Alex Moldovan – Olguța și un bunic de milioane, pag 26-

27

- Să plec? Și pentru cît timp? Și, mai presus de toate, de ce

cu ea?
Mama nici n-a apucat să deschidă gura. Răspunsurile Ninei
au țîșnit ca dintr-o mitralieră.
- O să stai cu mine cîteva zile. Va fi grozav ! Grozav !
A se remarca comiterea deloc întîmplătoare a ultimei și celei mai
importante dintre întrebările puse de mine. Femeia asta avea un fel
de-a vorbi care mă călca pe nervi. Pronunța cuvintele cu un accent
din cale-afară de ciudat, accentuînd fiecare silabă.
- Dar, mamă …
- Olga.
O-ooo. Cînd îmi spune Olga, nu-i a bună. De obicei, sunt strigată
Olguța, cu variantele Olguța mea dragă, Olguța mea iubită și așa
mai departe.
- … cu ea?
Mai bine tăceam.
- Olga!
Mama s-a oprit să-și tragă sufletul. De cînd cu boala, obosea
repede.
- Știi că nu prea îți cer să faci lucruri care nu-ți plac (Ba îmi
ceri, m-am gîndit eu, dar am făcut eforturi să-mi țin gura.
Cîteodată pot fi foarte de treabă.) De data asta, te rog să
faci așa cum îți spun …
- Dar …
- … și fără comentarii. O să pleci cu Nina. Ea o să aibă grijă
de tine. Ești o fetiță isteață. Știu c-o să înțelegi. Crede-mă,
așa-i cel mai bine. Te rog.
Cuvintele magice. M-am înmuiat. Știu, sunt slabă.
- S-o asculți așa cum m-ai asculta pe mine, a mai spus
mama…
- Și Farid ? am întrebat.
Spre ușurarea mea, n-a ezitat nicio secundă.
- Farid merge cu voi.
- Nu, am spus. Nu plec. În niciun caz. Nici nu mă gîndesc. Și
ăsta e ultimul meu cuvînt !