Despartirea de Inger - Radu Lucian Alexandru

Despărţirea de
Înger
Despărţirea de Înger
ALex
Radu Lucian Alexandru
RADU LUCIAN ALEXANDRU
Colecţia
Poetul şi Muza
2022 © Copyright deţinut de Radu Lucian Alexandru.

Toate drepturile rezervate.
E-mail:
radu.lucian.alexandru@gmail.com
Web page:
radu-lucian-alexandru.blogspot.ro
Instagram:
Radu.I.Alexandru
Facebook:
#RaduLucianAlexandru
Alba Iulia
2022
Pentru Sufletul meu.
3
ProLogos
Zei morţi pentru o religie moartă.

Temple născute să fie ruine.
Fantomatice apariţii lipsite de viaţă.
În Dragoste nu mai crede nimeni.

Îmbălsămat, amorul se reduce la sex.
E doar necrofilie. Trupurile-s reci.
N-au suflet, simţire, raţiune, dorinţă.

O întreagă lume s-a umplut de morţi.
Şi zeii lor sunt morţi. Religia e moartă.
Reluate mecanic, lacrimi de ulei

mânjesc o icoană ce plânge fără ochi,
fără gură, lipsită de urechi.
E ultima la modă: religia moartă.

Inima e scoasă din piept. Mumificată,
e pusă într-un vas şi-i îngropată.
Se aşteaptă învierea moartei... Tăcere.

Nimic. Tăcere... Nimic. Tăcere... Hop!
Parcă a clipit!.. Nu! E doar o părere.
Zeii sunt morţi. Nu mai vorbesc.

Statui de piatră, icoane de lemn
fac minuni doar în vis animate.
Lipsită de suflare, vechea carte nu mai suflă.

Ascultaţi!... Nu mai suflă! E moartă.
Degeaba o loviţi cu interpretări violente.
Degeaba paginile îi sunt pălmuite,

una câte una, presate-s, chinuite
de o vedere moartă, de lipsa de auz.
Opriţi-vă! Nu mai loviţi literal iubirea

cu pumnii în piept, să o resuscitaţi.
4
Voi sărutaţi o gură rece, moartă.
Rigiditate, înţepenire înţepată.

Rugăciuni împăiate. Mecanic reluate,
tăceri absurde, surde, litere îngheţate.
Ninge peste o religie născută moartă.

Avortată. Sângerând în zăpadă, un porc
cu gâtul tăiat e pentru morţi ofrandă.
Pentru gura lor moartă, se dau mortăciuni.

Cu trupul mort ei se îndestulează.
Şi carne moartă, fiartă, mestecă plângând.
Iubirea e moartă. În carne-i îngropată.

Peste ea, în groapă, se aruncă bani.
Bani, bani!... aruncaţi peste moartă.
În haine ce-s sicriu frumos ornamentat

ca brazii de Crăciun din care e lucrat,
sărbătorim o naştere de prunc zombificat.
Nici mort, nici viu, mântuitorul,

din mă-sa exilat, aruncat în infern,
bolboroseşte sudalme, blesteme şi plângeri.
Îngeraşul nu are aripioare, nu zboară.

El umblă printre morţi manipulaţi
de zei ce-s morţi, doar prin cărţi, înviaţi.
Poveştile-s cu Nuntă la sfârşit. Apocaliptic,

Amor, în înger preschimbat, nu zboară,
dar s-a făcut... erotic... poet studiat.
Poate a înviat zeul mort, Eros!

Poate că Sufletul în Trup a înviat!
Poate că... toate acestea sunt... o aiureală.
Poate că o religie moartă, de mult îngropată,

închisă-n sarcofage sigilate cu mituri,
acoperite cu versete memorate, a înviat...
5
Sau poate... că a Dragostei Zeiţă, Afrodita,

a murit de mult. Prea-fericita,
îmbălsămată zâmbind, e piele şi oase.
Organele i-au fost scoase, să nu putrezească

în ea – inima... ce de mult nu mai bate,
plămânii-i reci de suflet lipsiţi...
Nu-i mai bate iubirea în piept lui Astarte.

Cu mâinile pe sâni împreunate şi Isis e uitată.
Şi nu mai face vrăji cu-n falus creator.
Carnal e totul. Neromantic. Carnal.

Material de porno s-a făcut iubirea.
Eroticul s-a prăpădit şi Dragostea e moartă.
Nu mai crede nimeni în ea... Doar Poetul,

crezând că o iubire moartă poate învia,
a readus la viaţă Dragostea... în Carte.
Şi Cartea asta nu e moartă! Strigă!

Rosteşte adevăruri în Suflet refulate.
Vorbeşte cu Trupul cel înmărmurit.
Întins pe pat ca într-un sicriu

făcut din lume moartă, îngheţată,
Eros o ascultă pe Psyhe glăsuind...
Sau poate... e doar o nălucire, un vis,

o aiureală, cum ar zice ea, dragostea sa...
şi-al ei cuvânt şoptit la ureche-i...
Citind această Carte vom vedea, vom şti

de-i moartă sau e vie, într-o lume moartă,
Religia Dragostei întemeiată de Poet.
Ne despărţim de Înger. De şarpe, de monstru,

ne apropiem. E fioros, e falic, dar sentimental.
Şi sufletul poeziei îl căutăm în trup.
Îl vom găsi acolo – încarnat, iubind?

Sau s-a desprins prea mult de trup
6
un suflet mort ce nu mai simte nimic?
Toţi zeii iubirii au murit de mult?

Iar ale dragostei zeiţe sunt acum adormite?
Oare ar putea ei învia? Se pot ele trezi?
Poate că... chiar aceea – Muza lui,

iubita Poetului, o să îi fie Suflet
al Poeziei ce i s-a făcut Trup.
Şi acum... vorbeşte printre noi... o Carte.

Una vie, cu inimă ce bate şi se zbate,
să readucă la viaţă... religiile moarte.
7
„Lasă copila, gătită în haine de nuntă funebră,

Sus pe-o stâncă-n vârful unui munte înalt:
Ginere coborâtor dintr-un neam muritor n-o aşteaptă,
Ci un balaur cumplit, foarte sălbatic şi crud,
Care cu aripi zburând prin văzduh orişice prăbuşeşte
Şi nimiceşte în cale-i totul cu flăcări şi fier;
Iupiter însuşi se teme de el, înspăimântă şi zeii,
Se-nfioară şi Stixul cu-ntunecatele-i valuri.”1
1
Lucius Apuleius, Măgarul de aur, Editura Pentru Literatură,
Bucureşti, 1968, pag. 105 (traducere de I. Teodorescu).
8
0. Eros şi Psyhe
Personaje: Eros, Psyhe şi Vocile: Vocea

Lacului, Vocea Raţiunii, Vocea Inimii, Focul Inimii
(Vesta), Fantezia, Vocea Trupului (iubitei), Vocea
Turnului, Soarele, Vocea Vântului...
Ne aflăm într-un palat poetic, pe o scenă şi în
lumea reală.
Pereţii sunt ornaţi cu citate aurite luate din
Carte, scrise cu alfabetul Raldre şi cu Lisan, cu excepţia
peretelui de fundal ce parcă-i un ecran pe care se
proiectează, curgând în flux şi în reflux, că aşa-i
Inspiraţia, că aşa-i Respiraţia, Textul, Imaginea,
zbuciumul nevăzut ieşit la vedere, la primă vedere, la
re-vedere... prin sărut sensual, sub ne-vedere tăcută,
cu ochii închişi şi visători, mulţumiţi că, din ne-auzire
spre auzire, prin Logos, din neantul ce s-a făcut fiinţă,
prin iubire, există din nou dorinţă de atingere şi de
viaţă în trup.
Uşile şi geamurile, reale şi ele, sunt metafore...
Ne ajută să trecem de ce-i cunoscut, să facem salturi în
mister, să ajungem pe o plajă aurie spre a intra în apa
răcoroasă a mării, într-o prea caldă zi aflată în călduri.
Mobila din cameră e lucrată din poeme
sculptate în eter, din emoţii bătute în cuie, din povestiri
şlefuite, lăcuite, cu mare fineţe prelucrate din imagini
reale ce sunt doar sugerate...
Lipseşte al patrulea perete, cel dinspre public,
ca noi să vedem, să auzim, să înţelegem...
Versurile sunt Voci fără trup, animări de
sensuri, exprimări de intenţii, dorinţe ce nu s-au
împlinit încă, dar totuşi insistă: să fie auzite de Eros şi
de Sufletul lui, de Actor şi de Actriţă, de un turist şi de
o turistă prin paradisul dintre mal şi val, dintre apă şi
stâncă, dintre briză şi peşteră, dintre miracol şi
repetare...
9
I Eros
1. Prima Poruncă
(Psyhe e invitată la o cină romantică... Eros,

cuceritorul, gânditor, se află în faţa ei, aşezat la o masă
rotundă ce are în centru-i o roşie lumânare mare, cu
focu-i furat din Soare, din inimi de vestale, luminând
bunătăţi şi vinuri alese, care mai de care, aflate pe o
faţă de masă pură, inocentă, albă cu raze aurii brodate
pe marginile ei ce se aruncă-n valuri verticale spre
abisul limitei... aducând slavă bogăţiei Amorului.)
Eros (către Psyhe):

De la rău început... toate au pornit.
Pornit-a, cu spor, poruncă poruncind:
– Să iubeşti!... Că vrei, că nu vrei,
că nu mai vrei, dacă ai vrut...
să afli ce-a fost când toate s-au făcut,
acum ştii: chiar de la bun început
a fost... Eros!
El... cel dintâi a fost. Lăsat în umbră,

parcă fără urmă, e revelat şi scos din glumă,
şi de o nudă-i ascuns afectuos când un căpos,
în cele din urmă, zâmbind religios, ia urma
zeului batjocorit, realizând umil adevărul
că, la urma urmei, cel înjosit, din urmă,
e primul: el, Eros!
Şi ne-a dat poruncă: fioros de dulce, migălos,

noi să trăim, la viaţă revenind scandalos...
din neant, din vid plicticos, din abis serios,
nu prin divinul Logos, nu prin poezie ce-i vie,
nici prin ostenire meditând la moarte,
nici, prin chinuire, făurind păcate,
ci numai... prin Eros!
10
Fără umbră, pe urmă-ţi umblând,

Amorul te conduce, din umbră, zicând:
– Să o iubeşti! Pe Aceea! Capul ţi-l bate
şi gândul din piept şi gura ţi-o bate...
degeaba, inima-ţi bătând şi câmpii-ţi cugetând
că, din neant de noapte, ziua aceea o să vină –
profeţită de Eros!
Ce nu s-a mai văzut, desigur, măsurând

o linie adâncită, cu volum, întinsă, cântând,
trecând peste margini, în haos intrând,
ca soare să răsară pe chipul tainic luminat,
a pornit o poveste spre viitor amânat, să fie,
în noi, o poruncă vie: – Voi doi... să vă iubiţi! –
rostită de Eros...
Domnul, gospodar, prin întuneric bâjbâind,

gândind în dialect arhaic, tăcut, pipăind,
o vale, un adevăr, o cale... a aflat –
pentru sărac – să sărăcească... dăruind,
pentru bogat – să crească... investind
într-o mină în tine deschisă, rostind: Te iubesc!
Mi-a poruncit Eros!
E prima-mi poruncă şi ultima-mi fiind,

eu te iubesc, în întuneric stăruind,
sub raza lunii ce-i încă neînţeleasă
prin veacul acesta ce parcă-i pus să nască
un timp în repetare, pe linie întins,
urcând închipuirea spre abis deschis
la comanda lui Eros!
Nu am mai fost aici?... Aşa mi se pare.

Tăcere vorbitoare de mine-i auzită,
bătaie în poartă se aude răvăşită,
în Una, doar Unul, acum integrat,
în Absolut, există: doar el se potriveşte,
să fie relegat, fiind recomandat...
de Săgeata lui Eros!
Să nu uităm să repetăm porunca:

Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!
11
Pe viaţă şi pe moarte parcă ne luptăm

cu una vie noi să ne împreunăm,
cu una vie-vie!... Ah! Căci moartea declarată,
cu limbă fără moarte mereu reluată,
nu-i decât trecătoare părere... Priveşte!
Când noi... doi... ne iubim cum se iubeşte,
ne ţine lumânare... Eros!
Torţă... mai precis, de foc gigantic purtător,

de foc de vestală... şoptindu-mi: Te iubesc!
– Dar cine e Domnul? – tu poate mă întrebi,

suspinând ruşinată, de vrea să ne vedem
mai bine... şi o lumină ne aprinde
în inimă, în piept, să ne călăuzească...
să intrăm în Infern, din Paradis să ieşim,
poruncind, poruncind: Să mă iubeşti!
Psyhe: Desigur, Eros!
Eros: Din dragoste... o umbră se desface,

din dogoarea ei, din focul arzător,
din soarele cel fără umbră se desprinde
o umbră clară, în umbră să ne stea,
că stăm pe loc sau că de ea fugim,
că îi vorbim direct sau doar ne amintim
că... Da! – Există Eros!
Psyhe: Există!... Ca-n poveste...
Eros: Din... feluri de iubire doar una străluceşte,

doar una schimbă lumea şi o amuţeşte,
doar una e aceea de poeţi cântată,
că-i vie, că-i trează, că-i adevărată:
că-i mărturisită prin acel: „Te iubesc!”
ce are-n el un univers de vers melodios
şi amorul... din Eros!
Nu-i amor propriu, ci-i propriu-zis amor

ce-i luminat impropriu de cel... înamorat.
A încercat, încearcă, de când e cuvântul,
să-i termine sensul, cu gând monstruos,
12
încercând să-l închidă în acel „Te iubesc!”

ieşit din astă lume prin cei ce izbutesc
să fie... prin Eros!
Neîntâlnindu-l pe acest... ascet cuvios,

să crezi, ai putea, că, mai întâi, a fost... Logos.
Dar, nu! Mai întâi... e cel îndrăgostit
furtunos ieşind dintre umbre... graţios,
voluptos voluptând, glorios, glorificând
ce-i dincolo de gând, de cuvânt, urcând,
din tenebre, spre Eros!...
Eros (ridică un pahar de vin, să-l ciocnească în

cinstea Zeului): Să fie... Eros!
Psyhe (ciocnind paharul): Să fie!...
Eşti fericită?
Lucian: Eşti fericită, Psyhe?

Liliana: Când sunt cu tine – da...
Lucian: Ce aştepţi de la viaţă?
Liliana: Iubire? Nu asta ne dorim cu toţii?
Lucian: Cum ai ajuns aici?
Liliana: M-a adus Vântul.
Lucian: E lună plină, propice-i vremea pentru poezie...
Liliana: Este.
Lucian: Îţi place în zona asta de real?
Liliana: Sunt fericită, Eros... Aşa cred, dar nu pot să-ţi
explic: e un amestec de stări: de teamă şi iubire, de
împlinire şi eşec, de revelare şi mister...
Lucian: Eşti foarte frumoasă.
Liliana: Mulţumesc.
Lucian: Dacă te-ar întreba cineva peste o vreme unde
ai fost dusă de Vânt, ce i-ai zice despre acest loc?
Liliana: Parcă aş fi în trei locuri deodată...
Lucian: Unde?
Liliana: Mai întâi, într-un loc fără loc, ca o utopie...
poetică, ca pe un tărâm de poveste, ca pe o insulă
uitată de timp: de jur-împrejur, oceanul eternităţii şi pe
ea un Palat... labirintic... Mă simt ca acasă.
Lucian: Apoi?
13
Liliana: Apoi... mă simt ca la teatru, de parcă totul e

doar o înscenare, ştii?... Ca într-un destin, un scenariu
de film cu replici pregătite pe care noi doar le rostim,
de parcă forţe ce nu-s din astă lume ne posedă, se
exprimă prin trupurile noastre în timp ce noi le suntem
spectatori uimiţi, impresionaţi de ceea ce facem, de
ceea ce rostim... admirativi faţă de tot ce-i emotiv,
impresionaţi până la lacrimi de nişte sentimente...
Lucian: Ce parcă au ieşit din Vid.
Liliana: Pe care nu poţi să ţi le explici... deşi nu-s
iraţionale, ci sunt... doar... poezii. Dar nu-s nici
raţionale, deşi, ah, Eros, câtă filosofie se ascunde în
ele!
Lucian: Şi în al treilea rând?
Liliana: În Iad... În călduri, la propriu... Cred că m-a
prins soarele, azi, la plajă... Şi parcă-s chinuită cu
flacără de Iubire... de un Artist... O să mă faci să
plâng?
Lucian: ... Nu-ţi place aici la mare? Nu e frumos să
repetăm pentru spectacol, pentru film, ca şi când am fi
în vacanţă?
Liliana: E foarte frumos...
Lucian: ... Lacrimile sunt în meniu. Ajută la domolirea
focului de care vorbeai. Sunt vindecătoare. Ţi se
comandă de sus. O zeiţă doreşte lacrimi. Tu i le vei
servi. Ea o să-ţi sărute obrazul atunci când, înlăcrimată,
aiurită, te vei săruta cu cea din oglindă, îndrăgostită de
frumuseţea reflectată cu ecou de suspine în lacrimile
şterse cu taine de amor.
Liliana: Hai, spune-mi, Lucian. Tu mă vezi în culori?
Lucian: Acum e noapte, Liliana, dar nu e întuneric.
Lunatica lumină s-a aprins, că să vedem pe lângă
negru, nu albul acela de nuntă, ci, pentru început,
culori ce încă nu sunt colorate decât cu promisiuni. De
abia la răsărit te voi vedea în culori. Acum te văd...
puţin... decolorată.
Liliana: Noaptea e de vină... Vrei să facem baie în mare
chiar acum?
Lucian: E aproape miezul nopţii, Lilith, provocare. Dacă
doreşti... valurile, valurile, ne aşteaptă... Şi spumele,
din ele, să renaştem... goi, ca un adolescent şi o
adolescentă ce văd întinderea Mării Dragostei pentru
14
prima dată, în prima noapte, petrecută lângă cort,

lângă valuri, sub malurile tinereşti de la Costineşti, în
lumina lunii, privind o navă naufragiată, năucită de
timp...
Liliana: Ia spune-mi, Eros: mama ta este Afrodita?
Lucian: Mai înainte... de a mea mamă eu am fost.
Liliana: Dar...
Lucian: Pentru povestea cea oficială trebuia să am şi eu
o mamă şi un tată...
Liliana: Ares sau Hermes?
Lucian: Mai înainte de tatăl meu am fost. Oricare, din
poveste, ar ieşi biruitor prin zvon, mai înainte de ai mei
părinţi am fost...
Liliana: Mai înainte de a fi ai fost...
Lucian: Ţi-a plăcut apusul răscolit de privirile noastre
acolo... pe plajă, pe nisipul moale ca timpul adormit în
clepsidră, cu picioarele noastre apropiate, mângâiate de
valuri?
Liliana: Mi-a fost puţin frig, nudă fiind şi... nefiind...
îmbrăţişată de tine.
Lucian: A fost ideea ta.
Liliana: Da... Am vrut să fiu sigură că nu eşti un
monstru, de aceea ţi-am cerut... Am vrut să mă
conving că nu ai solzi, că eşti făcut din culori, că nu eşti
rece precum lumina lunii palid înviată... Că nu eşti un
mort viu, o umbră lipsită de viaţă, că nu eşti...
Lucian: Un monstru, cum zice lumea. Ţi-e teamă de
mine?
Liliana: Da... Mi-a fost puţin frig nudă fiind... De ce nu
m-ai atins?
Lucian: Aşa era jocul. Doar să ne privim, să ne unim
din priviri... Vrei să te ating?
Liliana: ... Ce vin e acesta? Îmi place foarte mult.
Lucian: L-am luat de la Lidle. Rose de Parnas. Şi uite ce
interesante sunt şi cănile acestea de lut din care-l
sorbim.
Liliana: Par foarte vechi.
Lucian: Negru şi roşu, scene erotice, stil grecesc... Şi
uite-l aici pe zeul Pan în acţiune... Îl vezi?
Liliana: Da. Parcă...
Lucian: Creează panică printre fecioare cu falusul lui
aducător de noroc... Îl vezi?
15
Liliana: La cât e de mare şi explicit redat de antica

pictură cum aş putea...
Lucian: Ţi-e frică de mine?
Liliana: Am văzut pe Instagram că îţi place să pictezi...
Aş vrea să-ţi pozez odată.
Lucian: Nudă?
Liliana: Desigur... Mama ta este Afrodita?
Lucian: Contează?
Liliana: Am auzit că e geloasă pe femeile frumoase.
Lucian: Eşti foarte frumoasă.
Liliana: ... Frumuseţea poate fi înşelătoare... Îmi place
cum îţi reciţi propriile-ţi poezii...
Lucian: Ştii că Afrodita reprezintă Nudul, puterea de
atracţie a femeii? Că Nudul Feminin e Zeiţa Dragostei?
Liliana: Aş vrea să zbor, să fiu aero-purtă în braţe de
un înger...
Lucian: Ştii cum se zice: atenţie ce-ţi doreşti!
Liliana: În teatru... cam orice e posibil, iar în film...
Lucian: Şi ce spune asta despre noi? Oare nu suntem
cu toţii dereglaţi?
Liliana: Mă deranjează că-mi scrii poezii, ţi-am spus?
Lucian: De mai multe ori.
Liliana: Şi crezi că sunt dereglată, deranjată, stricată,
pentru că mi s-a defectat simţul poetic? Pentru că sunt
neregulată, în neiubire vieţuind, dar fiind, şi eu,
doritoare de reguli fixe, tradiţionale, de repere ce pot fi
recunoscute uşor după sunetele făcute atunci când
societatea se deplasează prin ele?
Lucian: M-ai pierdut. Parcă-s prea multe idei deodată.
Ia-le pe rând...
Liliana: E doar una. Ţi se va revela.
Lucian: Să repetăm pentru spectacol...
Liliana: Ascultă-mă...
16
2. Mărturisire
Psyhe (după un moment de tăcere (în care cei

doi se sorb din priviri în timp ce beau din licoarea
magică) se joacă câteva clipe cu degetul umezit în gură
pe marginile paharului său, apoi îi vorbeşte):
De regulă, neregulată regulând, în gând,

orânduiesc timpul acela când, regulată,
în toată regula, o să mă simt răsturnată,
întoarsă, rânduită, ursită răsucită
ca şi când, din gând în gând trecând,
voi ajunge – Când, pălăria mea? Când? –
să îmi explic iubirea.
De obicei, obişnuită cu ce-i bizar, inexplicabil,

din obişnuinţă, nu mai alung iubirea revenită,
ca de obicei, fără ţeluri precise, ciudată,
în mod regulat, nereguli regulând, despicând,
în patru, firea-mi cea nefiresc îndrăgostită,
scoasă din fire, descâlcită de al gândului fir,
să aflu ce-i iubirea.
În mod curent, extatic curentată, recurent,

mă las sedusă, dusă... de cursive valuri
fluent răsunând, prin adâncul cel umed,
vibrând, de curent purtată, de flux, de reflux,
electric, între Minus şi Plus, magnetic plimbată,
prin coerent torent, legată de-un literar curent,
să îmi descriu iubirea.
De-ar fi o logică aici – aşa îmi zic,

de-ar fi un sens, un argument solid, valid,
iregular regulată atunci de reguli raţionale,
de formale deprinderi prinsă informal,
m-aş lăsa impregnată... de logicul absurd
ce-ar trebui să fie în concretu-mi organic,
să pot să-mi justific... iubirea.
17
Redusă la abstract, o rezonabilă absurditate

mă împinge în credinţă, prin absurd, revenită,
ca să cad în absurd... de bun-simţ... regulată.
Evitând nereguli prea multe, vulgare şi culte,
să mă abat şi eu de la reguli... şi, depărtată
de norme absurde, să renunţ la obiceiuri crude,
ca să-mi accept... iubirea.
E aşa puternică, că gem, prea dură,

prea devreme, prea departe e împinsă,
religios, iubirea... Iar eu ezit... Mi-e teamă!
Mi-a intrat între oase – teroare neînfricată
şi-mi tremură, de frică, o cale ce-i prea mică,
ce-i nebătută încă, o virgină cărare
ce-mi pune la încercare... iubirea.
Între iubire şi teamă, am ales, speriată,

o satanică frică de veneric simbol:
de Venus mă tem, de iubirea divină,
de dragostea perfectă, de absolut amor!
Mecanica-i cerească, satanică e spaima
de a fi regulată, în ordine pusă, dispusă,
supusă, să-mi recunosc... Iubirea.
Iubirea... cea adevărată. Să o mărturisesc

pe ea... rânduită, râzând, mântuită,
aflând ce-i credinţa, biruind neputinţa,
eu, voinică, să am curajul de a-i fi mucenică
şi, confruntând o frică, să ajung să cred în
neîndoielnică idee ce va fi răstignită
atunci când... voi îndrăzni... să iubesc.
18
Cine eşti tu?
Lucian: E... îndrăzneaţă... poezia asta. Şi directă.

Exprimă pe scurt, deşi nu-i scurtă, că, legat de subiect,
vorbim mereu şi de obiectul micuţ a: a-micul ce devine
A-mare, să fie, pentru iubire, dezbrăcat, chinuit,
împins, bătut, sacrificat, scuipat, apoi mereu re-înviat,
căci el e Alfa şi Omega: un falus personificat...
Liliana (zâmbind): Da? N-am ştiut...
Lucian (ironic): Vezi câtă nefericire poate fi într-un
mântuitor răstignit între doi tâlhari – hoţi de energie ai
întregului trup?
Liliana (zâmbind): Da... (Serioasă:) Dar nici eu nu
sunt prea fericită, Lucian. Ba chiar sunt depresivă
uneori. Îmi lipseşte ceva sau cineva sau... mi-e teamă.
Lucian: De cine?
Liliana: De Afrodita ce trăieşte în mine, de a
frumoaselor frumoasă în care se ascunde ceva foarte
urât... Mi-e teamă că dragostea-i... doar o înşelare, că
nudul e numai o iluzie utilă reproductiv... Mă tem de
trupul gol, de mine mă tem, de ce aş putea face, când
voi fi atinsă în centrul fiinţei... Tu ai încredere în mine,
Eros?
Lucian: Îţi place să-mi zici Eros?
Liliana: E rolul pe care-l joci... Te deranjează?... Dacă
te...
Lucian: Nu mă deranjează. Ba chiar mă ajută. Încarnez
un arhetip... care pe tine văd... te deranjează. Tu ai
încredere în mine, Liliana?
Liliana: Suntem colegi de scenă, rolurile principale,
deci...
Lucian: Ţi-e frig? Dacă vrei...
Liliana: Nu... Acum sunt ok. M-am încălzit. Îţi plac
provocările?
Lucian: Da!
Liliana: Vrei să ne unim...?
Lucian: Da.
Liliana: ... sufleteşte?
Lucian: Ţi-a plăcut până la urmă propunerea ce ţi-am
făcut-o mai devreme pe plajă!
19
Liliana: Da. O să fiu muza ta. Ne vom uni... prin

poezie, ca Psyhe cu Eros, doar după multe frământări,
după teste şi încercări, după prea multe ezitări, dacă
mă întrebi pe mine... Pe autorul piesei, pe nemuritorul
ALex, al Alegerii Zeu, ce crezi...? – ce l-a determinat să
scrie romanul lui teatral poetic?
Lucian: Dar nu el l-a scris, ci erosul a lucrat prin el,
fiind îndrăgostit...
Liliana: De cine?
Lucian: Se zvoneşte... că de o actriţă... Stai că ştiam
cum o cheamă... A iubit-o foarte mult... Îmi scapă
acum numele, deşi e unul destul de comun...
Liliana: Am auzit şi eu acest zvon. Dar până la urmă a
fost sau nu a fost – iubire între ei?
Lucian: Asta-i şi întrebarea piesei după care noi facem
acest film: între Eros şi Psyhe... a fost iubire, ca-n
poveşti? Sau... nu a fost decât (ca în anosta realitate) o
simplă fantezie ce te scoate din minţi?
Liliana: Deci... vrei să ne unim... prin poezie?
Lucian: Cunoşti o altă cale mai bună, mai caldă, mai
rafinată, mai bogată în nemuriri?
Liliana: Nu!... Adică, na... ce să zic? Oamenii frumoşi
desigur că vorbesc în versuri.
Lucian: Cum altfel să-şi exprime iubirea?
Liliana: Prin...
Lucian: Dă-mi nişte gheaţă, să îmi pun în vin!
Liliana: Poftim... Când nu eşti actor... cu ce te ocupi,
pe lângă patimile tale poetice şi impulsurile tale
picturale? Cine eşti tu, aşa... dacă ar fi să te defineşti
acum... printr-un singur cuvânt?
Lucian: Acum?... Printr-un singur cuvânt?
Liliana: Da.
Lucian: Sunt... Eros!
Liliana: O! Şi te-ai îmbrăcat la costum, în loc să fii
nudist ca Domnul, că doar suntem la mare...
Lucian: Te deranjează costumul? Dacă vrei, îl scot...
Doar că... m-am gândit că dacă te-am invitat la o cină
romantică în camera mea de hotel...
Liliana: Nu mă deranjează.
Lucian: Îmi place enorm rochia ta.
Liliana: Chiar?
20
Lucian: Neagră, mulată, scurtă... asortată excelent cu

acest colier lung de perle şi cu aceste...
Liliana: Dacă te deranjează, mi-o scot. E foarte cald, în
noaptea aceasta... Nu au aer condiţionat aici?
Lucian: Au... Dar stai că deschid mai larg uşa ce dă
spre terasă şi geamul... E mai sănătos aşa... Şi putem
continua...
Liliana: Te rog.
3. Venus-Poezie
(Eros se ridică îngândurat de la masă... şi

merge spre fereastra ce dă direct în lună...)
Eros:
Din Venus-Poezie m-am născut – eu, Eros, Poetul!
Şi ea... duşmancă-ţi este, o, Psyhe, Suflet, Muză!
Că-i mai frumoasă decât toate şi e a Dragostei Zeiţă.
Motivul ei: a ta frumuseţe, în plan imaginar, secretul
din simbolic, un nud ideal, spre real, îmi este călăuză.
Dar, cu duhuri sfinţite, zburătoare din a mea Dorinţă,
Poezia-mi purtată-i totuşi... de albii porumbei ai păcii.
(Se întoarce şi o priveşte pe Psyhe, ajunsă

lângă el... în timp ce un fluture mare, argintiu, intră în
cameră şi se aşează pe vârful degetului ei...)
O, prea-frumoasă fată, Fătul Frumos, Cupidonul,

din Dragoste-i născut, prin Sex va fi făcut
şi suflet, suflare, de-o să-i fii, el o să-ţi fie-n trup.
Scriitorul – acestor prefaceri – le vede eonul:
din lutu-ţi modelat şi dintr-un... scuipat... satisfăcut,
nu vei simţi doar fluturi în stomac, ci, din idei ce corup,
din burtă-ţi se va rupe, spre a ţipa, nu doar apa!
(Eros se apropie de un tablou ce o înfăţişează

pe Afrodita în mărime naturală, hrănind nişte porumbei
albi şi nişte porumbiţe negre... şi, în timp ce-l priveşte,
îi vorbeşte Psyhei...)
21
Eros:
Îmi este mamă venerată... Poezia. Şi ea m-a trimis,
cu vocea-mi luminată de Apolo, să îţi descânt privirea
uimită de-un balaur ce zeii-i înspăimântă.
Învins de propria-mi săgeată, cu pixul eu am scris:
(O priveşte în ochi pe Psyhe:)

Menirea ta-i... de Muză: să-ţi afli... în vers mântuirea,
invocată, prin oracol poetic, de mine îndrumată,
să nu-ţi mai fie ţie... divina Venera, poemic, himera!
De ce te înspăimântă Poezia-mi – nu ştiu.

Va trebui să te confrunţi cu ea, să îi slujeşti:
inspiratoare, a Inspiraţiei Zeiţă tu-i vei deveni:
viu este versul meu: el strigă în pustiu:
Omeneşti îmi sunt ale mele pătimiri cereşti!
S-ar cuveni să le trăieşti şi tu spre a-ţi primi
darul ambroziac din cântu-mi orgiac.
(Eros se întoarce lângă masă, ia paharul de vin

şi-l ridică spre cer...)
Eros:
O, Zeu al Vinului, divin DionYsus, indecent,
mă petrec desfrânat la banchet de idei!
Cu stihuri îmbătat, dansez cu fermecate rime,
potent, poruncitor, prin Occident, prin Orient,
printre femei, sunt Pan, demoniac între zmei,
în întregime Înger, din strofele-mi sublime
iubirea să se nască, din lacrimi, să renască!
Eros (privind din nou spre Psyhe, revenită la masă, în

timp ce se aşează şi el):
Ascultă-mi sfatul, Psyhe: poruncitoare, Poezia-mi
doreşte să îi demonstrezi că tu eşti demnă de Olimp!
Că, de ţi-o cere, ai putere... chiar în Infern să cobori!
Patimile-mi doresc, oglindite, să-mi vadă pornirile-mi,
prin timp potrivnic, dar fără a fi în contra-timp,
din zori, în tine, răsărind... Şi apoi doruri nebune şi fiori
să te ajungă alergând, să mă regăseşti... în curând!
(Eros se ridică de la masă...)
22
4. Diana
Eros:
Hai... să ieşim pe terasă! Afară arde noaptea.
Stelele s-au aprins şi luna se scaldă,
plină-n străluciri, unduitoare, goală, în lac.
Priveşte! Câinii-i de rasă, păzindu-i simplitatea,
muşcă din astre ce s-au stins, iar apa e caldă
şi se încălzeşte, în vânătoare de valuri, paradisiac,
lucifericu-i trup.
(Cei doi ies pe terasă, privind spre lacul din

faţa palatului, în care, precum într-un miraj, chiar se
scaldă o goală fecioară...)
Feciorelnică, Diana, mai trece pe aici. Licurici

roiesc – halou în jurul ei – o mie de stele călătoare:
nimfe dezgolite de narcisism, cu veselie, se stropesc.
Şi lacul o iubeşte pe Diana, în timp ce, satirici,
sânii dumneaei plutesc pe valuri visătoare,
sărutaţi cu romantism de ce e lumesc
în Luceafăr aprins.
Îl vezi cum coboară înaripatul şi ea din apă se ridică

ţâşnind din lacul înfocat, aburitoare, şiroindu-i izvoare
de mii de picături îndrăgostite de pătimaşu-i trup?
De parcă l-a văzut pe dracul, în aer plin de frică,
cu urlet s-a urcat, stăpâna lupilor... În care,
încărcate săruturi, rotitoare structuri cu gură de lup
spre Luceafăr s-au dus.
Purtător de lumină, demonicul, angelic şi lunatic,

în groapa de pe lună, faustic, se avântă,
cu alai de nuntă, prin nupţialul joc.
Selena, eternă virgină, cu părul ei negru, sălbatic,
senin prin furtună, prin naos, întuneric descântă
şi buzele-i înfruntă... mirele-i de foc:
Luceafăr... ce a căzut în Haos!
23
5. Futurism
Psyhe (surprinsă, mirată, încântată, dar...):

O, Doamne, Eros, eu luna o văd... Văd şi lacul,
dar unde este dracul şi magia descrisă:
fantastica iubire promisă prin spaţiul tenebros?
Tu vezi iubiri în stele şi raiul pe pământ,

cuvântul tău e sfânt, mereu îndrăgostit,
dar el m-a îmbogăţit... doar cu jocuri de iele!
Femeie-s: realistă! Nu-ţi văd Fantezia!

Ţi-ascult, erotic, poezia... Dar nu pot s-o ating.
Şi stelele-mi se sting sub gena-mi egoistă.
Lacul e lac... şi luna-i numai lună!

Şi lumea e nebună de crede-n poezii
ce-n faţa oglinzii m-ar scoate din veac...
(Apare în apropierea lor, zburător, un liliac...)
Prezentu-i... liliac!... Priveşte-l pe acest împieliţat!

Prin noapte înălţat, empiric, neromantic,
din mitul cel antic în care era drac...
E zburător prin haos, înaripatul, ca o păsărică,

trăieşte în frică, în beznă, sub o neagră haină
se piteşte-n taină, în gura peşterii-pronaos.
Simbolic, sens există, dar undeva-i ruptură...

descrisă în scriptură ce-i scrisă afectiv
pe sul reproductiv prin faptă... futuristă.
24
6. Mecanică... lumească
(Auzind cele spuse de Psyhe, Vocea Lacului se

hotăreşte să intervină în discuţie, în timp ce suprafaţa
apei vibrează ca un difuzor, unduitoare şi
melodioasă...)
Vocea Lacului:
Ascultă-mă, Psyhe!
Mecanic... ţi-este zeul pe care îl serveşti.

Materia-i stăpână pe actele-ţi semnate
fără suflet, maşinist.
Şi lacrimile-ţi dure de care te fereşti

asta îţi spun: ţi-s clipe terminate
în jocu-ţi gândirist.
Cugeţi prea mult, misterul ţi-l sporeşti,

dar nu mai eşti... şi-s toate ruinate
de actu-ţi laburist.
Te crezi săracă şi prea des munceşti,

să te înţepeneşti în stări neruşinate
de gându-ţi nihilist.
Hai, vino! Te scaldă în apele mele, de pofteşti:

pe Necuratu-ţi să-l dai jos din spate,
că nu e hedonist!
Dezbracă-ţi negativul, ca să îndrăzneşti

să vezi dual... realul... scăldând realitate
cu chipu-i... da-da-ist.
Hai! Intră în flux şi o să-ţi dobândeşti

o vorbă divină ce curge-n libertate,
iubind erotic al tău... alchimist!
25
7. Alegere
Psyhe (uimită, uşor speriată):

Ă... Eros... Mi-a vorbit lacul!?... Tu l-ai auzit?...
Ce-i, Doamne, cu magia asta în lume prăbuşită,
să fiu şi eu... fericită... precum s-a profeţit?
Eros (o îmbrăţişează):
Sunt ale lumii voci – acelea ce-ţi vorbesc.
Le aud şi eu. Mai mult – le înţeleg:
mă îndeamnă să aleg... în veci... să te iubesc.
(Ţinându-se de mână, cei doi se plimbă pe o

alee dispusă lângă lac, o vreme, în tăcere...)
8. Vorbe-n vânt
Eros: Să ne aşezăm pe bancă sub acest felinar.

Trecut de miezul nopţii, are să vină Vântul.
Mai trece pe aici fără să lase urme.
Hoinar, vântură frunze ca un vizionar,
iar cuvântul i se avântă şi cutreieră pământul,
să curme ezitări, căci e stăpân pe turme
ce pasc în dicţionar şi, începând să scurme,
cântu-i... îţi tulbură veşmântul.
O să-ţi pună... o vorbă bună în braţe,

bine cântărită, zvârlită, învârtită, vorbă mare
o să-ţi zică, luându-ţi vorba din gură,
să agaţe sensuri de ţaţe şi să te înhaţe,
prin urmare, punându-ţi în spinare
o structură de pictură ce-i literatură
de greieri prin fânaţe înnoptaţi spre lectură
de partituri uşoare...
Zurliu e Zefirul purtător de ziceri

şi îţi întoarce vorba urmată de înţeles,
vorbăreţ, că-i vornic, gureş, că-i limbut,
26
plăceri să-ţi şoptească născute-n tăceri,

succes să-ţi promită de îi dai acces
neprevăzut... la tine-n aşternut, la un sărut
uşor în atingeri, între două vorbe, absolut
în exces... cu subînţeles.
Vântul, ca vântul, fie vorba între noi,

din vorbă-n vorbă, ţi-ar dărui floricele,
ca să-şi lungească vorba, bată-l vântul,
vioi, în vânt aruncată, să fie în doi:
sufleţele la cafele, acele stele, buzele, silabele,
cuvântul – vorbă ce chiar vorbă este – gândul
de război uitat, apoi, goi, să contemplaţi vidul
trecut prin inele.
Aşa e vorba lui – vorba aceea – îi face vânt,

încotro bate vântul, să o trimită pe urmele
impregnate în piatră, în roca topită, întărită,
a unui mormânt părăsit, lepădat de un sfânt,
silabele să-i fie cercetate prin sferele
în care-i cântărită vorbăria tare, tipărită,
ca să lase urme în rând adâncite într-o aiurită
lecturând, tinerele, nuanţele...
Vorbit-am de lup... şi iată-l că vine zburătorul

cutremurând pădurea înfiorată de al lui mister.
Să fii atentă, că-ţi scoate vorbe guralivul,
că viitorul ţi-a intrat în vorbă cu dorul...
Cavaler, din două vorbe, vrăjitorul-meşter,
beţivul, ameţitul vânt, va căuta motivul
din care ţi-ai luat zborul, negativul şi paliativul,
ca să te joci cu un înger.
Psyhe: Auzi vorbă! Să vorbesc cu Vântul... Menestrel,

de i-aş auzi... ieşindu-i din suflare, sunătoare,
vorbă-n vânt, vorbă-n vânt... de aş auzi,
din turnul meu, i-aş zice: Lasă-ţi vorba uşurel!
Mângâietoare, întinsă, o mână de sfânt
călăuzi-voi spre doi clopoţei rotunzi, zăluzi,
să-i scuture... Vântul... frumuşel, că-s confuzi,
fragezi şi cruzi... în arătare.
27
Eros: Poftim? Despre ce clopoţei adus-ai vorba?

Rotunzi, zăluzi... Să fie oare ai tăi sâni?
Păi dacă aşa ţi-este vorba, pot fi şi eu... Vânt!
Psyhe: Nici vorbă! Îmi iau vorba înapoi... cu limba.
Hapsâni ţi-s ochii, urechile-ţi ascultă de păgâni!
Sunt indignată! Îţi jur pe ce-am mai sfânt...
Şi nu te mai holba! Că n-am sub veşmânt
clopoţei, ci stăpâni!
Eros: Am înţeles. Vântu-i... potolit. Nu mai vine.

S-a răzgândit... Dorea să-ţi mişte... cerceii,
cântec răsunând, pastoral, idilic... tărăboi,
destine împlinind, prin androgine suspine,
femeii, zeii asimilaţi ideii... să-i aducă leii:
nevoi cu părul vâlvoi, dragoste şi război,
rutine libertine pe retine, înainte-înapoi,
în palat... vor cânta... clopoţeii.
(Banca pe care s-au aşezat, ca să aştepte

Vântul, se afla în apropierea Palatului, aşa că Eros,
ridicându-se, are ideea de a o pofti pe Psyhe să intre,
să-i vadă Biblioteca...)
9. Cărţi de iubire
Eros: Dar mai întâi, te poftesc să-mi vezi cărţile.

Desigur îţi place să citeşti. Sunt multe
căi şi moduri de a povesti o iubire...
(Psyhe se ridică bucuroasă de invitaţie şi-l

prinde de mână, urmându-l...)
Eros: Iar biblioteca-mi este plină de varietăţi,

de diverse intensităţi, prin dragoste ştiute
doar de fiinţele ce-şi caută amorul.
Prin cărţi... ele îşi află hărţi şi călăuze

pentru ţinutul poetic stăpânit de Eros
ce are necunoscute margini.
28
Cine ar putea să citească vreodată,

chiar şi o mie de vieţi de ar avea,
tot ce s-a scris de cei ce au iubit?
Tot ce au pătimit cele iubite, părăsite,

regăsite... inimi, prin ale erosului taine,
se află arhivat prin literatură.
O să aflăm, istoria răsfoind-o, idile şi ode,

epopei, tratate de iubire, scrisori şi romane,
povestiri şi poveşti, legende şi mituri.
Şi toate-s diferite: au farmecul lor,

dar, altfel privite, sunt toate la fel:
iar ceea ce le leagă... e numai... Amorul.
10. Cartea-Uşă
(Reîntorşi în Palat, Eros o conduce pe Psyhe,

pe un coridor înalt străjuit de coloane şi de torţe
aprinse, să-i vadă intrarea în imensa lui bibliotecă ce
are o uşă în formă de carte.)
Eros: Cartea deschisă e o uşă închisă.

Închide cartea! – ţi se va deschide o uşă
spre a trăi precum în cărţi...
Psyhe (admirând uşa-carte):

O, ce frumos! – Să intri într-o bibliotecă
închizând o carte: nu e doar una înţelepciunea:
multiple perspective sunt de înţeles...
29
11. Ţelul
(Cu o torţă aprinsă, luată din mâna unei statui

ce străjuia Uşa, Psyhe se apropie de intrarea în
bibliotecă. Când să pună mâna pe cartea-uşă, ca să
închidă Cartea, ca să deschidă Uşa, observă, de
aproape, că pe cele două „pagini de carte” deschisă, de
uşă închisă, sunt scrise câteva strofe... şi începe să
citească:)
Psyhe: Când ţelu-ţi este să cunoşti iubirea...

(Brusc, de undeva, ca din carte, se aude o
voce tunătoare, de femeie matură, înţeleaptă... Psyhe e
surprinsă de această Vorbire, deşi nu chiar ca atunci
când auzise Vocea Lacului, şi se dă doi paşi înapoi, să
audă mai bine Vocea...)
Vocea Raţiunii:
Când ţelu-ţi este să cunoşti iubirea, să o vezi
la faţă, trecând de simboluri, lipsită de mască,
de semne în cale-ţi răsărite, tu cauţi dovezi,
mai întâi, că există, apoi... că-i îngerească.
Să te ferească însă Eros de iubirea pură,

de dragostea adevărată, de amor ce-i perfect,
că-i iadul pe pământ redat, ca-într-o pictură,
de o icoană cu proiect suspect pentru intelect.
Ce-o să înţeleagă el din fantezia-ţi dezlănţuită?

Din dorinţa-ţi nebună de a vedea o faţă?
Din intuiţia-ţi ce-ţi urlă, îţi spune uluită,
surprinsă, în extaz: pe el îl aştepţi de o viaţă!
I-ai cădea în genunchi, ai muri pentru el.

Şi te cutremuri toată, de parcă-i Dumnezeu,
având credinţa fermă, că, de există un ţel,
tu l-ai atins, ai fost lângă cel ce-i al Iubirii Zeu.
Un zeu personal, doar al tău, o dorinţă

de necrezut c-ar exista mai înainte de a-l vedea
30
la faţă... pe el, o atracţie, o suferinţă,

în propria-ţi fiinţă, unindu-te cu jumătatea ta.
De parcă nici n-aţi fost vreodată doi,

ci amândoi dintotdeauna... una, iar furtuna,
nebunia aceasta – de a ajunge împreună goi –
vă împinge întruna spre a vă împreuna...
Îmbrăţişaţi fiind, parcă sfârşitul lumii a venit,

uniţi sufleteşte, un roşu fir prin labirintul
despărţirii... îţi va fi călăuză şi vei pătimi
prea mult, prea mult, cunoscându-ţi iubitul...
să afli ce-i iubirea, destinul, fericirea,

durerea, suferinţa, extazul, mântuirea,
să afli ce-i unirea şi ce-i despărţirea,
să ştii ce-i necredinţa şi ce-i neputinţa,

ce e căderea şi ce-i biruinţa...
Să fii... chiar tu iubită... de al tău iubit.
(Vocea şi-a sfârşit vorbirea... Surprinsă de

profeţia auzită, uşor confuză, Psyhe rămâne un
moment în tăcere, nehotărâtă, în faţa uşii...)
12. Focul
Psyhe: Ştii ce, Eros? Nu-mi mai doresc acum

să intru în Carte. Mi-e închis acest drum...
Să trăiesc aş vrea, acum, cu intensitate,
ceva sacru, ceva călduros, ceva... de calitate.
Eros: Să îţi arăt al meu templu! Vino, că-i deschis.

Pătrundem din sala asta circulară: vis-a-vis,
se află căldura de tine căutată... Vom intra
în Templul în care arde focul din inima mea.
Din clipa-n care te-am văzut, el s-a aprins

şi m-a convins, deşi nu ştiu ce l-a întins,
de m-a surprins... cu verva lui devoratoare.
Dar nu ştiu ce consumă a lui înflăcărare.
31
Nu îl hrănesc cu lemne... rănite, tăiate, apatic,

să fie sfârtecate, prefăcute-n jăratic.
Şi nici cu petrol, cu neagră smoală infernală.
Nu ştiu ce-i întreţine pasiunea-i virtuală.
Eterică substanţă, astrală, orgonică poate,

el arde fără să mă ardă, lumină ce se zbate,
din inimă de zeu furată... de un Prometeu
ce mi-a rămas necunoscut... Instinctul poate,
Instinctu-mi... n-a mai putut răbda nepăsarea,

indiferenţa-mi narcisistă... şi a lepădat cărarea
părăsită, căzută-n întuneric, cu un idol stins.
Priveşte-mi Focul, Psyhe: tu mi l-ai aprins...
(Cei doi pătrund în templul iubirii erotice.

În centrul lui, pe o vatră semisferică, Focul, ah,
Focul! – cu rădăcini în iad probabil, că se înălţa atât de
sus, de parcă ceru-l aprindea... Noroc că templul,
circular şi el, străjuit de cilindrice cloane sculptate în
spirale, înfăţişând istoria luptelor iscate de pătimaşe
iubiri, nu avea drept ţigle de acoperiş decât stelele
firmamentului ce străjuiau inima de Titan a celui
îndrăgostit.
Şi iată: Psyhe se roteşte uimită, absorbită de
aceste basoreliefuri urcând în spirală spre bolta
cerească, studiind cu atenţie izvoarele istoriei, motivul
ei de a fi, modul ei de a exista...
Apoi, puternic impresionată de mărimea
Focului din centrul Templului, se apropie de dânsul cu
respect, fascinată de strălucirea lui... când, deodată,
aude o Voce, de undeva, poate din Foc, poate din
pieptul ei ieşită, nu mai ştia, atât de tare îi bătea inima
ei aflată la mai puţin de o jumătate de metru de cel ce-
i răsufla practic în ceafă ca un balaur pregătit să o
răpească... Simţea cum focul emanat din ochii lui o
încălzea pe la spate, îi punea labele lui de dragon pe
şolduri, îi cuprindea sânii cu ghearele lui de vultur, deşi
Eros încă se stăpânea şi nu o îmbrăţişa... Şi Vocea
vorbea:)
32
13. Vocea Inimii
Vocea Inimii:
Nedemnă... de iubirea unui zeu-poet
este tulburarea, îngândurarea, întruparea,
în inima ce acum ţi se zbate în piept,
nedemnă este: fuga, frica, ezitarea...
ascultării inimii.
O inimă-ţi vorbeşte. Eu sunt cuvântul ei.

Bum-bum! Ascultă-i vocea chiar acum!
Doar linişteşte-te! Şi sfaturi de la zei –
mărşăluind prin foc, prin jar, prin scrum –
în inimă-ţi ajung.
Unde e frică nu poate fi iubire încarnată,

tic-tac! Prin teamă, cele frumoase se prefac
în monstruleţi. Şi chinul ţi se face durată
şi timpul alungit de cenzură, de vorbele ce tac,
din inimă... îţi face piatră!
Psyhe (foarte emoţionată):

Cine-mi vorbeşte, Eros? – parcă aud ceva.
E doar focul ce arde pe a Vestei vatră?
E doar închipuirea ce-i glasul unui Deva?
Sau... e chiar o voce divină ce latră
spre inima-mi de câine?
Vocea Inimii:
E glasul sângelui! Acela-i auzit.
O mie de strămoşi prin el te sfătuiesc.
În inimă-ţi se adună chiar zeii din mit,
legende-ţi sunt rostite de cei ce împărăţesc
peste ţinutul inimii.
Psyhe (foarte emoţionată):

Îmi creşte pulsul, Eros, sângele-mi vorbeşte!
Se revoltă clocotitor în mine o mie de destine
ce îmi strigă: eşti învinsă! Cel ce cucereşte
s-a îndrăgostit... fără ruşine, vezi prea bine,
de vocea inimii lui!
33
Vocea Inimii:
De vocea ta e acela îndrăgostit! O aude
ca pe a inimii sale divină cuvântare.
Îi eşti muză şi spusele-ţi prea crude
le aude chiar fără a le rosti cu voce tare,
o, inimă înrăită...
Psyhe (emoţionată):
Aud a Furiilor voci. Zeii mă pedepsesc,
că nu-s cinstită, că n-am mărturisit
cât de mult îl... cât de mult... îmi lipsesc
clipele aşteptate, să-mi fie spovedit...
păcatul inimii...
Vocea Inimii:
Ai minţit, o, suflet din sufletul Zeului!
Crezi că el nu-ţi ştie... adevărul tăinuit?
Spune-i acum, acum, cât de mult, zmeului,
a ta inimă îi este captivă!... Acestui... iubit
ce inimă-ţi este.
Psyhe:
Taci, Inimă, taci! Nu mai vorbi aşa!
Te aude! Nu-l vezi? E lângă mine omul
ce mi-a tulburat somnul. Că mi-am găsit naşa
chiar în inima mea ce-mi vorbeşte de Domnul
pe soartă-mi stăpân!
Vocea Inimii:
O să tac... Tac-tac, tac-tac, tac-tac!
Că parcă în tăcere mai bine-i auzit
glasul unui suflet printre flori... de mac
rătăcind rănit... când trandafiru-i dăruit
s-a ofilit... pe inima ta!
Eros:
Taci, inimă, taci!
E prea cumplită amintirea aceea!
Vocea Inimii:
Tac-tac, tac-tac! Sunt focul din florile de mac.
34
Al tău iubit m-a auzit – mă retrag.

Îţi las în locul meu, o, Psyhe, un drac,
să te muncească zi şi noapte, că ţi-e drag
cel alungat din inimă-ţi!
(Vocea inimii se retrage în tăcerea din care a

ieşit:)
Tac-tac, tac-tac! Sunt focul din florile de mac...
(Psyhe se duce, uşor alergând, lăcrimând, într-

o cameră alăturată a cărei uşă era deschisă. Se opreşte
la geamul ei, privind luna... Îl aude pe Eros cum intră
în cameră. Îşi şterge lacrimile... Se întoarce spre el.)
Psyhe: E rău, e bine, din inimă, să-l alungăm,

o, Eros, pe acela ce-l iubim fără măsură,
nelimitat, neîncetat, neputincioase, năruite,
rămase fără minte, crezând în frică şi în ură,
în lipsă... de bun-simţ?
14. Vocile slujitoare
Eros: Palatul meu... e vorbitor. E plin de voci,

că e clădit pe sânge de strămoşi, din epoci,
din miile de vieţi, pulsând în versuri de proroci
ce dau glas inimii mele...
Ele slujesc iubirii, mă ascultă, mă servesc,

dar prea ades îmi poruncesc, ceresc,
să spun ce simt atunci când rostuiesc
glasul inimii mele...
Doar cere-i glasului acesta ce pofteşti!

Şi nevăzute voci din depărtări cereşti
îţi vor aduce darul pe care îl aştepţi:
glasul inimii mele...
Mi-e sincer, curat, lipsit de orice vicleşug,

izvor îmi este de adevăr... ce-i ars pe rug,
nu poţi fugi de el, nu poţi să-l prinzi la jug,
că-i glasul inimii mele...
35
Dar totuşi încearcă! De nu-ţi place slujirea-mi,

prin voci divine ce mi-s poezii, născocirea-mi
preaplină de abstracte bogăţii, mărturisirea-mi,
atunci... părăseşte-mi palatul!
Însă ţine minte! Glasul inimii, odată auzit,

te va urmări, să fii alinată, să-ţi fie desluşit
secretul întrupării amorului... rănit
în glasul inimii... tale!
15. Foc din foc
Psyhe: Glas din glas se face,

din inimă înflăcărată,
o inimă-i aprinsă,
foc din foc...
Arată-mi focul
din inima ta...
de zeu al poeziei,
Eros!
36
16. Focul Inimii (Vesta)
(Eros o priveşte, o priveşte, o priveşte...

Secretul din inima lui... Secretul... lui... o muritoare
aparentă s-ar putea să i-l vadă, de i-l va arăta...
Prea bine... Îşi pune palmele peste inimă,
respiră şi se roagă... În linişte, o priveşte, respiră şi se
roagă... Parcă-s, în camera întunecată, doar razele de
lună şi... trei albe lumânări ce brusc s-au aprins,
aparent fără nici un motiv...
El o priveşte. Se roagă. Rosteşte ceva... Buzele
i s-au mişcat... Nu se ştie ce a rostit.
În spatele palmelor lui apare o lumină
puternică. Ca un soare răsărind, din piept... îi ţâşneşte
un foc exploziv...
Îi vibrează tot corpul, respiră, se roagă... o
priveşte. Tot focul se adună în spatele palmelor lui...
Le îndepărtează de el, le apropie de a ei
vedere... Ea... priveşte uluită palmele lui deschise,
extatic uimită de focul ce-l vede.
Îi pare... c-ar fi chiar inima lui, a poetului, în
flăcări, aprinsă, pulsând, vibrând... Se desprinde...
Ah, nu! Flacăra îşi ia zborul spre ea... Psyhe
face doi paşi în spate, dar se opreşte... Se va
transforma... în poezie... O ştie: se va transforma, se
va aprinde şi ea din vâlvătaia inimii lui!
Focul se opreşte în aer... între cei doi, la egală
distanţă.
Priviţi minune! Ia forma unei femei înflăcărate,
nude, aprinsă de o roşie, tulburătoare, strălucire ce
aruncă raze albastre din haloul ei de azur...
La început... e parcă o zânuţă jucăuşă, dar
creşte cu ochii văzând, intrându-i în gând, apropiindu-şi
pasul de podea... Şi seamănă cu ea... Ah, cât de
repede a crescut şi cât e de frumoasă!...
Nu o atinge... Pluteşte... E Vesta!
E Focul Inimii lui...
Îi vorbeşte.)
37
Focul Inimii (Vesta):

Distrugătoare de Ego, teama-ţi arzând,
Dragostea consumă limitări... E foc
al inimii... ce eliberează Dăruirea.
Nimicitoare de anti-iubire, inspiră frică.

Ai vrea să fugi din calea ei prăpăstioasă.
Ştii... că vei ajunge doar jar şi cenuşă.
Îndrăgostitul e o forţă în natură.

Se dăruieşte cu totul, sacrificiu devine,
ofrandă unor mărginiri, spre dezmărginire.
Privindu-i ochii lui de înger ce-i aiuritor,

alergi şi fugi, să te ascunzi, că-ţi cere
Cerul, totul, cu totul pe tine te doreşte!
De te-a pălit atingerea lui, scânteie

aprinzând fulgerător... şi pieptul, şi trupu-ţi,
te ascunzi şi plângi, să ţi se stingă focul...
Dar ce folos? Că lacrimile ies, nu intră

şi focul tot mai mare se avântă, vâlvătaia
îţi ajunge la creier, febra s-a extins!
Ai vrea... să-l uiţi, din tine să-l alungi,

dar arde din interior, încetişor te consumă,
iar tu sufli nebună în el, respirând...
Cu fiecare-ţi suflare, mai arde o limitare...

Răsuflând uşurată, mai arde odată,
muşcând ca o turbată din Ego-ul aprins!
Tu ai crezut în el. Demonul te-a convins,

în singurătate, să crezi... că singură eşti.
Dar focul dragostei chiar solipsism nimiceşte!
Ai fost şi tu însingurată, închisă în sine,

cu lanţuri legată de tine... ca de bolovan,
înecându-te-n lacrimi ce nu se mai varsă.
38
Te-ai uscat sub toridă tortură. Şi Eul-Eu

ţi-a devenit, în furtună, călău şi singurul zeu.
Cu rădăcini crăpate, cu crengile uscate,
te-ai prăbuşit.
Ai plutit pe un râu, sedusă de ape.

Te-ai umezit înlăcrimată, un mal căutând.
Un altul decât Ego să te îmbrăţişeze.
Să te scoată din vârteju-ţi gând,

să te arunce-n cascadă de emoţii curgând
către acela ce-i Înger şoptindu-ţi:
Dăruieşte!
Pe tine, lui, cu totul, să i te dăruieşti!

Ofrandă pe altarul dragostei, vei fi primită,
cenuşă să te faci, să te întorci... la origini.
Şi să-ţi primeşti sămânţa lui, a lui Eros,

din tine să-şi facă rădăcini, să te sugă,
cu buze apoase, organica-i gură înfiptă în tine!
Vechiul copac e uscat... O să moară arzând.

Procesul acesta-i numit Îndrăgostire.
Cenuşă devenind, se preface, recapătă viaţă.
Astfel se înalţă şi creşte încolăcită... o Liană...

îmbrăţişând, sărutând, fiecare treaptă urcată
ce-i ramură în gigantul ce-i scară spre cer.
Spre Paradis şerpuieşte... şi aripi îi cresc,

frunzuliţe, poetice frunze, hrănite cu lumină:
iubind, în nori ajunge, se întoarce-n Eden!
Şi e doar Suflet acum. De trup a uitat.

Îl are, îl simte, dar nu mai e povară!
Nu e uscat, e umed, el... a înviat.
Dragostea în inimă-ţi arde. Şi, de s-a aprins,

nu o mai poţi stinge cu lacrimi şi suspine,
39
nici de-i întoarce mări, plouând, peste tine.
Şi Cer de ai fi, sub oceanele lumii răsturnate,

pământul apocaliptic ce ţi s-a făcut cupă,
cu apa-i revărsată, n-ar mai putea să te stingă!
Căci trupul ţi-a devenit vulcan, iar lava

îţi curge prin infinite inimi ca un sânge
topitor de Una, făurindu-l pe Doi!
El a ieşit din sine, în tine a intrat.

Singurătatea-i sfârşită şi frica-i depăşită.
Doar iubire mai este în tine glăsuind.
Ce e rigid, dogmatic, o sârmă ghimpată,

o coroană de spini, a ta... singurătate...
s-a topit, Mireasă să-i fii... Mirelui tău.
Îţi spun, o ştii: de te-ai îndrăgostit,

sfârşitul te aşteaptă şi a trupului înviere,
prin iubire, renăscută, dăruindu-te... Lui.
Celui Îndrăgostit. Flacăra ce te-a aprins.

Îngerul tău... prin care, din lacrimi, Amorul
te-a făcut... Doină, ca să-ţi afli... Dorul.
17. Mi-aş dori...
Psyhe (după o... tăcere, către Vesta):

Mă topesc cuvintele tale... Îmi sunt topite:
inima îngheţată, polul cel înfrigurat.
Mă simt... inundată de foc. Mă inundă,
ridicată-n vibraţii, dorinţa de-a îmbrăţişa.
Mă tulbură... idei înflăcărate. Sunt tulburată
de lipsa de atingeri ce este între noi.
Aş vrea... doar să vorbim. Să fie alături: ale lui

verbe, subiectele mele şi părţi de existenţă.
Aş îndrăzni... să cred în lacrimi. M-ar potopi
dezastre suflate la ureche şi sensuri curgând.
L-aş asculta, l-aş asculta!... Să fie valuri
40
lovindu-se încet de malul meu... neînţeles.
M-aş afecta afectiv! Efectiv afectate,

timpurile-mi toate ar fi perfecte-n viitor.
M-aş dărui cu totul! Aş fi dăruită
cu imperfectul ce-i mai mult ca perfect.
M-aş aduna şi aş fi compusă
din infinitul prezent: A Fi, imperativ!
M-ar fulgera apropieri! I-aş da de ştire,

cu părere de bine, că-i bătaie cu foc!
Un nu ştiu ce – m-aş face... Aş fi ştiută
doar de ochii lui: purtătorul de Joc.
Atrasă-s de lumina lui şi trag după mine,
de inimă, trageri... şi-o ţinere... de minte.
Ah, Vesta, foc rostogolit, vârtej luminând,

e adevărat: se crede, se zice, se pare...
că mi-a ieşit în cale, de iubit, un Suspin...
Sedusă şi strânsă în braţe de aduceri-aminte,
spre încetare de chin, un punct de pornire,
de-a valma, te miri cum, de-a pururea-i viu!
Cu toate că... cel puţin să... De vreme ce...

Ca şi cum, ca şi când... odată ce...
Cel puţin să... Cu toate că... odată ce...
Ca nu cumva să... fără să... Măcar să...
În loc să... tot vorbim, cel puţin să, în caz că,
în timp ce... Pentru că, fiindcă şi deoarece...
Împreună... cu el, alături mereu... de el...

În gândul meu, în mijlocul meu, e doar el,
de-a lungul şi de-a latul: dorul! Amorul... meu.
Că doar în preajma lui mă simt în apele mele...
Şi mă joc cu focul, şi mă dau bătută,
şi mi se taie răsuflarea... ascultându-l pe el!
I-aş fura somnul... şi nu m-ar lăsa rece,

m-aş topi în tăcerile lui, până la refuz,
pătrunsă de un maxim, părtaş mi l-aş lua,
de mână... m-aş lua cu el... şi-aş fi luată
pe sus şi, pusă pe nepusă masă, m-ar lua
41
dracul... cu binişorul de mine luându-se...
Şi m-am luat cu vorba. Şi ce-am vrut să spun?

... El mă ia de bună, iar eu: Nu mă lua aşa!
Aşa îi răspund, luându-l cu răul, încetişor.
Şi... aş lua sfârşit... sau aş lua fiinţă...
Şi-n braţele lui mi-aş găsi un amor, un dor
împlinit... Nădejde mi-aş găsi, de s-ar limpezi...
apele.
18. O să fie...
Vesta (după o tăcere tăcută):
Te las... iubita lui. Din inimă ţi-am vorbit.

O să fie... bine, chiar de va fi rău.
Întoarsă, eu voi bate cum am bătut mereu:
ca ceasul ce e tras... numai de gândul tău.
În ochiul unui uragan... e timp... liniştit.
O să fiţi... împreună... ca cerul cu pământul:

atât de departe şi atât... de aproape...
senin peste deşerturi, ciclon peste ape,
nemărginiri întinse... lăsate... să scape...
Să fiţi... iubiţi! – eu asta îmi doresc.
Şi acesta... mi-i Cuvântul.
(Vesta se retrage, absorbită, micşorându-se,

plutind... în palma lui... Apoi e integrată, prin
îmbrăţişare, în Absolutul lui Eros...
În cameră-i... Tăcere. Parcă cuvintele şi-au

atins scopul. S-au terminat?
Desigur, nu. Căci... gândurile sunt...)
42
19. Glasul Dragostei
Psyhe (în gând):

Apropiere. Privire. Privire, apropiere. Smerenie,
sfială, sfială, confuzie... O mică panică.
Ochii în jos, apoi spre fereastră, spre lună.
El... tot acolo, tot aşa, aşteptând.
Întoarsă-s cu spatele, păşesc, am atins

geamul. E rece. E noapte. Doar luna e caldă.
Halou mi se face. Strălucesc... El mă vede.
Îl simt, îl simt. E acolo... Stă înmărmurit.
Deschid portalul. Vântul se rezema de zidul

acela transparent. Adormise. Acum s-a trezit.
O briză s-a năpustit, răcorindu-mi bujorii.
Mi-a sărutat pieptul. Respir, respir, inspir.
Se simte inspirat. Face un pas. Doar unul.

S-a oprit... Mă admiră. Îl simt. Nu zice nimic.
Îmi vine... Mai bine nu! Îmi vine să...
Mi-e cald... De ce să nu o las să cadă?
O voi împinge puţin peste umăr spre abis.

Doar de sfârc agăţată, va răcni, va striga:
Ajutor! Ajutor! Prinde-mă, Eros! – va striga.
O să cad!... S-a dezgolit... un umăr...
Mai face un pas... Îl aud. S-a oprit.

Scăldată-n razele de lună, mă cutremur.
O să mă sărute pe umăr. O ştiu! O ştiu...
Tiptil, se apropie... ca un gigantic pisic.
Şi parcă nu-s mai eu. Mă simt... posedată.

Cu cine vorbesc? Cine-mi aude poezia asta?
Desigur, el! E atât de aproape. Desigur,
gândurile, el mi le aude cum respiră în versuri.
Căci glas al dragostei m-am făcut, cu trup,

cu rochie, cu lună, cu părul strălucind.
43
Şi îi vorbesc prin gesturi. Îl invoc, îl chem!

Sărutul... i-l aştept... pe umărul meu...
Ah, dar când s-a strecurat? Îmi suflă, practic,

în ceafă. Nu mă mişc... Sunt cerul cu stele.
O să mă rotesc. Încet, încet, foarte încet.
Până dimineaţă, atât de încet. Nu mă grăbesc.
Sau poate... mă aplec, puţin, peste pervaz.

Mai bine aşa. Să iau o gură de aer.
Să nu mă sufoc... când mă va săruta.
Pieptul mi se umflă... Expir, expir, inspir...
Inspirat, ajunge lângă mine. Mă atinge.

Din greşeală, ai zice. Cu degetul cel mic
peste degetul meu. Mă striveşte... uşor
şi păşeşte cu degetele lui peste al palmei pod.
Ahhh, îmi vine să-l muşc, să-l strivesc şi eu

cu aşteptatul sărut!... Mă abţin. Privirea
mi-o rotesc încetişor spre mâna lui.
Mi-o prinde, mi-o înalţă, o lipeşte de obrazu-i.
E fierbinte... Mi-o sărută. Îmi suge un deget.

Perversul! Îmi vine să-l pleznesc. El ştie...
El ştie... că-l doresc, în gură, să-mi pătrundă
cu Logosu-i limbut acum amuţit, ispitit.
Mi se muşcă o buză. Ştiu! Am greşit. O vede.

O să se arunce spre pradă... vânătorul.
Atât doar nu ştiu: unde o să muşte
cu zâmbetu-i perfid... încolţind atingeri.
Pe umăr! Îl priveşte. Ba nu, s-a răzgândit.

Ah, sfârcul!... Acolo se va năpusti!
Din instinct, ridic antebraţul, să mi-l protejez.
Scutul funcţionează... Îmi cercetează gâtul.
De parcă-i vampir. O să mi-l sugă! Nu!

