RAZBOIUL PENTRU REINTREGIREA NATIONALA

La începutul secolului al XX-lea România s-a afirmat în sud-estul Europei ca un factor de stabilitate politică si a urmărit menţinerea statu-quo-ului
în peninsula Balcanică.Situaţia în Europa se complică pe fondul conturării celei de a doua alianţe politico-diplomatice din Europa, Antanta (Tripla Înţelegere)
formată din Franţa, Anglia şi Rusia.Apropiera Austro-Ungariei de Bulgaria (dorea să-şi mărească teritoriul pe seama Turciei) şi creşterea agresivităţii
sale după ce în 1908 anexează Bosnia şi Herţegovina intensifică şi asuprirea românilor în Transilvania;
- conflictul în Balcani s-a agravat şi datorită ignorării pretenţiilor ruseşti asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele;
- Ion C. Brătianu, principesa Maria şi alţi politicieni au sperat ca prin reorientarea spre Antantă să sprijine unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România;
Războaiele balcanice (1912-1913) au demonstrat reorientarea politiii externe a guvernului român:
-1912 Serbia, Grecia, Bulgaria, urmăreau realizarea unităţii naţionale prin recucerirea teritoriilor aliate încă sub stăpânire otomană;
- Turcia este înfrântă; la 3 decembrie 1912 s-a semnat armistiţiul. Tratativele pentru pace s-au desfăşurat la Londra, pacea încheiată la Londra lasă mari
probleme nerezolvate;
- conflictul reizbucneşte la 3 februarie 1913;
- România şi-a proclamat neutralitatea faţă de primul conflict balcanic;
-10 iunie 1913 Bulgaria nemulţumită de rezultatele tratativelor de pace, atacă pe foştii aliaţi;
- România a decretat mobilizarea armatei, aceasta semnificând ruperea legăturilor cu Puterile Centrale, in mod deosebit cu Austro-Ungaria.
- Bulgaria a capitulat iar pe 10 august 1913 - are loc pacea de la Bucureşti:- Bulgaria cedează părţi din Macedonia, Serbiei şi Greciei:
- Turcia primeşte Adrianopole (Edirne)
- România primeşte Dobrogea de sud până la linia Ecrane-Turtucaia;
- se adânceşte conflictul dintre România şi Tripla AlianţăPrimul război mondial (1914-1918) a reprezentat punctul maxim al confruntării dintre marile puteri
pentru dominaţie economică, politică şi reîmpărţirea lumii în sfere de influenţă. În timpul primului război mondial România a traversat două perioade distincte
: perioada neutralităţii (1914-1916) şi perioada angajării militare (1916-1918).
La 15/28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo căruia i-au căzut victime moştenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand şi soţia sa ucişi de
gloanţele trase de studentul bosniac Danilo Princip, membru al unei organizaţii secrete naţionaliste ,,Manusa Neagra”. Exact o lună mai târziu, la 28 iulie,
Austro-Ungaria a atacat Serbia începând astfel primul război mondial.
În mai puţin de o săptămână, protagoniştii scenei internaţionale – marile puteri europene – erau antrenaţi în război, prin jocul celor două alianţe : Puterile
Centrale (Tripla Alianţă) formată din Germania, Austro-Ungaria, Italia şi Antanta (Tripla Înţelegere) compusă din Franţa, Anglia, Rusia. În conflict sunt
atrase 28 de ţări, de o parte sau de cealaltă a celor două mari blocuri militare.
În cursul lunii iulie, cele două blocuri, Puterile Centrale şi Antanta au făcut presiuni insistente la Bucureşti fie pentru angajarea imediată în război, în cazul
Puterilor Centrale, fie pentru o neutralitate binevoitoare într-o primă fază, în cazul Antantei. În faţa unei asemenea decizii grave, bătrânul rege Carol I a
considerat necesară consultarea tuturor factorilor politici. Ca urmare, la 21 iulie / 3 august 1914, a convocat Consiliul de Coroană la care pe lângă membrii
guvernului au luat parte prinţul Ferdinand şi principalii oameni politici reprezentând cele mai puternice formaţiuni şi orientări politice.
