Romanticul Meu

Romanticul meu
Romanticul meu
ALex
Radu Lucian Alexandru

RADU LUCIAN ALEXANDRU
Colecţia
Poetul şi Muza
Romanticul meu
2023 © Copyright deţinut de Radu Lucian Alexandru.

Toate drepturile rezervate.
E-mail:
radu.lucian.alexandru@gmail.com
Web page:
radu-lucian-alexandru.blogspot.ro
Instagram:
Radu.I.Alexandru
Facebook:
#RaduLucianAlexandru
Alba Iulia
2023
Romanticul meu
Romanticul meu
Personaje: Ezita, Mama (Natură), Tatăl
(Ceresc) şi Bărbatul Vălurit.
E timp de Pan demonism planificat: ascunşi

demoni prin oameni primesc temporar dreptul de a ieşi
la vedere. Panicaţi, oamenii-s izolaţi în a lor fantezie,
îndrăgostiţi de închipuirea nemuririi prin... vaccinarea
cu serurile experimentale specifice... amorului. E o
pandemie... reală, nu închipuită, de iubire.
Un televizor, ca un Zeu Negru al vremurilor de
propagandă nesimţită, dar bine plătită, e răstignit pe
un perete, între o bibliotecă plină cu cărţi de medicină
citite degeaba şi un dulap plin cu secrete financiare
farmaceutice (de la gr. „pharmakon”: farmec, vrajă),
adică cu dosare pline de contracte secretizate pentru
binele public, desigur, ca să facă, el, Televizorul, ca în
poveşti, din ţânţarul-gripă un armăsar-covid, când i se
observă cu frică şi naivitate luciferica-i lumină.
Asistăm, evident, la lucrătura lui Pan: cu
picioare şi coarne de ţap, acest satir devenit drac
pentru unii/ unele, sexual, orgiac, dionisiac, se
distrează în astfel de vremuri, printre altele, observând
că privitorii acestui real au o problemă cu ascultarea şi
mai ales cu vorbirea, că doar de aceea poartă, de o
vreme, ca simbol evident (că altă utilitate nu prea i s-a
găsit), precum câinii agitaţi, o botniţă peste spurcata
lor gură... cu prea multe minciuni... strigătoare la cer.
Plandemia lui Pan se manifestă prin eterna
iubire... devenită subit lege tiranică, din grijă făţişă faţă
de... înmulţire, prin amorul terminat cu injectări de
substanţe experimentale în corpuri străine şi, mai ales,
prin nebunia demonismului romantic specific
îndrăgostirii...
O canapea-i la mijloc, plus două fotolii. O
măsuţă cu cafele-i între ele. Pe fereastră se vede
prezentul distopiei (re)devenită subit realitate, aparent
fără nici un motiv...
3
I Bărbatul Vălurit
(Ezita, Mama)
(Mama intră pe scenă însoţită de Ezita...)
Mama: Misterios bărbatul tău, romantic, zău,

ascuns şi tăinuit îl ţii! Doar pentru tine!
O fi fantomă poate, o nălucă,
ţi s-a părut că l-ai văzut sau poate
în vis numai cu el te-ai întâlnit!
Ezita: O, nu! O, mamă, eu îţi jur!

E viu, nu-i duh! E doar... vălurit.
Mama: Cum e? Nelămurit?

Să mi-l prezinţi, te rog, şi mie,
că ţi-l lămuresc eu!
Ezita: Of, romanticul meu... cu văl, invizibil

precum al iadului Stăpân! Peste inima mea,
o, mamă, stăpân! Măcar de nu ar exista!...
Dar există!
Mama: Ce tristă... situaţie. E pe aproape?

Cheamă-l, să-l văd, fata mea.
De ginere doreşte să îmi fie, iar tu să-i fii soţie,
să-l vedem se cade!
Ezita: O, mamă... scumpă, dragă, nu se poate!

Îţi jur că poartă... văl!
Mama: Dar ce-i?... Mireasă?... A!... Ooo!

Lesbos! Sappho! Acum înţeleg!
Romanticul tău... romantică este!
Din lumea celor acoperite cu văl!
Ezita: Nu! E bărbat! Îţi jur, mamă! Ştiu sigur!
Mama: A! Şi şi-a schimbat sexul, după modă!

4
Romanticul meu
O fi transs..., nelămurit din acela

ce nu ştie ce să facă cu... cu...
Ezita: Genul lui?
Mama: Da, corect... Cu al lui 666

din Cartea-i de Identitate: Sex/ Sexe/ Sex.
Ezita: Are identitate, mamă! Ştie ce să facă...

Eu sigur ştiu că ştie, că doar e creştin!
Mama: De unde ştii? Ce ai văzut, fata mea? Spune-mi:

oare chiar ai văzut ceea ce trebuia?
Pardon... Ce prostie am zis! Ceea ce nu trebuia
să vezi decât după ce vălul miresei e dat jos!
Ezita: Păi... i l-am dat jos.
Mama: Ia-auzi! Aţi făcut nuntă? Când?

Şi pe mămuţa ta n-ai chemat-o, să...
Lasă! Mai bine că nu m-ai chemat,
să văd şi eu nenorocirea aceea de gen!
Ce încurcătură! Şi... tu eşti bărbatul în familie
sau cum?... O, inimă-mi rezistă! Nu te crăpa!
Fetiţa mea şi-a schimbat sexul pe ascuns!
Şi apoi s-a măritat cu... cu un Părinte 2!
Ezita: Nu, mamă, îţi jur! Aş fi vrut...
Mama: Ah, Doamne! Copila-mi Domn mi s-a făcut!
Ezita: Aş fi vrut să mă mărit cu el, mamă...

Aş fi vrut, dar nu se poate!
Mama: Păi da, că dacă şi-a... acum nu mai poate!

Şi bănuiesc că-i pare rău, că şi-a...
Dar ce să mai facă? S-o lipească la loc?
Ezita: Ce să lipească, mamă? Despre ce vorbeşti?
Mama: Deci nu e... din ăla... Cum îi zice?

Ă... Famen, eunuc!
5
Ezita: Nu e! Te asigur!
Mama: Deci... tu... ai văzut Adevărul!
Ezita: Şi Calea! Şi Viaţa! Dar nu m-a eliberat,

o, maică sfântă, ci m-a înlănţuit!
Mama: Cu iubire, dragă! Cu iubire – aşa cum e bine!
Ezita: Blestemată iubire! Ascunsă îmi este

în a inimii taină! Bărbatul vălurit,
romanticul meu trist, acoperit,
cu nume secret el trebuie să rămână!
Mama: Aaa! Să nu fie descoperit de inamic!

Înţeleg: e spion!... Sau poate terorist!
Auzi, ştii ce? Mie să nu-mi aducă...
explozibile, să mi le ţină-n casă!
Că devin nervoasă, când unul din acesta
ce poate exploda în orice moment,
din prea multă iubire pentru neam,
patrie şi omenire, îţi vine în preajmă!
Ezita: Dar ce-ţi veni, o, mamă, că nu-i...

nu-i terorist... E doar... teroare în iubire,
chin ascuns... ce e acoperit pe faţă
cu o mască!
Mama: Poartă mască? Hi! Sărmanul e bolnav!

De Co-Vid! Foarte bine face!
Să-şi ţină botniţa pe bot, dulăul,
nu cumva, când latră, balele-i să-i curgă
pe la noi prin casă!
Eu nu dezinfectez după el! Mai avem spirt?
Ezita: Nu, mamă, că e scump! Avem doar vodcă!

E mai ieftină şi are multiple întrebuinţări!
Mama: Foarte bine! Vodca e mai bună!...

E rus spionul tău? E rece războiul?
Sau... s-au mai încălzit relaţiile... bilaterale?
6
Romanticul meu
Ezita: O, vai! E psihologic războiul acesta...
Mama: A, înţeleg! E moldovean, dar numele-i

de împrumut, sovietică amintire...
de la tatăl lui... L-ai întâlnit la facultate?
Le suge?
Ezita: Ce să sugă? Că nu-i copil, mamă!

E... mare... hăndrălăul... iar împreună...
Mama: Vai! Inima mea crapă! De ciudă!

Le sugeţi împreună! Acum pe Co-Vid!
Mai mare ruşinea!
Ezita: Ce să sugem? Hai, zău, nu înţeleg!...

A! La vodcă te referi?
Mama: Şi la ţuică! Vai! O fi beţivan!
Ezita: Nu-i... mamă, nu-i... E doar

diferit... E vălurit... voalat...
ca de un văl acoperit...
Mama: Deci vălurit – de la văl, văluri...

sau... de la val, valuri?
Ezita: Şi, şi! Sub văluri multe dragostea e ascunsă

şi valuri multe, multe, unul după altul,
în lumea lui Pan, în inimă-mi
de gripă se lovesc.
Mama: Ce-i, fată? Ţi-a luat minţile

manipularea asta ordinară?
Aceste valuri succesive de propagandă?
De manipulare statistică a unei gripe normale?
Ezita: Nu e normală, mamă! Sau este...

până ajungi să o trăieşti!
Tot aerul ţi-l ia din piept,
te aprinde al iadului foc, te cuprinde
infernul înşelării din basmele citite,
ajungi... din păcate, să crezi...
7
în romantism... În romantismul unui

Co-Vid. A unui Vid la doi împărţit,
de două suflete ocupat, locuit,
de parcă ar fi ceva, o, mamă, în Nimic!
Mama: O, vai! Tu ai ajuns să crezi... în nihilism?
Ezita: Da, mamă! Cred! Nu aş mai crede!

O frică m-a cuprins, o panică chiar!
Că Pan e demon, iar în pan demonie,
iubirea pe toţi i-a înşelat!
Mama: Şi tu te lupţi, sărmana de tine, ezitând,

precum ţi-e numele: Ezita! Eretică, te lupţi,
iubirii ce-i vândută pe post de vaccin,
pentru toate păcatele lumii, să îi rezişti,
să nu fii vaccinată, să nu intre în tine...
corpul străin...
Ezita: Dar a intrat, o, sfântă fecioară!
Mama: Cine-i fecioară?
Ezita: Dumneata, o, sfântă mamă, eternă virgină,

cu duhul sfânt, desigur, tu m-ai conceput!
Mama: Ăă!... desigur... Dar să nu intrăm în detalii.

Ia spune-i mamei tale: când te-ai vaccinat?
De ce nu m-ai întrebat, dragă? Nu ştii,
nu ai auzit că poţi să rămâi în...
că pot să apară... efecte nedorite?
Ezita: Dar sunt foarte rare...
Mama: Atât de rare că mai toate femeile rămân în...
Ezita: Însărcinate? Dar astea-s basme, mamă!

Vaccinul acesta e sigur! E genetic!
Lucrează cu gene! Le dă comandă
să se reproducă... virusul iubirii
gripate, reci, atenuate, în mod ştiinţific,
prin experimente pe oameni...
8
Romanticul meu
Mama: Hi! Face experimente pe tine?
Ezita: Cine?
Mama: Iubirea! Pantocrator! Puterea-i a lui Pan!
Ezita: În panică am intrat cu toţii: în planul lui Pan:

a lui e puterea şi el este Domnul pan...demiei.
E boală în ţară, mamă, boală în popor:
s-au panicat cu toţii: cred că o să moară
lui Pan dacă nu se vor închina! Şi acestui vid
ce suge iubirea din oameni...
Mama: Adică din bărbaţi... Oameni potenţi, aceşti

divini bărbaţi, să fie taţi, că ei iubirea...
desigur şi-o vor dărui unor sfinte fecioare,
chiar toate, cu forţa, de-i nevoie,
să fie vaccinate, nemuritori să fim
până murim de... pneumonie, de infarct,
de cancer şi multe alte cele pe aici lăsate
iubirea gripată să o potopească, că-i virus,
mamă, şi se transmite prin... înţepare!
Lichidul... lichidul acela cu satanice gene,

creatoare de monştrii ce-s desigur oameni,
lichidul acela... tu l-ai primit în tine?
Vai, mamă, ce ruşine!
Ezita: Dar mi-a promis, că nu intră virusul, mamă.

S-a jurat, că nu vor fi efecte nedorite,
exact ca în reclamele din basme: doar fericire,
mamă, utopie: cu toţii fericiţi, după nuntă,
până la adânci bătrâneţe, dacă... s-au vaccinat!
Mama: Hulesc pe Domnul, dragă! Această viaţă-i

suferinţă. El, Domnul, va muri mereu
– şi răstignit va fi, sacrificat ca ţapul
cel ispăşitor: căci el e Pan:
e Totul şi e a lui puterea înşelător să fie:
tot omul un demon!... Dar în pan demonie,
prin declarată, la TV, iubire, el înger va fi!
9
Ezita: Dar mi-a promis, văluritul, valuri mi-a promis

acest cosmonaut: valuri de plăcere, valuri,
valuri, 10, 100, 1000 de valuri o să fie,
înţepare să fie, mereu în rapel!
Mama: Şi virusul nu o să intre, desigur, în tine.

Ca-n Vid, cosmonautul umblă pe pământ,
iubire propovăduind, ca un înger, şi grijă
de aproapele tău! Ce minune, maică!
Raiul – chiar de guvern ne e distribuit!
Vom fi nemuritori – e clar: cu forţa chiar,
trataţi cu părintească iubire,
în veci noi vom trăi în sanitar infern.
Ezita: În frică, mamă! În frică de iubire!

În panica lui Pan! Iubire cu forţa!
O glumă absurdă, stupidă, mascată,
vălurită, voalată, din cap până-n picioare,
ca la spital... Ca la spitalul de... normali
ce şi-au pierdut raţiunea şi simţul cel bun,
asaltaţi de o invazie extraterestră, medicală,
la televizor privită, purtând în izoletă
vinovaţii aceia ce au respirat când nu era
cazul să răsufle fără certificat de la stăpânire
şi act semnat la primărie că s-au înţepat.
O tot urcă şi o tot coboară din camionetă
şi cad cu ea în braţe, agresaţi de Vid.
Mama: Că nu văd bine, fata mea, şi nu respiră bine,

şi transpiră ca porcii, sigilaţi ca în pungă,
murături de urgenţă pentru iarnă,
izolaţi chiar ei de cinstita realitate,
ca şarpele trimis din deşert,
prin ţară şef să fie, să afle tot prostul
că din nimic doar gripă o să iasă,
înflorită cu panică media plătită din buget,
pe la ATI, multă fantezie să fie şi golite spitale
prin certificate date tuturor morţilor ce s-au...
răcit! Din diferite motive, precum castraveţii
găsiţi pozitivi de sfintele teste PCR:
pile, cunoştinţe şi relaţii ce au luat Co-Vid
de la asimptomatici ce nu s-au îmbolnăvit
10
Romanticul meu
decât pe hârtie, statistică să fie, în plandemie,

planul să fie împlinit, exact cum e scris
de noul PCR numit OMS... în umbra RPC...
Ezita: Din China ne vine lumina, de la comunişti...
Mama: Izolete aruncate, carantină stupidă,

măşti contaminate, inutil purtate, ventilatoare
ce-i ucid pe mai toţi cei cu forţa legaţi de ele
şi sedaţi, să crape de... Co-Vid!
Vorbim de terorism organizat... de stat!
Şi tu, mamă, ai complotat cu un terorist,
să mi-l aduci în casă!
Ezita: Dar nu e terorist, ţi-am mai spus!
Mama: O fi păstor atunci, dar nu păstor de capre,

ca pe la ei sau de oi, ca pe la noi,
ci păstor de viruşi fabricaţi în laborator
de capitalişti relocaţi pe la comunişti,
din cauze legale, război biologic să facă,
din nimic, prin război psihologic...
Ezita: Dar e cumsecade...