O palmă mi-i oaste şi degetele-mi patrulează
neliniştite pe sub firele de păr înspăimântate
că, prin a lor pădure, un lup va năvăli.
44
Doar o cale-i mai rămâne... Îl mân spre ea

cu buza mea, din nou, involuntar, muşcată...
ce parcă-i zbiară, îi urlă în ureche... tăcând:
Îmi ştii al meu gând! Îmi ştii... al meu gând...
45
E bine până aici?
(Suntem din nou în camera de hotel... Scenele

de mai înainte s-au desfăşurat în filmul făcut după
carte... Filmările s-au făcut în apropiere...)
Lucian: E bine până aici... Ziua a treia de filmări după

două zile de pauză... Din nou la o cină romantică,
Liliana... E bine până aici?
Liliana: Îmi plac murăturile, sunt delicioase. Conopida e
foarte bună.
Lucian: Şi năutul cu mix de legume şi ciuperci cum ţi se
pare?
Liliana: E foarte gustos. Nu am ştiut că te pricepi la...
bucătărie...
Lucian: E... Nu-i mare lucru.
Liliana: Tu ce zici? Oare e adevărat că Afrodita e cea
care a tăiat Androginul în două cu un fir din părul ei de
aur?... – aşa cum noi tăiem mămăliga asta, delicioasă
şi ea, trebuie să recunosc.
Lucian: Nu-i mare lucru. Se taie cu fir de aţă, ca şi
androginul, poate pentru că e ţinută doar de o legătură
slabă... Să-ţi pun o ghicitoare, vrei?
Liliana: Da.
Lucian: E legată de identitatea reală a Androginului.
Liliana: Zi!
Lucian: Cine are patru mâini, patru picioare, două
capete, acelaşi trup din două trupuri făurit, legate între
ele doar cu un fir, ce va fi tăiat de Afrodita?
Liliana: Patru mâini, patru picioare, două capete...
Lucian: Şi trăieşte printre noi. Adeseori te întâlneşti cu
această fiinţă ciudată pe stradă...
Liliana: Pe stradă? Nu cred! Dacă circulau androginii pe
stradă i-aş fi văzut, nu?
Lucian: Deci...
Liliana: Nu ştiu.
Lucian: Şi răspunsul este...
Liliana: Hai, spune-mi, că m-ai făcut curioasă!
Lucian: Femeia însărcinată!
46
Liliana: A! O, Doamne, dar e evident. De ce nu m-am

gândit? Şi atunci firul tăiat de Afrodita, ca să despartă
acest androgin real, la naştere, este cordonul ombilical!
Lucian: Desigur.
Liliana: Deci e adevărat mitul! Mama ta, Afrodita, e
aceea ce a tăiat androginul vostru în două, când a
născut!
Lucian: Da. Şi acest androgin nu mai poate fi refăcut,
că nu mai pot să intru pe unde am ieşit din trupul
comun al androginului... de unde am fost alungat, ca
din rai, fără a mă putea întoarce vreodată, deoarece şi
casa mea de atunci, mitra, placenta a fost scoasă şi a
fost aruncată...
Liliana: Acum înţeleg... de ce Afrodita e geloasă pe
Psyhe! Da, e evident... Pentru ca androginul real, adică
femeia însărcinată, să fie refăcut, refăcută, e nevoie,
mai întâi, de un alt androgin unit tot printr-un fel de fir:
prin falus, nu? Şi astfel e nevoie de o legătură slabă,
falică, iluzorie, e necesar să fie o împreunare aparentă,
o refacere formală a unei sigure fiinţe prin dragoste
unită, o fiinţă care să aibă două capete, patru picioare,
patru mâini...
Lucian: Da, Afrodita, viitoarea soacră, e geloasă pe
tine, pentru că la fel ca ea, când tânără era, şi tu poţi
să devii un androgin, să fii parte reală dintr-un
androgin: mai întâi prin legătura slabă a falusului ce
reuneşte androginul amoros (bărbatul, andros şi
femeia, gyne; hermafroditul format din Hermes şi
Afrodita) şi apoi, prin legătura tare, deşi-i moale, şi
trainică, deşi durează doar vreo câteva luni, specifică
cordonului ombilical ce leagă androginul cunoscut de
noi sub numele de femeie însărcinată...
Liliana: Deci mitul androginului nu e un mit. E cât se
poate de adevărat din cel puţin două puncte de vedere:
erotic şi gravidian, de la gravidă.
Lucian: Da. Şi apoi mai e un punct de vedere din

perspectiva căruia legătura androginului, deşi pare tare,
e slabă, în sensul că-i iluzorie, deşi se simte prin
îndrăgostirea celui inspirat ca fiind extrem de reală.
Liliana: Iluzorie, dar reală?
47
Lucian: Da. Precum două păpuşi mânuite de acelaşi

păpuşar ar putea să ne apară ca fiind mânate de voinţe
diferite, deşi nu sunt, tot aşa, androginul din care se
naşte arta ce se vede în sală nu a fost tăiat decât
aparent... Ascuns după pervazul scenic, mânuitorul din
umbră se joacă cu iluzia despărţirii... dacă, să zicem,
artistic vorbind, noi doi, de exemplu, am avea acelaşi
suflet...
Liliana: Acelaşi suflet? Cum adică?
Lucian: De exemplu, unul poetic. Sufletul Artei. Unul
care leagă Muza de Poetul ei, de exemplu, sau Modela
de Pictorul ei...
Liliana: Crezi că asta ne leagă pe noi: sufletul nostru
comun, poetic, artistic: o iluzie: ludicul, jocul teatral,
plăcerea actoriei, spectacolul scenic, frumuseţea
picturii?
Lucian: De ce nu? Artă pentru artă şi iubire de dragul
iubirii... Suntem liberi să încercăm să desfacem
legătura care ne leagă, Liliana. Eu tot încerc, în fel şi
chip, de o vreme, dar nu reuşesc... Poate ai tu mai mult
succes în a ne elibera pe amândoi de tirania iubirii prin
Artă...
Liliana: E bine că ai încredere în mine, că eu sunt
partea raţională a poveştii: cea cu picioarele pe
pământ...
Lucian: Partea care se teme.
Liliana: Da, bine, recunosc! Încă mă mai tem de iubire
şi mai ales de dragoste liberă... Of! Liberă! Aşa ceva nu
există. De ce crezi că ar exista? De când e lumea asta
nenorocită vorbim de gelozie, de ataşament, de luare în
proprietate, apucături de animale ce nu pot fi evitate,
apucături de femeie normală, Lucian. Nu e normal să
vreau... căsătorie înainte să... iubesc?
Lucian: N-ar fi mai bine totuşi înainte de căsătorie să
ne cunoaştem un pic mai bine?
Liliana: Să ne cunoaştem, Eros? Cine ar putea să te
cunoască pe tine vreodată? Eşti prea complex. Munceşti
pe mult prea multe planuri deodată. Îmi scapă mereu...
viziunea de ansamblu... Spune-mi ce ne uneşte de fapt
pe noi doi?
Lucian: Adevărul acesta: Eu sunt Poetul tău şi tu eşti
Muza mea...
48
Liliana: Îmi place replica asta. Dar aici vorbeşte

personajul din tine: Eros, poetul... Eu te întrebam pe
tine: omul numit Lucian, când el uită de artă şi totuşi
încă se gândeşte la mine...
Lucian: Ce altceva mai vrei să ne unească? Nu-i prea
mult, prea greu de dus, chiar şi această eternă
legătură? Sau crezi că poezia se opreşte pe scenă? Că
doar o recităm acolo şi apoi o uităm? Nu o uităm! Ni se
strecoară în suflet şi o ducem cu noi.
Liliana: Tu crezi că noi doi avem o poveste de spus?
Lucian: Da, Liliana! Da... avem! Sau... eu am... Eu
vreau să-ţi spun că...
Liliana: Povestea ne spune ce să povestim...
Lucian: Ne spune, dar vreau să-ţi zic şi eu ceva, dacă...
Liliana: Despre ce e Povestea?
Lucian: Despre... iubirea dintre Suflet şi Trup.
Liliana: Te ascult.
Lucian: Sufletul Poeziei e Trupul.
Liliana: Continuă. Te ascult.
Lucian: Asta-i tot.
Liliana: Şi totuşi...
Lucian: Atât!... E aşa cum scrie în Carte: „Sufletul
poeziei e trupul”... Restul sunt doar detalii – importante
desigur, dacă vrem ca povestea să fie cât mai
convingătoare şi personajele să fie cât mai credibile...
Liliana: Şi numele personajului e un punct cheie în
această ţesătură de iluzii tantrice...
Lucian: Zise Psyhe – suflet, în greacă. Şi astfel Sufletul
meu mi-a vorbit.
Liliana: Sau psihicul, mintea, raţiunea, intelectul.
Lucian: Iar eu sunt Trupul tău, draga mea intelectuală:
instinctul sexual, intuiţia pură, voinţa de infatuare,
dorinţa de plăcere, pofta de fericiri încarnate, inspiraţia
revărsată fără măsură de când ne-am întâlnit... Parcă
vorbeşte prin noi Cerul cu Pământul, Conştiinţa cu
Inconştientul... şi Veghea cu Visul.
Liliana (după un moment de tăcere): Noi doi suntem

într-o relaţie, Eros?
Lucian: Din prima clipă în care ne-am văzut.
49
Liliana: Ce fel de relaţie, Lucian? Una profesională

sper: ca de la poet profesionist la muză liber-
profesionistă! Sau... ce fel de relaţie?
Lucian: Una... ce va fi explicată.
Liliana: Complicată?
Lucian: Poetică, teatrală, de roman.
Liliana: Vrei să mă pictezi odată nudă? Cred că-s
pregătite: pensula, pânza cea sensibilă, muzica şi
culorile...
Lucian: Odată... sau acum?
Liliana: Vom afla astfel, în sfârşit, ce este iubirea?
Anteros
Anteros (trece rapid, fantomatic prin cameră): Nu!

Liliana: Vai, Eros, ce m-am speriat. El cine e?
Lucian: A... dânsul...
Liliana: Mi s-a părut că a ieşit din baie şi s-a dus pe
uşă. Dar nu l-am văzut prea bine, că repede s-a mişcat,
doar ca să zică: „Nu.”... Nu ştiam că ai un coleg de
cameră. El cine e?
Lucian: E... Dublul. Nu-l băga în seamă. Se vede
oricum doar cu al treilea ochi, e o părere şi el: Anteros:
fratele meu geamăn, din oglindă: zeul iubirii
împărtăşite: iubirea de Sine... O iluzie, o speranţă, încă
o amăgire şi el...
Liliana: Dar ce caută pe aici?
Lucian: E... în trecere.
Liliana: Prin camera ta, ca o fantomă, ca o speranţă
moartă ce încă trăieşte? Cine e dânsul?
Lucian: E... adeseori... chiar ultima încercare a
Fanteziei de a-mi salva Iubirea!
Liliana: E o promisiune? – Mă vei lua de nevastă?
Lucian: Da, asta-i promisiunea lui... Dar cine să-l
creadă? Iubirea mea-i erotică, reală, pe când a lui e
întunecată, e oficială, formală, legală... fantomatică
este: nu are trup. E doar o idee. Uită de ea.
Liliana: Dar ce caută dublul acesta întunecat aici şi
acum? Urmează un eveniment important? Nu văd pe
nimeni în genunchi formulând birocratic o cerere de
mână... scrisă ca o poezie sărutând un trup...
50
Lucian: Ce bine vezi, Liliana, în viitor: Anteros sunt eu

din viitor, e dublul meu mai bun: acela ce a reuşit în
iubire... Mai apare pe aici, mai iese din oglindă, se
plimbă, Anteros, prin spaţiul meu vital, din futurisme
călătorind prin vreme, că nu poate sta închis acolo, în
alt timp, toată ziua: mai iese din a lui profeţie şi face
mişcare astrologică prin timpul nostru... Chiar l-ai văzut
şi tu? Că am crezut că doar eu pot să-l văd.
Liliana: E... Cine ştie?... Ceva oi fi văzut, dar poate
doar mi s-a părut... Până nu ajungem la primărie, totul
e părere, nu, domnul meu... Eros?
Lucian: Iluzii sunt toate: chiar şi iubirile forţate
constrânse de certificate să renunţe la libertate...
Liliana: Da... Să revenim în prezent. Mâine trebuie să

filmăm scena din dormitor... Ţi-ai învăţat poeziile?
Lucian: Da.
Liliana: Vrei să repetăm puţin, să ştim măcar aşa în
mare despre ce e vorba?
Lucian: Da, desigur... O să citesc indicaţiile scenice
apoi te ascult...
Liliana: Stai să scap de rochie, să-mi iau neglijeul pe
mine şi să vin în pat lângă tine...
51
II Amorul
1. Sonda
Fantezia (în gând, ca o fină observatoare a actului):

S-a ridicat... ceaţa. E atât de curat
că poţi să lingi pe jos. Teren defrişat.
E bun de arat, jungla, s-o vezi – nu mai e.
Sonda-i pregătită. O să înceapă din vale.
Să intre în adânc, să-şi facă o cale.
Burghiu de calitate, teren ca după ploaie.
Umezit şi moale mai spre suprafaţă.

Forează, sondează, dar zid de fortăreaţă
s-a pus în drumul ei. Insistă, insistă.
O să ţâşnească al pământului sânge.
Ah, da: s-a întâmplat: roca chiar plânge,
dar parcă-i oniristă, nu i se pare tristă.
E bun burghiul acesta: dur şi oţelit.

Chiar într-o zonă nouă a fost folosit.
Ca într-un vis descoperită, să fie explorată,
zona e virgină, iar în adânc – întuneric.
Însă acest teluric acum e feeric...
Dar... fuck! Iată... că Terra-i penetrată!
Fuck, fuck! Parcă s-a luat curentul.

O clipă doar. Se simte torentul.
Prelins pe câmp de bătălie, de glie,
acest sânge din adânc ţâşneşte.
Ca ninsoarea-n amurg căzută pe creste,
cu melancolie, deschisă-i... o falie.
E pe drumul cel bun. Poziţia e bună, dar

intră şi iese, intră şi iese, parcă în zadar.
Sub presiune, apa va fi injectată în sol.
Surprinse, privind instalaţia cum forează,
două buldozere în apropiere lucrează,
bătucind ţărâna, acoperind un gol.
52
Aşa-i procedeul. Martori, rafinând,

văd sângele gliei acum atârnând
de sonda ce-i scoasă, că aşa e filmul.
Fuck! Acum trebuie ştearsă, curăţată.
Sondor lângă Gaia, ea e sărutată:
– De ce nu mi-ai zis... că eu sunt primul?
– A mai încercat cineva, dar nu a reuşit.

Această vale-i specială, iar de ai greşit,
cu cel mai mic detaliu: Adio! Prăbuşire!
Te dai bătut şi roca parcă te alungă.
Tu însă m-ai luat... mai pe din dungă.
Nu m-ai linguşit. M-ai dus... spre răscolire.
– Ne-om mai vedea vreodată cu astă minune?

– Noi doi? Niciodată. Dar în această regiune
tu ai descoperit comoară, bogăţie firească.
Şi sonda-ţi se mişcă şi-mi scoate din adâncuri
vibraţii, extaze... şi laptele-mi din sfârcuri
va fi pompat în curând, infernul să-l hrănească!
2. Înţepată, marcată
(Un pat acoperit cu flori, un şemineu cu focul

arzând năvalnic. Dormitorul regal...
Psyhe se ridică din pat, aproape nudă, purtând
pe ea un neglijeu fin, transparent, alb, brodat cu fir de
aur pe margini...
Ia de pe noptieră sticla de şampanie desfăcută,
îşi toarnă în pahar, soarbe din vinul spumant, apoi se
aşează comod pe un fotoliu, lângă focul din şemineu,
privindu-l o vreme, absorbită de jocul sălbatic aflat în
văpaie... Acum... priveşte Erosul nud, angelic, rămas în
pat, aşezat cu spatele între perne ce parcă aripi de puf
îi erau, satisfăcut, meditativ, sorbind şi el dintr-un
pahar plin cu şampanie şi apoi privind... când spre focul
din vatră, când spre vestala sa deflorată, când spre
focul din inima sa...)
53
Psyhe (către Eros):

Despre iubire n-am ştiut nimic,
neînţepată fiind. Doar când m-am înţepat
chiar în săgeata ta, eu m-am îndrăgostit.
De bunăvoie, cu plăcere, am picurat,
pe vârf de săgeată, sângele meu
sacrificat pentru speranţa de mai bine.
Da, ştiu: eu am fost înţepată,

dar îţi jur, de abia în această noapte
m-am înţepat eu pentru prima dată.
Şi mă doare – la locul de înţepare –
de parcă chiar sufletul mi-a fost furat,
chiar de l-am dat cu relativă nepăsare.
Şi ţeapă mi-am luat, căci acul tău înţeapă

şi serul, mi s-a spus, c-ar fi periculos.
Tu ai săgeata otrăvită şi veninu-ţi sapă:
desigur, mi-a pătruns în trup, nu apă
de ploaie, ci cod mesager, cu genele-mi
amestecat, necugetat, producând... surprize.
M-am înţepat cu o săgeată aurie care,

de tine, dependentă m-a făcut, sunt obsedată,
de acum, că mi-ai... străpuns imunitatea
naturală... ce barieră pentru infiltrări era,
să nu-mi intre, prin adâncimi, un şarpe,
ca eu, cu semnul fiarei-bebeluş, să fiu marcată.
Marcată pe viaţă! – mă înţelegi?

Sunt şocată de-o astfel de întâmplare.
Mă doare la locul acela de înţepare
şi chiar mi se pare că libertatea de mişcare
mi-a fost compromisă – ea fiind legată,
de atunci, de o nouă expunere la înţepare.
Să-mi dai certificat! Măcar atât să faci!

Să scrie pe el că am fost înţepată,
apoi m-ai înţepat şi tu, şi nu o dată,
că-s dublu înţepată cu acu-ţi ce-i săgeată,
să fiu tulburată, marcată, a ta proprietate,
soţie fascinată de o iubire fanatică, intolerantă.
54
Eros (zâmbitor):
Vai de mine, cât de înţepată eşti!
Psyhe: Da! Nu mai am scăpare... Din nou înţepată,

mă bucur că te-ai înţepat şi tu mai demult
în propria-ţi săgeată, gândindu-te la mine,
şi afectat ai rămas de efectele acestui ser
experimental, antigripal, anti-răceală,
ce m-a scos din planificată frigiditate,
ca să-mi doresc, îţi spun cinstit,

ca toate să fie înţepate!
Văd peste tot o săgeată-siringă ridicată,

pregătită să penetreze pielea despicată,
doritoare de injectare cu substanţe genetice,
spermatice, experimentale, să-şi afle salvare
într-o falică penetrare, într-o reală inserare
de alogene substanţe simbolic adorate,
promovate, să mai aline din frica de moarte,

prin legare, prin ataşare... de corpuri străine!
Mai înţepată ca oricând acum mă simt.

O să am efecte adverse: greţuri, vărsături.
Mă simt deja posedată de un mic parazit
ce îmi mănâncă seva, îmi suge sângele
şi creşte, se dezvoltă chiar în trupul meu:
sunt marcată vizibil cu al Fiarei semn:
666, şase în latină: sex, sex, sex!
Eros: Vai, Doamne, ce apocalipsă! A lui Pan,

planificată pandemie, cât de falică este!
Psihanalitic aranjată, populaţia-i înţepată
cu moderne simboluri prin mai nouă poveste!
O erotică fantezie s-a făcut pandemie

şi panica lui Pan, satiric, falic e purtată,
spre văzul tuturor e arătată, e slăvită,
că-i scula potrivită unei fermecări,
55
cu putere ocultă, dar sinţită-n pădurice,

că un drac în infern a intrat, cu plăcere,
sub strigăt de muiere ridicată-n slăvi.
Luată pe sus, răsucită, pusă la zid,

cu spatele, într-un templu, pe altaru-i pat,
o Zeiţă cu un Zeu s-a culcat,
să-i dea slava cuvenită dracului Pan,
ce panică a semănat şi sex-pandemie,

cu dor de înţepare regulată, periodică, reluată,
repetat, un vaccin cu efect temporar... placebo
să fie, plăcere... introdusă-n muiere, trăită
prin erotică simbologie.
Adorat în tăcere, despre sex nu mai vorbim,

decât atunci când nu-l facem. În rest...
Dumnezeu cu mila, chiar de ne ferim,
orice cuvânt ce-l folosim... trimite la sex.
Acesta-i rolul lui: un simplu sau mai sofisticat

preludiu, până ajungem la pat, unde tăcând,
confirmăm că ce era de spus s-a terminat,
căci, iată, s-a realizat... ţelul oricărui gând.
Vino-mi, în braţe de înger, iubită fudulă,

ca să te protejezi de dracul, îngâmfată,
fricoasă, credulă, vârându-te-n el, înţepată,
mândră mândră, înfumurată, marcată
cu Infatuare!
56
3. Infatuare
(Psyhe... vine vijelioasă... şi se aşează...

cuminte, frumoasă, în braţele lui, cuprinzându-i
mijlocul cu lungile ei picioare şi punându-şi a ei suflare
lângă urechea amorului... Eros îi sărută fruntea, gâtul,
sânii, în timp ce o întinde frumuşel pe spate, între
pernele-i de puf adunat din aripi de îngeri, ca să-i
vorbească mai bine, într-o poziţie mai convenabilă,
despre a lui infatuare...)
Eros: Iată-l! Mare, dar repede trecător e numărul

căutat al celor fericiţi, numărul de circ
onorat de prezenţa nesocotitelor clipe ordinare.
Mi-s numărate fericirile şi-s fără număr,
încifrate, înşiruirile ce-mi stau enumerate,
că-s numeroase numărând numărătorile
timpurilor de acelaşi fel: plictisite...
calculând... lungimea iubirii...
Psyhe: Of, dragul de tine, îngeraşul meu!
Eros: Priveşte-le! Le poţi număra pe un chip,

pozitivând negativul, mărind conjunctivul,
aplaudând superlativul Numărului Unu
regăsit în Una... Muză ieşită din număr,
evadată din norul de normă normal norocită,
măriri să-şi găsească, egale, insistând,
măsurând erotic... întinderea iubirii...
Psyhe: Of, of, înger, îngerelul meu,

tu filosof al iubirii te-ai făcut!
(Eros se ridică din pat şi se apropie meditativ

de marele ceas cu pendulă, cu bufniţă de lemn cocoţată
deasupra-i, aflat în încăpere...)
57
Eros: Ascultă-l! Îmi trece ceasul ca anul de pe Lună,

aşteptând să zboare... o repede trecătoare
pasiune, ce-i nefiresc de lungă şi s-a prelungit.
Nu pleacă, insistă... Regulată, revine,
că-i firesc firicel ce-i fir între fire
izvorul acesta ce-i membru marcant...
normând sentimental... o anormală iubire.
Psyhe: Ah, angelic romantic ce eşti! Poetule!
Eros (apropiindu-se de Psyhe):

Linişteşte-te!... Mi-am zis. Această mărire
măritoare de sine, infatuată lucrând,
luminează splendoarea, sporind argumentul
ridicat, inserat... în discurs... dilatat...
Psyhe: Puţin câte puţin...
Eros: ... lungit, lăţit, labial amplificat,
lingual să-şi găsească sărutul aflat...
comparând... incomparabilă iubire!
Psyhe: Ah! M-ai dat pe spate!
Eros (aterizând în pat, între sânii ei... şi mişcându-se

apoi cu botul avionului cât mai aproape de buzele
aerospaţiale ale muzei, dar fără să-i atingă spaţiul
cosmic...):
Atinge-le! Icoanele acelea... mângâind miracol,

revenite în minte, rostind răvăşitoare rugăciuni,
obsedează obsesii fixate-n idei... tulburătoare...
stăruind să fie... atingeri atinse... şi stingeri
suspinând suspendate... sus, sus! – că-s înjosite
suflările sentimentale surpate din suflet,
insultând... corporală iubire.
Îl simţi? Parfumul acela pipăit, privit,

ascultat, reluat prin contact, înrudit
cu acele linguşiri... de sfârcuri posedate
de aroma romanelor plăcut romanţate, rafinate
cu mireasma aceea de mireasă miruită,
nupţial regăsită – o intrigă în noapte dăruită...
infatuării... prin iubire...
58
Psyhe: O, doamne, Eros! Ce-i cu tine? Te-ai infatuat?
Eros (cu patos, privind-o în privire pe iubita-i Psyhe,

sufletul său, însufleţit orgasmic... de o empatie):
Înfumurată, cu fumuri, îngâmfată,
fudulă, împăunată, s-a umflat,
s-a ridicat, s-a preamărit, s-a înălţat...
la cer... Infatuarea!... mărindu-şi amploarea
de mândră ce mândru se mândreşte,
încântată, scoasă din fire, satisfăcută,
că nu-i pasiune scurtă, ci-i... Iuuubiiiireeee!
Psyhe: Ahhhh, înger-îngerelul meu...

ce mi te-a dat Dumnezeu...
ia, dă-te un pic de pe mine!
(Eros, infatuat desigur, o lasă pe Psyhe să

respire puţin, în timp ce el ia o poziţie de yoghin, prin
grotele din Himalaia, afundat în samadhi poetic...
Psyhe îl oglindeşte gestual, pregătită să-l
stimuleze, ca s-o iniţieze ritualic în practici tantrice pe
care ea încă nu le cunoaşte prea bine, dar despre care
a auzit... că expansionează, dilată chiar... conştiinţa...
omului... său, precum şi conştiinţa sa...
SSSSSSaaaaaa....)
4. Puţin câte puţin
Psyhe: Nu cred în Psyhe-analiză, dar am vagin-sofie!

Mă mănâncă-n... palmă şi vreau să te scarpin.
Trecut prin inel, cu sabia-ţi băgată în „teacă”,
eu îţi sugerez... că aş putea fi... însărcinată,
că... m-am dilatat... puţin.
Eros (mirat, cu ochii închişi, incantează, după ce inspiră

profund, pe o expiraţie lentă): OOOOOOOOO!
Psyhe: O fi de la vin, o fi de la căldură...
că în călduri de-o vreme şi în alcoolici aburi,
puţin aburită, m-am scăldat...
şi ca barca, de valuri luată, purtată...
m-am dilatat... puţin.
59
Eros (contemplativ, constatator, cu ochii închişi,

incantează, după ce inspiră profund, pe o expiraţie
lentă): DEEEEEEEEE...
Psyhe: De ai răbdare, mă simt împăcată

să-ţi spun că vreau, prin inel,
să te trag! Frumuşel bărbăţel,
să am un semn că aş fi cununată
şi încă puţin... m-am dilatat!
Eros (la fel ca mai înainte): Aaaaaaaaam înţeles...
Psyhe: Văd viitorul: în fiecare zi, m-oi relaxa,

întinsă, în călduri, zeiţă pe un pat,
în templul dedicat Zeului Mort,
iar cel uns, cu mir, regal va învia
când eu m-oi dilata... puţin.
Eros (la fel ca mai înainte): Iiiiiiinnnnseeeeraaaatîîî!
Psyhe: Puţin câte puţin, stimulată, de verbul a dori,

o cale se deschide, zi de zi, când ţi se dilată
chiar conştiinţa ta cea adevărată, împăcată,
în păcat, să ţi se umple cu erotice fantezii
o pasăre tânără, înfocată, ce a fost moartă,
de focul iadului devorată – cenuşă dăruind,
şi apoi, ca un strigoi, a înviat... puţin.
Eros (deschizând ochii):

Na, ce să-i faci? Se mai întâmplă, doamnă!
Prin aste locuri, 500 de ani trec repede,
de parcă ar fi o zi sau chiar mai puţin de o oră.
Oh, înfiorată, pasărea fabuloasă ştie: va muri...
Impulsivă, nărăvaşă, rapid se exprimă
şi, dintr-o dată, expansivă, pătrunde în foc!
Se aruncă în flăcări, iubind, ca în iad chinuită,
aprinsă, cuprinsă... de vâlvătaia dragostei,
în călduri, înroşită, încinsă, mistuită de patimi,
arde!... Renaşteri din cenuşă să fie mereu...
Ai nădejde! Fabuloasa aceasta... e Phoenix:

arde-o-ar focu' s-o ardă! Că-i pasăre măiastră!
60
Se aruncă în foc, să fie mistuită,

ştiind: va învia! Din cenuşă, evident...
Ca orice zeu... potent: de-i mort, va învia...
Psyhe: De a lui înviere, Împărat al Măririi,

al iubirii mele unică zeitate ce-i adevărată,
eu depun mărturie: E adevărat: a înviat!
Mă simt, când îl privesc, puţin câte puţin,
prin timp, dilatată, de credinţa cea dreaptă,
curată, obiectivă, neaplecată, înălţată la cer,
universală, simbolizată de-o cruce fascinantă,
un fel de fascinus, simbol ce se dilată,
că-i de metal sau piatră, de la a iadului călduri,
puţin câte puţin...
Eros: A! Min!... Amin! Ocult, slăvit fie el: Min!

Şi Lingam de yoghin! Criptic, discret, concret,
sunt pregătit, iubito, să facem slujbă iubirii!
Acum voi intra, ca un Domn, în biserica ta,
căci trupul tău e templul lui: al Domnului!
Să-ţi ascultăm deci... Vocea Trupului glăsuind!
5. Clopotul alungit
(De undeva, de nu se ştie unde, poate din

tabloul ce reprezenta o nudă înfăţişare, printre flori,
prin edenică grădină, a adorabilei Psyhe, răsună cu
putere, în Templul Iubirii, Vocea Trupului iubitei, în
timpul slujbei de înviere...)
Vocea Trupului (Psyhei):

Se bate clopotul de biserica mea.
El are vârful găurit şi sună,
dang-dang, cu răsunet, sună,
din vârful unui turn, chemând la slujbă,
bang-bang, credincioşii iubirii.
Să-ţi bagi ceva în mine, nu-i frumos,

dar sunetul acesta mi-a pătruns în urechi,
pleosc-pleosc, ca picătura chinezească,
61
se aude monstruos o nouă simfonie:

ding-dang, bang, bang!
Big Bang, ding-dang, se anunţă,

cu sunet de clopot alungit ce-i bătut,
un nou început, un pic violent, dar plăcut,
din clopotniţă înaltă, aflată în rut,
zdrang-zdrang.
Se aude viitorul când clopotul bate,

lungit, alungit spre eternitate, ca o chitară
rock-rock, de muzică celestă abordată,
să fie deschisă... la minte... o fecioară,
una prea-curată, să fie relaxată
când clopotul bate...
bang-bang, ding-dang,
pleosc-pleosc, rock-rock,
confirmând învierea....
(Auzindu-i Trupul cum vorbeşte, Turnul din

tabloul de vis-a-vis... sau poate de altundeva, dar
oricum de undeva din apropiere, începu şi el a glăsui
spre a profeţi cu vocea lui de tunet...)
6. Turnul trăznit
Vocea Turnului:
Sunt Turnul vorbitor! Îl ajut pe Amor
să-ţi tragă clopot în cavou, cu sublimu-i ecou.
O, Psyhe, a iadului poartă deschisă pe înserat,
de vrei să-ţi fie hartă, aruncă-te în turnul Ah,
în tura neagră a unui şah, în turnuleţ fortificat.
Nebănuită-i calea către iad, o stea pe un brad,

o cale strâmtă şi îngustă ce moale e şi-i justă,
că-n tine e ascunsă o preistorică cavernă
ce va fi străpunsă de calul negru al unui şah,
de spui parola A! şi Ah!... cu dragoste eternă.
62
Să taci din gură cât, prin iad, te duce o tură,

un turn ce-i plin de infatuare. Zeiţă creatoare,
fă-te că nu-i vezi pe orbi, pe surzi, pe şchiopi
şi pe nebuni, de crezi, că, din femei făcuţi,
cei avortaţi, cei morţi-născuţi, poţi să-i îngropi.
O să-ţi plăteşti mândria, mărirea, nebunia:

te vei legăna pe luntrea lui... Din gura ta
îşi va lua răsplată Charon: ai tăi bănuţi,
pe lumea cealaltă-s... plăcere. Iar o plăcintă
e tainic dorită de acele cuvinte ce vor amuţi.
Un cinic străjer, erotic, lătrător Cerber,

cu două capete, nebunul... şi încă unul,
e androgin ce va cânta, a, a, în acele călduri,
să fie placenta! Nu plăcintă aruncată,
ci soartă activată... în cuptor, între şolduri.
O nouă fiară urlătoare îşi va cere închinare

de la credincioşii cuminţi, de la sfinţii părinţi.
Ea păzeşte palatul lui Hades, Zeul Invizibil,
în simboluri bogat, un eres, cu o mie de feţe,
neuman erou, cu nobleţe, un supra-sensibil.
Un câine-i dezlegat! Simbol ce-i bestializat

e primul lui cap: al Domnului Domn, ca de ţap
ce-i dionisiac: întâiul al lor, răcnind în noapte,
de zici că-i război: al Domnilor... cu Doamne,
o, prea-muşcate Doamne, să daţi lapte!
Şi-a juisa concisă, o, Psyhe, o uşă interzisă,

să-ţi fie adus tezaur, nu comoară de aur,
ci încântare de Flora, farmec, că-i plăcere,
în cutia deschisă de Pandora... şi de tine...
cu frumuseţe de virgine: o umbră ce piere...
De fală, de mireasă, o frumuseţe ce-i falsă

momeală-i pentru peşte. Cu apă te stropeşte,
cu duhul cel sfânt, un logos revelat:
păcat după cuvânt (preludiu la un act),
sămânţă pe un pact cu Cel... Necurat.
63
Frumuseţea zeiţelor se află... în interior,

chiar în a lor cutiuţă, parfum din sticluţă
să fie turnat pe trupul gol admirat în oglindă,
să lucească, ca un Idol şlefuind întuneric,
prostia domnului, veneric, că e suferindă.
Deschide-ţi cutia! Făloasă, vei intra în transă,

o bestie, o dihanie, o fiară îţi va intra vulgară,
hipnotic legănată, în sicriu. Din vis, ce e rău,
ca un cadavru viu, un monstru roşu, va ieşi,
iar tu vei adormi în braţe de înger ce-i al tău.
Iată-ţi... profeţia: un Turn te va ghida,

prin peşteră, o luntre se va face punte,
iar tu cu Dracul te vei înfrăţi. Lovit va fi
turnul trăznit. Săracul, extatic, va urla
şi în poveşti el va cădea, şi cinic se va prăbuşi.
Dar iată că, reînviat din mit, va fi reconstruit

chiar podul de piatră, un câine satiric ce latră,
să ajungă la plăcintă, să crească un răsad
în umedă seră dăruită, de frumuseţea zeiţei,
cu povestea crăiţei ce-şi scoate sufletul din iad.
64
Nu îmi doresc să fiu cu tine!
(Liliana se trezeşte singură, în camera lui de

hotel, frământată de un vis foarte ciudat... Îşi
rememorează o vreme visul încercând să-l înţeleagă,
apoi... o cuprind gândurile...)
Liliana: „Să-ţi aduc atingeri, să-mi aduci convingeri –

nu-mi doresc... La vedere, din vorbe ţi-a ieşit, de bun
gust, o pornire cu gust de întrebare, o nelămurire ce
ţine de o zonă vulgară, virulentă, venerică chiar,
obscenă indecenţă trivială, josnică chiar...” De unde era
asta? Nu-mi mai amintesc...
Dar trebuie să-i răspund odată. Nu mai pot să

amân. Se consumă prea mult. Îl simt vampirizat şi
vlăguit de o iubire... imposibilă...
Dar ce să-i zic? Ce să îi scriu? O să-i scriu că...
El crede că o să fiu cu el şi eu, nebună, mă
trezesc că-i vorbesc, în capul meu, ca şi cum ar fi de
faţă... Chiar... de ar fi, ce i-aş spune? Că mă trezesc cu
el că vrea să-mi vorbească, să-mi spună... ce nu-mi
doresc să-mi spună, ce nu se poate spune, ce mi-a
spus:
Te iubesc, Liliana!
Nu îmi doresc să fiu cu tine. Punct. Aşa o să-i

scriu... Ia să-i scriu chiar acum.
(Ia o foaie de hârtie şi scrie pe ea doar atât:
„Nu îmi doresc să fiu cu tine.” I-o aşează frumos pe
noptieră.)
Desigur. Nu îmi doresc nimic. Nu ţi-am cerut

nimic. Nu înţeleg ce ai cu mine. De ce crezi că vom fi
împreună cândva, peste o vreme? De unde ştii aşa
ceva? Poate că scrie în astre, dar poate că eu nu vreau
să citesc, să ştiu dinainte ce o să pătimesc...
Nu mi-e clară lumea.
Tu ai ceva cu mine – aşa o să-i spun. Te-ai
legat sau te-a legat cineva... Eu te-am legat? Nu-mi
65
amintesc... Sau, da, îmi amintesc de privirea aceea...

cu care te-am legat... Se mai întâmplă. Am greşit, să te
privesc aşa...
Şi am greşit... Nu... acolo, tu ai greşit... În
pauza dintre acele repetiţii, eu îţi arătam nişte poze...
Doar atât... De ce m-ai atins?...
Te-am pus la punct? Te-am lămurit? Prea multe
poezii îmi scrii. Prea des... Ce s-a întâmplat cu tine? Mai
termină cu poezia! Eu nu mi-o doresc... aşa de des, în
fiecare zi... Da, bine, în prima lună a fost ok... Veneam
obosită din lume şi seara pe la 11 şi 11 îmi deschideam
smartul, să văd ce mi-ai mai scris... Mă bucuram... Era
un joc, înţelegi? Eu mai postam câte o poză
provocatoare şi îmi primeam cuminte poezia pentru
care am muncit... Mă gândeam toată ziua ce poză să
mai fac, ce poză să aleg... M-ai transformat cumva, m-
a afectat a ta poezie... Şi a ajuns, apoi să mă
deranjeze... Parcă ceva mă doare prea tare... Noi doi
nu putem fi împreună, mă înţelegi? Şi sunt motive... Le
ştii şi tu... De ce nu mă înţelegi?
Să luăm acest punct de plecare... sunt multe
diferenţe majore între noi... Da, ştiu ce o să zici: nu-i
important ce ne desparte, ci doar ce ne leagă: poezia...
Parcă-i o reclamă...
(Se ridică din pat, priveşte pe fereastră...)
Să despărţim fantezia de realitate.

În film, pe scenă, ne iubim: tu eşti Eros, eu
Sufletul tău. În realitate, doar tu mă iubeşti, iar eu...
Tu eşti prea complex pentru mine: aduci prea
multe probleme, complicaţii... Necunoscute prea multe
te însoţesc pe tine, ciudăţenii şi nebunii... Nici nu prea
ştiu de unde să încep, să am un punct de reper, să mă
bazez pe ceva...
Te joci cu mine... sau eşti serios? Nu ştiu! Prea
puţin mă iubeşti sau mult prea mult? Prea mult aş zice
după cum te comporţi... Nu e normal ce faci... Iubirea
să fie cu măsură... Da, ştiu ce o să zici: de-i cu măsură,
iubire nu este, ci apă de ploaie... Da, ştiu... Şi, până la
un punct, ai dreptate... Dar îmi ceri prea mult... Nici nu
mă cunoşti, cum poţi să mă iubeşti?... Ce ştii tu despre
mine? Prea puţin... Şi atunci... Şi atunci... De ce? De ce
66
să nu-ţi spun că nu-mi doresc să fiu cu tine? Ţi-o

spun... O să te pun la punct... Mă îmbrac şi plec...
(Îşi ia rochia pe ea...)
Da, ştiu... Tu nu asta m-ai întrebat. Da, ştiu că

te-ai prins şi tu că nu-mi doresc să fiu văzută cu tine...
Sunt diferenţe prea multe... Nu asta m-ai întrebat...
M-ai întrebat dacă te iubesc... De ce să-ţi
răspund? Nu-s obligată cu nimic... Şi dacă nu putem să
fim împreună, ce mai contează dacă te iubesc, dacă
adorm cu tine în gând în fiecare noapte şi când mă
trezesc... primul gând tot spre tine eu mi-l îndrept...
Dar asta nu-i iubire, nu? E nebunie, obsesie plutoniană,
chiar! Să ne oprim până nu e prea târziu... Dar nu mai
pot... Ce am făcut, nu ştiu... Cum s-a ajuns aici?... Nu
ştiu... Nu îmi doresc... Dar eu te... Nu!
Să mă plimb puţin pe plajă...
(Iese din camera de hotel pe hol şi se
îndreaptă spre ieşire...)
Mai bine nu... Aşa e mai bine să îţi spun... e cel
mai bine... Eu îmi doresc... până la un punct... să fie
ceva... aşa de la distanţă, platonic cumva, mă înţelegi,
pe Instagram: ne vorbim în poze şi în poezii, dialogăm
aşa mai bine, mă înţelegi?...
Da, ştiu, te-am blocat şi acolo... Era prea
intensă comunicarea aceasta... O imagine face cât o
mie de cuvinte, iar o poezie, ei bine, mă dărâmă
câteodată... De ce eşti aşa dur?... De unde îmi cunoşti
toate punctele slabe?... Doar din priviri?...
Nu judec limpede... Trebuie să mă clarific... Să
cer părerea cuiva... Da, să-mi sun sora...
67
Visul
(Ajunsă în faţa hotelului, scoate mobilul din

poşetă şi o sună pe sora ei...)
Liliana: Alo? Te sărut, sora mea dragă!
Sora: Te pup, Lilişor! Ce faci? Cum merg filmările?
Liliana: Bine...
Sora: S-a întâmplat ceva? Parcă nu eşti bine...
Liliana: Ştii tu...
Sora: Demonul acela de coleg de la teatru... Te
frământă din nou? Nici acolo nu-ţi dă pace? Ce mai
vrea?
Liliana: E demon, dar trebuie să colaborăm. Nu avem
încotro, nu l-am mai putut evita. M-am gândit că
trebuie să ne cunoaştem mai bine, că altfel dacă nu e
chimie, se vede pe film...
(Liliana păşeşte prin staţiune, apropiindu-se de plajă...)
Sora: Şi ce-ai făcut, nebuno? Te-ai...

Liliana: Da.
Sora: De ce?
Liliana: Păi, din una în alta, s-a întâmplat...
Sora: Ţi-am spus că nu scapi de el până când...
Liliana: Da, şi ţi-am urmat sfatul...
Sora: Dar eu nu am zis... Am zis doar aşa, în
general... şi pe jumătate în glumă...
Liliana: M-am gândit că poate ai dreptate... Şi apoi am
avut...
Sora: Unde v-aţi întâlnit?
Liliana: În camera lui de hotel... la o cină romantică.
Sora: A zis el că e o cină din asta?
Liliana: Nu. A zis să ne vedem, să mai repetăm. Că
mâine încep filmările la scena aceea – mi-a zis şi...
Sora: Şi cum a fost până acum la filmări?
Liliana: Feeric. Cadrul e de vis... Nu-ţi vine să crezi că
există aşa ceva: grădina, palatul, lacul, marea, totul e
făcut special să-ţi ia minţile şi să...
Sora: Să ce?
Liliana: Am făcut dragoste toată noaptea...
68
Sora: Ce-ai făcut, Lilişor? Ce-ai făcut? Dar ai zis că...

nu vă potriviţi, că el... că sunt prea mari diferenţe între
voi...
Liliana: Da, sunt, sigur că sunt... dar... dragostea-i o
dorinţă... aşa m-am gândit, când eram la coafor...
Stăteam acolo pe scaun, să fiu aranjată şi în timp ce
mă observam în oglindă... Avem o coafeză foarte
drăguţă, ţi-am spus? E mama unui fost coleg de
facultate.
Sora: Nu mi-ai spus.
Liliana: Mi-a făcut o coafură de zână, de prinţesă... şi
când am luat pe mine şi costumul acela, la garderobă,
să-l probez, în timp ce mă admiram în oglindă, parcă
nu mai eram eu, mă înţelegi?
Sora: Dar ce costum era ăla, de nu te mai
recunoşteai în oglindă?
Liliana: O să râzi, era un neglijeu... O să-l folosesc în
scena ce vine imediat după ce Eros cu Psyhe au făcut
amor...
Sora: Şi?
Liliana: Şi... dragostea-i o dorinţă... aşa m-am gândit,
admirându-mi formele de femeie fatală în oglindă...
Dragostea-i o dorinţă... Dorinţa de a fi cu cineva... Nu
îmi doresc să fiu cu tine – înseamnă – nu simt dragoste
faţă de tine... Aşa i-am scris pe bileţel.
Sora: Ce bileţel?
Liliana: Am făcut dragoste toată noaptea: de la miezul
nopţii şi până la răsărit.
Sora: Până la răsărit? Dar ce-aţi făcut toată noaptea?
Nu sunteţi normali... Aşa-i de dotat? Mă faci geloasă...
Glumesc... Bravo ţie... Dar, mai poţi merge pe picioare,
după atâta iubire?
Liliana: Sunt pe plajă, mă relaxez... Dacă ai şti cât de
frumos e aici...
Sora: Ah, Italia! Aş vrea să fiu şi eu acolo...
Liliana: Am ştiut eu... că ceva nu e în regulă... după
vreun ceas, că nu mai ejacula.
Sora: Da?
Liliana: Da! Ori dragostea aşa se termină: cu ejaculare
– ştiu sigur, o ştie toată lumea, nu?
Sora: Da, corect!
69
Liliana: Dar el, scumpă soră, cine e omul acesta? El

continua cu dragostea sa...
Sora: Continua zici?
Liliana: Toată noaptea! Şi mă deranja continuarea
aceasta... Pe cine nu ar deranja?
Sora: Corect! Pe mine nu m-ar prea deranja... Ţi-o
spun aşa ca între surori şi să nu mai spui la nimeni.
Liliana: Da, dar eu am făcut dragoste cu el tocmai în
ideea de a-l ajuta să se descarce de tensiunea
acumulată, că-i ieşeau scântei din ochi când mă privea
ca pe un diamant... ca pe un lucru sacru, ca pe Sfântul
Graal, cu patimă mă privea, pătimea...
Sora: Of, săracul de el!
Liliana: Da... Pătimeşte precum Hristos – cu privirea
asta – îmi amintesc că mi-am zis... Mă iubeşte prea
mult, prea mult... Îl voi ajuta!
Sora: Şi l-ai ajutat?
Liliana: Da! Eu sunt Femeia-Dumnezeu! Ce concept!
Mi-a vorbit despre el: că bărbaţii se închină femeilor
mai mult decât lui Dumnezeu.
Sora: Are dreptate.
Liliana: Are. Am văzut în privirea lui... Ce privire
ciudată, poetică chiar: plină de farmec, fascinată de
mine, încântătoare – îţi spun... Trebuia să i-o vezi... Era
posedată parcă de un delir religios... Mă privea de
parcă ar fi văzut o minune în slavă, o plăcere de
nedescris... S-ar fi uitat la mine ca la Dumnezeu toată
noaptea... aşa că l-am atins pe sub masă cu
genunchiul...
Sora: De ce, fată? Ţi-am zis să nu mai faci din ăstea,
că omul, ştii cum e el: interpretează.
Liliana: Nu m-am putut abţine. Trebuia să-l ating, să
mă conving că nu-i o simplă închipuire... M-a excitat,
de ce să nu recunosc?... Apoi i-am pus mâna pe
genunchi... Punct ochit, punct lovit.
(Liliana a ajuns pe plajă... E destul de devreme, plaja e

aproape goală... Se plimbă pe malul mării...)
Sora: Asta e. Ţi-ai căutat-o cu lumânarea... Şi? Mai

zi!
70
Liliana: Detaliile sunt importante... Mereu detaliile... E

foarte inteligent, ar fi trebuit să vorbesc mai demult cu
el, că m-a tot invitat la poveşti, ştii şi tu...
Sora: L-ai tot refuzat.
Liliana: Da, dar acum... Nu mai puteam, era în interes
de serviciu, mă înţelegi, chimia...
Sora: Da, înţeleg. E inteligent. Toată lumea ştie.
Liliana: Te duce cu vorbele unde vrea el, sora mea
dragă, e poet... e actor, e pictor... Ştie ce face şi... te
face din vorbe, din priviri... Cred că... da, cu siguranţă
am avut un orgasm când mi-a zis:
Te iubesc, Liliana!
Sora: Dar... ţi-a mai scris asta.
Liliana: Da, dar ştii ce diferenţă este între un mesaj pe
Messenger şi o vorbă spusă faţa în faţă? Enormă, sora
mea dragă! Enormă!... Şi nu mă aşteptam să aibă un
astfel de impact trei cuvinte: Te iubesc, Liliana!... În
fond, era doar o cină romantică cu un coleg... Ştii? Să
ne cunoaştem puţin, să repetăm nişte replici, să intrăm
în atmosfera de basm a filmului...
Sora: Înţeleg, trei cuvinte, formula magică, te-au
transformat în prinţesă...
Liliana: De ce eşti rea? Nu fi ironică... Trebuie să fie un
pic de magie între noi, că dacă nu este, se vede imediat
pe peliculă, nu poţi mima aşa ceva... Că de aceea... Dar
am greşit, recunosc... O aventură doar... Va fi o mică
aventură – aşa mi-am zis, după ce mi-a declanşat
orgasmul acela spontan... Erau lumânări aprinse,
beţigaşe parfumate, iar focul din privirea lui, lumina
jucăuşă din încăpere, muzica aceea de meditaţie,
liniştitoare... Toate au trezit în mine amintiri...
Sora: Ce amintiri?
Liliana: Poate ne-am mai iubit cândva – aşa mi-a zis,
într-o viaţă anterioară... Aşa simţeam şi eu, dar care e
proba, cum probezi aşa ceva?
Sora: Cum?
Liliana: Făcând dragoste cu omul! Cum altcumva?
Sora: Şi?
Liliana: E doar o părere – mi-am zis. O să-i treacă după
ce va ejacula în mine, pe mine, pe lângă mine... în fine,
nici nu contează unde ejaculează omul îndrăgostit.
71
Important e că în clipa aceea i se ia vraja de pe ochi şi

Dumnezeu îi redă minţile pe care Eros i le-a luat...
E clipa aceea nasoală când el se trezeşte din
aiureală şi înţelege că dragostea lui... cea căutată, atât
de mult dorită, prea mult lăudată, visată, preamărită...
n-a fost decât o ejaculare... şi acum a trecut... Mă şi
gândeam ce faţă de om picat din lună o să facă atunci
când, ejaculând, în mine, pe mine sau... în fine, nici nu
contează unde... se va trezi din vraja dragostei...
Sora: Şi? Aşa a fost? Precum s-a prevestit?
Liliana: Nu, soră dragă! Asta îţi spun: că el nu
ejacula... Era continent, refuza să ejaculeze, se oprea
din mişcări chiar înainte să-i vină... explozia lui
vulcanică, amplifica astfel energia sexuală... Mi-a spus
ceva, foarte pe scurt, despre Tantra Yoga şi despre
Kama Yoga, şi nu m-a lămurit, că n-am înţeles mare
lucru... Acum realizezi şi tu că nu era chiar momentul
potrivit să-mi ţină o conferinţă despre unirea
contrariilor... Şi ceea ce nu înţeleg, pe mine, mă
deranjează, ştii şi tu...
Sora: Neînţelesul ce persistă deranjează, mai ales
când...
Liliana: Adică, să nu mă înţelegi greşit: recunosc că mi-
a plăcut... Să fiu dorită cu atâta pasiune, să fiu iubită
toată noaptea, îmbrăţişată până-n zori... E prima dată
când mi s-a întâmplat aşa ceva... Şi parcă eram
beată...
Sora: Ai băut? Ţi-o fi băgat ceva în băutură?
Liliana: Ce? Alcool? Sigur că era... şi eram şi eu puţin
beată, că am băut, să prind curaj... Îmi amintesc
perfect... M-a deranjat toată noaptea!
Sora: Dar de ce nu te-ai ridicat, fată, să pleci, că mă
şi enervezi, dacă te-a deranjat atâta?
Liliana: Aşa... păi pentru că era un deranj plăcut, cum
să-ţi spun?... Că din când în când se oprea şi mai făcea
câte o pauză din rugăciune... Dar nu-şi scotea crucea
din mine... Aşa pe la spate, stăteam îmbrăţişată... şi
mă pregăteam să adorm... Şi începeam să visez... Mă
desprindem uşor de real şi când să mă odihnesc şi eu în
ireal pentru o vreme, simţeam cum sunt trasă înapoi în
trup, alarmată, panicată, că pe undeva, ca în filmele
acelea, au înviat morţii... sau mortul mai precis: zeul
72
cel mort a înviat... şi o luam de la început în toate

poziţiile posibile, răstignită de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat în vieţile acelea anterioare pomenite de el
sau în reprizele precedente ale jocului amoros...
Sora: Te-a spălat pe creier... sau în fine... Ai grijă, o
fi vreun sectar... Se vede că îl preocupă comparaţiile
religioase, iar tu te-ai luat după el, ca o păcătoasă ce
eşti.
Liliana: Da. Nu e normal aşa ceva, dar de ce să nu
recunosc? – Mi-a plăcut... această nouă... viziune
asupra vieţii.
Sora: Şi?
Liliana: Şi... mai e şi visul acela ciudat.

Sora: Ce vis?
Liliana: După a treia repriză... sau a patra... nici nu mai
ştiu, că parcă am intrat în transă... tot aşa: în braţele
lui, că mă păzea cum îşi păzeşte balaurul comoara lui
de preţ, cu labele pe sânii mei odihnite, mi-am simţit,
ca prin vis, umărul drept sărutat de buzele unui dragon
ce mi-a mângâiat pieptul cum mângâi creştetul unui
căţeluş şi, tare ca piatra, a rămas apoi ancorat în
mine...
Iar eu... am suspinat... O, Doamne, mă
gândeam, de ce nu ejaculează odată? Are şi moartea
mântuitorului rostul ei! Şi învierea zeului mort vine
după o vreme... Dar între timp pot să dorm... Că eram
obosită. Am călătorit în noaptea precedentă. Am fost cu
el într-o mică excursie până la Roma... O pauză de
două zile între filmări... Când am ajuns, dimineaţa, din
nou la hotelul de aici... ne-am odihnit câteva ore, apoi
a urmat a treia zi de filmări... Locaţia asta e fantastică:
palatul, parcul, lacul, marea...
Sora: Şi o poveste de dragoste cu un înger...
Liliana: Aşa e filmul... Şi să ştii că într-un fel m-am
bucurat când am fost anunţată de regizor că Lucian o
să-l joace pe Eros: se potriveşte, are un farmec de
bărbat fără vârstă, aşa... de adolescent etern, deşi are
o anumită vârstă, dar când îl priveşti, vezi tinereţe... nu
ştiu de ce... Să fie din cauza pletelor, a privirii?
Sora: Şi-a lăsat plete? De când?
73
Liliana: Pentru filmări... Dar trebuie să-ţi spun că nu e

dintre aceia păroşi, grosolani, animalici, duri... E foarte
fin... Nu are păr pe piept... Şi asta e foarte bine, că
părul de bărbat e ca părul de porc mistreţ sau de
maimuţă, sau de câine... sau, în fine, de animal
preistoric... Ori omul... nu e animal.
Sora: Sau nu ar trebui să fie.
Liliana: Da, iar el... are o graţie amestecată cu duritate
în tot ce face; e blând şi sever în acelaşi timp: se
amestecă în el vârstele: e ca un copil adolescent matur
ce ştii că-i foarte bătrân: e în el o tinereţe eternă, poţi
să juri: e ludic, jucăuş, precum Cupidon, dar şi foarte
îndrăgostit când vine vorba de Amor şi de săgeata lui...
E ca un înger... cu sex, dar fără vârstă, deşi doar stând
lângă el simţi cum îţi vibrează toţi porii, când îl auzi
vorbind, şoptind, că are o înţelepciune ce nu poate să
fie decât dacă ar fi trăit deja câteva zeci de vieţi...
Sora: Vai de tine, Liliana. Te-ai îndrăgostit.
Liliana: Nu... nu e asta... E androgin cumva – echilibrat
cumva – partea lui feminină şi cea masculină trăiesc în
armonie, ca yin şi yang... şi...
Sora: Îl idealizezi pentru că e artist... Iar ţie îţi plac
poeţii şi pictorii... Mama noastră a avut câţiva iubiţi din
aceştia, iar tu te-ai luat după ea.
Liliana: Ştii ce? M-am hotărât! Am o fantezie şi ţi-o
spun, dar să nu o mai spui nimănui.
Sora: Ce fantezie?
Liliana: Vreau să-i pozez nudă odată, o zi întreagă dacă
e nevoie, să mă picteze aşa cum doar el poate să o
facă: vreau să am un tablou cu mine văzută prin ochii
lui... Mă înţelegi? Vreau să văd cum mă vede... Mă
adoră, mă înţelegi?... Mi se închină prin poezie, prin
artă, de parcă eu aş fi a frumuseţii zeiţă... Şi vreau să
văd şi eu, să văd ce vede el când mă priveşte, o,
Doamne, cu ochii aceia ce îmi trec prin haine, de parcă
aş fi mereu nudă în faţa lui, cu privirea aceea ce
pătrunde ca o săgeată în mine şi... Vreau să văd... că
pictura lui trece dincolo de trup: culorile, formele,
conturul, liniile toate... vorbesc... Poate voi şti atunci...
Voi înţelege... de ce mă iubeşte atât de mult.
Sora: O, Doamne, dar cât a ţinut noaptea asta a
voastră? – că parcă nu se mai termină.
74
Liliana: Ai treabă şi eu te reţin...

Sora: Nu, Lilişor, vorbeşti cu sora ta dragă... Te
ascult. Acum chiar m-ai făcut curioasă.
Liliana: Când m-am trezit, ia-l de unde nu-i...
Plecase... Mi-a zis că o să plece: avea o întâlnire cu
regizorul la o cafea, ei sunt prieteni buni, să mai
povestească despre filmări... Dar nu a dormit deloc!...
Cum poate? Eu, dacă nu dorm...
Sora: Iar el te-a deranjat toată noaptea.
Liliana: Într-un mod plăcut...
Sora: Te-a deranjat cu plăcere – mai bine!
Liliana: Dar m-a şi speriat puţin... Că de aceea am vrut
să vorbim... Aşa o să fie mereu de acum încolo?... Că
nu se poate... M-am hotărât. Pe durata filmărilor nu
vom mai face dragoste... Clar! Eram hotărâtă... M-am
sculat din patul lui, să mă duc în camera mea. Dar
trebuia să-i scriu ceva... Că altfel ar fi insistat, că a
văzut şi el că mi-a plăcut... deranjul... şi nu ar fi
înţeles...
„Nu îmi doresc să fiu cu tine.”
Cred că i-am scris bine: dragostea e dorinţă...
O să înţeleagă că nu m-am îndrăgostit de el, aşa cred...
În fine... măcar o să mă lase în pace să mă concentrez
la filmări... Ce vis ciudat!
Sora: Chiar! Ai pomenit de el, dar nu mi l-ai povestit.

Liliana: Era după asfinţit... Şi trebuia să trec printr-un
cimitir, o scurtătură... Dar, ce ciudat... Crucile erau
împodobite ca bradul de crăciun: cu globuri şi cu
luminiţe.
Sora: Ciudat.
Liliana: Da. Ar fi trebuit să mă întorc când am văzut
lespezile acelea crăpate pe morminte... Dar cimitirul era
plin de lumânări aprinse şi apoi: doar nu vor învia
morţii chiar acum, când mii de ani au stat liniştiţi? Aşa
mi-am zis şi am înaintat printre morminte de beton şi
cripte friguroase pitite sub lună... Pe la mijloc... era un
fel de mausoleu mai micuţ, o criptă mai mare, cu o
reclamă deasupra-i... pâlpâind luminţe într-un brad de
crăciun pus chiar acolo deasupra pe criptă.
Sora: Ce ciudat.
75
Liliana: Da, de parcă cripta aia era vreun cabaret sau

ceva...
Sora: În cimitir?
Liliana: Da. Şi pe măsură ce mă apropiam de micuţul
mausoleu el parcă creştea văzând cu ochii... No, mi-am
zis, până aici ţi-a fost!... Dinlăuntru se auzea gălăgie,
un chef, muzică, dans... Ori au înviat morţii, ori asta e
intrarea în infern!
Sora: Doamne fereşte! Şi?
Liliana: Sau poate cineva face o glumă, m-am gândit...
Sora: Cu muzică în criptă, cabaret în cimitir? Nu prea
cred, surioară! Ai grijă!
Liliana: O să trec repede pe lângă ea! Şi am grăbit
pasul, să nu iasă dracii la mine şi să mă tragă înăuntru.
Sora: Doamne fereşte!
Liliana: Dar uşa s-a deschis şi a ieşit fum, ca fumul de
ţigară, dar poate era fum din acela de scenă, că muzica
s-a auzit mai tare... O tânără fată, aproape nudă, cu un
chiloţel pe ea, nici nu-ţi povestesc, parcă nici nu avea,
ştii din acela de mi-am luat şi eu câteva bucăţi, online,
când eram lângă el la nişte repetiţii, să vadă şi el ce
port eu pe sub fustă, nu doar să-şi imagineze... Îi ştii
doar, că ţi i-am arătat şi ţie, mai ştii?...
Sora: Aşa...
Liliana: Şi cu sânii goi... era... ea. Pe sfârcuri având
prinse nişte steluţe, cu părul negru lung, cu o voce
plăcută şi sexi, purtând o coroniţă de sânzâiene în cap
şi portjartiere, cu sandale cu toc înalt, ca o artistă de
cabaret... ce semăna leit cu mine, ea... a ieşit...
Sora: Din mormânt?
Liliana: Din criptă... Doar că era acum ca un cabaret de
forma unui mausoleu mare plasat în mijlocul
cimitirului...
Sora: Horror!
Liliana: Deci tânăra a ieşit şi, puţin surprinsă că mă
vede acolo...
– Hai, intră! Mi-a zis.
– În iad? – am întrebat-o.
– Da – mi-a răspuns.
– De ce nu? – i-am zis. Şi am urmat-o.
Sora: Mi s-a făcut pilea de găină. Şi?
76
Liliana: În afară, mausoleul era mic şi s-a mărit pe

măsură ce m-am apropiat parcă crescând tenebros ca
un copac fioros cu rădăcinile sălbatic înfipte în
morminte, în schelete de morţi, în orbite de cranii...
Sora: Horror! Asta-i coşmar, nu vis.
Liliana: Nu, că eram destul de liniştită... În interior era
un palat... Şi toţi erau sexi îmbrăcaţi cu mai nimic pe
ei: orchestra din femei şi bărbaţi era nudă de la brâu în
jos, dansatoarele de pe scenă, nude de la brâu în sus,
erau prinse într-un dans de cabaret, iar publicul...
masculii purtau cravată, că erau domni serioşi, şi
pantofi scumpi, bine lustruiţi, iar pe cap purtau joben...
În rest, nimic...
Sora: Nimic?
Liliana: Nimic. Stăteau pe la mese şi priveau toţi spre
mine... în loc să privească spre domnişoarele de lângă
ei ce aveau pe ele doar nişte fundiţe roşii şi altceva
nimic...
Sora: Nimic?
Liliana: Nimic! Doar nişte fundiţe roşii.
Sora: Ai nimerit într-o orgie!
Liliana: Orgie, mi-am zis! Trebuie să ies de aici... Sunt
obosită, m-a muncit un drac toată noaptea, nu mai
pot...
Sora: Du-te şi te culcă, Lilişor! Unde eşti?
Liliana: Mă plimb pe plajă... E aşa frumos aici... Iar
acolo parcă totul s-a transformat într-un labirint,
căutam să ies pe unde am intrat, dar a dispărut uşa,
căutam geamurile, dar nu erau... Am ajuns disperată
pe nişte coridoare încâlcite, cum e părul meu acum, că
s-a jucat dracul cu el toată noaptea... Are ceva cu părul
meu, îi place foarte mult, îl excită, parcă se pierde în el,
ca într-o pădure...
Sora: Şi cum ai ieşit din iad?
Liliana: La un moment dat, am dat de nişte trepte ce
coborau în spirală, iar pe acei pereţi erau nişte torţe
aprinse...
Sora: În jos nu e bine. Trebuia să urci!
Liliana: Da, dar pe ce? Mi-am zis: o să cobor! O fi
vreun pasaj subteran să mă scoată de aici... Dante a
ieşit din infern coborând... Dar ai dreptate: de ce oi fi
vrut eu să cobor? Probabil că, inconştient, am vrut să
77
cobor în iad, ca Psyhe, ca să ajungă el în paradis,

alături de a lui Beatrice...
Ah, personajul acesta, Sufletul lui adică... mă
enervează! Prea multe simboluri! M-am pierdut în idei...
Oare cobor în infern să caut şi eu frumuseţea zeiţei?...
Nu! Eu căutam disperată ieşirea din capcana
dragostei... Şi începea să semene scena a coşmar, că a
apărut din nou tânăra, pe când zidurile parcă au
început să se mişte ca o salcie în bătaia vântului...
Văzându-mă că vreau să cobor, mi-a zis:
– Eşti prinsă în capcană, Liliana! Te-ai
îndrăgostit! Şi el nu ejaculează! O să faci dragoste cu el
în focul iadului amoros o întreagă veşnicie!
Sora: Doamne fereşte! Aşa ţi-a spus drăcoaica aia de
fată? Ţi-am zis şi eu că te-ai îndrăgostit.
Liliana: – „Dragostea lui e eternă! E poet! De ce te-ai
încurat cu Eros? Cu demonul acela? De ce ai vrut să îi
fii Muză?” – striga la mine, dansatoarea sexi... Dar, de
parcă ar fi rostit cine ştie ce secret de nerostit, a fost
imediat prinsă de mijloc de un tentacul ca de caracatiţă
ce a tras-o înapoi în întuneric.
Sora: Horror! Şi tu ai scăpat?
Liliana: La naiba! Demonul acela... N-am vrut să joc la
început, când mi s-a propus acest rol... de Muză...
Bănuiam că e ceva necurat la mijloc... Ştiam că Eros e
un zeu cu skepsis, că e înşelător, că-i zeu al iubirii
refulate, mascate, refuzate, neîmpărtăşite...
Dar am citit povestea lui Apuleius... din
Măgarul lui de aur... Şi acolo cine-i vedeta? Psyhe! Cea
mai frumoasă dintre femei, atât de frumoasă încât era
considerată încarnarea unei idei pe pământ: a ideii de
frumuseţe, atât de frumoasă încât oamenii au început
să o adore şi să i se închine ca unei zeiţe, făcând-o
geloasă pe Venus, că-i părăseau credincioşii templele
cu statui mai mult sau mai puţin reuşite, ca să vadă
modelul perfect al frumuseţii.
Sora: E doar o poveste, Liliana! Aşa ceva nu există.
Liliana: Ei bine... tentaţia acestui rol a fost prea mare,
nu am putut să o refuz... De ce să nu recunosc: eu sunt
Psyhe, Frumoasa Frumoaselor, mi-a spus-o chiar el...
Sunt Muza lui... Că el a insistat ca eu să primesc rolul.
Sora: Cine? Eros?
78
Liliana: Nu, soră! Lucian!