Regele, fidel angajamentelor asumate prin tratatul de alianţă cu Puterile Centrale, a prezentat pentru prima oară conţinutul tratatului celor prezenţi şi a cerut
intrarea în război încrezător în victoria Germaniei. De partea sa s-a situat doar liderul conservator P.P. Carp care considera victoria Rusiei mai primejdioasă
pentru România decât victoria Germaniei şi Austro-Ungariei. Membrii marcanţi ai Partidului Conservator Democrat şi ai Partidului Conservator s-au
pronunţat pentru neutralitate armată. Ion I.C. Brătianu şi membrii guvernului, precum şi Alexandru Marghiloman, au susţinut necesitatea expectativei
armate, soluţie care a fost adoptată de Consiliu cu o clară majoritate.
În comunicatul oficial, se preciza că atitudinea de neutralitate adoptată de România se motiva prin aceea că nu a fost prevenită de către aliatul său de
izbucnirea războiului, iar „casus foederis” era condiţionat de un atac neprovocat împotriva Austro-Ungariei.
În cei doi ani de neutralitate (1914-1916), România se află sub presiunea cele două tabere beligerante care au făcut numeroase demersuri la Bucureşti, fie
pentru atragerea României în război, fie pentru menţinerea ei în stare de neutralitate. Dacă la început Puterile Centrale au reclamat imperios alăturarea
României de partea lor, pe parcurs, în faţa unei opinii publice tot mai doritoare de o intervenţie militară alături de Antantă în vederea eliberării teritoriilor
româneşti de sub dominaţie austro-ungară, Germania şi Austro-Ungaria s-au pronunţat pentru o neutralitate definitivă.
Un prim succes, privind dreptul României de a-şi alipi teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, a fost obţinut prin semnarea, la 1 octombrie 1914, a
convenţiei ruso-române, prin convenţie, Rusia recunoştea dreptul României de a ocupa teritoriile austro-ungare locuite de români dacă va adopta faţă de
Antantă o neutralitate binevoitoare.
Carol I a fost urmat la tron, dupa moartea sa, de nepotul său Ferdinand I. Încă înainte de a urca pe tron, el s-a postat pe poziţii antantofile, fiind influenţat, în
această direcţie, de soţia sa, regina Maria.
Angajarea în război alături de Antantă, presupunea depăşirea unor dificultăţi economice, politice şi militare care s-au datorat noii situaţii geopolitice a
României. Închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele prin alăturarea Turciei, încă din 1914, Puterilor Centrale a redus simţitor comerţul românesc, iar
aprovizionarea cu armament se putea realiza numai prin porturile ruseşti din nordul Rusiei, Murmansk şi Arhanghelsk.
După tratative îndelungi şi anevoioase, în cursul anului 1915, Antanta a recunoscut legitimarea alipirii Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei la România
solicitând-o mereu să intre în război. Insistenţele erau mai presante în perioadele în care puterile Triplei Înţelegeri sufereau înfrângeri aşa cum s-a întâmplat
în vara lui 1915 când trupele ruseşti au fost învinse pe frontul de est, sau în toamna aceluiaşi an când Serbia a fost scoasă din luptă. În asemenea
momente, Franţa, Rusia şi Anglia solicitau intrarea României fără a ţine seama de consecinţe.
În cursul anului 1916 a fost angajată bătălia de la Verdun, una din cele mai sângeroase şi epuizante pentru Franţa. În acest moment, guvernul şi Marele
Cartier General francez au considerat noile condiţii „deosebit de favorabile” intervenţiei româneşti şi au insistat pe lângă guvernul rus să accepte toate
condiţiile celui român pentru a-l angaja cât mai grabnic în luptă. În aceste împrejurări generalul Alexeev, şeful Marelui Cartier General rus transmitea la
Bucureşti, la 1 iulie 1916, faimoasa telegramă prin care soma România să intre în război ,,acum ori niciodată”.
Supus unor asemenea presiuni, I.I.C. Brătianu, decis să intre în război pentru realizarea idealului naţional, înmâna ministrului Franţei la Bucureşti, contele
Saint Aulaire, la 3 iulie 1916, condiţiile absolut necesare intrării României, în război şi anume:
● intrarea în România a primului tren de muniţii şi asigurarea ritmicităţii aprovizionării cu muniţiile necesare pe toată durata războiului ;
● ofensiva română împotriva Austro-Ungariei să fie susţinută de o ofensivă generală aliată;
● armata rusă să asigure spatele frontului românesc în Bucovina şi Dobrogea.