Iar ei or fi bine intenţionaţi...
Mama: Sigur!... Ne-au băgat în casă păstorii aceştia,

ca pe oi în staul ne-au adunat pentru sacrificiu,
mai ceva ca teroriştii. Ăştia măcar, prin deşert,
terorizau consumatorul american cinstit
ajuns acolo, să care petrol, sărmanul...
Dar noii terorişti... co-vidiştii,
dare-ar vidul în ei
şi-n troşcoleta lor de handicapaţi...
Ezita: Izoletă, mamă, izoletă!
Mama: La naiba, fată! Păi din asta îmi eşti?

Vrei să scapi de mămuca ta?
Ai chemat un izolat mental aici,
să mă ducă la fabrica de morţi!?
11
Ezita: E spital, mamă, nu e măcelărie!

Atâta doar, că din întâmplare, adeseori,
mai nici o oaie nu iese vie din tratament,
că-i experimental, mamă, experimental!
Mama: Şi ce vor să vadă? Dacă murim din cauza

protocolului criminal?... Nu le erau destui
vreo zece morţi pentru asta?
Ezita: Nu, mamă! Le trebuie sute, mii, zeci de mii.

Să se convingă, să fie siguri, siguri
că pacienţii nu au murit din greşeală,
că tratamentul lor oficial chiar ucide!
Aşa funcţionează ştiinţa! Aşa se face progresul
în medicină: prin experimente pe şobolani!
Mama: Pe oameni, dragă, pe oameni, arză-i-ar focul

pe toţi sataniştii ce au participat la aşa ceva:
ştiinţă făcută la televizor de idioţi cu diplomă!
Ezita: Sunt specialişti, mamă, de ce vorbeşti aşa?

Că ei sunt plătiţi să facă propagandă
direct de firmele producătoare de medicamente
în cel mai bun caz ineficiente,
dar mereu scumpe,
că au şi ei costuri de producţie
acoperite de state, mamă!
Mama: Nici moartă, fată, nu mă duc!

Eu sunt sănătoasă: nu am nici un simptom:
nici tuse, nici febră, nici durere în gât,
nici pierderea simţului raţiunii şi nici a bunului
simţ! N-am nimic! Spune-i să plece!
Ezita (foarte îngrijorată):

Vai, mamă! Eşti asimptomatică?
De ce n-ai zis nimic? Vrei să chem salvarea?
Of, of! De ce n-ai zis ceva, scumpă mamă?
O fi prea târziu acum! Adio, mamă!
O să mor!... M-ai contaminat!
Mama: Stai, fată bre! Că n-am venit din China!

12
Romanticul meu
Doar cu un italian m-am întâlnit

la restaurant, dragă. Nu s-a întâmplat nimic!
Ezita: Era vălurit, mamă? Purta costum de protecţie,

mască pe faţă, mănuşi, precum iubitul meu?
Mama: Nu!
Ezita: Atunci nu se ştie, mamă! M-ai infectat

fără să ştii!
Mama: Eu? Dar ce crezi? Că-s nesimţită?

Asta zici? Ce naiba!
Că n-am îmbătrânit degeaba!
Şi de-mi făcea ceva italianul, ştiam şi eu,
nu crezi?
Ezita: Ţi-a vorbit, mamă? De aproape?
Mama: Stătea lângă mine la masă. Aşa s-a nimerit.
Ezita: Fă-ţi rugăciunile de pe urmă, mamă.

De spune italianul cu cine a vorbit,
vin ăştia cu izoleta după noi şi s-a terminat!
Adio, viaţă!
Mama: Stai, fată! Nu intra în panică!

Ai ceva simptome?
Ezita: Nu mamă, sunt asimptomatică şi eu!

Dar ştiinţa de la balamuc zice că sunt
pericol social şi e nevoie să fiu lichidată!
Mama: Stai liniştită! Italianul nu o să vorbească!
Ezita: Dar îl torturează ăştia cu televizorul,

că omoară bunici! O să cedeze, mamă! Adio!
Mama: Na, vezi ce periculoasă e dragostea?

Ce ne-au trebuit nouă oare întâlniri
pe timp de holeră!
13
Ezita: Pandemie, mamă!
Mama: De ciumă bubonică?

Jumătate din populaţie moartă?
Cadavre pe străzi pe care nu are cine
să le adune, oraşe părăsite,
morţi toţi cei dintr-o casă
chiar la ei în casă?
Ezita: Morţi cu duhul poate! În statistică,

nu au murit mai mulţi decât anul trecut.
Şi mai toţi au murit în spital, de bine trataţi
ce au fost, ca să fie aruncaţi în pungi de plastic
cu tuburi înfipte, lăsate în ei,
să respire mai bine în gropile
unde au fost aruncaţi pe ascuns,
fără priveghi, fără ritual de înmormântare!
Mama: Vezi dacă ne-am infectat cu iubire, mamă?

Subit ne-a apucat grija de viaţa altuia!
Până acum te călcau toţi în picioare,
care pe unde apucau şi dintr-o dată
l-a apucat pe stat grija de binele cetăţeanului!
Ezita: Se întâmplă minuni, mamă!

Dragostea a învins!
Iubire cu forţa – asta ne aşteaptă!
Cum mai scăpăm de ea?
Mama: Păi, există tratamente!

Drepturi sfinţite de Constituţie!
Ezita: Nu, mamă! Nu există! Specialiştii ştiu precis

că specia asta de virus provoacă o boală
mentală ce-ţi lasă sufletul vid
şi nu are nici un tratament...
Mama: Hai să nu exagerăm! E doar o gripă!

Poate puţin mai gravă varianta asta.
Din când în când se mai întâmplă,
dar e numai o gripă, chiar de unii
au mai şi murit de... iubire,
14
Romanticul meu
cum şi altă dată s-a mai întâmplat.
Ezita: Au murit de iubire sau cu iubire,

dar din alte cauze? – că şi aici e o discuţie.
Mama: Din cauza iubirii mor foarte puţini, dragă,

cu iubire în suflet mor foarte mulţi,
aproape toţi, bucuroşi că au scăpat
de la balamuc: din tirania medicală
a balelor şi mucilor din gripa ce gripează
fantastic această lume condusă de Pan,
actualmente, prin panică!
Ezita: Deci se moare cu iubire şi din cauza iubirii!
Mama: Să te ferească sfântul de iubirea unui zelos

imbecil, că te sufocă cu iubirea lui,
îţi pune mască la gură, te cenzurează,
nu te lasă să vorbeşti,
pentru binele tău, desigur,
te sechestrează în casă, să te protejeze
de iubirea altora plutitoare prin aer,
ce te poate infecta când nici nu te aştepţi,
iar la urmă te tratează
cu sufocare premeditată,
criminalul ce mimează iubirea...
Ezita: Taci, mamă, nu mă mai speria!
Mama: Iubirea ucide, fată dragă, iubirea unui imbecil!

Dar sunt rare cazurile acestea!
Majoritatea scapă cu viaţă din iubire.
Eu zic să avem speranţă! Trece vremea şi gata!
Ne vindecăm de la sine. Cum zice vorba:
în şapte zile cu tratamente şi vaccinuri
sau într-o săptămână fără să facem nimic!
Ezita: De data asta e mai grav, mamă!

Tulpina asta de virus amoros
mă afectează deja de doi ani!
Mama: E, asta e: se mai întâmplă:

15
te mai ţine un an-doi şi trece de la sine:

o să vezi!
Ezita: Dar eu nu mai pot, mamă!

De abia mai respir! Ah, romanticul meu!
Romanticul meu – deodată cu pandemia
a sosit!
Mama: Ce-i, dragă? E bolnav şi el?

V-aţi infectat deodată?
Ezita: Nu, mamă! E sănătos! Asta-i problema!

Doar eu am trecut prin boală! Ah,
cât am suspinat după el! Dar el
încă nu a trecut prin boală oficial,
cum se cade, cu test fantastic... pozitiv,
negativ... pozitiv, negativ... după
buget gândit, după bugetul naţional,
dar şi particular... E şi el... asimptomatic
se pare... E vălurit, acoperit, greu de citit.
Mama: A, înţeleg! Bravo, mamă! Bravo!

Ţi-ai luat un doctor! Deştept, frumos, cu bani!
Păcat că o să moară, sărmanul de el.
Ezita: Of, mamă, nu mai vorbi aşa!
Mama: De frică, dragă! De frică! De frica lui Pan!

Că a intrat panica prin spitale, nu vezi?
De frică o să moară, că de altceva de ce?
Poartă mănuşi?
Ezita: Poartă!
Mama: Costum sigilat?
Ezita: Are!
Mama: Mască pe faţă?
Ezita: Ca un văl! Nu vezi nimic prin ea!
16
Romanticul meu
Mama: Ochelari de protecţie?
Ezita: Desigur! Nici ochii nu i se mai văd clar!
Mama: Dar e acolo, nu? Nu o fi altul...

sau, Doamne fereşte, vreun robot teleghidat
din sfere mai înalte de... amarnicul Eros!
Că mereu progresează Inteligenţa Artificială
şi poate că or fi pus ăştia androizi programaţi,
acolo în costum, spălaţi pe creier,
resetaţi cu noua normalitate 5G:
gen, gene, genetrix, generator, geneză.
Ezita: Nu-i, mamă, cyborg! E şi el om!
Mama: Nu-i străin, nu?
Ezita: Nu-i mamă, nu-i... Şi chiar de ar fi...

Nu e un străin doctor şef peste pan demonie,
din străinătate ghidată fiind panica aceasta
importantă ca lumina sfântă
adusă de la Ierusalim?
Mama (mirată):
Deci străinul nostru e doctor?
Şi vălul ce-l poartă e noaptea minţii?
Şi al inimii întuneric?
De aceea e mai greu de văzut... adevărul?
Monstrul acela ce ţi s-a furişat pe înserat
în al tău pat e... ca Eros... cu aia...
Ezita: Iubita lui, Psyhe, mamă!
Mama: Stai puţin! E psiholog? Hi!

Te-i îmbătat la petrecerea ilegală de aseară
şi te-ai trezit cu el în pat, iar după noile norme,
o fi rămas însărcinat, părintele 1.
Asta e... Nu mai ai ce face!
Dacă a rămas însărcinat,
trebuie să-l iei de bărbat.
Aşa se cade, mamă. Bine ai făcut,
să-mi aduci străinul ăsta cu gen nehotărât,
17
că voiam de mult să văd cum arată un aiurit

care nu prea ştie nici ce are în pantaloni!
Lasă, dragă, că te ocupi tu de finanţele lui!
Ezita: Nu, mamă! Ce vorbeşti aşa?

Noi ne iubim de mai demult, dar pe ascuns,
învăluiţi în mister aş zice, din motive secrete!
Mama: Înţeleg, înţeleg... Nu e întunecat, demonul lui,

e doar înnegrit... A, ştiu! E hornar!
A coborât, de nu se ştie unde,
ca Moş Crăciun, în al tău gineceu, cu daruri
pentru adulţi şi tu te-ai bucurat de el
ca o bacantă-n Saturnalii, nu? Asta e bine:
am auzit că hornarii ăştia aduc noroc!
Ezita: Ghinion, mamă! Ghinion!... E însurat!
Mama: Cine?
Ezita: Romanticul meu! Sărmanul de el!

Să fie izolat în propria casă cu a lui nevastă,
cu cei doi copii ai lui!
Ce nenorocire pe capul neamului!
Că te apucă şi violenţa conjugală
numai când te gândeşti
la o astfel de nenorocire... legală!...
(Mama tace neştiind ce să zică...)
Ezita (după un moment de tăcere):

De ce taci, mamă? Zi ceva!
Să râdem, să ne veselim!
Partidul ne iubeşte! Statul ne poartă de grijă!
Vaccinurile sunt singurele lucruri gratis
dăruite nouă pentru binele nostru...
În rest totul e pe bani! Să râdem, mamă!
Să ne veselim! E bal mascat pe stradă,
la televizor, în piaţă şi pe la serviciu!
Toţi se ascund după măşti prin guvern,
gândind cum să profite de starea de alertă,
să crească-n bogăţii, mimând iubirea
18
Romanticul meu
de neam şi dragostea de vaccin...
Mascat e şi al meu iubit, secrete,

faptele-i ascunse să-i rămână...
Şi pot să ţi-l prezint acum, ştiind că oricum
nu vei afla nimic despre el: nici cine e,
nici numele lui, nici cu ce se ocupă,
nici ce doreşte de la neamul nostru...
Mama: Nu mai vrea copii?
Ezita: Ssss! E conspiraţie! Nu se ştie!
Mama: Şi unde e... conspiratorul?
Ezita: În maşină! Probabil îmi scrie poezii...

Mă duc să-l aduc... Doar facem o poză
cu mâinile noastre împreunate pe
schimbătorul lui de viteze,
comunicăm înfăptuirea pe reţele
şi apoi revenim...
(Mama tace... Ezita:)

Bine, mamă? Ce ai? Eşti bine?
Zi ceva, mamă!... A, ştiu! N-am mască!
Cum mă voi proteja de el? Asta te gândeşti!
Există o plastică soluţie, mamă!
Nu o să mă risc!
Şi apoi... el e suficient de izolat de lume,
acolo în spaţiul lui interior răsuflând,
băgat în costum precum cosmonauţii,
încât virusul iubirii guvernamentale
nu cred că mai poate... să-l transmită...
(Ezita iese...)
19
II Certificatul
(Tatăl (Ceresc), Mama (Natură))
(Tatăl intră pe scenă...)

Tatăl: Care-i urgenţa? Ce se întâmplă, dragă?
Am primit un mesaj, să mă prezint la datorie!
Iată-mă-s! La post, în pandemie,
în panica lui Pan, iubirea s-o slăvesc!
Cu mici rezerve însă! Doar ştii că ieri
am strănutat, de la praf, de la polen,
cine mai ştie?... M-a auzit un coleg,
m-a raportat partidului iubit şi aleluia!
Sunt arestat la domiciliu... Risc chiar
să merg la puşcărie de mai strănut odată
fără aprobare de la partid!
Aveţi praf pe aici?
Mama: Of, Doamne! Praf de stele avem!

S-a dat cu el prin ţară
şi lumea-i vrăjită acum!
Tatăl: La datorie sunt! Să rupem vraja!

Dar numai cu aprobare de la stăpânire,
după ce se atinge imunitatea la vrăjeală
când turma vrăjiţilor egală-i cu suma
aritmetică a tuturor naivilor, răuvoitorilor,
profitorilor şi fricoşilor panicaţi!
Mama: Vraja nu poate fi ruptă.

Că e veche de când lumea:
se numeşte... iubire... cu forţa!
Tatăl: Vai! E cineva din familie infectat

spre gloria propagandei oficiale a partidului?
Bravo! Să facem teste! Cât mai multe teste!
Să fie norma atinsă şi depăşită!
Din pix să fie o sfântă pandemie PCR!
Aşa s-a poruncit, precum va fi!
Toată lumea să fie... pozitivă!
20
Romanticul meu
Partidul ne vrea pe toţi pozitivi!