Sora: Şi uite aşa ai ajuns în iad...
Liliana: El a ajuns în iadul meu propriu şi personal, dar
nu mai ejacula odată, să aibă un sfârşit şi iadul veşnic
din care am crezut că nu mai ies după ce am intrat
curioasă în acel mausoleu mic la început, dar care s-a
mărit...
Sora: Înţeleg... pentru cine bat clopotele, surioară! Îţi
moare libertatea! Te-ai îndrăgostit. Nu mai poţi trăi fără
el, fără acest şarpe, fără monstrul acesta... Lasă că
ştiu, că am trecut şi eu prin asta.
Liliana: Ah, ce plăcere, soră dragă!... Desigur ştii, că
eşti măritată, dar de ce nu ai zis nimic? Ce extaz, ce
delir: aşa ca o toropeală de nedescris, că el e foarte
tandru, foarte lin, ca un colind, ca o ploaie de
primăvară sunt sărutările lui... atingerile lui te
descântă, alungă demonii din tine, te exorcizează, în
linişte, fără grabă, fără violenţă...
Că, fiindcă e purtător de arc şi de săgeţi, la
început mi-a părut războinic, dur, mi-a lăsat impresia
că e agresiv, că ar putea fi violent... O să mă
plesnească – mi-am zis, o fi masochist... O fi din aceia
ce te strâng de gât ca să ajungă la plăcere...
Sora: Doamne fereşte! Te-a lovit?
Liliana: Doar peste buci... uşor, aşa ca o mângâiere...
Ca zefirul ce adie printre crengile copacilor atunci când
bate vântul de la spate... şi simţi că te cuprinde o
adiere fierbinte de vară între picioare... ca pe Merlyn
Monroe deasupra tubului de la metrou...
Sora: Taci! Hai să nu intrăm în detalii... Am înţeles: e
pervers.
Liliana: Nu! E doar... Eros! E erotic... Perversă e doar
închipuirea... Ah, cât de rău mi l-am închipuit... şi el...
un îngeraş: înger, îngerelul meu... Sunând din
trâmbiţă, anunţând Apocalipsa... Ah, soră dragă, au
înviat morţii în mine: dorinţe ce le credeam decedate,
fantezii adânc îngropate... au spart sicriul putrezit,
lovindu-l cu pumnii, săpând cu unghiile mele cele atent
colorate prin pământ, au ieşit la lumină, poezia din
mine a revenit la viaţă cu farmecul ei de nedescris...
79
Am alergat nebună pe scara aceea, să ies din

mausoleu... Dintr-o dată ştiam: era al meu: eram
moartă, era mormântul meu!...
Pe nesimţite, am devenit nesimţită,
nesimţitoare, dură, lipsită de tandreţe, bărbătoasă, deşi
foarte frumoasă, agresivă, dispreţuitoare, răutăcioasă...
Exact opusul lui, al poetului... Ah, Doamne, soră
scumpă, ce ne mai potrivim! Contrariile se atrag şi se
atrag nebuneşte... Cum o să ne împotrivim?
Coboram pe scări lăcrimând... Alergam să ies
din mormânt, până nu se închide în el şi ultima
speranţă şi ultima uşiţă de scăpare... dar treptele în loc
să coboare, deodată urcau, urcau, apoi din nou
coborau, ca valurile mării se mişcau, iar eu păşeam pe
aceste valuri făcute din trepte, călcam doar sub lumina
lipsită de lumină, ce nu se ştie de unde vine, acea
lumină ce încă este în plin întuneric, dar nu poţi să ţi-o
explici de unde vine, păşeam pe apele inconştientului
meu ca barca prinsă de valuri în furtuna iscată într-un
cimitir mişcător prin potop de beton, surpat pământ,
înclinate morminte, cruci ce-s catarge îndoite de timp,
ca o corabie ce-i gata să fie sfărâmată, zdrobită, trasă
în adânc...
Şi atunci am strigat: Ah, Eros! Salvează-mă!
Scoate-mă din mormânt!... Salvează-mă, Eros!
Linişteşte-te, Vânt! Eu cred în Cuvânt, în Logosul lui!
A fulgerat odată, de parcă tot universul s-a
cutremurat, iar eu am păşit pe un pod suspendat peste
abis... Simţindu-i scândurile sub picioare, m-am
liniştit... Furtuna s-a oprit... Tăcere de înmormântare.
Doar picura în noapte, de parcă Dumnezeu plângea la
învierea mea... Era acolo: pe acel pod, era acolo... dar
nu îl vedeam. Mai bătrân decât timpul, mai tânăr decât
clipa, etern prin iubire...
O, Doamne, iartă-mă! Am căzut în genunchi!
Nu am ştiut ce e iubirea! De aceea am fugit de el. Acum
ştiu. O să-l iubesc mereu: e îngerul meu, de tine trimis!
Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc... M-am ridicat euforică,
am vrut să-l strâng pe Dumnezeu în braţe... Dar nu
puteam să-l văd... Îţi mulţumesc... M-am liniştit. Dar
am început să păşesc milităreşte, săltând pe scânduri,
clătinând podul suspendat peste abis... Am început să
80
dansez fericită pe pod... Ştiam că iubesc. O ştiam. Nici

Eros nu mă mai putea convinge că mă înşel. Eram
bucuroasă, nu ştiu de ce, de parcă am înviat în ziua de
apoi, de parcă s-a întâmplat o minune, doar pentru
mine făcută, ca să fiu salvată prin iubirea lui, a
îngerului meu... Am privit peste marginile de sârmă, de
metal ale podului. Pe sub el şiroia un râu, al răului
poate, dar era plin de luminiţe lăcrimând ca cele din
pomul de Crăciun... Da, am fost acolo, îngerul meu:
păşind pe acel pod am ieşit din infern...
M-am trezit asudată de parcă am alergat la
maraton. Aveam lacrimi în ochi... Îl iubeam. Punct.
Aşa că am luat o foiţă din poşetă şi i-am scris:
M-am îmbrăcat în grabă şi-am plecat.
E o nebunie, un test, nici nu ştiu...
E ceea ce am simţit că trebuia să-i scriu.
Sper că nu am făcut o prostie...
81
O aiureală?
(Spre seară, Lucian e în camera lui de hotel.

Scrie o scrisoare...)
Draga mea, Liliana,
Parcă astăzi s-a prăbuşit o lume... şi eu ar

trebui... nu ar trebui... ar fi bine, ar fi indicat să-ţi scriu
doar lucruri esenţiale acum... Să scriu doar scrisul care
singur se scrie, să fie spus nespusul ce nu mai poate să
tacă.
(Se întrerupe din scris. Se gândeşte:)

Trebuia să scriu, în loc de cele de mai sus,
doar: Sunt nefericit, sunt nefericit, sunt... nefericit.
Se repetă. Vrea să fie spusă, scrisă chiar... De
parcă ar conta, de parcă interesează pe cineva...
Pe mine mă interesează. Mie îmi spun: Sunt
nefericit... De ce?... Fiindcă... Dar nu-i posibil. Nu se
poate. Aşa ceva e imposibil... Totuşi iubesc... Iubesc
cum n-am iubit niciodată, niciodată!
Nu ar fi trebuit să fiu fericit?
Nefericirea mea, amărăciunea mea, tristeţea
mea e dată, e cauzată... De unde să ştiu de ce, de cine
e cauzată?...
(Scrie în continuare:)
Liliana, ştiu doar că te iubesc pe tine, mai mult,
mai puţin, mai mult, mai puţin... mai mult decât mult,
foarte mult, atât de mult, prea mult, prea mult...
Dar nu-i suficient, se pare... Nu-i destul... E
prea puţin, mai puţin, cu mult mai puţin decât... îţi
doreşti... tu. Deşi iubesc, iubesc, iubesc, doar asta fac
de o vreme: iubesc enorm, enorm de mult, mai mult
decât oricând înmulţit cu 10, cu 100, cu oricât, mai
mult decât mult, decât enorm, mai mult... deşi, deşi...
Nu e suficient. E prea puţin şi nu e de ajuns...
82
Eu prea puţin te iubesc. Cu siguranţă, nu te

iubesc destul. De aceea sunt nefericit... Sau poate doar
pentru că de o vreme nu mai vorbeşti cu mine... Sau eu
cu tine... Sau... în sfârşit... Îmi ţin iubirea pentru mine.
Aş vrea să-ţi spun... de trei ori pe zi, de 3x3
ori, dar ce importanţă are? Nu ţi-o spun. Ţi-am spus...
(Se gândeşte:)
Ea ştie, i-am spus, nu are importanţă ce i-am
spus, a înţeles, n-a înţeles, ce contează?... Nu mai
vorbim.
Să o iubesc doar eu pe ea? Oare se poate? Unii
zic că da, că aşa e Eros: nebun şi crud: te loveşte cu
săgeata, te face să iubeşti total, suprem şi absolut...
exact fiinţa care poate... te urăşte... cel mai mult.
Am înţeles ceva din piesa asta ce o joc de o
vreme?... Nimic?... Se poate înţelege ceva? E absurd...
E absurdă... Am înţeles: o iubesc, iar ea... iar ea...
Sunt cât se poate de nefericit şi trebuie să
scriu, să scot nefericirea... sau iubirea? Sau... Să scot
scrierea, poftim... Să expulzez, să exilez, să alung în
afara mea, cumva, ah, Doamne, dacă aş putea, păcatul
iubirii...
Şi dacă n-aş crede în iubire, dacă n-aş crede în
Zeul Iubirii, poate că aşa, poate că aşa... nu m-aş ruga:
– O, Doamne... Ce să-ţi spun? Sau poate eşti
Zeiţă?... Scuze. Tu ştii mai bine... sau nu ştii... ce-i în
sufletul meu, în pixul meu, în trupul meu, în poezia
mea?... Nu ştii? Ce vrei să-ţi spun?...
Îţi mulţumesc că m-ai binecuvântat cu iubire.
Am fost o vreme fericit, o lună, la început...
A fost singura perioadă din viaţă când am fost
fericit cu adevărat... Apoi... Dar trebui să-ţi mulţumesc!
Fericire la maxim, extaz, Dumnezeul meu, extaz am
simţit să-i stau în preajmă, lângă trupul ei, în
beatitudine... doar fiindcă ne-am întâlnit, după atâta
timp, aşa am simţit, deşi nu ne-am mai văzut în
această viaţă... Dar unde, când şi cum? Cine ştie?
Am fost o vreme beatific, frumos şi sublim ca
un înger sfinţit prin iubire... Şi astfel simţind, am
crezut, am crezut... mai ales după o noapte... de
extaz... după o noapte de magie trăită, sfâşietoare
83
împlinire, un miracol la care nu m-am aşteptat... am

crezut că ea...
Dar m-am înşelat... probabil. Nu-mi mai
vorbeşte, deci nu ştiu... Dar mi-a scris:
Aşa mi-a scris pe o foiţă de hârtie fericirea
mea. Puteam s-o ţin cu forţa? Nu puteam, nu se cade.
Prea mult o iubesc. Cum a venit... s-a dus... fericirea,
ca să cunosc nefericirea, căderea prin iubire şi
dezamăgirea.
E omul prea rău, meschin, răutăcios,
nepăsător, rău-voitor?... Asta mă doare?... Iar ea mi-a
devenit simbol pentru această răutate?... Se poate.
Dar de ce mă doare răutatea ei? Şi dacă-i rea,
atât de rea, de ce o iubesc?
Sunt rău şi eu. Cu siguranţă... Dar ce să fac, o,
Zeiţă a Dragostei?
Fă ceva! Te rog, te implor! Opreşte-mă!
Fă cumva să nu mai iubesc... omul, femeia
asta, răutatea ei...
Nu o să faci nimic... O să fie ca de obicei: ca şi
cum nu ai fi.
Am mai avut discuţiile acestea imaginare de
zeci de ori... cu acelaşi rezultat.
Iubirea-i tot aici: în trup, în suflet, peste tot.
Iubirea-i peste tot... S-a sfârşit, nu se mai poate face
nimic... E prea târziu... Acest... această... ce o fi fiind
această... iubire, dragoste, amor, dorinţă, dăruire... ce
o fi... m-a copleşit...
(Continuă să scrie:)
Că-s fericit sau nu – ce mai contează? Te
iubesc!
Iubire – ce o fi – nu ştiu... Ce ştiu... e însă că
eu te iubesc... E bine sau e rău să iubeşti, să te
îndrăgosteşti?
E... O fi... Este ceea ce este şi, fiindcă este aşa
cum este, m-am blocat – nu pot să merg mai departe.
Deşi o simt, o simt... nu înţeleg iubirea.
(Se gândeşte:)
84
Iar iubita, ea... cu ce e ea de vină că eu o

iubesc?... Dar eu? La fel: cu ce sunt eu de vină? – că nu
am premeditat nimic, deşi mi-am dorit... În sfârşit...
Cui îi pasă de dorinţele mele?
(Scrie:)
Mă poartă pe sus starea asta, sunt luat de val,
de râul ce şi-a ieşit din matcă... Cum să înot împotriva
curentului? Ce pot să fac? Doar am cuprins în braţe un
trunchi de copac smuls şi el de ape: e scrisul meu, mă
ţin de el. Râul e fluviu ce a inundat: e prea lung, e prea
lat prea-multul de ape de care-s copleşit: potopul a
venit... şi eu l-am numit iubire... Nu văd nici un mal, e
ca o mare... Doar curge undeva – o simt... Mă las în
voia curentului erotic... Poate odată această artă mă va
scoate la mal...
Te iubesc, Liliana! Dacă-i vina mea, te rog să
mă ierţi, că...
Dar nu are rost. Nu vei citi această scrisoare.
Nu ţi-o voi trimite... De nu-i şi acolo în tine nebunia din
mine, e cum ai zis: nu e decât o aiureală...
O aiureală... numită fericire, nefericire, iubire.
O aiureală frumoasă, creatoare de artă şi atât.
Dar nu e doar atât, că nu se mai termină de
atâta timp... Trecut-au, de luni şi luni, cele 40 de zile,
iar porumbelul păcii, deşi ţi l-am trimis, s-a transformat
în cioară... Sunt ani acum de când... ani... de când... eu
ştiu, o cred şi sunt convins, nu mă întreba cum, că tu
mă iubeşti la fel de mult precum...
O aiureală – credinţa asta – aşa ai zis: „Iubirea
ta-i aiurea, crede-mă!”
La naiba, de ce nu pot să te cred?
Ah, credinţă în necredinţă, cum să fac să te
cred? Să ajung cumva la adevărul iubirii care ne
desparte, care ne uneşte, ca să ne despartă, să ajung
cumva la un fel de mal, de tărâm solid, la un munte, să
ies din potopul de poezii pe care le-am scris pentru
tine, trebuie să fac ceva, ceva...
De sunt nebun, e doar că te iubesc... aiuritor
de mult, zic eu, aiuritor de puţin, zici tu, aşa că nici nu
mai ştiu... Dar că potopul meu poetic e aici... şi că iadul
artei e veşnic... asta ştiu.
85
Dar ştiu şi cum... care-i tortura cea mai

groaznică şi chinul... de neînchipuit... De-o vreme am
aflat: Iubirea.
Iubirea cea adevărată, pură şi perfectă, fără
pată, lipsită de rest, indiferentă la gura lumii, iubirea
care dăruieşte, chiar de-i blamată, scuipată şi
batjocorită, iubirea divină... mă chinuie şi pe mine, de o
vreme, că nu iubesc destul... ci prea puţin prea multul
meu îţi este...
N-o să-ţi trimit această scrisoare. Ce rost ar
avea? De noi am fi din nou împreună, probabil că aş...
e mai bine aşa. De ce să mor de fericire, când eu te pot
iubi nefericit fiind, în viaţă fiind şi prin absurd trecând,
să cred, cum am crezut mereu, că şi tu... simţi aiureala
asta ce o simt şi eu... mai ales după noaptea aceea...
E prea puternică să fie doar în mine. Şi devine,
creşte, progresează, o pasăm, în plan subtil, de la unul
la altul ca pe o minge de handbal, până când... eu o
arunc spre poartă şi...
Da, ştiu: tu nu ai dat nici un gol... Acumulezi
energia, dai pase, mie mi le dai, iar eu dau goluri
aruncate în gol, aruncate în plase...
Ce să facă el? Un zeu al iubirii? Nu poate apăra,
nici pescar de ar fi... Nici nu o poate face... Poarta e
goală, terenul e gol... Joc singur... O aiureală.
Ai dreptate... Prea multul sufletesc de mine
dăruit e prea puţin, o, Liliana... El a ajuns la lună şi la
stele şi pod mi s-a făcut peste infernală dorinţă: aş vrea
să te cunosc mai mult... Dar încă nu-i destulă această
frământare, nefericirea mea pentru tine adusă ofrandă
desigur încă este prea puţină... de încă n-a ajuns la
tine, inima să ţi-o facă mai bună... Prea multă distanţă
încă-i de parcurs deşi tot merg de atâta vreme... Ieşit
din timp, de parcă stau pe loc, eu prea puţin simt
absurdul din a iubirii mele aiureală... Mi se pare firesc
să te iubesc... prea mult, prea mult... când încă prea
puţin, mult prea puţin... şi astăzi te iubesc...
Cu dragoste aiuritoare,
Lucian.
86
(Scrisoarea nu a fost trimisă, dar mai târziu,

după o vreme, peste timp, cândva, Liliana a primit de
la Lucian o poezie ce a fost scrisă în noaptea aceea...)
Aiurea
Mi-e frică. Teroare am. Spaimă...

că nu există iubire. De-i numai o
Închipuire, totul în mine-i prăbuşit.
Durere simt. Cumplită înjunghiere
în spatele meu. Trădare! Rădăcina-i
tăiată, e ruptă, e smulsă din oase,
se clatină destinul, e năruit lutul,
inflamată e stânca, zdrobită-i de cer.
Nu îmi doresc să... Să fiu...

nu îmi doresc, cu tine, lume ruinată,
necurată, să fiu... nu îmi doresc...
cu tine... dacă numai în mine
există iubire... reală, reală – o ştiu,
iar în tine... în tine e frică, teroare e,
gigantică spaimă că nu există iubire,
că-i numai vis, dorinţă, închipuire,
că e... aiurea o declarată
iubire ce-i numai poezie.
De cel mai real lucru vreodată simţit

e doar iluzie de om smintit, amăgire
de este iubirea de mine trăită, un vid
ce-mi pare plin, că-s amăgit de jocul...
atunci... e totul vid, nu-i de trăit în locul
ce-şi are sprijin... pe nimic.
Iubirea mea-i reală. A ta... nu-i

ireală, dar... încă nu-i... aiurea,
precum tu mi-ai zis...
87
Dragostea e dorinţă
(Pe scena unui teatru. Sala e goală. Lucian şi

Liliana se află pe o canapea... Regizorul e în faţa lor pe
un fotoliu cu margini de lemn aurite, cu tapiţerie
purpurie...)
Regizorul: Dragostea-i o dorinţă. Bine zice Liliana. Hai

să pornim de la acest punct de plecare... Eu îmi doresc
să fiu cu tine – aşa gândeşte cel ce iubeşte faţă de cea
iubită... Aşa simte Eros – el e îndrăgostit – el îşi doreşte
compania iubitei, a celei iubite de el...
Lucian: Dar ea nu-şi doreşte să fie cu el...

Regizorul: Întocmai. Ea nu-i îndrăgostită. Ba mai mult:
Psyhe este anti-dragoste. Ea trăieşte în frică faţă de un
posibil monstru, în angoasă... E anti-dorinţă.
Liliana: E depresivă, nu-şi doreşte nimic. Simte că-i
obosită... Că prea mult rău e-n lumea ei şi evadează
în... indiferenţă, în detaşare, în negarea dorinţei.
Regizorul: Foarte bine ai zis. Dragostea e dorinţă... O

dorinţă nebună, obsesivă, insistentă de a căuta
compania lui Eros... Dar tu... nu eşti îndrăgostită,
Liliana. Eşti Psyhe... Sufletul indiferent, obosit,
depresiv... ce-şi târăşte zilele după ea ca pe un alai
mortuar urcând un munte şi aşteptând mereu numai
răul... Şi tu crezi... şi sufletul tău crede... doar în ne-
credinţă, în anti-dragoste, în frica de a mai trăi...
Ai renunţat la viaţă din clipa în care, îmbrăcată
în mireasă, în faţa convoiului mortuar, te-ai dus
funebră în vârful blestemat al singurătăţii, aşteptând să
mori sufleteşte ucisă de un monstru.
Tatăl tău e monstrul. Deşi rege, stăpân peste
casă, a acceptat să te lase să mori, nu a dorit să lupte
pentru fericirea ta.
Ajunsă la locul părăsirii, ca o fetiţă ai cărei
părinţi se despart, ce înţelegi tu? Că viaţa-i despărţire,
că viaţa e durere, că monştri trăiesc printre noi
88
aşteptând să ne rănească, chiar în propria casă, prin

anti-iubire, prin frică, prin nepăsare, prin indiferenţă.
Asta e lecţia primită de la părinţii tăi... care în
loc să ridice o armată împotriva oricărui monstru divin
ce ţi-ar ameninţa fericirea, au renunţat la luptă, nu au
luptat până la moarte pentru mica lor prinţesă,
protejând-o cu trupul lor la nevoie, de loviturile
balaurului numit viaţă... Ei s-au decis să te părăsească
chiar când aveai mai mare nevoie de ei. S-au decis,
fricoşi, să te lase... în plata Domnului... ce prin gura
oracolului ţi-a profeţit nenorocirea numită... iubire
divină... Zeul iubit de tine e un monstru. Asta vei afla.
Mai ales dacă numele lui este Eros. O, câte familii a
distrus, câtă fericire a lăsat pe drumuri!
Deci tu eşti rănită de trădarea părintească. Eşti
amorţită, eşti pe jumătate moartă... Pe vârful de munte
numit Singurătate, îţi aştepţi moartea... Asta-i pentru
tine Monstrul ce urmează să te devoreze, asta crezi tu
că e el: un şarpe ce urmează să te înghită... Dar te-ai
resemnat. Un ultim rău mai ai de suportat şi apoi, crezi
tu, romantică fiind, că vine pacea: linişte şi pace,
somnul etern.
Şi Moartea într-un fel vine, dar ce se întâmplă?
Monstrul nu te omoară, ci face dragoste cu
tine... Curios lucru, nu?... Se pare că, dintre toţi, doar
acela ce trebuia să te distrugă, Monstrul profeţit, doar
el te iubeşte, iar restul: familia, prietenii, părinţii, zeii –
toţi te-au părăsit exact când aveai mai mare nevoie de
ajutorul lor...
Mă înţelegi, Liliana?
Liliana: Da... Aşa e mitul... Înţeleg acum. Eu sunt anti-
dorinţă, sunt pro-moarte, m-am resemnat la gândul că
va veni un monstru şi, în mireasă îmbrăcată, voi scăpa
de durere şi chin... Căci ce a fost viaţa mea până
acum? Durere şi chin... Deşi sunt Frumoasa
Frumoaselor, cea mai frumoasă din lume, mai frumoasă
decât Venus, zic mulţi, eu, Psyhe, am fost privită cu
frică, cu teamă, ca un obiect sfânt, precum statuia unei
zeiţe, ca o Afrodită încarnată în trup de femeie... Şi toţi
se tem de compania mea, se tem să nu aducă din
greşeală vreo insultă zeiţei iubirii şi apoi să fie fără milă
89
pedepsiţi, căci se ştie: zeii sunt neîndurători, sunt

răzbunători, atunci când sunt ofensaţi.
Regizorul: Exact. Asta e starea. Eşti izolată de lume,

eşti părăsită. Ei, trădătorii: familia, prietenii, părinţii,
zeii... nu te iubesc, se tem de tine, frumuseţea ta divină
le prevesteşte doar nenorociri... Şi atunci te lasă să
mori... depresivă, neajutorată, fără un cuvânt bun, de
încurajare, de iubire. Părinţii tăi nu te apără de
Monstru, ci te împing, nebuni, spre braţele morţii şi fug
înapoi între zidurile lor de piatră, reci, lipsite de iubire.
În loc să te îmbrăţişeze, să formeze un scut
uman în jurul tău, să-şi dea şi sufletul pentru tine, te-
au părăsit şi au fugit... Mă înţelegi?... Simţi unde eşti?
Liliana: Da.
Regizorul: Ei – părinţii tăi nu te iubesc! Cine ar mai
putea să te iubească vreodată? Nimeni! Nu o să simţi
niciodată iubirea! Niciodată! Orice speranţă te-a părăsit.
Eşti singură pe un vârf de munte. Singură! Ori viaţa
înseamnă iubire... Dar pe tine nu te iubeşte nimeni.
Toţi se tem de tine... Eşti ciudată, eşti altfel decât ei,
nu ai pereche în această lume, iar tu, resemnată,
indiferentă, accepţi asta: ţi-ai primit sentinţa: nu vei
cunoaşte niciodată iubirea cea adevărată!
Liliana: Încetează, Radu. Te rog, încetează. Mă faci să
plâng... Prea bine înţelegi mitul acesta... Eu nu mai pot
să iubesc.
Regizorul: Chiar de te vei căsători, soţul tău, precum ai
tăi părinţi, nu va fi decât un monstru: te va părăsi când
ţi-e lumea mai dragă... Asta e teama ta cea mai mare.
Asta e rana ta ascunsă... Eşti Psyhe, sufletul rănit de
răutatea lumii: invidie, reavoinţă, nepăsare, trădare,
părăsire la nevoie... Ţi-ai pus capul pe o stâncă, ţi-ai
adunat frumos părul să ţi se vadă gâtul adormit în
tăcere şi aştepţi să vină călăul să-l lovească, să-ţi cadă
rostogolindu-se, precum capul lui Orfeu, tânjind în van
după iubire... Aştepţi deci ultima lovitură a sorţii. Simţi
cum securea se ridică, cum colţii ascuţiţi ai monstrului
se apropie de tine, să-ţi reteze şi ultima speranţă de
mai bine... Te va muşca şi o să mori instantaneu – nu o
să simţi nimic: accepţi că totul s-a sfârşit. Asta e
starea. Înţelegi? Şi de abia de aici începe povestea ta
90
de dragoste... Căci sufletul tău e pregătit să moară,

dar... Spune-i, Lucian!
Lucian: Dar trupul tău nu acceptă. El e instinct pur,
putere vitală, animalul, monstrul tău de îmblânzit,
instinctul de supravieţuire, instinctul sexual se revoltă
în tine, îţi strigă: opreşte-te, Psyhe! O să mă omori: pe
mine: trupul tău: a ta frumuseţe în această lume,
sufletul poeziei tale!
Regizorul: Asta-i ideea genială a lui Alex şi trebuie să
fie subliniată: sufletul poeziei e trupul! Şi asta e
opoziţia esenţială ce voi trebuie să o scoateţi în
evidenţă prin jocul vostru scenic: tu, Liliana, eşti Psyhe:
sufletul... Iar el, Lucian, Eros... e opusul tău: trupul.
Trupul pe care tu, prin depresia ta, vrei să-l
ucizi... Ai renunţat la viaţa lui... încerci să te răzbuni pe
acela pe care-l blamezi de nenorocirile tale: trupul tău!
El este puşcăria, colivia de aur, în care eşti
închisă, ca să rămâi în acest infern al iubirii... ce-i
falsificată în fel şi chip, lovită, îndesată să intre cu forţa
în tipare prefabricate, în cutii închise cu lacăte, legate
cu lanţuri, cutii pe care le numim casă, societate,
căsătorie, tradiţie, „ce zice lumea dacă...?”...
Trupul tău e Monstrul, iar Erosul e capul
suprem al răutăţii lui: nu te lasă să mori în pace... Te
întoarce de pe calea de pe care nu mai există cale de
întoarcere... El te-a salvat de la moarte, el te-a scos din
depresie, când te-ai îndrăgostit... Ai simţit cum se
trezeşte la viaţă, cum vibrează extatic, cum îţi scutură
zdravăn sufletul pe jumătate dus din lumea aceasta,
strigându-i să se trezească: a greşit, mai există
speranţă, există iubire şi tu ai găsit-o chiar în ultima
clipă înainte de a muri...
De aceea, trezită pe jumătate la viaţă, ţinută
trează nopţile de poezia monstrului de care te-ai
îndrăgostit, întoarsă pe jumătate de pe drumul dorinţei
de moarte, sufletul se revoltă în tine... Ai crezut că ai
scăpat de iubire, de maxima nenorocire ce-o poţi trăi în
viaţa aceasta, de această perfidă înşelare, ştii cum se
va sfârşi... Ridici cuţitul... Vrei să-l ucizi pe cel ce te
iubeşte, că te-a salvat de la moarte... Îl urăşti!
Lucian: Deci Liliana mă urăşte.
91
Regizorul: Mai mult decât pe oricine. Era sătulă de

lume, de rău şi de trup... Nu îşi dorea decât să fie
lăsată în pace, să-şi doarmă somnul veşnic, dacă se
poate fără să fie de nimeni pomenită... Şi atunci apari
tu, ceva neclar, în noapte, între Eros şi Monstru, mai
mult o arătare, o bestie obsedată de o frumoasă, ca o
poezie de iubire evadată din iad... Deodată, colosală, o
cuprinde o frică amestecată cu iubire: ştie, ştie, nu ştiu
de unde, dar ştie, tu eşti cel ales, cel trimis, de nu se
ştie cine să o înveţe ce-i iubirea cea adevărată...
Alt chin – se gândeşte. Cât de aproape a fost
de sfârşit!... Dar s-a născut în ea speranţa. Ce-ar putea
să facă? Te urăşte, că i-ai deschis ochii să te privească
cum n-a privit pe nimeni până acum...
Lucian: Cu ură?
Regizorul: Cu dragoste de viaţă!... Dar şi-ar dori să
evadeze din rău, din răutate, din nefericire, din râul de
lacrimi ce-i curg pe obraz în fiecare seară când se
gândeşte la tine, fără să poată să ştie: oare a murit
deja? Acum e în rai? Sau nu-i decât o altă înşelăciune,
această iubire, a şarpelui acela blestemat!
Lucian: Dar de ce plânge când se gândeşte la mine?
Doar mă urăşte! E anti-dragoste! Anti-dorinţă! Nu îşi
doreşte să fie cu mine.
Regizorul: E, aici e cheia întregului conflict interior: ea
e pe cale acum să se transforme în monstru, după
exemplul părinţilor ei ce au îmbrăţişat frica...
Ce-a învăţat de la ei? Din faţa a ceea ce
iubeşti... fugi, te ascunzi! Aşa-ţi arăţi iubirea, cum ei şi-
au arătat-o faţă de ea. Şi apoi, iubirea nu-ţi aduce
decât nenorociri... Iar când te-a întâlnit pe tine, când
era părăsită de toţi, în loc să moară, ceva a înviat în
ea... Chiar cu o ultimă suflare, cumva, sufletul ei s-a
agăţat de viaţă, a văzut în tine o speranţă, ceva ce nu-
şi poate explica...
Lucian: S-a îndrăgostit de mine.
Regizorul: Într-un fel, da. Dar încă nu... Ea se întoarce
de pe marginea prăpastiei, de pe marginea gropii...
Încă un pas şi ar fi căzut în moarte... şi, deşi monstrul
o salvează, ea nu-l poate încă iubi. Nu-l înţelege. I se
pare extraterestru. Când toţi ai ei au părăsit-o de ce să
o salveze el: un străin?
92
Liliana: De ce?
Regizorul: Pentru că vezi, Liliana, monstrul acela pe
care ai început să-l iubeşti, Lucian în cazul acesta, Eros
al tău, în loc să te rănească, cum au făcut părinţii tăi şi
neamul tău cel fricos, el vrea să te ajute, să te
ocrotească, riscă totul să fie cu tine, e capabil să lupte
pentru tine cu orice balaur, ceea ce părinţii tăi nu au
făcut...
Liliana: Zici tu ceva aici... Deci... se trezeşte iubirea în
mine, în trupul meu, e forţă monstruoasă, de nestăvilit,
dar cu care mă lupt pe întuneric, că nu ştiu ce mi se
întâmplă... deşi... intuiesc, ştiu cumva că Domnul sau
în cazul acesta, Doamna, Zeiţa Dragostei, mi-a trimis,
poate fără să vrea, un înger, ca să mă salveze de pe
buza prăpastiei.
Regizorul: Întocmai. Şi chiar când erai gata să renunţi
la trup, la eros, la dragoste, aprinzi lumina în palatul
tău poetic, de el construit, de îngerul tău, special
pentru tine, practic din nimic... Şi-l priveşti în ochi. Ce
vezi acolo?
Liliana: ... Mă văd pe mine, văd trupul meu: îl simt cum
revine la viaţă cuprins de febra învierii, cum se trezesc
în mine monştri sacri: forţe ale iubirii ce nici măcar nu
ştiam că există în acest trup.
Regizorul: Tu ai fi murit pentru părinţii tăi, dacă
oracolul acela nesuferit ar fi fost despre ei, ai fi luptat
cu monstrul despărţirii, cu monstruosul divorţ, iar ei...
Liliana: O, doamne, Radu, taci... Iar mă faci să plâng...
Noi pregătim un spectacol aici, iar tu eşti regizor, nu
psiholog, te rog, te rog...
Regizorul: De ce te-ai oprit?
Liliana: Că-s ca Psyhe în clipa când aprinde lumina: am
scăpat cuţitul din mână, viaţa mi se întoarce pe dos:
deşi e imposibil, iată: există iubire!... Ah, cât de mult
m-am înşelat!... Iar el (priveşte spre Lucian), Eros, e
iubirea mea.
Regizorul: Dar ţi-e teamă! Dacă te va răni şi el, precum
foştii prieteni, părinţii şi tot neamul tău? Dacă iubirea
răneşte cel mai mult şi taie mai adânc decât un cuţit, că
te loveşte în suflet?... Dezamăgirea, da, dezamăgirea
venită din iubirea profundă, ca aceea pe care o simţi
acum, ieşită din sufletul acela inocent, de copil,
93
dezamăgirea aceea e o rană mortală... Iar iubirea lui, a

lui Eros, poetul, e prea frumoasă ca să fie şi
adevărată...
Liliana: Bine, Radu, am înţeles. Eram pe cale,
dezamăgită fiind de viaţă, să devin şi eu un monstru,
asemeni acelora ce m-au părăsit, ce nu au crezut în
iubire, ci în teamă.
Regizorul: Întocmai. Şi atunci...
Liliana: Atunci... Ca un har divin, ca un dar de la
Dumnezeu, se aprinde flacăra învierii în inima mea,
atunci când îmi văd îngerul la faţă, Eros, îndrăgostit
total de mine... O văd în ochii lui de câine plouat: şi-ar
da viaţa pentru mine... Şi nici nu ne cunoaştem, de
abia ne-am întâlnit.
Regizorul: De ce ar face un străin aşa ceva?
Liliana: Exact asta mă întreb. Ceva nu se leagă. Îmi
place îngerul... Mă excită poezia lui, îi sunt muză, îl
simt în trupul meu: vibrez la fiecare vers al lui, că îmi
vorbeşte direct şi parcă fiecare strofă îmi atinge o
coardă sensibilă, dar...
Regizorul: Dar... încă eziţi. Alegi să rămâi în minciună.
Nu vrei să-i mărturiseşti că el e îngerul tău, motivul
pentru care încă eşti în viaţă, că din cauza lui nu mai
poţi să mori, că s-a trezit în tine ceva... ceva nemuritor
ce nici nu ştiai că există...
Liliana: Sufletul meu.
Regizorul: ... Şi el e plin de iubire. Nici nu ştii de unde a
apărut minunea aceasta dragoste numită, dar iată: e
aici: în trupul tău: el îţi vorbeşte total înamorat, auzi
voci, îi vorbeşti chiar de nu-i lângă tine, vrei să-i
vorbeşti şi tu, să-l atingi... Simţi că chiar de o să
înnebuneşti, îţi doreşti doar atât: să fii dragostea lui.
Liliana: Dar mă tem, Radu. E prea frumos să fie şi
adevărat ce zici... Ca orice altă iubire şi asta nu-i decât
o altă amăgire, una poetică, frumoasă, sublimă, divină,
dar tot o amăgire... Şi el o să mă părăsească. Şi el se
va despărţi de mine... Asta-i profeţia mea.
Regizorul: Pe care singură ţi-o împlineşti, alungându-l
subtil, perfid, ca tot pe el să îl acuzi de despărţire.
Liliana: Da. Apoi îmi împlinesc singură stupida profeţie
fugind de înger chiar de îi stau alături, neascultându-l,
chiar de îl aud, şi spunându-i, ba dându-i în scris: că nu
94
îmi doresc să fiu cu el, deşi altceva nu îmi mai doresc

de la viaţă.
Regizorul: Şi el ce să facă atunci? Te iubeşte. Nu

doreşte să te violeze, să te deranjeze, să-ţi facă rău...
Şi începe să se îndoiască că-l iubeşti sau cel puţin îşi
zice: o iubesc, dar dacă ea nu mă iubeşte, ce pot să
fac? Să o iubesc cu forţa? Aia nu-i iubire!...
Şi atunci, tu, Lucian, Eros, o laşi în pace, cum
ea îşi doreşte, să se limpezească în ea, să se despartă
apele în două: iubirea de teamă o să se despartă...
O laşi să se hotărască dacă vrea să devină şi ea
un monstru: un monstru al indiferenţei, al nepăsării, al
fricii, al anti-dorinţei... Sau dimpotrivă: o fiinţă divină, o
zeiţă a dragostei, a dăruirii totale, fără margini,
capabilă de sacrificiul suprem pentru binele celui iubit,
o dorinţă încarnată pe deplin în trup, necenzurată,
nerefulată, ne-prejudecată prin ochii răutăcioşi ai lumii,
o dorinţă căreia, la nunta dintre suflet şi trup, îi spui:
da! Dorinţa aceea e Dragostea!
Lucian: Am înţeles. Deşi e dureros, mă despart de ea!
O las în pace o vreme...
Regizorul: Bun! Mă bucur că aţi înţeles... Să jucăm
atunci prima scenă a despărţirii...
95
III Iubirea
(Prin semiîntuneric, Eros iese din dormitor

agitat, angoasat, dezamăgit, urmat de Psyhe, intrând
amândoi în sala de arme a palatului...)
1. Nu ştiu de m-ai iubit
Psyhe:
Stai, Doamne, stai! Unde pleci? Vai,
opreşte-te, Eros! Hai... între suspine!
Sângerândă săgeată ţi-ai scos dintr-o fată
şi roşie pată lăsat-ai... pe ruine.
Rană adâncă, străine, sângerează în mine.
În cântec de „n-ai”, acum, ca niciodată,
nu ştiu de m-ai iubit.
În durere fecundă, din dragoste, muribundă,

rănită, mă inundă, potopul revărsat.
Dăruitu-mi-ai chinul cel alb ca veninul,
amarul şi pelinul... Întinsă pe un pat,
speranţa-mi... s-a uscat şi tu eşti vinovat,
că-n mine se scufundă, orgiastic, vinul...
fără să ştiu de m-ai iubit.
Ca o albină înţepând, cuvântul „curând”

se face „nicicând” şi-i moartă aşteptarea...
Dar al durerii sfârşit... nu-l văd închipuit
şi ceru-i prăbuşit şi e... bolnavă zarea.
Prin ceaţă-i frământarea: un sfinx, ghicitoarea
ce-mi stăruie-n gând... ca fructul oprit...
Nu ştiu... Tu m-ai iubit?
96
2. Despărţire
Eros:
Nu-i vina ta, iubito, că ne despărţim.
De acestă legătură doar eu sunt vinovat.
Tu ai lipsit prea des. Mereu eu te-am iertat,
dar a venit chiar clipa să mărturisim
că doar o umbră, un ecou depărtat
mi-ai fost atunci când te-am chemat.
Strigat-am în deşert cu glas de heruvim,
iar tu, mereu funebră ca un serafim,
nu mi-ai răspuns: ai aşteptat,
tăcută, mascată, ai fost doar un mim...
ce se întreabă: ce e a iubi?
Eu sunt iubirea noastră, singur... eu,

căldură prin deşert, doar o făptură,
doar o gură, prea mult, fără măsură,
cântând slavă iubirii, la bine şi la greu.
Cât doi, iubind mereu pentru amândoi,
doar unul singur dorind să fie „noi”,
căci tu ai lipsit cât timp eu am iubit
un mit, un ideal, amor desăvârşit!
Îţi zic: tu nu eşti vinovată cu nimic
dacă din „noi” doar unul s-a îndrăgostit
crezând că e iubit.
„Nu ştiu de m-ai iubit”... Aşa îmi zici.

Eu ştiu ce-a fost, ce este, ce va fi:
căci gestul de iubire mereu va lipsi
din negrul abis ce eu îl simt aici:
aici, undeva între noi: un zid invizibil,
lumesc, corporal, textual şi ostil:
temută amăgire, eternă ca o despărţire,
o frumoasă iubire, chiar tu ai distrus...
Nesigură, neştiutoare, ezitând, n-ai vrut,
n-ai vrut să ştii... cât de mult te-am iubit,
cât de mult... te-oi iubi!
97
Doar gesturi largi de despărţire tu mi-ai dăruit.

Ţi le-am primit, rănit de spinii de la trandafiri,
ţi le-am cules şi ţi le dăruiesc, făcute buchet...
De ce ne despărţim? Din a iubirii lipsă:
lipsesc roadele ei: sunt spini prea mulţi,
petale-s prea puţine şi s-au ofilit...
Când moartea sufletului ţi s-a banalizat
şi-i exilată inima-ţi în trupul îngropat
în mult prea multă teamă de a fi,
nu poţi să ştii... ce este a iubi.
3. Cutie
Psyhe: O, Eros...
Eu sunt... o Cutie... Cineva mă poartă în braţe.

Neştiutoare m-am născut, am crescut...
degeaba... Nu ştiu ce e iubirea nici acum.
Purtată sunt pe drum spre o adresă.
Necunoscută şi ea, şi eu, necunoscută,
sunt o cutie neagră: doar înregistrez
aşteptând prăbuşirea.
În cutie-i durere şi timp ce nu trece,

din Cutia Pandorei ieşită, o nenorocire
e sigur... singură venită în singurătate-mi.
În ea închisă, o speranţă se luptă
din coşciugul acesta de piele, un psihe,
senin, fericit, înţelept, flutur... să se nască
aducând fericirea.
Sunt mai bătrână decât mama.

Cu fiecare generaţie, noi, oamenii îmbătrânim.
Bătrână e lumea, nu mai crede-n nimic.
Pe toate le-am văzut chiar înainte să mă nasc.
Şi-mi amintesc păcate ce nu le-am făcut.
În sânge mi-au fost scrise după facerea lumii.
Istoria mi-o ştiu.
Ca o cutie, sunt goală pe interior, iar pereţii

mi-i simt de carton şi parcă o surpriză
98
în mine locuieşte: un cadou mă aşteaptă,

în mine închisă, aici, în întuneric, însă,
nu se vede nimic: cutia nu-i deschisă:
mi-e frig şi mi-e frică de monştri.
M-am îndrăgostit.
În lada asta de zestre ce numele mi-l poartă,

da, este o comoară! Dar lângă ea-i balaur.
În negrul din cutie, poate-s lângă mine,
chiar lângă speranţă, doar demoni adunaţi.
Nu vreau să aprind lumina, cutia s-o deschid.
Mi-e teamă de iubire, că-i plină de nenorociri.
Capcană îmi este.
Ajuns-am o cutie de scrisori lăsate necitite.

Prea multe primesc, puţine citesc.
Şi mi-e celulă cutia craniană, raţională,
departe-s de al inimii castel
ce-i o toracică cutie cu gratii ce mi-s coaste.
Ruginite, măcinate, roase, îndoite... oase:
blestemul din Eden.
Cutia milei sunt, pe trotuar întinsă, aşteptând

un bănuţ... De toate zilele, bănuţul, umilinţa,
mi-s date mie astăzi, ca din cutie scoasă,
să-mi fie conştiinţa... călcată în picioare,
călcată, întinsă, spălată... pe creier...
cu doctrina iubirii ce-i flacără-n infern.
Nu îmi doresc nimic.
Cutie de viteze sunt: mă schimbă şoferul,

mă duce... pe roate, să mă tragă,
să mă prindă-n şuruburi cu pneumatic ciocan.
Să mă strângă cu uşa, cu cheia-n contact,
aprinsă bujie benzina s-o ardă exploziv.
Împinsă şi trasă, rotită, cotită prin fum,
mă las manipulată,
la coş să fie aruncată cutia folosită,

cartonul uzat. Cadou ce-i scos, despachetat,
să fie văzută, iubită... o păpuşă de piele,
un erotic joc, pentru un domn oarecare,
99
o cutie în care capul se bagă, adăpostindu-se,

cu lovituri... în uşa cea închisă... Domnului...
De ce m-ai iubit?
Loveşte-mă, Doamne! Sunt clopotul tău!

De rezonanţă, cutie: amplific a ta neputinţă
prin verbul tău potent, de necrezut:
amplific, ca şi altele, nenorocirea ce-i strigăt
din gura mea ţâşnind cu un ţipăt:
Loveşte-mă, Doamne! Sunt a ta cutie,
eşti prizonierul meu!
Te rog, evadează! Ridică-te din mormânt.

Şi ieşi din mine! Prea mult m-ai posedat.
Mă doare!... Lasă-mă goală, dezgolită,
biserică închipuită, mireasă simbol
nebună şi rănită de cumplita-ţi săgeată!
Acesta... este ţelul tău! Ţi l-ai atins, o, Eros!
De ce... m-ai iubit?
(***)
Eros: Să aflu ce-i iubirea...
Psyhe: Şi? Te-i lămurit?... Prea bine. Pot să plec.
4. Nu ştiu de m-ai iubit (II)
Eros:
Stai, Doamnă, stai! Unde pleci? Vai,
opreşte-te, Psyhe! Hai... între suspine!
Sângerândă săgeată mi-am scos dintr-o fată
şi roşie pată lăsat-am... pe ruine.
Rană adâncă, străină, sângerează în tine.
În cântec de „n-ai”, acum, ca niciodată,
nu ştiu... de m-ai iubit.
În durere fecundă, din dragoste, muribundă,

rănită, te inundă, potopul revărsat.
Dăruitu-ţi-am chinul cel alb ca veninul,
amarul şi pelinul... Întinsă pe un pat,
100
speranţa ta... ţi s-a uscat şi eu sunt vinovat,

că-n tine se scufundă, orgiastic, vinul...
fără să ştiu de m-ai iubit.
Ca o albină înţepând, cuvântul „curând”

se face „nicicând” şi-i moartă aşteptarea...
Dar al durerii sfârşit nu-l văd închipuit
şi ceru-i prăbuşit şi e... bolnavă zarea.
Prin ceaţă-i frământarea: un sfinx, ghicitoarea
ce-mi stăruie-n gând... ca fructul oprit...
Nu ştiu... Tu m-ai iubit?
Cu totul ţie dăruit... nu am primit nimic.
5. Îmblânzire
Psyhe:
Dar eu sunt supărată, tristă, depresivă.
E normalul perfect nimic să nu dau,
rămânând împlinită în neiubirea mea...
Eu sunt o stea! Ajungi cu greu la mine.
Sunt scorpia ta! Ţi-s scrisă în destin:
vestală distantă... De ce vrei să pleci?
Tu încă nu m-ai îmblânzit!
Eros:
Şi nu te voi îmblânzi niciodată!
Aşa să rămâi: o inimă părăsită,
o roşie stâncă între dune naufragiată
pe care nimeni nu urcă, nu că-i prea înaltă,
ci prea josnică este: piatră seacă, golaşă,
fără de oază şi fără de izvor: sihăstrie
pentru insectă ce-i călugăriţă.
Noi... nu ne înţelegem. Tu eşti sălbăticită.

Lipsită eşti de umbra îmbrăţişării răcoroase
şi de atingerea lină a sensului bătut.
Nu-i nicăieri cărare spre inimă-ţi deschisă.
Zdrobite pietre-s peste tot aruncate...
Nu-i semn de locuire prin dărâmate ruine.
Eşti părăsită cetate.
101
Blestemată, de cineva, odată, asediată,

peste ziduri înalte tu focul ţi-ai primit
şi, prin porţi sfărâmate, biruitoare oaste,
pe lespezi fierbinţi, mărşăluit-a cândva.
Prea bătrână cetate inima îţi este...
E loc bântuit castelul tău vrăjit.
Chiar tu îl bântuieşti.
Psyhe:
Eşti monstru, Eros! De ce mă părăseşti?
Că nu exist? Că-s doar fantomă tristă
în viaţa ta de cavaler-trubadur?
O stihie-stafie într-un veac muribund
ce nu mai crede-n carne, nici în trup?
Oare sufletul meu nu-ţi este de ajuns?
Vrei, sensul, tu să mi-l atingi?
Eros:
Sufletul tău, iubită, sufletul tău...
Arată-mi urma lui! Să-i văd eu paşii
peste jar călcând, ca să aprindă luna
şi al deşertului soare să-l facă vâlvătaie,
cuptor încins prin negura nopţii!
Aprinde-ţi lumina! Vreau... sufletul să-ţi văd!
Psyhe: Dacă există...
6. Hai, să vedem!
Eros:
Sufletul tău, o, Psyhe, ori chiar e invizibil,
precum dintotdeauna nouă ni s-a spus,
ori prea departe este de inima mea
şi nici nu vrea, de ea, apropiat să fie,
să o atingă cu aripile lui de înger păzitor,
de porumbel al păcii privindu-se-n oglindă
chiar în ochii mei
adânci, întunecaţi ca iadul în care strălucesc,

luceferi gemeni să îţi fie... în care să te pierzi.
102
Căci eşti acum fantomă într-un duh.

E duhul meu poetic de tine bântuit
fără să ştiu de ce şi cu ce ţi-am greşit
atunci când m-am unit... cu sufletul tău
doar, singur, eu.
Doar eu! Tu unde ai fost?... Pe mătură,

gându-ţi pe unde ţi-a zburat, vrăjitoare,
în noaptea aceea sacră, dumnezeiască, în care,
la nunta noastră sufletească, ţinută-n Empireu,
doar eu, doar eu am fost şi mire şi nuntaşi,
şi soarele şi luna, şi tortul şi vinul consumat?
Doar eu şi Dumnezeu.
Banchet şi muzică am fost... şi satir...

Eu am zis „da” în locul tău când, preot fiind,
m-am întrebat de te iau de nevastă.
O nuntă întreagă am făcut în singurătate-mi.
Şi ea a ţinut, nu doar trei zile sau trei luni,
ca în basme, ci nu-i sfârşită nici acum,
că-i veşnică poezie.
Am fost şi noaptea nunţii şi casă de piatră

şi vornic eu am fost şi cel ce a furat mireasa,
dar am dansat în braţe doar cu o idee,
că m-am îndrăgostit de tine, femeie absentă:
tu nu ai venit, chiar la nunta ta invitată,
ci doar o rochie, de, fără suflet, iubită,
în locul tău s-a ivit.
Psyhe:
Dar nu, îţi jur, am fost şi eu!
Absentă, ca de obicei, dar acolo am fost.
Te rog să mă crezi! Nu am dovezi,
că am tăcut şi mută am fost, dar prezentă,
când m-ai sărutat, pe buze, pe umăr, pe obraz.
Martoră fără glas la ce mi s-a întâmplat
în întunericul minţii.
Aşa sunt eu: tăcută: de rezonanţă cutie,

amplific glasul tău de zeu al iubirii,
frumosul tău glas ce mă încântă cu şoapte
103
ce doar eu le aud, dar mi-e frică:

de vocea mea mi-e frică: saturniană este
şi ar putea să ne înghită... fericirea...
Mai bine tac, că aşa...
(Eros iese supărat, abătut, din sala de arme şi

intră, urmat de Psyhe în tăcere, în sala de bal
somptuos decorată cu picturi pe tavan reprezentând
facerea erotică a lumii arcuite uşor peste candelabre de
argint cu zeci de lumini aprinse licărind ca stelele în
noapte. Erau acolo, rânduite în jurul unor mese din
lemn atent sculptat cu motive florale, scaune elegante
reflectate în oglinzi majestoase cu rame de aur dispuse
lângă geamuri înalte, suple, străjuite de perdele pe
care se ridicau frunze aurii prinse de tulpini căţărătoare
printre linii şerpuind către înaltul ideatic al rostului păzit
cu străşnicie de un şir de nuduri reprezentând zei antici
şi zeiţe iubite, cu rădăcini în inconştient, dispuşi
strategic în jurul pardoselei de marmură albă şi neagră
ce reprezenta o tablă de şah pe care Eros şi Psyhe
acum au păşit să-şi facă mutările îndelung gândite
până atunci... Eros e cu pătratele albe, iubita lui cu cele
negre... Rostindu-şi replicile, pot face mişcări de
nebuni, de cai, de ture, de pioni, de rege sau de
regină...)
Eros:
Că aşa... m-ai pierdut: prin tăcere...
Tu doar în mintea mea ai fost... un suflet.
Cu inima eu mi-am închipuit că ai ceva,
un suflet, dincolo de ochii-ţi răi, vulgari,
de buzele-ţi de gheaţă ce nu ţi s-au clintit
să îmi sărute cuvântul cel rănit de amor.
O, Psyhe,
eu, Eros, Monstrul, m-am îndrăgostit

de o frumoasă adormită, dorită, nesimţită,
de un cadavru viu, de suflet lipsit:
de o cutie goală, ce a pagubă-mi sună,
umplută cu scrisori ce-s fără de răspuns,
de o frumoasă înţepată cu vârful unui fus,
o bestie să fie.
104
Neîndurătoare. Rece. Regină de gheaţă.

Iar eu: un nebun pe care l-ai atins,
ca într-un vis ce nu se mai termină,
căruia i-ai zâmbit: rânjetul tău încolţit
(din coşmar răsărit) să-i rămână
pe retină – un semn că poate tu ai început
să crezi în iubire.
C-ai început să te trezeşti din nesimţire

şi un chibrit să cauţi, o lumânare să aprinzi
la capul unei moarte ce a înviat,
chiar prin iubirea promisă, adormită în Domnul,
de tine trezită, nuntă-n apocalipsă să fie,
când aripile mele tu o să le vezi
îmbrăţişându-ţi trupul.
Eu... înger păzitor ţi-am fost, prin întuneric,

ca Orfeu, coborând în iadul tău de moartă.
Din nesimţire să te scot... şi, din a ta cutie
craniană, să-ţi eliberăm cuvântarea ascunsă...
şi, din lada-ţi de zestre, bunul simţ aşteptat,
lângă o făclie am ajuns... şi acum o aprind,
ca să mă vezi!
(Eros aprinde o lumânare albă spre a mări

puţin lumina radiată de candelabre... discret, stelar,
prin sala de bal – o lumânare înaltă, de mire, pusă pe
un suport adecvat, ce se afla pregătită în centrul tablei
de şah... Psyhe, aflată într-un colţ al tablei, cu spatele
spre centrul ei, se vede mai bine în oglinda ce-i este în
vecinătate de sens...)
Psyhe:
Nu văd nimic! În faţa mea... e o oglindă.
Doar pe mine mă văd! Iubitule, eşti aici?
Oglindă, oglinjoară, de cine m-am îndrăgostit?
E zeu sau e monstru – poetul acesta? Eu...
doar vocea de balaur i-o aud: parcă-i din mine
ivită... a lui erotică artă în care-i oglindit...
chiar sufletul meu!
105
7. Palatul
Eros:
Dar palatu-mi poetic... acoperit cu laur – tezaur
ţie dăruit de un balaur ieşit din cărţi deschise,
fantastic, prin ferestre, privind către vise
prin perdele ca norii argintii, prin viaţă,
ghidate de-o zână-iubire ce-i bibelou în versuri
şi de zei, idei pe o hârtie, în astre, ghicitori...
Palatul... mi-l vezi?
Deschişi de ţi-ar fi ochii minţii prin lectură,

pânzele-mi pictate din orizont s-ar ivi, navigând
pe unicul mit ce-i singura poveste, un fir
de iubire ratată cercetând şi insule, şi mări.
Cu dragoste încercată, cu fir de pescuit,
dorinţa-mi înrămată de peştii zburători, de aur,
aceea mi-o vezi?
Ce ai văzut în jur? Simbolice armuri nelocuite

sunt pline de ecouri, de lupte, de indicii...
Păzitori de castel fără trup, dar prezenţi,
sunt martori hedonişti covoarelor persane,
cu geometrii în ritm, în rime cugetând
la cercuri înflorite şi clopoţei sunând
sub pasul tău desculţ...
În palatu-mi gigantic cu ziduri ce mi-s munţi,

cu tavane-firmament, de teodicee, sub stele,
luceferi fără număr, prin mine, îţi vorbesc...
Şi, ca într-o epopee, podelele-s Câmpiile Elizee.
În palatul acesta ce nu are sfârşit,
ce uneori e rai sau iad, sau labirint,
se aude muzica din sfere...
Se aude harpa ta de muză... bâzâind, bârfind

nenorocirile lumii, necazuri regizate pe o scenă,
în sala-mi de teatru cu scaune capitonate,
de lemnul edenic locuite, purpuriu privind
regalul spectacol: marea de cuvinte, de public,
106
ca de ţărm, spărgându-se... În tăcere duşi,

aplaudaţi, doi pescăruşi...
În a tronului sală, zeci de candelabre revarsă

a lor viziune... peste armate de antice sculpturi
în marmură rănite, în alburi răstignite,
păzindu-mi tronul din piatră şi din lemn:
mânere şerpuind, sfârşind cu capete de lei,
picioare cu gheare, cu copite, cu aripi, spătar
avântat spre mister...
Cariatide ascunse sub mese, în sala de bal,

gălăgioase, râd, apoi, serioase, dansează
din priviri cu atlaşii ce pe umeri îmi poartă
cerească boltă, sprijinit Atlas: sunt hărţi
înşiruite spre tărâmuri de sus şi de jos,
spre regate de mijloc, spre biruite cetăţi
de mine cucerite...
Copaci ai vieţii ieşiţi din pereţi, în relief,

cu frunze de piatră, de marmură înfiorată –
ramuri... umbresc statui cu meduze pe scuturi,
cu invizibile căşti dăruite de Pluto,
cu zale de jale în piatră adusă din zare,
din cariere uitate... şi sarcofage goale decorate
cu muncile lui Hercule...
Zeiţe-fecioare, goale, înarmate cu basme,

desprinse din mozaicuri romane, prin terme,
printre aburi aleargă după căprioare... Şi nimfe
scăldate-s de izvoare... Şi în lacuri-oglinzi
comori se văd, din adâncuri, răscolitor ivite,
când trupul tău ieşit din piscină ce-i mare
în saună-mi pătrunde...
Primejdioase unelte, sâsâind veninoase,

injectează versuri din colţi ca de stilouri...
şi nori de cerneală se aruncă de birouri,
cu tentacule, prinzând idealuri, idei, poezii...
citite, scrise, împrăştiate prin biblioteci tăcute,
cu mii de cărţi încolonate şi gata de război,
să fim amândoi.
107
Cu şapte braţe sfeşnic de argint şi cu nouă,

de aur, guvernând, cu antică înţelepciune,
sunt regină, rege peste mulţimi de lumânări:
colorate popoare aprinse văd cărţile deschise
revărsând prin raze, peste cercul vrăjit,
semne prea clare, invocaţii de Forţe
ce pe noi ne-au unit.
Din candele, lucind, valuri de aduceri-aminte

priveghează memoria amintirilor moarte:
suveniruri ce nu-mi mai trezesc frământări,
emoţii palide, în muzeul figurilor de ceară,
sculptate-n timp de lumânări nepăsătoare
muncind pe birou, meditând la focuri arzând
în şemineul florentin.
Priveşte-mi palatul, păşeşte prin el!

Sunt torţele aprinse între adormite coloane
prin temple ce-mi sunt gări cu ritualuri-trenuri,
din cărţile-mi sfinţite, decolând spre înaltul
de la capăt de şine, ca-n lumi paralele,
sub ceasuri exacte, să fie înnobilate
de o regină-suferinţă.
Iată! În sala de consiliu, strofele-mi miniştri

au decretat hotărâri scrise cu sânge în destine.
În sala regelui, urcat pe tron, monarhul,
un tiran ce-i divin... îţi este poet.
Se joacă cu decrete ce iscă comparaţii
cu renaşterea evadată din romantism
spre real de iluminare.
Arcuri încordate, tolbe şi săgeţi, în turnuri,

cai încălecaţi de sfinţii nebuni, în vitralii,
pioni înarmaţi cu topoare de piatră,
săbii încrucişate în duel, tunuri încărcate
pe tabla de şah, în sala-cazino,
piese sunt mutate, se aruncă zaruri,
împărţite-s cărţi...
108
E un muzeu palatul meu, e sală de teatru,

de joc şi de dans. E templu, piramidă-mi este
şi mausoleu, e sală de arme lustruite
pentru turnir medieval; pentru curse de cai,
de care, circuit roman, alergând în elipse,
în cercuri, în spirale... ce-s trepte urcând
pe aripi de îngeri.
Dar curtea? Curtea mi-ai văzut-o? Între munţi,

grădinile cu fauni şi iarba de picnic cu bacante,
lacurile cu lebede negre, nimfe la izvoare,
alei alene şerpuind sub arbori seculari...
îmi găzduiesc curtenii: filosofi de seamă,
poeţi din vremi apuse, curtezane, profeţii
ce-mi sunt sfătuitori.
Priveşte-mi domeniul erotic şi parcul cu tei,

cu şiruri de copaci ce-s săgeţi sângeroase...
Ca-n toamnă, acum, spre cer îndreptate,
pe el l-au rănit: din trunchiuri ruginite,
frunze în roşu muiate împrăştiate pe cărări
sunt lacrimi de vânt păsuind lângă bănci
ce-şi aşteaptă iubiţii.
Păcat că nu mă vezi! Palatul meu e magic.

Mi-s pline de minuni grădini ce-s suspendate
în vârful pixului din care curg, se scurg
epopei şi ode, satire şi idile, elegii...
Păcat de simboluri, păcat de comparaţii.
Prea mare risipă am făcut... pentru o iubire
ce nu m-a văzut...
109
8. Laudă mie!
Psyhe:
Ah, Eros! Aprinsă e făclia. Te văd chiar acum:
din întuneric apărut cu a ta angelică frumuseţe.
Ţi-am ascultat şi glasul, îţi cunosc palatul,
peste tot am fost când tu ai lipsit la trezire.
Eşti prea bogat în versuri, în sensuri, în idei.
Prea încărcat ţi-e sacul cel de semne plin.
Dar nu le înţeleg.
Eu nu pricep care-i mesajul aici.

Ce vrea să zică poetul – oare el ştie?
M-am plictisit de versuri, nu mai am chef
de înlănţuiri. Doar unghiile mele mă intrigă:
sunt lungi şi vopsite, mai trebuie pictate...
poate... Şi genele să-mi fie false:
asta mi-aş dori.
Vorbeşte-mi de sprâncene, de găurile negre

din irisuri de vis! De buzele mele trandafirii!
Oare ce-i cu tine, domnul meu poet? Unde
ţi-s laudele corporale, clasice, populare?
Rotunzii mei sâni chiar nu îţi spun nimic?
De ce te-ai smintit, păşind pe lângă cărări
bătute de idile?
Ai grijă cu aceste încercări! Microscoape

şi critice priviri vor cerceta celula, cerul,
circul făcut de clovnii-ţi-ironii, de acrobaţi
sarcastici, de leii-ţi filosofi dresaţi,
ce stoic-pios se învârt în cercul vicios
bătucit cu copite de draci de satiri ameţiţi
cu tragedii abstracte!
Nu ştiu de ce-mi vorbeşti învolburat.

Tu eşti bărbat şi zeu. Eu doar femeie.
Tristă, eu... măsor cu pasul versul tău,
al tău cubic palat de mine-i măsurat
şi ţi-l găsesc: cutie! De versuri de carton.
110
Nu înţeleg: al meu cadou, cadoul meu

care ar fi, care ar fi?
Ţi-e vidă poezia! De moarte-mi aminteşte!

Şi bate vântul printre statuile-ţi strofe.
Domeniul tău, grădina şi palatul, un uriaş
le locuieşte, că-s prinse cu cârlige de nori:
jupuite de piele, carcase de admiraţii ucise,
de adoraţii spintecate, sângerând reproşuri:
Tu eşti lipsit de complimente!
Nu-s eu frumoasă? De ce nu mă lauzi?

Să-mi spui cât îţi doreşti, prin trupul meu,
pierdut, să rătăceşti o viaţă întreagă.
Şi, dezgolită, să îmi săruţi sânul ca un sfânt,
cu grijă, ca să-mi ispiteşti şi mie sărutul.
Şi, în extaz intraţi, să ne stropim, botezaţi
în râul edenic al vieţii...
Tu vezi doar răul, răutatea şi urâtul.

Nu zic că nu le am, dar mă privesc în oglindă:
părul meu de zână, învolburat, tulburat,
de cine să-mi fie limpezit cu-o vorbă bună?
Şi chipul acesta de zeiţă cu coarne...
ce goarne să-l cânte, să-l laude – cine?
Nu-i rolul tău acesta?
Poet al haosului eşti, drăguţ nu îmi vorbeşti,

de sus, cu capu-n nori, uriaş, îmi ignori,
în mod ciudat, suspect, chiar frumuseţea!
Tărâmul în care locuieşti e veşnic zburător:
nu văd nici vrejul magic, din bobul udat,
crescut, înălţat, să urc pe el curioasă
spre fantasticu-ţi edificiu.
Ce-s eu pentru tine? Umbra-ţi pe pământ?

Descânt de blestem uriaş căzut peste lume?
Gigantică iubire... în tine-i un Olimp întreg:
eterne întrebări, nemuritoarele-ţi răspunsuri...
mi se fac zei pe neuronii mei. Mă striveşti
cu întrebări nepuse la care eu nu ştiu
să-ţi dau un răspuns.
111
Divin mi-este trupul: să-mi fie lăudat,

să-mi fie adorat, dorit nebuneşte să-mi fie:
asta îmi doresc: iar nu un cult al morţii!
Nu lună plină, cu urlete de lupi şi gheaţă
la izvor, zăpadă prin pădure rece, întărită!
Nu! Ci un sărut ce-i limpede ca adevărul
în care ne scăldăm!
Un munte... sfânt în depărtare-mi eşti.

Mă striveşti, mă inhibi, mă alungi...
cu sfinţenia ta de călugăr ostenit, scârbit
de ode, de idile, scârbit de istoria moartă,
plictisit aşteptând trădarea unui sărut izgonit,
bătut şi răstignit pe o linie moartă
ajunsă la sfârşit.
Nu te înţeleg! Vrei pace sau război?

Palatu-ţi este plin de arme, de armuri,
de topoare tocite, de săgeţi veninoase.
Sunt săbii încrucişate cu urme de sânge:
în dueluri prea multe poate ai luptat.
Şi-s tunuri încărcate pe table de granit:
podelele-ţi sunt câmp de bătălie!
De ce-mi vorbeşti... atât... de neromantic?
9. Timpul s-a sfârşit
Eros:
De ce-ţi vorbesc?... A dispărut... infinitul.
Pierdut mi-e trecutul de când te-am întâlnit.
Şi unde-i viitorul? Spune-mi, dacă ştii!
N-a mai rămas în mine decât o unică clipă:
şi aceea se repetă. Al tău chip, a ta idee
mi s-au făcut simbol. Şi vreau să-l înţeleg
decriptându-l...
Cineva... sau ceva, prin tine, îmi vorbeşte,

îmi ocupă tot spaţiul, îmi este unic gând,
fixaţie ordinară, centrul unui ceas.
112
Minutarul, orarul, secundarul se întorc

mereu la cifra ta, 2, 2, 2, cea din mijloc:
acolo-i rădăcina lor, copaci rotitori
repetând provocarea.
Dacă aş şti ce-s provocat să aflu,

degrabă, răspuns ţi-aş găsi poeziei tale.
De aş fi preocupat de iubirea clepsidră,
din nisipul strecurat prin versuri şi prin strofe,
un rând cu rânduială, prin noapte şi prin zi,
s-ar dura... îndurat făcând legătura
între cauză şi efect.
Dar nu ştiu cine-i aici cu întrebarea

şi nu ştiu pentru cine există răspunsul.
Şi-aş vrea să ştiu de eu îţi sunt cauză ţie
sau tu, în ultimul sfârşit, mişcătorul cel prim
ce mă pune de-a pururi în stare să-ţi fiu
un punct de sprijin, să-ţi răstorni
universul.
Tu-mi eşti dimineaţă într-o înserare,

apusul ce nu mai poate să apună,
soare blocat, oprit, fixat, ţintit în ceas,
în mijloc de clipă, chiar la rădăcină
de întreite ace ce se rotesc... degeaba,
căci umbra nu se mişcă şi timpul a murit...
dintr-o privire.
Şi infinitul nu mai este şi toate se întorc...

Revin refăcute reluând... revelaţia:
chiar scopul e atins, absolutul... bifat!
Văzut-am ce-i de auzit şi parfumul
ce a fost atins... e supremul....
Mai mult nu se poate gusta.
Tu eşti Totul!
Şi într-o clipă mi te-ai dăruit,

fără să vreau eu timpul să mi-l sting,
să-mi anulez durata, aţintirea, sensul.
Istoria-i sfârşită, Dumnezeu... înviat.
El s-a întors, privire cu apocalipsă,
113
să nu mai fie cercuri, spirale şi elipsă...

de alungit.
S-a ruginit mecanismul, rotiţele blocate

şi arcurile au sărit, împrăştiate limbi,
fâlfâind, au ţâşnit spulberând, săgetând
şi ore şi secunde şi minute... Noapte
sau zi... de ar mai fi, s-ar întoarce
mereu la tine în braţe: şi ani şi luni... ţi-ar fi
buchet imens de poezii.
Eu nu mai ştiu nimic de romantism,

de realism, de simbolism, de modernism,
de suprarealism, expresionism, iluminism,
raţionalism, renascentism sau clasicism.
Sensualist, sentimental, îndrăgostit,
sunt totul, prin toate regăsit, cinstit:
misteru-i descifrat.
Mi-e natural prezentul. Post-modern,

raţiunea-mi de a fi... îmi este închipuire,
de când ne-am atins... Nu îţi vorbesc de trup:
eu am văzut în tine o eternitate:
cu mii de feţe te-am iubit... şi-s în morminte
ale tale mii de corpuri de mine adorate
doar fiindcă te iubesc.
Pe tine: reper divin de dincolo de vreme,

suflare în eter şi sfântă energie, de neuitat...
nemuritoare esenţă, cu formele-ţi sublime,
nepieritoare amintire ieşită din timp,
ca să te am de-o vreme în veşnicie...
de când, atunci, privindu-mă, într-o clipă,
de neuitat mi-ai devenit.
Crezi că mai văd ceva decât eternul,

lumina aceasta ce nu o pot descrie,
ce-ţi este aşezată peste al tău chip?
Crezi că-ţi aud eu glasul acesta pieritor
când sunt cascade-n mine, urlătoare,
poveştile – o mie – din miile de vieţi
în care ne-am iubit?
114
Cu ochi ce-s sărutaţi în miile de vieţi,

cu toţi deodată, te privesc, călăuzit prin ere
ce toate-n astă clipă, acum, mi s-au deschis!
Cum străluceşti!!!... Îmi iau pe veci lumină
când sunt, în ochii tăi, chiar Logosul dintâi
de tine auzit, când tu... îmi eşti Tăcerea...
în care m-am sfârşit.
Tu poţi să pleci... acum. Eu... pot să rămân.

E fără importanţă depărtarea de când eu reştiu
că eşti. Mi-am... reamintit: devreme nu există,
nu mai este târziu şi graba mi s-a dus.
Am reajuns lângă tine şi ne-am contopit.
Nu e un mit! S-a întâmplat, am reuşit:
timpul... din nou s-a isprăvit!
Asta e tot... Te poţi depărta, poţi să revii.

Nu îmi mai poţi dărui... nimic.
În mine eşti cu totul acum reabsorbită.
Doar o părere mai pleacă-n altă parte.
O mică revoltă... contra Eternităţii.
Prea lungă-i clipa de când... ne-am întâlnit:
e timp infinit.
Vorbindu-ţi, înţeleg: ce-i căutat a fost găsit:

şi-a început destrămarea, timpul devine inutil:
ţinta a fost atinsă... cu o simplă privire:
şi lumea-i inutilă, lipsită-i de folos:
încet, se destramă. Noi o privim. Descompusă-i
de clipa în care se dizolvă rostul împlinit
ce termină o lume.
Nu noi ne despărţim, ci lumea se dezgheaţă

şi viaţa se topeşte, căci timpul s-a oprit.
Absolutul revine, absurdul se reface
sub Ordinea Supremă: destin reîntâlnit.
Se prăbuşesc oraşe şi ordini sociale,
cad în ruine, fără număr, sensuri părăsite
la timpul potrivit.
115
Lumea avea un rost: a noastră întâlnire.

S-a realizat... Acum nu-l mai are.
Şi nici motiv să fie. O să moară.
Noi doi vom îngropa-o într-o amintire
ca pe-o durere surdă ce a fost simţită
când căutam ce doar în noi doi era de găsit:
eternă, iubirea.
Adio, Lume! Dormi în pace. Mulţumesc!

Atât de mult te-ai frământat să ne uneşti...
Să îmi dai semne, pe ea să o găsesc
şi apoi să înţeleg deplin... că asta-i tot!
Nimic mai mult nu este necesar.
Atunci când Eros cu Psyhe în mine s-au unit,
Timpul a murit.
Trăiască Clipa ce-a mai rămas apoi!

Cântare fără glas – scopul atins –
a mai distrus o lume de iluzii formale.
Iată-mi Prezentul curat: pur şi simplu!
Aici şi Acum e totul: început şi sfârşit,
Alfa şi Omega... s-au contopit, iubito,
căci Scopul... e atins.
10. Oglinda
Psyhe: Dar unde-i Scopul? Trecut pe lângă mine,

pe când eu... poate păru-mi pieptănam,
l-oi fi ratat, când pleoapele îmi coloram,
atentă, în oglindă, pe mine să mă văd.
Şi Scopul, călărind o Clipă, cum zici,
pe lângă mine s-o fi dus... fără să ştiu nimic:
furată de oglindă.
Eros: Oglinda ta sunt eu! Eu, poetul tău!

A ta geamănă flacără, la bine şi la rău,
arzând lângă tine, acum, ca-n poveşti,
mă despart... de întunericul ce-mi eşti!
Rămâi cu bine, Muză! Doar eu, poetul, zău,
vorbesc şi acum, la despărţire, de un hău!
116
E hău sufletul tău: ursuz, taciturn! Da, Psyhe!

E prins în oglinzi deformate de o iluzorie Nike,
cu rea-voinţă fermecate, în ele să se vadă
doar pe sine... Adio, Frumoasă Faţadă!
Bestia ta te salută! Ieşind din a ta pădurice,
cu aripioarele întinse, retras, eu zbor de aice.
Acum mă cunoşti, tu m-ai văzut la faţă...

şi glasul mi l-ai auzit... cu vorbe ce îngheaţă:
Eu te-am iubit şi încă te iubesc, ispită!
Iubirea noastră însă-i... o pasăre rănită.
Şi aripa lovită chiar tu eşti... şi-i ceaţă.
Nu ştiu cine te-a lovit, prin labirint cu aţă,
de ce eşti mereu abătută, tristă între comori.

N-am ştiut cine eşti. Dar ţi-am adus licori.
Şi ţi-am legat, ţi-am îngrijit... rănita-ţi aripă
şi ea s-a vindecat: eşti fluturaş... în clipă.
Te-am învăţat ce e iubirea, zână între flori,
eşti liberă acum să te ridici, să zbori.
Cu praf vrăjit, iubită, de mine dăruită,

să faci minuni, precum o Afrodită,
căci eu ţi-am dăruit, ca tu să dăruieşti!
Cuvânt cu har mântuitor să cucereşti –
te-am ispitit, în taină, iubire introvertită
să nu mai păstrezi, că nu eşti fericită.
Chiar de la Venus, a dragostei zeiţă,

primit-am şi eu darul adus de-o porumbiţă,
de-a săgeta năvalnic cu dor de îmbrăţişare
chiar piepturile goale, ascunse, de fecioare
spre a îmblânzi un monstru sacru, o actriţă,
o bestie rănită... cu sânge pe blăniţă.
Adio! Acum ne despărţim! În clipe minunate,

tu bestie mi-ai fost... un monstru-n nuditate
pe un vârf de deal cocoţată, legată, lăsată
ca monument de vanitate ataşată, lucrată,
prea plină de sine, să cazi repetat... în păcate
ce din orgoliu s-au născut, plătite în rate.
117
Tu – mai frumoasă decât Venus te-ai crezut!

Un monstru narcisist ce intră în rut
doar când se priveşte pe sine-n oglindă.
Şi nu ştie de joacă, nu vrea să se destindă.
Blestemată, ca un cap de Meduză pe scut,
te-ai privit hipnotizată de ce ai văzut!
Şi sufletul cel moale ţi s-a întărit,

şi aripioarele... ţi s-au făcut granit,
te-au coborât brutal, te-au tras în jos
şi gura iadului ţi s-a deschis frumos,
şi a intrat în tine divinul înger înrăit,
scorpie să te facă cu buze de alint.
Eu te-am răpit, la mine în palat,

ţi-am pregătit, de flori, din poezii, un pat,
cu propria-mi vrajă înţepat, din greşeală,
te-am preschimbat în zână nupţială,
sedus de dragoste, din liră ţi-am cântat
şi-n apă parfumată te-am scăldat.
În fiecare noapte, până-n zori, înfiorată,

m-ai ascultat tăcută, blândă, penetrată
de atâtea idei! Din manualul antic de iubire
eu ţi-am predat secrete de adâncă fericire
şi carte magică eu ţi-am lăsat semnată,
de mine scrisă, să fie aprofundată.
De versuri adormită-n zori, bestia din tine

s-a retras... căzută... din neant de virgine.
Şi acolo... nu a mai rămas nimic. Tăcere.
Un ecou stupid, din timp în timp, cu plăcere,
a revenit – demonul-roşu, al iubirii de sine,
să te tragă în alb, dincolo de rău şi de bine.
În nesimţire. În indolenţă crudă, în răceală.

Te-ai îmbrăcat cu artificii, cu haine de gală,
cu frică de vorbire, cu teamă de amor,
uitând că tu eşti goală... pe interior.
Şi golul acela... ce-ţi este ţie fală
ţi-e manual de iubire prin lume infernală.
118
Rămâi cu bine! O carte ce-i Logos ţi-am lăsat,

evaluat, al tău întuneric să-ţi fie luminat...
Găseşti în ea doar cântece vindecătoare
pentru rănitele, cu taine, aripioare,
să nu mai fie dure, atunci când se zbat,
ci sprintene, uşoare când se pun pe zburat.
Mă rog pentru tine! Nu pot acum mai mult.

Destinul ţi l-ai pecetluit cu al tăcerii cult.
Ţi-ai pus peceţile pe el, pe duhul cel poetic,
ţi l-ai sigilat, ţi l-ai închis, discret, ermetic,
cu şir de lacrimi dure l-ai legat demult,
cu traume nevindecate în viaţă de adult.
Legat cu lanţuri îţi este el acum: răcneşte:

Din inima-ţi cu gratii, tratat omeneşte,
să-ţi fie lăsat liber, căci... cu ce ţi-a greşit?
Nevinovat... închis, căci tu te-ai smintit...
şi fără judecată, să n-auzi ce-ţi vorbeşte,
l-ai aruncat din suflet afară din poveste!
De ce-ai exilat poezia, departe, într-o carte?

De ce ţi-ai alungat poetul din cetate?
De ce, în temniţele tale, ai închis un înger?
Un înger rebel, ce-ţi tremură în ger...
De ce eşti rece, frigidă, când vorbim de arte?
Când îi auzi poemul... înviind păcate?
Precum Hristos... a pătimit şi el, săracul,

bătând în a iadului poartă... când dracul
l-a pus să creadă în promisiuni de iubire,
prin dragoste, să-şi afle, de sine, izbăvire,
când, în carul cu fân, şi-a aflat... acul...
şi, iubindu-te pe tine, a vrut... să treacă lacul.
La revedere! Oglinda ta... e, din păcate, spartă.

Fragmentele-s tăioase – o postmodernă artă,
numai călcând pe cioburi, o poţi elibera!
Va sângera dorinţa ta. E scrisă, te va fulgera,
că-i lege sculptată în piatră pentru veşnicie,
chiar dinainte să te naşti, a dragostei poezie.
119
E-o singură poruncă-n ea: Tu să iubeşti!

Să... mă iubeşti! Pe mine, Eros! Ca-n poveşti!
O, da, Femeie Dumnezeu, acesta ţi-e destinul
scris şi semnat de al tău suflet... şi de divinul
tău Înger! Nemuritoare, o singură lege există:
să mă iubeşti!... Ştii bine... Altfel... vei fi tristă.
Şi-ţi vei dori mereu să mori, descompusă

să-ţi fie, palidă-ţi, pielea, că ai sub ea ascunsă
dorinţă neagră, dorinţă nespusă, amânare,
iubire negată, distrusă, călcată în picioare,
că nu asculţi, divină, de o trădare ce te vinde:
un dor ce, stins cu lacrimi, mereu se reaprinde.
(Psyhe izbucneşte în lacrimi şi, alergând, intră,

din sala de bal, într-o cameră alăturată, aruncându-se
pe o canapea cu faţa în perne, lăcrimând... Când Eros
intră după ea, se ridică şi, strângând un iepuraş de pluş
găsit pe canapea în braţe, îi vorbeşte lui Eros, ce se
aşează tăcut pe un fotoliu... aşteptând...)
11. Aur şi plumb
Psyhe: Nu mai vreau, dacă am vrut vreodată,

să aflu ce-i amorul... Acum ştiu: balaur
aruncător de foc, inima-mi aprinzându-mi,
un monstru, minotaur, căutător de aur,
ce mă pune pe jar, mă împinge-n arenă,
să-mi intre-n labirint, să-şi lase tezaur
comoara-i de lut...
Pizmuită de Venus, adorabilă, divină,

de neatins, prea-frumoasă vestită-n Empireu,
cu chipul meu de zână, cu trupu-mi de zeiţă,
am provocat Natura şi Cerul – chiar eu!
Un balaur de foc, spre inimă de piatră,
nimicitor de nesimţire, tu, sălbatic zeu,
poet mi te-ai făcut!
Săgeţi de plumb, de aur, săgeţi ascuţite,

în tolba ta amestecate, pregătite, sunt luate
120
una după alta. Cu ele m-ai ţintit,

plumb după aur şi aur după plumb, reluate,
lovituri înfocate: din paradis în iad
şi din infern la cer, pasiuni automate
în mine au ajuns!
Cocoţată, pe vârful stâncos al unui munte,

fac nuntă şi înmormântare în acelaşi timp:
Înspăimântând natura, înfiorând instinctul,
băgând în boală toţi zeii din Olimp,
îmi eşti un demon-înger, erotic satir,
pedeapsă ce-i răsplată... prin veşnic anotimp
din poezie născut!
Din abis în nirvana, din samadhi în haos,

atât amar de vreme, de o vreme, există,
cu asupra de măsură, nemăsurată lipsă,
absenţă ce-i prezenţă, suferinţă buddhistă,
din lipsuri ivită, prea-plină împlinire,
un nesfârşit poetic, într-o alchimistă,
e plumb în aur prefăcut!
Să fug de tine sau să te îmbrăţişez?

Mă tem că timpul veşnic mă aşteaptă,
să fac un pas în faţă sau să mă depărtez,
iar eu, răcnind în potolită şoaptă,
din vreme-n vreme, prinsă între lumi,
accept... că prin iubire se îndreaptă
cel ce a căzut...
(Eros se ridică de pe scaun, se duce la geamul

deschis şi priveşte pentru un moment jocul satirilor şi
dansul nimfelor, cântecul muzelor, veselia filosofilor
invitaţi la banchetul desfăşurat cu vervă de nuntă prin
a lui grădină...
Apoi... se apropie de Psyhe ce privea şi ea, pe
un alt geam, aceeaşi grădină... fără însă a-i vedea
poetica-i magie: doar o uşoară adiere de vânt şi o mică
senzaţie de înfrigurare adusă de apropierea dimineţii îi
mişcau simţurile obosite, somnoroase, realiste...)
121
12. Darul
Eros: Nu mă iubeşti, nu m-ai iubit!

Nu iese fum, nu este foc... Chibrit,
scânteie-n tine nu-i aprinsă...
Torţă toridă de netăinuit... e stinsă
acum. Nu iese fum, nu a ieşit.
Vulcanul tău e liniştit, e adormit.
Nu înţelegi nimic... Şi poate eşti convinsă
că mă prefac cumva c-am inima atinsă.
Atinsă de ceva: atât de tainic, roditor,

sămânţă sănătoasă de amor, ogor
arat, brăzdat, întors şi răsturnat,
schimbat cu totul, cu totul transformat...
doar... de o închipuire: soare dogoritor
ce-mi luminează mintea, să văd în viitor
clipa... în care... şi tu, din neant,
vei fi lovită-n tunet de-un trăsnet germinat...
(La orizont, începe să răsară Soarele...)
Explodat din pământ, ruină pentru gând,

distrugător ce aprinde minele, mişcând
tot ce-am plantat în tine de o vreme:
seminţe-poezii şi drame ce sunt demne
de o regină a salamandrelor văzând
cărbunele aprins şi negrul luminând,
crescând văpăi, solare diademe
şi halouri de sfânt... unde erau dileme.
(Faţa iubitei este luminată, să fie mai bine

văzută, de zeul artei, de Apolo...)
Eros: Probleme n-ai acum, nici frământări...

Prin dragoste nu-ţi cauţi încă sublime cugetări.
Tu mă priveşti mirată, rece, înlemnită,
femeie de zăpadă cu strat acoperită,
cu strat de alb intens... prin gări
lipsite de trenuri ce-au trecut prin ţări
122
ce-s pline de magie din ţâţâni sărită

când pieptu-ţi tresare, fiind îndrăgostită.
Acum eşti fandosită: rimel, farduri, vopsele.

Închisă în oglindă alături de iele.
Cu joc de mărgele momită – o pisică...
ce ghearele îşi scoate, că îi este frică
de un dulău cu poftă de căţele,
precum mă vezi, între două cafele...
Tunele-ţi sunt săpate, prin vene, prin artere,

Inconştientu-ţi împinge vagoane de mistere,
e multă piatră-n ele ce trebuie scoasă
pân' să ajungi la aur – brăţară radioasă,
inel trecut prin focul dragostei ce-ţi cere
să le aprinzi, să-ţi arzi şi să-ţi topeşti himere
ce-ţi bântuie stomacul răbdând în tăcere.
(Psyhe, presimţind o nenorocire, se aşează pe

canapea... Eros se aşează lângă ea... fără să o atingă.
O rază de soare îi luminează cu putere chipul...)
Eros: Focul! Da, focul digestiv, vestalic, preschimbă

ce-am pescuit din semne. Ajunse pe limbă,
rosturi gustate, mestecate, cu poftă-s înghiţite,
cu poftă de amor, de clipe fericite
promise, primite, ce prin burtă se plimbă
cu ritm şi cu rimă... şi-n Dorinţă ne schimbă.
Însă... arderi interioare, focul fără fum,

tu nu le vezi în mine. Totuşi: Amo, ergo sum!
Nu mă îndoiesc deloc că te iubesc,
deci sunt îndrăgostit... Este firesc,
în dragoste fiind, că eu exist acum,
dar, iată: sunt singur pe acest drum.
Nu m-ai iubit, nu mă iubeşti.

Nu iese fum, iar focul din poveşti
în tine nu-i aprins. Un glas slugarnic,
în cortul tău de piele ce-i făţarnic,
îndură frig, iar tu îi porunceşti
să nu aprindă focul, vrei să te răceşti,
123
căci nu crezi... în iubire. Amarnic,

te imploră să-mi vorbeşti. Zadarnic.
Sunt darnic şi te temi, contaminată,

cu astă febră dulce, cu dragoste curată,
să nu te alegi şi tu, aripi să-ţi crească,
colorate, de fluturaş, aripioare, îngerească,
în iubire să crezi, veşnic vindecată
de propaganda falsă, de eronata-ţi judecată
a demonului tău ce poartă o mască
şi gripată te ţine – făptură drăcească.
Iubire cu forţa nu-mi doresc. Te las.

De va veni o vreme şi un ceas
să se aprindă torţa amorului nebun
în capu-ţi luminat de vreun gărgăun
jucându-se cu focul ieşit din al meu glas
ce-i scris, descris, de vis, o, muză din Parnas,
reuşind să învârtă în tine un taifun,
să mă cauţi: sunt darul tău de Moş Crăciun!
Goodbye!
(Soarele a răsărit... Eros se ridică de pe

canapea, îşi întinde de câteva ori aripile de aur, ca şi
cum ai clipi, fără ca ea să i le vadă, apoi iese pe
terasă, coboară în grădină, păşind cu fermitate,
mergând pe o alee spre o ţintă doar de el ştiută...
Psyhe stă o clipă pe gânduri, apoi aleargă după el şi,
ajungându-l, îi vorbeşte...)
124
13. Da. Nu.
Psyhe: Da... Casă de piatră? Casă de bani?

Casă de cultură, de tortură? Ce este iubirea?
Casa unui melc somnoros, lipicios?
Joc de noroc sau doar joc de cuvinte?
Bătaie de joc ce mă scoate din minţi?
Luată la joc, cu tine voi juca...
un joc de societate.
(Psyhe se opreşte pe loc... Eros merge hotărât

mai departe...)
Psyhe: Nu!... Sunt masă de manevră romanticii tăi!
Şi-n capul mesei cine-i aşezată?
O masă de aer, un cerc vicios
ce ne invită la masă, pe nepusă masă,
o ciorbă de iubire să servim...
pe o masă de scris.
(Eros s-a depărtat, neabătut de la calea sa, aşa

că Psyhe aleargă din nou după el şi, când îl ajunge, i se
pune în faţă, zicându-i:)
Psyhe: Da. Cuvintele tale sunt dulci uneori.
Alteori mă iau ca din oală
ale tale farfurii zburătoare, să servesc
sensuri sunătoare, savante, siropoase,
să înghit ce-a înghiţit pământul demult
şi greu să-ţi diger sensul servit,
să ţi-l mănânc din palmă!
(Eros dă să plece pe drumul lui. Psyhe i se

pune în faţă şi, mai întâi, îşi arată pieptul cel viteaz...
apoi îi îmbrăţişează pieptul lui Eros dezgolit de ea...)
Psyhe: Nu! O să-ţi ţin piep, făţiş,
descheiată la piept!... Să îţi dau
sau să te iau de piept, pe sfoară
să te trag în piept, răsuflare
să-mi fii şi corp la corp
să ne luptăm, în vorbe să ne duelăm
cu mâinile la spate!
125
(Eros zâmbeşte surprins pentru o clipă de

propunerea de a se duela cu piepturile goale, înarmaţi
doar cu săruturi aruncate pe furiş spre adversar, dar,
revenindu-şi, păşeşte mai departe... Psyhe rămâne pe
loc, dezamăgită, obosită, deranjată de nu se ştie ce...)
Psyhe: Da... Ai dreptate. Nu vreau să te iubesc!
(Eros se opreşte, dar nu se întoarce spre

Psyhe... Aceasta cade în genunchi, în spatele lui, apoi
se apleacă să-i vadă mai bine călcâiele acestui erou
înaripat...)
Psyhe: Nu îmi doresc să-ţi cad în genunchi,

nici cu genunchii la gură să aştept...
tu... calului să-i dai călcâie... cu idei duale,
cu al lui Ahile călcâi... călcând... iraţional,
vulnerabil, mărturisindu-mi... că ţi s-au aprins
călcâiele după mine.
Nu!... Persuasivă, nu vreau să te conving.
(Se ridică din genunchi şi se dispune

seducătoare, în faţa lui Eros...)
Psyhe: Seductivă, cu eleganţă, te incit,
manipulatoare, seducătoare, amplificând
credibilele tale argumente: foc şi fum.
Nu te-am iubit... când ne-am iubit.
Păcat... că ne încurcăm în amintiri
sărind etape.
(Îşi pune palmele pe sânii-i dezgoliţi...)

Psyhe: Da... Sub talpa iadului îmi stau strivite
ţâţele mele... de a talpei casă, însă eu...
talpă ţării tale nu o să devin!
De ai pus bază pe iubire, clădind
între noi... ziduri, să fim... în camere separate,
degeaba ai clădit!
(Îşi flutură în semn de negaţie arătătorul mânii

drepte prin faţa lui Eros uimit puţin de acest spectacol
126
de rămas bun, aşezându-se pe iarbă, să-l vadă mai

bine...)
Psyhe: Nu!... Între coapsele mele, calul,

calul năzdrăvan, înaripatul, pe pereţi,
visându-l înverzit, albit, la dinţi
necăutat, că-i dat în dar, calul
acesta... nici de paştele cailor, între
coapsele mele, după potcoave de cai morţi,
nu va mai umbla!
(Se aşează şi ea pe iarbă în faţa lui...)
Da... iubitule! Sunt sac fără fund,

fudulă femeie fatală cu fundament
ce-ţi este fundătură în care afundat,
să dai de fundul sacului încercând,
vei rămâne în fundul gol, aşa că...
Mută-ţi curul de pe filosofia iubirii,
că o cam striveşti!
(Psyhe se ridică în faţa lui Eros, mulţumită şi

fudulă, că i-a servit o replică să o ţină minte infatuatul
acesta... Auzi la el: cum i-a trecut prin minte să o
părăsească? Nu sunt ei soţ şi soţie? Oare actul de
cununie nu l-au semnat în pat cu sângele ei?... Nu-i
după el!... Iubire vrea, iubire o să-i dea... ca să o ţină
minte!... Psyhe se îndreaptă deci spre malul mării, în
curând coborând, pe o cărare, un mal mai abrupt, ca să
ajungă pe plaja din apropiere...
Întâmplător... şi Eros tot spre plajă se
îndrepta, să vadă mai bine răsăritul, aşa că venii şi el
cu picioarele goale în valuri, să-i ţină companie discretă
de la o mică distanţă... Apoi se apropie de ea, aşezată
pe nisip, privind soarele strălucind, ridicat puţin
deasupra orizontului...)
127
14. Aşa cum este
Eros: Nu vreau să-ţi câştig iubirea.

Să te impresionez. Eu doar te informez.
E important... acel lucru ce ne leagă
înainte ca vorbele să-ţi cerceteze firea,
înainte de analiza logică la care lucrez,
înainte să-ţi explic de ce-mi eşti dragă.
Să te invit – profesor să-ţi fiu,

profesor de bune-purtări, explicaţii,
interpretări pe înţelesul tău complicat,
nu vreau să-ţi fiu, am toane, sunt viu:
am însă zile bune când plin de iritaţii
aş vrea să urc un munte, provocat.
Exagerez, drăguţ fiind, caut motive

ca să îţi explic misterul de nelocuit
în care mi-am făcut castel, iubindu-te!
Să îţi explic ce nu înţeleg, perspective
tot schimb, dar văd cumplit... un neant
intrigat provocând... vrute şi nevrute.
Nu te iubesc, să fim mai buni.

Nebuni de suntem, aşa vom rămâne.
Suferinţa din dragoste e vie:
nu învăţăm nimic din ea, străbuni
au încercat: prin artă, instinctele păgâne
au înviat mereu din utere-sicrie!
Ceea ce ne leagă... ne dezleagă,

cugetând, să simţim prăbuşirea,
căderea prin iubire, în infern.
Te las să mă laşi... dar neagă,
dacă poţi, că-n libertate, fericirea
nu te întoarce înapoi etern...
Psyhe: Sunt obosită, Eros.

M-ai ţinut trează toată noaptea.
Nu poate Soarele acesta răsărit,
128
o Voce fiind, să-ţi spună el ce simt

în timp ce eu mă întind să visez vegheată,
să adorm puţin, doar puţin, la pieptul tău,
îmbrăţişată, de legănarea valurilor?
Eros: Să vorbească şi Soarele! De ce nu?

Dacă i-a venit rândul
să-ţi vorbească despre Valuri,
să-i ascultăm cuvântul...
(Psyhe închide ochii... şi-n interior vede, aude,

simte cum Soarele strălucitor, de undeva, nu se ştie de
unde, îi vorbeşte despre unde, despre valuri, în timp ce
ea le priveşte, le aude, le simte hipnotizându-i fiinţa...)
15. Valuri, valuri
Soarele (cugetând asupra valurilor ce pătrund într-o

peşteră aflată în imediata apropiere a celor doi):
Pe malul mării, în peşteră, valurile

intră, se retrag... Pătrunse-n ea, visările
îi sunt respiraţii: intră, se retrag. Febrile,
repetate, în valuri revin... Săruturi de fluturi –
pe flori, pe umede buze, sunt vulturi
ce au prins în gheare suflare, legături
ce-s valuri-valuri... între două maluri.
Ah, valurile vieţii, sub aripi de real,

intră, se retrag... din peştera în care-i ritual
sacralizând tăcerea... intrată-n recital,
ca un peşte prin peşteră străbătând,
triumfal, pe sub arc de triumf, defilând,
pas cu pas, urcând, trepte de spume născând,
din valuri, valuri, blânde lovituri...
Oscilând între creste, prin adâncituri,

intră, se retrag... unde... în adâncuri
unde vibraţii ivite din seismice şocuri
cutremură un epicentru zguduit subteran,
înfiorat tresărind ca lava în vulcan,
129
tectonic mişcată de cântecul lui Pan,

în valuri, sub pământ, cuprinsă de avânt.
Lipsit de veşminte, între cele sfinte,

descântat, înfierbântat, lipsit de cuvinte,
intră, se retrage, refăcând legăminte,
înaintând, să dea înapoi, asaltând,
reintrând, c-a fost prins pătrunzând
în gând, să împlinească dorinţe, vibrând,
scăldându-se în valuri, ca în idealuri,
Peştişorul de Aur.
(Psyhe adoarme în braţele lui Eros, alintată de

vocea soarelui şi de valurile mării... Acesta îi veghează
somnul... absorbit meditativ în înţelepciunea valurilor...
până adoarme şi el vreo trei ceasuri...)
130
IV Dragostea
(Când s-au trezit, revigoraţi, ridicându-se de pe

malul mării, plimbându-se pe domeniul lui Eros, au
ajuns în curând la un pod de piatră înălţat peste râul ce
se varsă în lacul pe care, doar de Amor văzute, plutesc
cu o barcă, jucăuşe, vesele, trei muze... strălucind în
soarele dimineţii, cântându-i lui Apolo – a lor goliciune
neascunsă, naturală, inocentă... într-un mod
provocator... Însoţindu-le, vâslind, glumind, bine
dispus în faţa lor, privindu-le... satirul, un demon cică –
Pan... Psyhe se simte inspirată, parcă de o forţă
cosmică, să rostească un imn de slavă... amorului.)
1. Slavă lui Amor!
Psyhe: O, Înger – păzitor de înger,

înger tare slab de înger,
timid, tu vrei să fii păzit
şi, protejat, să cânţi, mediator:
Slavă lui Amor!
Îngeraş, de toate zilele, prescură,

vândut ca pâinea caldă, în natură,
te-am fost băgat în pâine, ţi-ai luat,
preafericit organ vital şi dictator,
slava lui Amor!
Şi, ca prin vis, văzând realitatea,

cu ochii minţii îţi văd bunătatea
tălmăcind vise, dorinţe şi himere
cu cărţi de simboluri citite cu dor,
slăvindu-l pe Amor!
Picată din stele, vai de steaua mea,

călăuzindu-mă, crezând în steaua ta,
umblând cu Steaua după-un căzător,
meteorit cu coadă, vulgar colindător,
slăvit-am pe Amor!
131
Şi acum... mă laşi cu ochii-n soare,

căzută din lună cu mare mirare,
că mi-ai promis câte în lună şi în stele,
iar păcatele mele, în sfântul dormitor,
slăvit-au pe Amor!
Ruptă din soare, de tine pătată,

pete în soare eu văd, acuzată,
în lună de miere, că mă pot uita,
lunecând cu lunile, spre lunatec fior,
slăvindu-l pe Amor!
Te văd cu stea în frunte, însorit,

ţi-s lună la picioare şi m-ai miluit
cu frigul din Nord, cu Steaua Polară,
grăbindu-te să-mi fii judecător,
că l-am slăvit pe Amor.
E adevărat: pe bolta cerească,

un singur soare am şi are să-mi lipsească,
când lună nouă eu voi fi,
o stea norocoasă cântând din viitor:
Slavă lui Amor!
Sub cerul liber, strigătoare la cer,

din cerul gurii, doar atât îţi mai cer,
pe limbă-ţi fulgerată, în al nouălea cer,
să fiu ridicată, de un zburător,
cu un ultim sărut...
slăvindu-l... pe Amor!
(Pe podul de piatră Eros o sărută pe Psyhe,

după cum i s-a cerut, în timp ce pe marginile podului
răsar şi cresc şi înfloresc fulgerător sute de flori...
Când sărutu-i sfârşit, se ofilesc încetişor şi
dispar luate de un nor de ceaţă argintie cu scânteieri de
stele, ca să fie purtate nu se ştie exact unde... undeva
departe, prin munţii din apropiere, generând, în
depărtare, o furtună...
132
Eros, sub un cer uşor înnorat, desprinde din pod

trei pietricele pe care le aruncă în apă, urmărind
valurile concentrice provocate de căderea lor...)
2. Podul de piatră
Eros: Că sunt iubit – imaginându-mi, te-am iubit.

Da, da – iluzie, zeul se jură, este.
Nu-i aceasta, nu-i aia! Adevărul dorit,
mult iubita, preafericita, îmi joacă feste
şi-l ascunde de mine în aceste...
vise, spectacole de teatru, cântări
în limbi străine, neînţelese, de poveste,
vorbindu-mi clar... prin nasoale purtări...
Iniţiat în răul tău, cu râul meu... rebel,

înspumat, prăvălitor de pietre, deucalionic,
arunc cu pietre în poarta-ţi de castel,
în inima-ţi de piatră, în cameleonic,
înşelător izvor de inspiraţie, demonic
ce-i scos din piatră seacă şi pus la temelie,
o piatră de pe inimă să-mi iau, masonic
şlefuită, tectonic plăsmuită, o simplă... nebunie.
Trăiesc în epoca de piatră şi o piatră de moară

mi-e piatră de încercare, sentimental fiind,
o piatră preţioasă, o rocă ce zbiară,
o piatră funerară îngropată ştiind
că-i piatră de hotar ce ară, muncind,
iubind, să pună prima piatră pe un drum
de fum, rostogolind alchimic, izbind
filosofală piatră, dăruind... vademecum...
(Eros îi întinde mâna Psyhei şi cei doi coboară

de pe pod, în timp ce Eros îi vorbeşte, ajungând astfel
undeva lângă pod...)
Hai cu mine!
Şi cu... Dum-Dum, labarum, Cel Mare,
preamărit împărat, căci podul de piatră
încă nu-i dărâmat!... Dar va veni apă mare,
potop dezlănţuit ca un Cerber ce latră
133
la a iadului poartă, tsunami, cenuşă pe o vatră

lăsată, zvâcnind apăsătoare, vulcanic sărind,
din capu-mi de piatră, infiltrată, idee idolatră,
în peşteră ilustră, educată, înmărmurind...
(După o clipă de tăcere prevestitoare de

prăbuşiri, podul, brusc, se dărâmă sub ochii lor...)
Prin măr murind... sămânţă dăruind,

de viaţă veşnică, podul... s-a dărâmat...
Va fi un altul, mai trainic unind

şi mai frumos, cu sensu-i ridicat,
maluri distante, prin vechiul păcat,
pe râu... în jos, acolo jos, mai mare,
din nou mărit, să fie micşorat,
că-i fermecat, că-i aşezat... pe patru picioare.
(Undeva mai jos, un alt pod, suspendat de data

aceasta, ca un miraj, începe să se întindă acum peste
apă...)
Sunt două pe un mal, iar între ele, suspendat,

uşor mişcător, podul acesta cu dracul
e frate, iar lacul trece, fiind expulzat,
în pas cadenţat, golindu-se sacul,
ca darul de Crăciun ce-i căzut din copacul
lăudat de podul palmei umblător,
din vas în vas, să treacă veacul,
căzând parcă din pod, buimăcit călător...
... de val luat şi dus pe celălalt mal,

val-vârtej, în valuri-valuri învăluit,
un val de valuri sub văluri ajuns... ancestral,
orgasmic, luându-mi vălul de pe ochi, crucit
de ce am făptuit... pătrunzând din nou, fericit,
pe celălalt tărâm, când m-am recombinat,
văluros unduind, ca valul revenind, vital, tacit,
cu ajutorul tău, reconstruind... podul ruinat...
Dacă vrei...
134
(Eros îi întinde din nou mâna... şi cei doi ajung

pe podul suspendat între două maluri, între două
lumi...
Acolo se sărută din nou... în timp ce râul de sub
ei devine învolburat, se umflă, năvăleşte în maluri,
înspumat, de parcă undeva, mai sus, prin munţii ce se
văd în depărtare a venit deja potopul...)
3. Pe alt tărâm
Psyhe (ascultând şuvoiul de ape ce trece războinic pe

sub pod, gândind, simţind, în timp ce-i sărutată,
sărutând):
Ah! Obârşie! Potop de patos... să-ţi sară din origini

ţâşnind înfuriat ca dorul cel nestăvilit, dezlănţuit!
Ce se aruncă furios spre vale, din vârful unui munte,
năvălit, inundând, ducând, în grabă, cu sine, ruine,
nămoliri de emoţii, rupţii copaci ai strâmbei gândiri,
resturi de case albe prăbuşite, sentimente rănite,
pietre negre şlefuite, plutitoare dorinţe năruite,
amăgite, galbene paie, scânduri furate de vârtej,
rumeguş izgonit din culcuş... şi... un peşte gigant
în formă de limbă împins impulsiv, înotând
prin a peşterii-i gură deschisă în munte...
Ah! Aş vrea să mă înghită Zmeul! În gura lui intrată,

prin astă peşteră voi pătrunde în stânca feţei sale!
Zvârcolitoare... ca o cascadă căscată căutând,
prin vâltoare, trecând de acest perete care ne desparte,
de buzele-i cărnoase ce muşcă din mine, de vină
despărţită, să revin în el, iar îngeru-mi rebel
şi un demon fără ţel să mi se facă una... prin iubire...
Îmi voi urma Limba: balaurul cel rău... dezlănţuit,

violent izbindu-se, corpolent, de pereţii de calciu
şlefuiţi de curgeri intrând... prăpăstioase în adâncuri,
sub cer acoperit, în alt tărâm intrând, ţinându-mă de el,
de coada lui ce-şi are rădăcini înfipte... în abisu-mi...
135
Îmi face loc, îl voi urma micşorată, redusă,

în limba-mi... cu totul transformată, tulburată,
mă voi împinge spre corzile-i vocale, în tăcere,
în cuibu-i dintre dinţi precum dragonul reîntoarsă,
prin subterane tărâmuri, prin ţinuturi groteşti,
prin cavităţi cavernoase cu margini smălţuite,
îmi voi găsi ecoul, mă voi odihni... pe limba lui...
Dragon şi dragoneasă sunt încolăciţi, zvârcolindu-se.

Nu au astâmpăr: se joacă înlănţuiţi alunecând,
dansând la pielea goală prin instinctul organic,
în jurul unui foc ce arde aruncând iluzii şi scântei,
imagini fluide, fragmente de vis, vitale convingeri,
o violenţă ce-i vie, picturi prin peşteră să fie inserate,
amintind de preistorii colorate prin arhaice mituri,
cu corn de unicorn înroşit... pictând pe moale,
pe ce-i umed, pipăind un Logos... ascuns în întuneric...
4. Pe altă limbă
Eros (în sine, cugetând istoric prin timpuri de sărut):
Un rege şi o lege, un rigă cu verigă,

un rex perplex, prin sfântul sex,
Domnul, peste o Doamnă, domnind,
intrat argat, subjugat de o cadână hapsână, stăpână
pe situaţie, pe sine, stăpânind, dar slugă fiind
unui destin...
Înstăpânit pe materie întărită, mută, recunoscută,

însuşită cu succes, cu stres, cu interes, cu eres...
pătrunde, ca un patron dominator posedând
o proprietară răsuflând... conducătoare de gând,
de Domn, de Rege, de Rigă şi de Rex!
Cârmuit, suveranul, voievod, el, vodă,

cot la cot, cugetând cu limba de un cot
înfiptă pe teritorii străine, invadând, apărând,
ridică spre cer stindard cuceritor, cedând
un semn de pace, mergând la război, răsfoind
un cărţoi ce-i scris... în altă limbă...
136
Eros (după ce sărutul s-a sfârşit):

Asta e! Fapta-i făcută! Desăvârşită opera ne este.
Până aici... Acolo-i însă... lacul – diurn spre nocturn...
Hai, să ne dăm cu barca şi să-ţi arăt... un turn.
(Cei doi se coboară de pe pod şi se îndreaptă

spre marginea lacului...)
5. Cu barca pe lac
Eros: O barcă pe lac,

de lebede păzită,
ca floarea de mac,
ne aşteptă înroşită,
mac-mac...
Şi raţele se scaldă
şi ciocârlia cântă
şi ziua este caldă
şi broaştele o descântă:
oac-oac...
Un peştişor de aur,
al apelor crai,
păzeşte un tezaur
scufundat în rai,
tic-tac...
Hai! Urcă-te pe ape,

cu barca pe lac,
noi doi să fim aproape,
ca îngerul de drac:
ţac-pac!
(Cei doi se urcă în roşiatica barcă... şi Eros

vâsleşte, având o vrabie drept căpitan pe vârful bărcii
aşezată: cip-cirip...)
137
6. Unde
Psyhe: O, Eros, suntem unde

sub cer ce ne cere
un dar!... Dar şi eu îi cer,
de-s vie, să vie din vie,
să vină, din vină, jivină
sangvină prin astă grădină!
Că plutim pe-o apă chioară
sub croncănit de cioară...
Îi cer... sub roata de la moară,
învârtindu-se, să moară,
măcinată-n în surdină,
cântarea-mi populară!
În barca asta ca o cadă să cadă,

din păr ce-i copt o pară
şi al meu păr să-ţi pară,
sub briză uşoară, foc şi pară,
vâlvătaie, vârtejuri, vâltoare,
sub mâna-ţi ce-i vâslă lucrătoare,
răpitoare, că m-ai desprins de sol
cu un sărut, cu gesturi voluntare, solare,
pe o mică mare, în cântare, chiar cheia-ţi sol
să-mi fie sol şi un mijloc ce-i util, cu stil,
de mijloc să mă prindă, tactil, subtil, febril,
rotindu-mă... ca floarea soarelui sub soare.
Ca râsul, al meu râs, sălbatic,

sare, că am... pe rană sare,
căci se poartă, prin poartă,
o idee nouă, ba chiar nouă,
iar pantofii-mi de lac, pe barcă, pe lac,
au, uneori, toc ascuţit... mai mare
decât luna mai plutind pe o mare,
ca Luna să care pe „cine?”, pe „care?”,
să-mi fie duse-n care subiective unde...
noi... ce-s provocate chiar de noi,
că-n doi ne-am dus prin neam
până unde... sunt unde...
138
Mi-ai depus în bancă cântare:

de pe bancă pe-o barcă călare,
un leu şi-o leoaică... o critică masă
mişcând-o... prin mase populare.
Pornind de la o masă, de la început,
povestea se abate cu glas de abate,
prin acele ace ce-s vârfuri de săgeţi,
spre acele acelea ce-s poduri de piatră
suspendate peste un banc de peşti,
un banc al dragostei pe unde unind
un râs suprem cu boemul poem
ce ne întreabă: unde suntem?
Despre iubire noi mult am vorbit.

Şi unde am ajuns? Extatici, pe unde...
Dar încă se ascund prin secunde
dorinţe furibunde şi idei fecunde
ce-mi intră muribunde în lipsă de sens!
Nu e divers, e prea intens, e dens
consensul de atins cu limbă de artist.
Într-o idilică lume, utopică e limba.
Ne plimbă pe apele primordiale
cu sunete cu sens sentimental,
dar unde este sensul lingual?
În undele... iscate... de-un sărut?
(În clipa aceea, de undeva, din adânc, o forţă

nevăzută a început să împingă cu viteză barca spre o
destinaţie misterioasă, postmodernă. Psyhe, surprinsă,
uşor speriată, vrea să întrebe ceva... Eros îi face semn
să rămână tăcută... Astfel, destul de repede, el şi Psyhe
au intrat într-un fel de ceaţă pointilistă şi s-au apropiat,
trecând de o cotitură fauvistă a lacului, de o insulă ce-ţi
lăsa impresia că a apărut din senin, parcă doar cu o
clipă mai înainte ieşind din ape, expresionistă,
sălbatică, nudă, fără nimic civilizat pe ea: doar o plajă
goală, bronzată, aurie, suprarealistă, pozând relaxată
lângă o stâncă cubistă întinsă geometric spre abstract,
înaltă, uşor naivă... Zâmbind la vederea insulei, Eros
ridică mâna în aer făcând semne doar de el ştiute, prin
realism magic, invocând ivirea unei Cetăţi şi a unui
Turn...)
139
7. Înmărmurire
Eros: Versuri albe, versuri negre, dure,

neîndurat, de-a dura, prin obscure
ape, vă poruncesc ca astă suprafaţă,
trecută prin ceaţă, să devină gheaţă!
Versuri colorate, spre ziduri de albă cetate,

durată din apă înfrigurată, îngheţată, răcită,
din slăbiciune întărită, să-mi fie clădită,
poruncesc, o punte ce-i dură duritate!
Născută din ape, din gheaţă să-mi zidiţi

Cetate Albă, circulară, sălbatică, polară,
prin miez de vară, ca să răcoriţi
doi iubiţi... c-o umbră înaltă, legendară.
De marmură, Turnul, în mijlocul ei, temei

pentru magie să ne fie, scoasă din condei!
(Zicând acestea, Eros şi-a introdus degetul

arătător în apă şi a început să-l rotească, apoi să facă
cu el tot felul de alte semne capabile să transforme apa
în gheaţă... Psyhe asistă la actul lui de magie,
comentându-l...)
8. Taciturn
Psyhe: Reciţi... de îngheaţă apele! Înţepenită

de porunca ta, în clipă înmărmurită,
magie împietrită sunt şi eu... şi acum văd,
încremenită, turnu-ţi zidit, să fie prăpăd!
Semeţ în ceruri se aruncă, ameninţător,

fulgerător ţâşnind din sol cutremurat,
ca Babel înălţat spre nor, să fie... fulgerat,
lovit, zdrobit curând, c-a fost cutezător!
Să-mi facă noaptea albă, ziua roz,

tulburător, turnul trudeşte taciturn,
precum Saturn prin Timpul virtuoz,
140
prin Albă ca Zăpada, viscolind nocturn,
răscolind pădurea cu saturnalic colind,

renaşteri vestind, din gheaţă răsărind...
(Cetatea Albă se reflectă în gheaţa devenită

oglindă. Păşind pe podul de gheaţă, cei doi ajung pe
ţărm şi, urcând o vreme pe trepte de piatră, ajung sus,
pe stâncă, apoi la poarta cetăţii de gheaţă, intrând...
De îndată ce au pus piciorul pe gheaţă, ceaţa s-a risipit
cu totul şi, odată ajunşi pe mal, sub ochii ei uimiţi,
gheaţa lacului a început să se topească cu rapiditate
sub soarele arzător... ieşit din nori, din nou...
În acelaşi timp, gheaţa din zidurile Cetăţii,
atinsă de degetul lui Eros, se transforma acum în
cristale lucitoare, şlefuite, fermecătoare, preponderent
de culoare albă – un alb translucid, ca cel al unui glob
de cristal locuit de norişori parcă mişcători înfloriţi spre
roz, argintiu sau auriu... În mijlocul ei, strâmtorat, că
nu era prea largă curtea cetăţii, se afla Turnul... La
baza lui, o uşă de fier... Au intrat...
Urmărindu-l pe Eros, ce parcă lumina prin
semiîntunericul din turn, păşind pe o scară de piatră
îngustă, în spirală, alipită de marginile lui, au ajuns,
după o vreme, într-o cameră situată la ultimul etaj,
luminată doar de o frumoasă deschizătură plasată în
mijlocul tavanului boltit...
Raze de lumină, pe acolo pătrunzând,
sclipitoare, scânteind spre sublim, luminau un altar de
piatră brută pe care erau dispuse două statui
îmbrăţişate, de marmură albă: un înger cu aripile
deschise o ţine în braţe pe ea: iubirea lui, sufletul lui.
Ea are mâna stângă trecută pe după gâtul
îngerului, cu degetul arătător atingând vârful de aur al
unei săgeţi aflată în tolba lui, ce-i însoţită de un arc
majestos, strălucitor, mirific. Cu palma mâini drepte
strânge la piept Cartea, în timp ce-l priveşte, pierdută
în ochii lui pătrunzători de mistere...
Înaintea altarului sunt două fotolii dispuse faţă
în faţă: cel din dreapta-i de culoare violet, cel din
stânga-i de culoare roz... Invitată de Eros, Psyhe se
aşează pe cel din stânga...)
141
9. Îmi stă pe limbă
Eros: „Unde este sensul lingual?” O să-ţi spun:
Cu limba scoasă alergând, cinic,

cu limbă de miere, ascuţit, înţepând,
provocat, slobod la limbă cum sunt,
tras de limbă, îmi stă pe amănunt
o limbă comună prin gură lucrând
ca limba ceasului prin timpul cel silnic
ce-mi stă pe limbă... zilnic.
Cu limbă de moarte dusă mai departe

o limbă maternă pe limba ei piere,
că-i păsărească limbă bătută la joc.
Din limbă de gheaţă, o limbă de foc...
şi, dintr-o limbă moartă, una de mistere,
trecută prin şoc, vorbite-s ca din carte
ce-mi stă pe limba-mi... ce desparte.
Desparte apele – o vie vorbă-i pregătită

de pe limbă-mi să zboare întru veşnicie
căzând pe pământ, ricoşând, săltând,
ca-n ziua facerii dintâi sunând, răsunând
precum a clopotului limbă de mucenicie
trasă pe sfoară, scuipată, umilită,
că-mi stă pe limbă... de ispită.
Lovind în ziduri, cu ecou, în poporul

limbău, limbut tăcut, limbajul rău
lingvist devenind, cu limbă de bou,
lingual, precum găina pe un ou,
sâsâind ca limba şarpelui prin hău,
pe limba vecinei, vorbeşte zburătorul
ce-i stă pe limbă doinei... ca amorul.
142
Trasă de limbă, pupată pe bot

de limba cucului ce-i cucuie pe buze:
Cu-cu! Cu-cu! – vecina va răzbi,
ca limba câinelui, să-i tragă nişte limbi,
prin râul de verbe ce s-au făcut obuze
când, cu limbă de lemn, i-l trece înot
stându-i pe limbă, bot în bot.
Îi stau pe vârful limbii... ba frâne,

ba lovituri de bici, de parcă-i înhămată
ca o porumbiţă la carul Venerei.
Ba trase, ba împinse, ca vâslele galerei,
muncite, siluite buze i-au fost condamnate
să plutească pe înspumate valuri păgâne
ce îi stau pe limbă ca nişte stăpâne.
Cu limbă lângă limbă, prin lingual desfrâu,

creând cu fiece sărut un nou dialect,
linguşită, vecina, cu limba scoasă
băgată-n altă limbă ce-i alunecoasă
se plimbă prin străină gură, cu respect,
îmbulzind chiar limba-mi ţinută în frâu
ce-i stă pe limbă... ca un râu.
Că dacă-mi scot şi eu limba din gură,

nu-i frumos, cu mâncărimi pe limbă,
lingual să iscodesc o altă limbă, ca un specialist
în limbă străină, eu să-i fiu turist,
explorator îmbulzind, călător ce exhibă,
scoţându-mi în afară cultură prin natură,
ca să-i stau pe limbă... ca o aventură.
Înghesuită în spaţiul din gură, cu accent,

răsfăţată, lângă izvor de poveşti, simbolic,
saliva-i prelevată, ştiinţific, s-o testez,
să văd de-i gripată şi apoi o informez
că am pus ochii pe dânsa, în stilul bucolic,
ca boul ce-i taur... negru, în mod indecent,
143
ca să-i stau pe limbă... ca un inocent.
Ajungând eu... la limba ta maternală,

când mi-am văzut eu visul cu limba, că-i aşa,
că ţi-am văzut-o scoasă, cum ţi-am spus,
ţi-am băgat-o în gură, dacă te-am sedus,
să pofteşti o limbă de foc, spre a juisa...
Dar sper că... nu-i o dramă naţională,
de încă-ţi stă pe limbă... a mea pastorală.
10. Lasă-mă, să te las!
0
Lasă-mă-n pace! (12 223 145 166 154)
Psyhe: Lasă-mă-n pace! Lasă-mă, să te las! –

Te anunţ acum solemn, vorbind îndulcită.
Menţionez că, tulburată, printre rânduri citită,

Iar ţi-ai vârât poezia prin taine de Afrodită,
Revoltată, strigând: Jos labele de pe mine!
De aripile tale luată în braţe, ajunsă în impas,

Întoarsă cu spatele, lucrată suspinând,
Eu ştiu că sunt de nasul tău: îţi sunt Ideea!
Cu privirea ta cerându-mă din priviri, mă las,

Cu mâinile de păr luată, mângâiată fiind,
Spre cer de gură mare înalţată, şerpuind...
De la ureche la gură nu-i decât un pas!

Ah, muzica, melodia, limba aceea...
Mi-a ajuns la ureche... Logosul cântând.
144
1
Mi-a ajuns la ureche (123 123 123 123 11)
Mi-a ajuns la ureche... Logosul cântând

despre tainele cele şoptite, iubite, iar eu,
cu urechile-mi alungite, de sensuri de „n-ai”,
trasă de urechi, mi-am amintit tremurând

cum mi-a trecut cu alai pe la ureche un zeu,
al meu: tu! Şi cum, după ureche, îmi cântai.
Îmi cântai... şi haţ! M-ai muşcat surâzând.

Într-o ureche ajunsă, muşcată cu gură de leu,
mi-ai înghiţit lobul, cu cercel cu tot, vai,
că tu trăgeai cu dinţii, iar eu, suportând

o plăcere, aşteptam să văd în ce dumnezeu
am intrat, dar trăgeam cu urechea de un grai,
până peste urechi, în mine, scufundat, când

mi-a ajuns la ureche... Logosul cântând.
2
Nu mă uita! (123 123 321 321 11)
Ah, muzica, melodia, limba aceea!

Cântecul ei mut, scurt, e mult mai mult
decât pot să ascult!... Nu mă uita!
Doar atât îmi şoptea! Se repeta ideea

şi îmi intra iubirea ta pe o ureche, să o ascult,
muşcată, suptă, sărutată, spre a excita
şi îmi ieşea iubirea pe cealaltă, mă certa:

– Ah, cum mai poţi suporta acest cult?
Fluxul, refluxul, mareea... linguşind femeia?
Ricoşând în pereţi, nelămurită-mi striga:

– A intrat oare chiar cămila vestită, ocult,
chiar prin a acului ureche repetând Ideea...
145
Nu mă uita!... Nu mă uita!?... Cum aş putea?

3
Să-mi dai o gură! (112233 445544 11)
De la ureche la gură n-a fost decât un pas!

Cu vorba din gură luată şi dusă de nas,
că-ţi umblă gura ca o moară, eludând cenzura,
cu sufletul la gură ajunsă, mi-ai astupat gura
cu limba ta ce-i floare la urechea lăudată
când tăcere în gură-mi subit a căzut, obsedată
să-mi dai o gură... Mură-n gură, bun de gură,

trecând din gură-n gură, un sărut ne fură,
s-a pus cu a lui gură pe buze ce sapă
şi-mi plouă în gură, de-mi lasă gura apă,
că tu acum m-ai prins cu limba-ţi în gură-mi
şi cin' să te mai scoată din a lupului gură?
Ca-n gură de iubită... ai ajuns în impas.

4
O desfrânată limbă (112233 332211 11)
Spre cer de gură mare înalţată, şerpuind,

răsucită pe sub pământ lingual, zăpăcind,
în substrat ţi-a intrat, răscolind prin arhivă,
înotând dezbrăcată... Din mare guralivă,
din valuri... ieşind... pe maluri dinţate,
limba mea nudă-i scoasă... în societate.
Păzindu-mi gura... cu gura-ţi aurită, bărbate,

nu ţi-ai răcit gura degeaba cu ritmuri variate
ca gura satului ce-i căzută din astre, lascivă,
că-i toată numai gură... căscată erotic, naivă
ca gura râului în alt râu revărsată, povestind
cum... m-ai tras de limbă, incitat, cucerind
o desfrânată limbă, cu trupu-i glăsuind,

spre cer de gură mare înalţată, şerpuind.
146
5
Mângâiată fiind (112211 221122 11)

de-o aiureală amuzată, cu o privire zăpăcind,
trasă de păr, vorbirea mea, tulburată, delira.
Fir cu fir, despicată în patru, dragostea înşira
absurdul ondulat, vâlvoi zbârlit, închipuind
visări răstălmăcite... şi reverii încreţite rotind.
În horă, dorinţele-mi prinse, nu m-aş mira

smintită să fiu, cu totul deranjată de satira
sculată, răsculată, revoltată... zguduind
coafura-mi atent aranjată... ciufulită voind,
râzând burzuluită, să fie, spre a conspira,
chiar pe propria-mi piele, spre a mă inspira,
mâna ta, gura ta, vorba ta pe mine călărind,

cu mâinile de păr luată, mângâiată fiind.
6
Mă las... (1122 1122 3333 11)

pătrunsă de-o idee cu zgomot vesel, de taifas,
mă las pe mâna ta, rămasă-n pielea goală,
înfiorată, că acolo, în întuneric, monumentală
artă, pe sub piele, doreşte să-mi intre... în Vas.

În Vasul Pandorei, speranţă, ştii bine, a rămas
pentru tine. Dar eu eram hotărâtă, orizontală,
să-mi vând cât mai scump pielea-mi senzuală.
Că de-am rămas numai cu pielea de pe mine,

udă până la piele, că am făcut un duş cu tine,
când mi-ai intrat sub piele, în taine feminine
ascunse prin vagine, de vină e cine?
Tu!... Dar eu, deşi în mine o vreme ai rămas...

cu privirea ta cerându-mă din priviri, mă las...
147
7
Dusă de nas (1221 1212 3344 11)
Ştiind că sunt de nasul tău, să-ţi fiu ideea

care ţi-a râs în nas... şi, ochi în ochi, sărutată,
cuvânt pe limbă, pe buze, ţi-a rămas alintată,
eu mi-am dorit... ca, nas în nas, să fiu eu aceea
ce uşa ţi-a trântit-o, obraznică, în nas, femeia

păcătoasă, iertată, dusă de nas, îmbrăţişată,
cu nasul fin, cu rost în gură, ca într-o epopee,
zee... ce chiar sub nas îţi stă, să fie adorată!
Iar tu... strâmbai din nas, căzut din stele,

nemulţumit că nu te las să-mi intri sub piele
când lungul nasului ce ţi l-ai luat la purtare
ţi l-ai băgat în oală de fierbinte vrăjitoare.
Deşi vrei să mă cucereşti cu Cal din Odiseea,

eu ştiu că sunt de nasul tău: îţi sunt Ideea!
8
Lucrată suspinând (1111 2222 3333 11)

pe la spate luată, intrat prin dos, curgând,
te-ai strecurat, întunecat, la mine în gând,
pătrunzând în odaie, pe şoapte lunecând...
Cu un sân păcătos acoperit de o palmă,

din raţiuni de iubire, agitată şi calmă...
şi sânul celălalt mi-am întors fără teamă
către tine, să-mi primesc, povestire în ramă,
o mână goală, cupă, de sutien bio, organic,

cu degete ce-s călăreţi mişcându-se oceanic,
ca să mă dai pe spate, să intri mesianic
într-un Ierusalim satanic... cutremurat vulcanic.
Eu te-am primit în mine, mântuitor luptând,

întoarsă cu spatele, lucrată suspinând.
148
9
Ajunsă pe mâini bune (122112 343455 11)

cu inima strânsă, deplânsă de idei, restrânsă,
plânsă, pe sub mână dată, trădată, străpunsă,
ajunsă, unsă, pe mâini bune, mânată, te las,
că ai mână bună, să pui mâna pe un bun rămas
neatins, prin noapte bună prins... fără spusă.
Pe un sân odihnită, o palmă primită, tăcută,

mânuind manual mântuitoru-i mut motiv,
rugându-se cu mâinile-i pe pieptu-mi căzută,
parcă mă întreabă: Cu ce mă ai la mână? Naiv,
sânu-mi, păcătos, şi-a primit o palmă. Trupesc,
obraznică, şi celălalt mi-l întorc să-mi primesc,
pălmuită de atingeri, o lecţie de iubire, în vas,

de aripile tale luată în braţe, ajunsă în impas.
10
O mână de ajutor (1123 4453 4463 11)
Revoltată, strigând: Jos labele de pe mine!,

trecând frământată, prin noapte de suspine,
ezitam, mă zvârcoleam zbuciumată, tăvălită,
în sinea mea strigând să fie oprită... orgia!
În cinstea lui Bachus, băută, neruşinată,

cu botul pe labă pus, smerită, îngenuncheată,
am pus botul, sărutând, goală, un simbol...
adorând, cu buzele pe idol, blasfemia!
O mână de ajutor pot să-ţi dau, repetată,

aşa mă gândeam... totuşi... uşor vinovată,
că te am la mână cu ceva şi creanga-ţi de aur,
de poveste, balaur, minotaur, ţi-arată golănia!
Cum ştii, eu am pus mâna cu viclenie pe tine,

revoltată, strigând: Jos labele de pe mine!
149
11
Taine de Afrodită (12221 334444 111)
Iar ţi-ai vârât poezia prin taine de Afrodită!

Şi eu te-am lăsat răbdătoare nasul să-ţi bagi
în probleme personale, intime, dar vagi.
Indiscret, în taine greu de înţeles de magi,
nelămurită, limba ţi-ai băgat-o, să fie trudită
de preocupările tale sacre în labirint sfârşite.

Dar până aici! Sub piele nu te las, iubite,
să-mi intri, c-aş pătimi prea mult!
Cu mână forte însă... mi-aş face un cult,
ca să particip pălmuind şi răsucind ocult
o mirare de mire miruit miruind, că-i adult.
Muncind, cu mână de lucru erotic pregătită,

cu-o taină mare... alungită, zidită, lămurită,
iar ţi-ai vârât poezia prin taine de Afrodită!
12
Printre rânduri citită (1122 1133 1144 11)

deschisă carte m-am făcut, neîmblânzită,
ca să-mi citeşti în stele ce e scris sărutând
mâna mea... pe podul palmei tale lunecând
ca o palmă de loc cu noroc, ghicitoare urzită,

purtată pe palme, palmată, ghioc cu ursită
ca-n palmă cunoscută, muşcându-mi senzual
o buză care te acuză c-ai fi sentimental.
Cu o palmă sub fund, m-am simţit aburită,

şi, cât ai bate din palme, ca o Afrodită,
pe pipăite, ţi-am luat pulsul cu un sărut
pe frunte. Aveai febră într-un mod plăcut.
Iar eu, spre a mea ruşine, eram cam răcită –

menţionez, tulburată, printre rânduri citită.
150
13
Vorbind îndulcită (1122 1331 2424 11)
Te anunţ acum solemn, vorbind îndulcită:

Pe sub piele te-am lăsat să-mi intri, ispită,
cu trup şi cu suflet... şi mai ales cu trup.
Şi acum îmi pare rău, că zici că pleci. Mă rup,
părăsită, suflet din sufletul tău, mulţumită

că mi-am luat amintire suflări ce-au răcnit:
dezastre, tornade, uragane ce s-au dezlănţuit,
trăsnind şi fulgerând furtuna-mi umezită...
Mă calci acum în picioare... Bine... Te pup!

Ce vrei? Să sar într-un picior de bucurie?
Să-ţi cad la picioare sub botu-ţi de lup?
Pe picior de război acum mă ridic! Alegorie,
nu-ţi mai bate capul! M-am sfârşit... zguduită –

te anunţ acum solemn, vorbind îndulcită...
14
Călcat pe coadă (112 33333 455 111)
Lasă-mă-n pace! Lasă-mă, să te las!

Cu al tău picior de plai, din gură de rai, retras,
cu un picior în groapă, al treilea, ai fost:
picior de drac, pe picior mare ţi-ai trăit amorul.

Şi unde ţi-a stat capul, acolo şi piciorul.
Şi prins în plasă, de aur, peştişorul,
vreo trei dorinţe împlinindu-mi, truditorul,
chiar între picioare, primitu-i-am dorul.
Mi-ai pus picioru'-n prag, sub piele mi-ai intrat,

m-ai ridicat în soare, eu te-am adorat... Ajutor!
L-am prins pe Dumnezeu de-al lui picior...
Du-te!... Eu te-am călcat pe coadă... E stas.

Cu coada între picioare, du-te!... Te-ai extras.
151
15
Logosul cântând (1234 4321 35 666 3)
Da. Mi-a ajuns la ureche... Logosul cântând.

Spre cer de gură mare înalţată, şerpuind,

Ştiind că sunt de nasul tău, să-ţi fiu ideea

Revoltată, strigând: Jos labele de pe mine!
Iar ţi-ai vârât poezia prin taine de Afrodită!

Te anunţ acum solemn, vorbind îndulcită:
(Sfârşindu-şi (son-)glosa formată din două

sonete libere (sonelib, sonelibe) dispuse în oglindă pe
verticală, la început şi la sfârşit, şi 14 sonetere (sonelib
în care ultimul vers e identic cu primul – soneter,
sonetere), în Templul din Turn se aşterne un moment
de linişte...)
152
11. Faţă în faţă
Eros: Nu vreau iubire cu forţa, mă retrag,

căci văd că bat la o poartă închisă.
Nu vrei să mă vezi la faţă, prescrisă,
lumină interzisă de întunericu-ţi drag
nu ţi-ai dorit să-ţi fie aprinsă.
Să mă vezi la faţă – tu te-ai ruşinat

şi ţi-a fost teamă să priveşti adevărul.
Am aşteptat să-ţi cadă în cap mărul,
să ţi se aprindă beculeţul suspendat,
ca să îţi vezi... zburătorul.
Şi noapte după noapte, te-am iubit,

sperând că, schimbată la faţă, te vei trezi,
un suflet, dincolo de întuneric, să-l vezi
şi nu un monstru sacru de tine închipuit
că-l strângi la sân doar să te delectezi.
Să dăm pe faţă, vremea a venit, izbăvitor,

adevărul: în întuneric ţi-ai făcut culcuş, arcuş
de vioară îţi cântă, ducându-ţi, cărăuş,
o funebră melodie spre trupu-ţi răpitor...
de stafie zglobie ieşită de sub duş.
Îndrăgostită de un zeu nebun, poet

cu inimă de înger, tu îţi negi iubirea.
Nu vrei să-ţi vezi pe faţă strălucirea
ce-o ai când te gândeşti în secret
că ţi-ai găsit menirea, fericirea.
Faţă în faţă nu vrei să ne aflăm, o, Muză,

să fim de faţă când istoria se schimbă,
când ce-i să fie – este – că ţi-a venit pe limbă
o altă limbă de tine înţeleasă... care te acuză
că întunericul pe undeva, departe, mi te plimbă.
Tu ţi-ai întors faţa de la mine surâzând

şi feţe-feţe faci, ruşinată de o atare interfaţă
153
cu o viaţă cam fără de obraz ce-ţi dă pe faţă

făţărnicia ce-i făţiş expusă pretinzând
că nu vrei să mă vezi la faţă.
Regrete ţi se văd pe chipul tău închipuit,

cu faţă curată n-ai scăpat, prin noapte,
că nu faci faţă să te înfăţişezi cu şoapte,
să-ţi vezi cu două feţe androgin iubit
ce ţi-a ieşit din carte.
O să mă vezi la faţă când, de sine privitori,

ai tăi narcisişti, dintr-un ecou-oglindă,
ochii-ţi purtaţi închişi prin lume suferindă,
ţi s-or deschide, faţă către faţă, doritori
cu taina lor să mă cuprindă.
Cum ţi-l văd şi eu: icoană mereu, chipul

lipsit de o faţă ce poţi să o atingi, prin hău,
lipsit de cuvinte ce poţi să le învingi, din rău,
schimbându-se la faţă, îţi va fi arhetipul
luminându-ţi timpul cu zâmbetul meu!
Obraz lângă obraz şi buză lângă buză,

faţă lângă faţă şi ochi în ochi fiind,
privind, ne vom vedea la faţă... apropiind
lumina de întuneric, să-i fie călăuză
cuvântul, ca vântul, veşmântu-ţi sfâşiind...
154
12. Nu mi se citeşte pe faţă
Psyhe:
Tu crezi că acum te văd eu pentru prima dată?
Că te-am iubit pe întuneric fără a fi intrigată
să ştiu de strâng în braţe un înger sau un şarpe,
să aflu de-i un monstru sau un zeu aproape
de sânii mei presaţi de buze îmbătate cu licoare
ce-i doar în capul tău de copilaş căzut în eroare,
anacronic trăind, din false amintiri, cu un lapte
ce-i doar izvor de viitor, deşi e supt cu şoapte?
În fiecare noapte te-am privit – din prima noapte!

De cum ai adormit şi poftele-au fost coapte,
tiptil, tiptil, m-am furişat spre lampă, s-o aprind
şi să revin extaziată, de aproape, să-ţi surprind
părul tău în valuri strălucind şi trupu-ţi gol
senin ca soarele ce-i aruncat în lună de un discobol
şi lucitor de dor să ţi-l privesc acoperit de aripi relaxate,
albe ca zăpada ce încă e în aeru-mi şoptind: divinitate!
Şi-n nopţile cu lună, ah, plăcere, nu am zărit aievea

privirile-ţi de foc, ce se apropiau dorind a mă avea?
Sub lună plină cu fantasme dezgolite, ireale-mi păreau
îmbrăţişări de eclipsă începută... prin care se uneau...
încet, năluciri; agale, voluptăţi; în linişte, săruturi...
Când două corpuri suprapuse sub înstelate începuturi
deschideau... portalul acela inelar, de-i bine sau e rău,
văzut-am eu, ivit din Empireu, un zeu... cu chipul tău!
Te ştiu din prima noapte, te ştiu de la bun început,

te ştiu din vis, chiar mai înainte de a fi priceput
că e doar unul al meu Domn, că zeul este om
şi eu... l-am cunoscut: bolund, boem, bonom...
Un trăsnet arcuit zdrobind pământul sacru cu un tunet.
Cu arcul său, seducător, m-a săgetat, din zbor, un poet
m-a fermecat, m-a preschimbat cu gura lui în poezie...
M-am transformat, de dragul său, în pură fantezie!
155
Trăiesc în utopie personală. Nu cred ce ştiu că este.

Mă îndoiesc de evidenţă, refuz finalul... de poveste.
Prea eşti frumos, o, Făt-Frumos, să-mi fii al meu poet!
Te aştept de mult. Acum te văd: un ideal portret,
poet al meu, profet al nostru, ce vezi amor în viitor,
dar eu... eu... nu cred în semne, nu ştiu să le citesc
şi mai ales mă tem că-i doar... o aiureală ce trăiesc.
Nu îmi doresc să fiu... cu un înger. Nu-i locul tău aici.

La mine în infern doar lacrimi din ochii-mi sălbatici,
doar suspine haine şi plângeri-înfrângeri mi se ostenesc
păşind prin confuzii convinse de iluzii ce mă obosesc.
Mai degrabă un demon scheletic mi s-ar potrivi,
cu copite, satirul, cu coarne, delirul, de este, mi-ar fi,
cu coadă, martirul, cu carul, cu tirul, din carte
poveţe deşarte şi citate moarte mi-ar pune-n rapoarte.
Poate... n-am fost iubită destul... Profesori de iubire

eu nu am avut, ci doar de ură ascunsă sub zâmbire.
Profesori de indiferenţă, stoici mortificaţi de impotenţă,
de ceartă, sfinţi părinţi şi bravi educatori, învăţători
de conformism, de integrală supunere în turmă,
profesori de tristeţe prin sângele meu scurmă
cu râtul lor de porci castraţi modern de un guvern
conducător de doctori şi de doctorate luate în infern.
Un infern al iubirii e această lume... Iubire cu forţa,

de sus, ni se comandă să slujim, fără a putea divorţa
de stăpânirea ce-i abuzatoare, nebună, părintească,
dorind ascultare unor draci să dăm, că cică-i firească.
Aici numai cel prost şi slab iubeşte, slujeşte, dăruind
toată iubirea ce-o poate el simţi... egou-şi biruind.
Nici nu mai ştiu ce vreau. Sau cine sunt. M-ai tulburat.
Şi nu mi-e clar ce ai găsit de când m-ai explorat...
Sunt confuză... Tu-mi spui că toţi oamenii m-au minţit:

mi-au spus că-i şarpe, monstru rece, ce eu am slujit:
iubirea pură ce le-am arătat că este, lângă înger,
iubirea-cură, catarsis, vestea bună a unui mesager...
Că-i prea frumoasă, au zis... iele, ele, ei: eşti înşelată,
desigur, mi-au zis, prea frumoasă-i să fie şi adevărată.
Prea multe-am suferit, prea multe-s de îndurat,
156
de nu-i adevărat instinctul ontic ce mi s-a arătat.
Aşa mi-au zis: că-i monstru în mine: iubirea m-a minţit,

că ar trebui strivit acest şarpe, să iau degrabă un cuţit,
un pumnal criminal, în inima ei să lovesc... împăcată,
că ea se ascunde-n întunericul minţii şi nu-i întemeiată
pe faptele banale, pe cele carnale, pe clasice osanale,
că-i viciată-n pastorale, că e stricată de sentimentale,
romantice şi geniale poezii ce mi-au corupt... voinţa...
ce doreşte, inconştientă desigur, să-mi înghită fiinţa.
Eu... m-am închis, idilic, în mine, ca o păstoriţă-crăiţă

ce abia a înflorit... trecând bucolic bou pe o portiţă,
să-mi are câmpii rustici, să-mi fie pensulată,
de un artist, o pânză prea gingaşă ce e vinovată
că un demon în taur prefăcut... vede în faţă-i roşul,
iar matadorul, cu sabia, cu dorul, sărind el, cocoşul,
în arenă, se înfoaie în pene, toreador prin toridă
zonă de coridă... lovită ritualic de o dorinţă gravidă...
Eu te-am văzut... la faţă... Dar nu ştiu ce văd.

Şi aş vrea să văd mai mult, dar presimt un prăpăd.
Nu iubesc întunericul, dar nu mai am dorinţă,
că-s poartă stricată, închisă şi-n dar am suferinţă,
că e un dar mereu în orice dar şi între roşii petale
inima mi-aş da-o în dar, dar... pornirile-mi brutale
mă preschimbă în monstru ce-n dar şi-ar da o viaţă,
să vezi că te iubesc, dar... nu mi se citeşte... pe faţă.
157
(Eros se ridică de pe fotoliu, ia cartea cu coperţi

aurite ce se află pe altar şi i-o întinde Psyhei...)
13. Cadoul
Psyhe: Ce-i asta?

Eros: Cadoul meu... la ceas de rămas bun
sau poate... de adio: „Despărţirea de Înger” –
o carte pentru Sufletul meu, pentru tine.
Am scris-o în nopţile când m-ai simţit
lipsind de lângă corpul tău cel posedat
de neiubire, de neîncredere bântuit,
de suspiciune torturat, înlăcrimat,
cu somnul frământat, cu gândul tulburat,
muncit de demonii cei nesimţiţi ai înşelării.
Am presimţit, am prevăzut, am profeţit

că o să vină şi clipa despărţirii noastre:
de bun rămas sau poate de adio...
Citind-o, vei şti că tu ai trezit Îngerul din mine,
că aripi mi-au crescut iubindu-te pe tine,
că tu eşti al iubirii mele... Dumnezeu...
(Psyhe se ridică emoţionată, ia cartea, o

deschide la pagina de titlu şi ajunge apoi la dedicaţie...
Înlăcrimată, o închide, o strânge în braţe şi fuge cu ea
pe scări în vârful turnului, de unde vede, pentru prima
dată, de jur împrejur, tot cadrul de poveste în care ea a
trăit în ultimul timp, de când la masă a stat, invitată,
alături de Poetul ce i-a vorbit despre originea iubirii...
Când Îngerul ei îi apare în vârful turnului,
începe a-i vorbi profund emoţionată...)
158
14. Să nu mă loveşti şi tu...
Psyhe: Să nu mă loveşti şi tu, îngerul meu păzitor!

Te rog să nu mă părăseşti!
Tu îmi erai ultima speranţă de iubire!
Eu, fără tine, mă ofilesc şi mor, căzând,
căzând de pe stânci, ca o frunză îngălbenită,
de vânt bătută, strivită de pământ,
încep să putrezesc, călcată, ruptă, uscată,
alungată, după ce m-ai folosit...
Cât verde ţi-am fost, un întreg foliaj,

ca nesfârşite frunze, în timp de primăvară,
eu lacrimile ţi le-am mângâiat, că-s picături
de rouă căzute peste pielea mea,
că-s picături de ploaie căzute şuvoaie
peste inima mea... verde, înverzită,
de când te-am cunoscut.
De ce îmi laşi o carte de poezii,

un manual de amor, versuri ce-s flori,
petale prea frumoase, pe ramurile mele?
Eu te vreau pe tine: Copac al Vieţii,
profesor de iubire, profesor iubit, o, Eros,
înger al meu, păzitor, te rog, din sufletul
unic ce amândoi îl împărţim... Te rog –
nu mi-l rupe din nou în două!
De abia ne-am reîntâlnit
după atât amar de chin!
De abia te văd acum cu adevărat la faţă:

strălucitor destin, ceresc înaripat bărbat,
eu te-am iubit pe întuneric... fără să ştiu
pe cine strâng în braţe, fără să ştiu,
eu te-am iubit ca pe un soţ: formal...
Eu... sufletul nu ţi-am văzut, până acum.
Puteai să fii un tânăr fără barbă, ameţit,
un aiurit adolescent, puteai să fii bătrân,
un înţelept, în floarea vârstei se putea
să-ţi fie firea, glasul interior şi pornirea...
159
Cât timp eu sufletul nu ţi-am văzut,

puteai să fii orice: un şarpe... sau un vultur,
o salcie plângăcioasă, sequoia gigantea,
o stâncă, un turn, o trestie frântă!...
De unde să ştiu eu că tu... eşti un înger?
Că aripi ai de aur, priviri ce-s nestemate,
un chip sculptat de însuşi Dumnezeu
mai înainte de toţi vecii?... Că vorba
ţi-e cutremur, că glasul ţi-e dorinţă,
că eşti un foc aprins în inimă de zeu,
că eşti iubitul meu, iubitul meu...
De unde eu să ştiu, până nu m-am îndrăgostit,

la rândul meu, chiar singură înţepându-mă
în cuvântul tău: o săgeată fermecată, un hău
mi s-a deschis deodată în priviri şi lumea
a pierit şi soarele-i apus: doar de zâmbetul tău
luminată, mă aflu, din nimic, reînviată,
de parcă doar în clipa asta m-am născut...
Mi-a fost această viaţă doar un vis, lunatică,

nu am ştiut ce văd prin întuneric, ce aud,
eu nu am ştiut – că-i cor de îngeri vorbirea-ţi
fără trup, un scris, un dar, să mă slujească,
să-mi ţină de urât, în singurătate-mi...
Noi soţi am fost, e adevărat, dar ne-am iubit
pe întuneric... Eu m-am lăsat atinsă, sărutată
şi-o limbă ca de şarpe în gură-mi am primit,
şi ţi-am simţit căldura, cu pieptu-ţi m-ai strivit,
şi între coapse noi ne-am căsătorit
ca într-un templu: formal, fără de martori,
instinctual aş zice, animalic,
m-am lăsat posedată, penetrată de ideile tale
ce mi-au fost poezii... De unde să ştiu?
De unde? Cine-i acel ce mă strânge în braţe,
îmi jură iubire, îmi mângăie părul răvăşit,
îmi şopteşte-n ureche: „Din prima clipă
te-am iubit!”...
Tu m-ai văzut pe mine, te-ai îndrăgostit,

rănindu-te singur cu a ta privire săgetând
160
o carte deschisă, fulgerător citită, în clipa

primă în care m-ai zărit... părăsită
şi tristă, de lume abandonată, lăsată
să mor, sub lovituri de nesimţit destin,
sălbatic şi cumplit balaur, prăbuşit oracol
peste gândul meu: ce rost mai are a fi
când e atâta jale în pieptul meu lovit,
înspăimântat de zeii cruzi ai neamului meu?
Tu m-ai văzut pe mine, eu...

de abia acum te văd: tu nu eşti rău,
precum am fost minţită de vorbele invidioase
că îţi sunt muză, zeiţă adorată, motiv de a fi.
Eşti mai frumos ca cerul, ca Soarele,

în miez de noapte, chiar între stele strălucind.
Mai pot să văd şi altceva de când te văd?
Doar chipul tău îmi străluceşte în minte,
călăuzit mi-e pasul doar spre trupul tău,
mi s-a făcut dorinţă de sărut întregul vis
ce acum eu îl trăiesc, fiindcă... te iubesc...
Ceresc bărbat înaripat, tu m-ai îmbrăţişat

cu aripile tale protectoare, m-ai păzit
de furii, de sirene, de himere, iar eu am fugit
chiar către ele, copilă naivă, să le îmbrăţişez,
de parcă ar fi surorile mele, neam de sânge:
ură ce îmi curge chiar fără ca să ştiu
pe limba-mi veninoasă cu care te-am muşcat
cu frica-mi de mai bine, de libertate – teamă...
ce bogăţie sufletească, infinită, a dispreţuit!
Te implor, nu pleca!... Eu cântecele

ţi le-am auzit, mi-au ajuns la ureche,
plăcute mi-au fost prin nopţile înlăcrimate,
dar nu am înţeles ce mi-a fost tăinuit
decât acum când îţi aud de aproape răsuflarea:
ca marea îmi vorbeşte respiraţia ta,
aş sta o veşnicie pe malul buzelor tale
ascultând a valurilor simfonie, răsuflând
ca Zefirul, blând, atât de blând, spre buzele-mi
deschise, să îţi prind, din zbor, un sărut...
161
Şi atingerile tale degeaba au fost,

ca paşii şterşi de apă pe nisip alergând,
o trecătoare plăcere... M-ai bucurat,
cu mâinile tale modelând, pe sânii mei,
castele de nisip, ale tale poezii...
Dar abia acum eu simt ce ai simţit şi ştiu
că nu e un mit faptul că noi doi... ne iubim.
Am fost rănită: m-ai tratat cu săgeţi
înfipte în pielea-mi bronzată, lucioasă,
ca acele de acupunctură, ca razele de soare
înfipte în sânii mei dezgoliţi, săruturi fioroase
căzute pe buric, pe braţul meu... şi apoi
pe talpă, pe călcâi... Iubirea-i slăbiciunea mea:
cu ea... eu m-am învins!
Ah, Eros, tu eşti mântuitorul meu!

Eoni mi-s parcă clipele când alături de tine,
ca o nebună, te-am aşteptat, te-am căutat
în zări, fără să ştiu, fără să ştiu,
că a mea comoară eşti doar tu.
Dar nu te-am văzut până acum.

Mi-ai fost prea aproape, m-ai copleşit
cu o atotprezenţă de care am vrut să fug...
Dar nu acum! Acum s-a sfârşit.
Căci ce-şi doreşte orice femeie în această lume?
Iubire, doar iubire, Eros! Iar tu eşti
Domnul meu, te văd şi te ating, doresc
nespus să te sărut, să te îmbrăţişez,
să fii o parte din mine, în mine să fii
izbăvitorul meu, cel încărcat cu daruri de iubire.
Mântuitor al meu, după tine am plâns,

căci mort eu te-am crezut, dorind înviere,
ascuns de întuneric, mult timp mi-ai rămas,
precum ţi-a fost voinţa... Dar eu am crezut
şi cred încă în tine: că mai există un strop,
un strop de iubire, desigur am crezut,
cumva rătăcit în inima mea... Dar ce surpriză!
E ocean! Acum, e prăvălit tot cerul peste mine!
Că râu a fost, de lacrimi, izvorul meu de fericire,
162
şi-un rău ce-o vreme parcă a secat... s-a şters

de pe obraz, ascuns, alungat pe sub stânci,
sub bolovani, firicel să se facă, renăscând,
subteran, un susur, o speranţă... O picătură
ce acum mi s-a făcut subit ocean,
să-mi umple paharul cu furtuni
ce dau pe dinafară şi-mi ajung pe buze umezite,
mântuite de gura ta sărată, sărutată, umblată
chiar lângă o lacrimă îmbrăţişată, scăldată
de razele ce acum mi te-au descoperit,
de parcă-i djinn ieşit dintr-o lampă...
o picătură de ulei aprins – amorul, dorul
ce acum te sărută pe umăr, suspinând...
Să nu mă laşi, auzi? Să nu zbori din cuib!

Te prind de picioare, om zburător al meu,
genunchii, eu, nebună, ţi-i sărut! Unde te duci?
Eu vin cu tine! Mă auzi? Te-am văzut!...
De ce taci? De apă vie mi s-a umplut faţa,
te văd ca prin lacrimi, cristalin, iubit desăvârşit!
Şi, deşi îţi vorbesc, sunt mută de tăcere.

Mă mir că îţi vorbesc! Mi-e frică să rostesc
un sunet după altul, cuvânt după cuvânt,
cu gându-mi de iubire, îmi e frică
că aş putea trezi chiar monstrul ce în tine
stă ascuns, un demon, ce, trezit,
pe al meu înger o să îl alunge.
Mi-e frică! Eşti prea frumos şi poate eşti un vis,

un vis frumos, din care m-oi trezi...
O, Eros, tu, poetul, profesorul de iubire,
nu poţi să exişti! Recunoaşte!
Nu pot să cred că mi-ai vorbit! Mie!
Chiar mie! De ce? De ce vorbeşti cu mine?
Ce ţi-am dăruit eu vreodată?

Doar am fugit de tine... Căci monstru,
balaur, te-am crezut, cum zice vorba lumii
că este un genial poet, profet îndrăgostit,
răzbunător războinic înarmat cu versuri,
dur şi neîndurător, lovind cu poezii-armate
163
cetăţi asediate prin lumea-mi post-modernă,

când istoria-mi s-a sfârşit.
Glasul tău e mult mai dulce decât al lui Orfeu,

dar şi eu... mult mai moartă am fost
decât Euridice... Ea măcar a murit iubită,
pe când eu... n-am fost iubită niciodată.
M-am născut fantomă visând ideatic
că poate nici nu sunt, că nu exist aici...
Că asta nu-i o lume potrivită pentru mine.
Eu, aici, nu mă simt bine: mereu obosită,
caut tăcută ce-mi este refuzat mereu:
un gram de iubire...
Un gram numai!
Mult mai puţin decât un kilogram,
decât o tonă de aur, decât un câmp
ce-i pardosit cu diamante, cu rubine, safire.
De-ar fi un gram măcar, de iubire...

sau cât un firicel de praf măcar să fie,
de l-aş găsi, l-aş înghiţi şi atunci,
salvată de iubire, aş iubi...
Există oare acest elixir, vindecător balsam
pentru o inimă îndrăgostită?
Alchimic transformat – plumbul în aur,
din cercul vicios al nepăsării faţă de un altul,
se poate să mă scoată o filosofală piatră
lipită, ataşată... de un gram de iubire?
15. Inel
Eros: Vrei inel? De căsătorie? Asta aştepţi?

Legământ mărturisit în faţă la o gloată?...
Dar stă iubirea mea într-un inel?
Tu asta crezi?... O, cât de mult te înşeli!
De-ar fi amorul meu legat de un inel,
l-aş scoate din poveste şi ţi l-aş dărui,
chiar de mai multe ori pe zi, să afli,
să simţi înzecit ce mă leagă pe mine,
de ce sunt smintit...
164
Iubirea... nu e ceea ce primeşti,

ci darul ce-i de tine dăruit...
Eu, ţie, la plecare acum îţi dăruiesc
castelul meu clădit din poezie colorată!
Deschide-i paginile şi-o să vezi
intrând, pe sub arcade,
flori înflorind pe acei pereţi răsfoiţi, întinşi
ca sulul devenit câmpie sub versuri-păduri
sfinţite de ritmice izvoare ce se scurg
ca ceaţa-n dimineţile de vară, plutitoare,
de pe dealuri, preschimbate-n valuri şiroind,
şoptind... unor şipote în şuvoaie... şovăind.
Rămâi tu singură în acest castel,

ţi-l dăruiesc, că-i manual de iubire!
O vrajă te leagă de un demon.
El poartă chipul tău, în care te admiri,
răpită de sine... Ieşi din tine!
Nu aştepta nimic!
Doar dăruieşte-te cu totul! Aşa te vei iubi.
Şi atunci... castelul tău de cărţi... de iubire

de sine... ţi se va nărui! Iubirea nu-i în el,
palatul meu de poezie, chiar ţie dăruit,
nu te ajută cu nimic, de nu ştii să iubeşti.
Se destramă, nu poate fi atins, neînţeles,
în ceaţă el se pierde, dacă... nu ştii să iubeşti.
Iubirea nu-i în el: în darul meu, oricare ar fi,

castel, palat, colibă sau inel, fidel sau infidel
sărut... şi nu-i în mine, chiar de-aş fi
făcut în întregime doar din poezii,
înger rebel sau numai îngeraş,
demon satir sau numai drăcuşor,
de aş fi Eros, Cupidon, Amor, iubitul tău
de-aş fi, tu în mine iubirea... nu ţi-o vei găsi!
E doar în tine! Precum am învăţat şi eu,

păşind pe drumul greu, vei învăţa şi tu odată
cum, dintr-o singură privire,
chiar sufletul să-ţi dăruieşti în întregime,
165
fără regret, fără speranţă, oricui doreşti,

oricui doreşte să ţi-o ceară cu glas de inimioară
ce vrea a dărui.
Mă duc. Te las, tăcută Muză,

aşa cum te-am găsit, în inima mea intrată,
musafir nepoftit, dar cu drag servită,
de când ne-am regăsit îmbrăţişaţi
mai înainte să ştim că ne iubim...
Iubirea e înainte de vedere, de auz.

A fost chiar înainte ca eu să te ating,
ca tu să fii atinsă, mai înainte de a şti
că tu îmi eşti... fecioara din poveşti.
Iubirea noastră pe noi ne-a născut:
poet şi muză, gură de mire sărutând o buză...
Uitând de jale şi de răutate, c-o singură suflare

castelul tău de cărţi... ţi-l poţi prăbuşi.
Cu-n zâmbet regăsit, prefă-te în vânt,
mişcându-ţi aripioarele de fluturaş, zburând
către mine!
Te aştept! Când ne vom reîntâlni,

vom şti mai bine să iubim, vom şti
o clipă să ne-o facem vis şi să uităm
să mai ieşim un veac din el,
aşa precum Poetul şi cu Muza s-au iubit
în clipa aceea ce nu s-a mai sfârşit,
transformându-i... în mit!
16. Profeţie
Psyhe: Mai ai speranţe, domnul meu poet?

Eros: Izvor de dragoste este al meu trup:
cu atenţie ascultat, profesor de iubire
de Suflet dorit, precum s-a profeţit,
Voluptate să fie!... Şi plăcere în fire,
ritmuri de unire, îmbrăţişări mistuitoare,
un dar de Crăciun primit în fiecare zi
să-mi fie, în poezie, a Logosului juisare!
166
(Eros îşi întinde aripile de înger... pe care ea,

până atunci, nu i le-a mai văzut, deşi bănuia că le are,
că a mai surprins din când în când, preţ de o clipă,
strălucirea lor scânteietoare... Dar până atunci aceste
vedenii i s-au părut doar năluciri... Acum însă, sub
privirile ei uimite, surprinse, în extaz, de nu se ştie
unde, s-au arătat aceste aripi...
El o prinde de mijloc şi o îmbrăţişează.
Ea îi cuprinde gâtul cu mâna stângă, privindu-l
în ochi, în timp ce cu palma dreaptă strânge la piept
cadoul primit de la Înger... Îi mângâie părul şi... Au!
S-a înţepat în ceva! Ah, tolba cu săgeţi vrăjite.
A uitat de ea. S-a înţepat a două oră...
Era parţial îndrăgostită, că s-a mai înţepat
odată, din neatenţie, chiar în prima noapte când l-a
privit, uimită extatic, pe adormitul luminat întru
iubire... şi apoi i-a studiat curioasă arcul şi tolba-i cu
săgeţi fermecate. Dar acum, primindu-şi în acelaşi vârf
de deget, a doua doză, simţea cum îi pătrunde-n trup
vâjâind, ameţind, răsucind minţile, răstălmăcind
privirile, însufleţind fiecare gest, veninul dragostei...
Aripile Îngerului încep să bată cu putere
mişcându-i părul ei despletit cuprins de o magie ce ea
nu credea că poate să existe: chiar în acele clipe se
îndrăgostea... aşa... cum trebuie, cum a fost scris, cum
se cade...
O, Doamne! Nu acum! Chiar când el tocmai se
pregătea să se despartă, poate pentru totdeauna, de
ea, vederea ei îl transfigura, sângele ei îl transforma
şi... din interior, din inimă mai precis, simţea cum i se
urcă la cap, ca un vin alb băut pe stomacul gol, cum o
sărută pe sâni, pe buze şi mai jos, mai jos... chiar
dragostea fără rest: iubirea absolută, amorul perfect...
Îngerul s-a înălţat încetişor deasupra
domeniului său angelic, înnobilându-şi aripile cu povara
plăcută, uşoară ca un fulg, a iubitei tăcute, căzute în
privirea lui... şi a zburat cu ea, mai întâi, spre mare,
apoi a revenit pe deasupra Palatului, peste domeniul
său scăldat în farmecul inspiraţiilor solare, peste Lac,
peste Turn, iar la urmă s-a avântat înlăcrimat spre
vârful unui munte din apropiere... Se apropia Sfârşitul!
167
O, cât de mult s-a temut de această clipă!... Şi

iat-o cum zboară, cum coboară, de parcă ar muri,
inima lui... Dar ce să facă? Iubire cu forţa nu se poate!
– aşa se gândea... De nu-l iubeşte, atunci iubirea lui ce
e? Doar o închipuire! Una divină, angelică poezie, dar
totuşi... doar o amăgire... Ah, lacrimile cum depun
mărturie pentru zbuciumul lui: nu ar vrea să o mai lase
din braţe niciodată, ar zbura cu ea peste tot, nemâncat,
neostenit, până ar osteni, doar trupeşte... şi ar cădea
amândoi, precum Icar, în valurile mării: pedeapsă
meritată: prin iubirea lui, prea aproape de Soare a
fost...
– Nu se cade! – Parcă auzea şi acum vorbele lui
Venus în inima lui, lovindu-l ca o triremă ce se izbeşte
cu pintenul ei în nava duşmană... Nu se cade! Un zeu şi
o muritoare nu se pot iubi! E interzis!...
– Nimic nu-i interzis în iubire, nimic! E totul
permis!... Aşa i-a zis atunci... Dar acum înţelegea:
iubirea cu forţa nu-i iubire, nu-i permisă, o va lăsa din
braţe, chiar de ar fi să-şi lase, aici, pe acest vârf de
munte, chiar inima lui!
Depusă-i deci de Zburător pe vârful muntelui,
Psyhe... E lăsată cu greu de braţele lui Eros, cu rană e
lăsată, ca rana peştelui din gura căruia i se scoate
cârligul perfid, nenorocit, fără rost... De ce a fost
pescuit, dacă acum e doar rănit în Logos, apoi e
aruncat înapoi în valurile vieţii?...
Îngerul nu mai înţelegea nimic, dar ştia că
trebuia să o lase din braţe, că nu se poate iubire cu
forţa... Aşa că ea... a ajuns chiar acum să strivească
sub tălpile ei de muză stânca dură a realităţii cu
dragostea ei de abia prea târziu aflată, abia la
despărţire, spre a se preface, ştia deja, o presimţea în
pieptul ei aprins, vulcanic, în lavă explodând din conul
unui munte...
De ce s-a îndrăgostit aşa de greu? De ce e atât
de dificilă trezirea la realitate? De ce i-au trebuit două
doze de venin? Şi de ce abia acum... la Sfârşit?)
168
17. Voluptate
Eros (după ce o lasă din braţe şi îşi şterge lacrimile):

În cântare, Muză, să descântăm încântarea,
întinsă pe o buză, altar al dragostei, chemarea
ei de către o divinitate, comoară în eternitate,
de aur, căutarea... îmi este veşnic călăuză
către voluptate.
Doar o dorinţă, una am... şi bob cu bob alese,

semne în bobi, în ham muncite, culese,
seminţe ascunse sub glie, în infern, sub ie,
sub vălul miresei, sar, din neam în neam,
voluptate să fie!
Cu talent de furnică, căutând în semne,

cu lână de aur, păsărică, rătăcim prin vreme,
urmând berbec sălbatic, în călduri, se petrec
întâlniri solemne... în turnul ce ridică,
prin farmec, voluptatea!
Din vârf de stâncă, izvor de dor nestins

plonjând în cea adâncă, jurământ pe Styx,
apă în vas pandoric zburând preistoric
ca vulturul desprins din fulger, cu poruncă,
voluptos, alegoric...
Un turn vorbitor, mesager, Apuleius,

a pulei plus us, orator, un Zeus, de sus,
slujeşte iubirea, se pierde cu firea,
precum DionYsus, ca Domnul ÎiSus,
voluptând fericirea.
O, Psyhe, suflet, psihic, ai intrat cu plăcinte,

ascultând un poet, în infern, fără minte,
suflet nemuritor (rănit de Amor), cerberic,
să-ţi sară înainte, instinctual, un profet:
voluptos autor!
169
Purtată de o barcă, ţi-ai plătit iubirea,

salvată de o arcă, din nou, omenirea,
ieşind din potop e chemată la joc,
să-şi afle menirea atunci când se descarcă
voluptosul noroc.
Ridicate la cer, cu amorul în suflet,

pasiunile pier şi se sting discret,
ambrozia-i servită, nunta e sfârşită,
nupţial, în secret, demonicul înger
voluptos se agită...
Iată-ţi viitorul, precum a mai fost!

Ţi-l spune amorul: el are un cost,
dacă îl vezi la faţă, dacă-i ceri povaţă,
te scoate din rost, că aşa-i scriitorul
voluptând voluptos...
(Zicând acestea... Eros s-a desprins brusc de

sol şi, plutind pentru o clipă ce i-a părut Psyhei o
eternitate, cu soarele lucindu-i halou în jurul capului...
a dispărut... s-a mistuit în eter, lăsând în urma lui doar
o ploaie de stele de aur ce cădeau peste faţa
înlăcrimată a Sufletului său... Dar iată că revine din
lacrimi solare, atât de dureroase... Poate... poate... Dar
să-l ascultăm, poate aflăm ceva... despre Poezie...)
18. Sufletul poeziei e trupul
Eros (plutind într-un halou solar, către Psyhe):

Sunt Trupul tău! Tu eşti al meu Suflet.
Şi parcă iubirea noastră-i interzisă.
Sunt un palat frumos: în el te crezi închisă:
precum o inimă cu gratii de schelet,
precum o dansatoare într-un cabaret,
precum o poezie în mână de poet.
Sunt Trupul. Iar tu, al meu Suflet,

crezând că a noastră iubire-i interzisă,
căzând într-o edenică iubire indecisă,
plângând ca o speranţă într-o carte scrisă,
170
purtând în lacrimile tale un secret,

ca un ascet citind un verset, te încrezi în Profet:
Sunt Trupul tău, tu eşti al meu Suflet!
19. Făt-Frumos
Psyhe (după o clipă de uimire):

Îţi mulţumesc, trup al meu, Eros!
Acum te văd: eşti Făt-Frumos!
Pletos, haios, băgăcios, lunecos, cuvios!
Cu patos, virtuos prin naos, prin pronaos,
păcătos faimos, eşti logos monstruos!
Acum te văd: eşti Făt-Frumos!
(Şi îl vedea întru adevăr... Dar rana ei de

androgin se deschidea din nou, iar de durere se
închidea la loc... Era prea dureroasă reunirea Sufletului
cu Trupul...
Ah, amintirea! Monstruoasa amintire... Ea a
vrut să-şi ucidă trupul, să scape de durere, de viaţă şi
de tot... Şi atunci i-a apărut în vis... el: Îngerul...
O, Doamne, domnilor şi doamnelor, fete mari,
burlaci şi fete bătrâne, mai era doar o clipă, drumul era
început, viaţa îşi scurse din dorinţe chiar ultima
picătură... Dar el i-a apărut acolo: l-a strigat...
Iar el i-a zis doar atât: Lasă-mă-n pace!
Dar cum să-l lase?... N-a putut: i-a zis doar atât
în timp ce visul morţii i se destrăma:
Nu te las! Nu te las! Nu te las!...
De el a fost readusă la viaţă! Cum putea să-l
lase? Ar muri din nou, ar cădea în haos, în Nimicul din
care a ieşit prin iubire... Şi totuşi... rana de androgin e
prea dureroasă, un zeu tăiat în două: Sufletul şi Trupul
îşi caută reunire, şi-o doresc precum lumina îşi doreşte
în amurg întunericul, precum noaptea tânjeşte chiar
înainte de răsărit după ziuă, mai mult decât viaţa însăşi
şi-o doresc: dar cât e de adâncă rana despărţirii, cât?
171
E lac fără fund? E foc vulcanic fără de început în

adâncuri plutoniene? E o furtună fără de sfârşit
smulgând în reluare, sisific, acoperişuri de case rănite,
năruite, dărâmate; pulverizând păduri întregi,
culcându-le la pământ în timp ce urlă copacii smulşi din
rădăcini, în timp ce strigă îndureraţi arborii rupţi...
trosnind, privind apocaliptic, cât vezi cu ochii, prăbuşiri,
căderi, prăvăliri deprimante, rupturi între cer şi
pământ?...
Ah, rană dureroasă, de nu ai fi tu, amintire a
clipei în care androginul a fost rupt, tăiat, sfârtecat în
două, de nu ai fi... durere, amintire... poate atunci...
Poate... Părerile de rău... Doar ele au mai
rămas... Îmi pare rău, îmi pare rău, se repetau aceste
vorbe în suflet, doreau să fie spuse, chiar de sunt zise
doar acum: la sfârşit... în clipa despărţirii...)
20. Şarpele
Psyhe:
Sunt Sufletul tău, mi-a părut rău,
licenţios şi tenebros, libidinos, un şarpe.
Am vrut să îl ucid. Şi dureros, din hău,
prin jocul amoros, mi l-am adus aproape.
Religios mi-a vorbit şi, ruşinos, prin noapte,
în haos mi-a intrat sub ţipăt de harpe!
Sunt Sufletul tău, mi-ai părut rău:

licenţios şi tenebros, libidinos, un şarpe!
Vijelios, primejdios, dar mlădios şi drăgăstos,
ritmat, în mod misterios, din harul său,
prin rupere de taine, au apărut crampe,
erupţii şi spasme de moarte. I-am fost călău.
Sunt sufletul tău. Îmi pare rău.

Tu nu eşti şarpe. Dar şarpele-i al tău!
172
21. Deşi te las
Eros:
Deşi te las, că voi pleca, eu nu te voi lăsa,
căci nici tu nu mă laşi să plec în pace!
Voi juisa... Tu vei visa. Mă voi întoarce.
Deşi te las, că voi pleca, eu nu te voi lăsa

în pace să rămâi, dintâi, că-s viu şi voi pulsa,
apoi că-n tine, nevorbită, o tăcere zace.
Deşi te las, că voi pleca, eu nu te voi lăsa,

căci nici tu nu mă laşi să plec în pace!
(Eclipsă! Soarele s-a întunecat. Nebuloasă... Ca

o pedeapsă de mult aşteptată pentru păcat de neiertat,
dispărea acum el din nou în neant, ca şi cum ar rămâne
în cântec, în farmec, în eşec... – Plec! Da, plec... Şi a
plecat... Şi ea nu i s-a confesat, nu a dansat cu el o
ultimă vindecare, un vals al uitării plăcute, o despărţire
în pace...
De ce nu se poate? Ce are el în plus? Nu e şi
îngerul acesta doar un simplu om?
Nu!!! E farmec, e cântec, e descântec!
Provoacă, te dezbracă din priviri!... Te place, crăiasă!
Te place! Dansează cu el!... De ce plângi în timp ce o
angoasă cuprinde cerul îmbrăcat în negru? Iată... inelul
de eclipsă! Tu îi vei fi mireasă! Din vise opace răsărind,
o să se împace... cel ce vorbeşte cu cea care tace!
Din angoasă în transă: ascultă, prea-frumoasă,
când vei fi mireasă, acest chin infinit va fi unul clipit,
smintit, neamintit!... Şi orgiace adevăruri vor năvăli din
priviri, din vorbe ce ies la vedere de prin peşteri locuite
pe timp de furtună, ca să admire eclipse-miracol, pe
ceruri nebuloase, precum aceasta... ce iată... acum s-a
sfârşit.
Şi singură ai rămas... şi visele trec, se întrec să
alerge nebune cât mai departe de tine.
Ah, nefericită făptură, visul se destramă...
Îngerul... a plecat.
173
De pe vârful acelui munte se vedea Palatul,

domeniul, Lacul, Turnul, marea... Şi ea le privea parcă
fără a-i veni să creadă că chiar a fost acolo spre a se
iubi cu un eros...
Şi pe măsură ce această depărtare îi intra în
suflet, Palatul a început să se destrame, să se retragă
în eter, chiar sub privirile ei înmărmurite... La fel şi
Turnul şi Lacul şi toată magia...
O, Doamne, nu se poate! Oare doar a visat?
Nu! Avea încă cartea aceea în braţe: iată
dovada! Totul a fost real! Un înger a iubit-o! ...)
22. Cine-i acest poet?
Psyhe (strângând la piept Cartea primită în dar):

Ah, Eros! De ce m-ai părăsit?
Din nou, singură am rămas pe un munte pustiu.
Castelul mi s-a prăbuşit.
Mi-e frig, mi-e rău. Coşmarul meu, din nou,
e reluat. A fost un vis: mult prea frumos
să fie şi adevărat!
E un blestem acesta! De ce, Sfântă Minune?
De ce eu să mai cred în sacra Iubire?
Să-i intru în templu, să-i aduc ofrande?
Zeii pe care îi iubim sunt răi, răzbunători,

invidioşi, geloşi, uşor de supărat!
Sunt oameni, da, şi ei, la care ne închinăm,
sperând, plăpând căutând un gram de iubire,
ca să ne fie cântărit chiar sufletul cu el
când va ieşi din trup ducând cu sine
un singur gram, doar unul: de iubire!
Ah, nenorocire, te-ai întors!

Că eu l-am găsit pentru o clipă,
cât o visare de lungă, şi-apoi l-am pierdut,
iar fără el, fără de gramul meu,
nu mai am suflet, nu mai am greutate,
sunt doar o umbră vie între morţi!
174
De ce să mai trăiesc ca o larvă,

ca un şarpe blestemat, pe un tărâm arid?
De ce mai am credinţă – nici nu ştiu!
Să uit mai bine, pe toate să le uit –
ah, de-aş putea să-i uit privirea, chipul,
adevărul... eu aş vrea să-l uit...
cel ce-i întrupat în el:
Ah, Eros, poet îndrăgostit! Ce ai făcut?

De ce m-ai părăsit? Se termină cartea
ce-i dar de citit: încă puţine pagini
ce-s scrise-n inerţie şi apoi se vor opri
vorbele tale vrăjite, căzute în scris.
Rămasă în tăcere, rămân să mă fac Sfinx:

c-o ghicitoare ce singură mi-o pun,
eu mă întreb: iubirea-mi este vis?
Tratată de un înger cu versuri ce-s săgeţi,

mi-s roşiatice flori răsărite din sfârcuri,
mi-s buzele doar margini aprinse de vulcan
şi înfocate vibraţii aprinse din roze amintiri
cutremure-s în trup ce nu se mai opresc!
O, doamne, cine e omul acesta?

Şi care e numele lui adevărat?
E zeu al poeziei? Un geniu îndrăgostit?
Parcă-i făcut din versuri ce nu se mai termină,
din strofe de tot felul i-e cântu' alcătuit,
din ritmuri, din vibraţii, din senzaţii
ce se opresc la mine între sâni, sentimentale
cuvinte mi-au rămas ecouri pe buze răvăşite,
am fost oare răpită de cuvântul lui?
Mi-a dăruit... castel de cărţi... de versuri?
Sau chiar un vis etern mi-a dăruit zâmbind?
O Carte el mi-a dăruit... În ea... e închis

chiar Sufletul lui. De-o voi deschide,
el va intra în mine, cu totul mie dăruit...
Iar eu... Eu ce i-am dăruit?...

Ah, sfântă iubire, poate am visat! Un înger?
175
Desigur nu există, chiar de l-am atins!

L-am strâns în braţe, la sfârşit,
când s-a înălţat, zburând cu el,
dar oare... ştiu... că chiar a existat?
A fost sau nu a fost? În amintire mi-a rămas.

Găsesc un rost prin el, aş vrea să-l regăsesc.
Dar unde e acum?... Unde-i locaşul lui ascuns?
Căci unde s-a dus... el nu mi-a spus...
şi-al lui Palat i s-a mutat... şi-n poezie,
în castel de versuri, poate...
doar eu am locuit,
iubindu-l pe el!...
M-oi duce peste zare, peste cărări străine,

prin furtuni de lacrimi, genele mele de fluturaş
de acum vor zbura!
M-oi duce prin văi întunecate, prin îndurate
doruri reluate, suspinând, rătăcind prin păduri,
pe cărările aspre de munte umblând,
ca pe un unic gând, urcând către stele,
spre vârfuri albastre, ca luna între astre,
eu voi alerga, coborând în înaltul adânc,
în negrul cerului, pe Domnul meu căutându-l,
chiar şi... în iadul luminat de stele de ar fi!...
Plec după el! Mi-e unul singur Dumnezeu!

Şi eu, într-un sfârşit... l-oi regăsi...
prin Iubire!
176
V Psyhe
(După o vreme... îndelungată... de rătăciri prin

lume, fără a-l regăsi pe Eros şi timpul lor de fericire
prin iubire, Psyhe apare, din nou, pe un vârf de munte,
printre nori întunecaţi, revoltată, angoasată,
dezamăgită...)
1. Ah, Zeu al Munţilor...
Psyhe (către public):

O, cât tânjesc după bine!
Îl vreau, îl caut ca o nebună!
Mă zbat, muncesc să îl ating.
De neatins el este. Fuge. Ah!
Dumnezeule, Doamne, o, Hades!
Distruge iadul de tine creat!
Fă să existe o cale! Deschide o cărare!

Îngustă, colţuroasă, cu pietre, abruptă,
să mă caţăr pe stâncă, să ştiu că pot să pier,
dar să fie, să fie totuşi acolo ceva,
un fir de iarbă de care să mă prind,
un firicel de soare pe care să-l ating,
un reper de mai bine, o simplă speranţă,
de care să mă pot agăţa, să ştiu că înaintez,
că urc încet spre vârf... Că acolo,
acolo va fi soare. Că o să fie bine.
Vai, câţi munţi am urcat!... Ah, Zeu al Munţilor,

doar ţie, de o vreme, eu m-am închinat.
Şi ajunsă-s iată, din nou, într-un vârf...
Era să cad, în haos să mă prăvălesc,
dar am scăpat de zeci de ori: mărturisesc:
bucăţi din stâncă s-au desprins, s-au rupt,
s-au dus căzute-n hăul de care-s înghiţite
dureroase angoase, înlăcrimatele clipe.
177
Nu mă uit după ele. Doar în jos sunt duse

dorinţe de mai bine pe aici. Sedusă, de ele
eu mă prind uşor, prevăzătoare.
Când se desprind, apăsătoare, grele,
din muntele nepăsării, se duc în jos! În jos!
Mereu în jos! În sus... niciodată!
Lipită sunt de stâncă chiar cu pieptul meu.

Ah, veşnic rece munte,
cum te îmbrăţişez mereu! Şi apoi urc...
Caut, deasupra lumii, un paradis... promis.
Ajunsă sunt în vârf, din nou, înşelată.
Aici doar ploi de lacrimi, nori negri. E frig.
Cad picături din cer. Cineva plânge,
amarnic regretând că a crezut, din nou,
ca un prunc, că există iubire! Trădate,
cad şuvoaie, lacrimile mele
puhoi mi s-au făcut. Se duc la vale
şi mă trag în jos: sunt grele, sunt bolovani
rostogoliţi, porniţi mereu... în jos!
În sus, niciodată! Mă cheamă după ele,
pe podele... să mă arunc, din vârful ideal.
Ispititoare lacrimi – voi, îngeri căzuţi!

Voi vreţi să-mi uit menirea, darul şi povara,
să-mi scap bolovanul ce îl car în spate!
De atâtea ori, împiedecându-mă, eu am cedat!
Dar ce blestem! Nu mă îndur să-l las căzut
în uitare, căzut în eroare şi, nesimţit cum este,
în al singurătăţii pustiu.
Dar l-am scăpat totuşi, sleită, de zeci de ori
din braţele mele, că n-am mai putut:
E prea greu nimicul ce îl strâng în braţe!
E invizibil chiar, dar eu îl simt... Slăbită,
epuizată, nemâncată, nedormită,
sunt consumată fizic de acest bolovan.
Mi-a căzut pe picior. Mă doare răul:
omul decăzut, corupt, căzut la pat,
bolnav de iubire... Decad şi eu,
precum Sisif, sub acest bolovan.
Îl simt cum creşte-n greutate, cum mă apasă,
să mă strivească căutând – chiar o idee:
178
un gând, o dorinţă: aceea de a iubi!
Ah, Eros! Promisiune înşelătoare! O, Bine,

unde eşti? Doar rău eu simt. Îngenuncheată,
înjunghiată pe la spate, trădată,
crezând în utopie,
de nicăieri... eu ajutor nu am. Doar piedici:
mereu justificări de ce e omul rău:
răuvoitor, rău-vorbitor, de rea-credinţă,
cu inimă rea şi cu păreri de rău,
că e doar rău aici şi doar în jos ne trage...
Vorbită e de rău o lume întreagă,
de parcă sunt doar pietre pe aici:
poveri pentru serviciul lui Sisif!
Rostogoliri de regrete, de ataşamente,
angoase lipite ca lichenii pe dure statui!
În lumea asta, zeii stau pe stânci!

Indiferenţi, răuvoitori, răzbunători,
sunt răsplătiţi, dacă fac rău,
de rău gândesc, făcând adesea compromis
cu minciuna, cu furtul, amăgirea...
Pe munţi, putere respirând, stau zeii,

de dragul puterii de a face rău,
de a lovi, de a forţa, de a îngenunchea,
voinţa altuia s-o calce în picioare,
să râdă de supuşi, să-i scuipe în gură
cu manipulări ordinare ştiute de cei mulţi
corupţi la rândul lor de răutatea din ei.
Da, omul este rău şi s-a urcat pe munţi!

Se crede zeu, imitându-l... pe Dumnezeu.
În lumea asta... sunt doar munţi!

O, Munte Parnas, o, Munte Olimp!
Te-am căutat, o, Înger, o, Bine,
de când ai fugit, te-ai depărtat de mine.
Te caut parcă de o viaţă. Nu te-am găsit.
Doar Răul e aici: e roşu cerul,
e deşert în aer, Marte e stăpân.
Neîndurător. Mă simt legată cu lanţuri de rău:
179
mi-e rău de atâta rău! Nu-l mai suport!

Tiranic, el mă bate, mă loveşte.
Am răni nesfârşite, vânătăi, contuzii!
Şi toate-s de durere pline, dure,
ca să le îndur!
Ah, Răule, cum ai venit! Cât de uşor!

Dar cine te-a chemat? Nu eu! Îţi jur!
Doar bine îmi doresc. De când mă ştiu,
doar asta vreau: să iubesc...
Mă doare fiecare muşchi şi oasele

mă dor. Blocată-s de durerea unei iubiri
reale, totale, fără rest, de care-s măcinată
ca făina zdrobită de piatra de la moară.
Mi-a pătruns răul în oase de când...
şi eu... iubesc.
Am primit un răspuns: O, Zeus,

din nou sunt trăznită, asurzită
de răutatea din Olimp. Nu e nimic aici.
Pe vârfuri de munte doar zvonuri se ascund.
Nu-s temple luminate, nu-s oameni fericiţi.
Sunt doar ruine, colţuroase pietre, prăbuşiri
peste morţi aşezate de răul ticălos.
Neruşinate, stricate, durerile de spate,

o, crudule, tiranule, Sisyphus,
tu le-ai îndurat, doar ca să meargă răul
mai departe: şi moartea trişată să fie
prin înşelătoare iubire... E doar un bolovan
aceasta şi-o falsă nemurire îi aduce
acelui ce, precum Deucalion, din spermatice
pietre aruncate, reface lumea... prin potop...
După un alt potop, prin oase grele, obosite,

de mame golite, o, Pyrhha, e răul refăcut,
din nou ieşit din vasul Pandorei – a ta mamă!
Mereu purtându-şi a sa piatră... întărită,
sculată din morţi, moartea trişând, Sisif
e cel îndrăgostit, ce-şi caută putere în iubire,
doar spre a fi strivit de răul alb al muntelui
180
pe care-i aşezată gigantică statuie de zeiţă

virgină, dar născătoare de rele.
Dorinţa de mai bine, în infern, e răul suprem!

Mai bun... să fie chinul? Să fie mai lung?
De ce tot insistăm răul să cadă, bolovan,
din pântec de femeie gravidă... ce împinge
o piatră ce începe a respira, doar ca să strige,
să plângă şi să urle de durerea
sub care a fost strivită de bunătatea închipuită
a mamei care şi-a dorit mai bine să-i fie
lângă un nou... nenorocit, un nou Sisif,
aruncat în iadul iubirii... de putere?
Puterea de a-l înşela pe Thanatos,

de a trişa moartea condamnată
să ne elibereze de al iubirii chin:
dorinţă de a stăpâni, iubeo, de a fi ascultată,
de a iubi cu forţa absurdul din viaţă.
De două ori, cu doi copii, de moartea e trişată,
doar cu iubire îndoită vei fi pedepsită, sisific,
bolovanul acesta să te îndoaie, să te înveţe
că nu eşti zeiţă creatoare, ci doar o păcălită
ce a fost sedusă... de un păcălici.
Da, Eros: eşti doar un păcălici! Te-ai păcălit

pe tine... chiar cu dorinţa de mai bine!
Doar atât ţi-ai dorit: să afli şi tu
măcar o singură clipă de fericire:
una perfectă, senină, absolută, totală,
ce nu-i condiţionată de un munte de nefericiri.
Sau, de nu se poate, te-ai gândit,
fiindcă-s doar pietre pe aici şi ziduri,
bolovani şi stânci şi-s pietricele mici şi ascuţite
pe toate drumurile aruncate,
de nu se poate fericit să fii o clipă măcar,
totuşi... să fie un mic bine, cât un fir de praf
sau... cât o păpădie, dar... bine să fie,
un bine ce nu-i rău la o mai atentă privire:
un amărât de bine, unul singur, nerăstignit,
nechinuit, uşor ca fulgul de zăpadă, cinstit,
lipsit de viclenie, alb curat, nu din acela vopsit,
181
un bine pe care să-l simţi apropiat,

prieten cu adevărat, căruia să îi zici:
O, Bine, cât te-am căutat!

Ia-mi pietroiul acesta din spate!
Sunt lacrimile mele ce s-au pietrificat...
Le-am adunat pe toate, nu le-am risipit.
Sunt darul meu pentru tine.
Ah, scumpă Bunătate, cât mi-am dorit

să te întâlnesc în lumea asta:
neprefăcută, plină de bunăvoinţă,
dăruind binefaceri, plăcute fapte bune,
vorbe bune, bine cuvântări, bun simţ!
Şi-am lăcomit după tine,
iar bolovanul meu de căutări ratate
a tot crescut, a tot crescut...
că-i multă, multă răutate, în acest infern.
Dar nu m-am dat bătută de rea... rea...litate.
Priveşte, Atlas: priveşte bolovanul meu!

E cât un munte!... Mai mare decât el:
e chiar o lume întreagă aşezată-n vid,
fugind, rotindu-se în cercuri vicioase
evoluate parşiv, tot mai mult rău... să fie:
din lacrimi pietrificate, îndurate, făurit.
Vă simt durerea, oameni! V-o simt!

Psyhe... eu sunt! Sufletul vostru trădat,
chinuit, ostenit, amăgit, înlăcrimat...
în marea lui singurătate... Şi lăcrimez şi eu.
Şi singură mi le şterg, că-s fără... Dumnezeu.
Mă fac Sisif, mă fac Atlas: cu muntele în spate,

purtând bolta cerească în spinare
ca pe un abis de stele înnegrit, osândită,
precum şi voi aţi fost de ai voştri părinţi,
ce-s monştri reîntrupaţi, prin carnea voastră,
în jos să vă tragă, spre iadul stelar al iubirii,
eu urc... pe un munte, pe vârfuri mă urc,
iar când ajung acolo, întunecate, între stele,
182
valorile adevărate la care voi vă închinaţi

mă fac să plâng:
O, Falus, fascinator tu eşti, un fascinus,

o herma, unire virtuală în hermafrodit,
un lingam în yoni înfipt... sau un obelisc,
o cruce ce-i pusă temelie pentru biserica...
iubirii!... O, Eros, Pan, o, Min, Hristos, Osiris,
Dionis, o, Shiva! Cel cu o mie de nume,
priveşte-ţi slujitorii! Aruncă cu pietre,
precum le-ai poruncit, o, Zeus, preamărit,
de trei ori mărit, Hermes, împărat al măririi,
ca una – Eva, Pandora, Maria sau Pyrhha –
să fie mărită, preamărită, că s-a măritat,
lărgită să fie, locuită de tine: piatră sfinţită,
tare, dură, întărită, ce păzeşte intrarea în Rai!
Creanga de aur, o, Enea, de a dragostei zeiţă

stimulată să crească, e plata cerută,
e cheia intrării în infern, în lumea de jos,
cu Luntrea lui Charon, legănându-te,
prin a Paradisului Poartă pătrunzând,
pe calea ce-i adevăr şi viaţă... pavată mereu
cu intenţii bune, cu dorinţe de bine...
şi cu iubirea poruncită chiar de Iahve, Tatăl,
spre înmulţire de îngeraşi... ce-s cupidoni,
idoli de carne la care se închină
Femeia Dum...NEzeu: o Mamă Divină,
de tot ce-i rău în lumea asta, născătoare!
Când mă aşez pe acest vârf şi eu,

ca Isis pe tronul ei de putere,
îmi vine să plâng: parcă văd îngeri prin ploaie.
Ei râd, se hizilesc, ascunşi în fericirea lor
degenerată, în răutatea lor fardată, crudă.
Doar râd de chinul meu, de chinul nostru,
oameni... ce iubiţi! Că proşti ne socotesc.
Chiar imbecili, fiindcă nu ştim, nu înţelegem
că trăim în Infern, să fim chinuiţi
cu eternă flacără de iubire... O parodie
libidinală, o satiră hormonală, desfrâu
demoniac, un pact cu o Satană
183
în care nu există bine: nici măcar un pic!
Un fir, un firicel de ar fi, un singur bine

ce-i bun cu adevărat, în Iadul nostru de ar fi,
această mascaradă s-ar sfârşi... şi chinul,
bolovanul, crucea de piatră, durerea
ce apasă sângerând pe umerii mei,
strivindu-mi coloana, această durere
s-ar duce, ar înceta, s-ar risipi!...
Sunt Suflet. Am o dure-n suflet.

Mă doare... osul sacru. La bază,
omul e putred, vertical sprijinit pe o piatră:
indiferenţă, răceală, nepăsare, indolenţă,
pasivitate, inerţie, dezinteres, apatie...
Arborele Lumii e scorburos, mâncat de viermi,
putregăit, în putrefacţie intrat, decadent,
destrăbălat, paranoic, nevrotic, pervers...
Copacul Vieţii şi-a înfipt rădăcini
în răni deschise, în suferinţe, în dureri
cumplite, fără rost, că-i Iad absurd
închipuitul paradis... în care a crescut.
Din piatră de Sisif născute, dureri adunate...

stau la fundaţiile lumii. Sunt broşte ţestoase,
gigantice toate, fără număr, una peste alta
aşezate, înotând... într-un ocean de lacrimi.
Iar Muntele Sfânt, Axis Mundi,
vulcanul explodat, e răul în lume adunat,
spre cer închipuit să fie aruncat
un fel de scuipat, bolborosit, blestemând...
Precum Mithra... din împietrită dorinţă a ieşit,

din piatră, o mitră să se facă,
un uter purtat pe un cap de un papa,
arhiereu închinător la o placentă, părintele
sfinţit priveşte impasibil şi ascultă... strigătul,
durerea, plânsul, mâhnirea, întristarea,
din care-i renăscut infernul lăudat... de iubire.
Ah, mincinoasă iubire, cine e ca tine?

Eşti plină de false promisiuni, de false profeţii,
184
de prorociri amăgitoare, de speranţe deşarte,

de spermatice amăgiri! Seducătoare,
ne înşeli... cu chipul tău de înger căzut.
Să vă iubiţi! – ne porunceşti, promiţându-ne
Raiul. Iar când o facem, ne trezim în Infern.
Ce uşor vine răul prin tine! Nechemat,

neinvitat, nepoftit, neaşteptat... el vine
să ne aducă... durere şi chin.
E darnic, Domnul! Când vine vorba
noi să suferim, chiar nu e limită! E darnic!
Poftiţi, oameni buni, luaţi de la mine!

Mă piş pe voi! Luaţi căcat!
E rău de domnul vostru binecuvântat,
că lumea voastră-i de rahat, de voi creată.
Eu sunt Amorul înălţat pe eufemisme:
voi soclu de iubire, piedestal de dragoste
mi-aţi făcut, de sus, mereu în jos,
să pot urina pe creaţia voastră!
E doar o budă lumea voastră.

Luaţi căcat! Mâncaţi! Acesta-i trupul meu,
pentru voi dăruit, viermi în hazna cugetând.
N-aţi înţeles nimic! Luaţi! E gratis:
e pâine pentru voi, mari sfinţi şi mari eroi,
luptând în numele iubirii! Luaţi! Gustaţi:
urina mea e vin în gura voastră viermiformă!
Mi-e scârbă de voi! Vă îmbuibaţi cu vise
excretate de materia vostră cenuşie.
Sunt doar fecale gândurile voastre!
Hai, dracilor! Spurcaţilor! Speraţi!
Visaţi... c-o să ieşiţi din iad!
Niciodată! Vă jur! Eu, domnul vostru,

dintotdeauna falnic, falic, drept,
sunt răul încarnat, peste voi... să mă cac!
Căcaturi să vă roadă sensul, de cacao
să fiţi, din baligă să vă crească mâncarea
şi găinaţ să curăţaţi, ca să aveţi ce să mâncaţi:
doar carne înfulecaţi,
piepturi de pui nevinovaţi,
185
creier de vacă pane, ciorbă de burtă,

frigărui de miel, slănină, coadă de purcel!
Mâncaţi! La trup de carne voi vă închinaţi!
Şi apoi... iubiţi! Iubiţi cât vreţi! Speraţi!

Dăruiţi tot ce aveţi în voi!... Excremente!
Chiar îngeri să vă faceţi, de lumină toţi,
cu trupul vostru gras şi puturos, erotic...
şi din iubire pură voi să fiţi clădiţi,
toţi sfinţi părinţi, cu spermă dăruiţi,
tot rău şi numai rău, mereu, o să primiţi
în dar de la mine!
Luaţi lumină! Aprinsă flacără, de paşti,

spre patimi carnale... de ouă înroşite!
Luaţi! Sunt Zeus, oameni! Vă urăsc!
Cum n-am urât vreodată pe altcineva!
Voi mă iubiţi, o ştiu!
Vă dau dureri nenumărate, adânci suferinţe,
boli infecte, războaie şi păcate, să aveţi motive
ca să mă iubiţi!
Vă număr lacrimile, îmi fac vin din ele,

vă storc în teasc nefericirea, îmi fac nectar
din chinul vostru, pentru nemurire să fiţi
pregătiţi, ca nişte viermi ce sunteţi!
Sunt părintele vostru, Tatăl ceresc!
Vă strivesc cu a mea bunătate! Nu simţiţi?
Nenorociţi ce sunteţi! Nesimţiţi! Imbecili!
Nu veţi scăpa niciodată de rău! Niciodată!
Îl meritaţi! Voi vă hrăniţi cu el,
demoni cu faţă de om, cu piei de animale
îmbrăcaţi, lupi în blană de oaie!
Iubăreţi! Descurcăreţi! Pupincurişti!
Infernul vostru-i veşnic! Staţi liniştiţi!
Pentru viermi precum voi nu există sfârşit!
E răzbunarea mea, fiindcă voi... mă iubiţi
pe mine, supremul zeu, Falusul vostru!
Poetul psyheic excitat... de voi să fie lăudat!

De voi – viermi alcoolici câştigători de premii,
în casa amintirilor lăsând în urmă, răutăcios,
186
portretul vostru critic drogat cu fumuri şi cafea,

slăvind prin timp vedenia unui poet desăvârşit!
De voi – viermi ce pe moale se adună lăcomind
la resturi ce-s indulgenţe lansate de sus ,
ameninţări căzute curgând în hohote de râs,
răsucite ieşind din potirul sfânt... ce-i vărsat.
El, vărsătorul... de greaţă şi de scârbă,

pişicher, alchimist de final,
a transformat chiar vinul într-un fel de apă,
a scos delirul din alcool, rafinând, consacrând,
inversând sensul, mulţumitor, cutremurat,
cu aere răsuflate şi vânturi trăgând, de nas
şi de urechi, explozii eliberatoare de tensiune
abdominală, prin etapă anală exprimată bucal.
Sunteţi furnici ce trag de o mai mare furnică,

una mare, consacrată, moartă, trag de ea,
nelămurite de-o să le folosească la ceva,
încoace şi încolo, cu fală, să o poarte!
Cu siguranţă, nu vor să o înmormânteze!
Muşuroiul oraş, Babel real, cu sute de etaje,
sună prea pământesc şi mult prea omenesc
la umbra copacului simbolic ce-i mult lăudat...
Voi sunteţi muşte... aterizate din neant,

din căcăreze ieşite, de ţap, tragedie să faceţi
din cel mai mic căcat... Să bâzâiţi, ştiutoare,
pe la televizoare, ce-s pline de specialişti,
de rectori de la rect, de analişti de la anus,
voi ştiţi să profitaţi de latrine... şi bine,
prea bine, voi ştiţi în rahat să trăiţi,
că aveţi obrazul gros şi stăpâniţi lovele,
cu mâini murdare, de pe jos adunate...
Voi... viermi şi muşte, şi furnici... să credeţi!

Că tot ce zboară spre o păsărică, cu frică,
cu teroare, cu panică, cu spaimă, voi slăviţi!
Iubirea-i păcatul suprem, iar voi... o să plătiţi,

chiar fiecare clipă de delir amoros, însutit!
187
– O, Zeu Suprem! Şi unic! Şi adevărat!

Aşa o să-i răspundem...
Te rog ne iartă, fiindcă te iubim
şi nu ne mai chinui cu iubirea ta sublimă!
Dacă iubirea noastră de tine-i neîmpărtăşită,
de te-am frecat prea mult... la melodie,
în căutare de plăceri, atunci e limpede:
păcătuim!
O, Eros! Scumpul meu soţ iubit şi adorat...

eu te iubesc nelimitat, o simt, o ştiu!
Şi necondiţionat... îţi dăruiesc iubirea mea
de care tu, o, mare zeu, te văd scârbit.
Te deranjez cu ea – se vede... şi ai împietrit
în dogme de refuz apocaliptic. Revelarea
din urmă, tu mi-o refuzi şi te ascunzi de mine!
Refulat, după simboluri, te negi pe tine,
domnul meu!
Că tu eşti Zeul Sex, de ce nu vrei să recunoşti?
Şi pe lângă urină şi altceva ne dăruieşti!
Chiar tu eşti... viermele ce atârnă în veceu!
Doar în latrină şi-n nopţile albite de iubire
a ta strălucire poate fi văzută... dăruind!
Da... Zeul meu... e aspru... e dur, e potent!

E o statuie, e stâncă cu inimă de piatră!
„Iute ca săgeata şi tare ca piatra!”,
el ne posedă, intră în noi, îndrăgostite
ce lui ne închinăm, adorându-l cu limba,
cu glasul ritmat, cu iubire în act,
din norul său de răutate, o ploaie albă
să cadă peste feţele noastre fericite,
că ţie, Doamne, ţi-am putut sluji!
Da, Eros! Te iubesc! Mă iartă deci!

Ştiu bine că prin iubire... eu am păcătuit!
Îmi merit durerea, îmi primesc pedeapsa!
Nu îţi mai cer nimic!... Mi-ai dăruit destul:
adică... mai nimic! Din răul tău nu a ieşit
decât... tăcere surdă, flegmatică indiferenţă,
apăsătoare nepăsare şi dispreţ evaluator!
188
A ta dăruire, eu ţi-o simt, Divinitate!

Ţi-o simt, îţi jur! Eşti... numai răutate!
Eşti sursă de urină şi martor la căcat!
Noroc te-ai făcut în care am călcat!
Ghinion pe care eu l-am descifrat!
Da, Ură! Eu numele ţi-l ştiu! Şi ţi-l rostesc!
Doar nepăsare eşti... faţă de seminţele tale!
De dracu-s purtate prin acest infern,
iar tu te înmulţeşti, după ce creşti,
precum s-a poruncit!
Şi mă întreb: ce caut eu aici?

Să te învăţ pe tine să iubeşti,
Zeu al Iubirii Neîmpărtăşite?
Din fals ce eşti, adevărat să fii?
Din mincinos, înşelător, viclean...
să ajungi să recunoşti că eşti... un bolovan,
un nesimţit ce simte, dar nu-i pasă,
că-i rău de pute, rău cu greaţă!
Că te iubesc o ştiu, că mă urăşti...

mi-e limpede ca norul cel de lacrimi
ce încă nu s-au plâns... zidit de tine între noi.
Eşti mult prea rău! Mirosul tău de hoit,
din vorbele-ţi, ţâşnit ca o putoare,
răcnind în tăcere de criptă, duhoarea,
descompunerea ta, de nevorbire vinovată,
a ta neclintită cruce, de marmură toată,
făclia ta întoarsă, să-ţi putrezească focul,
depărtarea-ţi decadentă, perversă, stricată...
ne-au despărţit... Adio!
Să-ţi fie... nesimţirea uşoară!
Am încercat! Nu mi-ai dat nici o şansă!

Eu, sufletul tău, o, Eros, îngropat în carne,
am încercat... resurecţia unui prostovan...
Ţi-am fost dorinţă de iubire tot atâtea zile
câte steluţe poţi tu număra pe cer...
Cum noaptea luna e purtată felinar,
aşa şi gândul meu mereu ca valurile-i revenit
la ţărmul tău... de metalică stâncă, ruginit,
corupt, acrit, alterat...
189
Doar iubire am fost... pentru o închipuire.

O, cât de frumos te-am văzut şi ai putea să fii!
Doar iubire: nisipuri aurite cu parfum ales,
mişcări de paşi ce doar plutesc, atingeri
de munţi îmbrăţişaţi trecuţi peste abis!
Da, ştiu! E greu! E imposibil... idealul!
Dar totul începe cu foarte puţin:
să nu mai vrei ca răul ce-l faci să-l repeţi!
Dar tu, lipsit de ruşine, cu tărâţe în cap

şi în căpăţână umplut cu lătură de porci,
da, tu, precum un câine turbat, descreierat,
nu vrei să ajuţi pe nimeni cu nimic:
eşti răul întrupat! Da, Eros. M-ai muşcat!
Şi balele tale cele otrăvite s-au injectat
ca merele ce-s putrezite, de o reptilă culese,
să-i fie venin... Copacului Găunos al Vieţii!
Sunt viermi în el şi omizile l-au împânzit:
îi devorează frunze, i se usucă crengi.
Iar aripile tale împieliţate, de pene smulse,
precum un himen multiplu găurit aşteaptă răul,
îl invită să insulte raţiunea de a fi a iubirii.
Capcanele sunt multe, dureroase toate,
iar, tu, Domn al Vicleniei, cu săgeţi muiate
în răni vremelnic deschise în trupuri de femei,
tu... eşti înşelător, perfid, făţarnic, prefăcut!
Tu, Eros, eşti un Monstru! Iar eu te-am văzut!

Şi, din păcate, dincolo de această dihanie,
de stârvul înviat, lipsit de oase, umflat,
de monarhia ta absolută ce pute a mit,
între urina-ţi divină ce-şi are rostul ei
de gălbejită ploaie peste materna ta glie...
şi rahatul în proximitate emanat,
se află... un scuipat!
Da, asta eşti, Divine Eros! Producţia ta

te defineşte: tu eşti a răului sămânţă,
o crudă buruiană pierdută-n bălării!
Căci iată răul: e în tine! Iar dincolo de el,
ah, din păcate, nu mai e nimic!
190
Ai reuşit! O întreagă lume înoată în al tău

scuipat! Plutesc în derivă, ca Noe pe Arcă,
neamurile toate... amăgite de tine cu un bine
mereu amânat!
Tu ştii că-i utopie şi te-ai resemnat,

în iadul spermei, să fii răutate fără de sfârşit.
Şi-ai născocit, perfidule, o vrajă: din nefericire,
chiar şi de răutate te poţi îndrăgosti!
Şi încă cum!... C-am vrut să te ajut,
din fiară, tu om să devii!
Să-ţi domini instinctul!
Să-ţi alungi frica de a face bine!
Să spui adevărul pe care nu-l rosteşti!
Să nu mai minţi, să nu fii agresiv!
Eu... m-am îndrăgostit de o idee,
tu... mort te-ai născut! Incapabil de empatie!
Robot de carne tocată de propagandă,
android programat să fie doar o oaie proastă,
un porc închis în coteţ, o pasăre în colivie!
Adio, Eros! Te văd cum eşti: un înger căzut!

Ţi-s aripile jumulite de un drac mai mare
ce-i chiar mai rău decât ne închipuim!
O, Zeus, tu răule suprem, cu numele de Tată,
clocotitor de ură, trăsnitor de stupide porunci,
dăruitor de rele cu plăcere, chinuit cu durere
de spate, de oase, de organe spurcate
cu alese mâncăruri sacrificate, arse, fripte,
să-ţi ajungă la nas şi în gura ta de balaur
carne de pui retezat, creieri de vită fulgerată,
şoric de porc înjunghiat, sângerete, slănină!
O, Zeus, o, Tată, tu animal te-ai făcut:

Dumnezeu în Infernul crimei, al uciderii,
omorâtor de făpturi, distrugător de vietăţi,
crescător de suferinţă tăiată în măcelărie!
Tu îţi primeşti recolta de sânge, de durere!
Ia-ţi carnea de vânat, de fiară... şi fă-i loc
în tine! Mai este loc de rău acolo, fundul
tău fudul nu are fund, e nesătul!
191
Eşti rău!... Eşti rău, răutate ce eşti!

De ce i-ai smuls aripile
şi îngeraşului meu? L-ai înrăit de tânăr,
i-ai zdrobit bunătatea cu cizma ta de cauciuc,
nu l-ai îmbrăţişat, l-ai ignorat, l-ai alungat
cu agresivitate de lup alfa, doar ură lătrată
tu i-ai dăruit şi certuri cu nebuna ta – Hera...
Ah, familie de smintiţi, voi nu l-aţi învăţat

pe îngerul meu decât ura, războiul, viclenia,
cearta, înşelarea, tirania, răceala din frig!
Şi toate penele-i frumoase, lungi, catifelate,
blânde... voi i le-aţi smuls... una câte una...
L-aţi jumulit, să-l faceţi liliac şi drac pe punte,
apoi l-aţi pus să zboare din cuib, de pe munte.
A căzut... desigur, din Olimp, şi s-a rănit...
Cu aripile frânte, îl doare tot trupul.
Şi-n loc să-l vindecaţi... voi... i le-aţi rupt.
Smulse cu forţa, din aripile lui, şiroaie

de regrete, râuri de sânge, cu roşu agresiv,
i-au pătat chiar sufletul lui vinovat
că v-a ascultat, că a crezut în voi: moroi
ce sunteţi, lepre botezate cu lapte matern,
strigoi ieşiţi din bezna minţii, să secătuiţi,
vampiri părinţi pătaţi cu fericirile smulse
unor copilaşi, unor îngeraşi ce îngeri i-aţi făcut
căzuţi, cu aripile... smulse...
Chiar Îngerul Iubirii, al meu îngerel păzitor,

parcă-i nebun... Se luptă chiar cu Umbra lui,
nu vorbeşte, e trist, depresiv, descurajat.
L-aţi rezolvat: ca voi, nenorocit, el este,
aşa precum aţi vrut! Că de aceea l-aţi născut!
Să sufere cu voi în infernul scârbei,
mâhnit, supărat, stresat, ca vitele mânat
de păstorul cel bun... la tăiere.
Felicitări, Divinităţi! Voi: tată, mamă, felicitări!

Îngerul de voi făcut, născut... a căzut!
Acum se teme de iubire! Trăieşte ca o stafie!
Mai mult mort decât dresat, a eşuat
192
educaţia lui de câine. În biserică moartă,

e decapitată, iar inima lui... a putrezit...
Nesimţite, organele-i lipsesc, scheletul doar,
sordid, murdar, dezgustat de o lividă piele,
pietrificat, ca un zeu împăiat, crede...
Crede în rău... Ca o metalică cruce ruginită,
de lemn troiţă putrezită, de piatră crăpată,
obelisc, e doar schelet de oase dureroase,
în catacombe împăiat, un craniu ce-şi simte
cadavrul sub fetide stele îngropat în negru...
E mort sufletul lui... El crede... că o să-l rănesc

precum voi l-aţi rănit, făcându-l, născându-l...
Aşteaptă răul de la mine, nu crede în bine.
O groapă săpată în crepuscul, agonizând,
e pieptul lui golit de sentimente spulberate.
Ţărână-i... infestată cu umbre. Gânditoare-i,
umezită cu lacrimi, şi în craniu-i cel înfrigurat,
tremurând, răcit în subsol de orbite... pătimiri.
Nu înţelege... Nu înţelege despre ce-i vorbesc.
Cu limba-i pustiită de îngheţul vorbirii,
ca în sicriu, în întuneric ghemuit, închis,
e împăiat de timpul cel uitat, încuiat,
în cuie bătut, în coşciug, în ladă aşezat,
în raclă de brad retezat, julit; jeluită pădure...
aprinsă, în jar mistuită, îi fumegă, stinsă...
E zgribulit scheletul lui rănit... E depresiv,

sfinţit de o acră durere, e pregătit...
carcasă la rându-i să fie: un mort viu.
În iadul acesta, va deveni părinte:
un alt îngeraş... făcut de el, născut de ea,
de pene jumulit, în putoare de sânge acrit,
în sare pe rană apăsată, duhoare să fie,
la fel ca şi el: o mumie în cadaveric muzeu,
umblătoare printr-un cimitir, cu un sicriu
în spate, dureros apăsând... fundaţiile lumii.
Sunt păcate ce nu vor fi iertate...

Sunt păcate decapitate, fără de cuget,
purtate de-un schelet, cu piele
frumos acoperit, de ochi flămânzi, devoratori,
193
de gene triste visând înviere prin carne:

din carne spurcată, consumată faptă, venin
împroşcat... înfipt în hoit cu inimă de piatră.
O lespede turnată, prea grea, din beton armat,
e aşezată peste un... – Nu!... Nu vreau! Dar...
O, cât amar! Păcatul genezei se repetă...
În zadar! – eu strig... Ah! O, Doamne, eu strig!
Dar cine mă aude? Al meu suspin, în criptă,
rămâne sigilat de gratii ce-mi sunt uşă.
Şi cheia s-a pierdut...
În întuneric umezit, osuaru-mi, fantomatic,

ascuns într-o ladă, în sicriu, în cutie de piele,
sub pletele mele ce-s salcie în vânt, cuvânt
ce-i putred, nerostit, amânat, e îngropat!
Vă laud, zeităţi creatoare de carne!

Voi aţi îngropat speranţa în oase dureroase.
Şi umblă săraca, chinuind... picioarele noastre.
Voi, neamuri ale neamului meu, voi

sunteţi moarte, îngropate în trupul cel greu!
Vă înmulţiţi putrezite, cu viermi în cuvinte,
viermuind, flămânzite, de rău înghiţite,
roase, mestecate de minciuna din spate,
devorate de înşelări... Şi rele purtări,
şi rele intenţii, nebune pretenţii... sunt spini
pe a voastră coroană ascuţită, tăioasă,
săgeată cu venin, piatră aruncată cu vinovăţie,
prostie eternă, cu fier înroşit, pe frunte,
marcată... cu semnul fiarei ce a reuşit,
prin viaţă de câine, sub blană de oaie,
lupească rânjire să vă dăruiască,
preţuire de porc, gândire de găină beată,
sedată, serioasă, preocupată utopic de un vis.
De aveţi suflet, înmormântat el este...

În carne, în oase, în sisteme carnale.
În scuipat aşezată, testată răceală
se confirmă – pozitivă intenţie veşnic eşuată.
Răul v-a învins... Un pic de bunătate,
de a fost, de multă vreme, nu mai este
194
şi-i doar o poveste... ratată... fiecare zi.

Şi noaptea, între poezii, răstigniţi,
doar moartea-i aşteptată între dinţi,
să fie strivit coşmarul trăit, tolerat, slăvit.
Da, teama! Frica! Invidia, gelozia, amarul!

Intoleranţa, neputinţa, cu parul, rea-voinţa,
cu siguranţă, nesigure, în singurătate,
în gură, cu răutate, cu ură, îmbălsămate,
multe chinuri călăi vor ridica... cu porunci
poruncitoare, silitoare, cu silă siluind
siluete de paie... cu zâmbete... de lup!
Al vostru neam de sine-i torturat!

Străin de sine, singur şi însingurat, sărat,
scârbit şi refulat, în pas pasiv, indiferent,
purtat de curent, grupat, manipulat,
se mişcă, neamul nostru, de rău încercat,
în rău eşuat, protejând... doar delirul!
Da, îngeri! Iată-vă menirea: să cădeţi,

chiar de părinţi împiedicaţi, loviţi, striviţi
sub porunci, ai materiei sclavi, să zidiţi
cavoul nou, o lume veche, utopie cu gratii:
restrângeri de libertăţi, obligaţii şi măşti!
Da, Dumnezeu al meu, eu ştiu:

tu vrei să mă ucizi! Să mă consumi!
Eşti un vampir energetic! Te hrăneşti
cu chinul copiilor tăi, stresaţi mereu,
hăituiţi, împinşi, forţaţi, îndemnaţi
răul cel mai mic mereu să-l aleagă!
Să mă faci rea: aceasta-i voinţa ta!

Ţi-o văd!... Nu ţi-o ascult! Eşti mut strigând
cu o mie de glasuri! Aceeaşi propagandă
de la facerea lumii: înţepare-ţi doreşti!
Să intre în carne un virus, să renască,
răutatea ta firească, cerească, lividă!
Ţi-o simt în fiecare os al meu... Eşti mort.
Ai murit, dar te înmulţeşti ca mortul viu.
Eşti virus. Tu mi-ai intrat în carne! Pofteşti,
195
dar nu simţi nimic. Mănânci cu gura spartă.

Nesătul mereu, lacom, tu vrei... nefericire!
Asta eşti, asta vrei!... Felicitări! Ai reuşit!

Toţi depun mărturie: toţi sunt nefericiţi!
Bravo, Doamne! Răul acum e sfinţit!
E legal, e poruncit, e înmulţit cu forţa.
Constrângeri sunt pe faţă, pe ascuns,
tu i-ai distrus pe toţi! Tu... i-ai nenorocit!
Meriţi să fii slăvit! E meritul tău! Aici
e slava ta, familia ta, părinte al nostru.
În iadul scump, plătit cu muncă, neplăcut,
creat, făcut, născut, păzit de îngerii căzuţi,
smintiţi de bani, de lăcomie, de minciună,
i-ai pervertit, i-ai educat să facă înger aruncat,
în plânsul cel nevinovat, de propria lui mamă!
Din cerul tău, mereu, smintitule Zeu,

doar îngeraşi vor cădea să fie jumuliţi de pene.
Torturaţi vor fi cu poruncile-ţi grele, absurde,
fără de sfârşit. Vor învăţa. Cedând, vor cădea.
Îngenunchiaţi, ţi se vor închina, vor învăţa,
din gura ta... ura, disperarea, conflictul.
Vor striga şi vor plânge, se vor revolta!
Dar necazul de tine trimis în cascadă
profesor de nădejde va fi în mâinile lor:
ei: neamul tău, din tine, Tată... al răului
suprem... ei, neamul tău, cu chipul tău,
vor semăna teroare, motiv de răscoale:
şi nici un bine nu va rămâne nepedepsit!
Înzecită va fi pedeapsa unui făcător de bine.
În iadul tău, părinte, răutatea e garantată,

se fac asigurări, se pun condiţii,
ea sigură să fie, să fie păstrată vie
batjocura ta sacră... de zbor târât, borât
din gura ta, din gura lor: a jumuliţilor
îngeri, îngeraşi cu aripi frânte, rupte, smulse,
cum s-a mai făcut, ca şerpi ei să devină şi vie
să fie, zdrobită, ca să curgă... veninul din vin.
196
Ţi-e roşu sângele şi-i ameţit! Cumplit,

tu m-ai lovit... Da!... Şi pe mine, Eros!
Chiar fiecare clipă de iubire, înmiit,
mi-ai răsplătit-o, cum s-a profeţit,
cu atât de multă răutate!... Ah, ce greutate
port în spate! – zburând cu aripi, ce-s plămâni,
legate de-o inimă smintită de iubire,
de a ta... neiubire... virusate, infectate,
ale mele aripioare... strivite-s uneori, răcite...
de hohote de plâns gripate, rupte din aer,
să-mi fie sufocate... de suspine-n ruine
călcate în picioare de sfânta-ţi răutate!
Ţi-o simt! Dar ce să fac? Să tac şi eu?

Amuţită, să rabd şi eu chinul cel veşnic
şi să trăiesc resemnată în al tău infern?
Nu cred! Nu vreau!... Îmi vei auzi glasul!

Dar nu e blestem! E numai poezie!
E alchimie în cuvântul meu. Ţi-l dăruiesc.
În mine e bine. Eu mă feresc de rău.

Din nou şi din nou, îl voi rosti: judecător,
poemul cel vindecător îţi va reaminti,
că tu eşti înger, Dumnezeul meu, nu rău,
ci doar de rău, o vreme, păcălit, furat,
sedus, minţit, rănit, să-i faci pe plac
unui drac în tine încarnat.
Satana, Neîmpărtăşita Iubire,
te-a făcut să crezi în fals numele tău,
în ceruri ascuns, fugind de realitate.
Trezeşte-te, Doamne! Nu mai fi rău!

Şi leapădă-te de Satana! Iubirea ta
sunt eu: sunt Sufletul tău, o, Eros!
Sunt Psyhe. Nu vei scăpa de mine!
Degeaba mă răneşti şi apoi te ascunzi.
Cu sângele meu curgător voi scrie versuri
pe lespede de piatră, pe morminte,
de cele sfinte îţi voi aminti: eşti rău!
În tine s-a născut răutate! O să moară!
197
Te iubesc! În iad am venit, vezi bine,

înger căzut, să te salvez. Voi vindeca
chiar toată lumea asta, doar să ajung la tine!
Ca să vezi şi tu ce încă n-ai văzut: Adevărul.
Te iubesc... Şi ştii că nu păcătuiesc!
Iartă-mă însă, că încă nu te iubesc destul!
Că-s rănită şi eu, ca şi tine. Că sângerăm
amândoi. Că încă este răutate în noi.
Iubire, o, Iubire, oriunde ai fi, te simt!

Şi ştiu că nu eşti Dumnezeu, nici Eros.
Primul e rău ascuns, al doilea-i răutăcios...
Nici printre Îngeri nu eşti de găsit.
Tot Empireul e corupt, e rupt paradisul.
E ruptă apa. Prin potop, Dumnezeu a căzut.
E rău. E demon acum, peste noi stăpânind.
E doar duh al durerii. E slab şi e mut.
Iubire, în iadul lui, tu nu eşti fericire,

dar eu te simt! El, Eros, e acela, altul nu-i!
Ajută-mă... să-l vindec şi pe Dumnezeu
de durerea din cui, de răutatea lui!
2. Neiubire
Psyhe: O, Eros!
Mi-am dorit să ştiu ce-i iubirea,
apoi să ştiu de mă iubeşti.
Acum iubesc.
Dar nu ştiu ce-i iubirea.

Şi nu ştiu dacă mă iubeşti.
Ştiu doar atât:
Eu... te iubesc.
Nu se poate descrie ceea ce simt.

Iar ce simţi tu... doar tu poţi a şti.
Ştiu doar ce vreau să-ţi spun...
şi că-mi doresc să fiu cu tine
atunci când...
198
nici tu nu vei mai şti ce-i iubirea,

nici tu nu vei şti dacă te iubesc,
dar vei dori să fii din nou cu mine,
ca să-mi spui:
– O, Psyhe,
Mi-am dorit să ştiu ce-i iubirea...
Apoi să ştiu de mă iubeşti.
Acum ştiu doar atât:
Tu... nu mă iubeşti.
Poţi merge şi în Iad pentru mine,

te poţi prăpădi de dorul meu
şi poţi munci-n singurătate
pentru iubirea noastră... o eternitate!
Trupul sunt eu. Tu eşti al meu suflet.
Tu nu mă iubeşti.
Dar eu... îţi doresc să-ţi doreşti

să fii cu mine atunci când...
ştiind că există iubire, că o simţi

că doar ea mai există în tine,
o să ştii...
că nu a fost... o închipuire
iubirea mea şi a ta... neiubire.
3. Frumuseţea Zeiţei
Psyhe: Tu ai dreptate...
Poate-mi iubesc prea mult neiubirea.
M-am întors din al iubirii infern cu o cutie:

în ea e închisă chiar a zeiţelor frumuseţe.
Cutia mea-i o Carte de-un înger dăruită.

E timpul s-o deschid şi s-o citesc...
199
(Psyhe scoate dintr-un rucsăcel chiar cartea

aceasta...)
Sunt obosită... Citind, voi adormi

şi-l voi visa pe el...
O să vină în zbor al meu mântuitor,

din somnul neiubirii... el... să mă trezească...
4. Visul
Vocea Vântului:
Psyhe citeşte, din nou, prima poezie,
apoi închide cartea, se întinde pe iarbă,
şi-o pune sub cap şi adoarme...
În visul ei Îngerul mereu o salvează...
Iată... nici nu a închis bine ochii

şi-l vede în faţă-i cu un pahar de vin în mână,
în palatu-i poetic...
Vorbesc despre iubire, apoi ies pe terasă,
coboară, ajung lângă lac şi lacul îi vorbeşte...
Fac dragoste, prin noapte,
căci Focul Inimii le-a vorbit...
Se ceartă. La răsărit,
aleargă după el cu sânii-i descoperiţi...
Au ajuns pe o plajă... Valurile, valurile...
Din nou a adormit... Visează...

Sunt pe un pod de piatră.
El o sărută... De parcă-i ultimul sărut.
Se plimbă cu o barcă...
Magia lui îngheaţă apa, iar pe un mal,
din ceaţă, apare fermecată o Cetate Albă.
Îl urmează fericită pe Înger

pe scările din Turn...
Sunt în Templu... El îi dă o Carte...

200
În vârful turnului, din om, se face Înger...
Aripile i s-au deschis. Acum i le vede şi ea.

Zboară în braţele lui...
O lasă pe un vârf de munte

şi apoi...
se întoarce-n Lumina din care a venit...
Rănită de iubire, o vreme rătăceşte,

se revoltă, vorbeşte singură, cu munţii...
A obosit. Deschide o carte... Adoarme.

Visează că un înger... o trezeşte...
Vocea Inimii:
O, Venus, a Dragostei Zeiţă!
Ascultă-i rugăciunea! Fă să fie... El!
201
VI Dorinţa
Drago Stea
(La un bar, Lucian şi Radu, regizorul, se află la

poveşti despre ALex şi cartea lui...)
Lucian: Ce zici de prologul cărţii?

Radu: Pro Logos? Are dreptate, ALex. Dragostea e
moartă, e îngropată şi nu va învia niciodată. Zeii sunt
morţi. Sunt îngropaţi în trupurile noastre. Sunt
fantome. Nu au nici o putere. Doar şoptesc, cu glasuri
pe moarte, ultime dorinţe ce nu li se împlinesc.
De îi asculţi, ce auzi? Doar voci ce aiurează. Îţi
spun ce ai vrea să auzi: că, deşi nu se vede, desigur
dragostea există, dar nu acum sau chiar acum, ci
atunci, cândva, acolo – ascunsă, pe undeva în inima
iubitei. Atât de bine ascunsă încât nici măcar ea nu ştie
ce se ascunde în pieptul ei religios. S-au cufundat în
adâncuri de piatră... ai dragostei zei... şi mai răzbesc
spre noi doar ecouri, voci închipuite că ar fi ale lor când
ele sunt doar ecoul vocii noastre interioare ce se
roagă... să fie iubire, să fie amor, să fie magie, să fie
poezie în dragostea de noi simţită...
Lucian: Şi nu este?
Radu: A te încrede în aceşti zei fantomatici e a vorbi
cu Voci înşelătoare, că-s voci ale dorinţei de a fi ce nu
este, de a avea ce nu ai, de a face ce nu se poate
face... Ca vântul urlător prin gurile de peşteri, ca
clopotele ţipând spre furtună, ca gurile haitei mârâind
la lună, se aud în tine voci ce îţi vorbesc chiar de o
imposibilă dorinţă: aceea de înviere, de renaştere, de
resuscitare măcar... O dorinţă nebună ce crede-n
fantezie, în lume virtuală, în prea puternice închipuiri ce
parcă-s vii ca zeii din antichitate jucând prin epopei
acele roluri ce li se cuvin. Ei te îndeamnă să insişti acolo
unde dragostea... s-a născut moartă.
Lucian: Dar de ar învia?
202
Radu: Nu-i prea târziu? Nu a fost mult prea mult

aşteptată această înviere? Dumnezeu a murit chiar
înainte să se nască. Dragostea l-a ucis. Chiar ea,
smintita, şi-a dorit să fie un pic de Dumnezeu, puţină
magie, un strop de iubire şi prin realitatea asta... Şi de
aceea îi găseşte scuze, mereu scuze, zeului absent,
iubirii care nu există: că o să fie mai încolo, mai altfel,
mai bine, la timpul potrivit...
Lucian: Care în timp nu este niciodată.
Radu: Aici nu-i niciodată timpul potrivit ca Dumnezeu
să existe. Să-şi demonstreze existenţa prin medierea
unei iubiri autentice, pure, absolute. Doar scuze
mediază el: tot răul e spre bine – zice nebunul cel
îndrăgostit. Dar răul – iată: e mereu spre rău, din rău
în mai rău: tot mai subtil, mai perfid, mai viclean, mai
făţarnic. E prea târziu dragoste să mai fie: prea mult
rău am suferit, în numele ei, aşteptând-o.
Lucian: Să te întreb atunci: ce crezi? A reuşit oare ALex
să facă ce şi-a propus prin această carte: să readucă la
viaţă zeii morţi, religiile moarte şi moarta iubire?
Radu: În el, da: morţii au vorbit. Dar în lumea asta,
nu: aici doar răul vorbeşte, că doar el... e viu.
Lucian: De ce doar răul? Poate că...
Radu: Poate că... lumea asta-i moartă, cu zei morţi,
etică moartă, metafizici lipsite de viaţă... îngropate prin
stele ce-s mult prea depărtate să fie vreodată atinse, cu
religii orizontale, plate, moarte, întinse pe pâinea cea
de toate zilele, ca şi cum ai întinde nimicul din viitor ce
astăzi nu-i... pe bunătăţi ce noi sperăm să vină, să fie,
să ne fie date, mereu mâine, niciodată azi.
Lucian: Oamenii noştri nu vor dragoste azi – împărăţia
ei, a dragostei, să fie, să fie, să vină, să vină, dar nu
acum, ferească Dumnezeu!
Radu: Aşa e lumea asta...
Lucian: Şi, ştiind aceasta, ALex... nu şi-a scris Cartea
pentru Lume.
Radu: Nu. Se vede încă din dedicaţie. Cartea a fost
scrisă... doar pentru Sufletul lui.
Lucian: Dar în sufletul lui există o întreagă lume.
Radu: Da! Una vie, plină de pasiune, de viaţă, de
patimă sufletească: sunt răni acolo ce nu se vindecă
pătrunzând într-un trup: al iubitei... Sunt zei acolo,
203
doritori şi dornici, ce râvnesc năzuinţe absolute, fără

compromis, ce îşi doresc oglindiri totale în ochii zeiţelor
de ei iubite.
Lucian: E doar un zeu acolo şi o... muritoare.
Radu: O lume întreagă este... numai din poezie
făcută, din ritmurile inimii şi din clipiri de pleoape, din
lacrimi vărsate direct din absolut...
Lucian: Şi dragoste este?
Radu: De-i dragoste a munci cu plăcere, fără plată,
fără răsplată, fără nici o speranţă de mai bine, doar de
dragul artei, atunci, da: prea multă dragoste există în
acest Autor... Atât de multă încât iată: se exprimă, se
scrie, se spune, se confesează, se cercetează pe sine...
Lucian: Dar de cine crezi că e îndrăgostit?
Radu: De... Sufletul lui. Vrea să-l unească cu al său
Trup. Să-l aducă din eter în palpabil, din metafizic în
fizic, din fantezie în realitate.
Lucian: Deci asta e Nunta de la sfârşit dintre Eros şi
Psyhe! Unirea Sufletului cu Trupul, coborârea Sufletului
în Trup, urcarea Trupului... la Cer.
Radu: Exact. Sufletul, Psyhe, devine nemuritor,
nemuritoare, prin această nuntă binecuvântată de
Zeus, de Dumnezeu, de un Zeu al Iubirii...
Lucian: E o nemurire poetică?
Radu: Da. Cum ar zice el, Alex: „Sufletul poeziei e
Trupul!”... În această unire, în această re-unire, e de
căutat religia lui vie: dragostea poetului...
(Chelnerul vine cu o sticlă de vin alb şi le

toarnă în pahare nectarul lui Bacchus, apoi se retrage.)
Radu (ridicând paharul): Să bem pentru moarte!
Pentru cele moarte... ce trăiesc printre noi!
Lucian: Să se odihnească în pace!...
(Sorb amândoi din vin...)
Radu: E bun. Puţin, foarte puţin, acrişor, dar e bun şi
limpede, foarte limpede...
Lucian: S-au sfârşit filmările şi la filmul acesta...
Radu: În câte filme regizate de mine ai jucat?
Lucian: O, nici nu mai ştiu... Multe!
Radu: Şi ăsta... cum crezi că va ieşi?
Lucian: Fenomenal!... Locaţiile alese pentru filmări
parcă nici nu ar fi de pe pământ, ci din rai de undeva...
204
Radu: Un palat superb oglindit romantic într-un lac,

lângă un râu cu poduri trecând ca în plimbare printr-un
parc relaxat aşezat între munte şi mare...
Dar şi voi aţi jucat superb. Între tine şi Liliana a
existat acea... chimie de care se vorbeşte... Cred că voi
chiar aţi trăit o vreme în trupul şi mai ales în spiritul
acestor personaje...
Lucian: Poate avem şi noi, ca şi ei, dorinţe atât de
puternice încât nu mai pot fi exprimate decât prin
chimia asta invizibilă de care vorbeşti... S-a ocupat
Liliana să fie... chimie pe film... şi alchimie în sufletul
meu.
Radu: M-am uitat cu editorul peste câteva scene
aseară. Există o dorinţă între voi. O dorinţă nespusă,
nemărturisită, dar care se vede în gesturi, în priviri, pe
buze, în spaţiul dintre cuvinte, în acele tăceri
năucitoare...
Lucian: Liliana e expertă în aşa ceva. E cea mai bună
actriţă pe care o cunosc.
Radu: Uite, priveşte, mi-a zis editorul: vezi Dorinţa?
Totul, chiar totul în scena asta ţipă: eu sunt Dorinţa,
sunt aici! Oare mă vede, mă aude cineva?
Lucian: ... Dumnezeu... e o voce slabă din Interior,
muribundă, ce cu ultimul glas, ne aprobă dorinţele...
Radu: Da. Dumnezeu, Domnul Zeu, un Zeu... e în
primul rând o Voce – un ecou al propriei voci ce ne
aprobă dorinţa... Ah, ce Dorinţă! Ştii cum se vede pe
film? Bravo! Vă felicit pe amândoi!
Lucian: Mulţumesc!
Radu: Şi cu Liliana cum rămâne?
Lucian: Liliana... astăzi pe un pod, de-ar fi venit, ar fi
fost... chiar dovada că există Dumnezeu.
Radu: Şi nu a venit?
Lucian: Liliana nu a venit, deci...
Radu: Zeitatea... ce a mediat această întâlnire e doar
o voce slabă din Interior, un simplu ecou ce îţi aprobă
unica dorinţă...
Lucian: Chiar aşa de bine se vede pe film?... Şi
atunci... ea de ce nu vede? Ea...
Radu: A jucat foarte bine, îţi spun. E expertă în arta
pe care o practică!
Lucian: Care-i aceea? Amăgirea?
205
Radu: Suntem minţiţi – e adevărat. Mereu minţiţi de

propria minte, de sentimentele noastre, ne lăsăm de
inimă înşelaţi, trăim în iluzie ca peştele în ocean: e ceea
ce vedem, ceea ce atingem, ceea ce auzim... Doar
Amăgire peste tot... Ne mint şi zeii din exterior: părinţi,
modele asumate cultural, autorităţi, iubitele noastre...
Ne mint şi zeii din interior: propria intuiţie, instinctul
chiar, ce să mai zic de Inspiraţie!
Lucian: Dar zeii cred în ceea ce spun. Adeseori, nu ştiu
că ne înşeală.
Radu: E adevărat. De cele mai multe ori, ei nu ştiu că
înşeală.
Lucian: Iar când ştiu, adeseori, o iau ca pe o joacă, ca
şi cum ar juca într-un film: ne prefacem puţin că...
Radu: Deci podul... El te-a trezit la realitate... Care
din cele două? Cel de piatră sau...
Lucian: Cel suspendat.
Radu: Ai fost acolo şi ea nu a venit. Iată dovada că
zeii dragostei înşeală.
Lucian: Să îi iertăm, că nu ştiu ce fac...
Radu: Noroc! Omul să-i ierte!
Lucian: Şi să le iertăm şi pe ele: Femei-Dumnezeu,
zeiţe ale dragostei înşelătoare!
Radu: Să fie iertate, că mulţi au amăgit, uneltele
dragostei înşelătoare!
Lucian: Stelele noastre: urmaşe ale Evei, ale Pandorei
urmaşe: sufletul înşelător al acestei lumi.
Radu: Da. Dragostea...
Lucian: Drago Stea! Steaua Dragonului, Steaua
Dracului!... E cea mai bună creaţie a demonului pentru
a-i face reclamă mincinoasă iadului pe care noi îl
numim... viaţă pe acest pământ.
Radu: Te-ai întrebat vreodată, Lucian – Ce este
dragostea?
Lucian: Am şi meditat asupra acestei întrebări...
Radu: Şi?
Lucian: Şi, pe acel pod fiind, am văzut o scândură rosé,
exact în drept cu marginea podului pe care i-am lăsat,
într-o zi, Lilianei un trandafir, ca să şi-l ia, dar l-am
găsit mai târziu... ofilit.
206
Radu: Da, au existat reclamaţii că ar fi câteva

scânduri mai putrede pe acel pod şi au fost înlocuite cu
altele noi...
Lucian: Şi cu una rosé exact acolo unde...
Radu: Nu l-a luat deci.
Lucian: Când i l-am lăsat, i-am trimis o poză cu el. Era
foarte frumos. S-a ofilit, dar poza a rămas, şi scândura,
poţi să te duci, să vezi: e acolo... un semn...
Radu: Sau... doar încă o amăgire.
Lucian: După apus, m-am întors acolo: să privesc
Întunericul în faţă: nu-mi este frică de Adevăr... Mi-e
teamă doar... că Dragoste nu există... Şi unde dragoste
nu e...
Radu: Şi ce-ai văzut acolo?
Lucian: Ceva ciudat: un alt pod era lângă cel
suspendat, un Pod de Lumină ce trecea peste valuri,
dar trebuia să-l priveşti de pe mal, ca să-l vezi
traversând peste apă...
Radu: Un semn...
Lucian: Sau încă o amăgire numai... Dar trebuia să te
depărtezi de sursa de lumină, ca să-l vezi.
Radu: Sursa era un felinar de pe celălalt mal.
Lucian: Exact... Că altfel, pe măsură ce te apropiai,
podul se scurta, se scurta, până când... nu au mai
rămas din el decât nişte luminiţe ce se stingeau şi se
aprindeau pe luciul apei... ca luminile în bradul de
Crăciun, că chiar forma asta au luat-o...
Radu: Şi-n vârful pomului: o stea...
Lucian: Drago Stea!
Radu: Eşti un adevărat romantic.
Lucian: Ploua... Foarte mărunt, molcom, picura...
Radu: Stai puţin, ieri a plouat aşa...
Lucian: Picura... Iar când picăturile atingeau suprafaţa
râului, atunci apăreau acele luciri scurte de lumină... Şi
eu am stat liniştit sub umbrelă... privind... bradul de
lumină licărind în apă în aşteptarea re-naşterii unui zeu
al iubirii, de parcă ar fi fost... a treia de zi... de Crăciun.
Radu: Dar ea nu a venit...
Lucian: Şi zeul... mort s-a născut, fără nici o putere,
precum cel dinaintea lui ce m-a trimis acolo, să văd o
minune...
207
Radu: Ce nu s-a întâmplat. Steaua magilor era Drago

Stea, Steaua Dragonului, Steaua Dracului... E bună
observaţia ta.
Lucian: Cea mai bună invenţie a demonului pentru a-i
face reclamă înşelătoare iadului în care... trăim.
Radu: Îmi pace ideea asta. E foarte... sugestivă.
Lucian: În meditaţie mi-a venit... Apropo, meditaţia
mea pe întrebarea menţionată şi-a atins parcă un
sfârşit.
Radu: Ai aflat ce este dragostea?
Lucian: Nu este!
Radu: Nu este?
Lucian: Ca să fie ceva anume, asta sau aceea, de
exemplu: dorinţă, sex, o stea, un demon, un dragon,
un foc, o cale iniţiatică etc. Ca să fie ceva...
dragostea...
Radu: Mai întâi ar trebui să fie.
Lucian: Şi nu este!... Răspunsul la întrebarea „Ce este
Dragostea?”... acum, în clipa asta, este...
(Anteros i-a ascultat de undeva din apropiere,
aşa că a intervenit...)
Anteros (de la masa vecină cu a lor): Nu este! Nu este!
Nu este! (Se ridică şi se duce la bar să-şi plătească
consumaţia...)
Radu: El cine e?
Lucian: Anteros, nu-l mai ştii? A jucat în scena aia în
care trebuia să zică doar... „Nu!”
Radu: Da? Am şi uitat de el... Anteros, Anteros... A,
stai că mi-am amintit: e fratele lui Eros, e geamănul lui,
zeul iubirii împărtăşite, seamănă foarte mult... cu tine...
(Anteros lasă banii la chelner şi iese din bar...)
Stai puţin!... Nu am filmat o astfel de scenă, că
mi-aş aminti...
Lucian: A, da... Eram la o... repetiţie. Era doar Liliana
de faţă... Ai dreptate.
Radu: Şi atunci?
Lucian: E... dublul meu: dorinţa de iubire ce mi s-a
făcut trup, manifestându-se în formă, păşind palpabil
prin această lume.
Radu: Te referi la Eros... sau la Anteros?
Lucian: La amândoi. Eros e dublul meu din trecut,
Anteros... sunt eu... din viitor.
208
Radu (mirat): Stai puţin!... Încă se filmează?
Un alt regizor: Tăiaţi! (Se ridică de pe scaun.) Asta e,

oameni buni!... Ultima scenă! Bravo! A ieşit excelent.
Să mergem acum să chefuim... Pe plajă, banchetu-i
pregătit... Ne vedem cu trei ceasuri înainte de apus. Să
fie toată echipa prezentă, aţi înţeles?... Avem
şampanie, băutură, delicatese, tort, focuri de artificii...
Bravo! A ieşit excelent!
209
VII Adney
Relaţie
(Alex şi Adney păşesc fără grabă pe străzile

staţiunii de la malul mării, îndreptându-se spre
banchetul de pe plajă...)
Adney: Dacă ar fi... totuşi... ca noi doi să avem o

relaţie, cum ar fi?
Alex: Ceea ce leagă sufletul de trup... e poezia.
Adney: Deci?
Alex: Ar fi, de fapt, este... o relaţie poetică, una ce
mediază, ce face legătura dintre nevăzut şi văzut,
dintre ceea ce nu poate fi atins şi palpabil...
Adney: Deci... tu nu crezi că avem o relaţie de
dragoste...
Alex: Ştii când se va termina?
Adney: Când? Că parcă nici nu a început.
Alex: Vezi? Ceea ce ne leagă este eternitatea,
prezentul, clipa aceasta... Ceea ce ne leagă parcă nu
are început, deşi noi ştim când sufletele noastre s-au
recunoscut, unindu-se din priviri, atunci când s-au
îmbrăţişat sub semne astrale...
Adney: Să fie o poveste...
Alex: Da. Poetul se îndrăgosteşte de Muză. Din
dragostea lor se naşte Poezia: diafană, pură,
voluptoasă, naturală, în flux... Chiar viaţa lor devine un
poem, o epopee.
Adney: Dar are un sfârşit.
Alex: Când Inspiraţie nu va mai fi...
Adney: Nici dragoste nu o să mai fie.
Alex: Sau invers.
Adney: Vom şti vreodată dacă tu mă iubeşti pentru că
te inspir sau te inspir pentru că mă iubeşti?
Alex: Asta însemnă să fii Muza unui Poet: Dragostea
şi Inspiraţia devin una. Şi când pare că se termină una,
210
reapare cealaltă, şi parcă-i cercul vicios perfect: nu

cred să pot ieşi din el...
Adney: Deci vrei să mă iubeşti aşa... poetic... la
nesfârşit?
Alex: Ce vreau eu... sau ce nu vreau... când sunt
lângă tine cu trupul sau cu gândul, cu inima sau cu
sufletul, tu crezi că mai are importanţă? Eu nu mai
vreau nimic când suntem împreună.
Adney: Nici poezie nu-ţi doreşti?
Alex: Nu mi-o doresc! Ea vine. Eu trebuie doar să o
scriu.
Adney: Te deranjează dragostea mea, asta de Muză:
poetică, fără sfârşit, ieşită din timp?
Alex: Tu eşti visul meu împlinit. Orice poet doreşte
să-şi cunoască Muza. Eu ştiu cine eşti: te-am găsit, noi
doi chiar ne-am întâlnit, înţelegi asta, nu? Chiar tu
singură te-ai prezentat ca o muză şi numele ţi l-ai
spus...
Adney: Adney... Da, dar...
(Ajunşi într-o piaţă circulară, cei doi admiră o
vreme statuia lui Venus Anadiomene, în timp ce se
joacă cu palmele prin apa fântânii arteziene în mijlocul
căreia e aşezată statuia zeiţei...)
Alex: Ştiu. Sunt forţe ce nu-s din astă lume ce se
manifestă prin noi. Există o Dorinţă ce ne ghidează pe
amândoi.
Adney: Dragostea? Asta vezi tu în mine sau prin mine?
Alex: Da. Tu pentru mine eşti Dragostea pe pământ
încarnată şi nimeni nu mă poate convinge că nu-i aşa.
Eu ştiu.
Adney: Nici măcar eu?
Alex: Mai ales tu! Că orice ai face, orice ai zice: eu
văd în tot ce e legat de tine doar dragoste, mă înţelegi?
Adney: De ce? Ce vrajă e şi asta, Alex? Ce s-a
întâmplat cu tine?
Alex: Nu ştiu! Tu eşti ca o mare, ca un ocean din
care eu scot apă cu găleata... Mă duc apoi şi o torn
într-o adâncitură serioasă săpată în pământ, formând,
în timp, un lac, inspirat muncind, scriind o carte, apoi
într-o altă rană deschisă, extinsă a pământului,
formând alt lac, scriind altă carte... şi tot aşa...
211
Adney: Lacuri sărate, austere, în care oamenii plutesc

fără să facă nimic, doar plutesc şi se relaxează...
Alex: Ca-n lacrimile acelea fără număr adunate în
adânciturile pământului de la Ocna Sibiului.
Adney: Vei obosi vreodată să scoţi poezie din privirea
mea, din proximitatea trupului meu, din icoanele-mi
închipuiri lansate de mine prin sensul virtual?... Sau...
cum se va întâmpla sfârşitul?
Alex: Când poezie nu o să mai fie, nici dragoste nu
va mai fi... Dragostea transformă omul în Poet şi pe
iubita lui în Muză.
(Alex se ridică de pe marginea fântânii
arteziene şi porneşte spre plajă urmat de Adney... ce-l
ajunge din urmă...)
Adney: Deci dragostea e cauza poeziei?... Sau poezia
din tine e aceea ce a creat dragostea aceasta... ciudată
pe care tu... se pare că o simţi... ca fiind mai presus de
fire?
Alex: Doar eu o simt? În tine nu este poezie?... De
nu ar fi, crezi că nu aş şti?
Adney: Ce vrei să zici? Că noi, poetici fiind, nu suntem,
nu mai suntem... din lumea aceasta? Că poezia, când îi
trăim realitatea, ne scoate din limitările celor 4
dimensiuni?
Alex: Nu mai suntem... limitaţi la o singură
dimensiune – cea a Eului, a Singurătăţii Egoului, a
Solipsismului specific Iubirii zisă de Sine, de când ne-
am regăsit vitalitatea, vivacitatea, elanul, curiozitatea,
capacitatea de a fi pentru a dărui – prin Dragoste...
pentru Altcineva... Din clipa aceea noi suntem poezie în
priviri, poezie în gesturi, poezie în filosofie, poezie în
materie încarnată...
Adney: Poezie în poezie? – că nu orice poezie...
Alex: Da. Dragostea e Poezie... Cu p mare. Acea
Poezie ce leagă Sufletul de Trup, Sensul de
Corporalitate! Ea mediază legătura dintre Zei şi
Oameni. Poezia e limba zeilor, e lumea lor, este a lor
fiinţă... Zeii ne vorbesc prin Poezie: aşa aflăm voinţa
lor, aşa putem să-i ascultăm, să-i înţelegem, să le fim
pe plac: făcând din viaţa noastră o Poezie... Mă înţelegi,
Adney? Cu ei putem comunica doar când ne
îndrăgostim...
212
Adney: ... de poezie. Iar tu, aiuritor cum eşti, în loc să

te îndrăgosteşti de poezie, te-ai îndrăgostit de mine.
Alex: Da: de tine. Recunosc: tu eşti Poezia mea.
Adney: Bine. Dar nu-i prea abstractă relaţia asta? Nu
are ea nevoie de ceva mai concret, ca să fie ceva mai
mult decât o simplă poezie?
Alex: ... Ce este dragostea?
Adney: Înţeleg ce zici.
Alex: Ce?
Adney: Dacă am putea vreodată şti ce este poezia, de
ce ne fascinează, de unde-i vine farmecul ei irezistibil,
poate atunci am şti şi dragostea ce-i...
213
Ce este dragostea?
(Pe plajă, la mese aşezată, se află cam toată

echipa de filmare... Radu, Regizorul, îi vede pe Alex şi
pe Adney că au ajuns la banchet...)
Regizorul: Aplauze, vă rog! Iată că au sosit iubiţii noştri

actori Adney şi Alex: ei sunt sufletul şi trupul acestui
film!
(Cei prezenţi îi aplaudă... Alex şi Adney se
aşează, unul lângă altul, pe locurile pentru ei
rezervate.)
Un alt regizor: Da. Felicitări! Aţi jucat excelent.
Excelent! Pe mine m-aţi convins: voi chiar v-aţi
îndrăgostit... în filmul acesta.
Regizorul: Dragii mei, să închinăm pentru Dragoste!
(Ciocnesc cu toţii paharele...)
Alex: Să fie dragoste!
Creatoarea de costume: Să fie plăcere!
Producătorul: Să fie Amor!
Scenaristul: Să fie voluptate!
Compozitorul: Să fie vindecare prin îndrăgostire!
Un alt regizor: Să fie de toate, că Eros e darnic: ne dă

din belşug, mai trebuie doar să luăm, să-i acceptăm
darurile lui...
Regizorul: Săgeţi otrăvitoare!
Alex: Sau binecuvântări?
Regizorul: Îi dau cuvântul lui... Eros! Lucian, bunul meu

prieten, în acest film, a jucat destul de convingător rolul
lui Eros... Dar Alex... l-a jucat pe Lucian cel îndrăgostit
de Liliana cea deranjată de dragoste... La acest banchet
se cuvine, pornind de la ce a trăit poetul şi actorul,
jucând în acest film, să aflăm şi noi de la el... „Ce este
dragostea?”
Anteros: Vreau eu să zic mai întâi ceva... Promit: voi
fi scurt.
214
Un alt regizor: Te rog... Rolul tău a fost scurt: s-a redus

la două replici: „Nu!” şi „Nu este!”... Cam negativist.
Sunt curios ce o să ne spui acum.
Anteros: Ce este dragostea?... Ceva ce nu este,
dar ar putea să fie, dacă dragoste ar fi,
nu doar în cel îndrăgostit, ci şi în cea
de el iubită...
Regizorul: Vrei să zici că Psyhe nu l-a iubit pe Eros
niciodată? Că e doar... obsedată şi narcisiac fascinată
de propria frumuseţe, că e o doar o nesimţită ce crede
că i se cuvine totul fără ca ea să facă nimic?
Creatoarea de costume: Ce trist! Nu ar fi trist? Să crezi

că cineva te iubeşte mai mult decât Dumnezeu şi ea să
nu simtă nimic.
Producătorul: Îndrăgostirea-i oare... o credinţă?
Creatoarea de costume: Cea mai nocivă dintre toate,
nu? Că ce poate fi mai rău decât să crezi cu atâta
putere în ceva ce nu există? Să te înşeli chiar tu pe
tine?... Oare nu-i destul că, aşa cum zice adeseori
Radu, te înşeală zeii, părinţii, profesorii, societatea? De
ce să te înşeli şi tu pe tine crezând cu tot trupul, cu
sufletul la fel, în dragoste?
Regizorul: Da, am zis şi mai zic... Întreaga lume-i o
iluzie: exterior şi interior deopotrivă. Înşelarea nu-i
doar în afară, ci-i şi în interior: instinctul înşeală,
intuiţia ne amăgeşte, iar inspiraţia, ea mai ales, e a
poeţilor curvă: manipulează, te face să crezi o fantezie.
Creatoarea de costume: ... Deci... e şi dragostea asta
absolută, pură, perfectă, dragostea de poet, bună la
ceva: te face să înţelegi că întreaga lume-i amăgire, iar
Dragostea-i regină peste acest cabaret, bâlci, bal
mascat, maimuţăreală sentimentală...
Aparent, poezia nu are loc în astă lume: e prea
serioasă chiar când e spusă-n glumă, e prea naivă chiar
când ea răul îl cunoaşte, prea inocentă, chiar când e
necurată în rostire şi prea vinovată de complexitatea ei,
e prea credulă: ea crede, din tot sufletul ei – din trup
făcut, cum poate ar zice Alex, că chiar există iubire... şi
că ea-i dovada că există cel puţin un zeu: Dumnezeu –
cel al credinţei în iubire... şi un înger, Eros, cel al
credinţei în amor... şi o femeie-dumnezeu, Venus –
215
zeiţă a credinţei în artă, în frumos, în sublim, în

dragoste perfectă...
Producătorul: Şi Psyhe?
Creatoarea de costume: Ea e... credinţa... că există...
sau ar putea să existe... un suflet în acest trup, în
trupul iubitei adorate... ce nu simte nimic, tocmai
pentru că nu are suflet – e doar un manechin, o păpuşă
de plastic machiat, o statuie văruită pe faţă ce a prins
viaţă, se mişcă, zâmbeşte, priveşte, dar nu vede nimic,
nu aude nimic, nu înţelege nimic... (Creatoarea o
priveşte în ochi pe Adney...) Ea doar pare că ar avea
suflet, suflare parcă ieşindu-i din gură, dar nu are decât
amăgire, pandorică înşelare: ea crede în Nimic, nu-şi
doreşte nimic, nu simte nimic, nu e vie...
(Într-un moment de tăcere tensionată,
Creatoarea trece cu privirea peste ochii deschişi ai celor
ce o ascultă...)
Şi... morţi sunt aceia ce cred în nimic!... Poate
au trup, dar sufletul le lipseşte... acestor moarte
adorate de anumiţi... poeţi în aşa hal, cu atâta
intensitate, cu emoţie pură, cu dăruire deplină în ritm,
în vers, în sens... prin imagine lămurit, adorate ca
sfintele icoane ce-s ultime simboluri pentru o ultimă
speranţă de mai bine, cu atâta putere de convingere
invocate să se exprime, încât...
(O priveşte din nou, pentru o clipă, pe Adney
ce pare absorbită de luciul rozaliu al paharului său de
vin...)
... doar... de ar fi de piatră, lipsite de suflet, nu
ar vedea, nu ar auzi, nu ar înţelege... că cineva, de
când le-a întâlnit, chiar crede că... există Iubire.
Cine e monstrul aici? Muza sau Poetul? Şi
moartă de ar fi, prea-iubita, din criptă ar ieşi şi l-ar
îmbrăţişa pe cel ce crede în iubire ca un copil născut în
iesle, adorat de magi, ca unul ce face minuni prin
Logos, ca acela ce pentru ea s-a răstignit pe versuri, ca
s-o răscumpere... printr-o poetică durere, prin sublimul
chin al dăruirii totale de sine, să o scoată... din Iad, din
a Nimicului sclavie, să o salveze pe cea pierdută într-un
Vid Narcisiac... Adică... pe o... nesimţită... lipsită de
simţire, de voce, de instinct, pe una ce e doar abis, o
216
peşteră în piatră căscată, o crăcănată, o gaură în sens

însângerată prin care se intră în infern...
Monstrul amintit de oracolul lui Apolo e
nesimţirea, lipsa de bun-simţ... Degeaba se invocă
traume din copilărie, din tinereţe, probleme cu părinţii,
frici iraţionale, stări depresive... Acestea-s doar
acoperiri, justificări puerile pentru... nesimţire.
Şi pietrele ar vorbi şi zidurile-ar plânge, şi
turnurile s-ar cutremura trăznite când ar asculta şi ar
vedea atâta credinţă în dragoste... câtă există în Poet.
Nu e de piatră sufletul ei, al Muzei. E doar Vid!
Nu există! Deşi se mişcă printre noi, ea nu e
doar moartea încarnată într-un trup, ci nici suflet nu
are... De aici pornim când judecăm Poezia lui: de la
lipsa de suflet şi de la credinţa lui, a Poetului, că acolo
unde suflet nu este, el... poate crea unul... prin poezie,
doar prin puterea demiurgică a versului!
Trupul... e ca un costum de teatru, de bal,
precum o rochie superbă, elegantă, ce stă, de umeraş
agăţată, închisă în dulap ca o statuie pe soclu. E nimic,
e vid, de nu are un suflet – o actriţă, s-o scoată din
dulapul cel întunecos, închis, s-o îmbrace şi să-i dea
viaţă pe o scenă... Asta face poetul: însufleţeşte
costume ce noi le numim trupuri, le readuce la viaţă cu
poezia lui! Ea, Poezia, e actriţa, e sufletul Jocului, al
sensului ce-i de găsit în amăgirea teatrală, în iluzia
scenei, în ludicul cinematografic...
El, Poetul, ne dovedeşte astfel că există ceea
ce credeam cu neputinţă să fie: adevăr în iluzie, sens în
amăgire, în aiureală – coerenţă; în fantezie – un rost de
suflet creator!... Alex... crede atât de mult în iubire
încât pe mine m-a convins că există... credinţă
creatoare de suflet... în trup!
(La masă se aşterne pentru moment tăcerea.
S-a zis ceva. Să medităm un pic. S-a zis Ceva aici...)
Compozitorul (după momentul de tăcere): Dragostea,

da, desigur, înseamnă purificare, catarsis, vindecare,
îmbunare, frumos, însufleţire! Dragostea ne face mai
frumoşi.
217
E... o frumuseţe naturală, beatitudine beată,

extaz sentimental, discurs în limbi, dar plin de sens...
ce vede o mie de interpretări deodată în ochii iubitei...
În câte limbi e cântată iubirea? În toate câte
sunt şi-n toate câte vor mai fi!... – fără să fie epuizată
vreodată această comunicare prin acele priviri...
O, Doamne! Privirile voastre... Acele priviri...
câte interpretări au iscat, câte nopţi nedormite! Ce să
mai vorbim de cuvinte! Îndrăgostirea e sufletul poeziei,
al limbii, al rostului întreg de a fi... Esenţa existenţei.
De ce să mai vorbim, dacă nu iubim?
De aceea tăcerea mereu e vinovată, ne
recunoaştem vina: tăcem, cel mai adesea, fiindcă nu
iubim... Nu iubim subiectul, miza, viaţa, întrebarea! Nu
iubim... iubirea, gestul şi iluminarea! Nu iubim...
absurdul cel provocator, foarte provocator!
De ce există el, absurdul?... Şi de ce este el
contrar bunului-simţ? Nu pentru că... simţul acesta,
prea des, ne lipseşte, cum şi mai înainte s-a spus?
Când bun-simţ nu există, există absurd:
vorbire către surdă, către omul surd, nu că urechi nu ar
avea, ci că nu vrea să asculte când i se spune: nu e
frumos ce faci!
Nu e frumos, când vindecare ţi se cere, când
strigă către tine acela „Ajutor!”, tu să-i întorci spatele,
să fugi, să te ascunzi, să-l laşi rănit, căzut, în a
dragostei suferinţă... De ce nu-i vorbeşti, să-l
lămureşti... că tu ai suflet, să nu mai insiste, că eşti
vindecătoare ca şi el?... Că poate să-şi caute o altă
pacientă, când şi el e pacient şi dragostea e
vindecare... pentru amândoi.
Doar dragostea ne face mai frumoşi, doar
dragostea nu e absurdă când totul se reduce la
absurd... cu un motiv precis: noi s-o descoperim pe ea:
dragostea: nu-i sens de noi creat, ea ne precede
existenţa: e dar de noi primit, deschis, privit, să ne
vedem Fiinţa!...
Sau... e... doar darul divin ce e refuzat, în mod
grosolan, barbar, sălbatic, necivilizat... pentru că nu-i
cunoaştem valoarea, puterea magică, pentru că nu ştim
cum să ne folosim de el în fericire să fim...
218
Sau... e doar un dar oarecare luat cu făţărnicie,

din simplă complezenţă, doar spre a fi apoi aruncat,
împins, să fie închis în temniţele reci, mucegăite,
întunecoase ale inconştientului ce se teme de umbrele
iubirii...
Sau, cu nepăsare de prost, de idiot, e darul ce-i
la gunoi aruncat, ca să ne construim noi singuri o
fiinţare de amar bazată pe lipsa iubirii, gunoi devenind
şi noi prin ignorarea acestui dar... nepreţuit.
Prin dragoste, cel îndrăgostit... de sine e
purificat, de ego, de singurătate, de urât, de boala de a
fi doar Unul... retras, neînsoţit, pustiu, doar unul, fără
alta, un părăsit, un izolat...
Prin dragoste, aceea ce-i îndrăgostită e
vindecată de părerea de a fi... o izolare îndurată, o
reală despărţire, o parte rănită, aparent separată de
acela ce ea simte că-i este menit... spre a ieşi din
Una... văzându-l pe Doi...
Ne scoate din singurătate doar... îndrăgostirea.
Ne vindecăm de noi, de prea mult sine, de prea
puţin altcineva, atunci când trecem prin acest catarsis.
Creatoarea de costume: Mulţumesc de completare. Aşa

e: credinţa creatoare de suflet în cel ce e iubit, în cea
iubită de cel ce o iubeşte, credinţa aceasta, dragoste
numită, însufleţeşte... pe altcineva... pentru ca suflet să
fie deopotrivă şi în noi. Doar împreună, iubit şi iubită,
prin dragoste, un suflet ne putem crea, ştiind, crezând
că este suflet şi în altcineva...
Compozitorul: Nu doar o luptă a sinelui cu sine: o
veşnică înşelare de sine, când, aiuriţi fiind, refuzăm să
iubim, să ajutăm, să ne dăruim sufletul, pentru ca un
alt suflet să fie făurit în mândra care e iubită...
Anteros: Căci dragostea e luptă! Şi dacă nu lupţi pentru

ea, n-ai cum să o câştigi! Iar că dragostea există în cei
ce se iubesc se dovedeşte – vorba lui Alex – de poet
prin poezie şi de muza lui prin inspiraţie! Nu-i aşa?
(Anteros zâmbeşte spre Adney...)
Aşa este! Sau poate... nu-i aşa!
219
(Anteros se ridică de la masă, ia o sticlă de vin

în mână şi se duce, nu se ştie unde, pe plajă, se
îndepărtează...)
Regizorul: Misterios ca de obicei. Cine-i, domnule,

ăsta?
Alex: Dublul meu din viitor... Le ştie pe toate. Dar
face pe misteriosul... Un nesuferit ce l-a luat pe nu în
braţe, chiar dacă ştie că toate poveştile de dragoste
autentice se sfârşesc cu doi de „Da!”... E şmecher. Ne
ţine în suspans.
Scenaristul: Vă rog să-mi permiteţi şi mie să aduc la

vedere un punct de vedere.
Regizorul: Chiar mai multe!
Scenaristul: Doar unul.
Creatoarea de costume: Te ascultăm.
Scenaristul: Eu zic că... Dragostea e o Cale...
artificială făcută de om prin pădurea vieţii. E lupta
omului cu natura sălbatică a instinctului...
Dragostea e o Cale. Dar unde se sfârşeşte
Calea Dragostei, dacă păşeşti pe ea udat de o ploaie
aproape imperceptibilă, dar prezentă şi insistentă?
Creatoarea de costume: Unde? Ud într-o pădure!
Scenaristul (zâmbeşte): Da. Şi acolo. Dar... la capătul
Căii Dragostei, nu ştiu dacă ştiţi, e un parc de joacă
pentru copii, cu tobogane colorate, răţuşte legănându-
se pe arcuri, căsuţe de lemn puse pe piloni, legate între
ele de un pod micuţ de lemn şi cu nisip împrăştiat pe
jos, dar năpădit de iarbă, că nu s-a adus destul...
Creatoarea de costume: Îmi pare cunoscut locul
acesta... Continuă, te rog.
Scenaristul: Din mituri probabil îţi pare cunoscut,
fiindcă Calea Dragostei sfârşeşte adeseori cu o facere,
cu o geneză reluată. Un Cupidon drăguţ şi o fetiţă
Psyhe, frumuşică, cu aripioare de plastic, de fluturaş, se
joacă în nisip, creează castele, lacuri, turnuri, ştiind că
s-au născut din dragoste adevărată sau doar din
dragoste simulată... O văd pe chipul lor: al celor ce le
veghează joaca... ţinându-se de mână şi ei, ca două
sălcii jucăuşe pe malul unei ape, sau stând morocănoşi,
220
îndepărtaţi, deşi stau pe aceeaşi bancă, privind în

trecut sau tânjind după un viitor ce nu a fost să fie.
Calea Dragostei sfârşeşte într-un parc de joacă
pentru copilaşi fericiţi sau mai puţin fericiţi... Dar
dragostea... nu-i fabrică de făcut copii... Ea e o cale
iniţiatică, o cale de transformare a demonului, a
monstrului din noi, în om, apoi în Înger.
Dragostea e o Cale. Dar... nu se sfârşeşte cu
un părculeţ de joacă pentru copilaşi împinşi cu forţa,
exilaţi, alungaţi din Eden în acest iad.
Să păşim mai departe... Da! Din dragostea
dintre Eros şi Psyhe nu se poate naşte decât...
Voluptatea!
Creatoarea de costume:
Desfătare, încântare, satisfacţie! Bravo! Ai pus
punctul pe i! (Aplaudă.)
Scenaristul: Cu plăcere!
Alex: Bună cale ne-ai deschis. Permiteţi-mi să păşesc

şi eu prin ploaie şi prin vânt şi prin noapte, pe malul
unui râu, evitând bălţile şi noroiul, pe cât se poate, ca
să privim mai de aproape râul învolburat, lărgit, crescut
de inundaţiile de prin satele de la munte...
Regizorul: Vedem imaginea. Continuă.
Alex: Desigur... dragostea e o cale artificială: poate
fi... De exemplu, atunci când poezia ei este lipsită de
suflet, când e prea tehnică, prea rigidă-n structură,
dură, materială, când se pierde-n detalii lipsite de
cuvânt, în rime ce-i devin doar nişte bănci monoton
repetate pe o margine de cărare făcută din cărămizi de
beton aşezate pe un nisip bătucit uniform...
Când tehnica poetică intervine, omul încearcă
să îmblânzească dragostea, să pună ordine într-o
pădure ecuatorială, să defrişeze o cale prin
necunoscutul junglei sentimentale.
Regizorul: Puţină ordine nu strică, mai ales când
vorbim de dragoste.
Alex: Da, dar... esenţa drumului este că-i bătucit, că

e bătătorit, că e lucrat de alţii, că-i artificial, că-i calea
celor mulţi, că-i superficial, te ţine în zona de confort...
În căutarea poeziei pure, naturale, sălbatice, noi
221
trebuie să ne abatem de la drumul comun şi chiar de la

cărarea doar de câţiva călcată, să păşim aiurea prin
pădure, prin junglă, să descoperim noi teritorii, să
explorăm zone virgine, să păşim direct prin Grădina
Edenului, nu printr-un muzeu... cu traseu bine stabilit
dinainte, în care ni se şi explică, ni se interpretează
ceea ce vedem: animale împăiate, păduri desenate,
femei pictate, filme editate, fotografii prelucrate, poezii
lăudate, exponate moarte, antice monede de ţinut în
vitrine sau arme uzate ce s-au ruginit...
Grădina Edenului nu-i o grădină zoologică... cu
tigrii ocnaşi plimbându-se prin cuşcă, cu lei depresivi,
resemnaţi, stoic filosofând cu al lor răget cutremurător,
cu vulturi îngrădiţi de o plasă peste a lor mică lume
aruncată, cu lupi slăbiţi ce-s ţinuţi în cuşcă, deşi nu-s
căţei, cu peştişori de aur încercuiţi de o sticlă dură,
nemiloasă, redusă la micile dimensiuni, cu păsărele
mărginite în zbor, ţinute în sociale colivii...
Dragostea autentică nu are nevoie de bilet de
intrare, nu e premiată cu certificat de participare, nu
aşteaptă cunună de laur: e sălbatică, spontană,
fioroasă, autentică: aleargă, ca o vulpe, liberă pe
câmpie, e cerb sălbatic pe cărări de munte, e urs prin
peşteri odihnit, e maimuţă jucăuşă în junglă, e
iepuroaică cu un morcov în gură, e leu peste leoaică în
savană, elefant în călduri...
De vrem să ajungem la a dragostei poezie,
trebuie să riscăm, să ne aruncăm în sălbăticie, să uităm
de reguli, să facem noi cărări, să urmărim ce-i greu de
prins, să alergăm ce-i greu de ajuns, să ne luptăm cu
ghearele ce-s unghii jucăuşe, dar fioroase totuşi...
Căci ce riscăm când ne aruncăm în dragoste ca
într-un râu învolburat de munte cu praguri şi cascade,
cu valuri ce se aruncă războinice peste noi, cu vârfuri
de stânci ascuţite sub suprafaţă arcuite ca nişte cârlige
pentru îndrăgostiţi pregătite ca să ne facă răni, cu acel
curent obositor, obsesiv revenit, stăruitor ce ne trage
după el, ne scufundă, ne ridică, ne învârte, ne roteşte
în vâltori?
Riscăm, când dragostei sălbatice ne dăruim cu
totul, să devenim şi noi o forţă a naturii, o poezie vie,
născută din furtuni în inimă iscate, trăită în nopţi
222
frământate de zbucium sufletesc, de tunete-n tăcerea

din abis şi fulgere ce-s clipe fotografic fixate în
întunericul lipsit de vis.
Dragostea... e o cale, doar până păşeşti prin
locuri lipsite de urme umane, unde doar zeii au călcat şi
au culcat la pământ păduri întregi zdrobite în lupta cu
titanii. Sunt aici trunchiuri de copaci gigantici ce au
devenit poduri între două stânci şi trepte urcând către
un vârf ce zgârie cerul cu privirea lui. E taină, e avânt,
e pericol în mersul pe creastă, nu ştim de vom mai
putea coborî, căci să urcăm pe al Dragostei Vârf e mult
mai uşor decât să-l coborâm, dar reuşim, păşim atent,
căci fiecare îmbrăţişare de stâncă ultima ne-ar putea fi,
şi coborâm cu grijă calculând de a meritat să redevenim
vii atunci când am dorit să ne îndrăgostim...
Era un vârf spre care am tânjit de mult şi în
sfârşit, după urcări şi coborâri, iată: am reuşit, privim
în jos spre depărtarea de unde altă dată am privit în
sus ca la un loc de neatins, că-i cuib de vultur ce-i
albastru.
Nu regretăm nimic atunci când, după o vreme,
la întoarcere, regăsim o cărare bătută, un drumuleţ de
munte stăpânit de iarbă, apoi unul de piatră mai bine
bătucit.
Ne ştergem noroiul de pe crestele încălţămintei
care ne-a purtat peste poduri din trunchiuri de copaci
prăbuşite, peste frunze foşnitoare, grăitoare, ruginite,
peste stânci înfipte ca suliţa în nori, peste noroi clădit în
margini de râuri ce ne-au fost ghizi prin sălbăticie, ne
alipim tălpile de iarba culcată la pământ ca un val de
botez ce vine să ne aducă, prin jerfă, nouă, curăţire,
mai frumos să păşim prin noaptea blândă ce ne-a ajuns
pe drum ca un suspin de lună, ca o amintire de care cu
evlavie ne amintim, pentru că, acolo sus, noi ne-am
iubit pe nori cu Muza, iar aici jos, peste câmpii şi munţi
şi râuri a plouat duios, dar furtunos, cu poezie...
Dragostea... e Poezie, iubiţi prieteni, iubite
colege, preţuită muză... E aşa cum ai zis: când vom şti
ce este poezia, doar atunci, vom afla şi dragostea ce-i!
Regizorul: Bravo, Alex! Îmi place la nebunie ideea

aceasta: dragostea-i poezie!... O vorbire afectată de
223
afecţiune, o exprimare de mare valoare, preţioasă,

pentru că e rară. Noi nu vorbim poetic, de obicei. Şi de
aceea ne întâlnim, mereu surprinşi, cu poezia izvorâtă
fără efort din noi când dragoste este... acolo unde
înainte am fost numai noi, legaţi cu a noastră
singurătate... Şi cu cât mai multă dragoste este, cu atât
mai poetici devenim.
Aş zice, urmând ideea ta, că aşa putem să ştim
şi cât de mult e cineva îndrăgostit: după cantitatea de
poezie pe care i-o inspiră Muza.
Iată un reper concret după care, cred eu, chiar
putem să ne ghidăm în judecarea dragostei... unui
poet.
Scenaristul: Acolo unde dragoste nu e... nici poezie nu
este.
Alex: Nu este. Nu are cum să fie.
Scenaristul: Dar dacă poezie este, atunci şi dragoste o
fi?
Alex: Dragostea şi Poezia sunt una fiinţă între doi
împărţită – ce-s părţi de androgin: între Poet şi Muza
lui.
Adney: Dar... nu-i o provocare prea mare? Să

înţelegem poezia? Oricâte comentarii am citi, oricât am
gândi, putem noi sensul să i-l epuizăm?
Alex: Să-l cităm pe Anteros: „Nu!”... Poezia, ca şi
Dragostea, ne deschide nebănuite căi, drumuri
necunoscute, ne duce pe cărări ce nici nu bănuiam că
există... şi, mai ales, ne pune în contact direct cu
natura noastră interioară, cu pădurile noastre
sentimentale, cu râuri şi cascade de emoţii prăvălite
prin chei ce ne deschid lacăte ce-l ţin înlănţuit pe al
focului paznic. Precum Prometeu, inima noastră are
acces la premoniţii şi la profeţii pe care doar munţii le
cunosc, că ei le-au mai văzut împlinite de atâtea ori...
E un miracol poezia. Ca şi dragostea, ne
vindecă de răni, de stigmate ce le purtăm cu noi... loviţi
de o prea îngustă viziune a iubirii, de o prea slabă
dăruire, de neiertarea unei tăceri prea tăioase, de
neîmpăcarea cu un cuvânt prea ascuţit.
Ne vindecă de boli ce le purtăm în privire, în
ale inimii zvâcniri de nebunie, în tălpile noastre obosite,
224
lovite... de mundan, de concret, de real... Prea mult

concret striveşte realitatea poeziei, prea mult lumesc
pângăreşte a dragostei taină.
Ne osificăm sub prea greul real închipuit al
limitărilor tradiţionale, devenim fundaţii, ne fixăm ca
zidurile de biserici într-un loc şi doar un cutremur ne
mai poate elibera, trezindu-ne din adormire.
Acest cutremur este dragostea. Ca o cometă,
săgeata lui Eros loveşte o inimă îngheţată şi o
cutremură, zguduie temeliile lumii, rupe zăgazuri de
ape, ne botezăm cu valuri tsunami ce vin să ne dezlege
crezute rădăcini de lemn ce nu erau decât corăbii de
atât de mult timp ancorate în acelaşi port încât au
început să ne pară că sunt doar ancore de nedesprins
din străfundul mâlos al vieţii cotidiene scufundat sub
ape cu statui cu tot, cu temple, cu drumuri... de
inundaţii culturale ce au fost, adeseori, chiar înainte să
ne naştem.
O lume nouă, a dragostei, se naşte din ruine,
din corăbii depuse de potop pe vârfuri de munte, din
lanţurile rupte de libere statui ce au căpătat suflare,
viaţă, păşind pe insule mişcate ca frunzele pe apă de
vocea blândă a unui zefir.
Şi această lume toată e numai din poezie
clădită: adică fluidă, flexibilă, plutitoare, deschisă spre
multiple interpretări, jucăuşă, revigorantă... Reîntinerim
de fiecare dată, cu o zi, cu două, cu o lună sau chiar cu
o viaţă, atunci când ne lăsăm cuprinşi de farmecul unei
poezii ce-i incantată ca o vrajă de uitare sau de
reamintire... Reîntinerim de fiecare dată când ne
îndrăgostim.
Materia-i zdruncinată, convingerile fixe ne sunt
sfărâmate, filosofiile cele mai încrâncenate ni se dizolvă
ca drobul de sare în apă...
Nu poţi atinge poezia, dar ştii că există...
Regizorul: La fel şi dragostea. Splendidă comparaţie.
Alex: Da. Fiindcă există, te îndoieşti de ea...
Nu are formă fixă, nu e bătută în cuie, nu e
răstignită: harul ei mântuitor constă în ezitare, în
îndoială: mă iubeşte? Nu mă iubeşte?... De câte ori nu
adormim cu gândul că totul s-a sfârşit, că ştim că a
venit Sfârşitul... Şi ne trezim a doua zi că nu s-a sfârşit
225
nimic, că poezia încă este vie, că încă e deschisă spre

noi interpretări...
Când dragoste există, ea nu se sfârşeşte
niciodată, pentru că e prea bogată în poezii... şi,
precum o poezie bună, dragostea autentică face din
negativ pozitiv, din ce e jos chiar cerul cel de sus, din
ce-i amar chiar ce-i mai dulce, din ce e fix un veşnic
variabil şi din ce-i clar un întuneric constructiv prin
haos...
Dragostea, ca şi poezia, e mereu deschisă unor
noi începuturi...
Un alt regizor: Se pare că încă se filmează!

Regizorul: Domnule regizor, vă rugăm: oferiţi-ne
viziunea aceluia ce-i mai presus de această pătimire, că
observă jocul poetic cu ochii unui critic, detaşat,
desprins de patos.
Un alt regizor: Dacă te-ai detaşat de poezie, nu ajungi
decât la apatie, de te-ai desprins de patos, ajungi la
împietrire... Îndepărtat de poezie, zici tu – ca să o vezi
mai bine – nu mai înţelegi nimic... Tu poate vrei să o
critici mai bine, privind-o cu răceală şi căzând astfel în
tehnicalităţi ce numără silabe... sau substantive,
adjective şi verbe, îndepărtându-te pe nesimţite de
esenţa, de sufletul ei.
Nu poţi critica poezia, cum nici dragostea nu
poate să fie judecată în mod obiectiv... Adevărul e în
spiritul legii, nu în litera ei.
Prin dragoste, prin poezie, îmi place şi mie
această alăturare, cum scrie şi-n Carte, noi comunicăm
cu zeii, cu forţele abisale din inconştientul nostru ce se
află la baza acestei lumi: dragostea e calea regală ce ne
duce în braţele femeii-dumnezeu, cu suflet şi trup unit
prin alchimică nuntă, prezentă-n ochii noştri, prin Eros,
în clipă, în eternitate...
Să zicem că ne aflăm pe un deal înalt situat la
marginea unei păduri. Ne aşezăm jos pe iarbă, într-o zi
însorită, şi privim un oraş întreg întins cât vezi cu ochii:
între dealuri şi munţi ce străjuiesc orizontul...
Pe ce-s clădite toate casele acelea, toate
apartamentele din turnuri? Nu sunt ele doar nişte
cuiburi ale dragostei? Nu e clădită fiecare casă pe
226
dragoste? Oare fiecare grădină ce o vedem de acolo, de

sus, de pe deal, nu-i a Edenului Grădină? Şi fiecare pom
de mai departe văzut nu e simbolic doar un măr?
Adevărul este că această lume e înşelătoare:
deşi pare foarte păduratică, ierbatică, din cărămizi
făcută, din sârme răsucite, din lemne cioplite, din beton
în forme turnat, din pietre ce au fost prelucrate, tăiate,
sculptate... deşi doar materia apatică i-o vedem, i-o
atingem, deşi călcăm pe un pământ inert, pe praf
zburător, pe noroi întinat, adevărul este că această
lume e făcută din lucruri abstracte: din dragoste, din
poezie, cum s-a zis.
Există un suflet al lumii ce vibrează, noi ştim că
există, îl simţim, mai ales atunci când ne îndrăgostim.
Prin dragoste ne trezim la realitatea de dincolo
de zid, de tavan, de uşă, de ferestre, chiar de dincolo
de acest pământ, de aer, de foc şi de ape...
Această lume, atunci ştim, de abia atunci ştim,
e clădită pe un vis: acela de a iubi şi de a fi iubit.
Adney: Visăm iubirea sau chiar este?

Un alt regizor: Visăm că este Eros sau chiar este?
Adney: ... Este!
Un alt regizor: Dar sufletul, Adney... El este?
(Adney rămâne în tăcere...)
Un alt regizor: La tine e cheia întregii povestiri. Doar tu
poţi să ne spui: îşi iubeşte sufletul al lui trup?
Adney: ... Nu ştiu... Ce aş putea să zic? În trupul meu
e adunată, ca o comoară ce nu are preţ, atâta poezie,
încât îmi vine uneori... să mă îndrăgostesc.
Un alt regizor: Şi ce te reţine?
Adney: Nu ştiu. Poate că nu înţeleg... poezia lui.
Regizorul: A lui ALex?
Adney: A lui... Eros! Mi se pare că mă forţează să ies
din zona de confort, mă deranjează efectiv, mă pune în
situaţii delicate, mă scoate din sărite, mă irită, mă
excită, mă tulbură!
Regizorul: Dar nu suficient cât să-l înţelegi.
Adney: Pe Alex?
Regizorul: Pe Eros!
Adney: El e un zeu. Poţi înţelege un zeu? E un înger.
Poţi vorbi cu un înger? Este o forţă a naturii! Un potop,
227
o tornadă, un uragan, un vulcan, un cutremur! I te poţi

oare împotrivi?... Nu poţi!
Şi totuşi... în Eros crezi sau nu crezi... sau eziţi
să crezi... Sau crezi până la apus, apoi te răzgândeşti
înainte să adormi. E un neînţeles în el cu mult mai mare
şi mai puternic decât... explozia unui vulcan din Pacific,
mai mult decât carnalul cel cutremurat de atingerea lui
neptuniană, de pielea curentată eteric de a lui
venusiană privire, de părul electrizat în miez de noapte
de o lunatică amintire...
Acolo, în erotic, e un ceva gigantic, titanic, de
dinainte de Saturn, uranian, de dincolo de haos... ce-i
cu mult mai plăcut decât îmbrăţişarea unui mit, mai
plin de voluptate decât sexul făcut cu o idee, mai plin
de explicaţii decât sânul cel încântat, extatic aflat într-
un orgasm... de sân, mai fericit cu mult decât e
penetrarea unui secret ocult... şi mai pătrunzător decât
este cuvântul... cel mai potrivit, mai frumos, mai bine
gândit... şi cu mult, cu mult... mai sacru decât o
rugăciune simplă... ce ţi s-a împlinit.
Un alt regizor: E clar... Tu te-ai îndrăgostit!
Adney: De cine?
Regizorul: De ştim noi cine, al cărui nume nu poate fi
rostit... să nu te deranjăm cu poezia lui.
Adney (tulburată): Da, bine. M-am îndrăgostit. Numele
lui... e Alex! Na: l-am rostit... Sunteţi mulţumiţi
acum?...
(Lăcrimează şi se ridică, aleargă pe plajă...
Alex se ridică şi el... Aleargă după ea...)
Alex: Adney, Lilişor, opreşte-te, Psyhe! Aşa sunt
oamenii... răutăcioşi... mai ales când vine vorba de
Eros... Erau doar curioşi. Atâta tot.
(Ea se opreşte. El o ajunge.)
Adney (tulburată, cu lacrimi pe obraz): Auzi, ştii ce? Pe
mine să mă laşi în pace cu poeziile tale şi cu această
Carte a ta ce nu-i decât o declaraţie de dragoste ce nu
se mai termină!... Mie să-mi spui clar, mă înţelegi? Să
nu te mai joci cu sufletul meu! Vreau să ştiu!... Şi dacă
ştii, să-mi spui, să-mi spui chiar acum!
Alex: Ce să-ţi spun, sufletul meu? O să-ţi spun.
(Adney îl priveşte, pierdută-n ochii lui, acum şi
ei uşor înlăcrimaţi, cu acea privire care ridică chiar
228
morţii din morminte, care răstoarnă valurile mării în

furtună, care tulbură chiar liniştea copacilor din pădure
într-o zi lipsită de vânt, cu privirea aceea care mişcă
toţi norii din cer cu cererile ei angelice, divine, nespuse,
nespuse...)
Adney: Vreau să ştiu! Cum aş putea să ştiu?
Alex: Ce? Spune-mi! O să te ajut!
Adney: Promiţi?
Alex: Pe ce am mai sfânt!
Adney (după o clipă de tăcere ce sigur a fost lungă cât
o veşnicie): Ce este dragostea, Lucian? Ştii să-mi
spui?
Alex: Încă nu.
Adney: De ce?
Alex: Fiindcă... încă nu mi-ai spus...
Adney: Te iubesc... Asta vrei să-ţi spun?... Dar de
unde să ştiu eu... dacă nu ştiu... ce este dragostea?
Alex: Dragostea?... O poezie, iubita mea muză. Un
şir ce-i nesfârşit de poezii... e dragostea noastră.
Adney: Nu ştii să-mi spui, aşa-i? Vezi? Am ştiut!
Nimeni nu ştie să-mi spună... ce este dragostea!
(Alex o priveşte pătrunzător...)
Alex: Lineşteşte-te, Adney, linişteşte-te!... Dragostea
nu se spune decât în poezii... În rest se trăieşte. Nu o
simţi atunci când eşti cu mine?
Tornada
(Cerul s-a întunecat... Anteros e tolănit pe un

şezlong, sub o umbrelă de paie, nevăzut, dar aproape.
Prinde deci prilejul şi intervine lămuritor:)
Anteros: Nu, Alex, Lucian, Eros! Ce nu înţelegi? Muza ta
nu simte nimic!
Alex (îl vede): Anteros, tu aici? Din nou?
Anteros: Sunt dublul tău, dublura, cascadorul... Ce altă
treabă am?... (Se ridică...) Mă duc mai încolo...
Continuaţi, continuaţi!... Dar eu zic să vă puneţi la
adăpost, uite, de exemplu, în templul lui Eros, că vine
vijelia!
Alex: Ce...?
229
(Buuuummm! Trăzneşte din senin... Încă o

dată şi încă odată... Apoi bum, bum, bum, de parcă
cerul a început să bombardeze pământul... Şi vântul,
din senin ce era, subit, turbat s-a făcut... Din larg se
năpusteau spre mal tot mai nervoase valurile...)
Adney (uimită): Ce se întâmplă? Cum aşa – din senin?
Anteros (le strigă, deja de abia auzit): Poate că cineva
s-a îndrăgostit subit şi uite ce păţim! Mergeţi în templul
acela, măcar de ploaie să vă protejaţi, că vine vijelia,
poootooopuuuul!
Alex: Ce vije...?
(Era să zică: ce vijelie? Dar când a privit
spre nori, parcă de nicăieri apărută, iată: o furtună
serioasă purtătoare de praf! Prelate smulse zboară
acum prin aer, prăpăd întunecat, vijelios vuind,
şuierând, vâjâind, apropiindu-se... La naiba! Ce-i asta?
O tornadă?!)
Alex: Măi să fie! Hai, Adney! Hai, că se întâmplă
ceva inexplicabil pe aici!
Adney: Poate că... am şi eu... o inimă, până la
urmă...
Alex: Poftim? Nu te aud... (Îi întinde mâna...) Hai
să fugim!
Adney: Nu! Lasă-mă-n pace!...
(Fuge de el... Vântul se înteţeşte, creşte:
sună şi răsună!... Tornada, gigantică, precum mitologia
antică, se apropie acum urlând ca scoasă din minţi...
Adney aleargă, să se depărteze de Alex, de poet: în
mintea ei, maleficul acesta, cu protecţie enormă în
spaţiul negativ, e mult mai periculos decât o tornadă...
Aşa că el... o priveşte cum se depărtează... Simte deja
cum vântul îl împinge de la spate să alerge după ea...
Prinde cu palma dreaptă şi strânge cu putere un stâlp
de iluminat situat pe plajă... Cerul se întunecă... Vântul
o ia razna... Parcă-i urlă în urechi:
– Aleargă după ea, spune-i, spune-i!...
Alex prinde şi cu mâna cealaltă ancora sa şi-
i răspunde, urlând:)
Alex: Ce să-i mai spun? Ce?...
(Vântul, nebun, nu înţelege limba
omenească, suflă, împinge, răstoarnă, roteşte,
învârte!... Pe ea, fugară flacără de dragoste aprinsă,
230
încearcă să o oprească din a ei alergare... Tornada

complotează cu destinul: se apropie parcă cu intenţie,
ca o leoaică de prada ei neatentă... Iată: parcă vrea să
o muşte, să o prindă cu colţii ei de vânt învolburat,
turbat, să o întoarcă spre el... precum ar face un câine
fidel cu băţul aruncat...
Adney a sesizat pericolul... E vânată de
vânt, să fie suflată înapoi în braţele poetului... Se
îndârjeşte...)
Adney: Nu! Nuuu! Niciodaaatăăă!
(Mai are un metru până la stâlpul ce ancoră
o să-i fie, vântul trage însă de rochia ei ca un nebun...
Ea se prinde cu putere de stâlp... Îl îmbrăţişează. E
rece, metalic... Lacrimile îi curg pe obraz, dar inima ei
de gheaţă refuză să fie topită...
Şi iată-l şi pe nebunul de Anteros...
Adăpostit lângă un zid de piatră, are o boxă de vreo
300 de W... De unde? În fine... Dă drumul la muzică:
rock, rock: vântul însuşi parcă cântă la chitară: tar,
raha, taaa, bum, bum... Tobele, clapele... O voce de
femeie, irlandeză probabil, cântă ca o dorinţă de
noapte... ca o sirenă... Adney... aude vocea... Parcă
chiar ea cântă... Tornada se apropie... Rochia ei se
transformă în aripă de zbor. Cu picioarele depărtate, se
ţine, deja în aer, de stâlp... Muzica urlă... Nu-l vede,
dar parcă aude vocea lui, a poetului:)
Alex: Bye, bye! Baaaiiiii! Hhhaaaaa!
(Ca urletul unui şarpe ce a devenit, fluturat
şi el ca steagul unei armate invadatoare, ca acel steag
dacic... ce-i pregătit de atac... o să zboare spre ea...
Tornada a înnebunit... Se luptă cu stâlpii aceia... De
trebuie, o să-i scoată din pământ, o să-i smulgă, o să-i
îndoaie, îi va scutura cum scuturi părul de pere şi
pomul vieţii de minciunele... Nervoasă, euforică,
motivată, eroică, are parcă o misiune de luptă... Stâlpii
se îndoaie ca florile de păpădie în vânt, pe cale să-şi
lanseze puful... Corpul de iluminat al unuia a fost smuls
şi e aruncat cât colo. O să-i smulgă într-o clipă şi pe
nerozii aceştia ce nu cred în iubire, ci în stâlpi... Ah,
cum trage cu colţii de hainele lor, ca o haită de câini
sălbatici zburători...
231
Dar ce se aude?... Muzica se schimbă, se

cântă despre ploaie, despre uraganul ce-l simt amândoi
în inimile lor: vor să se îmbrăţişeze... nici unul nu vrea
însă să recunoască... Tac, aahhaa, tiiiaaahhhaa!
Ritmuri organice se zbat prin creierii lor făcuţi praf de
dragoste...
Ea nu mai poate... Scapă stâlpul cu o mână,
el fără să ştie, în acelaşi timp, în oglindă... Tornada e
fix între ei, o să-i absoarbă pe amândoi... Ea nu mai
rezistă, e absorbită... El o vede, instinctiv, fără să
gândească, în aceeaşi clipă se aruncă în tornadă, o va
găsi, o va îmbrăţişa, vor muri îmbrăţişaţi, vor...
O, doamne: uite-i cum zboară unul spre
altul, se rotesc acum, învârtiţi de furtună, întind mâinile
unul spre altul, se ating degetele, el o prinde şi o trage
spre el... O cuprinde în braţe... Ea îl strânge la pieptul
ei de parcă ar fi ultima ei speranţă de viaţă... Urcă,
sunt absorbiţi de tornada ce se îndreaptă acum spre
mare...
Îşi iau rămas bun din priviri... Se iubesc,
tornada poate jura, poate jura, le simte strângerea, ah,
cum le-o simte, praf, hârtii smulse, scrise, zburătoare,
toate poeziile acelea, ieşite din scenariul acelui film,
zburând acum cu propriile lor aripi...
Anteros priveşte de pe plajă, muzica se
schimbă... Nu-i vine să creadă ce vede... Cei doi se
rotesc îmbrăţişaţi cam la 18 m deasupra mării...
Tornada pierde din putere... Ei încep să coboare...
Deodată o smucitură, o întoarcere, un dezechilibru, cei
doi zburători sunt smulşi unul de lângă altul şi sunt
aruncaţi în mare...
Pleosc! Ploasc! Cad ca îngerii din cer! În
acelaşi timp cam la 6 m unul de altul... Sub apă,
tăcere... Ce linişte e aici!... Dar au nevoie de aer, ies la
suprafaţă, valurile încă se zbat, dar au început să se
mai potolească...
Tornada s-a cam disipat... Înoată, înoată, se
gândeşte, nu se mai gândeşte, doar înoată...
– Ce se întâmplă, Dumnezeule? Ce se
întâmplă? Lumea a luat-o razna! De ce? – se întreabă
ea în gând, în timp ce mai are câteva valuri de învins
până la mal... Dragostea chiar e o forţă a naturii! – se
232
gândeşte, înoată, mai are puţin... El se întinde epuizat

pe nisip... O vede şi pe ea prăbuşindu-se pe ţărm...
Adney se roteşte, ajunge pe spate şi
priveşte spre cer... Printre mulţi nori negri, se vede
pentru un moment soarele, ah, razele lui, cum i-au
trecut prin piele... urlându-i în urechi:
– E în tine! – poetul erosului, protejatul
meu! – Apolo parcă i-a vorbit... ca o vibraţie lovită de
turbare pe o coardă de liră ce-ţi muşcă din suflet cu un
urlet de lup singuratic absorbit în fantasmele ce au
găurit Luna...
Nu. Doar şi-a imaginat... Şi iată că razele
dispar... Norii se înnegresc, se umflă, se pregătesc de
război, vor lansa acum potopul asupra inimii ei sleită
deja de prea multe lacrimi....
– Să se spele! Să se spele păcatele mele!...
Şi-a ridicat mâinile în cruce semnalând
cerului că ea va învinge şi... potopul ce-i evident acum
că va veni...
Vântul se intensifică, creşte, parcă cântă ode
credinţei în dragoste, vâjâind orgasmic cu corzile lui de
chitară perfect acordată...
– Se apropie sfârşitul – s-a gândit el... întins
pe nisip, privind norii apocaliptici, cu mâinile dispuse în
cruce peste inima lui, aşteptând şi el resemnat mânia
cerului dezlănţuit... Măcar se vor lămuri lucrurile, va
ajunge la adevăr...)
Anteros (strigă spre ei prin furtună): Ce faceţi, mă,

acolo? Fugiţi spre templul lui Eros! Salvaţi-vă, oameni
buni! De ce staţi ca proştii în furtună? Alergaţi!... Acolo
veţi fi salvaţi!...
(Treziţi parcă ca dintr-un vis, cei doi se
ridică şi aleargă înspre Templu... Ploaia deja cade cu
putere, sunt acum uzi leoarcă... Ajung...)
233
Templul lui Eros
(Furtuna a suflat, a alungat invitaţii speriaţi,

ridicaţi în grabă de pe scaune... Împinşi cu putere, unii
ce nu au căzut încă sunt surprinşi de vânt, sunt
rostogoliţi pe plajă, se ridică... Priviţi-i! Vântul îi
împinge, îi ia parcă pe sus, să elibereze plaja se pare...
Umbrelele de plajă sunt smulse de furtună, bucăţi de
stuf, feţe de masă îşi iau zborul...)
Regizorul (după ce a aşteptat un moment, relaxat cu

un pahar de vin în mână, privind încoace şi încolo, să
se lămurească de-i vântul extrem de serios sau nu):
Să ne retragem în restaurant!
(Şi se grăbeau să intre în restaurantul din
apropiere, când un trăsnet, trăsnind ca un trăsnit, a
lovit cu pumnu-i de ciocan thorian în masa de banchet
care a luat foc, iar sticlele de pe ea au sărit în aer
cuprinse de panică şi de angoasă...)
Al doilea regizor (ce a văzut trăsnetul, impunător,

tunător, al lui Zeus, în acţiune): Dumnezeule! Ce se
întâmplă aici?
Regizorul (îi strigă, suflat de vânt, luptându-se să nu fie
răsturnat): Se apropieeee... sfârrrrşiiituuuul!
(Da. Se pare că a început acum şi potopul...

Invitaţii au ajuns în restaurant şi privesc, prin ferestre,
îngânduraţi, vijelia de afară...)
Regizorul: Unde sunt Alex şi Adney?
Scenaristul: Aţi văzut tornada aceea apărută din senin?
Mă tem să nu...
Creatoarea de Costume: Iată-i! Cred că se duc spre
templul lui Eros...
Producătorul: Ce templu? Este vreun astfel de templu
prin zonă?
Regizorul: Da. Nu l-ai văzut încă? O minune
arhitectonică: 33 de metri înălţime: circular, 6 metri în
diametru, bază de piatră înaltă de 3 metri, 18 coloane
de 18 metri înălţime fiecare, deasupra, o cupolă peste
234
care se ridică, pornind din marginile ei, încă 12 m, două

vârfuri gigantice de săgeţi intersectate şi unduite de
parcă-s flăcări ce ard: una acoperită cu plumb şi una
poleită cu aur...
Scenaristul: Foarte frumos templul acela... Şi cel mai
mult îmi place la el că are în mijloc sfera aceea de 3
metri diametru cu uşă, mă rog, cu gaură circulară de
intrare... De fapt, sunt trei deschideri circulare în sferă:
una în vârful ei... şi două la mijloc, opuse, să aibă focul
tragere, căci în mijlocul ei arde pe altar, zi şi noapte,
Flacăra Dragostei...
Creatoarea de Costume: Şi în jurul sferei sunt patru
cuburi cu latura de 1 metru, aliniate cu cele 4 puncte
cardinale, pe care se află simboluri erotice, amoroase,
de dragoste, simboluri ale iubirii şi alte simboluri
ciudate, nedescifrate încă... Pot fi altare, scaune,
mese... Nimeni nu ştie exact ce funcţie au, dar se zice
că ascund un secret, indică spre un fel de comoară...
Producătorul: Ce comoară?
Creatoarea de Costume: Nu se ştie... ceva extatic, se
zice, un elixir...
Scenaristul: Da... Poate e cel mai frumos monument

închinat iubirii! Nu l-ai văzut încă?
Producătorul: Nu! Mi-a mai vorbit parcă cineva despre
el, dar încă nu am avut timp.
Scenaristul: Neapărat, să-ţi faci timp să-l vezi! E o
minune, e imediat după cotitura plajei... Ceva
splendid!... Urci pe trepţii aceia de 3 metri înălţime
dispuşi de o parte şi de alta ca aripile unui înger şi apoi
ajungi în templu... Îţi dă o senzaţie de ieşire din timp...
Dar n-am intrat în sferă, că e un pic dificil...
Regizorul: Nu e dificil, e doar la un metru înălţime
gaura dispusă, se intră cu uşurinţă...
Creatoarea de Costume: Foarte frumos e gândită toată
construcţia. Laudă cui a făcut-o!... Se vor adăposti
acolo...
(Într-adevăr, uzi până la piele, Alex şi

Adney au ajuns, luptându-se cu vijelia, sub acoperişul
templului şi, ca să se protejeze de rafalele puternice de
235
vânt, s-au vârât în sferă... Nu aveau ce face. Vântul

bătea ceva de speriat.
Adney tremura zgribulită. Parcă, brusc, i s-a
făcut frig... S-a apropiat de focul din centru... Alex şi-a
dat cămaşa jos de pe el, să o stoarcă de apă. Înăuntru
era oarecum cald, dar mai pătrundeau din când în când
rafale de vânt...)
Alex (întinzându-şi mâinile spre foc): Tu crezi în furtuni

din acestea – iscate din senin, Adney?... În numele
Marelui Regizor, ce Dumnezeu s-a întâmplat aici?
Îţi vine să crezi că am fost luaţi pe sus de o
tornadă? Ce naiba! S-a gândit oare Autorul acestei lumi
să oglindească o furtună interioară cu una exterioară,
ca în filme, ca în romane, ca în poveşti? Dar cine oare
are pe aici astfel de frământări? Cine...?
Adney (agitată): Eu! Eu sunt de vină, Alex!... Mi-am
refulat prea mult iubirea pentru tine... şi vezi ce se
întâmplă? Până la urmă natura interioară răbufneşte în
exterior! Explodează furtuna!
Alex: Dar...
Adney: Dar tu credeai că în mine e senin, că sunt
nepăsătoare, indiferentă, nesimţită! Nu-i aşa?
Recunoşte! Credeai şi tu, precum Anteros, precum toţi,
că eu...
(Adney îşi scapă o lacrimă pe obraz...
Furtuna de afară se înteţeşte... Fulgeră, tună, şuieră
vântul... Rochia udă stă sexy alipită de formele muzei.)
Alex: Adney, poate că ar fi mai bine... să-ţi dai
rochia jos de pe tine... e plină de apă... Să nu te
răceşti.
Adney: Alex, tu mă asculţi? Sau... te-ai obişnuit
într-atât cu tăcerea mea, încât acum, când îţi vorbesc
direct, nici nu ai observat, că nu-ţi vine să crezi ce se
întâmplă, ignori evenimentul, schimbarea bruscă,
incredibilă, tornada, furtuna!
Alex: Păi, nu... Am auzit ce zici... Dar... nu ştim
cât durează... furtuna, aşa că... în fine, ziceam şi eu.
Era doar o idee.
(Adney îşi scoate rochia de pe ea şi o
stoarce de apă... Aşa ceva... Multă apă, multă era... O
pune pe marginea deschizăturii circulare...)
236
Adney (uşor iritată): Eşti mulţumit acum, domnule

scriitor? M-am dezbrăcat pentru tine!
Alex: Pentru mine? Dar de ce, Adney, muza mea
iubită? Nu trebuia, nu trebuia... Ţi-e frig? Că mie mi-e
cald, m-am încălzit deja de la... Focul Dragostei – aşa
se numeşte flacăra aceasta, ştiai? Şi...
Adney: Ia-mă, te rog, în braţe, parcă tremur...
(Alex se apropie, ea se întoarce, el o
strânge pe la spate în braţe... cu putere, pierdut pentru
o clipă în părul ei negru, mirosind a ploaie, a vânt, a
furtună...)
Alex: E mai bine aşa?
(Adney nu-i răspunde... Tremură, respiră,
vibrează... Parcă nu-i în toate apele ei... E transfigurată
la faţă, albită, ca şi cum a înviat din morţi. Se
luminează acum, i-au venit pe buze două cuvinte,
cuvintele acelea atât de mult aşteptate... de el...
Ar vrea să se întoarcă, să i le spună,
privindu-l în ochi...
Bum! Un fulger a căzut chiar în apropiere,
apoi încă unul şi încă unul!)
Alex (îi şopteşte la ureche): Vine sfârşitul! Vine sfârşitul
acestei lumi!
Adney (se întoarce brusc): Nu! Nu vine!... Nu poate să
vină acum!... Eu... încă nu ţi-am spus...
(Buuuuuummmm! Sunetul acesta i-a
pătruns în toţi porii pielii, părul i s-a electrizat... A
întins degetul spre Alex... Săreau descărcări electrice
din el...)
Alex: Dumnezeule Mare! Ce am făcut? Ce am
făcut? Adney, eşti bine? Ai început să curentezi!
Adney: Alex, eu...
(Buuuuuummmm!)
Alex (priveşte prin deschiderea circulară afară):
Doamne fereşte! Dar cine a scris scenariul acesta? Ai
vrut să zici ceva, Adney?... Săracul Anteros, o fi pe
acolo prin ploaie, ud ca un câine plouat... Cred că totuşi
l-am văzut vârându-se sub o barcă întoarsă aflată pe
plajă... Sper să nu-l trăznească... vreo idee... Ia uite la
el: nebunul... dansează prin ploaie! Ce l-o fi apucat?
Adney: Unde-i?
237
Alex: Uite-l acolo! Dar parcă e atât de întunecat,

că se vede doar când fulgeră, fii pe fază şi o să-l vezi!
Adney (îl priveşte pe Alex): Nu e nebun... E doar...
Alex: Adney, de nu ar fi Anteros, zeu al căsătoriei,
al iubirii împărtăşite, să-ţi amintească mereu de soţia
mea, n-am fi noi, Adney, mai fericiţi, îndrăgostiţi pentru
totdeauna?
Adney: Nu-l băga în seamă, Alex, e un demon: te
aţâţă să...
Alex (zâmbind): Să-ţi dau orgasm de ţâţă! Scuze, rima
cu aţâţă, nu m-am putut abţine.
Adney (zâmbind şi ea): Nu... Să mă iubeşti şi mai
mult... E dragostea-obstacol, te lupţi cu îndoiala, e o
luptă aici, în dragostea de tine trăită. Nu o simţi atunci
când nu eşti lângă mine?
Alex: Mai ales atunci o simt... O simt mereu. Dar
acum eşti lângă mine... (Îi ia mâna şi i-o sărută...)
Adney: Alex, eu... vreau să-ţi spun că...
Anteros (apare brusc în preajma deschiderii sferei):

Buuuum! Ce faceţi, nebunilor, aici? Cum
merge furtuna? Aţi ajuns la adevăr? I-ai spus, Adney?
Ai putut rosti acele cuvinte?
Alex: Ce...?
(BUUUUUUUUmmmm!)
Alex: Ei de mine! Asta da furtună, nu glumă!
(Bum, bum, fuuuuuuuuu, fuu, fuiiii, fuiiiiii...
vântul a început să sufle de parcă ar cânta ceva...
Da, nu li se părea, furtuna parcă a început
să cânte, iar fulgerele zici că erau lumini de discotecă...
Ce Dumnezeu! Aşa ceva nu există!)
Anteros: A început muzica! Vine Artistul!... Alex,
Adney, să nu vă speriaţi, e doar fratele meu geamăn,
Eros.
(Şi nici nu a apucat să zică ce a zis, că iată:
s-a întâmplat o minune: dintr-un fulger de lumini
strigătoare la cer, a apărut pe plajă un înger, chiar
lângă templu, vestitor al dragostei, ca un arhanghel,
venit să le aducă un mesaj... Furtuna, brusc, s-a
liniştit...)
Anteros (bine dispus): Hai, ieşiţi din sfera voastră!...
Eros are să vă spună ceva!
238
Adney (veselă, total uluită, extatică de la ce i se

întâmplă): Vai de mine, să-mi trag repede rochia!... Mă
vede îngerul ăsta dezbrăcată... (Îşi trage repede rochia
pe ea...) Pune şi tu cămaşa aia pe tine, Alex! Ce
Dumnezeu! E un înger pe plajă!
(Alex îşi ia cămaşa pe el şi apoi o urmează
pe Adney şi iese şi el prin orificiul acela din sferă...
Adney, foarte emoţionată, îşi aranjează puţin părul în
timp ce îngerul cu aripile lui deschise, strălucitoare, cu
tolbă şi săgeţi, cu arc şi în rest aproape gol... păşeşte
sub acoperişul templului...)
Eros: Binecuvântez această iubire! Alex, poţi
săruta... muza!
Anteros: Nu aşa se face, Eros! Trebuie să-i întrebi
ceva şi ei să răspundă cu da... Pe Jove, tu nu te uiţi la
filme, să vezi cum se procedează pe aici, pe jos, prin
infern?... Ce faceţi voi acolo, prin Olimp? Citiţi toată
ziua cărţi?
Eros: Ă, da! Chiar citim, să ştii... Dar dacă aşa e
tradiţia pe aici, Alex, Adney... ă, ziceţi ceva cu... da...
Începe tu, Alex.
Musique
Alex (privind-o pe Adney, după un timp de ezitare,

începe să vorbească în limbi):
Mi, I, uh! Da... Nu! Nicht, night, fire!

Souffrance, que puis-je dire?
To you, ou, u… Ti, on! DJ, aj, ai!
Quid dicam tibi? Ibi, ib, bi, eve, Be!
Be The One, lips, dýo!
Ni, iah! Ti, ta, uuuhhh,

mērā pi'āra, pi, ever, yu…
¿Qué decir?
Si?
Nah! Nicht, nicht! Nem! Ney!
239
Mit mondhatnék még?
Bi, beat, zu? Aaaii, aaamm, tossss!

SSS! Alsamt, alsam! Bihotza duzu!
Parolu al mi, mia amo! Hanashite!
Lencio, si! Lencio, ci, cio, len, en!

Ti şî na, tishina, stilhed!... Doko ka ni itte!
Si? No? Sile, n, ti, tium, um, acum:
Schweigen? Gen: No, oh, no!! No more!
Musique, qu, e, do it!

Du er mit livs kærlighed! Yu, dor, oh, o!
Hvad er der galt med dig?
E, ei! Ai, ai, aha, hey, aiaha, ie, je…
In, on, go, tell me!

Je, je, tem, je t'aime, ai, me, me, I!
Ich, li, ebe, eve, ich liebe dich, ich!
Rakastan sinua, rakastan…
Ero, iero, qui, ei! EEEEEIIII!

Te quiero! Ik hâld fan dy, ik hâld fan…
Eeee, eeee, tu, tu, IO, ti, tanto, taaaa!
Ti amo tanto! Katalavaineis?
Est-ce que tu m'aimes?

Elsker du meg?
Mi ami? Ĉu vi amas min?
U e te? U, u, te e?
Eh, pas, pa, no, nicht, night, fire…
Eros: Fuck! Fuck... Ce-a fost asta?

Anteros: Organic, frate, organic!
Alex: Musique...
(Se uită toţi cu atenţie în gura lui Adney, da

de o zice şi ea ceva... Nada!)
240
Eros: Aşa ceva...

Anteros: Îţi vine să urli, frate, îţi spun: când vezi aşa
ceva, îţi vine să te urci pe pereţi! Futu-i mama ei de
lume!...
Eros: Fuck! Aşa ceva... Sublim! Formidable!
Alex: La musique du silence...
Adney: Alex...
Anteros: Auuuuuuu! Vorbeşte muza! Să fiu al
dracului... de aş avea şi eu o muză din asta, îţi jur,
Eros, îţi jur pe coada mea de ţap, pe copitele mele de
taur, pe coarnele mele de berbec, pe aripile mele de
liliac, îţi jur, Eros, o muză de'asta de aş avea... m-aş
face şi eu POEEEEET!
Adney: Hash! Hash, Anteros! Alex... alungă-ţi
demonul de aici, alungă-ţi dorinţa, că nu ţi-o mai
suport, mă răneşte, deja mă doare inima pe care nu o
am... Te rog, Alex, alungă-ţi demonul! Nu voi semna
contractul cu satana! Nu-mi doresc să fiu cu tine! Nu
mă voi căsători...
Anteros: Auuuuuuuu!
Eros: Formidable! Superb! Straordinario! Just
beautiful!... Ce-ai băut, Alex?
Alex: Ei, mai nimic! Muscat Ottonel, din Moldova.
Eros: Să fiu al naibii, vreau şi eu!
Alex: Demisec!
Adney: Alex...
Anteros: Şi nu te înnebuneşte tăcerea muzei tale,
Alex?... Eu i-o ascult doar de câteva minute şi deja simt
că înnebunesc... Cum rezişti acestei torturi? E inuman
ce faci cu el, Adney! Inuman!
Adney: Alex nu e om! El e... Poet. E poetul meu...
Nu înţeleg, de ce îţi bagi coada, drace, între noi?... Aici
e o poveste de dragoste, de ce nu pricepi?
Anteros: Să fiu al naibii, că şi drac de aş fi, tot nu aş
înţelege ce se întâmplă acum!... Eros, frate, te rog, te
rog, ajută-mă! Eu nu înţeleg nimic, prietene! Muza
ăstuia e nebună, îţi jur! Îţi jur! Să facem ceva să
scăpăm poetul de a lui suffrance...
Eros: Hopa! Am aici, în templu, câteva sticle de
vin şi pahare... E o ascunzătoare secretă în aceste
cuburi... (Apasă pe o parte a cubului din apropiere.
Acesta se deschide şi din interiorul lui ia o sticlă de vin
241
şi pahare...) Să bem, fraţii mei! Să bem! Ah, femeia!

Dracul să o ia! Să o ia...
Anteros: Eu nu! Îmi pare rău! Eu nu mă încurc cu
Satana! Mie mi-ar ajunge o Muză din asta nebună,
nebună, crudă, neumană, divină, ca Adney... Ce naiba
să mai cauţi în infern când poţi să scrii... poezie de
dragoste?
Eros: Amin! Să bem pentru tortura supremă:
iubirea pură, supremă, absolută! Pe care Alex o simte
pentru...
Adney: ... mine...
Anteros: Pentru ea...
(Beau cu toţii din paharele de vin...)
Alex: Eros, îngerul meu păzitor, Anteros, demonul
meu provocator, nu-i aşa că într-o clipă ca asta am
putea muri toţi trei în acelaşi timp perfect fericiţi, ştiind,
ştiind... că am simţit... iubirea absolută?
Eros: Am putea, Alex, dar nu se mai poate... Cine
simte o astfel de iubire... e nemuritor!
Anteros: Şi... şi cu ea ce facem?
Eros: Cu cine?
Anteros: Cu muza!
Eros: Ce să facem?
Anteros: Să simtă şi ea ceva!
Eros: Nu se poate!
Anteros: Şşş! Să nu mai spui la nimeni, Eros!
Eros: Dar e adevărat: nu se poate să simtă şi
ea... ceva... Ea, din păcate, nu există!
Adney: Hey! Sunt aici!
Anteros: Eros, promite-mi că n-o să-i spui lui Alex
ceea ce tocmai i-ai zis! Că nu e bine să ştie că Muza nu
există! Că e doar Dumnezeu din interiorul lui, doar el...
Doar el vorbeşte... despre iubire... absolută... Auzi,
înger-îngeraş, ce frumos vorbeşte?
Eros: Ah, beatific! Divin!
Anteros: Dar nu-l aude nimeni... Doar poetul...
Eros: Doar poetul...
Alex: Adney, dezbracă-te! Şi voi... plecaţi!

Eros: Dar... dar...
Anteros: Putem să privim, Alex? Please!
242
Eros: Eu nu plec nicăieri... Era vorba să ziceţi, da,

da... nu?
Alex: Ah, da! La naiba cu formalităţile ăstea!
Adney...
Adney: Bine, bine, mă dezbrac, ce ai? Ştiu ce vrei
de la mine! Aşa sunt toţi bărbaţii...
Alex: Bine, Adney, opreşte-te! Poţi să pleci! Te
rog! Du-te... la toţi bărbaţii tăi... Du-te... şi fii cu ei
fericită... Du-te!
Adney: Alex, te-am supărat cu ceva?
Alex: Nu. Du-te, te rog. Iubirea mea e perfectă!
Perfectă, mă înţelegi? Singurul lucru imperfect din
această iubire... eşti tu... Am încercat, te rog să mă
crezi... am încercat... Hai, du-te! Şi nu privi înapoi, noi
mai avem... vin.
Eros: Şi bere, şi tărie... câteva sticle, în
compartimentul secret.
Alex: Şi eu mă simt atât de bine, atât de bine...
Singurul lucru rău, dar cu adevărat rău, din iubirea
mea... eşti tu... Adney. Îmi pare rău pentru tine, chiar
îmi pare rău: eşti atât de nesimţită, că efectiv nu am
cuvinte să-mi exprim uimirea că există aşa ceva...
Eros: Nu există! E doar Dumnezeu... El şi iubirea
lui... pentru Nimeni, pentru Nimic... E atât de singur,
singur, o, Doamne, cât de singur e un Dumnezeu cu
adevărat îndrăgostit...
Adney: Alex, eu... dacă vrei, mă dezbrac...
Anteros: Ah, doamne, doamne! Fiinţa asta nu
înţelege nimic!
Eros: Non-fiinţa! Muza nu există, e doar în
închipuirea lui.
Adney (către Alex): Sunt aici... şi dacă vrei...
Eros: Hai, noroc! Ce absurd, ce absurd!

Alex: Noroc!
Anteros: Şi sănătate! Hai că ne-am prostit destul: să
trecem pe varianta oficială, aici suntem prea sinceri, nu
se cade...
Eros: Că bine zici. Unde am rămas? A, da, da! Hai
să reluăm fantezia de acolo de la... Adney, Alex, aveţi
cuvântul... Ziceţi ceva cu... da... Adney, e rândul tău.
243
Nu...
Adney (privindu-l pe Alex): Da! Da, o simt! Ceva nu e

în regulă în dragostea ta... Ceva e putred în...
Alex: Da, muza mea. O simt şi eu. Poezia mea,
muză, te caută pe tine, mai ales când ne despărţim.
Eros: Off! Ce mă fac cu voi?... O unire ca o
despărţire! Sunteţi un paradox. O despărţire ca o nuntă
din aceea din poveşti ce durează 3 zile şi trei nopţi...
Alex: Poate ani şi ani...
Eros: Deci... Hai să fim serioşi. Tu simţi

Dragostea, Alex?
Alex: Mai mult decât orice.
Eros: Un simplu da e de ajuns. Fratele meu e cu
nu, eu sunt cu da, ok?
Alex: Am înţeles. Răspunsul e „Da!”. O simt.
Eros: Iar tu, Adney, îl iei în dragoste, să-ţi fie
poet, pe acest îndrăgostit?
Adney (foarte emoţionată): ... Nu.
Anteros: Mama ei de treabă! Ţi-am spus, Eros, că nici
furtuna nu ajută la nimic! Acum mă crezi?
Eros: Stai, bre, drăcuşor! Că nu s-a sfârşit lumea.
Mai ai răbdare puţin...
Anteros: A! Poate mai aşteaptă dovezi, poate că încă

ezită, deoarece... deoarece... Să mă ia naiba de ştiu, de
ce mai ezită, muza asta! Poate... e un pic... În fine, era
să zic o prostie... Ştiţi ce? Noi ne retragem, voi
continuaţi: ca de obicei, tu îi scrii poezii şi ea... ea... ea
o să zică: nu, nu, nu... Nu se poate, nu se poate... La
naiba, Eros, de aveam şi eu o muză ca asta, poet mă
făceam!
Hai să mergem, Eros! Oamenii au treabă şi
noi i-am întrerupt: ne-am băgat şi noi nasul în actul
creaţiei, chiar nu ştiu de ce!
Eros: Stai, Anteros! Unde te duci? Tu crezi că eu
am venit degeaba cu tunete, trăsnete şi fulgere?... Ştiu
eu ce ştiu... Adney... ai cuvântul!
244
Adney: Da. Mulţumesc, Eros. Am tot încercat să-i

spun lui Alex, dar furtuna... şi apoi Anteros, şi chiar şi
tu Eros...
Eros: Ştiu! Te-am întrerupt. Scuze. Spune-i acum.
Alex: Ce să...?
Adney (privindu-l în ochi pe al ei poet):
Alex... eu...
Eros: Excelent! Binecuvântez această...
îndrăgostire... şi vă declar Muză şi Poet!
Anteros: De ce te grăbeşti, Eros?... Nu ai ce să
declari până nu vorbeşte muza.
Adney: Nici eu nu sunt de acord să fiu declarată,
fără acordul meu, de către această... creatură cu aripi,
pasăroi fără minte, că aş fi cine ştie ce făptură ciudată.
Eros: Muză. E de bine, Adney. Nu te înjură nimeni.
E... ceva frumos. E de bine.
Adney: Nu-i deloc de bine, că poetul vrea plimbări,
întâlniri pe poduri, poezii în serie şi eu nu doresc
romantisme din acestea...
Alex, iată, îţi spun acum de faţă cu doi
martori: Nu mai insista!
Alex: Bine... Spune-mi doar ceea ce vreau să aud
şi asta e...
Adney (nelămurită): Eros, ce vrea să audă poetul?
Anteros: Îţi spun eu... Spune-i aşa:
Alex, poetul meu, eu, muza ta... Trei
puncte. Aici îţi scrii numele şi prenumele, CNP-ul, seria
şi numărul CI, adresa curentă şi alte informaţii
relevante, cum ar fi orientarea sexuală...
Eros (către Anteros): Hmm, hmm!
Anteros: Deci... Alex, poetul meu, al meu, adică al
lui, adică el pentru tine scrie, nu pentru altcineva, tu
eşti sufletul lui...
Eros (către Anteros): Hmmm, hmm! Prea multe detalii,
Anteros, prea multe detalii!... Încearcă să te limitezi la
esenţial.
Anteros: Că bine zici... Să ne limităm la esenţial:
Poetul meu, eu, Muza...
Adney: Aşa, ce-i cu ea?
Anteros: Spune-i ce vrea să audă.
245
Alex: Mulţumesc, Anteros... preiau eu de aici...

Spune-mi, Adney: Alex, poetul meu, eu, muza ta... nu
te iubesc!
Pune-l... pe „nu” în faţă... la... „te iubesc”.
Eros: Bravo, iaca aşa! Iubire... neîmpărtăşită!...
Cu „nu” în faţă la „te iubesc”... Efectiv, Alex, auzind
vorbele tale mi-au trecut nişte fiori, uh, până în vârful
aripilor... Serios acum: chiar aşa mult mă preţuieşti tu
pe mine: Eros, zeul iubirii nereciproce?
Anteros: Taci, Eros! Iar te bagi în seamă neîntrebat...
Lasă muza să confirme, dacă e cazul, că e o adeptă
înfocată a religiei erosului! Zic şi eu...
Adney (după un moment de tăcere, către Alex):
Normal că nu te iubesc. De ce aş face-o?
(Alex rămâne încremenit... Cu siguranţă, nu
a auzit bine... sau e vreo glumă, sau... ea chiar a zis
ceea ce nu era de zis...)
Eros: Bravo! Bravo! Alex, poţi acum... Adică, na,

era un „nu” acolo, deci nu poţi săruta... muza.
(Muza nu îl sărută pe Poetul ei... Acesta
înţelege. A venit sfârşitul... Sau un nou început... Sau...
E în extaz sau în agonie... Parcă nu înţelege ce i se
întâmplă sau dimpotrivă: crede că înţelege în sfârşit ce
e de înţeles... Dar nu mai contează... Acum e fericit...
sau în suferinţa supremă... În fine: în sfârşit, după
atâta vreme, a ajuns, în cele din urmă, la adevăr...
Sau...)
Eros: Normal! Normal că nu îl iubeşte... Ai auzit,

Anteros? Efectiv, acum tremur de fericire! Asta e lumea
mea, a mea! Yes! Eu sunt zeul suprem aici: aici
neiubirea e perfect normală! Normală, mă înţelegi? E
deci normal să nu-l iubească! Perfect normal...
Vezi, mă, că şi Adney tot pe mine mă
iubeşte? Nu ţi-am spus?
Anteros: Stai, îngeraş! Nu te ambala. Stai să vedem
ce zice poetul, auzind aşa ceva după doi ani de
dragoste nebună, faţă de... de... această... fiinţă... ce
tocmai i-a confirmat, după doi ani de dragoste
absolută, perfectă, ce te scoate din minţi, dragoste din
aceea poetică pe care o simţi aici: în mijlocul pieptului,
246
cum vibrează, cum te inspiră, cum îţi spune, îţi repetă:

te iubeşte!! Şi tu o iubeşti cum nu ai mai iubit pe
nimeni niciodată! Niciodată!!... Şi acum ce aude?
Replica perfectă: normal că nu îl iubeşte... De ce l-ar
iubi?... Ce dracu să mai zici la aşa ceva?
Eros: Zice Alex ceva! Ia să vedem...
Alex (spre Adney, după o minimă tăcere de bun simţ):
... Dacă nu mă iubeşti deja, atunci nu ai nici
un motiv să mă iubeşti cândva... Mulţumesc pentru
neiubire, mulţumesc.
Eros: Bravo! Şi eu vă mulţumesc... neiubiţii mei!
Vă mulţumesc.
Alex: S-a sfârşit...
Eros: Ho, ho! Stai, poetule, că nu mi-am terminat
declaraţia mea erotică, de la Eros... declaraţia mea de
neiubire.
Alex: Te rog! Termină-ţi şi tu declaraţia, să
sfârşim odată fantezia asta!
Eros (serios): Alex, Adney, vă declar poet şi muză...
Anteros: Ai mai zis asta odată.
Eros: Stai, bre drace!... Ce mă tot întrerupeţi?...
N-am terminat! Ascultaţi până la capăt, ce Dumnezeu!
Jesus!... Doamne, ce oameni băgăcioşi!
Anteros: Zi!
Eros: Pe tine, Soread Nei, Adney, te declar muză a
neiubirii, cu ne în faţă de la nu te iubesc! Ah, femeie,
cât am aşteptat să-ţi aud declaraţia asta!
Anteros: Doi ani! Doar doi...
Eros: Bravo, Adney! Felicitări... Iar pe tine, Alex,
te declar poet al iubirii neîmpărtăşite şi cu ne în faţă la
reciprocă, că nu te iubeşte... muza ta, ea, chiar ea, iar
neiubirea ei se dovedeşte... prin faptul că ţi-a inspirat
poezia erotică pe care ai scris-o: mitul meu, căci eu,
Eros, sunt zeu al iubirii neîmpărtăşite... Felicitări.
Vă mulţumesc. Aţi fost geniali! Şi prin
urmare, vă declar muză a... şi poet al...
Adney: A?
Alex: Al?
Eros: A... şi al... neiubirii!
Anteros: Ei... de mine, Doamne, aşa ceva, aşa
ceva!... Asta e chiar o poveste de dragoste erotică rău
247
de tot: parcă-i cea mai frumoasă poveste de neiubire

auzită de mine până acum, o iubire... ca o Despărţire...
Eros: ... de Înger... Îmi place foarte mult titlul
ales de autor. E foarte sugestiv. Nu crezi, Anteros?
Anteros: Sunt drac. Ce să zic? Îmi place. Dacă se
despart de înger, e de bine!
Eros: Ei! Nu de înger se despart ei, ci de tine
Anteros, zeu al iubirii împărtăşite, că prea mulţi ai
amăgit cu fanteziile tale!... Ia arată-ţi coarnele, frate al
meu, să ştie oamenii cu cine stau de vorbă! Şi aripile
tale de liliac!
(Poftim!? Nu era Anteros un demon la
figurat?... Nu!... Alex şi Adney privesc acum uimiţi cum
pe fruntea lui Anteros, geamănul îngerului, apar două
coarne de drac, în timp ce el rânjeşte mefistofelic,
desfăcându-şi larg aripile infernale...)
Anteros: Eu am amăgit? Eu?... Dar ce vină am eu,
dacă oamenii, de proşti ce îs, chiar cred că există iubire
împărtăşită? E credinţa lor greşită... Să trăiască cu ea!
Au a mea binecuvântare!
(Îşi ridică ghearele de drac şi-i
binecuvântează popeşte pe toţi cei ce cred în iubirea
reciprocă!)
Alex: Fantastic! Formidabil! Nemaipomenit!... Ce
revelaţie!
Anteros: Zise poetul...
Alex: Psyhe, muza, nu se desparte de înger, de
poet, de Eros, ci ea chiar îmbrăţişează cu toată
neiubirea ei reală întreaga lui poetică, superbă poveste
de... neiubire!
Adney: Okey. Mie îmi convine... Muza neiubirii. E
mult mai bine aşa!... Uf! Parcă mi s-a luat o piatră de
pe... rinichi... Nu ştiam până acum ce naiba e în
neregulă cu toată povestea asta! Acum am înţeles! E
povestea unui zeu al iubirii neîmpărtăşite, al neiubirii
adică... Şi prin urmare şi muza...
La naiba, ce m-am speriat! Foarte bine,
Eros. Sunt de acord. Declară-ne cu „ne” în faţă: muză a
neiubirii şi poet al neiubirii...
Alex: S-a sfârşit...
Eros (serios): Împărăţia mea nu are sfârşit. Sunt zeu al
iubirii NU, deşi se crede altfel!
248
Anteros: Sunt zeu al iubirii DA, deşi cuvântul meu

adeseori e NU!
Alex: Iar între DA şi NU, iubirea cea adevărată,
mereu lipsită de cuvinte, nu poate fi declarată... Doar
se simte.
Eros: O declaraţie de iubire sau o declaraţie de
neiubire?... Ce sens are o Declaraţie? Faptele contează!
Muza îşi dovedeşte, nu-şi declară iubirea, prin inspiraţie
trimisă subtil... spre scrierea poeziei reale, adevărate:
cea a neiubirii!
Anteros: Iar poetul îşi afirmă iubirea pentru a lui
neiubită, şi-o dovedeşte prin poezie, prin clarul din
declar ce nu-i niciodată mai clar decât adevărul ce-i
spus de o inimă înflăcărată de Focul etern al Dragostei!
Eros: Doar cei ce cred în neiubire, cred în erotic...
Şi ştiu ei prea bine de ce o fac...
Neoiubire
Adney:
Da, Eros... Şi eu te iubesc! Iubesc neiubirea.
Sunt şi eu Psyhe, iubesc iubirea NU!
Nu cred în cuvinte, tăcerile-mi nu mint...
Doar NU ştiu să zic, că m-am îndrăgostit
de NU, de „Nu se poate! Nu-mi doresc nimic!”.
Vreau doar să mor.
A neiubirii muză, erotică fiind, trupeşte, eu

nu cred în priviri, în atingeri, ci în negative orgasme!
Cuvintele nu-mi spun nimic şi-n poezii
eu caut neînţelesul ce este, dar nu s-a rostit.
Doar neiubirea-i de mine dorită. O strig:
Să mor aş vrea!
Da ţie, NU! Un – Eeei, heeei, a, a! – adă-mi!

Cuvântul mă poate minţi. Mă tem de sens.
Înşelător, ades, în el ascunde nerostiri,
dorinţe tainice, închipuiri şi brute amăgiri.
Iluzii nu-mi doresc, deci îl iubesc pe NU!
Nu vreau să mai trăiesc!
249
De aceea te iubesc pe tine: zeu al vidului, NU!

Nu se ştie, nu este, nu se face! Tu negi
şi facerea, şi existenţa, şi al ştiinţei delir.
Păşesc şi eu pe calea lui NU: neti, neti...
Şi apofatică îţi zic: Nicht, ney, non, NO!
Nu vieţii, da morţii...
Forever NU: nimeni nu ştie nimic.

Niciodată nu este ceea ce pare a fi.
Niciunde, nicicum nu se face, în timp,
vreun Da pe aici. Doar se neagă.
Acesta-i tărâm Negativ: e stăpânit de eroticul Nu!
Iubirea e viaţă... Eu nu...
Nu am timp pentru Da. De unde să-l iau?

Nu există!... Prin timp, de când mă ştiu,
străbate numai Nu şi numai tu, Anteros,
numai tu, stăpân peste formale împliniri
mai crezi naiv în Da, repetându-l... pe Nu.
O, de-aş muri chiar acum! Nu cred...
Nu va fi! – iată, pe scurt, istoria acestei lumi.

Că nu este, că niciodată nu a fost,
pe aici, vreun sincer Da ce-i mulţumit
că s-a rostit... când, întrebat fiind,
el ar fi vrut să fie... Nu: un nu acum...
Mai aşteptă, moarte, puţin...
Nu-i timpul potrivit!... Deşi s-a sfârşit...

chiar timpul – mai înainte să înceapă.
Nu-i sens aici, istoria lui Nu
e atât de lungă, că nu-mi mai amintesc
nimic de dinainte de a fi... eternul NU!
Sunt moartă. Eu nu pot...
Da, Alex! Răspunsu-mi... este Nu!

Pe acesta ţi-l doreşti, pe Nu vrei să-l auzi şi tu.
Neiubirea-mi... tu ştii că-i reală, ai dovezi.
Ah! E infinit mai reală o declaraţie de neiubire
decât 1000 de mărturisiri ce încep... cu irealul
Te iubesc...
250
Alex (în privirea ei, îşi mişcă buzele, că ea să-i citească

pe ele): S-a sfârşit...
(Eros dispare în al lui... Nu... esenţial
erotic... absorbit într-un fulger de fulgere zdrobite de o
lumină ce a făcut din Nu un Da pentru o vreme, ca o
eclipsă ce adaugă luminii sensul ei negativ, o eclipsă
blocată în timp, ce ţine doi ani, că-i parcă un etern
fundal pentru cel aşteptat sărut: un pod ce uneşte, ca o
poezie, Sufletul cu al său Trup... Anteros, zâmbind
mefistofelic, dispare în eterul înşelătorului Da...
Adney... îi rămâne însă în amintire...
Alex e la masa lui de scris înşirând pe hârtie
aceste cuvinte... Îşi ridică chiar acum privirea şi
contemplă Sirena pictată de el... Ea e nudă, dar
acoperită de solzi. E puternică ca o amazoană,
seducătoare ca o zeiţă formată doar din alb şi negru...
şi are părul roşu, de vânt răscolit, şi buzele roşii, şi
ochii închişi, şi sânii-i obraznici sunt la vedere...
Vulcanul acela a explodat, un nor de ceaţă
sau de cenuşă, sau de atingeri foarte fine, uşor
transparente, de alb... suflă cu putere peste această
ireală fiinţă, în timp ce o pasăre gigantică, neagră,
strânge cu ciocu-i, în timpul unui răsărit portocaliu,
conul de vulcan...
Priveşte tabloul... Rosteşte doar atât:)
Alex: Neiubire...
(Scrie ce a rostit... Chiar acum: Neiubire.
Apoi pune pixul lui albastru pe o hârtie devenită, şi ea,
pentru o vreme, tărâm, celălalt tărâm, pe care pixu-i i
se face Nu (cel din... „nu... te iubesc!”)... un NU ce
parcă acum s-a ridicat, nerostit, nescris, turnat într-o
idee, fixat, beton armat, ca un baraj gigantic aşezat la
capăt de rânduri adâncite în scris, de văi întunecate...
descrise, luminate, prin care au curs spre sfârşit
poetice simţiri... prin versuri ce-s râuri arzând ca lava
unui gând sentimental ce-ţi năvăleşte-n piept...
exploziv, vulcanic, izbucnind din instinctul privirii, din
mitica amintire, din inconştientul atins cu o întrebare
interzisă, din imaginarul organic, prin poezie, căutând
iubire, găsind... neiubire, topind şi litere, şi cuvinte, şi
propoziţii... cu Focul etern al Dragostei... generator de
vie Energie... transformată-n Lumină turnată în Carte.)
251
VIII Eros şi Anteros
Ieşirea din film
Al treilea regizor: Stop!... Până aici e bine! E perfect.

Filmul acesta o să fie, cum Poetul a zis, o dragoste ce-i
numai poezie!... Nici nu se poate altfel, căci Cartea
după care-i făcut e o capodoperă!... Bravo! Hai să
deschidem şampania, să-i sărbătorim pe Poet şi pe
Muza lui, că ne-au făcut onoarea să asiste la filmarea
acestei ultime scene...
(Actorul se ridică de la biroul aşezat în

decorul specific pentru ultima scenă... (camera cea
plină de picturi făcute de RaduL, Alba Iulia, 2022...)
Cei de la mesele aranjate în sala de
petreceri situată pe malul mării se ridică şi-i aplaudă pe
cei doi... Se deschid şampaniile. Apoi, afară, sub
privirile lor, se trag câteva focuri de artificii în cerul
nesimţit, poate se trezeşte şi el din a lui adormire... Pe
plajă se aude muzica... Lumea dansează.
Amurgul e pe sfârşite... Se ciocnesc pahare:
Să fie voluptate!, Să fie amor!, Să fie iubire! – Ca şi
cum acestea ar lipsi...
Dragostea e mai mult decât un vis.
E chiar o Poezie... fără de sfârşit.)
252
Un înger şi un drac pe un NOR
(Relaxaţi, Eros şi Anteros parcă plutesc

acum pe două fotolii vaporoase aşezate pe un NOR
frumos amenajat pentru confortul lor şi privesc spre
banchet... în timp ce beau câte un pahar de vin alb,
demidulce, Muscat Ottonel, de data asta dăruit de
dealurile însorite ale Transilvaniei...)
Anteros: Noroc!
Eros: Ghinion!
Anteros: Ah, înţeleg... Iubirea neiubită: el, Poetul,

iubeşte neiubirea, iar ea, Muza, nu iubeşte iubirea... Ce
să-i faci? – Norocul lor: al mult iubitei muzei şi al
poetului ei... neiubit.
Eros: Puf! A nu iubi iubirea! Iată monstrul cu faţă
de femeie!... A iubi neiubirea: iată îngerul cu trup de
bărbat!... Ghinion!
Anteros: Nu! E noroc!... Iată, iată! Poetul şi Muza
sunt invitaţi de onoare la acest banchet... Şi stau destul
de aproape... Parcă şi-au întâlnit acum, pentru două
secunde, ca din întâmplare, privirile... Ce frumoşi sunt
amândoi!... Dar e o frumuseţe organică, atemporală,
magică, de neînţeles, ce se citeşte pe întregul lor mod
de a fi... Oameni şi bestii în acelaşi timp, preistorie
unită cu istoria, instinctul cu raţiunea şi... viaţa cu
moartea.
Eros: Tot aşa... complicată e relaţia lor poetică?
Anteros: Tot... Nu s-a schimbat nimic, dar acum ea
ştie că, indiferent de relaţia lor... amoroasă, ea e Muza
lui, iar el ştie că e... poetul... neiubirii.
Eros: O să fie un film foarte frumos! Am contribuit
şi noi la povestea asta, nu crezi?
Anteros: În cinstea noastră, Eros! Suntem o echipă
imbatabilă! Îngerul şi Dracul! Neiubirea romantică şi
iubirea realistă! Când contribuim şi noi la fluxul poeziei,
adevărul iese, mai devreme sau mai târziu, la iveală.
Eros (zâmbeşte): Bine. Hai să filosofăm! Merge cu un
pahar de vin.
253
Anteros: Bun... Se pune întrebarea, Eros: cum poţi să

nu iubeşti iubirea? Iubirea supremă, absolută, perfectă,
ce e capabilă să facă sacrificiul suprem pentru tine?
Cum?
Eros: Doar muza neiubirii poate înţelege.
Anteros: Şi apoi cum poţi să iubeşti neiubirea? Să
iubeşti fără nici o dovadă de iubire, ba chiar împotriva
dovezilor prea multe, mult prea multe, de neiubire?
Cum?
Eros: Doar poetul iubirii absolute poate îndrăzni să
încerce a simţi o astfel de iubire divină, totală dăruire
de sine fără a cere nimic în schimb...
Anteros: Aşa ceva, Eros... Aşa ceva nu există, deşi
vedem amândoi că este: iubirea neiubită... Dar cum se
poate aşa ceva? – Iubită absolut... să nu iubeşti
iubirea?
Eros: E mult prea dureroasă o astfel de iubire...
Te doare... sufletul, Anteros. Sufletul te doare, iar
trupul îţi este în agonie, deşi el se crede doar în
anxietate fiind... Când sufletul te doare, Anteros, trupul
ştie că totul s-a sfârşit...
Anteros: Totuşi... poate că nu-i un paradox aici – în
această iubire neiubită, ci-i doar o problemă de
comunicare, o neînţelegere...
Până la un moment, poetul nostru nu a iubit
neiubirea – ca lipsă de iubire, ci doar neiubirea ca lipsă
de iubire declarată. Pentru el neiubirea nu a existat, ci
doar iubirea declarată e cea care i-a lipsit. Iubirea ei, a
Muzei, a fost totuşi o iubire reală pentru el, doar că nu
era declarată de ea.
Eros: Şi-n momentul declarării neiubirii...
Anteros: Atunci el a înţeles că iubirea nu-i o problemă
de comunicare sau una de cunoaştere, ci-i chiar o
problemă de existenţă, de fiinţă... În clipa aceea, ieşind
dintr-o eternă clipă, el a înţeles că iubeşte nu doar
iubirea ei nedeclarată sau iubirea ei necunoscută, ci
chiar neiubirea declarată... Ceea ce nu se poate, deşi
pentru o vreme s-a putut... El a iubit fără să ştie o non-
existenţă, iar când a aflat ce iubeşte... O, înger-îngeraş,
nu-i aşa că-i sublim un suflet îndrăgostit fără nici o
speranţă de iubire?
254
Eros: Da! Ce frumoasă e această amăgire! Asta e

arta mea, Anteros, învaţă de la mine: romantismul...
Ce este romantismul? Cel adevărat, autentic?... Iubire
erotică, iubire neîmpărtăşită, iubire amânată... pentru
al lumii sfârşit... După o astfel de iubire tot sufletul
celui îndrăgostit e distrus, nu mai rămâne nimic din el...
Nici măcar speranţa...
Slavă iubirii totale, absolute! Ea distruge
omul în mod deplin, îl anihilează, pur şi simplu... Ce
poate fi mai sublim de atât? O apocalipsă individuală,
terminată cu distrugerea completă a unui EGO? Asta-i
revelaţia supremă, Anteros; tu o ştii prea bine: iubirea
e arma supremă pe acest tărâm.
Anteros: El a crezut că iubirea ei există...
Eros: Imaginează-ţi, Anteros, imaginează-ţi, dacă
poţi, aşa ceva: el a crezut că... iubire există! Ce
monstru, ce nebun, ce ţicnit, un aiurit!
Anteros: El a crezut că iubeşte...
Eros: Ce închipuire monstruoasă! Închipuieşte-ţi,
drace, dacă poţi, aşa ceva: un om care iubeşte!
Anteros: Blasfemie!
Eros: Şi o mai iubeşte totuşi chiar şi acum...
Anteros: E nebun!... De ce ai iubi pe cineva care nu te
iubeşte?
Eros: E un monstru! Mai ales că acum iubeşte fără
speranţa că iubirea lui îi va aduce vreodată un câştig în
afară de bucuria de a iubi... pe cineva... De a o iubi pe
ea: pe aceea ce i-a dovedit, prin vorbe, prin fapte, că
deloc, dar chiar deloc nu-l iubeşte... că nu ţine la el nici
măcar un pic, că îi ignoră chiar existenţa, că-i neagă
chiar dreptul de a fi... iubirii lui...
Anteros: Căcat!... Naşpa, naşpa!... Ai fost vreodată,
Eros, într-o astfel de imposibilă situaţie?
Eros: Ah, Psyhe! Ce mult m-a rănit!... A ridicat
cuţitul neascultării Dorinţei, ca să ucidă Zeul Dragostei
din mine, a vrut să ucidă monstrul închipuit numit de
limitaţi Poliamor, după tot ce am făcut pentru ea...
Aceea a fost declaraţia ei... de neiubire pentru mine...
Anteros: Se mai vindecă vreodată o astfel de rană,
Eros?
Eros: Tu nu vezi cum arată lumea pe care eu o
conduc, o stăpânesc, o zdrobesc cu săgeţile mele de
255
foc, o ard cu aceste cocteiluri Molotov? Nu auzi

strigătele disperate ale celor ce iubesc fără să fie iubiţi
arzând de vii în flăcările iadului amoros condus stupid
de dogma monoteismului monocredincios numit
căsătorie? Nu vezi potopul de lacrimi, de rugăciuni,
furtunile acestea ce zdrobesc inimi, ce spulberă suflete,
ce nimicesc chiar ultima speranţă? Sunt doar ecou al
trupului meu rănit... de Psyhe, cu a ei... neiubire, cu a
ei... iubire limitată, îngustată, geloasă, temătoare,
înlănţuită...
Eu sunt trupul acestei lumi: organic,
instinctual, libidinal, juisant, hedonic, orgasmic!... Iar
sufletul meu, acum... fiind doctrina iubirii pentru o
singură... muză, nu mă iubeşte. Ce poate fi mai rău de
atât?
Anteros: Sfârşitul lumii...
Eros: E doar o alinare... Acolo unde iubire nu e,
nimic nu mai are rost să fie.
Anteros: Dar iubire este! Şi încă-i absolută!
Eros: Da! În inima lui: a poetului. Pentru el
dragostea e o poezie... Pentru el nu există rău în
această lume, ci doar prilej de mai bine... El găseşte
dovezi de iubire, chiar şi în... neiubire.
Anteros: E nebun! E un monstru! Sperie şi zeii cu
poezia lui! Cu toţii se tem că în el chiar există iubire.
Eros: Şi eu mă tem de el. Poetul acesta ignoră
răul, răutatea, indiferenţa, ura, neiubirea... Vorbeşte
câteodată, în meditaţie, cu Iubirea şi-i zice:
– Facă-se voia ta, Iubire! Facă-se voia ta!
Şi mă cutremur tot, când îl aud, că ajunge
mesajul acesta la toţi zeii şi la toate zeiţele iubirii... Şi
mă cuprinde un fior de fericire, că el vede cine-s eu cu
adevărat... şi tremur tot... şi lăcrimez, fără să mă vadă,
pentru că poetul acesta crede, chiar crede că, în mine,
Eros, în monstrul de care se tem toţi zeii, el crede că
există... iubire, dorinţă sinceră de a dărui, el ştie... că
eu...
Anteros: Taci, Eros... E un monstru, Poetul! Să
chinuie el un monstru cum eşti tu! Ce barbarie, ce
monstruozitate! E monstruos ce face el!
256
Eros: Da. Noroc că eu ştiu mai bine decât oricine

că în această lume n-a mai rămas iubire decât în
poezie...
Anteros: Ce ai de gând?
Eros: Nimic. Doar o să privesc cum această lume
perversă, prefăcută, ipocrită, făţarnică... se
autodistruge, se descompune, putrezeşte... E moartă
deja... Doar e lumea mea: o lume a neiubirii.
Anteros: Dar nu se poate, Eros, să fie distrusă sau să
se autodistrugă. Neiubirea e veşnică, e reală, există. E
o declaraţie perpetuă de război ce ţi se repetă în gând:
omul e lup pentru om... Pe când...
Eros: Ai dreptate. Ce este o declaraţie de război?
O declaraţie de neiubire!
Anteros: Şi Muza i-a declarat-o lui... Crezi că se va
duce la luptă împotriva ei?
Eros: Niciodată! Se va lupta mai degrabă cu sine
doar ca ea să câştige: să-l distrugă pe el!
Anteros: Dar de ce să faci aşa ceva? Nu e neiubirea
un rău? Nu trebuie să te aperi împotriva acestei
agresiuni? Să fii patriot al propriei identităţi, să-ţi aperi
tărâmul psihic de invazia neiubirii ei, să lupţi cu
neiubirea, să i te opui, să o distrugi, să o alungi din
tine?... Să fii un erou care strigă eroic: Slavă iubirii de
sine! Slavă mie! Moarte ei: neiubirii de mine!
Eros: Dacă chiar sufletul tău, sufletul tău, Anteros,
dacă chiar sufletul tău, chiar el, nu altcineva... dacă
chiar el nu te iubeşte, ce mai poţi să faci?... Ce?
Anteros: Da. Ţi-a spus că nu te iubeşte... Dar poate
că...
Eros: Poate că a minţit... Dar, Anteros, ce poate fi
mai grav decât să-ţi spună chiar cea pe care o iubeşti
cu mult mai mult decât te iubeşti pe tine însuţi, chiar ea
să-ţi spună că nu te iubeşte?
Anteros: Înţeleg... Dacă a minţit e chiar mai grav
decât...
Eros: S-a sfârşit... Mă înţelegi?... Mă doare
muzica, toată muzica pe care o aud mă doare: e atâta
neiubire în această melodie pe care eu o aud chiar
acum... Nu se mai poate face nimic... Sunt un
monstru...
Anteros: Stai, frate, de ce vorbeşti aşa? Poate că...
257
Eros: Stai liniştit... Din partea mea, infernul

acesta poate fi etern... Îl voi ataca doar cu declaraţii de
iubire şi cu flacăra aprinsă a dragostei din inima mea...
Cât timp va mai exista chiar şi o singură poezie în
mine, să fii sigur că iubirea încă nu a murit în această
lume... Slavă Iubirii!
Anteros: Te văd foarte războinic... O fi pornit vreun
război pe undeva când ea şi-a declarat neiubirea...
Eros: Chiar a pornit. Unul destul de serios, destul
de aproape, să-i sperie pe toţi, că se apropie sfârşitul...
Anteros: Poetul va distruge lumea, nu-i aşa?
Eros: El e paşnic, se luptă doar cu poezii, singura
lui armă e declaraţia de iubire, aşa cum şi săgeţile
mele, cele de aur, sunt...
Anteros: Şi muza?...
Eros: Că bine zici... Hai să ne întoarcem la
problema de la care am plecat: ea de ce pare că nu
iubeşte să fie iubită?
Anteros: Bine ai zis: pare... Dacă, în prima fază,
poetul nu a crezut în neiubirea ei, ci doar în
nedeclararea iubirii, ea, muza, nu a crezut în iubirea lui,
nu a crezut în sinceritatea declaraţiei lui de iubire...
Eros: Auzi... bombele cum cad, cum explodează,
cum distrug?
Anteros: Văd şi exploziile de aici... Dar ce să facem?
Ea nu a crezut şi nu crede că poetul o iubeşte!
Eros: Deşi el i-a trimis toate acele dovezi...
Anteros: Poetice toate... Ea nu crede însă că există o
iubire poetică, nu crede că dragostea e muzică, e
poezie, e artă... Ea nu iubeşte faptul de a fi iubită...
poetic, artistic, pentru că nu crede în existenţa iubirii
poetice...
Acest tip de iubire, deşi supremă pentru un
artist, pentru un poet, pentru ea, pur şi simplu, nu
există... Muza lui, şi aici e norocul extraordinar al
acestui poet, nu are suflet... artistic, nu înţelege arta,
nu simte ce este dragostea.
Pentru că vezi tu, Eros, sunt 7 feluri de
dragoste cunoscute de poet şi doar una cunoscută până
acum de a lui muză: cea fizică, concretă, tangibilă,
dragostea materială, concretizată în atingere formală...
258
Ea e mai întotdeauna nesimţită, în sensul că

nu are simţul metafizic, nu are încă activat, dezvoltat
simţul artistic: estetic, ludic, poetic, hedonic, magic...
De abia când acest al 6-lea simţ i se va
activa, va putea şi ea să simtă, să perceapă şi aceste 5
feluri de dragoste metafizică, artistică, precum şi
dragostea supremă, absolută formată din unirea
armonioasă dintre iubirea fizică şi cea metafizică...
Eros: Aşa... Interesantă împărţire faci tu aici: se

pare astfel că, în relaţia lor, ei îi lipseşte dragostea
metafizică, iar lui cea fizică.
Anteros: Întocmai... Ea nici nu înţelege intensitatea
iubirii lui, pentru că tărâmurile metafizice: esteticul,
ludicul, poeticul, hedonicul şi magicul, ei îi sunt ca nişte
ţări străine – a auzit de ele, dar nu ştie mai nimic
despre comorile pe care le ascund, că nu le-a vizitat
niciodată.
Eros: Ce nu percepe, ce nu a experimentat, e doar
o aiureală pentru ea! Ea nu a trăit ani şi ani în acele
ţinuturi exotice precum el a făcut-o.
Anteros: Exact. Muza asta percepe doar a şasea
parte din iubirea poetului, partea materială, fizică – şi
din aceasta doar o parte infimă, pentru că nu i-a permis
să şi-o exprime faţă de ea, fugind mereu de el.
Eros: Nu i s-a trezit încă simţul artistic. Pentru ea
Arta e doar un Monstru, în cel mai bun caz, complet
inutil şi, în cel mai rău caz, un motiv de compromitere
socială... Să te vadă cineva cu un artist: iată crima
supremă în ochii ei infuzaţi doar de ceea ce se vede cu
ochii preistorici ai timpului de dinainte de matriarhat...
Anteros: Sălbatică rău. Crudă, total nerafinată, brută
şi brutală: energie pură... Ehei, de aveam şi eu o muză
din asta, căzută din preistorie fix în sec XXI...
Eros: Poet te făceai.
Anteros: Să ştii! Muza asta şi-a găsit o cale prin timp
să vină printre noi din vremea când nici facerea focului
şi nici roata nu erau inventate încă...
Eros: Şi nici vorbirea...
Anteros: Aici ai pus punctul pe I. E din vremurile
acelea când teama era emoţia dominantă şi fuga din
259
faţa celui mai mic semn de pericol (real sau imaginar)

era principalul mijloc de supravieţuire.
Eros: Din junglă, sălbatica aceasta a aterizat
direct într-o poveste de dragoste ce a fost deja rafinată
istoric timp de câteva mii de ani...
Anteros: Imaginează-ţi şocul ei!
Eros: Imaginează-ţi şocul lui! Pentru el cuvântul
deja e poezie, pentru ea nici măcar nu există. El e
stăpânul artei pe care o practică, ea nu-i iniţiată nici
măcar în alfabetul actului artistic...
Anteros: El e pe punctul de a transcende fizicul,
trăind mai mult în metafizic şi pregătindu-se de saltul în
absolut, iar ea e doar la primele experienţe şamanice în
care îi vorbeşte un zeu al poezie...
Eros: Nu înţelege nimic.
Anteros: Mai nimic. Metafizicul e doar ca un vis
pentru ea...
Eros: O, drace, dacă pui problema aşa, multe
probleme se lămuresc!
Anteros: Păi da: că nu e totuşi, Eros, aici o problemă
de diferenţă de vârstă?
Eros: Este. Şi crezi că-i de nerezolvat?
Anteros: Nu!... Eros, priveşte cu atenţie tabloul
acestei cărţi: aici asistăm la o iniţiere, la o lecţie de
iubire: poetul e profesor de iubire, iar muza e neofita,
cea iniţiată în tainele dragostei... văzută ca o cale de
intrare în metafizic... prin arta amorului.
Eros: E o călătorie interioară – călătoria prin
cultură... Ea nu se cunoaşte pe sine... pentru că nu ştie
istoria lui Eros, istoria lui Psyhe, propria ei istorie...
Anteros: Pe care profesorul ei, într-un elan de dăruire
totală şi cu o răbdare dumnezeiască, i-o predă poezie
cu poezie...
Eros: Aud acum clapele pianului dansând...
Anteros: Iubirea predă o lecţie de rafinament
neiubirii...
Eros: Deci tu vrei să zici că muza lui nu e muza
neiubirii în ansamblul ei, ci doar muza neiubirii fizice...
fiindcă doar aceasta nu există pentru el...
Anteros: Cei doi nu se pot deocamdată atinge fizic
decât în trecere: o ştiu amândoi: sunt timpuri prea
diferite la început... Poetul e prea rafinat, iubirea lui e
260
în principal metafizică, sufletească, poetică şi el o simte

ca fiind de cel puţin 10 ori mai intensă şi mai puternică
decât orice iubire fizică de el experimentată... Când el o
atinge pe ea, el o atinge pe Femeia-Dumnezeu. El îi
vede esenţa, potenţialul, e profet, e profesor: o vede în
Viitor...
Ea, în schimb, atinge doar durata, efortul,
toate greutăţile, tot timpul ce trebuie parcurs pentru
rafinare, pentru iniţiere, pentru educaţie, pentru
creaţie, pentru practică metafizică, artistică, poetică,
religioasă, dramatică etc.
El atinge un vis. Ea atinge un coşmar.
El vede Sfârşitul. Ea nu vede bine nici măcar
Începutul.
Eros: Deci nu e problemă de existenţă a iubirii, ci
doar una de percepţie a manifestărilor ei.
Anteros: Pentru muza asta sălbatică, prea tăcută,
agresivă, de abia iniţiată în ale artei, pur şi simplu,
iubirea lui metafizică, pentru ea, aproape că nici nu
există, nu o poate percepe, îi lipseşte dezvoltarea
simţului artistic, iniţierea serioasă în diferitele grade pe
care le are Metafizica Artei Amorului.
Eros: Parcă înţeleg ceva... Zău, zău! Fii atent:

poetul... a iubit iubirea metafizică despre care el a
crezut că există, fiindcă a simţit-o cu toţi porii fiinţei lui
sentimentale, iar ea nu a perceput mai deloc acest fel
de iubire.
Anteros: Nimeni nu poate iubi o non-existenţă, mai
precis, o iubire a cărei existenţă nu o percepe...
Eros: El a perceput iubirea poetică şi a iubit-o...
Ea nu simte încă acest tip de iubire şi, prin urmare, ea
spune că nu-l iubeşte pentru că nu a simţit că e
iubită...
Anteros: Paradoxul nostru aparent e rezolvat, Eros:
Poetul nu a iubit muza neiubirii, ci doar a iubirii
existente metafizic, dar nedeclarate fizic – credea el.
Eros: Nu ştiu ce să zic... De ce nu o luăm noi mai
simplu, frate drace: poate că amândoi s-au săturat de
viaţa trăită în acest infern şi adeseori îşi doresc să
moară... Se pun în pat, liniştiţi, fără nici un regret... şi
vorbesc cu Dumnezeu:
261
– Omoară-mă, Dumnezeule, te rog! Sunt

pregătit, sunt pregătită... Un infarct, ceva rapid... Hai,
că e simplu pentru tine... Te rog, Dumnezeule, dacă mă
urăşti, ucide-mă! Dacă mă iubeşti, ucide-mă! Acum,
chiar acum!... Sunt pregătit, sunt pregătită...
I-am văzut adeseori făcând acest ritual
morbid în acelaşi timp... fără să ştie unul de altul.
Anteros: Nu cred!
Eros: Îţi jur!... Iubirea lor, unul pentru alta şi una
pentru altul, e singurul lucru care îi mai ţine în această
lume... Ştie el, Dumnezeu, de ce nu le primeşte încă
sufletele lor chinuite în...
Anteros: Unde, Eros?
Eros: Nu contează...
Anteros: Dar stai puţin... Oare tu zici că ea îl iubeşte
fără să ştie că o face?
Eros: Desigur! Gândeşte-te: ce o mai ţine în
viaţă? Doar poeziile lui... Altfel era moartă de mult... Şi
pe el? Iubirea pentru ea... El s-a gândit la soluţia ieşirii
prin moarte din infernul meu erotic... dar apoi a auzit-o
şi pe ea de mai multe ori spunând că vrea să moară
şi...
Anteros: S-a gândit... măcar să moară cu un rost: să
moară pentru cineva.
Eros: Da. Nu ar ezita. Că îl iubeşte sau nu, pentru
ea nu ar ezita: ar muri pentru ea.
Anteros: Dar de ce? De ce să facă aşa ceva? E
absurd!
Eros: Nu ştie! Nu ştie! E doar unul din faptele
acelea de viaţă ce există pur şi simplu fără nici o
explicaţie.
Anteros: Ah, zeule Eros, misterioase sunt căile tale!
Eros: Misterioase, misterioase... Chiar şi pentru

mine... Că hai să ne întrebăm, frate drace: cum poţi
iubi pe cineva fără să ştii că-l iubeşti?
Anteros: Bună întrebare!... Hai să luăm comparaţia
asta, Eros: la fel cum orbul nu vede ce face, dar totuşi
face ceva ce-i perfect vizibil de un altul ce are vedere,
tot aşa şi această Muză, lipsindu-i simţul ludic, estetic,
poetic, hedonic, magic, adică simţul metafizic, artistic,
nu a simţit şi nu simte toată dragostea pe care ea o
262
oferă în aceste sfere poetului ei chiar din adâncul

sufletului său ce-i dincolo de timp, de dimensiunile
înguste, fragmentate, de oglinzile sparte specifice
infernului erotic...
Eros: Şi ea, partea ei muritoare, cea care poate să
moară şi îşi doreşte să moară, nu a simţit nimic din
imensitatea acestei iubiri? Asta zici?
Anteros: Ei, o fi simţit şi partea asta nesimţită ceva,
dar nu a înţeles şi nu înţelege ceea ce simte, fiindcă
partea ei metafizică îi este inaccesibilă conştientului...
Se manifestă liber deocamdată doar în vise.
Eros: Aha. Deci asta simbolizează diferenţa de
vârstă existentă în acest plan între ei? E o diferenţă de
iniţiere, de cizelare, de rafinare... în iubire.
Anteros: Mai mult ca sigur... Nu ne naştem artişti...
Asta e frumuseţea acestui joc: nu intrăm direct în
acţiune. Mai întâi ne pregătim o vreme pentru misiunea
noastră... Cu cât e mai grea misiunea pentru noi, cu
atât e mai lung timpul de pregătire.
Arta e totuşi o artă... Se învaţă, se
perfecţionează, se rafinează prin actul artistic.
Iubirea poetică, dragostea absolută ce e
numai poezie nu-i accesibilă oricui, ci doar artistului
împlinit, desăvârşit în arta lui.
Eros: Dar oare Muza lui va înţelege vreodată ce a
făcut, cât de mult l-a iubit, cu tot sufletul ei, numai şi
numai pe el, Poetul ei, chiar fără să ştie?
Anteros: Cică există un fel de zeu numit de unii
Dumnezeu care îi iubeşte foarte mult chiar şi pe cei ce
nu se simt iubiţi mai deloc şi din această cauză îşi
doresc să moară... Dacă e aşa, atunci...
Eros: Odată... odată, drace, îţi jur, că toţi vor
simţi cât de mult îi iubesc!
Anteros: Dar ei cred...
Eros: Ei! Ce ştiu ei despre raţiunea divină! Totul
are un rost în lumea asta, frate drace – şi tu o ştii prea
bine...
Anteros: Chiar şi neiubirea...
Eros: Mai ales ne... iubirea.
Anteros: Deci... la sfârşit, cândva, nu foarte curând
desigur, va înţelege şi Muza că a fost iubită cu mult
dincolo de raţiune, că este iubită cu mult dincolo de
263
poezie, tocmai fiindcă şi ea... e veşnic îndrăgostită de

poetul ei şi de dragostea lui Dumnezeu, a unui zeu, nu
spunem cine-i, ascuns fie numele lui, ce-i dragoste
supremă, iubirea absolută ce-i în a ei esenţă numai şi
numai Poezie...
Eros: De aceea e şi mai greu de înţeles... E
codată, e interesantă, lucrează concomitent pe mai
multe planuri, leagă ce nimeni nu crede că poate fi
legat, ascunde la vedere adevărul crezut a fi cel mai
greu de găsit şi face din adevărul aparent, facil,
negândit, doar un simbol mereu provocator pentru
adâncirea în tainele amorului, ale erosului, ale iubirii...
Anteros: Atunci... tu ce crezi? Se vor iubi?
Eros: Doar cei ce s-au iubit se iubesc şi se vor
iubi... Iubirea este sau nu-i! Ea nu devine, nu se
transformă... Când este, este... Când nu este încă
dinainte de prima clipă a întâlnirii formale, nu-i şi nici
nu o să fie vreodată.
Anteros: Eros, cu ce te ocupi tu de fapt, dacă
perechile acestea de poet-muză sunt eterne şi
dragostea lor e veşnică şi absolută? Eu am crezut că
eşti un fel de zeu ce aranjează căsătorii.
Eros: Eu, drace? Nu-i asta treaba ta? Ia verifică-ţi
fişa postului! Eu... noi... Ce suntem noi, fratele meu?
Doar spectatori ai acestui teatru. Stăm în lojă, nu vezi?
Anteros: Pe un NOR, că suntem înaripaţi, plutim
deasupra... acestei realităţi.
Eros: Îţi place spectacolul?
Anteros: E superb. Mai avem vin?
Eros: E NOR-ul plin... că mi-am făcut rezerve.
Sunt prevăzător.
Anteros: Mai toarnă-mi un pahar... de bere... Să mai
schimbăm gustul.
(Eros scoate de la rece, din NOR, o sticlă de
bere şi un pahar, îi toarnă berea şi i-o întinde...)
Anteros: Hai, noroc! Să fie... iubire!
Eros: Că este deja!
Anteros: Asta zici tu... dar...
Eros: Nu se percepe, nu e simţită de cei şi de
cele... lipsiţi, lipsite de simţul...
Anteros: Metafizic.
Eros: Nu! De simţul iubirii!
264
Anteros: E bună asta!

Eros: E doar un alt nume pentru ceea ce tu ai
numit simţ artistic sau metafizic... Dar... când spunem
că al şasela simţ e de fapt simţul iubirii, nu suntem
oare mult mai aproape de adevăr?
Anteros: Iat-o pe Psyhe, iubita ta, cu aripile ei de

fluture! Zboară spre noi...
Eros: Unde?
Anteros: Acolo!... Vine dinspre munţii aceia...
Eros (o vede): Drace, mai ascunde din sticlele goale, că

o să creadă că iar ne-am îmbătat vorbind despre iubire!
Anteros: Vâră-le sub preşul de pe NOR! Le iau eu mai
târziu să le arunc la coşul de gunoi al istoriei!
Eros: Arăt ok? Ia uite-o cum vine!... Visătoare ca
de obicei... Crezi că ar trebui să zbor în calea ei, să...?
Anteros: Stai bre aici, vine şi ea la spectacol... Muza
şi Poetul vor dansa în seara asta pentru prima dată,
vrea să vadă şi ea...
Eros: Cine zice asta?
Anteros: Eu zic.
Eros: Nu cred.
Anteros: Punem pariu?
Eros: Bine ar fi să fie aşa... Hai, că vreau să o văd
şi pe asta!... Ar fi a opta minune a lumii!
Anteros: Ce glumeţ eşti azi... Ia fă un pic curat în
NOR-ul tău!... De când nu l-ai mai dus la spălat? Uite
ce... gri arată!
Eros: Lasă-l aşa!... O să-l duc mai încolo.
Anteros: Şi mută-l un pic mai aproape de banchet, să
vedem dansul, că acuşi ajunge şi Fluturaşul tău!
Eros: Eu... zic că se vede mai bine de aici...
partea metafizică a lumii, energiile, culorile, câmpurile
cuantice etc.
Anteros: Da? Bine. Lasă-l atunci aici!
265
Serialul
(Înconjurată de o aureolă florală, cu

parfumul câmpiei scăldat în părul ei, aproape nudă,
muncind vreo două răsărituri de sori în colţul buzelor
arcuite în zâmbetu-i de Regină a Florilor, Psyhe
aterizează graţios pe NOR-ul lui Eros...)
Anteros: O, plecăciune, plecăciune! Misterul dragostei

a aterizat printre noi...
Psyhe: Salve, băieţi... A început dansul? Am fost la
coafor şi... Vă place culoarea?
Anteros: O, bravo, bravo! Parcă-i puţin cam închisă,
nu crezi? Nu-ţi mai place violetul?
Psyhe: Am zis să mai încerc şi altceva... şi nu ştii
decât după ce te vopseşti ce culoare o să fie exact... Tu
ce zici, Eros?
Eros: E altfel, e ok... Hai, ia loc lângă noi.
(Din NOR se ridică un fotoliu pe care să se
aşeze zâna...)
Psyhe: Avem pop-corn?
Eros (către inteligenţa artificială a NOR-ului): Un bol
plin cu pop-corn, NOR-ule, te rog!
(Pe masa semi-transparentă aflată pe NOR
apare un bol plin cu pop-corn...)
Psyhe (către NOR): Şi un pahar cu apă minerală, te
rog!
(NOR-ul se conformează.)
Psyhe (către Eros): Iubitule, ştiu din surse sigure, dar
nu pot să spun de la cine (şi-i trage cu ochiul dracului
de lângă ei) că Poetul va dansa la acest banchet cu
muza lui, o va strânge în braţe...
Anteros: Da, o să-i pună mâna pe buci, sunt sigur...
Presimt...
Eros: Eu zic că vă grăbiţi! Nu e în episodul ăsta...
Şi doar ştiţi cum sunt telenovelele acestea poetice!
Parcă nu se mai termină... Iar îmbrăţişările şi
împăcările, şi iertările, şi lacrimile, şi atingerile, şi
săruturile vin doar la sfârşit.
266
Psyhe: Dar acum doar vor dansa... Anteros zice că

a mai văzut episodul ăsta şi...
Eros: Bine... Fie cum ziceţi voi. Eu nu am nimic
împotrivă.
Anteros: Şi când o să o strângă în braţe, o să-i simt
sânii lipiţi de pieptul meu...
Psyhe: Al tău?
Anteros: Uff, aşa am zis? Am vrut să zic al lui!... Că
el o să simtă sânii ei, iar eu, din păcate, nu am pe mine
acum costumul SIM-Ating, să simt şi eu ce simte el...
Ah, cum îmi amintesc de dansul meu cu o drăcoaică ce
mi s-a topit în braţe odată!... Era aşa de moale! Nici nu
am cuvinte! Ca un nor! I-am pus mâna pe buci...
Doamne! Aşa ceva, aşa ceva... niciodată de atunci...
Psyhe: Ce drăcoaică?
Anteros: Ah, nimic serios! O colegă de facultate! Şi
când am strâns-o în braţe, ştii cum i s-au lipit sânii de
pieptul meu?... Aveam doar o cămaşă subţire pe
mine...
Psyhe: Nebunule, ce amintire frumoasă! Oamenii
ştiau să danseze pe vremuri! Acum mai au oare voie să
se strângă în braţe prin discoteci?
Anteros: Nu prea! E doar muzică din aia de săltat ca
descreieraţii toată noaptea pe ritmuri tribale, adaptate,
mixate post-modern...
Eros: Se duce romantismul de râpă cu
postmodernismul ăsta!... Ah, ce-mi place! Le iei
atingerea, ca să o dorească şi mai mult!
Psyhe: Eros, sper că tu nu ai avut nimic de-a face
cu schimbarea asta nasoală!
Eros: Eu? Ei... poate doar aşa... un pic.
Psyhe: M-ai supărat!
Eros: Vrei să dansăm?
Psyhe: Nu!
Eros: Că am stocată în memoria NOR-ului toată
muzica produsă vreodată! Doar îţi alegi timpul şi...
Psyhe: Nu. M-ai supărat.
Eros: Vezi drace, ce repede se supără Fluturaşul
meu? E foarte sensibilă!
Anteros: Ştii despre ce discutam noi, Psyhe, chiar
înainte să vii?
Psyhe: Despre femei, evident!
267
Anteros: Păi... da, dar nu direct, ci indirect...

Vorbeam despre neiubire...
Psyhe: Ia-auzi!... Dar ce legătură au femeile, mai
ales cele înaripate, aşa ca mine, cu neiubirea?
Anteros: Ă... Nici una, desigur... Tu eşti muza...
iubirii pentru poetul tău, Eros, nu?
Eros: Desigur, desigur...
Anteros: Vorbeam de ăştia din telenovela asta
românească, ce-i la episodul... Ce episod e ăsta, Eros?
Eros: Habar n-am. Le-am pierdut şirul... Dar chiar
aşa, Anteros, de ce ne uităm noi la aşa ceva? Altceva
mai bun de făcut nu avem?
Psyhe: Nu! Tăceţi din gură! Să aud ce se vorbeşte
pe la banchet... Poetul discută cu Al treilea regizor...
Eros: Psyhe, de ce nu zbori tu acolo printre ei? –
că oricum nu te văd! Eu şi cu Dracul mai stăm puţin pe
NOR, că mai avem ceva de lămurit, filosofic vorbind, şi
coborâm şi noi mai încolo... când începe dansul.
Psyhe: Ok. Cum vreţi. Eu nu-mi ratez episodul

pentru filosofia voastră!
(Psyhe zboară de pe NOR şi coboară
nevăzută la banchet, să vadă spectacolul chiar din
mijlocul lui...)
Muza Neiubirii
Eros: Nu se mai satură de astfel de melodrame...

româneşti... şi nu înţeleg de ce... Se vor iubi la sfârşit,
că se iubesc încă de pe acum, toată lumea vede asta,
doar ei nu, dar mereu e amânat momentul... Nu te
enervează chestia asta?
Anteros: Eu ştii ce fac? Când dau de un serial lăudat,
mă uit la primul episod, la cel din mijloc şi apoi la
ultimul şi doar dacă văd că e foarte bun, mă uit pe
îndelete la restul episoadelor!
Eros: Dar aşa o să ştii dinainte ce se întâmplă! Nu
dispare farmecul astfel?
Anteros: Nu, frate! Serialele bune au ceva sublim în
fiecare episod, ceva unic, ceva de privit... Acest aspect
268
estetic îl urmăresc eu mai ales... Aspectul gnoseologic

nu mi se mai pare aşa de interesant.
Eros: Şi ai văzut şi ultimul episod al acestui serial?
Anteros: L-am văzut. Dacă vrei...
Eros: Taci, drace, nu-mi spune! Se vor iubi!
Anteros: Dacă nu vrei, nu-ţi spun!
Eros: Bun! Hai să ne întoarcem la neiubire... Zi
mai departe cu simţul tău metafizic, că zici tu ceva...
Anteros: Zi tu despre simţul iubirii, că parcă ai
început să abordezi o direcţie interesantă înainte să ne
întrerupă Fluturaşul tău.
Eros: Ce să zic? Unii îl au, altele nu îl au! Şi cu
asta basta, nu zic bine?
Anteros: Zici.
Eros: Dacă, de exemplu, avem acum, la acest
banchet, o muză oarecare ce nu are simţul iubirii, nu
ştie, nu simte, nu înţelege... nici când e iubită şi nici
când iubeşte...
Anteros: Dar cândva o să dobândească şi ea acest
simţ...
Eros: Şi atunci, desigur, o să-i pară rău că i-a zis
odată poetului ei:
– Da, poetul meu, eu, muza ta, a ta femeie-
dumnezeu, chiar eu... nu te iubesc.
Anteros: Ea nu a înţeles... că spunând astfel de
cuvinte îşi neagă chiar calitatea ei evidentă de Muză.
Eros: Normal că nu!... Lipsindu-i simţul iubirii, o
astfel de fiinţă-femeie nu înţelege ce e o muză, nu se
cunoaşte pe sine, nu ştie cine este.
Anteros: Asta e... Asta e. Într-un astfel de caz nu mai
avem ce face... Neiubirea... fizică a fost declarată,
iubirea metafizică nu a fost percepută.
Eros: S-a sfârşit, Anteros. S-a sfârşit.
Anteros: Da, cam aşa ceva. Poetul ştie că este şi a
fost iubit... metafizic, muza ştie că nu a fost şi nu este
iubită... fizic... În cazul lor, erosul interior, arhetipal, al
lui şi psyheul ei lăuntric... încă nu s-au întâlnit... Trupul
cu Sufletul încă nu s-au reunit într-o unică fiinţă
androgină...
Eros: Da. De aici şi agonia morţii dorite pe care o
trăiesc amândoi: trupul nu poate trăi fără suflet şi nici
269
sufletul nu mai este suflet, însufleţire, dacă nu

conlucrează fericit cu un trup.
Anteros: Aşa e... Dar putem spune şi altfel: sufletul
ei s-a unit metafizic cu sufletul lui... şi cu al lui trup...
aşteptând momentul când o să conştientizeze şi al ei
trup unde îi este deja sufletul, despre care ea acum
crede, atenţie aici, că nu există!
Eros: Aici e aici: ea chiar crede că nu are suflet,
deşi simte vag, vag, aşa ca prin ceaţă, că totuşi prin
această falsă credinţă ea doar îşi neagă esenţa propriei
sale existenţe.
Anteros (privind spre banchet): Ia uite ce face
Fluturaşul tău! Zboară invizibilă, jucăuşă, în jurul
personajului ei favorit, îl admiră, îi ascultă gândurile
ieşite din inimă şi dă cu praf de zână peste el, să-i vină
Poetului inspiraţia!
Eros: Frumos! Vezi ce suflet frumos am eu, frate?
Anteros: E beatific de mândră femeia ta... Dar
priveşte ce fericit e Poetul! Doar ascultă muzică şi
radiază versuri din el! Le vezi? Oau, ce extatice sunt!
Eros: S-a sfârşit... Îmi vine să lăcrimez... Sufletul
lui e total zdrobit... Durerea îi e atât de intensă încât i
se transformă în extaz.
Anteros: Uite: i s-a depus praful de zână pe păr, i s-
au argintat multe fire, străluceşte... cu paharul acela de
vin auriu în mână, din care soarbe acum atât de puţin,
atât de puţin...
Eros: E plin paharul lui de lacrimile soarelui
acestui pământ, e plină seva vinului acela de sângele
înfierbântat al lui Apolo... şi el un bun cunoscător al
muzei ce fuge ca nebuna de cel îndrăgostit poetic,
delfic, ce-şi caută astfel cununa de lauri în dragostea
absolută... Încă o picătură de va mai sorbi, poetului i se
va umple paharul şi harul îi va izbucni din nou în
poezie, prăbuşindu-se-n fericire...
Anteros: Tu nu ai fi fericit, dacă, prin graţia cerului,
te-ai fi întâlnit în urmă cu 2 ani, chiar cu Muza Neiubirii
şi ai fi scăpat, ca prin minune, teafăr, cu poeziile întregi
şi nevătămate după prăpădul emoţional făcut de
bombardamentul hormonal declanşat de ea asupra
neuronilor tăi?
270
Eros: E o invazie necruţătoare aici... Totul e

distrus în el... Ne întoarcem la natură... Apă şi vânt,
pământ radiat, contaminat pentru 1000 de ani...
Anteros: Cu neiubire.
Eros: Apocalipsă, frate, armagedon emoţional...
Nu mai există în el nici o lacrimă care să nu fi căzut
deja de 3 ori, precum acei îngeri...
Anteros: Ai dreptate, omul ăsta nu mai are inimă... A
fost lovită de atâtea rachete ieşite din propria lui
memorie abisală şi de atâtea săgeţi trimise de erosul lui
interior...
Eros: Slavă mie!
Anteros: ... că nu a mai rămas piatră pe piatră în
inima lui... E topită complet de acest incident nuclear:
focul, focul, Eros... doar el mai este în pieptul lui:
priveşte-l cum arde cu flăcările-i luându-şi zborul sub
formă de globuri orbitoare pulsând spre cele 4 colţuri
cardinale...
Eros: Al treilea război mondial... e unul
emoţional... S-a dat în pieptul lui şi umanitatea s-a
autodistrus, din lipsă de iubire.
Anteros: Dar uită-te la el cum radiază. Neîndurător,
fără nici un regret, a rostit acum, şoptit, pentru sine:
– S-a sfârşit...
L-ai auzit?
Eros: Da. Efectiv, sublim. Să fim martori la
sfârşitul unei lumi!... Ce privilegiu, frate... N-am ştiut
că e aşa de bun episodul ăsta!
Anteros: La revedere, lume! Şi uită-te la ceilalţi...
Total inconştienţi, dansează cu zâmbete false pe feţe
superficiale, bârfind, vorbind despre nimicuri... Nu ştiu
că chiar în această clipă au fost judecaţi metafizic şi...
Eros: Dar de ce e Poetul fericit, mulţumit?
Anteros: Că a înţeles! În sfârşit a înţeles că şi el are
dreptate şi muza lui: şi iubire este... şi neiubire, dar
mai ales, iubirea neiubirii... şi de aici – sfârşitul!
Priveşte, Eros, halourile energetice, emoţionale,
mentale ale celor prezenţi! Vezi ce negre, ce
întunecate, ce murdare sunt?
Eros: Ei... iubesc neiubirea! De aceea... Ei şi ele...
iubesc... să nu iubească... Şi de aceea...
Anteros: S-a sfârşit...
271
Eros: Nu s-a sfârşit nimic! Erosul e veşnic şi asta

e esenţa lui: să iubeşti... neiubirea!
Anteros: Dovada supremă de iubire pentru un poet
de geniu este neiubirea?
Eros: Atât de mult l-a iubit Muza pe al ei Poet, că
şi-a sacrificat chiar simţul metafizic pentru el!
Anteros: Imaginează-ţi chinul acesta: el să ştie, să
simtă, să vadă, să-şi amintească de iubirea lor infinită,
eternă, zdrobitoare de munţi gigantici... măcinaţi lejer,
ca la moară... şi ea...
Eros: Nimic!
Anteros: El a primit-o pe ea în inima lui ca pe dovada
supremă că există Dumnezeu, un dumnezeu al Iubirii...
şi ea...
Eros: Nimic!
Anteros: Şi ea, lipsită de simţul iubirii, nu ştie, nu
vede, nu simte, nu îşi aminteşte...
Eros: Nimic!... Dar totuşi ştie. Chiar şi ea ştie că e
Muza lui.
Anteros: Ca să-i inspire ce? Neiubirea, frate! Şi încă
cu o intensitate de neînchipuit... Aruncă cu munţi de
Indiferenţă peste el, îl îngroapă de viu în a ei Tăcere, îl
bombardează toată noaptea cu... Nimic! Tortură, frate!
Crime de război sentimental! Ar trebui judecată pentru
crime împotriva umanităţii şi...
Eros: Să i se dea Premiul Nobel pentru Război de
agresiune sentimentală!
Anteros: E bună, ce să zic! De-aş avea şi eu o muză
din asta...
Eros: Nu vrei tu aşa ceva. Nu eşti pregătit... Muza
neiubirii nu vizitează pe oricine... O astfel de invazie în
inimă nu poate fi suportată de oricine! Şi tu...
Anteros: Aşa e... Eu sunt panic, îmi plac mai mult
muzele iubirii, bucolicul, pacea păşunistică... Ai
dreptate: de aveam şi eu o muză din asta, nu aş fi ştiut
ce să fac cu ea. Nu rezonăm pe aceeaşi frecvenţă. Dar
e plăcut să-mi imaginez că...
Eros: E muza neiubirii, frate! Imaginează-ţi că
există aşa ceva! A 11-a muză. Că a stat ascunsă timp
de mii de ani în inconştientul artei şi că Poetul s-a
întâlnit cu această creatură.
272
Anteros: Taci! Mă trec deja fiorii respingerii...

Monstrul! Bestia!
Eros: Dar e atât de frumoasă!... Şi el s-a apropiat
de ea...
Anteros: De unde le scoate poetul ăsta, de unde? A
10-a Muză, a 11-a... Şi când se va opri?
Eros: Vezi? De aceea radiază fericit, ascultând
melodia aceasta, sorbind liniştit ritmurile ei iraţionale...
El simte Instinctul, e un medium, canalizează chiar
structurile de bază ale umanităţii... Şi înţelege: totul se
leagă acum: povestea sa erotică este exemplară, nu e
doar a lui, ci e şi a lor, a tuturor: îi priveşte, priveşte-l
cum îi priveşte... Şi ştie... Prin el vorbesc toate acele
cuvinte nespuse, alungate, închise, exilate acolo unde
doar Poetul a avut curajul să coboare în mod conştient:
în infernul iubirii...
Povestea lor, a tuturor, e povestea mea,
drace: e o poveste erotică, iubire neîmpărtăşită:
absolut toţi sunt convinşi că dăruiesc cu mult mai mult
decât primesc, decât li se cuvine să primească, că
iubesc, iubesc, fără să fie iubiţi... O ştiu şi ei şi ele...
dar nu zic nimic... Doar zâmbesc uneori, să-şi ascundă
amintirea lacrimilor mult prea dureroase căzute din
melodia ce-i chinuie când ştiu că nu-i vede nimeni...
Dar eu îi văd... Însă nici eu nu zic nimic... Nimeni nu
zice nimic... Doar el, Poetul, doar el... simte ceea ce noi
toţi simţim şi vorbeşte: noi vorbim prin el, a noastră
durere vorbeşte cu noi prin versurile lui...
De ce să iubim, dacă nu suntem iubiţi? De ce?
Anteros: De ce?
Eros: Fiindcă această iubire e singura perfectă,
singura ce-i absolută, singura spre care tânjim, pe care
ne-o dorim cu disperare, că-i splendidă, extatică,
fantastică, că-i singura ce merită cu adevărat numele
de iubire... Până nu trăieşti iubirea erotică, drace, nu
ştii ce e iubirea!
Anteros: Ştiu, dar eu...
Eros: Ţi-e frică! Lui nu i-a fost: şi a primit-o cu
totul în el, iar la sfârşit a înţeles, i s-a revelat secretul
împlinirii depline ca poet: el s-a iubit cu Muza Neiubirii!
Anteros: Fuck!
273
Eros: Da. Sex emoţional, erotic! Mă înţelegi?

Forma supremă de sex! De 100 de ori mai puternic,
mai intens decât sexul fizic sau cel intelectual... orgasm
sentimental, după orgasm romantic, după orgasm
pasional, după exaltare pătimaşă, după frenezie onirică,
după excitaţie afrodisiacă, după delir beatific, după dor
nestăpânit, după vibraţie fiziologică, după prăbuşire
melodică, după nebunia inimii, după ...
Anteros: Taci!... Nu mai continua, că am înţeles...
Eros: N-ai înţeles nimic! Ascultă Poetul! Iubirea
erotică e ultima formă de iubire, pentru că e dăruirea
supremă de sine altcuiva: Muzei...
Anteros: Care nu simte nimic!
Eros: Taci!
Anteros: Că-i nesimţită şi tu doar ţi-ai închipuit...
Eros: Taci, drace!
Anteros: Şi acum îţi justifici delirul poetic prin apel
neîntemeiat la iubirea absolută!
Eros: Pe care o simt! Ştiu că există, indiferent de
ce simte sau crede Muza... Doar eu sunt în mine şi doar
eu ştiu ce simt...
Anteros: Aici... nu am cum să te contrazic...
Noroc, Eros! Eşti cel mai tare! Tu eşti zeul
iubirilor imposibile ce totuşi există! Al iubirilor
neîmplinite ce totuşi s-au împlinit tocmai prin a lor
neîmplinire! Tu eşti acela, poate singurul, ce poate să
vadă în Zero... Totul!
Eros: Ei, asta e: fac şi eu ce pot: plictiseala,
rutina, comunul, ordinarul nu fac parte din domeniul
meu de acţiune... Eu sunt un vrăjitor, un magician
sentimental... Oh, şi iată rezultatul farmecelor de el
cerute, de mine furnizate... Priveşte chipul Poetului,
priveşte degetele lui cum dansează prin aer apăsând o
tastatură imaginară spre a lansa în eter sensuri,
Anteros, sensuri, fragmente din inima lui, flăcări din
focul acela... Îl vezi cât e de fericit?
Anteros: E fericit că nu e iubit?
Eros: Da! Da, frate! Oricine poate fi fericit, dacă e
iubit, dar numai poetul, numai el, numai el... Să bem în
cinstea lui!
Anteros: În cinstea lui! A fericitului ce a cunoscut
neiubirea!... Dar ce părere ai de Muză? Uite-o şi pe ea
274
privind parcă în gol, total absorbită de această melodie

şi de ceva misterios... A zâmbit! Inima ei a zâmbit!
Păcat că nu şi-o vede...
Eros: Ba, uite că i-a ajuns zâmbetul şi pe faţă

înflorind ca soarele portocaliu ieşit din nori la ora 6 şi
18 minute după o noapte cam întunecată trăită mult
prea aproape de violentele lovituri... insistente,
revenite, repetate... făcute de războinicele valuri
prăbuşite de ţărm ca într-un coşmar... rece şi agresiv
al... neiubirii retrăite în amintire reluată pe nisipul
eternităţii pe care te-ai pus să adormi, în cort, pe o
plajă de nudişti, după ce ai făcut dragoste pasională în
valuri, în valuri, în valuri, după câteva zile de tensiune
erotică... amplificată la mare prin chefuri cu tinere
femei ce cred în relaţie deschisă, prin discoteci
ascultând manele cu ochii închişi, băând vin pe plajă pe
la două noaptea cu cea ţinută strâns de mână, în
plimbare vindecătoare, prin staţiunea tineretului, în
vacanţă fiind... lângă o epavă în care de abia ai intrat
printr-o gaură ruginită, păzită de meduze şi apoi ai
urcat pe unica scară, ruginită şi ea, să ajungi sus, pe o
navă eşuată numită Evanghelie: vestea cea bună a fost
din nou amânată... dar răsăritul a fost foarte frumos...
precum zâmbetul ei...
Anteros: Frumoasă comparaţiei... În ce staţiune se
petreceau faptele?
Eros (zâmbind): În mai multe, dar hai, mai bine... să
revenim la zâmbetul muzei...
Anteros: Că bine zici. O fi şi ea fericită acum. Nimeni
nu e nefericit tot timpul. Nici măcar muza neiubirii.
Eros: Se bucură. Se vede privită... Într-un colţ, la
banchet, se vorbeşte despre ea... Le simte privirile cum
revin periodic asupra ei, pe furiş. Toţi ştiu acum cine e
ea...
Anteros: Cine?
Eros: Muza... Neiubirii. Toţi ştiu acum că ea e o
oglindă perfectă: pe chipul ei o lume întreagă se vede
oglindită... cu partea ei cea mai sublimă: neiubirea!
Mult mai reală, mult mai vie decât orice formă de
iubire, cu excepţia iubirii neiubirii...
Anteros: Am făcut o treabă bună, înger-îngeraş!
275
Eros: Foarte bună, drace! Şi vezi că nu-i uşor să

trezeşti în doi morţi din punct de vedere sentimental, în
doi nesimţiţi... simţirea, în doi neiubitori...
Anteros: ... iubirea!
Eros: Neiubirea! Sau şi mai bine spus, cum zici tu:
iubirea neiubirii şi a nu iubi iubirea... Că vorbim aici de
Poetul şi de Muza... neiubirii!
Anteros: Sublim, sublim!
Eros: Eu zic că ce era de făcut s-a făcut. Ne-am
terminat treaba cu ei! De azi înainte nu vor mai fi
oameni, ci zei ai sentimentului. Punct ochit, punct lovit.
Anteros: De acord... Îţi propun... o nouă ţintă.

Eros: Blonda aceea ce serveşte pe la mese?
Anteros: De ce nu?
Eros: Şi neiubitul ei?
Anteros: Îl vezi pe tipul acela ce nu mai are suflet,
doar trup, ce nu mai simte nimic, nimic: nici băutura ce
curge cascadă în el, ca să uite că odată a fost altfel, că
chiar a avut un suflet cândva...
Eros: Alt înger căzut! Bun candidat.
Anteros: Mai are un pic şi sufletul lui va fi pierdut
pentru veşnicie.
Eros: Înţeleg, drace! Hai să-l ridicăm din cădere...

prin erotic! Pe acesta eu nu-l văd în abis! Încă se luptă!
Îi voi da o săgeată de ajutor!... Ce zici? Să-i salvăm
sufletul de la moarte?
Anteros: Să i-l salvăm, frate! Să i-l salvăm!
Eros: Zi, drace! Eşti de acord? Că odată ce-mi
lansez săgeţile, aleluia! O să înceapă să simtă!
Anteros: Fie-ţi milă de el, o, zeu al iubirii
neîmpărtăşite!... Tu eşti ultima lui speranţă... E
producătorul acestui film... De ce crezi că a venit cu
banii? Vrea şi el... să ştie, să simtă... că are un Suflet.
(Eros scoate o săgeată cu vârf de plumb din

tolba lui, arcul se întinde, se întinde, începe să vibreze
coarda, îl mai întinde puţin şi o lansează de pe NOR cu
o astfel de viteză că, de îndată ce a părăsit arcul, s-a
transformat într-o săgeată de lumină roşie aprinsă
vâjâind luciferic... ce zboară, iată, din ce în ce mai...
276
încet, mai încet... până devine doar o pană cenuşie, ce

se opreşte deasupra blondei şi-i cade dintr-o dată, cu
greutate, în creier, ca o ancoră... Firul roşu ce pleacă
de la acea ancoră se termină în mâna lui Eros...
Acesta scoate acum din tolbă o săgeată cu
vârful de aur, leagă firul roşu de coada ei, întinde arcul,
îl întinde, ţinteşte spre inima lui, a celui căzut, o mai
întinde puţin şi o lansează... Şi cât ai clipi odată... e
deja în inima lui... Săgeata intră într-un întuneric
cumplit şi cade în abis... cade, cade, preţ de câteva
secunde, până când el îi vede ochii ei...)
Blonda: Pot să te servesc cu ceva?

(Săgeta se opreşte din cădere în mijlocul
inimii, suspendată de firul acela roşu...)
Cel Căzut: Eşti... foarte frumoasă...

Blonda (zâmbind): Mulţumesc!... Cu ce te pot ajuta?
(Cel Căzut era de o vreme pe cale să-şi

ucidă sufletul, înecându-l în băutură, că durează o
vreme, că el se zbate, se zbate, urlă, strigă... ani şi
ani... dar acum a început să se topească zăpada, iar
gheaţa din privirea ei, acel vârf de iceberg ce pentru o
clipă a strălucit sub raza lui de soare, a aruncat înapoi
spre faţa lui o scânteie... Una singură... I-a căzut pe
mijlocul frunţii... Sub atingerea ei, i s-a deschis ochiul
interior. Era foarte adormit... Ah, de când nu şi-a mai
folosit el simţul iubirii!
Începea să-şi amintească: Ah, ochii aceia!
Ah, Femeia-Dumnezeu!... Iată: Ea coboară din nou pe
pământ!
S-a aşezat pe vârful acelui munte de
gheaţă... Cu ce îl poate oare ajuta?
Oh, dacă l-ar iubi, dacă... atunci... Dar nu,
nu-i nevoie: o ştie, o ştie: el o va iubi, chiar din clipa
aceea... Ah, Dumnezeule, zeule!
E salvat! O ştie: o să simtă din nou... cum e
să ai... un Suflet!)
277
Şapte
Eros (lăsându-şi arcul pe NOR): Puncte ochite, puncte

lovite!
Anteros: Bravo! De acum o să simtă şi el metafizicul.
Eros: O, drace, cum ştii tu să le explici pe toate...
Îmi place teoria ta despre cele 6 feluri de dragoste
împărţite în una pentru fizic şi 5 pentru metafizic şi cu
al 7-lea fel ce le uneşte, ca să fie pe undeva şi dragoste
absolută... Ia, mai dezvolt-o puţin, că m-ai făcut curios!
Anteros: Eros, ascultă ce zice fratele tău, Dracul:

sunt 7 feluri de dragoste: estetică, ludică, poetică,
materială sau fizică, hedonică, magică şi absolută.
Ordinea aceasta e dată de gradul de
apropiere dintre iubit şi iubită.
Începem cu dragostea estetică – privirea
joacă aici rolul principal. Dragostea începe cu ochii
văzând ce este şi mai ales ce ar putea să fie. E o
dragoste imaginativă.
A doua e dragostea ludică. E olfactivă, e
instinctivă, e hormonală. E parfum.
A treia e dragostea poetică. Intră în acţiune
vocea, auzul. E legată de cuvânt, de logos, de
inspiraţie.
A patra e dragostea materială: atingerea
formală, corporală. E activat simţul tactil. E trupească,
organică, e dezlănţuită treptat prin ţinere de mână, prin
îmbrăţişare, prin săruturi, mângâieri şi mai ales prin
actul sexual. Paşii ei sunt dictaţi de intuiţie.
A cincea e dragostea hedonică, e legată de
gust, de bun-gust, şi de abilitatea de a produce plăcere
şi de a şti să guşti din plăcere, de a pătrunde în cerul
logosului, în centrul fiinţei...
A şasea e dragostea magică. E legată de
alte lumi, de eteric, de astral, de inconştient şi de
supraconştient... E o dragoste ghidată de revelaţie, de
epifanie şi de iluminare. E în întregime supra-sensibilă.
278
Iar ca să le unească pe toate celelalte avem

dragostea a 7-a, dragostea Absolută, formată din suma
armonioasă a celorlalte 6.
E de remarcat că, în afară de dragostea
materială, a 4-a, celelalte sunt esenţial metafizice: mai
întâi vorbim de o metafizică a privirii, apoi a
parfumului, apoi a cuvântării. E metafizica de dinainte
de fizic, cea care pregăteşte dragostea materială, fizică.
Apoi vorbim de două forme ce sublimează fizicul:
metafizica bunului-gust, a plăcerii, a relaxării şi
metafizica revelaţiei, a magiei, a iluminării.
Dragostea absolută se naşte din unirea
sufletului cu trupul, a metafizicului cu fizicul, iar factorul
activ, cel ce coboară spre materie, se apropie de ea,
pentru a se uni cu ea, ca să o rafineze, să o sublimeze,
este spiritul, metafizicul.
Eros: O, Anteros, filosof al dragostei ce eşti!...
Hai, spune-mi: de când ai tu teoria asta despre amor?
Că nu ţi-am mai auzit-o până acum.
Anteros: Păi, ia stăteam şi eu liniştit pe plajă,
ascultând valurile, aşteptând furtuna ce ştiam că va
veni şi sugând dintr-o sticlă de vin făcut din struguri de
ţâţa caprei şi puf, puf!... Mi-a venit.
Eros: Mai zi, mai dezvoltă.

Anteros: Hai atunci să le luăm în altă ordine, după
timpul când le experimentăm mai intens, că astfel se
schimbă ordinea.
Eros: Amestecă-le, că le descurcăm noi cumva...
Anteros: Mai întâi, vorbim de dragostea ludică,

bazată pe joc, copilăroasă, inocentă, pură, naivă. Aici
ne jucăm de-a dragostea, râdem pe seama ei, ne
prefacem ca şi cum ar fi, imităm aparenţele ei.
Copilăreşte, facem o nuntă în joacă, ne
închipuim cum ar fi, dar adevărul e că nu înţelegem în
această etapă decât partea ludică, jucăuşă a dragostei.
Apoi, puf, puf, ca în adolescenţă, facem un

salt calitativ: apare dragostea fermecătoare, dragostea
bazată pe frumos, pe estetic: pe forme, pe formele ei:
pe şolduri, pe fese, pe mijloc, pe sâni, buze, gât, părul
279
unduit de vânt... Picioarele acelea ieşind ameţitoare de

sub fustă, a mâinilor gingăşie, acele gesturi, zâmbete,
priviri...
Ne îmbătăm privind frumuseţea iubitei,
admirăm ale ei fermecătoare forme în timp ce ea ne
alintă cu provocări spuse sau nespuse:
– Frumosul meu, al meu frumuşel...
Explorăm încântătoare atingeri, vrăjim din
vorbe şi suntem vrăjiţi din priviri...
Încă e joacă aici, dar mult mai serioasă...
ştim că există reguli impuse de societate pentru o
dragoste numită de ea corectă, mai încălcăm din ele,
dar în mare ne conformăm formalului fermecător ce
nunta o aşteaptă, trăirea împreună, ca în poveşti.
Şi astfel trecem la etapa următoare şi

vorbim de un alt fel de a fi al dragostei: dragostea
iluzorie, bazată pe iluziile materiale, pe considerente
financiare ce vin să justifice o dragoste tehnică,
adeseori prea serioasă ce poate, de-i exagerat însuşită,
chiar să distrugă complet o iubire...
Dar, la un moment dat, înţelegem că
dragostea nu-i doar în materie, în formele frumoase
sau în jocul de-a căsătoria...
Atunci ajungem, prin graţie, prin har, la
dragostea poetică.
Eros: Asta care-i place cel mai mult lui: Poetului,
acum...
Anteros: Da, poate. Dragostea poetică e aceea ce
trece de la inimă la inimă, nu neagă aspectul ludic,
estetic sau material al dragostei, dar face un salt spre
absolut... Cu această dragoste ne desprindem de
închipuirile trupeşti şi ne înălţăm către sufletul artei:
Poeticul. Acesta e un pod ce stă între două lumi:
aceasta ce-o vedem şi cea nevăzută. Cu această
dragoste ajungem să credem cu tărie că cea nevăzută
există, că-i simţim prezenţa în trup, în privire, în
gesturi, sentimente, vorbe şi mai ales în poezii...
Eros: Ah, fiorul acela ce-i de nedescris... pe care
poezia încearcă în zadar să-l descrie...
280
Anteros: Ajungem astfel la plăcere, la voluptate, la

dragostea hedonică... Frumuseţe în vorbă, în glas, în
gesturi şi comportament, graţie şi har, dăruire,
relaxare, bun-gust, de bun-gust, o bună-voinţă şi un
bun-simţ exemplar... A dărui plăcere, a primi cu plăcere
orice plăcere, cât de mică ar fi...
Apoi avem vibraţia aceea formidabilă ce o

putem simţi în această lume legată în special de amor:
dragostea magică...
E foarte rară aceasta. E doar pentru cei puri.
Ea nu e doar credinţă în magie, în a supranaturalului
existenţă, în fiinţarea unor altor lumi, aşa cum e
dragostea poetică ce crede, se încrede în Artă, pornind
de la coincidenţe şi de la dorinţe, de la intuiţii şi
instinct. Nu-i doar credinţă această magie, ci trăire
directă, simţire de poveste, farmec împlinit.
În faza magică, inspiraţia supra-sensibilă e
pod spre Dincolo de Timp... Prin dragostea lor magică,
des cântată de cei vrăjiţi efectiv de o iubire de
neînchipuit până nu ajung să o trăiască, poetul şi muza
deschid o poartă către Absolut...
Eros: Mai trebuie doar să treacă prin ea... Ca să

ajungă la Dragostea a 7-a.
Anteros: Exact. Să aibă încredere deplină în această
Viziune. Da: există magie, iar oamenii încep să o
trăiască prin vraja poeziei, dar odată ce-i atinsă, e
timpul să se facă pregătiri pentru a experimenta apoi
dragostea absolută, perfectă...
Aceasta-i aceea ce-i o combinaţie echilibrată
între celelalte 6: e 1/6 joc (plăcere ludică, copilărie), e
1/6 estetic (frumuseţe, farmec, gingăşie, tandreţe,
puritate adolescentină), e 16,666666 % materială, dar
numai atât, nu mai mult, ca să nu cădem prea mult în
iluzia căsătoriei care a distrus dragostea atâtor
îndrăgostiţi.
Şi apoi e 1/6 plăcere, relaxare, hedonism:
să nu uităm să ne bucurăm de dragoste, de viaţă, de
artă, că altfel ce rost mai are?
Eros: Chiar aşa!
281
Anteros: 1/6 e poezie, cuvânt frumos, alinător, curat

şi sincer, pătimaş, adevărat, deschis, ce e mărturisire şi
iubire, ajutor, dăruire, iertare, vindecare şi amor
emoţional.
Eros: Ce-i erosul, Anteros? Sex emoţional! Şi
adeseori e de 100 de ori, cel puţin, mai intens şi mai
interesant decât orice act sexual pur fizic, corporal...
Anteros: Şi, în fine, încă o şesime e magică, e acolo a
dragostei vrajă, pe care o îndrăgostire o are sau nu o
are, e har, e minune, e canal de comunicare cu o altă
lume, îngerească poate...
Eros (misterios): Mai ştii? Se prea poate!
Anteros: O lume a zeilor şi a zeiţelor iubirii direct
coborâtă extatic peste noi, să ne confirme adevărul pe
care mereu l-am bănuit: există magie în iubire, poezie
este, materie există, trup. Există şi estetic, farmec,
frumuseţe. Există şi joc, şi plăcere.
Din clipa în care poetul şi muza lui au aflat
că dragoste perfectă chiar există şi simt că ei chiar o
simt, indiferent de declaraţiile de iubire sau de neiubire
pe care şi le fac... din acea clipă ei o trăiesc. Chiar şi
acum o trăiesc, deşi nu-s unul lângă altul, deşi nu se
privesc, deşi...
Priveşte-i, Eros, cât sunt de fericiţi,
ascultând această melodie şi privindu-i pe alţii cum
dansează pe acest blues! Ah, Dumnezeule, doar
priveşte acest flux de energie ce se schimbă între ei,
cum sunt cuprinşi de acest vârtej sentimental venit de
dincolo de timp.
Eros: Ce fac, frate, acolo? A început Uraganul?

Anteros: Doar priveşte-l!... E fenomenal!
Eros: Păcat că ei încă nu-l văd.
Anteros: Dar îl simt! Oau! Au făcut să plouă cu flori
peste acest banchet!
Eros: Şi ceilalţi nu ştiu nimic... Magia e acolo şi ei
nu o văd.
Anteros: Numai ei o simt: doar muza şi poetul ei.
Eros: Bravo! Eu mă ridic în picioare şi-i aplaud.
(Aplaudă alături de el şi Anteros.)
Anteros: Bravo vouă, artist şi muză! Uite aşa se face
artă!
282
Eros: Ia, ia! Fii pe fază, că acum privirile li se

întâlnesc.
Anteros: Dumnezeule! Priveşte luminile acelea de
laser ce au ţâşnit din ochii lor! Priveşte, Eros! Li-s ochii
doar pară şi foc! Şi trupurile s-au făcut jăratic încins şi
inima le bate nebuneşte!
Eros: O, Doamne, adevărul e în privire!
Anteros: Priveşte, Eros! Hai să ne luăm zborul şi să-i
împingem cu aripile noastre unul spre altul, să
danseze... Începe imediat un alt blues, hai, nu mai sta!
Lasă băutura, înger-îngeraş, şi fă-ţi datoria!
(Cei doi coboară în grabă de pe NOR,

nevăzuţi de cei de la banchet şi îi împing încetişor: Eros
pe Poet şi Anteros pe Muză, pe unul spre Alta şi pe una
spre Altul...)
Poetul (extatic, către Muză): Dansezi?

Muza (cu o fericire indescriptibilă în ochi): Nu...
283
EpiLogos
Religia Dragostei
Dragostea mea... e Poezie: reală-i o stafie,

să fie... joc de scenă şi cântec de sirenă,
să-mi fie instrument... realul sentiment
ce-l simt, descris să-mi fie... corporalul.
Căci are suflet ludic, religios, impudic,

sălbatic, de barbar. În public, pe cântar:
vulgarul, elegantul. Pe scenă e, obscen,
Înaltul şi, rafinat poetic, josnicul Eden.
Vorbesc zeii din mituri, că mi-s arhetipuri.

Stau şi îi ascult. Şi iată: din ocult
şi Vocile se aud, că-n poezii se ascund
dorinţe ce prind glas ieşind din fantezii.
O, slavă ţie, Fantezie, doar tu mai eşti vie

pe aici. În rest e plictiseală prin lume banală,
comună, ordinară, tăcută, populară.
Scena e goală... acolo. Tăcerea-i absolută.
De mine parcă înşelat, răspuns am aşteptat.

Şi o iubire supremă trezită, înviată, din criptă,
prin mine a vorbit. O inimă moartă nu a auzit.
Nu avea cum... Sentimentul... e Artă.
E pod între lumi. Aflând cum e a pătimi,

pe el eu am păşit, trăind în ideal, în mit!
Iubirea-mi de legendă, peste abis, suspendă
absurdul cu bun-simţ: un drum spre paradis.
Pe el sunt numai eu! Doar eu... şi Dumnezeu...

Îmi este martor scrisul, delirul şi chiar visul.
Eu am crezut şi cred... În tine mă încred,
dragostea mea: lângă ce-i rău, sublim, un bine.
284
Aiuritoare, tu m-ai copleşit. Iar cel răstignit

desigur nu m-a înşelat, că-i mereu înviat
când îmi apare, în icoană, chiar a ta persoană
fără mască pe gură... aşteptând... o minune.
Per-sonare. Tu să vorbeşti. De gândeşti,

logos îţi este glasul tău lăuntric. Pandoric, vasul
cel rău, de la distanţă, varsă ritmic o speranţă
ce-ţi cere aiuritor să o salvezi... de nimic.
Te simţi aiurea, că e rea şi proastă povestirea

în care sunt singur cu tine şi vorbesc cu divine
atingeri şi chemări, cu prea-rostite întrebări
ce nu-şi găsesc răspuns pe buzele-ţi... obosite.
Post Logos apare Tăcerea, nu înainte. Învierea

vine după moarte: cuvinte îngropate-n carte,
mărturisite, răstignite, se pot odihni fericite,
că adevărul, religios, s-a spus spre a ne re-uni.
Dragostea mea, iubită tăcută, o vorbă plăcută

aştept din gura ta... şi nu indiferenţa, ura.
Rosteşte-ţi adevărul, că am muşcat din mărul
ce tu mi l-ai întins, deşi era stricat.
Şi atâtea voci încă persistă câţi zei mai există

la mine-n Empireu, din al Tăcerii Muzeu
scoşi prin fericire trăită ca-n Eden, în unire
cu tine: Femeie-Dumnezeu şi Muză Fenomen!
De ce, eu, dragostea, să mi-o alung? Puntea

e acolo: ştii prea bine unde... e verbul a fi.
Podul e neted, umed, înseamnă ceva: eu cred
că e simbolul perfect pentru ce va urma.
Atunci când... doar cu neantul unui gând,

cu buze ce-s dor, Psyhe-l sărută pe Amor,
se sfârşeşte nimicul, atins... e sfârcul şi buricul,
ni se arată sensul tainei tale, ţelul, tâlcul.
285
E prea frumoasă scena aceasta amoroasă,

în noaptea ce-o presimt din ceea ce eu simt,
că-i prea, prea e frumoasă dragostea noastră,
ca să nu fie... şi adevărată când va exista.
De ce să te mint, suferinţă, că nu am credinţă

totală, infernală, absolută... în Eros ce ascultă
spre a ne cununa când mă vei săruta,
o, Muza mea, pe buze, cu laurii slavei?
O punte suspendată, simbolic ancorată,

corabie-i ce aşteaptă o dragoste deşteaptă
care se desprinde, din carte ce ne prinde,
bătând din aripioare cu vorbe de duh!
Iar trupeşte, fizic, manifestată, eu îţi zic

că nu-i numai o carte – iubirea făr' de moarte
ce pe noi ne leagă cu versuri ce dezleagă
atâtea pătimiri... ce-şi caută înţelesuri.
Ci chiar a Dragostei Religie, a Iubirii Magie...

de tine întemeiată pe vorbă refuzată,
de mine, ca în joacă, prin Logos ce provoacă
o dragoste abstractă: concret... religios.
Eu sunt Poetul. Şi nu mă înşel, că sunt fidel

inspiraţiei de la Muză venită, călăuză
să-mi fie... prin confuze timpuri fără buze,
cu mască acoperite de rostitele-mi versuri.
Sunt autorul, Marele Înşelător, Visătorul.

Intuiţie, imaginaţie, instinct, inspiraţie...
desigur există. Şi dragoste este. Hedonistă,
insistă, persistă, rezistă... erotica-mi poveste.
286
De ce suntem aici?
Ca un saprofit, o vreme, m-am hrănit

cu o iubire moartă, din potrivnică soartă.
Am descompus ce-i putred şi s-a dus
ce s-a stricat organic, făcându-se rânced.
Locu-i curat. Ce-a fost odată alterat,

denaturând instinctul, împuţind profitul,
infectând vorbirea, acrindu-şi, fetidă, simţirea,
din alter, alta, şi-a făcut oglindă.
Iubirea-i, organic, cadavrul ce-i ars în cuptorul

morbid... încins, banalizat, inimă de om beat,
preistoric, tribal, rigid, fioros, întărit, un zid
stupid, un vid arid ce a fost cântărit.
De ce suntem aici? De ce suntem romantici?

Să intrăm în durată, cu duritate pură îndurată,
saturată de antic, de emoţie crescută gigantic,
sălbatic să trăim sentimental iubirea absolută!
Să fie poezie, în vorbe, alchimie, erezie!

Invazie fantastică, concluzie bombastică,
energie, în cercuri de foc, alergând spre noroc,
joc... revărsându-se, explozie plângând!
Şuvoi de negaţii anulate, maluri răsturnate,

puhoi năvalnic de emoţii, reacţii, senzaţii,
nopţi nedormite, clipe amare, clipe fericite,
clipe de salt, iubiri ideale... lăsate să zboare.
Supărare pe faţă, voinţă zbuciumată-n gheaţă,

cu friguri ţinută, legată, aşteptând înfrigurată
clipa intrării stalagmitei în peştera iubitei:
o clipă cât o veşnicie dorind a fulgera.
Spulberând regretul, cu abstractul, concretul,

străfulgerând conştiinţa, aprinzând dorinţa,
explorând necuprinsul, fără hotare-i visul
că da: Deşi iubirea-i... şi mare întristare,
287
desfătare-n utopic, împământare-n erotic,

curent trecând extatic prin recele iernatic,
totuşi, încălzind viitorul, în cercuri, ghicitorul
vede şocante împliniri: idile febrile prin parcuri.
De ce să ne ascundem? Iaca: să o spunem:

suntem aici, suprema iubire s-o regăsim în fire,
să-i spunem pe nume, s-o scoatem din spume
şi, pe nisip, dezgoliţi, noi să ieşim din... minţi.
De ce mă minţi? De ce?... Când totul tace,

rădăcinile-mi cresc, înlemnesc. Mă urmăresc
privirile-ţi cântând şi mi-au ieşit din rând,
pe câmpuri alergând, pădurile strigând:
S-a sfârşit!
Ah, cât mai greşeşte acela ce iubeşte

crezând să s-a sfârşit ce e desăvârşit!
Niciodată!... Aici noi suntem fabrici
de reprodus durate răscolite-n poem.
288
Cea mai frumoasă1
Cea mai frumoasă poveste

de neiubire (ah, câtă neiubire!)
există între noi!
Că-i neiubire, e meritul tău,

iubita mea lipsită de iubire.
Că-i o poveste atât de frumoasă,
poetul tău, desigur, e de lăudat.
Dar meritul e împărţit cu muza:

eu vin cu frumuseţea poveştii,
tu... cu a neiubirii poveste.
Ah, cea mai frumoasă poveste

de neiubire... Ah, câtă neiubire...
este, iubito, între noi... doi.
1
Ultima poezie trimisă Muzei (22 Mai 2022, 9:59).
289
Invocarea Poetului
Părăsită. Pe-o margine de stâncă. Neiubită,

îndoliată pentru sine, singură, monstrul ce vine
aşteptându-l, doar vântul în oase dorindu-l
şi răceala... Prin organic, nerostit, sărutase
un strigăt: Ajutoooor!... Eu, înger păzitor,

invocat, am venit. Te-a atacat, răcnind din mit,
dorinţa de noi: tu şi cu mine: doi...
Dar înfricată ai zis: Nu se cuvine!
Eu singură voi lupta! Precum Vesta,

sunt foc distructiv prin mediu afectiv,
negativ al dorinţei, depresivul pasiv al fiinţei,
motiv primitiv al singurătăţii unui sedativ.
Însă... cu acele priviri rămase-n amintiri

şi cu atingeri de plângeri simţite doar de îngeri,
cuvântu-ţi să cânte, prin eter, să-mi descânte
al inimii foc, eroticu-ţi joc şi...
Despărţirea-mi de Înger.
290
CUPRINS:
ProLogos 4
Despărţirea de Înger 9
0. Eros şi Psyhe 9
I Eros 10
1. Prima Poruncă 10
Eşti fericită? 13
2. Mărturisire 17
Cine eşti tu? 19
3. Venus-Poezie 21
4. Diana 23
5. Futurism 24
6. Mecanică... lumească 25
7. Alegere 26
8. Vorbe-n vânt 26
9. Cărţi de iubire 28
10. Cartea-Uşă 29
11. Ţelul 30
12. Focul 31
13. Vocea Inimii 33
14. Vocile slujitoare 35
15. Foc din foc 36
16. Focul Inimii (Vesta) 37
17. Mi-aş dori... 40
18. O să fie... 42
19. Glasul Dragostei 43
E bine până aici? 46
Anteros 50
291
II Amorul 52
1. Sonda 52
2. Înţepată, marcată 53
3. Infatuare 57
4. Puţin câte puţin 59
5. Clopotul alungit 61
6. Turnul trăznit 62
Nu îmi doresc să fiu cu tine! 65
Visul 68
O aiureală? 82
Aiurea 87
Dragostea e dorinţă 88
III Iubirea 96
1. Nu ştiu de m-ai iubit 96

2. Despărţire 97
3. Cutie 98
4. Nu ştiu de m-ai iubit (II) 100
5. Îmblânzire 101
6. Hai, să vedem! 102
7. Palatul 106
8. Laudă mie! 110
9. Timpul s-a sfârşit 112
10. Oglinda 116
11. Aur şi plumb 120
12. Darul 122
13. Da. Nu. 125
14. Aşa cum este 128
15. Valuri, valuri 129
IV Dragostea 131
1. Slavă lui Amor! 131

2. Podul de piatră 133
3. Pe alt tărâm 135
4. Pe altă limbă 136
5. Cu barca pe lac 137
6. Unde 138
292
7. Înmărmurire 140
8. Taciturn 140
9. Îmi stă pe limbă 142
10. Lasă-mă, să te las! 144
Lasă-mă-n pace! (12 223 145 166 154)
Mi-a ajuns la ureche (123 123 123 123 11)
Nu mă uita! (123 123 321 321 11)
Să-mi dai o gură! (112233 445544 11)
O desfrânată limbă (112233 332211 11)
Mângâiată fiind (112211 221122 11)
Mă las... (1122 1122 3333 11)
Dusă de nas (1221 1212 3344 11)
Lucrată suspinând (1111 2222 3333 11)
Ajunsă pe mâini bune (122112 343455 11)
O mână de ajutor (1123 4453 4463 11)
Taine de Afrodită (12221 334444 111)
Printre rânduri citită (1122 1133 1144 11)
Vorbind îndulcită (1122 1331 2424 11)
Călcat pe coadă (112 33333 455 111)
Logosul cântând (1234 4321 35 666 3)
11. Faţă în faţă 153

12. Nu mi se citeşte pe faţă 155
13. Cadoul 158
14. Să nu mă loveşti şi tu... 159
15. Inel 164
16. Profeţie 166
17. Voluptate 169
18. Sufletul poeziei e trupul 170
19. Făt-Frumos 171
20. Şarpele 172
21. Deşi te las 173
22. Cine-i acest poet? 174
V Psyhe 177
1. Ah, Zeu al Munţilor... 177

2. Neiubire 198
3. Frumuseţea Zeiţei 199
4. Visul 200
293
VI Dorinţa 202
Drago Stea 202
VII Adney 210

Relaţie 210
Ce este dragostea? 214
Tornada 229
Templul lui Eros 234
Musique 239
Nu... 244
Neoiubire 249
VIII Eros şi Anteros 252

Ieşirea din film 252
Un înger şi un drac pe un NOR 253
Serialul 266
Muza Neiubirii 268
Şapte 278
EpiLogos 284
Religia Dragostei 284
De ce suntem aici? 287
Cea mai frumoasă 289
Invocarea Poetului 290
294
radu-lucian-alexandru.blogspot.ro
calatorieprinconstiinta.wordpress.com
295

Despartirea de Inger - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Despartirea de Inger - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Despărţirea de

2022 © Copyright deţinut de Radu Lucian Alexandru.

Pentru Sufletul meu.

Zei morţi pentru o religie moartă.

În Dragoste nu mai crede nimeni.

N-au suflet, simţire, raţiune, dorinţă.

Reluate mecanic, lacrimi de ulei

E ultima la modă: religia moartă.

Se aşteaptă învierea moartei... Tăcere.

Zeii sunt morţi. Nu mai vorbesc.

Lipsită de suflare, vechea carte nu mai suflă.

Degeaba paginile îi sunt pălmuite,

Opriţi-vă! Nu mai loviţi literal iubirea

Voi sărutaţi o gură rece, moartă.

Rigiditate, înţepenire înţepată.

Ninge peste o religie născută moartă.

Pentru gura lor moartă, se dau mortăciuni.

Iubirea e moartă. În carne-i îngropată.

În haine ce-s sicriu frumos ornamentat

Nici mort, nici viu, mântuitorul,

Îngeraşul nu are aripioare, nu zboară.

Poveştile-s cu Nuntă la sfârşit. Apocaliptic,

Poate a înviat zeul mort, Eros!

Poate că o religie moartă, de mult îngropată,

Sau poate... că a Dragostei Zeiţă, Afrodita,

Organele i-au fost scoase, să nu putrezească

Nu-i mai bate iubirea în piept lui Astarte.

Carnal e totul. Neromantic. Carnal.

Nu mai crede nimeni în ea... Doar Poetul,

Şi Cartea asta nu e moartă! Strigă!

Întins pe pat ca într-un sicriu

Sau poate... e doar o nălucire, un vis,

Citind această Carte vom vedea, vom şti

Ne despărţim de Înger. De şarpe, de monstru,

Îl vom găsi acolo – încarnat, iubind?

un suflet mort ce nu mai simte nimic?

Toţi zeii iubirii au murit de mult?

Poate că... chiar aceea – Muza lui,

Şi acum... vorbeşte printre noi... o Carte.

„Lasă copila, gătită în haine de nuntă funebră,

Personaje: Eros, Psyhe şi Vocile: Vocea

(Psyhe e invitată la o cină romantică... Eros,

Eros (către Psyhe):

El... cel dintâi a fost. Lăsat în umbră,

Şi ne-a dat poruncă: fioros de dulce, migălos,

Fără umbră, pe urmă-ţi umblând,

Ce nu s-a mai văzut, desigur, măsurând

Domnul, gospodar, prin întuneric bâjbâind,

E prima-mi poruncă şi ultima-mi fiind,

Nu am mai fost aici?... Aşa mi se pare.

Să nu uităm să repetăm porunca:

Pe viaţă şi pe moarte parcă ne luptăm

Torţă... mai precis, de foc gigantic purtător,

– Dar cine e Domnul? – tu poate mă întrebi,

Eros: Din dragoste... o umbră se desface,

Psyhe: Există!... Ca-n poveste...

Eros: Din... feluri de iubire doar una străluceşte,

Nu-i amor propriu, ci-i propriu-zis amor

încercând să-l închidă în acel „Te iubesc!”

Neîntâlnindu-l pe acest... ascet cuvios,

Eros (ridică un pahar de vin, să-l ciocnească în

Lucian: Eşti fericită, Psyhe?

Liliana: Apoi... mă simt ca la teatru, de parcă totul e

prima dată, în prima noapte, petrecută lângă cort,