După o lună de tergiversări, la începutul lunii august 1916, România a semnat alături de puterile Antantei, două documente secrete de o deosebită
importanţă: Tratatul de alianţă şi Convenţie militară, au fost semnate între România şi cele patru puteri, într-o discreţie desăvârşită, la moşia familiei Brătianu
de la Florica, în dimineaţa zilei de 4/17 august 1916.
Conform convenţiei politice, România se obliga să declare război numai Austro-Ungariei şi să intre în conflict împotriva acesteia, nu mai târziu de 15/28
august 1916. Era o concesie făcută României,guvernul român urmărea în acelaşi timp, prin declaraţia de război adresată doar Austro-Ungariei, să evite un
atac bulgar de la sud, precum şi măsuri punitive din partea Germaniei. Se stipula, în acelaşi timp, egalitatea de tratament a României cu puterile Antantei la
viitoarea conferinţă de pace, precum şi angajamentul puterilor semnatare de a nu încheia pace separată.
În conformitate cu Convenţia militară, ofensiva armatei române în Transilvania trebuia să fie devansată cu opt zile de ofensiva trupelor anglo-franceze de
la Salonic pentru a reţine forţele bulgare în sud, iar Rusia se angaja la o ofensivă în Bucovina şi la trimiterea a două divizii în Dobrogea pentru asigurarea
flancului de sud al armatei române.
Odată parafate cele două convenţii la 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul de Coroană, sub preşedinţia regelui Ferdinand. I.I.C. Brătianu a
prezentat conţinutul înţelegerilor cu Antanta şi-a cerut intrarea României în război.
În aceeaşi seară, 14/27 august 1916, ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat ministrului de externe austro-ungar declaraţia de război.
„România – se preciza în declaraţie – departe de a uita legăturile de sânge cu românii supuşi monarhiei austro-ungare, a putut constata că speranţa ce ne
puseserăm pe adeziunea noastră la Tripla Alianţă a fost înşelată ( ... ) România se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia care pot să-i asigure
înfăptuirea unităţii naţionale”.
A doua zi, Germania a declarat război României, urmată de Bulgaria (17/30 august) și Turcia (19 august / 1 septembrie).
Planul de luptă al armatei române răspunde însă mai mult comandamentului politic de eliberare a românilor de sub stăpânirea austro-ungară decât cerinţelor
strict militare. Operaţiile militare au început în noaptea de 27/28 august 1916, prin trecerea Carpaţilor în 18 puncte, într-o atmosferă de entuziasm general,
deşi armata română era deficitară în privinţa dotării, în artilerie grea, mitraliere şi aviaţie. Primite cu braţele deschise şi cu bucurie de către populaţia
românească din Ardeal, trupele române au ocupat Braşovul, Topliţa, pătrunzând în zona secuiască.
Bulgaria declara război României şi la 1 septembrie 1916 trupe germano-bulgaro-turce conduse de feldmareșalul August von Mackensen, forţează
Dunărea şi ocupă Turtucaia provocând o gravă înfrângere trupelor române care apărau fortăreaţa.
În Transilvania, după lupte aprige, trupele Puterilor Centrale au rupt apărarea românească în Banat şi pe crestele Carpaţilor Meridionali. În schimb de-a
lungul Carpaţilor Orientali, Eremia Grigorescu a câştigat bătălia pentru apărarea trecătorilor Moldovei, sub lozinca ce va căpăta în 1917 valoare de simbol,
„Pe aici nu se trece!”.
Armata Puterilor Centrale a reușit să pătrundă pe Valea Jiului, unde cu toată apărarea eroică (Ecaterina Teodoroiu a făcut dovada unui eroism legendar) au
cucerit Tg. Jiu (2/15 noiembrie). Trupele inamice s-au revărsat în Câmpia Română, unde ocupă Oltenia şi apoi intră în Muntenia (11 /24 noiembrie).
Concomitent, Mackensen a forţat Dunărea la Zimnicea şi se îndrepta spre Bucureşti.
Presate ca într-un cleşte, trupele române au încercat o bătălie disperată în zona Argeş-Neajlov, pe care au pierdut-o, capitala rămânând deschisă înaintării
trupelor inamice. La 23 octombrie/6 decembrie 1916, trupele conduse de Mackensen au intrat în Bucureşti.
Guvernul, autorităţile, armata şi o parte din locuitori s-au retras în Moldova, la Iaşi, care devine capitala unei Românii restrânse la centrul şi nordul
Moldovei, după ce frontul a fost stabilizat pe cursul inferior al Siretului.
În vederea ralierii tuturor structurilor sociale la efortul de rezistenţă, regele Ferdinand a promis, iar Parlamentul reunit la Iaşi a aprobat, efectuarea a două
reforme de importanţă majoră pentru progresul ţării : reforma electorală (vot universal) şi cea agrară.
În condiţiile de atunci, de extremă gravitate pentru ţară, guvernul român, neprevăzând ceea ce se va întâmpla mai apoi, a depus în Rusia, spre păstrare,
tezaurul naţional. El conţine arhivele, devize, mari valori de artă, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte bisericeşti de valoare ale Mitropoliei Ungro-
Vlahiei.
Până în luna mai 1917, armata română ce grupa 460.000 de soldaţi şi ofiţeri, era refăcută, dotată cu armament modern şi având un moral ridicat, fapt
remarcat şi de miniştrii socialişti din guvernele francez şi belgian, respectiv Albert Thomas şi Vandervelde care au vizitat trupele române. Generalul
Constantin Prezan, secondat de maiorul Ion Antonescu la conducerea Marelui Stat Major al armatei române, realizează un plan de acţiune în colaborare cu
armata rusă ce urmărea realizarea unei ofensive în sectorul Nămoloasa pentru a disloca forţele inamice şi a le împinge spre sud şi o ofensivă la Oituz
pentru a prinde trupele germane din Moldova într-un cleşte şi a le forţa să capituleze.
Marile bătălii din vara anului 1917 desfăşurate la Mărăşti (11/24 iulie–19 iulie/l august), Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6/19 august) şi Oituz (26 iulie/ 8
august-9/22 august) au debutat cu ofensiva din 11 iulie a armatei a II-a române condusă de generalul Alexandru Averescu, dispusă în spaţiul Oneşti-Adjud.
Cele mai puternice lupte au avut loc în zona Mărăşti, unde trupele inamice au fost dislocate, li s-au pricinuit mari pierderi şi au fost împinse pe o adâncime
de 20 km şi o lărgime de 30 km.
Succesul obţinut de armata română n-a putut fi însă exploatat datorită faptului că armata rusă s-a retras din Galiţia şi nordul Bucovinei la ordinul guvernului
lui Kerenski, ceea ce a determinat stoparea ofensivei române şi replierea trupelor pe spaţiile descoperite prin retragerea rusă.
Mai mult, această situaţie a permis trupelor Puterilor Centrale să-şi pună în aplicare planul ofensivei. Printr-un eroism extraordinar, remarcat de presa şi de
oamenii politici străini, armata română a reuşit să anihileze planurile inamice în memorabilele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, desfăşurate în intervalul 6
august-3 septembrie 1917. Ca urmare, planul Centralilor de scoatere a României din război a eşuat.
Evenimentele desfăşurate în Rusia, în toamna lui 1917 care au condus la instaurarea guvernului bolşevic la 17 noiembrie 1917, au schimbat radical situaţia
militară şi politică. Nu numai că armata rusă nu putea sprijini efortul militar românesc, dar această armată care se ocupa mai mult de atacarea depozitelor de
armament şi alimente, cu propagarea lozincilor incendiare, devenea un pericol pentru autorităţile româneşti şi pentru ordinea socială din România.
La 3 decembrie începeau tratativele de armistiţiu dintre Rusia şi Centrali la Brest-Litovsk. În aceeaşi zi comandantul trupelor ruse din Moldova, generalul
Scerbacev, comunica regelui Ferdinand şi premierului român că nu mai poate stăpâni armata şi că a decis începerea negocierilor cu Mackensen. Noua
situaţie condamna şi România să procedeze la fel şi la 9 decembrie, România deşi victorioasă în luptele din vară, a fost nevoită să semneze armistiţiul cu
Puterile Centrale.
Lipsită de orice sprijin, asupra României se exercită presiuni crescânde ale Puterilor Centrale în vederea încheierii unei păci separate.
În aceste condiţii au fost convocate, la începutul lunii martie, două Consilii de Coroană care au dezbătut soarta ţării. România trebuia să aleagă între o pace
umilitoare şi ocuparea de către inamic a întregului său teritoriu. S-a decis acceptarea păcii. În faţa pretenţiilor tot mai agravante ale Austro-Ungariei,
Alexandru Averescu demisionează la finele lui februarie. Regele încredinţează formarea guvernului lui Alexandru Marghiloman. Acest guvern şi-a asumat
o misiune foarte dificilă, aceea a unei păci umilitoare, dar care permitea supravieţuirea fiinţei statale româneşti. După discuţiile preliminarii de la Buftea,
pacea a fost semnată la Bucureşti la 24 aprilie / 7 mai 1918.
Condiţiile impuse României au fost deosebit de grele. Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale, României permiţându-i-se accesul la Marea Neagră
de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa erau anexate de Bulgaria. Austro-Ungaria îşi extindea
stăpânirea asupra crestelor Carpaţilor (circa 5 600 km2) și mută graniţa pe versantul sudic şi estic. Surplusurile de petrol şi cereale ale ţării au intrat în
posesia Germaniei care şi-a instituit controlul asupra întregii economii româneşti.
La 10 noiembrie 1918, România a declarat război Germaniei şi a anunţat caducitatea păcii de la Bucureşti. Desigur, gestul României a avut mai mult o
importanţă simbolică şi politică decât militară, dar la 11 noiembrie, când se punea capăt primului război mondial, România se găsea din nou în tabăra
aliaţilor occidentali.
România a acceptat riscul grav al angajării sale în război care s-a soldat cu jertfe mari - 339.117 morţi şi 299.000 de răniţi - urmărind realizarea obiectivului
său politic major de la începutul secolului al XX-lea, unirea tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei în graniţele aceluiaşi stat, România Mare. Din
decembrie 1916 până în noiembrie 1918 au fost sustrase prin jaful Puterilor Centrale mari cantităţi de petrol şi produse petroliere, cereale, materiale de
construcţii, în valoare de aproape 18 miliarde lei aur.
SURSE ISTORICE:

Declaraţia de război a României adresată Austro-Ungariei

„Neutralitatea pe care Guvernul regal şi-a impus-o, ca urmare a unei declaraţii de război făcută în afara voinţei sale şi contrarie intereselor sale,
a fost adoptată în primul rând în urma asigurărilor date la început de către Guvernul Imperial şi regal, că Monarhia, declarând război Serbiei, nu
a fost mânată de un gând de cucerire şi nu a urmărit în nici un fel achiziţii teritoriale. Aceste asigurări nu s-au realizat.
Astăzi noi ne găsim în faţa situaţiei de fapt de unde pot ieşi mari transformări teritoriale şi schimbări politice de natură a constitui o gravă
ameninţare pentru securitatea şi viitorul României. Opera de pace pe care România, fidelă spiritului Triplei Alianţe, a încercat să o
îndeplinească, a fost făcută astfel sterilă chiar de către cei care erau chemaţi să o sprijine şi să o apere.
Aderând în 1883 la grupul de Puteri Centrale, România, departe a uita legăturile de sânge care unesc populaţiile din Regat şi românii supuşi ai
Monarhiei Austro-Ungariei, a văzut în raporturile de prietenie şi alianţă care s-au stabilit între cele trei mari Puteri o garanţie preţioasă pentru
liniştea sa internă, ca şi pentru îmbunătăţirea soartei românilor din Austro-Ungaria. De fapt, Germania şi Italia care au reconstituit statele lor pe
baza principiului naţionalităţii nu puteau să nu recunoască legitimitatea bazei pe care se aşeza propria lor existenţă. Cât priveşte Austro-
Ungaria, ea a găsit în relaţiile prieteneşti care s-au stabilit între ea şi Regatul României asigurările pentru liniştea sa atât în interior cât şi la
frontierele noastre comune ameninţate; căci ea nu putea să nu ştie la ce punct nemulţumirile populaţiei româneşti se răsfrângeau la noi,
ameninţând în fiecare moment de a turbura bunele raporturi între cele două state.
Speranţa pe care noi ne-am făcut-o din acest punct de vedere de mai mult de treizeci de ani românii din Monarhie nu numai că n-au văzut
niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacţie, dar, ei au fost, dimpotrivă, trataţi ca o rasă inferioară şi
condamnaţi să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naţionalităţi din care
se compune Statul Austro-Ungar. Toate nedreptăţile suferite de fraţii noştri au întreţinut între ţara noastră şi Monarhie un element continuu de
animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu preţul unor mari dificultăţi şi numeroase sacrificii ...”.