Să nu fim deci negativi, negaţionişti!
Pozitivul există! Partidul l-a văzut!
O să-l vedem şi noi! Cândva, nu chiar acum!
Nu chiar aici! Cândva, desigur, mereu
altcândva şi altundeva... va exista...
iubire...
Mama: Există deja, bărbate, doar că-i cam ciudată,

dacă mă întrebi. Iubirea asta... e o aiureală.
Eu aşa zic... O aiureală!
Tatăl: Vai, vai! Te-ai îndrăgostit oare,

fosta mea iubită? De cine?
Mama: Nu eu, mă, expiratule! Fata noastră!
Tatăl: Tulai, Doamne! Că nu există tratament

cunoscut pentru aşa ceva! Dacă moare?
Mama: Din iubire?
Tatăl: Da! Mai sunt cazuri.
Mama: Multe?
Tatăl: Cam cât ale celor ce au murit

într-un an de covid, nu cu covid!
Mama: Vreo câteva sute?
Tatăl: Cam aşa! Poate mai mulţi. Poate mai puţini!

Cine ştie? Că nu se fac autopsii pe aici!
S-au interzis!! Că ştiinţa... poate dăuna grav
sănătăţii... propagandei Partidului iubit!
Mama: Hi! E grav atunci, mă! Ne moare fata

din cauza pandemiei... de iubire!
Să facă partidul tău iubit ceva!
Să inventeze un vaccin anti-iubire,
că-i periculos virusul acesta, se transmite!
21
Tatăl: Exact! Să fie legaţi toţi oamenii la ochi,

că eu am auzit că dragostea se transmite
prin privire, doar până-i găsit,
în 3-4 luni, desigur, de specialişti, vaccinul
minune cu mesageri îngeri în corp inseraţi
cu scripturi, să transcrie trupul, celula,
comanda: Nu vă mai iubiţi!
E foarte periculos! Se poate muri din iubire!

Virusul acesta dă complicaţii: gelozie,
ataşament morbid, obsesii carnale,
dorinţe criminale, violenţe, violuri, depresii,
porniri suicidare etc. etc. etc.
Mai ales în cazul acelora ce au

co-mor-bi-di-tăţi: au, au... o istorie
de infectări succesive cu tulpini variate,
valuri, valuri, o, doamne, câte valuri,
ale acestui virus au fost şi-o să mai fie
de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei!
Şi din această cauză, afectaţii... au...

(au, au!) inima slăbită, tensiune, palpitaţii,
respiră greu când plâng suspinând
după iubirea vieţii lor, adeseori,
alcoolici devenind, să uite... ratarea,
neîmpărtăşirea, răutatea fiinţei iubite,
slăvite, ce şi-a bătut joc de dumnealor
cum bine îi şade oricărei divinităţi respectate!
Ştii şi tu, fosta mea iubită, cum stă treaba,
că doar noi doi am trecut prin boală.
Mama: Am trecut, dar cum dovedim?

Că, mai nou, anticorpii nu contează... şi lumea,
lumea asta nebună, vrea să ne vaccinăm,
ca să-i dovedim... că ne putem infecta
şi că putem transmite boala, ba putem
chiar şi să murim de astă boală, vaccinaţi fiind,
să fie absurdul, din nou, la conducerea lumii.
Tatăl: Stai puţin, că noi avem dovadă

că ne-am îmbolnăvit: certificatul verde...
22
Romanticul meu
pentru libera circulaţie a injecţiei

prin trupul soţiei şi... mai avem şi...
testul negativ... semnat şi ştampilat...
numit certificat de... divorţ!
Mama: Ai dreptate, m-am mai liniştit...

Dar a fost boală grea.
Nici nu se compară cu Co-Vidul!
Mai ţii minte nopţile nedormite, febrile,
când respiram amândoi cu greutate
şi ne tratam la pat cu aspirina săracului
de veşnica răceală ce exista între noi?
Tatăl: Taci! Să nu te audă cineva

că există tratament! Injecţia aceea...
e periculoasă, iar serul acela... serul
e şi mai periculos, că e genetic,
generează mutaţii, se nasc variante noi
de purtători de virus!
Sexul (în doze negândite)

poate produce efecte secundare nedorite!
Se transmit boli venerice chinuitoare,
se nasc copii handicapaţi, surzi, orbi, autişti,
cu hemofilie, cu sindromul Down, oligofreni...
Mor cele injectate cu serul spermatic uneori,
la naştere, mai mor şi copiii, mor şi înainte
milioane, milione, avortaţi, sfârtecaţi,
aruncaţi la gunoi!... Dorinţa sexuală...
e un virus! Ce e foarte periculos! Dar...
desigur, Partidul, iubitul Partid, în 3-4 luni,
va aloca fondurile necesare, iar specialiştii,
cu siguranţă, vor inventa un vaccin
anti-dorinţă sexuală, cât ai clipi din ochi,
să fie oprită odată pandemia asta sexuală
ce-i adevărată, nu imaginară,
ca alte pandemii!
Mama: Ce să zic? Ai prea mare încredere în specialişti!
Tatăl: Eu?... Nu! Ba chiar mai deloc spre zero, după

evenimentele din ultima vreme, dar...
23
dacă neamul meu crede... nu în Dumnezeu,

ci în Sfinţii Specialişti Vaccinişti, cine sunt eu,
să nu cred? Mă iau şi eu după turmă,
măcar ceva cu turmă să fie: dacă nu
imunitate de turmă, măcar efect de turmă:
gândire de oi prostite, păstorite de lupi!
Mama: Şi cu fata noastră ce facem?

Că sărmana e infectată şi, de frică
să nu moară lumea, s-o fi tratat pe ascuns
cu tratamentul minune, cel ocultat
în mod intenţionat...
şi simte poate deja efectele secundare.
Tatăl: Vai! Vai, vai! Feriţi-ne, Doamne,

de iubire, că răceală mai straşnică ca asta
nu-i! Te ia cu frisoane, fierbinţeală,
începi să delirezi, din ochi îţi curg secreţii
abundente şi durează cam mult: te lasă,
revin nopţile nedormite, diurnele obsesii,
suspinele acelea prin aburi de alcool...
Durează, Doamne, durează prea mult!
Mama: Boala durează, tratamentul nu!
Tatăl: Rapel după rapel, la câteva zile,

repetare, injectare, ser... inutil!
Mama: Să-i spunem fetei că nu-i eficientă

injectarea, să nu mai încerce şi ea
serul acela mereu experimental
prin care nebunii fac experimente
pe ai lor copii...
Tatăl: De parcă ne va crede! Doctrina!

Ah, doctrina Partidului Iubirii... cu Forţa,
ne e scrisă în sânge. Eros o numim.
Îndrăgostiţi, genunchiul ni-l plecăm
în faţa acestui tiran, acestui zeu de neînvins.
Mama: Fatalitate! De aceea ne aflăm aici:

să aflăm cine ne-a infectat fata.
24
Romanticul meu
O să-l aducă în casă cât de curând.
Tatăl: Tulai, Doamne! A virusului sursă,

în casă, aici, cât de curând adusă!
Mama: Da! Mi l-a descris, dar nu am înţeles

nimic... Ba că-i pandemonist, că-i doctor,
că e terorist...
Tatăl: Tulai, Doamne! O fi terorist la Tv:

terorizează lumea cu izoleta lui scăpată
de pe rampă, să cadă pe jos tăvălit,
biologicul terorist închipuit sigilat şi răpit
de mascaţi din propria lui casă,
pe baza unei raportări de contact...
cu virusul extraterestru, din vid coborât,
din laboratoare străine, marţiene,
Co-vid să ne fie: noutate absolută,
stupoare şi panică generală în faţa
unui... strănut ce nu-i din astă lume!
Mama: S-au uitat la prea multe filme SF

guvernanţii noştri şi nu mai fac diferenţă
între o pandemie cultivată atent în fantezie
şi o răceală banală, normală, în realitate...
Tatăl: Hapciu!
Mama: Noroc!
Tatăl: Noroc, pe dracu! Ghinion de-a dreptul!

Unde-i teroristul? Sper că nu m-a auzit,
că-mi iau amendă, de mă raportează
la organele competente să slujească
nişte imbecili. E pagubă de-a dreptul,
mai nou, un simplu strănut!..
Hapciu!... Aveţi praf prin casă sau... am eu
un mic guturai în gât, că mi-a dat
necuratul poate, la magazin, o bere
direct din congelator... iar eu, ce să fac?
Am căutat-o de viruşi şi cred că i-am găsit!
25
Mama: Auzi? Când intră suspectul, posibilul turnător

la organele competente să citească-n scuipat,
să te ţii de nas când îţi vine a strănuta,
că de te raportează, din grijă, desigur,
şi multă iubire ce îţi poartă, salvarea
te ia, te duce, cu forţa te tratează,
cu protocolul acela experimental, mai bagă
nişte tuburi în tine şi te lasă să te sufoci sedat
acolo, în timp ce-ţi crapă plămânii... poate
de la presiunea prea mare, prea mult timp
menţinută... şi nu te mai întorci:
aleluia! Mori sănătos!
De dragul tratamentelor experimentale
făcute de specialiştii lu' peşte prăjit
asistaţi de doctori deveniţi subit extratereştrii,
să fie vindecată, odată, milenara gripă.
Tatăl: Bună idee! Mă ţin de nas! Am reţinut!

Dar de unde atâta inconştienţă
pe fata noastră? De ce s-a dat cu inamicul?
Ce i-a trebuit ei doctor? Nu putea
să-şi găsească un artist – aşa ca mine?
Mama: Putea... Dar ăştia-s săraci,

în vremuri ca ăstea. Nu vezi că nu mai au
pe unde cânta? – S-au închis toate:
distracţia-i interzisă, nunţile la fel!
Tatăl: Păi asta-i bine! E o măsură bună.

În cazul acesta – vreau să zic!
Să nu se grăbească fata.
Poate se vindecă de virusul iubirii
înainte ca boala să-i devină cronică,
necesitând certificat verde, paşaport
de mişcare legitimă prin patul conjugal,
ce atestă că-i purtătoare, înţepată oficial,
a acestui virus recunoscut de ştiinţă,
dar cercetat mai mult de poeţi,
decât de doctori şi de specialişti.
Mama: Lasă-i, mă omule, în pace!

Doctorii şi specialiştii sunt ocupaţi!
26
Romanticul meu
Tatăl: Cu ce?
Mama: Să-şi încaseze şi să-şi cheltuiască salariul

dublat de actuala fantezie medicală
cu spor de stres închipuit,
spor de tăcere conspirativă, spor de uitare
a bazelor cercetării ştiinţifice,
spor de fă-te că nu vezi greşelile medicale
la care eşti martor, spor de negândire
şi sporul celebru: crede şi nu cerceta,
că necunoscute sunt căile Covidului!
Nu fă autopsii, nu încerca tratamente

funcţionale verificate deja pe mii de cazuri,
nu ataca dogma de la Sfântul Televizor
plătită spre răspândire publicitară
cu bani grei de Guvern etc.
Ascultă orbeşte de noile porunci

ale dogmei medicale dictată
de mafia farma...
Tatăl: Ştiai că „pharmakon” în greacă

înseamnă farmec, vrajă?
Mama: Da. Mi-ai mai spus.
Tatăl: Bun... Dar unde-i vrăjitorul

ce ne-a fermecat fata cu virusul acesta
imaginar numit iubire? De ce întârzie să vină?
Mama: Au treabă mediatică prin maşină...

S-ar putea să fie mason – ţi-am spus?
Tatăl: Tulai, Doamne sfinte! Apără şi păzeşte!

Poartă mănuşi albe?
Mama: Lucrează pe ascuns!
Tatăl: Ştii sigur? Sau e doar o teorie a conspiraţiei?
Mama: Nu e! E sigur. A conspirat cu fata noastră

27
să lucreze pe ascuns, să înmulţească amândoi

virusul acesta blestemat numit iubire...
cu forţa, iubire de Eros: te loveşte cultura
cu săgeţile ei de aur sau de plumb: romane,
poezii, telenovele, filme, postări media etc.
şi dezastrul e pregătit să se repete la infinit:
te îmbolnăveşti, că vrei, că nu vrei,
te infectezi cu virusul acesta fără leac...
şi gata: iubirea... poate să-ţi distrugă viaţa!
Tatăl: Dar există divorţ, dragă. La noi a funcţionat!
Mama: Da, dar cât am mai tras şi cât ne-am chinuit

până acolo! Cât am mai pătimit noi,
măi bărbate, crucea căsătoriei să o ducem
greoaie, apăsătoare, bolovan în spate,
precum Sisif: zilnic o muncă risipită în zadar.
Rapel după rapel, inutile eforturi, reîncercare

de iluzorie legare: relegare... prin religie,
prin fantezie, a ceea ce-i evident despărţit:
două trupuri distincte, două inimi, idei
diferite, voinţe ce niciodată n-or fi una!
Prin nuntă nu am refăcut un androgin,

ci am creat un monstru, Frankenstein!
Din carne moartă, biciuită carnal, frământată,
curentată, trăznită, cusută cu acul acela,
cu acul acela ce aţă nu are, cu firul roşu
al acelor porniri ce-s false oglinzi pentru sine.
Tatăl: Dar până la urmă ne-am lecuit de... iubirea...

asta forţată, primită pe mână... semn al fiarei
să ne fie un inel şi certificatul acela blestemat
ce-i paşaport satanic de liberă circulaţie
prin lumea celor înţepate în centrul fiinţei
cu acul acela ce pare că ar coase o rană,
o ruptură sângerândă, o rană de bestie
fudulă aparent miraculos vindecată,
o rană de miel sacrificat, periodic, lunar,
după calendar. Cu acul acela ce pare
că vindecă ceva, dar e de rău purtător.
28
Romanticul meu
Ascuns este viciul, latent el pândeşte,

sângele să-ţi blocheze cu patimi infernale!
Şi obsedante cheaguri adunate... împinse-s
cu putere pe un canal ce varsă
a serului putere: răul, intenţionat amânat,
capcană-i, mortală, pentru sufletul viciat
ce face compromis cu Satana: violul corporal,
violenţa legală, constrângerea, înşelarea,
iubirea cu forţa – nu vin de la cel luminat,
ci doar din întunericul minţii, din bezna lui Pan,
din panică, din spaimă lipsită de temei,
din groază de boli imaginare... umflate din pix,
hiperbolizate, gigantic să ne pară... un pitic!
Mama: M-am înţepat periodic, certificat am avut,

vaccinată cu serul acela experimental al tău,
desigur, m-am lăsat pătrunsă de un rău
ce-acum e fată mare şi minţile şi le-a pierdut.
De Pan răpită, de panica-i carnală, smintită

e voinţa, nebună e dorinţa, de judecată
lipsită, vrea şi ea vaccinare, înţepare, ser
miraculos, mântuitor, vindecător imaginar
al răului din lume. E adâncit însă-n real acesta
şi mai adânc pătrunde el în neamul nostru.
Depărtată-i de bine: s-a îndrăgostit de un mit,

de o poveste: nu-i vindecare prin iubire
de trup, prin alipire închipuită de un specialist
ce nu ştie ce face: rostogoleşte şi el o părere,
fantasme şi închipuiri, că e efectul limitat,
nu durează prea mult... vaccinul acesta.
Tatăl: Limitat el este, efemeră-i durata vindecării.

Cât durează? O zi, două, să zici o săptămână,
dacă eşti ocupat şi nu te mai gândeşti la boală!
Dar apoi trebuie din nou înţepătură, obsesia
revine: o nouă variantă de virus, mutantul
nu mai răspunde la vechiul vaccin, ne trebuie
altul... şi altul, periodic altul, la infinit.
29
E nebunie aceasta: o nebunie reală: o trăim.
De câte ori te-ai vaccinat tu, dragă,

de când te-ai infectat prima dată cu închipuiri
şi te-a pus naiba să-ţi cauţi tratament
în certificatul acela înverzit de la greaţa
cu care-i promovat de imbecili şi ipocriţi,
să-şi de-a nebunii libertatea pe nimic?
Mama: De unde să ştiu eu? Tu ai numărat oare

înţepăturile acelea cu efect limitat?
Tatăl: Ce efect, dragă? E placebo! Plăcere:

plăcere trecătoare, o mică plăcere... vinovată.
Sugestie stupidă că ai făcut ceva, un gest
simbolic că vrei să scapi de boală,
ştiind de neputinţa de a scăpa...
această lume... de răceală.
Mama: Se răceşte lumea, chiar încălzire globală

de ar fi. Înfrigurată-i nepăsarea, de gheaţă
e inima indiferentă, indolentă, pasivă.
Primită-i cu răceală încălzirea globală

din vara aceasta şi din alte veri, iar iarna,
venind după toamna cu vânturile-i reci,
senzaţie de friguri în suflet îmi aduce:
e lipsă de căldură în acest... infern... al iubirii.
Tatăl: E tristă realitatea... că vaccinul acesta repetat,

cu certificat, în mod intenţionat, boala
o agravează...
Mama: Dar există divorţ! O, scumpă libertate,

te-ai întors! Adio, compromis nimicitor!
Adio, legături cu răul din bărbat,
cu răul din femeie suportat! Răutate, adio!
M-am vindecat de iubire cu forţa,

de înţepare cu certificat, de vaccin cu rapel
nenumărat, nenumărat! Fără număr...
Gata! S-a terminat... Fantezia... aceasta.
30
Romanticul meu
O alta să vină... adusă... de acelaşi drac!
Tatăl: E Pan, din Pantocrator, al lumii stăpân,

iar panica lui mereu carnală este. Satiră-i
munca lui, iar el, silen, faun, satirul,
de prin păduri inconştiente, revine regulat,
că el e drac, că el e drac, iar panica lui
dorinţă sexuală este... prea des refulată,
respinsă, ascunsă, negată, iritată!
Se răzbună pe noi puterea lui Pan,

iar pandemia lui chiar dragoste se numeşte:
îndrăgostire ce-i pan demonie: demonii toţi,
prin inimă, cu cozile în flăcări, văpăi
din ochi aruncă şi arsuri se văd în arderi
corporale, interne focuri pe dealuri aprinse!
Sar scântei ieşite din femei în călduri,

păduri să aprindă, pompierul să vină
cu cisterna lui de apă salvatoare plină,
s-o verse peste încălzirea globală
văzută, la mare, căutată, goliciune arătată,
tensiunea să mai fie, în plină pandemie,
uşor şi fals diminuată... Vin valuri!
Valuri peste valuri, marea-i înspumată,
iar din spuma lui: a tatălui, răceala
revine, în numele lui: al tatălui...
Apropo, cum îl cheamă pe doctorul acesta

închipuit, teroristul Tv, masonul cu mănuşi,
pe vrăjitorul acesta doritor de certificate
ce atestă oficial reala înţepare cu ser
experimental cu multe efecte secundare
posibil grave, dar necunoscute încă?
Mama: Vrăjitorul din Oz!? De unde să ştiu eu?

Acest purtător asimptomatic de virus,
propagandistul acesta neruşinat se ascunde
după văluri, valuri vălurite, voalate!
Eu îl bănuiesc... de păcatul de a fi poet!
Tatăl: Vai, vai şi vai de noi! E bine!

31
Fata noastră iubeşte un artist!...

Suntem pierduţi! Ce facem?
Mama: Nimic... Stăm şi privim relaxaţi.

Comedia se va sfârşi, căci minunile ţin
trei zile sau trei ani, dar vraja se rupe
odată, din nimic, precum a şi venit.
32
Romanticul meu
III Masca
(Tatăl (Ceresc), Mama (Natură),

Ezita, Bărbatul Vălurit)
(Ezita apare pe scenă ţinându-l de mână pe

Bărbatul Vălurit... Acesta e sigilat într-un costum de
protecţie ce-i acoperă inclusiv capul, poartă mască pe
figură, mănuşi de plastic şi ochelari închişi la culoare la
ochi.)
Ezita: Mamă, tată, el e!
Tatăl (foarte surprins, făcându-şi cruce):

Sfântă Mamă Natură, bunule Tată Ceresc,
tulai, Doamne! Aşa ceva numai în filme vezi.
Chiar n-am ştiut că e cosmonaut!
S-a îndurat, în sfârşit, Domnul Isus de noi
şi ne-a trimis unul... de sus, de sus,
să luăm lumină de la un înger fără aripi?
Ce zici, fostă iubire? Ăsta-i venit din spaţiu,

din vid, fereşte-ne Dumnezeule şi fă-ţi cruce,
că l-ai trimis pe dracul să ne aducă co-vid!
Mama: Vai de mine, fata mea! Dar...

cine-i extraterestrul acesta?
Ezita: Mirele meu, îngerul meu, al meu... demon!
Tatăl: Şi acesta-i costum de mire pentru pandemie!

Înţeleg! Dar eşti sigură că e el?
Poate fi oricine ascuns după vălurile acestea!
În acest costum... copite s-or ascunde

şi coadă o fi la el în pantaloni, iar ochii-i roşii,
necuratul, chiar de lumină şi-i ascunde,
iar colţii din gură, vampirul acesta, ascuţiţi,
de sânge, şi-i linge poate chiar acum,
aşteptând noaptea nunţii, siringa să-şi
33
împlânte în al tău noroc şi vlaga să ţi-o fure!
E monstru acesta, fată dragă! De aceea

el faţa îşi ascunde!
Ezita: Tată, te rog! Doar aşa se poate acum!

Ascuns doreşte să rămână chiar numele lui,
dar nu a lui iubire pentru mine:
de aceea e aici, să ştiţi şi voi de focul
ce mă arde, aprins de ochii lui,
să ştiţi şi voi că îmi doresc... înţepare:
iar siringa lui...
Tatăl: Hai lasă, să nu intrăm în detalii!

Ştim: e specială, nu e de unică folosinţă,
dar se sterilizează... în focul iadului!
Dar... de ce vă grăbiţi să ajungeţi

la certificatul acela de iubire forţată,
ce atestă că puteţi şi voi virusul să-l purtaţi,
răspândindu-l prin lume în mod oficial?
Asta se ştie deja! Nu vă trebuie o hârtie

pentru aşa ceva!
Mama: Mai aşteptaţi, mamă! Nu vă grăbiţi.
Ezita: Ce să mai aşteptăm, mamă dragă?

Virusul e aici, al lui purtător se vede,
urmează certificatul verde!... Toate sunt
scrise deja în programatul destin.
Tatăl: Of, of! Fatalitate! Inevitabil dată tuturor,

implacabilă soartă, destin nefericit...
Aşa e: nu se mai poate face nimic! Hai
să privim ca proştii comedia asta absurdă!
De acord!... Susţin! Dar totuşi...
Cine-i teroristul? Revoluţia e aici,
în casă, prin televizor intrată, ca-n '89.
Dar teroristul, mascatul, străinul antrenat
de forţele obscure, văluritul acesta... cine-i?
34
Romanticul meu
Ezita: Ce terorist, tată?
Tatăl (arată spre costumat):

Ăsta! De ne terorizează familia chiar acum
cu al lui costum de mire spaţial, mascatul!
Iată-l! A sosit! E aici printre noi necunoscutul,
cel fără nume, ce-şi forţează norocul
spre o înţepare... ce doare! Aşa am auzit!
Vorbeşte, femeie, că tu ştii!
Mama: De ce să te laşi înţepată, mamă?

Fereşte-te de vaccinare: doare.
Şi mai apar şi sângerări, dereglări
menstruale, deschisă-i apoi calea
către genetice... amestecări. Din tine,
blajină copilă, un monstru ar putea ieşi.
Ezita: Dar încă... ă... nu m-a înţepat.

Că... nu l-am lăsat. Desigur, platonică-i
iubirea noastră, dar există!
Tatăl: Hai, lasă... că nu e nevoie să intrăm

în intimităţi din acestea. Înţeparea...
e o chestie privată şi aşa trebuie să rămână.
(Către costumat:)
De ce-şi bagă, domnule, statul coada,
cu certificatul lui?
Ezita: Nu poate să-ţi răspundă, tată!

Să nu fie cumva recunoscut după glas!
Secret, din cauze necunoscute, satanice toate,
el trebuie să rămână pentru familia noastră.
Tatăl: Spălaţi pe creier de literatura necitită,

se înţeapă-n grabă unii, căutând salvare
de boala asta milenară, banală, normală,
în actul acesta ritualic, simbolic, placebo
cu efect limitat... Doar două, trei zile durează.
Atât... Apoi... rapelul vă aşteaptă... la infinit.
Ezita: Tată! Nu mai vorbi prostii!

35
Mama: Taci, mă, expiratule, că ştiu ei ce le trebuie!

Doar sunt amândoi majori şi... vaccinaţi.
Ezita: Ă... Încă nu, mamă... Mie mi-e frică

să mă las pătrunsă de serul acela!
Tatăl: Să ştiţi că există soluţia să fie aruncat

în chiuvetă, aşa am auzit... Doar aşa
certificatul primit are o oarecare noimă,
când toată lumea a înnebunit
şi vrea... căsătorie.
Ezita: El nu vrea. E om cinstit. Dar Domnul

acesta, tată, mă iubeşte, o ştiu, o cred
şi o simt!
Tatăl: Vai, doamnă... fostă, ce nenorocire!

Când vom scăpa, Iisuse, de a ta iubire?
Ezita: Mamă, el e...
Mama: Dar cum respiră, dragă, sigilat acolo,

în costumul lui de mire spaţial, din vid
răsărit, ca să-ţi aducă ţie... Co-Vid?
Nu se sufocă, în fantezie izolat
chiar de credinţa lui utopică-n iubire?
Ezita: Respiră cu greu, mamă, dar rezistă!

Aşa îi cere datoria... de îndrăgostit...
căsătorit.
Tatăl: Tulai, Doamne! Dar când l-aţi luat?

Şi aşa fără martori? Dacă e fals certificatul?
Poate nu e emis de... spitalul de... nebuni
autentici, acreditaţi, oficiali, serioşi!
Dacă v-a păcălit cineva normal la cap

şi banii sunt daţi pe nimic?
De ce l-aţi luat pe ascuns? E periculos,
fată dragă! Casnică puşcărie vă aşteaptă!
36
Romanticul meu
Ezita: Stai liniştit, tată! Noi... nu ne-am căsătorit!

Doar el... s-a căsătorit!
Tatăl: Sfinte Dumnezeule, sfinte tare! Asta

ce modă mai e? S-a căsătorit singur,
cu chipul lui din oglindă sau cum?
Ezita: Nu singur, tată! Cu soţia lui!
Tatăl (către fosta lui iubire, ducând mâna la nas):

Îmi vine să strănut.
Mama: Ţine-te de nas!
(Tatăl se ţine de nas vreo câteva secunde,

respirând pe gură...)
Tatăl: Deci e arab... teroristul!
Ezita: Nu-i, tată! E român de-al nostru!
Tatăl: Român cu harem? Mai rar, dar bănuiesc

că se mai întâmplă... Totuşi, nu cred.
Eu zic că e arab! Dacă e ascuns după vălurile
ăstea un arab ce doar pretinde că e român?
Dacă sub acest costum se ascunde arabul?
Teroristul casnic? Poli... poli...
Cum îi zice?
Ezita: Poli...amorul?
Tatăl: Aşa-i zice acum? Parcă-i zicea... poligam

mai demult. În fine... Vorba aceea:
taci şi nu cerceta, că ale iubirii căi
rămân necunoscute!
Ezita: Na... deci, tată, mamă... el e!

Romanticul meu! Fantoma mea!
Şi duhul meu de viaţă! Prin el respir!
E sufletul meu! Şi poartă peste el un văl
de nuntă. Iată... parcă-i totul pregătit,
dar el ezită, mamă. Şi chiar şi eu ezit.
37
Ceva nu e bine! Pe undeva ne-am rătăcit!

S-a stricat ceva în real. Un văl ne desparte.
Deşi îl ţin de mână, eu nu pot să îl văd.
Desigur e ceva aici. Se simte!
Dar... o neagră pădure, hăţiş de tradiţii,

casnice apucături ce obicei s-au făcut,
prejudecăţi parentale, datorii părinteşti,
mai vechea lui iubire:
deşert ce-i plin de amintiri,
o, mamă, tată, pe noi ne-au despărţit...
Tatăl: Mai bine aşa... Există totuşi o speranţă,

acum că am intrat în infern. E... negru...
la inimă, omul ăsta?
Ezita: Nu. E... Nu e nici alb... Iubitule,

arată-ţi mâna!... Dă-ţi jos mănuşa...
de mason şi...
Mama: Stop! Gata, mi-a ajuns! Toate au o limită!

O limită! Dar un mason în casa mea!
Asta întrece orice închipuire, fata mea!
Chiar un ticălos venerabil ce-i responsabil

de zidirea ritualică a acestui infern,
tu să-mi aduci în casă? Un Meşter Manole?
Să-mi vii de mână cu un urmaş al lui Adam,

păcatul acela strămoşesc să-l repetaţi
cu neruşinare!? Dă-l, te rog, afară!
Nu vreau să-l văd la faţă!
Ezita: Păi... n-o să-l vezi, mamă! Că-i vălurit!

Îl ţin ascuns, să nu-l cunoască lumea!
Doar eu să îi ştiu chipul adorat, icoană

să mi-l fac simţind iubirea-n lavă prefăcută
în sângele meu... ruinat, distrus...
de un vaccin... sufletesc. Mi-a intrat
în sânge răceala acesta fierbinte,
boala-i intrată în venele mele, o simt!
38
Romanticul meu
Mi-e teamă, mamă, tată, de ce o să fie!

De viitor mi-e teamă, când demonul
în faţă noi îl vom privi: regretele atunci,
târzii vor fi... când fructele s-or coace,
iar otrava din ele se va revărsa...
Întunericul o să vină! S-a înserat deja.
Ce e ascuns acum va fi văzut odată,

dar astăzi, mamă, nu-l vei putea vedea!
Mama: Deci n-o să-l văd! Mai bine.

Visam urât la noapte!... Să-mi arate mâna!
Măcar să ştiu că nu-i chinez!
Sub tiranie sanitară mascat,
să nu-mi aducă-n casă comunism!
Căci văd cum libertăţile-s furate
şi văd cum sfinte drepturi nu sunt respectate!
Da, văd! Chiar văd ce-i de văzut!
Ezita: Arată-i, iubitule, scumpa ta mână!

Singura taină ce poate fi destăinuită
neamului meu de credincioşi în iubire!
(Costumatul îşi dă jos mănuşa de pe mâna

dreaptă... Ezita îngenunchează şi i-o sărută cu evlavie,
apoi, ridicându-se, îi ia mâna şi i-o prezintă mamei...)
Ezita: Iată, mamă! Aceasta este mâna

despre care ţi-am vorbit. Mâna lui Dumnezeu
pentru mine! Mâna amantului meu.
Priveşte, mamă, cum arată... o mână de poet!
Mama (mirată, luându-i palma descoperită în a sa):

E poet? O, sfinte degete şi munţi ai palmei
drepte, văd semne şi linii trasate prin destin,
prin inimă-i văd focuri mari aprinse!
Ia stai jos, să-ţi citesc în palmă!

