutremurelor din 1934 (magnitudine 6.3 Richter),  1940 (magnitudine 6.3
Richter), noiembrie 1940 (magnitudine 7.4 Richter), 1945 (magnitudine 6.5 Richter), 
martie 1977 (magnitudine 7.2 Richter), august 1986 (magnitudine 7.0 Richter), mai
1990 (magnitudine 6.7 Richter), si respectiv decembrie 1991 (magnitudine 5.7 Richter)
constructia nu a pus in evidenta deficiente semnificative de alcatuire generala. Cu toate
acestea, conform precizarilor enuntate si in EXPERTIZA TEHNICA elaborata in anul
1994 de catre S.C. ANAROM SRL – expert tehnic prof.dr.ing. Radu PETROVICI, in
1980 sunt inregistrate « grave degradari ale constructiei si se decide executarea
unor lucrari de reparatii capitale ». Degradarile structurale se refera la
« macerarea unor zone de zidarie (datorata umezelii excesive provocate de
infiltratiile de apa si favorizate de lipsa totala de ventilatie), si la fisurarea
rampelor de scara si a unor zidarii, consecinte ale miscarilor seismice din 1940 si
1977 ».
Ca urmare a analizării condiţiilor şi degradărilor existente precum şi pentru îndeplinirea
obiectivelor menţionate, s-au studiat două variante posibile:

Soluţia I: Izolarea seismică a Monumentului de For Public ARCUL DE TRIUMF

Bucureşti.

Principiul izolarii seismice a structurilor este de a

modifica perioada proprie de vibratie a cladirii (in
sensul măririi), astfel incat aceasta sa fie plasata
in afara zonei de amplitudine maxima a spectrului
de raspuns pentru amplasamentul dat. Datorita
relatiei directe intre spectrul de amplasament si
perioada proprie de vibratie a structurii,
proiectarea sistemului de izolare seismica pentru
o cladire are un caracter de unicat. Această
metodă presupune şi introduce o soluţie
suplimentară de protecţie a structurii, prin
decuplarea suprastructurii de fundaţie.

Sistem de izolare a bazei – Axonometrie

SIMULARE VOLUMETRIE

IMAGINI DIN TIMPUL

EXECUTIEI: