Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Hidrologie Caiet LP
Hidrologie Caiet Lucrări Practice (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași)
câmpie, dintre suprafaţa interfluvială şi valea unui râu) se recomandă o mai mare
densitate a acestor puncte hidrogeologice.
După cartarea surselor de apă subterană, pe hărţile topografice, se înscriu şi o
serie de obiective importante: social-economice, hidrotehnice, artere hidrografice şi de
circulaţie, căi ferate etc., care vor constitui puncte de reper pe teren.
12
14
Pentru fiecare sursă de apă (puţ, foraj, izvor) trebuie efectuate o serie de
măsurători privind: cota altimetrică, adâncimea nivelului hidrostatic (piezometric),
debitul de apă, temperatură, transparenţă, culoare, gust, miros, conductibilitate electrică,
aciditate, duritate, radioactivitate.
Cota altimetrică se stabileşte cu ajutorul altimetrului sau prin metoda
interpolării între curbele de nivel, pe hărţile topografice, între care se află situată sursa
de apă.
Adâncimea nivelului hidrostatic se determină în cazul existenţei unui puţ sau
foraj, şi constă în calcularea diferenţei dintre adâncimea pânzei de apă şi altitudinea
absolută a sursei de apă (Fig.1.2.)
Determinarea nivelului hidrostatic se face cu ajutorul unei rulete gradate sau cu
ajutorul unui fir gradat din 10 în 10 cm, la capătul căruia se află o greutate. Cu ajutorul
acestui fir se determină cu uşurinţă adâncimea la care se află nivelul hidrostatic, în
raport cu suprafaţa topografică a terenului. Dacă puţul are şi un ghizd (tubul exterior al
fântânii) înălţimea acestuia se scade din lungimea citită pe firul gradat. Datele
înregistrate se înscriu în carnetul de observaţii. În acelaşi mod se determină şi grosimea
stratului de apă din fântână, de la suprafaţa nivelului hidrostatic şi până la talpa (fundul)
puţului sau al forajului.
În cazul existenţei, pe teren a unuia sau mai multor izvoare este necesar să se
determine debitul de apă al acestora.
16
Debitul de apă al unui izvor se măsoară cu ajutorul unui vas al cărui volum este
cunoscut şi cu ajutorul unui cronometru. Debitul (Q) unui izvor se calculează ca fiind
raportul dintre volumul vasului colector (V) şi durata de umplere, exprimat în secunde
(t), conform formulei:
V
Q= (l/s) (1.2)
t
culori diferite. Oxizii de fier imprimă apei o culoare roşiatică, sărurile de calciu şi
magneziu imprimă o culoare albăstruie, substanţele humice dau apei o culoare gălbuie
până la brună, sărurile acide ale fierului dau o culoare verzui-gălbuie etc.
18
19
dezintegrări pe secundă. În prezent se foloseşte tot mai frecvent o altă unitate de măsură,
rutherford, notată cu 1rd=106 dezintegrări pe secundă. Alte unităţi de măsură folosite
sunt: mache (uM) şi eman(e).
Unitatea mache este concentraţia de radon la un litru de apă, care emite o
radiaţie de 0,001 unităţi electrostatice şi este egală cu 3,6 emane.
Apele radioactive sunt considerate acele ape care au valoarea concentraţiei de
radon mai mare de 3,5uM (unitatea mache), sau când au 0,001274 milipicocurie
(Gâştescu, 1998).
Pentru a se stabili prezenţa radioactivităţii în apele subterane se fac măsurători
cu aparatul Geiger-Muller care înregistrează prezenţa izotopilor radioactivi.
Proprietăţile biologice şi bacteriologice ale apelor subterane se determină cu
scopul de a stabili cantitatea de bacterii patogene sau alte microorganisme comune, care
nu sunt nocive. În condiţii naturale normale, sub 1,5 m adâncime, apele subterane sunt
aproape complet lipsite de bacterii patogene. Aprecierea bacteriilor patogene din apele
subterane se face atât prin analize biologice, cât şi prin cercetarea surselor ce infectează
zona de alimentare a acestor ape (latrine, depozite de gunoi, grajduri). Analiza biologică
poate semnala existenţa unor populaţii de microorganisme, componenţa şi cantitatea
acesteia, dacă există un proces de impurificare şi care este intensitatea acestuia. Cu toate
că uneori, în urma analizelor biologice, nu este semnalată existenţa bacteriilor patogene,
consumul ridicat de oxigen indică posibilitatea existenţei lor. De asemenea, prezenţa
unor substanţe precum amoniacul, acidul nitric, nitriţii, hidrogenul sulfurat indică
prezenţa sau resturile unor descompuneri organice.
Analiza bacteriologică pune în evidenţă existenţa în apă a unor bacterii care pot
fi: saprofite (fac parte din microflora comună din apă şi nu produc îmbolnăviri ale
organismului uman), patogene (provoacă boli hidrice: febra tifoidă, holera, dizenteria),
coliforme (care indică contaminarea cu ape care provin din sisteme de canalizare ale
aşezărilor umane).
Pentru a exemplifica mai bine aceste măsurători care se realizează la sursele de
apă din subteran a fost ales un bazin hidrografic - bazinul hidrografic Tinoasa-Ciurea -
situat în zona de contact a Câmpiei Moldovei cu Podişul Bârladului, la sud de oraşul
Iaşi. În cadrul acestui bazin s-au identificat mai întâi punctele hidrogeologice (puţuri,
izvoare, foraje) (Fig.1.3.), după care s-a determinat, pentru fiecare punct hidrogeologic,
parametrii morfometrici privind: altitudinea absolută a punctului, înălţimea nivelului
hidrostatic raportată la nivelul „0” al Mării Negre, adâncimea nivelului hidrostatic
raportată la suprafaţa topografică, precum şi grosimea stratului de apă din puţuri şi
foraje (Tab.1.2.).
Pentru fiecare sursă de apă s-au determinat prin măsurători directe, pe teren sau
prin analize de laborator, o serie de proprietăţi fizico-chimice şi organoleptice ale apei
privind: temperatura apei, transparenţa, salinitatea, conţinutul total de săruri, pH-ul,
20
oxigenul dizolvat, culoare, gust, miros, calitatea apei precum şi modul de utilizare a
acesteia (Tab.1.3.).
21
23
poziţia celor două puţuri, cu valoarea înălţimii nivelului hidrostatic, la intersecţia liniilor
orizontale cu aceeaşi valoare de pe abacă. După efectuarea acestei operaţii, se înscrie cu
exactitate pe banda de hârtie poziţia punctelor vizate şi care intersectează cotele
nivelului hidrostatic de pe abacă. Valorile înălţimii nivelului hidrostatic înscrise pe
banda de hârtie se transpun pe harta topografică pe aliniamentul puţurilor P14 şi P15.
27
28
1. dacă nivelul hidrostatic în toate cele trei foraje sau puţuri se găseşte la aceeaşi
înălţime sau cotă, nivelul orizontului freatic este aproape orizontal şi nu se poate preciza
o posibilă direcţie de deplasare (Fig.1.6.a.);
2. dacă în două dintre foraje sau puţuri, avem aceiaşi cotă sau înălţime a
nivelului hidrostatic, iar în cel de al treilea, nivelul este mai ridicat, din forajul cu
înălţimea cea mai mare a nivelului se duce o perpendiculară pe dreapta ce uneşte
forajele cu aceiaşi înălţime a nivelului hidrostatic, această perpendiculară semnificând
direcţia de curgerea a apei subterane. Dacă nivelul din cel de al treilea foraj este mai
coborât decât în celelalte două foraje, atunci de pe dreapta ce uneşte cele două foraje cu
aceiaşi înălţime a nivelului hidrostatic se coboară în unghi drept spre forajul cu
înălţimea nivelului hidrostatic mai coborâtă şi aceasta va fi direcţia de curgere a apei
subterane (Fig. 1.6.b.);
3. dacă toate cele trei foraje sau puţuri au înălţimi diferite ale nivelului
hidrostatic, se uneşte cu ajutorul unei drepte, înălţimea cea mai mare cu cea mai mică, şi
prin interpolare se caută punctul care are valoarea înălţimii celui de al treilea foraj.
Printr-o linie se uneşte acest punct cu cel de al treilea foraj şi pe această linie se coboară
o perpendiculară pornind de la forajul cu înălţimea cea mai ridicată şi aceasta va fi
direcţia de curgere a apelor subterane (Fig. 1.6.c.).
29
30
31
33
astfel încât stratul acvifer are legătură cu pârâul Tinoasa-Ciurea, mai ales la nivelul
luncii. Aici există o legătură strânsă între variaţiile lunare şi anuale ale nivelului
hidrostatic şi cele ale nivelului apei din râu, condiţionată însă şi de variaţiile climatice
(Gâştescu, 1998). În momentele de maxim pluviometric, atunci când râul înregistrează
un nivel maxim, ele alimentează stratul freatic. În momentele deficitare pluviometric din
timpul anului (secetele din timpul verii, îngheţuri prelungite din timpul iernii) stratele
freatice alimentează râul.
34
canale de drenaj, înălţări prin sisteme de irigaţii, exploatări industriale pentru alimentări
cu apă, prezenţa barajelor de retenţie pe văile râurilor
35
Tab.1.5. Variaţiile zilnice ale nivelului hidrostatic, la forajul F6, din cadrul Postului
hidrogeologic Ciurea, bazinul râului Tinoasa-Ciurea
media anuală, iar ultimele 3 luni (octombrie, noiembrie şi decembrie), cu valori mai
mici, însă fără a depăşi valorile din lunile aprilie-iunie.
Variaţia nivelului hidrostatic la acest foraj se află în strânsă corelaţie cu variaţia
condiţiilor climatice şi în special cu variaţia în timp a precipitaţiilor atmosferice.
La forajul F6, din cadrul Postului hidrogeologic Ciurea, unde s-au analizat
variaţiile zilnice şi lunare ale nivelului hidrostatic, pânza freatică a prezentat un nivel
hidrostatic mediu anual dezvoltat la 202cm adâncime.
În perioada ianuarie-martie alimentarea pânzelor de apă freatice din bazinul
hidrografic Tinoasa-Ciurea este foarte redusă, datorită temperaturilor scăzute ale aerului
şi stocării precipitaţiilor atmosferice sub formă de strat de zăpadă şi gheaţă. În această
perioadă se înregistrează şi cea mai mare adâncime a nivelului hidrostatic (nivel
hidrostatic minim anual), care, de obicei, pentru zona bazinului hidrografic Tinoasa-
Ciurea se înregistrează spre sfârşitul lunii februarie. La forajul F 6 nivelul hidrostatic
minim anual, pentru anul 1976, are valoarea de 234cm şi s-a înregistrat în perioada 23-
29 februarie.
În perioada aprilie-iunie alimentarea pânzelor de apă este foarte bogată sub
efectul topirii stratului de zăpadă datorită creşterii temperaturii aerului cumulat şi cu
căderea unor cantităţi însemnate de precipitaţii. În această perioadă se înregistrează cea
mai mică adâncime a nivelului hidrostatic (nivel hidrostatic maxim anual), care pentru
anul 1976 s-a produs în ziua de 21 aprilie şi a avut valoarea de 147cm.
A doua jumătate a anului debutează cu o perioadă în care valorile zilnice ale
nivelului hidrostatic sunt mai mari decât valoarea medie anuală datorită slabei alimentări
a pânzei freatice cu apă provenită din precipitaţii.
În ultimele 3 luni ale anului valorile adâncimii nivelului hidrostatic se menţin
deasupra nivelului mediu anual, sub impulsul unor cantităţi de precipitaţii mai
abundente cantitativ decât în perioada iulie-septembrie, şi sub efectul reducerii valorilor
evapotranspiraţiei datorită scăderii temperaturii aerului, ceea ce influenţează în mod
pozitiv nivelul hidrostatic, grosimea stratului acvifer crescând mult faţă de perioada
precedentă.
Amplitudinea de variaţie a nivelului hidrostatic zilnic în decursul anului 1976 la
forajul F6 din cadrul Postului hidrogeologic Ciurea, calculată ca diferenţă dintre nivelul
hidrostatic maxim anual şi nivelul hidrostatic minim anual este de 87 cm.
Forma hidrografului scurgerii subterane sau repartiţia scurgerii în timp a
hidrografului nivelurilor hidrostatice medii zilnice pe un întreg an, reflectă influenţa
întregului complex de factori dintr-o regiune plecând de la influenţa factorilor constanţi
(structura litologică a stratelor acvifere), până la influenţa factorilor variabili în timp
reprezentaţi de factorii hidroclimatici (variaţia precipitaţiilor, a temperaturii aerului,
evapotranspiraţiei, variaţia scurgerii de suprafaţă etc) şi de activitatea omului.
Factorii menţionaţi, cu toată variaţia lor mare în anumiţi ani, determină tipul
general de repartiţie a scurgerii subterane sau forma hidrografului în timp, formă care
37
este redată prin graficele de nivel zilnice, care constituie cea mai simplă şi cea mai
importantă formă de analiză a regimului de niveluri. De aceea, în scopul stabilirii
tipurilor de regim se va porni de la construirea şi analiza graficelor de variaţie a
nivelului mediu zilnic (Fig.1.10.) şi a nivelului mediu, minim şi maxim lunar (Fig.1.11.)
În situaţia când forajele sunt amplasate în luncile râurilor şi sunt influenţate de
regimul acestora, aşa cum este şi forajul analizat în cadrul acestei teme se pot separa
faze asemănătoare cu cele întâlnite la scurgerea de suprafaţă.
În general, pe hidrograful nivelurilor hidrostatice fazele corespunzătoare
poziţiilor coborâte reprezintă pierderile prin strat şi corespund curbei de depresiune a
hidrografului. Fazele corespunzătoare nivelurilor ridicate sunt caracterizate prin diferite
forme de valuri care, la rândul lor, depind de următorii factori:
cantitatea rezervelor de zăpadă dintr-o unitate hidrogeologică, adică grosimea
stratului de zăpadă şi densitatea lui;
intensitatea topirii zăpezii;
saturarea cu apă a zonei de aeraţie;
gradul de îngheţare a solului în zonă înaintea topirii zăpezilor;
cantitatea şi intensitatea căderii precipitaţiilor.
Fig.1.10. Variaţiile zilnice ale nivelului hidrostatic la forajul F6, din cadrul Postului
hidrogeologic Ciurea, bazinul râului Tinoasa-Ciurea
Pentru elaborarea unui studiu hidrogeologic în vederea caracterizării generale a
variaţiilor zilnice, lunare şi anuale ale nivelui hidrostatic se urmăresc:
38
Fig.1.11. Variaţiile medii, maxime şi minime lunare ale nivelului hidrostatic la forajul
F6 din cadrul Postului hidrogeologic Ciurea
39
40
Pentru fiecare analiză suma anionilor este egală cu suma cationilor deoarece
această sumă este luată 100%, rezultă că: a k =50%. În general se poate considera
că a k = 100%, şi în acestă situaţie se calculează conţinutul fiecărui anion şi cation
în procente echivalente după formulele:
100 * a 100 * k
X= (%) ; X= (%) (1.4)
a k
unde: X - cationul sau anionul pentru care se determină procentul de miliechivalenţi din
totalul conţinutului de anioni sau cationi;
a – anionul pentru care se determină conţinutul din totalul anionilor, în me/l;
k – cationul pentru care se determină conţinutul din totalul cationilor, în me/l;
a - conţinutul de anioni, în me/l;
k - conţinutul de cationi, în me/l.
41
+ + 2+ 2+ -
Na +K Mg Ca Cl SO42- HCO3 -
me/l %me me/l %me me/l %me me/l %me me/l %me me/l %me me/l
F1 1,8 13,1 3,0 22,4 1,95 14,2 1,1 8,1 1,6 11,7 4,1 30,2 13,70
F2 3,0 17,7 0,7 4,4 4,25 25,0 2,4 14,3 1,7 10,4 4,7 27,9 16,96
F3 1,0 5,7 2,3 12,7 4,8 26,3 2,7 15,0 2,1 11,6 5,2 28,4 18,24
F4 1,3 10,0 4 28,9 2 14,4 1,1 8,2 1,3 9,8 3,9 28,3 13,80
F5 0,7 4,6 2,6 16,7 4 25,1 2,2 14,3 2,6 16,7 3,5 22,3 15,91
F6 1,6 11,1 4,9 33,2 1,35 9,1 0,7 5,2 1,6 11,3 4,4 29,9 14,80
F7 1,8 11,2 1,3 8,2 4,8 29,6 2,7 16,9 2,2 13,9 3,2 19,8 16,16
F8 0,9 6,1 4,6 30,8 2,15 14,2 1,2 8,1 2,3 15,8 3,7 24,7 15,12
F9 0,5 2,9 3,3 18,9 4,6 26,1 2,6 14,2 1,9 11,2 4,5 25,7 17,59
F10 0,8 4,9 3 17,8 4 23,7 2,2 13,5 2,6 15,4 4,1 24,3 16,82
42
43
44
46
47
48
49
50
2 H
Ip= (‰) (2.1)
P
Pentru bazinul hidrografic al Nicolinei, panta medie a perimetrului are valoarea
de 10,62‰, iar pentru bazinele secundare oscilează între 9,77‰ (P.Ezăreni) şi 45,66‰
(P.Valea Ţiganului).
Înălţimea medie a cumpenei de ape (Hc) se determină ca fiind media
aritmetică a însumării celor mai mari înălţimi(hv) şi a înşeuărilor(hs).
hv hs
Hc= (m) (2.2.)
2
Se mai poate determina şi o înălţime medie a cumpenei de ape de pe malul drept
al râului sau înălţimea medie a cumpenei de ape de pe malul stâng, utilizând aceiaşi
formulă de calcul.
Pe baza hărţii bazinului hidrografic Nicolina şi a cotelor altimetrice se poate
calcula înălţimea cumpenei de ape de pe malul drept ( H Cdr) şi a cumpenei de ape de pe
malul stâng ( H Cst). Prin însumarea lor se poate determina înalţimea medie a întregii
cumpene de ape (HCmed):
378,1 403,4 254,9 367,3 345,5 361,7 242,5 151,2 152,2 156,4 185,6
H Cst=
11
2998,8
= = 272,6 m
11
H Cdr H Cst 1556 2998,8
HCmed= = =267,9 m (2.3)
17 17
P
Ks= (2.4)
LC
51
Valorile acestui coeficient variază între 1,16 pentru bazinul P. Ezăreni şi 1,63
pentru bazinul P.Valea Ţiganului
52
f s*100
f%= (2.5)
Sb
53
54
55
56
57
f s * 3600
S b0 = (2.6)
Sb
58
59
- lungimea medie (Lm) este raportul dintre suprafaţa bazinului hidrografic (Sb) şi
lăţimea acestuia (l):
Sb
Lm= l (km) (2.7)
l
Lungimea unui bazin hidrografic poate fi măsurată după mai multe metode:
metoda medianei, metoda analitică sau cu ajutorul curbimetrului şi benzii de hârtie
(metode care au fost descrise la determinarea perimetrului bazinului hidrografic, vezi
Tema 7).
- metoda medianei se foloseşte în cazul în care bazinul hidrografic are o formă
neregulată. B.A.Apollov, în 1963, propune folosirea medianei, pentru a cărei estimare
este necesară o paletă de celuloid cu cercuri concentrice şi un orificiu central. Paleta se
deplasează de la vărsare spre izvor, căutând, de fiecare dată, cercul care apreciază cel
mai bine lăţimea bazinului, marcând punctul central astfel încât, în final, să rezulte o
mulţime de puncte care unite vor da lungimea medianei suprafeţei bazinului.
- metoda analitică. În 1978, I. Zăvoianu, propune determinarea lungimii medii
(L) şi a lăţimii medii (l) pornind de la două elemente de bază: suprafaţa bazinului (Sb) şi
lungimea perimetrului acestuia (P). Asimilând forma bazinului cu un patrulater, cele
două laturi sunt considerate ca fiind rădăcinile unei ecuaţii de gradul doi, în care din
produsul rădăcinilor rezultă suprafaţa bazinului (Sb= L*l), iar din suma acestora rezultă
semiperimetrul (P/2=L+l).
60
2
L,l= {(P/2) [ ( P / 2) 4 S b ]} / 2 (2.8)
Sb
l= (m) (2.9)
Lm
S st S
lst= şi ldr = dr (2.10)
Lm Lm
Ţinând cont că, atât bazinul Nicolinei, cât şi bazinele secundare, prezintă o
formă relativ regulată, s-a determinat lungimea şi lăţimea maximă (Tab.2.4.) pentru
fiecare bazin hidrografic în parte, după metoda propusă de T.Morariu şi colab., în 1962
(Fig 2.6.).
Cunoscând valorile suprafeţelor bazinale, atât pentru partea dreaptă, cât şi
pentru partea stângă s-au calculat şi lăţimile medii corespunzătoare celor două părţi de
bazin (Tab.2.5.).
61
Nr. Cursul de apă Lungimea Supr. partea Supr. partea Lăţimea Lăţimea
dreaptă stângă
crt. (km) (km2) (km2)
medie medie
stânga dreapta
1 Nicolina 24,3 30,15 205,66 1,24 8,46
A.Malul drept
1 P.Ciurea 3,6 2,70 1,39 0,75 0,38
B.Malul stâng
1 P.Sec 2,5 1,18 0,85 0,47 0,34
2 P.Valea Adâncă 5,42 1,98 2,82 0,36 0,52
3 P. Ezăreni 7,4 8,56 32,08 1,15 4,33
4 P.Valea Locei 12,7 40,68 76,23 3,20 6,0
5 P.Valea Carelor 3,1 0,69 1,35 0,22 0,43
6 P.Tinoasa-Ciurea 5,7 3,87 6,28 0,67 1,10
7 P.Valea Ţiganului 4,4 2,72 1,86 0,61 0,42
8 P.Bolohani 2,8 1,49 1,30 0,53 0,46
Valorile obţinute sunt egale, mai mici sau mai mari decât unitatea. În cazul în
care valorile factorului de formă sunt egale cu 1, bazinele hidrografice au o formă
apropiată de cea a pătratului, iar dacă sunt mai mici, bazinele hidrografice au formă
alungită.
Pentru bazinul hidrografic Nicolina cea mai apropiată valoare de unitate o
prezintă bazinul pârâului Valea Locei (0,68) şi cea mai îndepărtată o deţine bazinul
pârâului Valea Adâncă (0,14). În general, bazinele hidrografice prezintă o formă
alungită conform acestui coeficient de formă (Tab.2.6.).
63
P
C= (2.14)
Lc
64
Sb
= (2.15)
L2
Ţinând cont de valorile calculate pentru acest indice de formă, cele mai mari
valori se înregistrează la bazinele hidrografice cu suprafaţă mare de dezvoltare iar cele
mai mici pentru bazinele hidrografice de dimensiuni reduse. Toate valorile obţinute
pentru bazinele componente bazinului hidrografic al râului Nicolina sunt subunitare ceea
ce demonstrează că forma lor este alungită.
C.Diaconu şi D.Lăzărescu în 1965 (citaţi de Zăvoianu în 1999) propun pentru
forma bazinului hidrografic diferite rapoarte între lungimea (L), lăţimea (l) şi suprafaţa
(Sb) unui bazin hidrografic:
Sb l
şi (2.16)
L Sb
65
Pârâul Ezăreni, cu o valoare de 0,94, se apropie cel mai mult de forma de cerc,
conform acestui coeficient.
Coeficientul de asimetrie al bazinului hidrografic (a) scoate în evidenţă
repartiţia suprafeţei bazinului faţă de axa de drenaj. Pentru determinarea acestui
coeficient se impune cunoaşterea suprafeţelor existente, atât pe partea stângă a bazinului
hidrografic (Sst) cât şi pe partea dreaptă (Sdr) a cursului principal. Coeficientul de
asimetrie se calculează conform formulei:
2( S st S dr )
a= (2.18)
Sb
Sp
Cp= *100 % (2.19)
Sb
66
12
Cp= *100 =5,05 %
237,19
67
68
69
70
unde: f1, f2, f3,………fn – sunt suprafeţele parţiale dintre curbele de nivel;
h1, h2, h3,……hn – semisuma altitudinii celor două curbe de nivel învecinate.
În cazul bazinului hidrografic Nicolina, pe baza hărţii topografice au fost
calculate suprafeţele parţiale dintre curbele de nivel de 38, 50, 100, 150, 200, 250, 300,
350, 400 şi 403m (Tab.2.9.). Valorile calculate au fost introduse în formula de mai sus,
rezultând o altitudine medie a bazinului Nicolina de 142m.
0,34 1,83 2,19 3,42 4,4 3,87 12,97 4,72 0,16 33,9
Hm= = =0,142 km
237,19 237,19
Dacă s-ar fi utilizat formula de calcul care face apel la altitudine maximă şi
minimă din cadrul bazinului atunci s-ar fi obţinut:
71
73
74
75
Sd
I p= (2.23)
Si
76
A1
CA= (2.24)
A2
352 38
I= =12,92 m/km sau ‰
23,4
77
printr-o relaţie de tip hiperbolă (Zăvoianu, 1978) care arată că o creştere a debitului
lichid şi implicit a eroziunii şi a puterii de transport atrage după sine o scădere a pantei
râurilor de ordine succesiv crescătoare.
78
0,003*1,25 0,05 * 8,55 0,05 * 20,2 0,05 * 29,7 0,05 * 38,0 0,05 * 58,8
Imed=
237,19
0,05 *119,2 0,05 * 86,75 0,012 * 4,8
;
237,19
18,12
Imed= =0,076= 76‰
237,19
79
81
Prin unirea a două cursuri de apă de ordinul unu rezultă un curs de apă de
ordinul doi, apoi, prin unirea unui curs de ordinul doi, cu unul de acelaşi ordin rezultă un
82
83
Lungimea râurilor (L) este distanţa, în km, între izvor şi gura de vărsare
(modalităţile şi mijloacele de măsurare a lungimii râurilor au fost descrise în capitolul
III.1.1.Elementele morfometrice ale bazinului hidrografic, Tema 7). În general, în
studiile hidrologice, se utilizează lungimea cursurilor de apă măsurate pe hărţile
topografice cu ajutorul compasului. Deschiderea optimă a compasului trebuie să fie mai
mică sau egală de 5 mm.
Măsurarea lungimii unui râu pe o hartă topografică se face de la izvor la vărsare,
stabilindu-se cu exactitate locul izvorului şi punctul de vărsare (confluenţa). Izvorul este
considerat punctul de unde începe să se formeze „firul” de apă. În cazul în care două
râuri confluează într-un punct oarecare se consideră punctul de izvor, atunci când râurile
nu au denumiri, izvorul râului celui mai lung. Dacă un râu izvorăşte dintr-un lac sau
dintr-o mlaştină se consideră izvor punctul de intersecţie dintre malul lacului sau al
mlaştinii cu centrul talvegului râului. În cazul în care un râu izvorăşte dintr-un gheţar se
consideră izvor, locul aflat la extremitatea limbii gheţarului.
În condiţiile în care un râu este format prin confluenţa a două pâraie, izvorul
este ales ca fiind cursul cel mai lung, cu debitul cel mai mare. În acest mod trebuie
procedat chiar dacă denumirea râului principal este dată de numele componentului mai
mic.
84
Când cele două râuri componente sunt sensibil egale, ca loc de naştere este ales
izvorul componentului stâng (Romanescu, 2003)
Pentru stabilirea gurii de vărsare a unui râu trebuie să se ţină cont de
următoarele condiţii:
- dacă un râu se varsă într-un alt râu, sau într-un lac, mare sau ocean, printr-un
singur curs de apă, se consideră gură de vărsare punctul care se află la întretăierea liniei
mediane a albiei cu linia litorală a cursului de apă a lacului, a mării sau oceanului;
- dacă un râu se varsă prin două braţe se consideră gura de vărsare a râului, gura
de vărsare a braţului mai lung;
- dacă un râu formează o deltă, gura de vărsare a râului respectiv este
considerată gura de vărsare a braţului principal;
- în cazul în care un râu se varsă într-un golf, liman sau estuar, lungimea râului
se măsoară doar până la contactul cu respectivele unităţi acvatice, neluându-se în calcul
şi lungimea acestora.
Deltele nu sunt neapărat forme pur litorale, deorece constituţia şi dinamica lor,
obligă să se ia în considerare şi ariile de acumulare care se întrind destul de departe în
interiorul uscatului. În toate cazurile unde apare prima diviziune hidrografică
(defluviaţie, bifurcaţie), în două sau mai multe braţe, se obişnuieşte să se ia această
ramificare drept punct de plecare sau rădăcina (apexul) deltelor (Romanescu, 2003).
Pentru a avea o precizie mai mare la determinarea lungimii, se recomandă
folosirea datelor din două măsurători consecutive, cu deschideri diferite ale compasului,
aplicându-se formula lui N.M. Volkov (1949):
d1
L=[l1+(l1-l2)( ) ]*N (m) (2.29)
d2 d1
unde: l – lungimea râului;
l1 – lungimea râului rezultată după prima măsurătoare;
l2 – lungimea râului rezultată după cea de a doua măsurătoare;
d1 – valoarea deschiderii compasului la prima determinare;
d2 – valoarea deschiderii compasului la a doua determinare;
N – scara hărţii.
În zonele de munte, cursurile de apă au pante relativ mari, şi în cazul acesta
lungimea măsurată pe hartă reprezintă cateta unui triunghi dreptunghic, care este mult
mai mică în raport cu ipotenuza. În acest caz pentru a determina o lungime (L), cât mai
apropiată de cea reală, se foloseşte lungimea proiecţiei cartografice a cursului (Lc),
raportată la cosinusul unghiului de pantă ( ):
Lc
L= (2.30)
cos
85
86
l1 l2 l3 .......... ... l n Lp
Cr= sau (2.32)
Lp
li
Cr= (2.33)
Lp
87
Cr= 9,2 9,9 2,9 2,2 10,6 1,1 1,9 = 37,8 =4,10
9,2 9,2
L
D= (km/km2) (2.34)
F
88
89
90
91
preliminar pentru cunoaşterea punctelor unde urmează să aibă loc diverse amenajări
hidrografice asupra reţelei de râuri.
93
95
Nivelul apei unui râu, canal, lac sau mare este un parametru hidrologic foarte
important deoarece după variaţia lui în timp se poate caracteriza regimul hidrologic al
respectivei unităţi acvatice.
Nivelul apei unui râu reprezintă înălţimea oglinzii libere a apei, exprimată în
cm, şi determinată faţă de un reper convenţional, ales arbitrar, notat cu „0”, numit planul
„0”al mirei. Reperul de referinţă se alege astfel încât niciodată nivelul apei, în timpul
scurgerii minime sau în urma eroziunii de fund produsă în albia minoră a râului, să nu
coboare sub această limită.
Întrucât cotele mirelor pot să se schimbe cu timpul, se recomandă ca diferitele
niveluri observate să fie corelate cu planul „0” al graficului, care se stabileşte pentru
fiecare post hidrometric prin măsurători topografice şi care rămâne neschimbat toată
perioada în care postul hidrometric respectiv funcţionează. De regulă, cota zero a
graficului se fixează cu 0,5 m mai jos faţă de cel mai scăzut nivel al unităţii acvatice pe
malul căreia se fac observaţii. Totodată se stabileşte şi diferenţa de nivel dintre planul
„0” al graficului şi planul „0” al mirei, iar la valorile citite pe miră în momentele de
observaţie se adaugă şi diferenţa de nivel de la planul „0” al mirei, la planul „0” al
graficului.
Pentru măsurarea nivelului apei sunt utilizate: mirele hidrometrice, limnigrafele
şi telelimnimetrele sau staţiile automate
Mira hidrometrică este instrumentul cel mai utilizat în măsurarea nivelului
apei din unităţile acvatice. Este formată din mai multe plăci de aluminiu, fier, fontă,
lemn sau plastic, cu o lungime de 0,5 sau un metru fiecare, divizate din 2 în 2 cm, astfel
încât fiecare decimetru să formeze în alternanţă litera „E” (Fig.2.18.). Mirele
hidrometrice se amplaseză pe piloni din lemn sau pe construcţii special amenajate ori pe
pilele de poduri (Fig.2.19.). Mirele pot fi fixe sau portabile. Din cadrul mirelor fixe, în
reţeaua naţională sunt utilizate mirele verticale, orizontale (prevăzute cu console şi
scripeţi), înclinate (amplasate în albiile minore cu versanţii taluzaţi în mod natural sau
artificial) la 30 sau 45ºC.
96
97
Citirile de nivel se efectuează numai atunci cand mira se află în apă (Fig.2.20.)
şi nu râmîne izolată de suprafaţa liberă a apei (Fig.2.21.).
Atunci când la miră este un strat de gheaţă, nu se citeşte nivelul gheţii, ci nivelul
apei în copcă după ce gheaţa din jurul mirei a fost spartă (Fig.2.22.). Dacă pe un râu se
produc valuri, se va nota în caietul de observaţii media dintre nivelul cel mai ridicat
(vârful valului) şi cel mai scăzut (baza valului) care se produce în timpul citirii.
În cazul în care se consideră că râul a secat, se trece în caietul de observaţii
menţiunea de „sec”, iar atunci cand râul a îngheţat până la fund, se trece specificaţia de
„îngheţ”.
99
Fig.2.21. Model de citire corecta şi incorectă a nivelului apei dintr-un râu atunci când
mira nu se află în legătură directă cu râul
100
Fig.2.22. Model de citire corecta (stânga) şi incorectă (dreapta) a nivelului apei dintr-un
râu atunci când pe râu apare podul de gheaţă
101
103
104
105
106
107
108
109
110
111
112
113
10cm variaţie de nivel. Prin înscrierea tuturor datelor privind nivelul apelor din cursul a
365 de zile şi prin unirea celor 365 de puncte se obţine hidrograful nivelurilor medii
zilnice din cursul unui an. Pentru exemplificare a fost construit hidrograful nivelurilor
medii zilnice a râului Nicolina în anul 2000 (Fig.2.36.).
În acelaşi mod se construiesc şi hidrografele nivelurilor medii lunare, anuale şi
multianuale ale râului Nicolina, însă pe abscisă se înscriu, conform scărilor alese
(1cm=1lună sau 1cm=1an), valorile corespunzătoare timpului menţionat (Fig.2.37. şi
Fig.2.38.).
Astfel, pe baza datelor înscrise în Tabelul 2.14. şi pe baza hidrografului
nivelurilor medii zilnice se pot stabili diverse niveluri şi faze caracteristice ale scurgerii
pentru un râu aflat într-o anumită zonă geografică. Dintre nivelurile caracteristice râului
Nicolina, pentru anul 2000, se pot menţiona:
- nivelul mediu anual Hmed.=19,7cm;
- nivelul maxim anual Hmax.=76,4cm, înregistrat la data de 22 iulie 2000;
- nivel minim anual Hmin.=5,8cm, înregistrat în perioada 4-11ianuarie 2000;
- nivelul mediu lunar oscilează între 6,0, calculat pentru luna ianuarie şi 41,7cm
calculat pentru luna iulie.
Scurgerea apei, în cadrul râului Nicolina, cunoaşte mai multe faze caracteristice,
în decursul unui an distingându-se (Fig.2.36.):
- apele mici de iarnă (a), caracteristice perioadei decembrie - sfârşitul lunii
martie, când se înregistrează valori mici ale oscilaţiilor nivelului apei (între 5,8 şi 13cm)
datorită cantităţilor mici de precipitaţii şi temperaturilor scăzute care permit stocarea
apei în stratul de zăpadă sau sub formă de gheaţă, diminuând efectiv scurgerea apei din
râu. În aceeaşi perioadă s-a produs şi nivelul minim anual, între 4-11 ianuarie, când s-a
măsurat un nivel al apei în râul Nicolina de 5,8cm;
- ape mari de primăvară (b), caracteristice lunilor aprilie şi mai. Valori mici ale
nivelului se înregistrează până la sfârşitul lunii martie, când sub efectul creşterii
temperaturii aerului şi cantităţilor de precipitaţii mai bogate are loc o creştere a nivelului
apei, care atinge un maxim în luna mai (23,5cm în data de 6 mai), după care scade uşor.
- ape mari din timpul viiturilor de vară (c), când sub efectul producerii unor ploi
torenţiale are loc o creştere bruscă a nivelului apei, atingându-se nivelul maxim anual
(76,4cm în data de 22 iulie), care a fost precedat în luna iunie de o altă creştere a
nivelului datorită producerii unor cantităţi însemnate de precipitaţii (în data de 24 iunie
2000 s-a măsurat un nivel al apei pe râul Nicolina de 30,2cm);
- ape mici de vară, caracteristice sfârşitului de vară (luna august) şi începutului
de toamnă (d). Nivelurile scăzute ale apei din această perioadă sunt determinate de
cantităţile foarte reduse de precipitaţii (în aceste luni se produc frecvente secete în
Câmpia Moldovei (Minea, Stângă, 2004) şi temperaturii ridicate ale aerului care duc la
creşterea evapotranspiraţiei cu efect asupra scurgerii râurilor;
114
115
Fig.2.36. Hidrograful nivelurilor medii zilnice pentru râul Nicolina (anul 2000)
Fig.2.37. Hidrograful nivelurilor medii lunare pentru râul Nicolina (anul 2000)
116
Fig.2.38. Hidrograful nivelurilor medii anuale, pentru râul Nicolina (anul 2000)
H max H min
Hgr.= (cm) (2.35)
10
117
H zi H min
Nr. Hg= (2.36)
H gr .
364,4 4,4
Hgr= =36
10
118
prin linii punctate. În cazul în care numărul de hidrograde este cuprins între 6 şi 8,
reprezentarea acestora se va face prin linii întrerupte, iar dacă numărul de hidrograde
este de 9 sau 10, cartarea se va face prin linii continue.
119
120
Clase
de
FRECVENŢA NIVELURILOR ÎN ZILE % %
Durata
Total
valori
(cm) I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
121
Pentru a se putea stabili viteza medie pentru fiecare verticală de adâncime şi,
ulterior, pentru a se putea calcula debitele parţiale şi debitul total este necesar să se
construiască profilul transversal al secţiunii active a unui râu la un post hidrometric sau
pentru zona în care s-au efectuat măsurători privind adâncimea şi vitezele punctuale de
scurgere a apei.
Prin secţiunea activă se înţelege suprafaţa din profilul transversal, efectuat în
albia unui râu, prin care are loc scurgerea apei. În general, secţiunea activă se determină
fie în profilul mirei hidrometrice, unde se fac şi măsurătorile de viteză a apei, sau fie pe
secţiunea unui tronson rectiliniu al cursului de apă.
Pentru construcţia grafică a secţiunii active este necesar ca mai întâi să se
determine lăţimea şi adâncimea râului în anumite puncte, pe anumite verticale de sondaj.
În Tabelul 2.16. sunt prezentate distanţele dintre verticalele de sondaj la care se
efectuează măsurători ale adâncimii apei.
După realizarea secţiunii active a unui râu şi după măsurarea suprafeţei acesteia
se determină prin calcul: adâncimea medie şi adâncime maximă a râului, lungimea
perimetrului udat şi raza hidraulică.
123
totodată, perimetrul udat. În Figura 2.42. sunt reprezentate elementele caracteristice ale
secţiunii active a râului Nicolina la postul hidrometric Iaşi.
Suprafaţa secţiunii active ( ) rezultă din însumarea secţiunilor parţiale dintre
verticalele de sondaj ( 1 , 2 , 3 ..... n ). Suprafeţele acestora se obţin din asimilarea lor
cu o serie de figuri geometrice de tipul triunghiurilor, dreptunghiurilor, trapezelor sau
pătratelor şi utilizând formulele de calcul cunoscute pentru aflarea suprafeţelor acestor
figuri. De regulă, suprafeţele parţiale din apropierea malurilor vor fi întotdeauna
asimilate ca triunghiuri dreptunghice, celelalte suprafeţe parţiale ale secţiunii active fiind
asimilate cu suprafeţe de trapeze sau dreptunghiuri.
Suprafaţa totală a secţiunii active se determină după formula:
b1 * h1 h1 h2 h2 h3 hn 1 hn hn * bn
= * b2 * b3 .......... . * bn 1 (m2) (2.37)
2 2 2 2 2
0,03 * 0,15 (0,15 0,35) * 0,03 (0,35 0,46) * 0,03 (0,46 0,65) * 0,03
2 2 2 2
(0,65 0,87) * 0,03 (0,87 1,20) * 0,03 (1,20 1,67) * 0,03 (1,67 1,42) * 0,03
2 2 2 2
(1,42 0,81) * 0,03 (0,81 0,40) * 0,03 0,40 * 0,03
2 2 2
= 0,02+0,07+0,12+0,16+0,22+0,31+0,43+0,46+0,33+0,18+0,06
=2,36m2
124
Adâncimea maximă (Hmax) se obţine direct din măsurători, fiind cea mai mare
adâncime a apei în secţiunea transversală. Pentru râul Nicolina adâncimea maximă,
măsurată în dreptul secţiunii de control, este de 1,67m.
Perimetrul udat (P) sau muiat reprezintă lungimea care urmăreşte patul şi
malurile albiei minore între limitele secţiunii active. Lungimea perimetrului rezultă din
însumarea ipotenuzelor triunghiurilor dreptunghice ale căror catete sunt date de
diferenţa de adâncime dintre două verticale de adâncime vecine şi distanţa dintre ele.
125
2
P= b12 h12 b22 (h2 h1 ) 2 .......... ...... bn2 1 (hn 1 hn ) bn2 hn2 (m) (2.39)
P= 0,33+0,36+0,31+0,34+0,36+0,43+0,55+0,38+,067+0,50+0,50=4,73 m
R= (m) (2.40)
P
Tab.2.17. Valorile coeficientului de rugozitate „n”, pentru albiile minore ale cursurilor
de apă naturale (Diaconu şi colab, 1997)
127
129
M *i
n= (2.44)
T
130
131
1. elice; 2.piuliţă rigidizare; 3.corpul moriştii; 4.şurub fixare ax-corp; 5.borna de masă;
6.borna electroizolantă; 7.fantă pentru citire tijă; 8. şurub fixare corp pe tijă; 9.lăcaş şurub
ampenaj; 10.şurub fixare ampenaj în corp; 11.corpul ampenajului; 12.paletele ampenajului;
13.şurub fixare paletele ampenajului; 14.vârtejul; 15.indicatorul de direcţie; 16.carabinieră;
17.şurub fixare ampenaj pe corp; 18.cămaşa exterioară a rotorului; 19.axul moriştii; 20.piuliţă
fixare rulmenţi; 21.rulmenţi; 22.distanţierul exterior; 23.distanţierul interior; 24.rotiţa dinţată cu
20 de dinţi; 25.rotiţa de plastic cu ştift; 26. acul de contact; 27.axul moriştii-detaliu.
132
133
ale vitezei de scurgere a apei, se face o construcţie grafică, sub forma unui sistem de
coordonate rectangulare, care pe ordonată va avea reprezentată adâncimea râului în
punctul respectiv (la scara 1cm=0,2m adâncime), iar pe abscisă se vor reprezenta
vectorii de viteză cu valorile corespunzătoare punctelor unde s-au efectuat măsurătorile
de viteză (la scara 1cm= 1m/s) (Fig.2.45.).
După unirea valorilor ce reprezintă vectorii de viteză se obţine o figură
geometrică a distribuţiei vitezelor pe verticală, numită epura vitezelor sau hodograf.
Pentru o mai bună exemplificare au fost construite epurele vitezelor (hodograful) pentru
verticalele de sondaj Nr.2, 3, 4 şi 5 efectuate pentru determinarea debitului lichid al
râului Nicolina (vezi Tabelul 2.18.).
V sup r. Vfund
Vm= (m/s) (2.46)
2
0,23 0,32
Vm= =0,27 m/s
2
Pentru determinarea vitezei medii de scurgere a apei, în cazul în care s-au folosit
trei puncte, la adâncimi cuprinse între 41 şi 80 cm, viteza medie se calculează cu
ajutorul formulei:
V 0,2h 2V 0,6h V 0,8h
Vm= (m/s) (2.47)
4
Pe baza fromulei de mai sus a fost determinată viteza medie pentru verticala de
sondaj Nr.5, unde s-au efectuat cinci măsurători punctuale ale vitezei de scurgere a apei
cu ajutorul moriştii hidrometrice. Viteza medie a acestei verticale de sondaj este:
135
0,310
Vm= =0,35 m/s
0,87
136
v
Vm=(V1+V2+V3+…….Vn )/n = (m/s) (2.50)
n
În cazul când ultima fâşie (cea de jos) are o lăţime mai mică de 4 mm, viteza
medie se obţine cu ajutorul formulei:
hn
Vi * Vn
hi
Vm= (m/s) (2.51)
hn
n
hi
unde: Vm – viteza medie pe verticală, în m/s;
Vi - viteza intervalului, în m/s;
hn - înălţimea ultimei fâşii, în mm;
hi - înălţimea unei fâşii, 4 sau 5 mm;
Vn – viteza mijlocului fâşiei de jos, în m/s;
Valorile vitezei extrase din epură se trec pe reprezentarea grafică (în partea
dreaptă), fâcându-se suma lor ( Vi ).
137
0,65 0,56 0,45 0,38 0,33 0,31 0,29 0,27 0,25 0,22 0,20 0,19
Vm= +
15 15
0,18 0,16 0,15 0,306
+ =
015 15
Vm=0,31 m/s.
138
139
Debitul reprezintă volumul de apă (măsurat în l/s sau m3/s) care trece prin
secţiunea transversală a unui curs de apă într-o unitate de timp.
Cantitatea de apă scursă în secţiunea transversală a unui râu, în unitatea de timp,
se poate măsura în mai multe moduri, în funcţie de precizia dorită, de condiţiile locale şi
de posibilităţile tehnice de care se dispune.
Determinarea debitului se poate face prin mai multe metode:
metoda de calcul a debitului lichid prin utilizarea vitezei medii măsurate cu
ajutorul moriştii hidrometrice;
metoda de calcul a debitului prin utilizarea vitezei medii măsurate cu ajutorul
flotorilor de suprafaţă;
metoda de calcul a debitului cu ajutorul construcţiilor hidrotehnice speciale;
calcularea debitului prin metoda diluţiei;
calcularea debitului prin metoda volumetrică;
calcularea debitului prin metoda hidraulică;
determinarea debitului prin intermediul cheii limnimetrice.
140
141
suprafeţelor parţiale, se înscriu sub forma unui tabel plasat sub graficul cu profilul
secţiunii active, tabel care trebuie să cuprindă: numărul verticalei de sondaj, distanţa faţă
de reper, adâncimea apei (h), viteza medie pe fiecare verticală (m/s), viteza medie dintre
verticalele de viteză, suprafeţele dintre verticalele de viteză şi debitele parţiale
(Fig.2.49.).
Debitul de apă scurs se obţine pe baza formulei:
2 V1 V2 V2 V3 V n 1 Vn 2
Q= V1 1
+( ) 2 +( ) 3 +……+( ) n 1 + Vn n , m3/s (2.56)
3 2 2 2 3
142
S= (a+b+c+………+n)h (2.58)
unde: a,b,c – verticale care împart suprafeţele din 4 în 4 sau din 5 în 5 mm;
h – distanţa dintre verticale, respectiv de 4 sau 5 mm;
- calcularea debitului prin înmulţirea suprafeţei grafice obţinute cu scara de
reprezentare a lăţimii râului (B) şi cu scara de reprezentare a debitului elementar.
Debitul real se mai poate determina şi cu următoarea formulă:
143
Pe baza datelor înscrise în Figura 2.50 şi a formulei de mai sus s-a calculat
debitul râului Nicolina prin această metodă:
Q=0,004+0,018+0,035+0,061+0,098+0,145+0,226+0,250+0,161+0,069+0,018
Q=1,085 m3/s
146
K=C/(1,34*C)+6 (2.63)
147
148
b – lăţimea deversorului, în m;
g - acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2)
H0 = H + (V2/2g);
H - grosimea lamei de apă deversată, în m;
V - viteza curentului în amonte, în m/s.
B. Deversori cu pereţi subţiri, pot fi, după forma secţiunii transversale, de mai
multe tipuri:
a) deversorii dreptunghiulari.
Debitul cursurilor de apă în cazul existenţei unor astfel de deversori se
calculează după următoarea formulă:
149
W
Q= (l/s sau m3/s) (2.75)
t
150
Q= *V (m3/s) (2.76)
151
din timpul anului. Însă, pentru a caracteriza regimul de scurgere al unui râu este nevoie
de date care să acopere întregul ecart de variaţie a debitelor din cursul unui an.
Măsurătorile privind nivelurile din râuri se efectuează la posturile hidrometrice
de două ori pe zi, acoperindu-se pentru acest parametru hidrologic întregul ecart de
variaţie a nivelurilor în decursul unei perioade. Prin prelucrarea nivelurilor obţinute din
măsurători se obţin valori medii zilnice, lunare, anuale şi multianuale.
Principiul de bază al metodei de determinare a debitului de apă care se scurge pe
un râu cu ajutorul cheii limnimetrice are la bază stabilirea unei corelaţii între debit şi
nivel (corelaţie care în practica hidrologică poartă numele de cheie limnimetrică).
Cheia limnimetrică grafică (curba de corelaţie nivel-debit) este reprezentarea
legăturii dintre nivelul şi debitul apei într-o anumită secţiune activă a unui râu Q=f(H).
Cheia limnimetrică grafică se construieşte având la bază un sistem de axe rectangulare,
în care pe abscisă se reprezintă debitul de apă Q (m3/s), iar pe ordonată nivelul H (cm).
Prin corelarea valorilor nivelurilor şi ale debitelor măsurate direct, se înscriu pe grafic
mai multe puncte. În condiţiile în care patul albiei este stabil, nu suferă procese de
eroziune, iar scurgerea apei este liberă şi nu suferă influenţe, punctele sunt dispuse sub
forma unui areal cu aspect elipsoidal, iar cheia limnimetrică este reprezentată de curba
ce trece prin mijlocul arealului (Fig.2.53.). Această curbă are concavitatea îndreptată
spre axa debitelor. Debitul de apă se determină citind de pe cheia limnimetrică valoarea
lui Q, corespunzătoare unui nivel H cunoscut.
Pentru o evaluarea cât mai precisă a debitelor de apă ce se scurg în secţiunea
activă a unui râu, pe lângă cheia limnimetrică se mai construiesc şi curbele de corelaţie
dintre suprafaţa secţiunii active şi nivel, =f(H) şi dintre viteza medie şi nivel Vm=f(H)
(Fig.2.54.). Cu ajutorul acestor curbe de corelaţie poate fi verificată cheia limnimetrică
trasată, şi totodată, se poate extrapola cheia limnimetrică la valorile extreme, atunci când
nu se dispun de măsurători directe. Trebuie avut în vedere că extrapolarea cheii
limnimetrice nu se poate face decât pentru maxim 30% din ecartul nivelurilor.
Cheia limnimetrică depinde foarte mult de condiţiile climatice. Există râuri pe
care în unele situaţii deosebite din timpul iernii apar frecvente fenomene de iarnă cu pod
de gheaţă, sau chiar cu îngheţ complet, iar vara unele râuri pot seca sau albia lor poate fi
invadată de vegetaţie sau se pot produce viituri însoţite de remuu. În aceste cazuri cheia
limnimetrică nu mai prezintă concavitatea spre axa debitelor, ci poate prezenta mai
multe bucle, cu ramuri mai mult sau mai puţin paralele, pentru perioade scurte de timp.
Totodată, în astfel de cazuri, se impune a se determina o cheie limnimetrică valabilă
pentru perioada de iarnă, una valabilă pentru perioada de vară şi una pentru restul anului
(Fig.2.55.B).
152
În cazul în care se produc viituri, corelaţia dintre debit şi nivel, în cazul cheii
limnimetrice grafice, apare sub forma unei bucle, valorile în creştere aflându-se în
dreapta buclei, iar cele de descreştere în partea stângă.(Fig.2.55.A)
Fig.2.54. Corelaţii între debit şi nivel (A), suprafaţa secţiunii active şi nivel (B) şi viteza
de scurgere a apei şi nivel (C)
153
154
H(cm) Q(m3/s)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
10 0,80 0,89 0,98 1,07 1,16 1,25 1,34 1,43 1,52 1,61
20 1,70 1,73 1,76 1,79 1,82 1,85 1,88 1,91 1,94 1,97
30 2,00 2,10 2,20 2,30 2,40 2,50 2,60 2,7 2,80 2,90
40 3,00 3,16 3,32 3,48 3,64 3,80 3,96 4,12 4,28 4,42
50 4,58 4,66 4,72 4,80 4,88 4,96 5,04 5,12 5,20 5,28
60 5,36 5,52 5,68 5,84 5,90 6,06 6,18 6,34 6,50 6,66
70 6,8 - - - - - - - - -
155
verticală (pe ordonată) 1 cm este egal cu 2 m3/s variaţie de debit. Prin înscrierea tuturor
datelor privind debitul scurs pe un râu din cursul celor 365 de zile dintr-un an, şi prin
unirea celor 365 de puncte, se obţine graficul de variaţie a debitelor în cursul unui an
(Fig.2.56.).
Fig.2.56. Hidrograful debitelor medii zilnice pentru râul Nicolina (anul 2000)
156
157
158
Durata
de % %
Total
debite I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
(m3/s)
18,1-21 1 1 0,3 1 0,3
15,1-18 1 1 0,3 2 0,6
12,1-15 2 2 0,5 4 1,1
9,1-12 3 3 0,8 7 1,9
6,1-9 1 1 0,3 8 2,2
3,1-6 13 18 4 12 2 6 55 15,0 63 17,2
0-3 31 29 31 17 13 26 11 29 30 31 24 31 303 82,8 366 100
159
i
p=100 (%) (2.78)
n 1
161
162
163
Nivelul Debitul
Luna
Anul
Ziua
Ora
H(cm) Q(m3/s)
18 7 18 0,49
17 18 0,49
19 7 18 0,49
17 19 0,50
20 6 22 0,55
7 25 0,60
17 27 0,64
21 7 56 2,4
14 112 7,8
18 175 13,6
IULIE
24 242 23,5
1974
22 4 265 38,9
7 217 20,3
9 156 12,3
13 109 7,5
17 86 4,62
23 7 42 1,56
17 35 0,78
24 7 30 0,58
17 23 0,50
25 7 19 0,50
17 15 0,45
164
Tt=Tc+Td (2.80)
Pentru unda de viitură produsă pe râul Nicolina, în perioada 18-25 iulie 1974, s-a
calculat un timp total al viiturii de 94 de ore.
165
f) volumul viiturii (W) reprezintă cantitatea de apă (în m3) scursă pe un râu în
timpul viiturii. Volumul viiturii se poate determina pe baza hidrografului viiturii prin
înmulţirea suprafeţei planimetrată a viiturii cu produsul scărilor de reprezentare.
Volumul total al viiturii produsă pe râul Nicolina este de 6,5X106 m3.
g) stratul de apă scurs (hv) reprezintă grosimea unui strat uniform de apă scurs
în timpul producerii unei viituri, de pe suprafaţa unui bazin hidrografic, în amonte de
punctul unde s-a realizat hidrograful viiturii.
W
hv= (mm) (2.81)
1000* F
166
167
P *106
= (g/m3) (2.86)
V
2 1 2 2 3 n 1 n 2
R=0,001 1 1 2 3 .... n 1 n n (kg/s) (2.92)
3 2 2 2 3
1 2 2 3 n 1 n
R=0,001( 1 Q1 Q2 Q3 .... Qn 1 n Qn ) (kg/s) (2.93)
2 3 2
169
170
171
P
g= (g/ms) (2.96)
b *T
Debitul total de aluviuni de fund, pe întreaga secţiune vie a unui râu, se
determină prin metodele descrise ca şi la debitul total de aluviuni în suspensie: metoda
analitică, metoda grafomecanică sau metoda grafoanalitică.
Prin metoda analitică debitul total de aluviuni de fund se determină după
următoarea relaţie:
172
g1 g1 g2 gn 1 gn gn
G=0,001 b0 b1 ..... bn 1 bn , (2,97)
2 2 2 2
173
unde pe abscisă sunt reprezentate lunile anului, la scara 1cm = 1lună, iar pe ordonată
sunt reprezentate valorile temperaturii apei, la scara 1cm= 5ºC. După reprezentarea pe
grafic a valorilor temperaturii apei conform scării alese, de obicei la mijlocul
intervalului ce desemnează luna respectivă, punctele ce reprezintă valorile termice medii
ale apei se unesc printr-o linie continuă rezultând astfel o curbă ce caracterizează
variaţia lunară a temperaturilor medii lunare ale apei (Fig.2.63). În acelaşi mod se
procedează dacă se urmăreşte să reprezentarea grafică a evoluţiei regimului temperaturii
maxime şi minime lunare ale apei unui râu.
174
Fig.2.53. Variaţia lunară a temperaturii medii, maxime şi minime a apei râului Nicolina
(în perioada 1980-2000)
175
Pe baza datelor din Tabelul 2.29. se poate întocmi graficul cumulat al grosimii
gheţii şi al stratului de zăpadă aflat deasupra acesteia (Fig.2.54.). Pentru construcţia
acestui grafic se utilizează un sistem de coordonate rectangulare, care pe abscisă vor
avea înscrise perioadele pentru care s-au măsurat grosimile gheţii şi ale stratului de
zăpadă aflat deasupra sa, conform următoarei scări: 1cm = 10 zile. Pe ordonată se
înscriu valorile grosimii gheţii şi a stratului de zăpadă de deasupra, care vor fi
reprezentate sub formă de coloane cu haşuri specifice, utilizându-se scara 1cm= 10cm
grosimea stratului de zăpadă sau gheaţă. Perioadele se vor înscrie în partea superioară a
graficului pentru a putea permite o comparare a grosimii gheţii cu cea a stratului de
zăpadă aflat deasupra sa.
Analiza acestui grafic oferă posibilitatea unor aprecieri comparabile asupra
grosimii podului de gheaţă şi a zăpezii.
O altă metodă de estimare a grosimii stratului de gheaţă constă în aplicare
următoarei formule:
H= to (2.99)
176
177
179
sursele de apă). Apa râului Nicolina are o duritate medie de 23,2ºG (grade germane)
valoare care încadează acest râu în clasa râurilor cu ape dure.
Studierea compoziţiei chimice a apei râurilor încearcă să rezolve o parte din
problemele ce privesc calitatea acesteia în vederea valorificării lor în scopul
alimentărilor cu apă, în agricultură sau în industrie, în determinarea influenţei pe care o
are compoziţia chimică a apelor asupra solurilor sau în stabilirea legilor de modificare a
calităţii apei râurilor în timp şi spaţiu.
Gradul de mineralizare al apei unui râu este dat de prezenţa:
- anionilor de: HCO3 (ionul hidrocarbonat), SO42 (ionul sulfat), Cl- (ionul de
clor);
- cationilor de: Ca++, Mg++, Na++K+.
Prin însumarea tuturor constituienţilor hidrochimici majori, calculaţi în mg/l
(a ionilor şi cationilor), rezultă mineralizarea totală a apei unui râu ( i ):
i a+ k , (2.100)
180
În Tabelul 2.31. sunt redate valorile constituienţilor majori care pot duce la
mineralizarea apei râului Nicolina, precum şi raportul acestora cu conţinutul total de
anioni sau cationi, în funcţie de clasa din care fac parte şi cu valoarea mineralizării
totale.
Pe baza datelor din Tabelul 2.31. se pot realiza grafice de variaţie a fiecărui
constituient mineral în parte, sau grafice de corelaţie între diferiţii constituienţi minerali
şi mineralizarea totală. (Fig.2.55.). Graficul de corelaţie se constrieşte pe baza unui
sistem de coordonate rectangulare, unde, pe abscisă, vor fi înscrise mineralizările totale
rezultate din însumarea cationilor şi anionilor ( i , în mg/l), conform scării 1cm= 20
mg/l, iar pe ordonată sunt înscrişi ionii, tot în mg/l. Pentru fiecare ion în parte se alege o
scară de reprezentare. Se va obţine o serie de curbe de corelare pentru fiecare
constituient mineral major în parte.
181
Pentru fiecare analiză suma anionilor este egală cu suma cationilor şi pentru că
această sumă este 100% rezultă că a k = 50%. În general se poate
considera a k =100%. În acestă situaţie se poate calcula conţinutul fiecărui anion şi
cation în procente echivalente după formulele:
unde: X - cationul sau anionul pentru care se determină procentul de miliechivalenţi din
totalul conţinutului de anioni sau cationi;
a – anionul pentru care se determină conţinutul din totalul anionilor, în me/l;
k – cationul pentru care se determină conţinutul din totalul cationilor, în me/l;
a - conţinutul de anioni, în me/l;
k - conţinutul de cationi, în me/l.
Totodată, se poate calcula şi procentul echivalent al unui ion (%), faţă de suma
ionilor majori ( i , în me/l), utilizând formula:
Ape naturale
Clase Bicarbonatice Sulfatice Clorurice
Grupe Ca Mg Na Ca Mg Na Ca Mg Na
Tipuri I II III I II III I II III IV II III IV II III I II III IV II III IV II III I II III
183
produsă în anul 1991, în bazinul pârâului Cuejdel, afluent al râului Cuejdiu, care la
rândul său se varsă în râul Bistriţa.
Realizarea schiţei de contur a unui lac se poate efectua, cu precizie mai mare,
asupra lacurilor de dimensiuni mai mici (cu suprafaţa de sub 10ha). De obicei schiţa de
contur se realizează, mai întăi, pe hârtie de calc, prin trasarea unei linii care să
urmărească fidel conturul ţărmurilor lacului vizat. Dacă suprafaţa lacului este de ordinul
a zeci şi sute de ha, atunci diferitele porţiuni ale schiţei de contur se măresc o dată sau
de mai multe ori, în funcţie de scara aleasă, pentru a putea fi aduse completări şi
modificări ale conturului lacului, prin trecerea detaliilor care lipsesc, în etapa de teren.
Pentru ridicarea topografică a unei cuvete lacuste şi realizarea schiţei
batimetrice a lacului este necesar să se dispună de mijloace materiale mai costisitoare
(bărci pneumatice, busolă pentru stabilirea unghiurilor profilelor batimetrice, cabluri cu
lungime de 50-200m gradate din metru în metru sau din doi în doi metri etc).
Ridicarea topografică a unui lac se poate realiza prin mai multe metode. Una
dintre metode constă din trasarea unei dreapte (A-B), cu ajutorul unui cablu, astfel încât
să se cuprindă lungimea întregului lac. Din mijlocul acestei drepte, considerat punct de
staţie (notat cu „O”), s-au trasează o serie de profile (F1, F2, F3.....Fn), la anumite
unghiuri faţă de dreapta A-B. Pentru fiecare profil se măsoară distanţa, în m, faţă de
punctul de staţie, şi apoi, se determină adâncimea apei din lac la distanţe egale din metru
în metru, doi în doi metri sau din zece în zece metri (Fig.3.1.).
Pe baza valorilor obţinute din măsurătorile efectuate asupra adâncimilor apei se
realizează schiţa batimetrică a lacului. Această schiţă, în general, se construieşte pe o
hârtie milimetrică, alegându-se o scară covenabilă (1.10000 sau 1:5000). Pe hârtia
milimetrică se înscrie, mai întâi, dreapta A-B, iar din centrul dreptei care reprezintă
punctul de staţie se trasează profilele realizate, în funcţie de unghiul pe care îl face linia
profilului cu dreapta A-B, unghi stabilit prin măsurători de teren. Pe fiecare profil, din
10 în 10 metri (1 cm la scara schiţei), se notează adâncimea apei. După stabilirea tuturor
adâncimilor, pentru fiecare profil în parte, se trasează conturul lacului şi se unesc prin
linii continui (izobate) punctele care au aceeaşi valoarea a adâncimii apei.
O altă metodă, în ridicarea topografică a unui lac, costă în trasarea unor profile
transversale pe lungimea lacului, la distanţe egale, pe care se realizează măsurători ale
adâncimii apei la distanţe egale (din 2 în 2 metri, din 5 în 5 metr,i sau din 10 în 10metri)
(Fig.3.2.).
186
187
189
lăţimea lacului (lăţimea medie, lăţimea maximă, lăţimea minimă), axa mare şi axa mică,
coeficientul de formă (sau raportul axelor), lungimea liniei ţărmului (sau perimetrul
lacului), adâncimea maximă, adâncimea medie, coeficientul de sinuozitate a ţărmului,
volumul de apă, forma suprafeţei oglinzii apei şi a cuvetelor, gradul de insulozitate etc.
Suprafaţa lacului (S) este arealul ocupat de luciul de apă la un anumit nivel al
acesteia şi se poate exprima în m2, ha sau km2. Se determină cu ajutorul hârtiei
milimetrice, planimetrului, a planşetei electronice sau când se utilizează modele de
calcul numeric se determină automat cu ajutorul calculatorului. Suprafaţa unui lac se
poate modifica în funcţie de variaţia nivelului apei din lac sau în urma intervenţiei
antropice.
Lungimea lacului (L) reprezintă distanţa cea mai scurtă dintre punctele
extreme ale cuvetei lacustre. În funcţie de configuraţia în plan a depresiunii lacustre,
lungimea poate fi o linie dreaptă sau sinuoasă, fără a intersecta linia ţărmului. Se
determină în m sau în km (Fig.3.4).
Lăţimea lacului (l) reprezintă distanţa dintre malurile opuse care se găsesc la
capetele unei perpendiculare pe lungimea lacului (Fig.3.4). Se calculează în m sau în
km. În cazul acestui element morfometric se pot distinge:
- o lăţime maximă, care este distanţa, aproximativ perpendiculară pe lungime,
dintre cele mai îndepărtate puncte de pe malurile opuse ale lacului;
- o lăţime minimă care este distanţa, aproximativ perpendiculară pe lungime,
dintre cele mai apropiate puncte de pe malurile opuse
- o lăţime medie, care este rezultatul raportului dintre suprafaţa lacului (S) şi
lungimea lacului (L):
S
lmed.= (m) (3.1)
L
190
Axa mare este linia dreaptă care uneşte cele mai îndepărtate puncte ale lacului;
ea poate tăia şi linia ţărmului.
Axa mică este linia dreaptă care taie perpendicular axa mare şi uneşte două
puncte de pe mal aşezate la cea mai mare depărtare.
Lungimea liniei ţărmului (sau perimetrul lacului) (P) este lungimea reală a
ţărmului rezultată din măsurarea directă, pe hartă, cu ajutorul curbimetrului sau
distanţierului, exprimată în m sau km.
Coeficientul de sinuozitate al ţărmului (sau dezvoltarea linie ţărmului) (Cs)
reprezintă gradul de festonare sau de regularitate a ţărmului în funcţie de originea
cuvetei lacustre sau de modificările survenite ulterior produse de procesele de modelare
de suprafaţă sau de acţiunea antropică. Se exprimă prin relaţia:
P
Cs (3.2)
*S
V
Hmed.= (m) (3.3)
S
Coeficientul de formă (sau raportul axelor) (Cf) este raportul dintre axa mare
şi axa mică a unui lac. Cu cât valoarea acestui raport este mai apropiată de unitate (1) cu
atât forma lacului este mai rotundă. Dacă valoarea acestui raport este mai mică decât
unitatea, forma lacului este mai alungită.
Volumul de apă al lacului (V) se poate calcula prin determinarea valorii
fiecărei izobate (h), a adâncimii izobatelor (h1, h2, h3 ……..hn) şi a suprafeţelor
delimitate de către aceste izobate ( S1, S2, S3………Sn). Volumul de apă se poate
determina prin metode grafice sau analitice.
Metodele grafice se bazează pe trasarea curbei batigrafice (hipsografică) care
de fapt, reprezintă relaţia dintre adâncimea lacului (H) şi a volumului de apă, în funcţie
de adâncime şi suprafaţă (Gâştescu şi colab., 2001). Pentru realizarea unei astfel de
curbe batigrafice se determină suprafeţele diferitelor izobate şi volumele
corespunzătoare acestora. Pentru datele rezultate se realizează un tabel (Tab.3.2.) pe
baza căruia se reprezintă grafic adâncimea (pe ordonată), de la cea maximă la intersecţia
191
axelor la 0 (la suprafaţa lacului) şi volumul de apă corespunzător fiecărei izobate (pe
abcisă) (Fig.3.5.).
Pe baza graficului obţinut se poate determina, în mod direct, volumul de apă
existent în lac în funcţie de adâncimea apei.
S1 S2 S2 S3 Sn Sn Sn
V= h1 h2 ..... 1
hn 1 hn (m3) (3.4)
2 2 2 2
h
V= * (S 0 4S1 2S 2 4S 3 2S 4 ..... S n ) (m3) (3,7)
3
Volumul total se obţine prin însumarea volumelor parţiale:
V= Vp (m3) (3.8)
193
3H med
Dv= (3.9)
H max
Valoarea lui Dv se apropie de unitate când depresiunea lacustră tinde spre forma
unui con, este mai mică de 1 când versanţii depresiunii lacustre au formă convexă şi mai
mare de 1 când versanţii sunt concavi.
Panta medie a fundului depresiunii lacustre (I) se determină ca fiind tangenta
unghiului şi se calculează potrivit relaţiei:
h l
I= (%) (3.10)
S
S
Sr= (m2 sau ha) (3.11)
cos
H med
If= (3.12)
Hc
unde: Hmed – adâncimea medie
Hc - adâncimea centrului de greutate (masa de apă).
194
dm
Hc= z , (3.13)
M
unde: z – grosimea unui strat elementar;
dm – masa stratului elementar;
M – masa întregului volum de apă.
În funcţie de valoarea lui Hc, lacul se poate compara cu unele din corpurile
geometrice. Dacă valoarea centrului de greutate este apropiată de 2,0, atunci lacul are
formă de cilindru, dacă are valoarea apropiată 1,78, are formă de emisferă, la valoarea
1,50 are formă de paraboloid, iar la valoarea de 1,33 are formă de con.
Bilanţul hidrologic al unui lac reprezintă raportul dintre cantitatea de apă pe care
o primeşte un lac şi cantitatea de apă pe care o pierde (Romanescu, 2003).
Pentru analizarea bilanţului hidrologic al unui lac este nevoie de efectuarea unor
măsurători prin care se evaluează cantitativ elementele componente ale bilanţului:
cantitatea de apă intrată şi ieşită din lac, variaţia nivelului de apă din lac, cantitatea de
apă provenită din precipitaţii, cantitatea de apă evaporată de la nivelul suprafeţei luciului
de apă etc.
Alimentarea cu apă se realizează prin intermediul surselor cu caracter general,
dar şi prin intermediul surselor cu caracter local. Cele cu caracter general şi de durată
sunt reprezentate de precipitaţii şi emisari, iar cele cu caracter local şi limitate în timp,
sunt reprezentate de izvoare şi scurgerile de pe versanţi.
Pierderea apei din lacuri se produce prin intermediul emisarilor de scurgere,
evaporării şi infiltrării. Cea mai mare cantitate se pierde prin scurgere şi evaporare.
Bilanţul apei unui lac se exprimă cu ajutorul ecuaţiei:
P+R+I=E+S+Z sau P+R+I+E+S+Z=0 (3.14)
unde: P – aportul precipitaţiilor;
R – aportul afluenţilor;
I – aportul izvoarelor;
E – pierderea apei prin evaporare;
S – pierderea apei prin intermediul emisarilor;
Z – pierderea apei prin infiltrare.
Această ecuaţie este de cele mai multe ori completată şi cu alţi parametri care
contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică la bilanţul hidrologic: deversările de
apă în lac prin intermediul conductelor, consumul de apă din lac pentru unele folosinţe
social-economice (irigaţii, alimentarea cu apă a populaţiei, a zonelor industriale etc.).
195
Y1+P+U1-Y2-E-U2= v; (3.15)
196
Emm * Fm 2 3
E= (m /s) (3.18)
T
197
200
201
202
203
umede reprezintă interfaţa dintre mediile acvatice şi cele terestre. Din acest motiv este
foarte dificil a defini, în cadrul zonei de tranziţie care reprezintă caracteristicile celor
două medii, limitele zonei considerate ca irelevantă pentru mediul acvatic sau terestru.
În definirea zonelor umede trebuie să se aibă în vedere variabilitatea spaţială şi
temporală a submersiei sau saturaţiei. Durata inundării sau saturării solului,
caracteristică determinantă a zonelor umede, prezintă, în numeroase cazuri, o
variabilitate spaţială şi temporală. Este foarte dificilă stabilirea unei durate minime a
submersiei sau saturaţiei solului de la care se poate considera că o zonă umedă este
umedă. În condiţiile sectoarelor estice ale României, cu influenţe de ariditate şi
precipitaţii ocazionale, este şi mai dificilă fixarea acestor coordonate.
Această diversitate se traduce, în limbajul curent, printr-o multitudine de nume.
La termenii larg utilizaţi ca teren mocirlos, mlaştină, turbărie etc. se adaugă şi alţii cu
utilizare locală. Pe litoral pot fi întâlnite denumiri precum: marais salants, slikke,
schorre, mangrove, lagune etc. Unele nume fac şi referiri la tipul vegetaţiei: stufăriş,
păpuriş, lande, păduri aluviale, prerii umede, pajişti sărate, păduri mlăştinoase etc.
Una din cele mai importante etape a fost cea de stabilire a tipologiei, fie la scară
globală, fie la nivel naţional. Tipologiile puse la punct trebuie să respecte şi să
completeze prima clasificare stabilită de proiectul MAR (1960). O analiză a inventarelor
şi tipologiilor propuse de diferite ţări a fost efectuată de Barnaud (1990). Pentru Europa,
cea mai completă tipologie a fost propusă de un grup de experţi din diferite ţări
(Devillers et al., 1989) în cadrul programului CORINE-Biotopes, bază de date
repertorială a siturilor de importanţă pentru conservarea naturii la scara Comunităţii
Europene. Din păcate, chiar în interiorul aceleişi ţări, au fost propuse mai multe tipologii
care, actualmente, trebuie corelate.
Se pare că cea mai completă clasificare generală a zonelor umede este cea
propusă de Cowardin et al. (1979) în SUA. Aceasta prezintă o structură ierarhizată şi
este fondată pe factorii precum: salinitatea, pH, vegetaţia specifică şi specii vegetale
dominante, frecvenţa şi durata inundaţiilor, compoziţia organică şi minerală a solurilor.
Clasificarea a fost completată de Scott (1989) şi mai apoi adaptată în cadrul Convenţiei
Ramsar (1990), reluată de UICN (1992). Completările se referă la introducerea coralilor
şi a zonelor umede artificiale. Noua clasificare menţine suprafeţele dulci de ape
stătătoare, râurile şi cursurile de apă permanente ca substratul anorganic, în acord cu
definiţia propusă de Convenţia Ramsar.
Tipologia, mai mult sau mai puţin sofisticată, trebuie să fie adaptată unor
obiective fixe: utilizată în toată complexitatea sa, pentru inventarierile exhaustive;
simplificată, pentru o utilizare cu caracter legislativ etc.
Nu trebuie confundată noţiunea de zonă umedă cu cea de mediu acvatic. Este
adevărat că şi în SUA sunt state unde suprafeţele acvatice (marile lacuri şi suprafeţele
fluviale) sunt încadrate în categoria zonelor umede. În multe lucrări cu caracter general
sunt delimitări cu şi fără suprafeţele lacustre şi fluviale.
204
205
1.APĂ SĂRATĂ
1.1.Marine 1.Subtidal i) ape permanente cu adâncimi reduse, situate
sub 6m în timpul mareelor joase, fără vegetaţie;
cuprind golfurile marine şi strâmtori.
i) vegetaţie marină subtidală; cuprind patul de
alge Fucus şi Zostera, ierburi marine, prerii
marine tropicale.
iii) recifi coraligeni
2.Intertidal i) ţărm marin stâncos; cuprinde faleze marine şi
coaste stâncoase.
ii) plaje nisipoase sau de galeţi.
iii) mâl, bancuri de nisip sau terenuri nisipoase
intertidale lipsite de vegetaţie.
iv) sedimente intertidale acoperite de vegetaţie;
cuprind mlaştini de sărătură şi mangrove pe
ţărmuri adăpostite.
1.2.Estuariene 1.Subtidal i) ape estuariene; cuprind apele permanente din
estuare şi sistemele estuariene deltaice.
2.Intertidal i) mâl, bancuri de nisip sau terenuri nisipoase
sărate intertidale acoperite cu vegetaţie rară.
ii) terenuri mocirloase intertidale (marşe);
cuprind marşe de sărătură, pajişti de sărătură,
schorres, marşe de sărătură exondate, marşe
cotidale salmastre şi de apă dulce.
iii) zone umede intertidale împădurite; cuprind
mlaştini cu mangrove, mlaştini cu palmieri nipa,
păduri de mlaştini cotidale de apă dulce.
1.3.Lagunare - i) lagune salmastre legate de mare prin
intermediul unor canale (portiţe) relativ strâmte.
1.4.Lacuri - i) lacuri, zone inundabile şi terenuri mocirloase
sărate permanente şi sezoniere, salmastre, sărate sau
alcaline.
2.APĂ DULCE
2.1.Aluvial Perene i) râuri şi cursuri de apă permanente; cuprinde
cascadele.
ii) delte interioare.
Temporare i) râuri şi cursuri de apă sezoniere şi neregulate.
ii) câmpii aluviale; cuprind câmpii aluviale,
bazine fluviale inundate, prerii inundate sezonier.
206
207
mlaştini şi turbării.
3.Zone umede artificiale
3.1.Acvacultură - i) Lacuri artificiale pentru practicarea
/marecultură acvaculturii; cuprind bazine piscicole, bazine de
creştere a creveţilor.
3.2.Agricultură - i) Lacuri artificiale; cuprind lacuri agricole,
lacuri pentru adăpatul animalelor, rezervoarele
de mici dimensiuni.
- ii) terenuri îndiguite şi canale de irigare; cuprind
orezării, canale şi şanţuri.
- iii) pământ arabil inundat sezonier.
3.3.Exploatarea - i) terenuri sărăturate şi saline.
sării
3.4.Urbane/ - i) excavaţii; cuprind pietrişuri, balastiere, bazine
industriale cu apă uzată provenită din mine.
ii) zone de tratament a apelor uzate; cuprinde
terenuri de împrăştiere, bazine de decantare şi
bazine de oxidare.
3.5.Zone de - i) rezervoare pentru irigare şi/sau pentru
stocare a apelor consumul uman, cu scădere graduală, sezonieră,
în funcţie de nivelul apei.
ii) retenţiile prin barajele hidroelectrice cu
fluctuaţii regulate, săptămânale sau lunare a
nivelului acvatic.
208
209
--: Zone umede foarte degradate (pierderi de 50% sau mai mult din suprafaţa,
şi/sau alterarea majoră a funcţionalităţii)
-: Zone umede net degradate (pierdere de <10% din suprafaţă, şi/sau alterare
semnificativă a funcţionării)
=: Zone umede, mai mult sau mai puţin stabile ( pierderi de până la 10% din
suprafaţă şi alterare nesemnificativă a funcţionalităţii)
+: Zone umede a căror stare este sensibil ameliorată (restaurarea suprafeţelor
umede)
++: Zone umede a căror bogăţie ecologică este mult ameliorată (criterii analoge
cu celelalte zone) prin creare sau restaurare
1 >50%
2 25-50%
3 15-25%
4 5-15%
5 0-5%
210
211
212
213
V.2.1.c.Tipologia CORINE-BIOTOPES
Această tipologie este larg utilizată la scară europeană, mai ales de când ea a
fost adoptată de Directiva „Habitatelor” ce se ocupă cu conservarea habitatelor şi
spaţiilor Uniunii Europene. Se bazează esenţialmente pe vegetaţie şi cuprinde 7 mari
categorii de medii pentru zonele umede.
Fiecare categorie este subdivizată în mai multe nivele de ierarhizare ce pot
merge până la 7. În ceea ce priveşte zonele umede din Franţa, G.Barnaud (1990) a
inventariat 14 tipuri de nivel 2 şi mai mult de 45 tipuri de nivel 3. Pentru a avea o
tipologie facilă, mai ales în ceea ce priveşte utilizarea sa, este preferabil să se oprească la
nivelul 2, adică de a lua 14 tipuri şi a le adăuga pe cele umede artificiale (rezervoare,
215
saline etc.). Tabelul 2.10. redă tipurile de zone umede întâlnite în regiunea
mediteraneană franceză.
Trebuie semnalat faptul că tipologia europeană este în evoluţie constantă de la
apariţia tipologiei CORINE biotopes deoarece ultima versiune a manualului de
interpretare a habitatelor, realizată în 1997 de către Comisia Europeană (Versiunea EUR
15), este mai mult fizionomică şi mai facilă ca manualul CORINE biotopes. O nouă
versiune este în studiul programului EUNIS.
216
Tipologia, testată în zonele umede situate în jurul Lacului Or, oferă avantajul de
a se înscrie în programul de inventariere şi supraveghere, furnizând formularele de
cunoaştere şi logice ce permit constituirea şi gestionarea bazei de date.
V.2.2.Fişele descriptive ale mediului
Pentru a facilita identificarea grupărilor vegetale caracteristice diferitelor tipuri
de zone umede s-au elaborat fişe descriptive în care s-au indicat:
-numărul fişei şi numele mediului descris bazându-se pe nomenclatura celor 28
de tipuri ale tpologiei SAGE, la care s-au mai adăugat 11 tipuri de mediu. Aceste 11
tipuri provin din eclatarea unor tipuri SAGE care acoperă mai multe medii caracteristice
ce pot fi descrise separat;
-tipurile SDAGE care-l caracterizează şi căruia îi sunt ataşate, codurile CORINE
biotopes şi Directiva „Habitatelor” (versiunea EUR 15);
-principalele caracteristici (localizare, fizionomie, salinitate, regim hidric şi
tipurile de sol, ghidul speciilor caracteristice etc.) permit a le identifica.
217
218
V.3.1.a.Condiţii hidrologice
Apa, ca prezenţă la suprafaţă sau la o anumită adâncime în cadrul solului (la mai
puţin de 50cm), reprezintă unul din principalii parametri sau un prim criteriu în
cercetarea de domeniu. Prezenţa apei la suprafaţă sau saturarea solului pe o perioadă de
mai multe zile în decursul sezonului de vegetaţie creează condiţii particulare de
anaerobioză la nivelul solului care afectează tipul de vegetaţie ce se pune în loc în
funcţie de dezvoltarea solului.
Importanţa şi durata inundaţiei, sau saturarea, depind de mai mulţi factori, mai
ales cantitatea şi repartiţia precipitaţiilor, scurgerea în suprafaţă şi adâncime, natura
solului şi topografia.
În regiunea mediteraneană puternica variabilitate a regimului pluviometric
imprimă un regim fluctuant duratei inundaţiei sau saturaţiei. Sezonul vegetativ, variabil
în fiecare an ca urmare a climatului termic, măreşte dificultatea de a preciza o durată
minimală de inundare sau saturare necesară apariţiei altor trăsături caracteristice zonelor
umede: hidromorfia solurilor şi vegetaţia dominată de speciile higrofile.
Durata şi frecvenţa inundaţiei sau saturaţiei
Zona studiată este inundată sau saturată? Cât timp şi cu ce frecvenţă?
Durata şi frecvenţa inundaţiei sau saturaţiei solului variază puternic în funcţie de
tipul zonei umede, de condiţiile climatice, tipul de sol, topografie etc. Astfel, inundaţia
sau saturarea solului este permanentă în lagune sau turbării şi se manifestă câteva zile
sau săptămâni în unele zone umede precum mlaştinile (mares) cu caracter temporar.
Puternica variabilitate a duratei şi frecvenţei inundaţiei sau saturaţiei solului
necesită efectuarea unor măsuri pe o perioadă de mai mulţi ani consecutivi. De
asemenea, aceste date sunt rare, cu toată simplicitatea tehnică de măsurare. Ele nu sunt,
în general, disponibile decât pentru câteva zone de interes particular pe plan economic
sau environemental.
Originea apei şi poziţia acesteia în bazinul versant
Este foarte importantă cunoaşterea celor doi parametri deoarece permit a avea,
în unele cazuri, o indicaţie clară asupra duratei inundaţiei sau saturaţiei solului (zonele
umede din capul bazinului, zonele umede conexe cursurilor de apă cu caracter temporar
sau peren, zonele umede deltaice şi lagunare, acumulările de zăpadă etc).
Unde se caută informaţia?
Pentru a determina dacă un areal posedă caracteristicile hidrologice ale unei
zone umede trebuie căutate dovezile inundării sau saturării solului. Pentru aceasta se pot
utiliza două tipuri de informaţii: care provin din documentele existente, colectate de
diferite organisme şi structuri; care provin din observaţiile şi măsurătorile expediţionare
ce se pot face teren.
219
V.3.1.b.Hidromorfia solului
Luarea în calcul a caracteristicilor hidromorfiei este importantă în măsura în
care ea permite precizarea regimului inundaţiei sau saturării sitului (durata şi frecvenţa,
înălţimea pânzei freatice etc.). Din această cauză constituie unul din cele trei criterii
generale pentru caracterizarea zonelor umede.
De altfel, hidromorfia solului permite a avea indicaţii asupra istoriei constituirii
sau perturbării eventuale care au afectat zona umedă. Prin urmare, turba (păstrează
polenul care permite reconstituirea evolutivă a vegetaţiei environementale în decursul
timpului), ca şi solul, păstrează în „memorie”, pe profil, condiţiile ecologice care au
prevalat în formarea lor iniţială. Astfel, unele zone umede puternic artificializate (drenaj,
îndiguire etc.) şi care nu mai au funcţii hidrologice şi vegetaţia caracteristică zonei
umede, conservă în sol urme ale hidromorfiei.
Solul este un bun criteriu pentru a identifica zonele umede potenţiale. Acest
criteriu este important pentru a localiza zonele susceptibile care beneficiază de acţiuni
de restaurare (prevăzute în planul de acţiune pentru zonele umede) şi a negocia cu
utilizatorii, mai ales profesioniştii agricoli, condiţiile unei reversibilităţi.
Fenomene legate de hidromorfie
„Solurile hidromorfe sunt caracterizate de fenomene de reducţie sau segregare a
fierului, legate de o saturare temporară a solului sau permanentă a porilor de către apă,
provocând un deficit prelungit de oxigen. Ca urmare, fierul feros se acumulează în profil
conferându-i o tentă gri-verzui (uneori albăstruie) sau din contra, este mobilizat sub
această formă şi migrează local formând în sânul orizonturilor minerale pete ruginii sau
concreţiuni de fier feric” (Duchaufour, 1977).
Solurile hidromorfe sunt caracterizate de un regim hidric particular marcat de
inundaţie sau saturarea solului. Această situaţie se traduce prin schimbări importante în
reacţiile chimice care se derulează în sol (mai ales cele ale cuplului reducere-oxidare) şi
prin acumulare în profilul a numeroase produse (ioni metalici, materie organică etc.)
caracteristice. Amploarea acestor depozite depinde de durata şi frecvenţa saturaţiei
şi/sau inundaţiei.
Prin urmare, Duchaufour (1977) semnalează că unele soluri aluviale a căror
pânză freatică suportă fluctuaţii puternice nu sunt considerate ca hidromorfe în măsura
în care pânza nu este reducătoare deoarece apa circulă rapid şi este bogată în oxigen.
Regimul inundării sau saturării nu este o condiţie suficientă pentru a produce
fenomenul de hidromorfie a solului deoarece trebuie ca pânza subterană de apă să fie
reducătoare, adică săracă în oxigen.
Un alt caz particular de hidromorfie este cel întâlnit în zonele umede reci. În
acest caz solurile se caracterizează prin acumularea materiilor organice nedescompuse
ca urmare a condiţiilor anaerobe existente şi pe de altă parte temperaturile foarte
coborâte care împiedică transformarea în humus a materiei organice proaspete. Aceasta,
compusă din tije, frunze, rădăcini, se acumulează în depresiunile turboase sau turbării.
220
221
222
223
Această metodă oferă avantajul fixării unui prag (50%) pentru a finaliza (stopa) lista
speciilor dominante.
Exemple:
Specii dominante
225
226
227
V.5.1.a.Amenajările agricole
Activităţile legate de reconversia zonelor umede în terenuri agricole, mai ales
prin drenaj, sunt cele care sustrag cele mai mari suprafeţe umede din cadrul bazinelor
hidorgrafice. Prin urmare, se estimează că drenarea a afectat aproape jumătate din
preriile inundabile încă din 1960 (raport al prefectului Bernard) şi 40% din zonele
umede din Camargue încă din 1950 (Tamisier, 1990).
Faţă de distrugeri, aceste spaţii sunt, în general, ocupate de culturile foarte
intensive şi marile consumatoare de îngrăşăminte şi produse fitosanitare. De asemenea,
ele constituie adesea izvoare ale poluărilor importante pentru zonele adiacente şi
pânzelor.
lucru asupra lagunelor litorale care sunt încă, din păcate, distruse de către proiectele
imobiliare.
V.5.1.c.Lucrările hidrotehnice
Îndiguirea cursurilor de apă, construirea barajelor, spargerea canalelor şi foselor,
dragarea etc. sunt principalele activităţi care au avut loc şi care au un impact negativ
asupra zonelor umede. Aceste lucrări afectează considerabil funcţionarea hidrologică,
fauna şi flora asociată.