(Costumatul îşi trage palma...)
39
Ezita: Nu poate, mamă! N-ai voie!

Acolo-i scris destinul său.
Mama: La naiba! Aia nu, aia nu!

Vii să-mi arăţi o mână... a unui hăndrălău?
Ce-mi pasă mie că mâna lui o scrie poezie?
Te-a aburit cu versuri? Foarte bine!
Dar are el faţă de om? Priveşte-l, fată!
Nu! Şi-o ţine ascunsă, voalată, vălurită!

Sub mască chipul şi-l ascunde! E om rău!
Lucrează pe ascuns, că e mason
ziditorul acestei lumi ca şi poetul tău!
Ezita: Nu e, mamă! Am zis şi eu aşa, fiindcă

poartă mănuşi... albe. Adică, nu ştiu.
Iubitule, îţi place să porţi şorţuleţ?
Să faci mâncare? Să fii bucătar?
(Costumatul dă din cap în semn că „da”...)
Ezita: Na... Nu e, mamă, vezi? A zis... „nu”...
Mama: Ba eu am văzut că a zis „da”!

Dar treaba ta şi treaba lui!
Păcatul e al vostru, dacă l-aţi făcut!
Eu nu mă bag la mijloc între voi!
Ezita: Prea bine, mamă! Dar zi: îţi place de el?

E... după cum îl vezi... şi mai mult nu pot
să îţi spun, că poate-l recunoşti!
Mama: Ne-am întâlnit?... Să-l ştiu eu oare pe...

perfidul acesta, lup îmbrăcat în fantasme?
Cine eşti tu?... Te-ai băgat la mine în casă

şi inima fetei mi-ai răpit-o! Crudule zmeu,
numele ţi-l rosteşte! Te conjur, o, demon,
în numele iubirii, arată-ţi chipul infectat
cu versuri şi buzele-ţi de monstru ce rostesc
poezii!
40
Romanticul meu
Ezita (intrând între ei):

Nu poate, mamă! E covid!
Aşa am convenit cu toţii, o vreme,

noi mască vom purta, că-i semn
al lipsei de comunicare, e răceală
pe buzele noastre, în noi este vid,
ne-am izolat cu toţii în nişte fantezii
ce nu ştiu să vorbească şi exprimare,
inima noastră, în corp sechestrată,
în materie închisă, nu-şi poate găsi.
Ne cenzurăm prea mult, ocolim adevărul,

nu vrem să-l rostim! Minţim prea mult,
ne înşelăm simţirea, negăm, cu toţii,
iubirea... Fericirea... noi o ocolim.
De aceea, mamă, e covid! Se vede

pe chipul nostru prea multă tăcere vinovată:
iar masca... e un semn ce încă nu e înţeles...
Deşi... nu-s vinovată, ca voi voi face şi eu:

şi masca peste gură sigiliu o să-mi fie,
în tăcere... voi intra şi eu de acum,
în întunericul lipsit de Logos, alunecând...
(Ezita ia o mască şi şi-o pune pe faţă, în timp

ce costumatul dă semne de iritare sporită...
După ce ea are masca pusă pe figură, Bărbatul
Vălurit îşi dă gluga jos de pe cap, îşi ia ochelarii de pe
ochi, îşi ia masca de pe gură şi o aruncă pe jos,
călcând-o în picioare, apoi respiră cu putere de câteva
ori...)
Bărbatul Vălurit:
Nu mai pot! Suport orice! Dar asta nu!
A ta iubită faţă să fie acoperită... de nimic!?
Pentru nimic, în vid să cazi şi tu, alunecând
în frică... zâmbetul tău miraculos, vindecător?
Cuvântul sfânt de pe buzele tale... înăbuşit

să fie de nişte chimicale, de straturi saturate
41
cu prea multe minciuni? Opreşte-te, iubită!
Să ne oprim noi toţi din jocul acesta absurd!

Să nu ne mai minţim, să nu ne înşelăm
şi să iubim frumos, nu cu forţa... Să nu
violăm libertatea alegerii!... Să respirăm
în libertate, noi fără frică să trăim,
iar dacă-i să murim, în libertate să fie,
nu înlănţuiţi de nimicul... din vid!
Lumina, ah, lumina, pe chipul tău adunată,

e soare pentru mine! De ce să-l ascunzi,
în întuneric aruncându-mă! Să piei, Satană!
Tu Mască te numeşti! Şi Întuneric pe faţă!

De-ţi e, iubită, chipul tău acoperit,
eu... of...
(Văluritul respiră cu greutate de câteva ori,

ducând mâna la inimă...)
Eu... eu o să mor!...
(Văluritul cade în genunchi şi vorbeşte încet, cu

patos, răsuflând cu greu şi clătinându-se uşor...)
Daţi-mi lumină!
Vreau... aer de pe buzele tale!
O gură de aer, din pieptul tău, iubita mea,

te rooog, să-mi dai... de vrei...
să mai trăiesc...
Altfel... mă prăbuşesc...
(Bărbatul Vălurit leşină, cade pe jos...)
Ezita (speriată, îşi aruncă masca pe jos):

Vai, mamă! Ce face? A căzut!
Să-i fac respiraţie gură la gură!
Mama: Stai, fată! Ce-ţi veni! Te infectezi!

Cu covid! Lasă-l să moară... de iubire.
42
Romanticul meu
Sau... din ea, el, astăzi, să fie renăscut,

cu a lui iubire peste teamă păşind,
ieşind din iadul ascunderii în umbră!
Ezita (speriată):
Dar, mamă! Poate că inima lui
o ultimă zvâcnire acum îşi încearcă
şi apoi... o să moară...
iubirea... pe un întreg pământ...
Măcar un ultim sărut să îi dau!

De rămas bun!
Mama (cu fermitate):

N-ai voie mortul să-l săruţi!
Să-l aruncăm aşa în groapă,

în plastic închis, în mormânt,
vârcolacul Covid, să fie degrabă sigilat!
Hai, repede, până nu se trezeşte

iubirea adormită în iadul din noi!
Ezita (căzând în genunchi lângă leşinat):

Un ultim sărut, o, mamă, o să-i dau,
de-a fi alături de el apoi să mă îngropaţi!
Tatăl (prinzând-o de umăr):

N-ai voie, fată! Sfântul Televizor
s-a pronunţat: Se ia prin contact!
Te vei îmbolnăvi şi tu cu ceea ce el... are
în necuratul său trup!
Ezita (lăcrimând):
Poate-s deja bolnavă!
Tatăl: N-ai de unde ştii! Testul ţi l-ai făcut?
Ezita: Da, tată!... Sunt... însărcinată!
(Ezita izbucneşte în plâns (îl sărută pe buze)

şi-i bate apoi cu pumnii în piept de trei ori...)
43
Ezita: Trezeşte-te, iubire! Trezeşte-te!

Eu masca-mi de pe faţă pe jos am aruncat-o!
Lumină... să îţi fie, pe vecie, zâmbetul meu!
(Cel căzut se trezeşte...)
Bărbatul Vălurit:
Lumină! Din nou, lumină am văzut
pe chipul tău iubit! Cum străluceşte
al tău zâmbet, a ta bucurie, nimic
pe lumea asta nu poate străluci!
(Bărbatul Vălurit o îmbrăţişează pe Ezita... apoi

se ridică amândoi de jos şi se ţin de mână...)
Mama: Demonul te-a învins, Ezita, e cucerit

chiar trupul tău de al virusului efect.
De acum eşti pregătită, în răceală,

în febră, în chin, în foc mistuitor,
alături de el, prin... co-vid, tu să treci!
Tatăl: Căci două viduri sunt acum unite

în co-vid, comunicând nimicul
fără de care nu putem trăi:
Desigur, Doamne, stimat Domn,

iubirea e un virus, dar supravieţuim.
Cumva, cu greu, prin astă boală,

cu toţii o să trecem, că aşa ne este scris:
de nu iubim, murim! Chiar dacă unii,
foarte puţini, au murit, fiindcă au iubit!
Să le fie ţărâna uşoară! ...
Bărbatul Vălurit (după un moment de reculegere):

Mă bucur că v-am cunoscut. Eu mă retrag.
Tatăl: Te conduc până la maşină, apoi mă duc şi eu

în treaba mea... de bărbat divorţat.
44
Romanticul meu
(Văluritul o îmbrăţişează pe Ezita de rămas

bun...)
Ezita: Ne vedem deseară, cum am stabilit, ok?
Bărbatul Vălurit: Desigur, la repetiţii!
Tatăl: La revedere, fostă iubire a vieţii mele!

Să ai grijă de fată, vezi doar că-i... infectată!
Mama: Lasă că o tratez eu! Se vindecă, fii fără grijă!
(Văluritul iese însoţit de Tată de pe scenă.)
(Primul sfârşit al piesei.)
45
IV Sărutul acela
(Mama (Natură), Ezita)
Ezita: Ei, mamă, îţi place poetul meu?
Mama: Agentul... acesta-i trimis de regină,

inima să ţi-o distrugă!
L-am recunoscut după atingeri şi semne:
e mason: zidesc catedrale casnicii aceştia.
Zidari ei sunt, în trupuri de neveste,

dar el liber nu e, dacă te iubeşte!
Şi-l bănuiesc... că-i străin.
Ezita: O fi străin, mamă? N-am ştiut, îţi jur!

Vorbeşte perfect româneşte!
Mama: Noi, dragă, stilul şi limba strămoşească

să ne-o păstrăm suntem datoare.
Nu ne predăm literaturilor străine!
Războiul e crunt... Regina Inimii:

ea, Vesta, Focul Dragostei, văpaia
ce arde în tine ca în infernul de sub glie,
focul păzit de virgine, în pandemonie,
şi-a trimis Agent: un colaborator... secret
al perfidului Amor, cu identitate schimbată,
spion trimis de ea să te seducă, discret,
limba să ţi-o trădezi şi stilul să ţi-l schimbi,
cu el, vorbind... în limbi!
Ezita: Vai, mamă, vai! Aşa e! Nu ştiu ce am:

de la o vreme, mult sub limbă salivez,
am mâncărimi pe buze, iar sub cerul
gurii vreo câteva stele de la Hollywood
aşteaptă un sărut... celebru, scenic,
premiat cu statui de pus prin cimitire,
priveghind în tăcere, o vorbire... în limbi!
46
Romanticul meu
Mama: Sfinte Ştefane! Cel Bun şi cel Mare!

Unde ţi-e limba şi paloşul tău românesc,
pe englezi să-i nimicim?... Şi pe americani,
că îs masoni... din tată-n fiu! Să-i ameţim,
să-i alungăm pe străini din limba română
şi din gura... acestei fete naive, nevinovate,
ce-a fost şi ea trădată... chiar... cu un sărut!
Ezita: Dar... mi-a plăcut... să-i suflu între dinţi,

să-i răscolesc amintiri chiar în genom ascunse,
instincte de romantic englez,
de neamţ faustian, de moldovean îndrăgostit
plecat la Viena, filosofie să facă!
Mama: Poate la Cluj! Viena nu mai e la modă!

Şi după vorbă, totuşi, eu zic că-i ardelean
de-al nostru!
Ezita: Ah, Doamne! Ştiam eu că ceva nu-i ok!

O fi ungur, mamă! Sau neamţ din acela
ce-i bun de preşedinte! Poate-i chiar evreu!
Mama: Ori e străin, ori nu-i normal la cap!

Tu l-ai văzut cum s-a îmbrăcat?
Şi-n plus... părea puţin bronzat!
Cu el ai fost la mare, fata mea?

Aşa fără mască, cu valuri şi covid?
Nu-i bine, mamă, ce-aţi făcut!

Se ia şi prin... priviri, boala aceasta
de care suferiţi! De la distanţă:
sub 8 metri, în ochi direct de l-ai privit,
l-ai infectat! Pe loc, instantaneu! E vrajă!
De te-a atins, nici nu mai zic: s-a terminat:

tot neamul nostru... acest străin l-a infectat!
Să-l alungăm din ţară, aşa zic!
Cu limba lui pe altele să infecteze, ok?
Ezita: Okay, Mom, but I'm sure he's Romanian!
47
Mama: Poftim? Deci e român de-al nostru, migrator:

în Anglia s-o fi dus, să se facă mason:
zidar de case sau... în Spania la căpşuni
sau... în Germania la sparanghel...
S-o fi dus bărbatul tău să culeagă... fructe

din a Domnului Grădină ce-i mare, mare,
iar el mi se pare că mai mare este,
cu mult... decât tine!
Ezita: Păi, da! Cu anii lui, putea să-mi fie tată.
Mama: Hi! Dumnezeule mare! E oare tatăl tău?
O, Doamne, de ce m-ai părăsit! Din amintire,

o mai veche iubire, acum, mi-a revenit,
ce seamănă cu el! De ce? De ce-am păcătuit?
Când eram tânără, aşa ca tine, şi eu...

am luat... gripa asta numită iubire şi vid
din gura plină cu ispită a unui străin.
C-un migrator din acesta pe la majorate,

în anii de liceu, eu am vorbit... în limbi...
şi iată-te... pe tine! Sper... că nu-i tatăl tău!
Ezita: Dar ce-ţi veni, mamă! Nu mai ştii cum arată?

Sau cum îl cheamă... pe romanticul tău?
Mama: Nimic, fată, îţi jur! Am băut puţin,

puţin mai mult decât trebuia... din vinul lui!
În gura acestui individ necunoscut, străin,

eu m-am băgat, iar el... mi-a dat... să beau
salivă dulce cu gust aromat, de căpşuni,
probabil de la tortul consumat de invitat.
Şi uite aşa s-a întâmplat... că-i mult de atunci,

iar eu, îţi jur, că am uitat
şi cum arăta şi cum îl chema, dar ştiu
că-i cam... de vârsta mea.
48
Romanticul meu
Ezita: Ca şi el... O, doamne, romanticul meu şi...

Aoleu! Dar unde v-aţi întâlnit?
Era şi pe vremea aia Covid?
Mama: Vai, dragă, dar gripă-i de când lumea!

Nu s-a inventat acum! Ne-am întâlnit...
la un chef, aici la noi în oraş,
la majoratul unchiului tău Costică!
Ştii ce bine dansa acest seducător străin?
Iar eu purtam pe mine doar... un sutien

negru, un hamal fidel ce îmi căra în cupe
bine ancorate... două nave blindate, tunate,
cu sfârcuri excitate, gata de atac!
Şi-n portul acela, ca velele în vânt,

peste corăbiile mele agitate de muzicale valuri,
cu dumnealui dansând, o bluză decoltată era,
pânză albă, cu multe, multe găurele,
să poţi vedea... prin ele vapoarele din port.
Şi o fustiţă mai aveam, o roşie perdea,

nu îţi mai zic cât de scurtă era,
că m-aş ruşina...
Ezita: Şi?
Mama: Am dansat, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat...

Eu l-am lăsat! Frumos bărbat era!
Şi nici acum... nu arată prea rău!
Ezita: Mamă! Şi... ce aţi făcut apoi?
Mama: Ne-am iubit... toată noaptea! Mă ţinea strâns

în braţe, mi-a pus mâna pe... pe...
Şi eu... eram virgină pe vremea aceea!
Ezita: Ca şi acum mamă, nu?
Mama: Desigur! Ca-n poveşti: virgină mereu!