V.5.1.e.Pomparea apei
Prelevările de apă sunt în continuă creştere, în funcţie de nevoile crescute ale
agriculturii, industriei, menajului etc. Ţinând cont de rolul central jucat de către apă în
zonele umede, prelevările importante pot avea un impact negativ asupra ecosistemelor:
urcarea sărurilor în apropierea litoralului, schimbarea vegetaţiei şi faunei etc.
Creşterea forajelor şi prelevărilor de apă sunt în mare parte responsabile de
dispariţia numeroaselor zone umede izolate precum mlaştinile (mares) cu caracter
temporar.
V.5.1.f.Poluarea apelor
Odată utilizate pentru nevoile agricole, industriale şi domestice, apa uzată este,
în general, încărcată cu substanţe care pot fi izvoare de poluare: îngrăşăminte precum
nitraţii, fosfaţii, pesticidele, substanţele chimice şi metalele grele etc. Această poluare
stă la originea eutrofizării numeroaselor zone umede şi se traduce, în general, prin
pierderea diversităţii biologice, dispariţia speciilor cele mai sensibile şi invadarea
mediilor de către speciile banale.
229
Acest indice scoate în evidenţă zonele umede, incluzând apa care este înglobată
în biomasa vegetală, motiv pentru care zonele forestiere sunt o sursă de eroare în cartare.
Kauth, un cercetător din cadrul Environmental Research Institute a dezvoltat
acest indice pentru a extrage cât mai multă informaţie biofizică de pe imaginile
multispectrale Landsat MSS şi TM. El a dezvoltat unele combinaţii de benzi spectrale,
corelând datele rezultate în urma măsurătorilor de teren cu cele de reflectanţă conţinute
pe fiecare bandă spectrală, completându-le şi cu analize de regresie.
Menţionăm că harta zonelor umede a fost realizată în format vectorial utilizând
software-ul GIS – TNTmips 6.9.
230
Prin interogarea bazei de date s-a obţinut o serie de date statistice referitoare la
zonele umede, astfel au fost identificate 745 de poligoane ce reprezintă zone umede şi
suprafeţe cu apă adâncă care ocupă o suprafaţă totală de 27.582,8 ha. Suprafaţa medie a
acestora este de 37 de ha, variind de la 1 ha (dimensiunea minima luată în calcul) la
4.315,75ha. Cele mai multe zone umede şi suprafeţe cu ape adânci au arii mici, cuprinse
între 1-5ha (fig.2). Acestea, prin dimensiuni, au tendinţa clară de dispariţie naturală şi ca
urmare a intervenţiei antropice. Cele mai numeroase vor fi preluate în sistemul agricol.
Pe teritoriul Câmpiei Moldovei (judeţele Iaşi şi Botoşani) sunt suprafeţe umede
şi cu ape adânci cuprinse, de obicei, între 1-50 (55)ha. Prin urmare, sunt de mici
dimensiuni şi de cele mai multe ori aparţin domeniului antropic.
231
Fig.5.2. Indicele de umiditate Kauth’s Tasseled Cap aplicat pentru detectarea zonelor
umede din Podişul Moldovei
232
Concluzii
Majoritatea zonelor umede, mai ales cele din regiunile puternic industrializate,
nu sunt specii „naturale”, în sensul strict al termenului, ci sunt fructul transformărilor
efectuate de om în decursul timpului, pentru a le schimba în terenuri agricole,
piscicultură, exploatarea turbei etc. Actualmente, ca urmare a „descoperirii” faptului că
ele joacă un rol de echilibru în mediul nostru de viaţă, a schimbat complet datele
problemei. Nu trebuie doar să le prezervăm, ci să le restaurăm, reabilita şi reconstrui.
233
Tema 36: Fişa tip pentru tipizarea zonelor umede – studiu de caz
234
235
236
237
Zona Sistem Subsistem Clasă Subclasă Regimul Chimism pH Tipul Evoluţie Nivel de Perspective
umedă apei de sol protecţie
Balta Lacustru Limnetic Substrat Mâl Permanent 0,0 9,17 Organic =: 2 2
Măcin neconsolidat inundat Dulce Alcalin
239
Bibliografie selectivă:
Alekin, O.A., (1952), Hidrochimia, Editura Hidrometeorologică, Leningrad (traducere
din limba rusă).
Ambroise, B., (1998), La dynamique du cyecle de l’eau dans un bassin versant, Edition
H.G.A., Bucureşti.
Amoros, C., Petts, G.E. (eds.) (1993), Hydrosystèmes fluviaux, Masson, Col.Écologie
24, Paris.
Barbier, E., Acreman, M., Knowler, D. (1996), Economic valuation of wetlands. A guide
for policy makers and planners, Ramsar Convention Bureau, University of
York, IUCN, Draft 9/02/96.
Barnaud,G., Mermet, L. (1997), Leçon à tirer de la procédure de délimitation des zones
humides aux Etats-Unis, Séminaire « Zones les espaces naturels? Objectifs,
méthodes et perspectives, MNHN-IEGB, Ministère de l’Environnement, Paris,
2/12/96.
Baudiere, A. (1970), Recherches phytogéographiques sur la bordure méridionale du
Massif central française, Thèse de doctorat, Université de Montpellier.
Bătinaş, R.H., Gheorghe, Ş., (2005), Noţiuni practice de hidrologie practică, Edit. Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bendjoudi, H., Fustec, E. (1996), Zones humides et régime des eaux, In: Les fonctions et
valeurs des zones humides, Fustec E, Frochot B. (eds.), Université Paris VI et
Dijon, Agence de l’Eau Seine-Normandie.
Bernard, P. (1994), Les zones humides. Rapport d’évaluation, Comité interministériel de
l’évaluation des politiques publiques, Premier Ministère-Comissariat au Plan,
Rapport d’évaluation, La documentation Française.
Braun-Blanquet et al. (1952), Les groupements végétaux de la France Méditeranéenne,
Editions du CNRS, Paris.
Bucur, A., (1999), Elemente de chimia apei, Editura H.G.A., Bucureşti.
Carter, V. (1996), Technic Aspects of Wetlands. Wetland Hydrology, Water Quality, and
Associated Functions, In: National Water Summary on Wetland Resources,
United States Geological Survey, Water-Supply Paper 2425, Washington D.C.
Coleman, R.E., LaRoe, E.T., Theriot, R.F. (1996), Wetland Management and Research.
Wetland Research by Federal Agencies, In: National Water Summary on
Wetland Resources, United States Geological Survey, Water-Supply Paper
2425, Washington D.C.
Cowardin, L.M., Carter, Virginia, Golet, F.C., LaRoe, E.T. (1979), Classification of
wetlands and deepwater habitats of the United States, U.S. Fish and Wildlife
Science Raport FWS/OBS-79/31.
Cowardin et al. (1979), Classification of wetlands and deepwater habitat of the United
States, Fish and Wildlife Service, US Department of the interior ed., FWS/OBS-
79/31.
242
Gore, A.J.P. (1983), Introduction, In: Ecosytems of the World, Vol.4A Mires: Swamp,
Bog, Fen and Moor (Ed. A.J.P.Gore), Elsevier Scientific, Amsterdam.
Guinochet, M. (1973), Phytosociologie, Collection d’Ecologie, Editions Masson, Paris.
Hecker, N., Costa, L.T., Farinha, J.C., Tomas-Vives, P., (1996), Mediteranean wetland
inventory, Vol.II, Data recording, Medwet/ICN Portugal/Wetlands International.
Ichim, I., Bătucă, D., Rădoane, Maria, Duma, D., (1989), Morfologia şi dinamica
albiilor de râuri, Editura Tehnică, Bucureşti.
Imboden, C. (1976), Eaux vivantes. Initiation à la biologie des zones humides, Edité par
la Ligue suisse pour la Protection de la Nature, Bâle.
Ivanov, K.E. (1981), Water Movements in Mirelands (Translated by A.Thompson and
H.A.P. Ingram), Academic Press, London.
Lefor, M.W., Kennard, W.C. (1977), Inland wetland definition, Stors, Conn., University
of Connecticut, Institute of Resources, Report 28.
Lyon, J.G. (1993), Practical handbook for wetland identification and delineation, Lewis
Publishers, Boca Raton.
Mermet, L. (1996), Les études d’évaluation entre stratégie et méthodologie : l’exemple
des politiques publiques en matières de zones humides. Gérer et comprendre,
Annales des Mines, 46.
Minea, I., (2004), The evaluation of the hydric potential of Bahlui basin, Anal.Şt. ale
Univ. „Al.I.Cuza”, tom XLIX-L, seria IIc, Iaşi.
Minea, I., (2004), Caracteristicile scurgerii medii a râului Bahlueţ, Sem.Geogr.
„Dimitrie Cantemir”, nr. 23-24, Iaşi.
Minea, I., Stângă, I.C., (2004) – Evaluarea perioadelor secetoase în Câmpia Moldovei,
IC.DMP.1., „Gh.Asachi” Tehnical University, Edit. Performantica, Iaşi.
Mitsch, W.J., Gosselink, J.G. (1993), Wetlands, 2nd ed., Van Nostrand Reinhold
Company, New-York.
Musy, A., (1998), Hydrologie appliquee, Editions H.G.A., Bucureşti.
Niering, W.A. (1984), Wetlands, New York, N.Y., Alfred A. Knopf, Inc.
Novitzki, R.P., Smith, R.D., Fretwell, J.D. (1996), Wetland Management and Research.
Wetland Functions, Values, and Assessment, In: National Water Summary on
Wetland Resources, United States Geological Survey, Water-Supply Paper
2425, Washington D.C.
Pantazică, Maria, (1974), Hidrografia Câmpiei Moldovei, Editura Junimea, Iaşi.
Pascu, M., Stelea, V., (1968), Cercetarea apelor subterane, Editura Tehnică, Bucureşti.
Pişotă, I., (1995), Hidrologie, Editura Universităţii Bucureşti.
Pişotă, I., Buta, I., (1983), Hidrologie, Editura Didactică şi Pedagogică.
Pişotă, I., Zaharia, Liliana, (1995), Hidrologie – lucrări practice, Editura Universităţii
Bucureşti.
Popa, R., (1997), Elemente de hidrodinamica râurilor, Editura H.G.A., Bucureşti.
Preda, I., Marosi P., (1971), Hidrogeologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
243
Rameau J.C. (1996), Typologies fonctionnelles des zones humides. Cas des bordures
boisées fluviales et des eaux stagnantes et des milieux associés, Séminaire
« Typologies fonctionnelles des zones humides », GIP Hydrosystèmes, Paris, 9
janvier 1996.
Rădoane, Maria, Ichim, I., Rădoane, N., Gheorghe, D., Constantin, V., (1996), Analiza
cantitativă în geografia fizică, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi.
Romanescu, Gh., (1996), Delta Dunării.Studiu morfohidrografic, Editura Corson, Iaşi.
Romanescu, Gh., (2002), Medii de sedimentare terestre şi acvatice. Delte şi estuare,
Editura Bucovina Istorică, Suceava.
Romanescu, Gh., (2003), Hidrologie generală, Editura Terra Nostra, Iaşi.
Romanescu, Gh., (2003), Dicţionar de hidrologie, Editura dDidactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Romanescu, Gh., (2003), Inundaţiile-între natural şi accidental, în Riscuri şi catastrofe,
Editor Victor Sorocovschi, Editura casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Romanescu, Gh., (2003), Dicţionar de hidrologie, Edit. Didactica şi Pedagogică, R.A,
Bucureşti
Romanescu, Gh. (2004), Bazinul hidrografic Moldoviţa-caracterizare morfometrică şi
morfografică a reţelei hidrografice, Lucrările Seminarului « Dimitrie
Cantemir »,nr.23-24, Iaşi.
Romanescu, Gh., (2004), Zonele umede între prezervare şi eradicare, Lucrările
Seminarului « Dimitrie Cantemir »,nr.23-24, Iaşi.
Romanescu, Gh., Jigău, Gh., (2001), Dicţionar de hidrologie, hidrogeologie şi
hidrofizica solurilor, Editura UNiversităţii de Stat din Chişinău.
Romanescu Gh., Romanescu Gabriela, Minea I., Ursu A., Mărgărint M.C., Stoleriu C.,
(2005) – Inventarierea şi tipologia zonelor umede din Podişul Moldovei –
Studiu de caz pentru judeţele Botoşani şi Iaşi, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Redaud, J.L. (1995), Mise en place du Plan d’action gouvernemental pour la protection
et la reconquête des zones humides, Rapport de mission, octobre 1995,
Ministére de l’environnement.
Reed, P.B.Jr. (1986), National wetland plant list – regional indicator compilation,
USFWS, WELUT 86/W17.01.
Reed, P. (1988), National list of plants species that occur in wetlands: a national
summary, US Department of Interior, USFWS, Biological Rep.88 (24).
Schram, Amria, Pantazică, Maria, (1983), Hidrologia uscatului, Universitatea
„Al.I.Cuza”, Iaşi.
Soria, O. (1991), Etude sur la réforme fiscale « des zones humides », Rapport Ministère
de l’Environnement (DPN).
Sorocovschi, V., (2003), Hidrologia uscatului, Editura Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca.
244
245
246