Chiar şi după...
49
Ezita: Şi... Ţi-a pus mâna pe...
Mama: Pe sânul drept, mai întâi... Pe sub bluză

s-a strecurat tiptil şi pe sub sutien...
Ezita: Nesimţitul! Dar ce căuta el...?
Mama: Şi ce a găsit? Îţi spun!...
Ezita: Mamă, hai nu mă mai fierbe:

să-mi spui chiar acum... Ce ţi-a făcut?
Mama: Acela?
Ezita: Acela!
Mama: Necunoscutul?
Ezita: Acela!
Mama: Nenumitul! Că, nici să mă baţi, nu mai ştiu,

cum îl chema. Eram preocupată, când...
dialogam cu el, atentă fiind... la alte idei.
Ezita: Ca de exemplu?
Mama: Cele ieşite paşnic de pe limba lui!

Stai să îţi spun! Războinicul acela luminos
avea o limbă care defila pe sub arc de triumf,
că a pătruns... victorioasă în cetate rebelă
ce a capitulat... înfometată, dragă, asediată,
lovită neîncetat cu grele săruturi! Cu obuze!
O, buze, cât aţi mai suferit obtuze

până v-aţi predat străinului năvălitor
peste neamul din flori şi peste limba străbună!
Eu m-am luptat!...
Ezita (ironică): Te cred...
50
Romanticul meu
Mama: Înconjurată... de braţele lui vijelioase,

eu am simţit că mă atacă de pe un loc întărit
şi... pusă cu spatele înfiorat la zid,
ca să fiu executată de buzele-i obuze,
cu proiectile înflăcărate i-am răspuns
ţintite spre inima lui din vrăjite priviri,
provocator aruncate de pe buze muşcate,
nu de cinism sau de ironie, ci de porniri
războinice, fata mea... Îl ademeneam,
să-i prind Calul Troian între dinţi
şi-n foc încrucişat tras de pe navele mele,
să îl prind, să mi-l fac prizonier o vreme,
pe acest Ulise, prin portul lui Circe rătăcit!
Iar el...
Ezita (cu ciudă): Porcul!
Mama: Încă nu era transformat! Pe el l-am cruţat!

Puterile acestea eu mi le-am păstrat
pentru un alt bărbat...
Ezita: Dar cum a îndrăznit să te asedieze,

aşa din senin, cu buzele lui?
Mama: Păi... poate că eu... l-am provocat

în luptă dreaptă să ne măsurăm...
şi-n limbi... noi să ne duelăm, povestea clasică
să fie aplicată discret... pe un caz concret!
El – zmeu, iar eu... leoaică tânără, iubirea...

s-o vânez, vârându-mi limba pe un alt tărâm!
Dar nu de la început, că am pândit adversarul,

să-i aflu strategia, puterea şi obiectivul
ce şi-l doreşte cucerit!... Iar el...
Ezita: Ce făcea?
Mama: Mă lingea pe faţă ca un căţeluş!
Ezita: Taci, mamă! Ce vorbeşti?
51
Mama: Iar când... plecând pe gât, ca un conchistador,

urmând un lanţ de aur, căutând Lumea Nouă
pe un umăr smerit, un Eldorado şi un dor
el a descoperit, acoperit de jungla deasă,
de părul drept, dar răscolit, întunecat,
întortocheat, periculos ca şerpii Meduzei!...
Şi...
Ezita: Şi?...
Mama: Şi... şi-a băgat... nasul... mirosind,

adulmecând o pradă, s-a căţărat, Tarzanul,
pe părul meu ca pe-o liană şi a ajuns subit,
cuceritorul, pe lobul urechii mele stângi,
urcând, mai întâi însă, pe obraz, săltăreţ,
ca un... cântăreţ, din sărut în sărut!
Ezita (foarte curioasă): Şi?
Mama: Şi atunci s-a întâmplat: Haţ! M-a muşcat!
Ezita: Taci, mamă! Nu mă speria!

Chiar te-a muşcat sau ce ţi-a făcut?
Mama: M-a tras... de limbă! Cu colţii lui a prins-o

pe naivă, când îşi făcea de lucru, nătăfleaţă,
chiar prin gura lui şi... haţ pe ea!
Ezita: Vai, Doamne! Te-a muşcat! De limbă!

Ce câine rău! Ce dulău agresiv!
Mama: Doar se juca, draga mea, nu te speria!
Dar eu... cu ghearele mele ascuţite, vopsite,

de felină divină, îl zgâriam pe spate
ca o pisicuţă... Şi ca un şarpe, de mijloc,
între coapsele mele, îl strângeam, mângâiată!
Iar el... cu gura lui de lup căscată, îţi zic,

primejdios, pe burtă mi-a sărit şi... haţ!...
M-a muşcat... uşor, elegant... de buric!
52
Romanticul meu
Ezita: Hai, mamă, lasă glumele!

Zi ce ţi-a făcut de fapt!
Mama: Era nevinovat, frumosul acela! Inocent

ca un înger! Dar eu, un pic turbată eram...
Ezita: Ca şi acum...
Mama: Şi... l-am tras şi eu de limbă! Recunosc!

Şi cât de sălbatică am fost, din sevă...
Ezita: Da?
Mama: Din trupul lui, nectarul i l-am supt!
Ezita: Aici te-am pierdut, virgină mamă!
Mama: Adică... am făcut... ă, schimb de... salivă,

draga mea!... Probabil s-a luat, ce era de luat
şi... iată-te aici!
Ezita: Dar... tatăl meu e altul, eu aşa ştiu...
Mama: Of, Tatăl! Doar cel din ceruri ştie,

că-i nevinovat,
cine e tatăl tău cu adevărat!
Dar să nu intrăm în tainele iubirii, copilă,

că vor fi dezlegate, cred eu,
doar la Judecata de Apoi!
Ezita: Şi acum a venit! Apocalipsa! Vai, mie!

Să fie tatăl meu? Chiar de el m-am îndrăgostit?
E... cu 21 de ani mai mare decât mine.
Mama: Şi asta-i vârsta ta!
Ezita: O, mamă, nu mă mai speria!

Adu-ţi aminte chiar acum cu cine te-ai iubit
în noaptea aceea blestemată!
53
Mama: Binecuvântată... vrei să zici! De îngerul acela!

Dulce şi frumos, atrăgător, un vis!... Un vis.
O noapte întreagă noi ne-am sărutat.
E cel mai lung sărut din viaţa mea!
Şi-apoi, când cheful s-a sfârşit, mi-a zis,

concis şi hotărât:
– Nu-s pregătit acum să ne iubim mai mult!
– Nici eu! – Aşa i-am răspuns.
– Destul... te-am sărutat – să îmi ajungă

o viaţă întreagă sfântul tău sărut! –
probabil se gândea, depărtându-se...
– Nu mă uita! – I-am spus...
Aşa era moda pe vremuri... Dar m-a uitat,

cum l-am uitat şi eu. E mult de atunci.
El s-a întors... o clipă, mi-a zâmbit...
Am înţeles: parcă mi-a tipărit în auz ceva:
– Noi... niciodată... nu ne vom revedea,

frumoasa mea, frumoasa mea!
Ezita: Totuşi, să-l întrebăm pe unchiul Costică,

mamă! El o fi fost... mai treaz decât tine!
Poate-şi aminteşte cu cine te-ai iubit!
Să nu ne facem de ruşine!
Mama: Of! Ani de liceu... cu probe din limbă străină,

cu declaraţie lipsă, pătruns prin carantină,
chiar în gura mea, celebrul sărut!
A sărit... peste declaraţie. După dansuri

multe, ameţită, de mână luată, invadată
de hormonii cei năvălitori prin sânge,
pe hol am ieşit, să nu ne vadă nimeni,
iar el... n-a zis nimic... M-a strâns în braţe
şi limba-n gură... i-am vârât în timp ce strâns
el mă masa... pe sân... sub razele de lună...
Ca un Luceafăr ce-i adevărat, în jos,

54
Romanticul meu
spre gura mea s-a coborât, probă la Bac

să dea: chiar cea mai grea: examen de sărut!
Să te înţelegi cu o limbă străină! E greu.

Apoi a dispărut... ştii cum? Zici c-a fost vis!
Ezita: Nu a fost, mamă! Urmarea sunt eu!

O, Sfântă Fecioară, de ce... ai păcătuit?
Mama: Stai bre, ce te răţoieşti la mine?

Că i-am dat notă mare la Bac!
Iar eu am fost fericită, apreciată, iubită!

Numai că dânsul, şi el tânăr, prea tânăr poate,
la fel ca şi mine, nu era pregătit să suporte
consecinţele... unui... sărut.
Aşa că... s-a dus... Şi dus a fost!
Ezita: Şi acum s-o fi întors! Nenorocire!
Cum se întoarce roata! Chiar el să fie, mamă?

Răspunde! Nu mă înnebunii! Să fie el
iubitul tău din liceu? Întors acum, fantomă
să mă bântuie şi pe mine cu al lui... sărut?
Chiar el să fie... tatăl meu? Chiar el?

O, sfinte suspine, cu ce v-am greşit?
Să vă luaţi acum de mine eu vă interzic!
Plecaţi, plecaţi voi lacrimi pe cale de a izbucni!

Eu, demonul acesta, chiar de mâine,
îl voi alunga... din inima mea!
Mă voi... călugări!
Mama: Stai, fată! Ce-ţi veni?

Că poate... am exagerat... puţin.
Amintiri din copilărie, adolescenţă... Ce vrei?

Le mai înfloreşte omul! E mult de atunci.
55
Am uitat, mamă! Nu mai ştiu cum Luceafărul

lucea, fără perdea, nici ce nume purta!
Dar ştiu, dragă... Linişteşte-te, scumpa mea!

Ştiu că noi doi am fost la război... cu limba,
fata mea! Doar cu limbile noi ne-am duelat!
Duel pe viaţă şi pe moarte, maică!
Primul meu sărut!... M-a dezvirginat...

între dinţi!... Şi au urmat apoi multe incursiuni!
Val după val pe al buzelor mal!...
Dar eu am rezistat: stoic!

Eroic aş zice!... Parcă şi acum
îi mai simt gustul de tort, de căpşună, în gură
şi atingerea acestui duşman ce parcă
m-a hipnotizat:
să uit, să uit, să uit... Şi am uitat!
Frumosul zeu, ca un vampir de salivă,

m-a supt de seva-mi dăruită, ambrozie să-i fie,
iar apoi şi-a întins aripile, dragul... şi s-a dus:
sedusă am fost, pierdut, un zeu să-mi ajungă
în memoria mea... Erou necunoscut!
Ezita: Chiar tatăl meu? Puteai să uiţi pe altul!
Mama: Nu zău! Ţi-am zis că am exagerat descrierea!
Ezita: Dar ceva... o fi fost între voi, recunoaşte!
Mama: Doar un... sărut... lung, lung... foarte lung

şi atât!
Ezita: Şi atât?! Eşti sigură, mamă?

Să nu mai fi fost şi altceva... lung între voi!
Mama: Nu, dragă, îţi jur! Mi-aş aminti, ce dracu,

dacă ar fi fost şi altceva... lung între noi!
Ezita: Of! Tată Ceresc, lăudat fie numele tău...

56
Romanticul meu
necunoscut! O piatră mi s-a luat de pe inimă!

Uf! Măcar... nu-i tatăl meu!
Mama: Dar are vârsta lui!
Ezita: E un pic mai tânăr, mamă! Cu câţiva ani!

Dar vârsta nu-i deloc o problemă, e cool,
că are multă experienţă de viaţă... poetul.
Şi ştii cum sărută? Că de aceea m-am speriat

puţin: că parcă ai descris primul nostru sărut!
Din vis! De vis! Legendar de-a dreptul!

Şi acum... îi mai caut descântec,
când îmi amintesc de sărutul de aur, ceresc!
Sărută ca un înger!
Mama: Aici confirm!
Ezita: Poftim?
Mama: Infirm! Retrag ce-am zis!

Poate e doar o întâmplare! Nu o fi el!
E altul!
Ezita: Să-l întrebăm, mamă!
Mama: Dacă m-a sărutat când aveam 16 ani?

De unde să mai ştie el?
Crezi că, spre deosebire de mine, el nu a uitat?
Bine... Să-l întrebăm atunci!
Ezita: Ah, sărutul! Chiar primul sărut –

cine vreodată l-a uitat?
Mama: Perversul!
Ezita: Care pervers?
Mama: El: agentul inamic, corupătorul de minore.

57
Că ea – limba mea trădătoare, s-a furişat

tiptil printre dinţi, să ducă tratative pe ascuns
cu altă limbă. Şi un pact de pace
gurile cele rele au semnat... pecetluit
cu un sărut trădător!
Iubirea ne-a trădat, copilă! Dorinţa de unire!

Dorinţa sexuală! Ea este Iuda!
La umbra dinţilor, în grădina plăcerilor,

au complotat chiar două limbi îmbrăţişate
pe lângă lacul cu salivă, dezbrăcate,
să facă baie în valuri de spumă!
Sub cerul gurii, descoperite mistere, cu dor,

s-au îmbrăţişat ca şerpii pe un băţ împăciuitor.
Hermes – ne-a molipsit cu simbolul acesta:

şerpii sunt două limbi sâsâind în tăcere,
pline de venin ce scuipat se numeşte,
mereu pregătite de luptă în vorbire,
de confruntare-n idei, în dorinţe, în sensuri,
încolăcite însă... spre tămăduire,
spre pace şi spre liniştire, prin sărut,
în jurul dorinţei de împreunare,
şuierând printre dinţii canini, ca o salvare,
o sută de săruturi fioroase să ne muşte fiinţa,
copilă, că-s capete de balaur,
precum Ladon, păzind
mărul de aur, al lui Adam, din gât!
Ezita: Mărul de aur nu-i doar un sărut!
Când îl primeşte... cea mai frumoasă...

aleasă e... să fie chiar mireasă,
cunoscând... secretele genezei.
Mama: Da, le-am cunoscut!
Ezita: Deci nu ai fost virgină când m-ai născut

şi nu ai rămas însărcinată de la un sărut?
58
Romanticul meu
Mama: Aceasta-i o întrebare serioasă sau...?
Ezita: Aminteşte-ţi, mamă,

omul cu care te-ai sărutat!
Să nu fie el cumva, că nu mai dorm la noapte!
Mama: Ah, cât l-am iubit o vreme!... Îmi şerpuia

limba, sâsâia, îmi amintea vicleană
sărutul acela... smuls din Paradis,
să-l retrăiesc din nou şi din nou, o vreme,
ah, cât timp a trecut! Vai, primul meu sărut!
Mi-l amintesc de parcă ar fi acum!
Ezita: Şi omul? Purtătorul de sărut? Virusatul acela?

Pe el chiar nu ţi-l aminteşti?
Mama: El... nu e aşa de important.

Unelte-am fost: şi ea, şi eu, şi el, sărmanul!
Consumaţi de dorinţa de a şti,
de a cunoaşte Pomul Lăudat, de a muşca
din mărul blestemat, de-a ispiti, de-a relua
Geneza!
Şi limba lui... şarpe mi-a fost: mi-a şoptit

la ureche: Iubeşte! Iubeşte! Iubeşte!
O, Doamne, ce limbă divină! Păcat că-i străină!
O are la fel?
Ezita: De unde... să ştiu eu, mamă?

Că doar, nu m-am sărutat cu el, sper...
Doar genele tale, o parte, le am.
Amintirile însă nu ţi le-am moştenit!
Mama: Of, dragă! Dar sunt acolo: în tine!

Se numesc instinct! De ce l-ai ales pe acesta?
Ezita: Nu ştiu! Îmi place de el! Are ceva... deosebit.
Mama: Sărută foarte bine şi...
Ezita: Confirm!... Ştii ce?

De-i el, o, scumpă mamă, îl împărţim!
59
Îl iubim amândouă! Doar tu şi cu mine

o să ştim... ce este-n gura lui!
Mama: De soţia lui ai uitat?
Ezita: A!... Atunci să fie o treime! Mi-o asum!

Merge şi aşa! Merge oricum!
De el nu mă las nici moartă! Îl iubesc!
Mama: O, Doamne, mândra mea fată!

Frumoasă cum alta nu-i!
Prinţesă printre stelele din al nostru
provincial oraş! Tu, regină a nopţii,
a balului regină, chiar tu, orgoliul întruchipat
aşa de jos să cazi... la picioarele lui,
ca să-l iubeşti... chiar necondiţionat?
Ezita: Of, mamă! Precum îngerii din cer au căzut,

frumoşi, orgolioşi şi ei, dintr-o mândrie
fără de măsură şi eu am căzut rănită de Eros
la piciorele lui, al Domnului meu,
să-i fie spălate... de păcate, sărutate, adorate,
cu părul meu şterse şi îmbrăţişate
pentru eternitate!
Mama: La naiba! Te-ai îndrăgostit!
Ezita: Da! M-am îndrăgostit! Am uitat de mine!

Am devenit nimic! Totul s-a sfârşit!
Eu nu mai exist! Doar el mai există
acum în al meu trup! E sufletul meu!
Mama: Ei, hai copilă! Nu mă imita!

Văd că semeni cu mine! Să nu exagerăm!
E şi el om! Un poet, un romantic!
Dar nu e vrăjitor şi nu-i magie
iubirea ce vă leagă! O fi doar fantezie,
fata mea! E, poate, numai... fantezia ta.
Ezita: Dar, mamă! L-ai văzut! E vălurit!

Şi poartă mască! Dar nu doar acum!
Misterios este mereu! De când îl ştiu!
60
Romanticul meu
Chiar dinainte de Co-Vid! Joacă teatru!

Nu pot să-l ghicesc! E ludic, mamă!
E un vis! E dramaturg! Îmi scrie roluri!
Şi vrea să joc în ele! Vrea să strălucesc!
Să fiu ce sunt în ochii lui: o muză îndrăgostită,

o idee: chiar pe aceea de a fi îndrăgostit,
în mine, el o vede: ne confundă: pentru el,
eu... sunt Iubirea! Nimic mai puţin,
nimic mai mult.
Mama: Aşa ţi-a spus?
Ezita: Mi-o spun mereu textele lui: citindu-le,

mă văd prin ochii lui, de parcă în oglindă
m-aş privi: „Oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai frumoasă din ţară?”
Iubirea lui, mamă! Iubirea... unui poet!
Cuvintele lui scrise sunt ale mele vorbe

ce aş putea... eu să i le rostesc lui,
doar că nu pot să o fac... până nu mi le scrie!
El... este limba mea, sărutul meu, al meu

cuvânt rostit prin gura sa şi scris
de mâna lui! Mi-e limba legată, blestemată
să fie sfioasă, timidă, fricoasă! Nu îndrăznesc
să rostesc, deşi-mi doresc, vorbele lui,
decât atunci când joc în piesele în care
iubirea divină vorbeşte prin noi!
Nu sunt încrezătoare în puterea

cuvântului meu, iar el...
Mama: Da, ştiu! Are o limbă! O, Doamne, ce limbă!

Eu... chiar în gura mea cu laude am primit-o!
E una de miere!
Ezita: Sau cu amar pe ea... Când vrea,

te scoate din pepeni, unu-doi!
Mama: Aşa deci... Nu e doar lapte şi miere

61
limba lui?... Romantismul s-a terminat!

Aţi ajuns văd... şi la... realism.
Englez sau românesc?
Ezita: Autentic, mamă! Din inimă pornit!

Cred că-l urăsc la fel de mult cât îl iubesc!
Mi-e teamă de lacrimi, mă tem să le vărs
din cauza lui... Aş pângări o idee, un ideal,
un vis! E atât de inocentă iubirea ce-o trăim!
S-o văd că moare, parcă un roman aş citi

în care se stinge cu febră o copilă
cu ochii mari, cu părul creţ, în braţele mele.
S-o văd cum se răceşte nu aş suporta.

De pe buzele-i vineţite viaţa părăsind-o
cu un ultim sărut, în rai s-o văd cum urcă,
într-un loc mai bun – nu pot să-mi închipui!
Mi-e teamă de lacrimi... Totuşi, adeseori,

plâng... Să-mi moară iubirea, o, mamă,
e posibil?
Copila inocentă... adoarme lângă mine.

Visez urât, tresărind, mă trezesc...
Iubirea-i lângă mine... A adormit senină.
A murit... Mi-o smulg din braţe forţe,

brute infernale! Ţip! Şi izbucnesc în lacrimi!
Iubirea s-a sfârşit!... Acesta-i... realism.
Eu nu pot să-l trăiesc. Nu mă convinge

iluzia aceasta. Iubirea mea pentru el,
o ştiu, e... pentru eternitate!
Mama: Te înţeleg. De câte ori... cea îndrăgostită,

o veşnică adolescentă-n mine, nu a murit?
În noapte o visez şi plâng când mă trezesc!
Aş vrea să urlu: Da! Şi eu te iubesc!
Dar cină să mă audă? Şi cine să-mi răspundă?
Ezita: Doar lacrimile, mamă!

62
Romanticul meu
Doar ele ştiu cât de mult noi iubim!

Şi vin pe ascuns, în taină sunt şterse,
să nu se vadă că au curs şi nimeni să nu ştie
că noi trăim în utopie... atunci când iubim.
Mama: Of, viaţă! De ne-am întâlni odată

toţi, cu lacrimi pe obraz, în mijlocul cetăţii,
neşterse, şiroaie curgând, semnalând
sub ropot de ploaie lipsită de nori
cât de mult... iubim...
Ezita: Mult şi prost, mamă. Mult şi prost iubim.

Şi mai ales pe cine nu trebuie!
Mama: Niciodată nu eşti atât de singură, de părăsită,

ca atunci când, iubită, eşti trădată apoi!
Ezita: O să renunţ chiar eu la el! O, Doamne sfinte,

o să-mi trădez iubirea! I-o iau înainte!
Acum îl chem! Un ultim sărut eu o să-i dau,
apoi îl alung... Dacă vrei... poţi să-l săruţi
şi tu... Să vezi dacă e el!
Mama: Cheamă-ţi romanticul, să revină!

Între iubire şi vină, el e vinovat!
Să-l judecăm, din nou! Să vină!
Să intre martorul, să fie ascultat!
(Ezita îl sună pe iubitul ei...)
Ezita: Îl sun acum... Nu răspunde...

Apel ratat... N-o fi prin zonă.
O fi ocupat. O altă... sărutată,
tot de co-vid bolnavă, ni l-a îndepărtat:
romantică şi ea: urgenţa sa
l-o fi chemat spre dânsa, să o scoată
la plimbare prin oraş, prin parc,
lumea să-i vadă cât sunt de fericiţi!
Mama: Cum adică să-i vadă? Fără mască?

Cel voalat, ascuns de tine şi de neamul tău,
cu ea nu se ascunde? De ce, iubita mea?
63
De ce să fie atâta... nefericire în tine ascunsă

sub chipul lui: al amantului?
Ezita: Ea ştie.
Mama: Şi?
Ezita: Nu-i pasă. Vrea doar să nu mă vadă la faţă,

alături de Domnul smintit, în vie icoană.
Ce ştie ea, ce ştie el, ce ştii şi tu acum –
ea vrea ca nimeni să nu afle:
iubirea e nefericire... când e gelozie.
Eu mi-o ascund.
Mama: Geloasă pe soţie... Ea prima l-a văzut

când poate tu încă nici nu te-ai născut.
Ea-l ştie, o, Timpule, îl ştie... de mult,
de o vreme ce-i lungă şi are rădăcini
în inima lui...
Ezita: Dar şi eu l-am văzut! Mi-am amintit de el.

Instinctul meu... îmi zice că-i al meu!
Să fug, divină mamă? De el să mă ascund?
Îmi pare că de mii de ani noi ne cunoaştem

şi doar ne-am revăzut acum: că de veacuri,
de secole îl ştiu... Şi nu-i târziu nicicând
ca să iubeşti ce-ai mai iubit în alte vieţi,
în zeci de vieţi şi mii de întâlniri, iubiri
nesfârşite, recunoscute, resimţite
dincolo de timp, în absolut trăite...
Noi... am mai fost iubiţi de mii de ori.

De fapt, numai pe el pot să-l iubesc
după ce-l întâlnesc... în fiecare viaţă.
Mama: Indiferent pe cine a mai sărutat?

Nu eşti geloasă?
Ezita: Iubirea noastră nu e lanţ, ci libertate:

ba chiar eliberare: îl vreau fericit! Atât.
64
Romanticul meu
Mă rog să fie fericit, orice dorinţă i-o respect.

Nu e al meu, nu e proprietate, stăpână nu-s,
nu-mi este sclav. Mi-e doar... iubit, iubit
cum altul nu-i şi nici nu ar putea să fie.
Eu am încredere deplină că iubirea noastră

nici unul din noi nu o poate trăda vreodată
cu un sărut sau cu o îmbrăţişare...
Mama: Dar cu o căsătorie?
Ezita: Asta-i ficţiune, mamă! Unde-ţi stă inima,

răpita minte unde se întoarce mereu,
din zori de zi până în nouă adormire,
acolo nu-s hârtii şi martori nu-s,
nici ritualuri de unire, de fortuită legare.
Îmi este martor Dumnezeu că nu-s soţia lui,

ci-i sunt... iubită şi-i cu mult mai mult
decât aş fi visat că există: e conexiune în duh,
de dincolo de vreme, de hârtii, de trup,
cu mult dincolo de orice... sărut!
Pe buzele tale... dacă el a fost, cândva de val

purtat pe o necunoscută mare, tânăr fiind,
pe buzele tale... el a sărutat portalul organic,
poarta ce e trup prin care a sosit la bal
prinţesa lui: geamănul spirit, de alint
trupul de tine crescut, să fie de el îmbrăţişat
la timpul potrivit...
Pe mine, mamă, el m-a sărutat, adolescent

fiind, pe buzele tale ameţite de vin.
Îi simt şi acum sărutul. Te-am posedat atunci,

căci duh încă eram, doar să-l sărut pe el,
mai devreme pornit prin iadul plângerii,
viziune să îi fiu, speranţă, încurajare!
Prin ochii tăi, el m-a văzut pe mine!

Acolo eram şi îl îmbrăţişam şoptindu-i
fără glas, cu tandre înţelesuri clare:
65
– Aşteaptă-mă, iubitule! În curând o să vin

prin acest portal, în al plângerii iad!
Sunt înger... şi cad chiar acum,
voi intra în curând în acest trup,
nu doar în duh, ci şi cu trupul,
noi să ne reîntâlnim, peste vreo 20 de ani.
Mai ai răbdare puţin!

Rezistă! Ne-am despărţit cu greu:
tu mai devreme ai plecat,
eu am trăit... mai mult.
Şi mai devreme ai revenit aici,

să fie totul bine aranjat, lucrat prin destin,
când ne-om reîntâlni: desăvârşită
să-ţi fie poezia pe atunci, rafinată, lucidă,
încât prin absolut să fim de vers purtaţi,
că-i scris la timpul potrivit de cel antrenat,
maestru pregătit... să îşi revadă Muza.
Sărută-mă, iubitule! Pe ale mamei buze,

mă aflu aici, doar duh primordial şi apă vie,
foc descătuşat! Din corpul acesta o să vin!
Iubeşte-mă în clipă, o întreagă noapte!

Să ne reamintim... fericirea care ne aşteaptă
în săruturi ce merită... să fie amintiri!
Dar numai atât, iubitule! Numai atât!
Că nu îmi vei fi tată, ci iubit!

Şi nu pe a mea mamă tu o vei iubi,
ci eu, iubită, da, iubită, din nou îţi voi fi!
Mama: Satanică fată... M-ai posedat la băutură!?

Şi i-ai vorbit prin mine?... Dar îţi jur
că nu îmi amintesc aceste vorbe!
De bere, de vin... sau numai de amor

oi fi fost posedată trăind sărutul acela
în adâncă tăcere...
Of... Îmi amintesc acea tăcere!

66
Romanticul meu
Vai, câte se mai spun când Logosul tace!

Iar pe limbă, cuvintele nespuse... ameţite-s
de mângâieri, de o furtună liniştită:
neclintită alunecare magică în vid...
Iar la sfârşit, când timpul şi-a revenit în fire,

o despărţire, o dezlipire... uşoară ca un fulg,
limpede ca un lac de cer oglindit, fără dorinţe,
albă despărţire, pură, fără îndoială...
E adevărat... Nu l-am iubit.

Dar nici nu l-am uitat vreodată:
căci sărutul... acela.... cu el l-am avut
şi de el mi se leagă... chiar primul... sărut.
Ezita: Ce-a fost al meu... în astă viaţă!
Mama: Cine mai ştie ce a fost atunci?
Ezita: Ce perfidă e karma!
Mama: Da, dragă! Carnea e perfidă!

Iubeşte şi ea, tânjeşte şi trupul:
are voinţa lui, iar limba, muşchiul
care salivează după un sărut,
îşi are şi ea poftele-i meschine.
Pielea se zbate să fie mângâiată,

înfiorată, tresaltă, când e atinsă
mâna, când umărul e sărutat.
Şi buzele, extatice, aşteaptă o apropiere.

Şi sânul la fel: doreşte... a fi supt.
Da, carnea mea, chiar ea: e a ta mamă!
Şi oasele ce te-au purtat, greutate,

şi muşchii care s-au luptat,
pe viaţă şi pe moarte,
să fii împinsă cu forţa într-o lume
în care trupul e stăpân, e tartor, e satana!
67
Eu sunt... doar martor! Al patimilor lui!
Al şarpelui rănit, nevindecat, agonizând,

în spaimă, tulburat, crezând... că moare,
că o să putrezească carnea,
că s-or descompune chiar oasele toate
şi părul, şi dinţii, şi unghiile resemnate
că într-un târziu oarecare există un sfârşit
chiar pentru craniul de privire lipsit...
Nu vrea să moară trupul... şi se zbate

să-şi caute săruturi, mângâieri în noapte,
miracole ce, suspinând, în ultima clipă,
aruncă-n vagin... încă o dorinţă, încă o iubire
reluată, înghiţită de a trupului carne!
Mereu e refăcută carnea, căci are voinţă!

Doreşte să trăiască – şi sângele învolburat,
şi inima ce pulsează fantastice închipuiri,
şi plămânii ce mereu aspiră praful de pe stele.
Corpul acesta! Acest sânge al neamului tău.

El este karma, dharma: pedeapsa şi răsplata,
că noi credem în el: în demonul acesta
pe care-l posedăm, pe care-l călărim,
să fim stăpânite şi slugi umile să îi fim:
să îl plimbăm, să îl hrănim, să-l punem
la culcare, să îl răsfăţăm adorându-l,
lăudându-l, să-i iubim... găunoasa lui formă.
Stăpân e trupul peste duhul cel căzut

în temniţele lui cu aur poleite, închis să fie
în carnale patimi, în banale dureri
de cariate măsele... tratate cu plumb.
De plăceri amăgite, pentru maţul ce-i şarpe,

în burtă încolăcit, primim comenzi prin foame,
să fie hrănit satanicul trup... şi gura-i nesătulă!
Ezita: De el posedată şi eu... de tiranicul trup

sunt biciuită, cu dureri de spate, de un duh
de carne vie, împinsă-s de instincte, să refac
68
Romanticul meu
voinţa lui de viaţă chinuită, brută, negândită,

animalică poftă de a reuşi, pe urmele-ţi
bătute cu mizerii corporale să îţi calc şi eu,
o, mamă, şi mamă să îi fiu unui alt fiu,
o filială nebunie a sângelui vărsat, sacrificat,
să fie... fiu pentru un vrednic corp înmulţit
sau fiică ostenită pentru a trupului burtică...
Mama: A fugit?
Ezita: Cine?
Mama: Demonul tău întrupat! Dracul mascat!

Voalatul cel vălurit! Amantul!
Nu a văzut că l-ai sunat? De ce nu te sună el?
Ezita: Îl mai sun odată... (Îl sună.)

Nu răspunde. Poate nu are semnal
pe unde o fi...
Dar nu a fugit! Doar a plecat, ca să revină!

Ne atragem nebuneşte: există o dorinţă
stupidă, neînduplecată, ce ne vrea în unire:
cu cât ne îndepărtăm mai tare,
se pune-n mişcare un roşu fir de undiţă
ce ne trage înapoi, înlănţuiţi să fim,
prinşi în plasa iubirii.
Nu pot fugi de el, măicuţă sfântă!

Nu pot să mă ascund de cine-i în mine!
Că e deja aici: îl simt: e-n trupul meu,

palpită chiar acum:
că-i inima mea neîmpăcată... un cuib
în care şarpele acesta mi s-a furişat,
mă muşcă de un sân, iar veninul amintirii lui
cu mult mai dulce-i decât mierea!
Doar dacă... Aşteaptă-mă puţin! Revin...
(Ezita iese şi revine apoi cu un cuţit în mână...)
69
Ezita: Aş putea de el să fug? Să mă ascund?

Aş putea eu să uit ce inima-mi ştie?... Da...
Dar numai dacă, chiar acum, a trupului tiranie,

nebunia în sângele meu infiltrată,
a inimii trădare ce-mi este durere în piept!...
Da... Aş putea să-l uit. Dar numai dacă...

toate acestea se vor sfârşi...
chiar acum!
(Ezita îşi dezveleşte sânii şi apropie vârful

cuţitului de spaţiul dintre ei...)
Mama (speriată): Ce faci? Opreşte-te! O să te tai!
Ezita: Nu mai suport acest trup!

E prea mare durerea de a-l locui... cu iubire!
Îmi voi despica pieptul acesta întristat

şi inima-mi scoasă, sub privirile tale,
mi-o voi tăia în două: jumătate... să i-o dai lui,
că i se cuvine – e jumătatea lui!
Iar cealaltă jumătate – nu îmi pasă!

Sângerândă, să o arunci. Că-i doar un muşchi!
E carne, mamă! Carne blestemată
să nu afle vreodată... ce înseamnă... a iubi.
Doar carne-i! Nesimţită, necurată

din carnea ta de fată... afară aruncată,
din carnea ta de mamă... ea a fost luată.
Ţi-o dau înapoi!
(Ezita ridică cuţitul să lovească...)
Mama (cu fermitate):

Destul! Opreşte-te, nebuno!...
(Ezita se opreşte... cu cuţitul în aer...)
70
Romanticul meu
O să pătezi covorul! Şi a fost scump!

Şi mobila aceasta, în cădere, poate
mi-o distrugi cu amintiri neplăcute!
E plătită în rate! Şi casa e un trup!

Şi banii sunt sângele lui! Nesocotito!
Pentru materie noi muncim! Mamona

are ziduri tencuite, vopsite cu lavabil,
podele spălate şi covoare frumoase,
aspirate, pe care tu vrei să le pătezi,
acum, cu sângele tău...
Destul! Până aici cu circul!

Am înţeles cât de mult îl iubeşti!
Nebună frumoasă, ca şi mine! Asta eşti.
Lasă cuţitul! Nu mie trebuie să-mi dovedeşti
că tu într-adevăr iubeşti!
(Ezita lasă mâna în jos...)
Eu te cred: acelaşi instinct noi avem:

îl ai de la mine: nu te căi! Iubeşte!
Dar nu exagera! Ai întrecut măsura!
Dă-mi cuţitul!... Aşa! Bravo!
Ce-ţi veni?
Ezita: Mă pregătesc să fiu actriţă, mamă!

Cum mi-a ieşit scena?
Joc într-o piesă de a lui: de-a Domnului!
Mama: Cel vălurit? Misteriosul? Marele Anonim?
Ezita: Chiar el!
Mama: Îi place tragedia?
Ezita: Deloc! O dispreţuieşte! Râdem de ea!

O, de i-ai şti sarcasmul, satira, ironia,
caracterul dur, de neînduplecat judecător,
ce critică, ce scoate la iveală
ce e de alţii ignorat, ce e ascuns sub preş!
71
Al simbolurilor sacre înţeles ocultat!

O stâncă de bărbat!
Mama: Lasă că ştiu eu despre ce stâncă e vorba!
Ezita: Stânca de care-i pironit Prometeu, mamă!

E pedepsit, că focul sexual a fost furat
de nişte ameţiţi, să se facă şi ei zei cuminţi,
pe furiş, să fie şi ei preţuiţi
sub numele de părinţi!
Mama: Tatăl tău... ceresc – desigur este!
Ezita: Desigur, sfântă fecioară care m-ai născut!
Mama: Iar duhul sfânt, spiritul acela zburător,

ce viaţă mi-a suflat în burtă...
Ezita: Da, mamă, ştiu şi acela cine este!
Mama: Ce glumă-i şi religia asta! Înţelegi, tu, fată,

la cine ne închinăm?
Ezita: La singurul zeu adevărat din acest infern:

la Zeul Sex?
Mama: Sau la singurul Zeu Creator de oameni: Amor!

Ah, sentimentul acesta! Obsesia nebună
de a reface androginul: femeia însărcinată:
într-un singur trup, două inimi, patru mâini,
patru picioare, două capete, acelaşi sânge...
Ezita: Două trupuri unite trecător

un suflet să creeze: copilul lor!
O să avem un bebeluş!
Mama: De unde ştii?
Ezita: Aşa am visat! Şi o clarvăzătoare l-a văzut

anul trecut! Acum trebuia deja, în braţe
să îl ţin!... Dar timpul, mamă, vremea
72
Romanticul meu
mereu se amână... Saturn, întârziatul,

deloc nu se grăbeşte, nimic nu se schimbă:
toate rămân la fel!
Nu o să fie... nici un bebeluş.
Mama: Dar testul acela... de co-vid?
Ezita: A fost greşit, un fals pozitiv, o eroare...
Mama: Deci nu mai eşti însărcinată!
Ezita: Mi-a trecut... această idee... prin inimă,

iar lui i-a ieşit din cap... dorinţa unui trup!
Mi-a spus! L-am auzit! E nebun după mine!

Dar nu cred că mă iubeşte!
Şi nici copii nu-ş doreşte! Mi-a spus!
Mama: Dar are doi!
Ezita: Nici unul! Am exagerat, pentru efect dramatic!
Mama: Şi nici soţie nu are, nu-i aşa?

Voi aţi jucat teatru toată ziua...
O glumă proastă, pe timp de pandemie,
să ne veselească un teatru absurd,
ne-aţi făcut, inventând iubitului o nevastă?
Ezita: Asta-i reală gluma! E căsătorit.

De tânăr, mamă. Nu a ştiut ce face
când a semnat contractul vestit... cu Satana.
Mama: E satanist?
Ezita: Ca orice bărbat ce e căsătorit: complotează,

pe ascuns, ca infernul acesta să fie refăcut!
Mama: Prin patimi carnale numite adeseori iubire,

acest Lucifer mândru, căsătoritul bărbat,
se crede creator de oameni, tată ceresc
căzut pe al durerilor pământ, chinul să dureze,
73
purtător de lumină, civilizatorul erou

munceşte casnic, originarul păcat
să fie repetat... la infinit.
Ezita: S-a scufundat în trupul meu ca într-un lac

şi a intrat în mine ca într-o scorbură de copac,
el vrăjitor să-mi fie ce ştie că a fost vrăjit!
Că toată lumea e vrăjită! Precum Merlin

închis în al Vieţii Copac, cu genele lui,
prin farmece de femeie, a fost el legat:
se luptă, să scape din trupul de păcat!
Ascet se vrea! Posteşte. Iluminat,
vrea noi să ne unim... doar sufleteşte!
Mama: Mânca-l-ar mama de ginerică!

Iubit din ăsta, dragă, să tot ai! Poet!
Ce poezie este viaţa lui!
Să nu ai nici o grijă! De prezervativ să uiţi.
Pentru o astfel de iubire nu există!
Iubeşte-l, maică! Uniţi-vă... în spirit...

aşa cum zice el! Şi sufletele să vi le uniţi
cu drag, că nu e nici un bai! E bine!
Răul, cum ţi-am spus, vine din trup!
Fără de trup iubire, dacă voi aveţi,

a mea binecuvântare eu v-o dau
pe veci să vă îndrăgiţi!
Ezita: Da, mamă? Chiar de-i căsătorit?
Mama: O, sfinte Doamne, mai ales atunci!
Ezita: Îţi mulţumesc, mamă, pentru binecuvântare.

Îţi mulţumesc!
Păcat însă de atâta antrenament inutil!
De romanele de dragoste citite!
De poeziile studiate, recitate cu patos...
Maculatură fără rost! Că nu m-au pregătit
deloc... să mă unesc... c-un... sufletist ca el!
74
Romanticul meu
De nu îmi intră al lui trup în trup,

nu-i risipită în zadar iubirea noastră?
De numai în vis cu el mă voi iubi... trupeşte,
la ce-mi mai foloseşte această îndrăgostire?
Poate că el exagerează c-o astfel de unire!

N-ar trebui să îi fiu Evă, să îl ispitesc
să muşte din plăceri carnale cu temperaturi,
cu cadaverice suspine speriate de moarte
să muşte din... măr?
Să am şi eu un rol prescris în viaţa lui!?

Eva să-i fiu! Iar el al meu Adam!
Şi să luăm de la început a răului geneză?
Mama: Lasă, dragă! Nu îl tenta şi cu păcatul acela!
De necuratul ce-i atârnă de trup,

de şarpele acela, are grijă iubita lui nevastă!
Lilith, demonul carnal, desfrânat, erotic,
senzual! Lasă să-i fie trupul devorat de ea!
Tu să-i consumi doar sufletul lui!

Dintr-o privire, în întregime, înghiţindu-l,
în al tău trup... spiritual, să vă uniţi...
sufleteşte!
De ce să mai păcătuiţi şi voi?

Mai bine să vă mântuiţi, uniţi ca în scripturi,
precum de la început omului îi este menit:
doar în priviri, de la mică distanţă,
doar sufleteşte, draga mea! Nu şi trupeşte!
Ezita: Bine, mamă! Bine.

Voi face cum zici tu, cum zice el:
iubitul meu din suflet, din a mea suflare...
Dar eu... nu cred, nu cred în basmul acesta!

Acest mit, al androginului suflet
ce-i împărţit în două părţi...
eu, mamă, nu îl cred, îl simt! Ştii unde?
75
Aici – între gemenii sâni, rotunzi şi întăriţi.

Aici îl simt în singura inimă pe care o am!
Singura! Doar una, mamă! Doar una!
Şi nu-i a lui şi nici a ta, deşi de la tine o am!
Ci e inima mea!
Aici e androginul: dorinţa

de iubire perfectă, absolută: în mine!
Un veşnic ideal ce are o faţă acum!

O închipuire pe care pot să o văd, să o ating!
Pe care o simt că are viaţă: în mine:
un copil care reînvaţă acum să iubească
o dragoste eternă ce nu are trup!
Afară-s doar umbre, carnale priviri.

Doar limbi trecute printre dinţi.
Doar feţe mascate, doar trupuri ce sunt vii.
Lipsite de inimă, de minte, veşnice instincte.
Nu-s suflete acolo! În niciunul!
Carcase goale, umplute cu patimi:

gelozii stupide, invidii fără rost, ataşamente,
posedări sexuale, frica... de a fi singur:
fiecare cu umbra lui!... Orgolii corporale,
cadaverice toate, dezgust îmi provoacă
şi scârbă... manifestările iubirii cu forţa,
prin nuntă, consfinţită ca regină în iad!
Iubire fără suflet, corporală, prefăcută,

violentă, constrânsă de mobila din casă,
de pereţii celulei în care nu trăim,
ci doar ne târâm ca viermii, vieţuim,
pentru ca corpul să meargă mai departe
cu durerile lui!
Nu-i sufletul meu acolo: în alt trup!
Nu-i în iubitul meu ce-i exilat prin nuntă!

Acolo e alt suflet! De ce să mă prefac?
De ce să mă ascund? Eu doar un suflet am,
76
Romanticul meu
o inimă doar, un singur trup: al meu!
Simţirea mea, al meu sentiment, emoţia...

şi a mea fantezie foarte creativă, vie:
iată iubirea mea! Iată-o pe toată:
nevoalată, nemascată, fără febră,
de gripă lipsită, nerăguşită...
Eu mă iubesc, să ştii!
Dar nu cred în nimic!
Sunt vidul... din co-vid!
Acum... eu sunt răcită: m-am îndrăgostit!

Cu totul lui m-am dăruit, să ne unim
sufleteşte...
Am reuşit!
Prin pandemia lui Pan, planul mi s-a împlinit,
prin pandemia creată de Eros,
lovită de virusul iubirii, m-am îmbolnăvit.
Şi toate mă dor, de abia mai răsuflu

şi poate voi muri... de iubire.
Dar nu-mi pare rău...
că nu mai am răceală în suflet.
Fiindcă... acum ştiu prea bine...

şi, uneori, îmi pare rău că ştiu...
că chiar există... Iubire.
Mama: Există, ai dreptate, de n-ar mai fi să fie,

în vidul acesta, fantasticul... co-vid!
Ezita: Of, mamă!
„Mi-e frică! Teroare am. Spaimă...

că nu există iubire... De-i numai o
Închipuire, totul în mine-i prăbuşit.
Durere simt. Cumplită înjunghiere
în spatele meu. Trădare! Rădăcina-i
tăiată, e ruptă, e smulsă din oase,
se clatină destinul, e năruit lutul,
77
inflamată e stânca, zdrobită-i de cer.
Nu îmi doresc să... Să fiu...”
Aşa mi-a scris...
„Nu îmi doresc, cu tine, lume ruinată,

necurată, să fiu... nu îmi doresc...
cu tine... dacă numai în mine
există iubire... reală, reală – o ştiu,
iar în tine... în tine e frică, teroare e,
gigantică spaimă... că nu există iubire,
că-i numai vis, dorinţă, închipuire,
că e... aiurea o declarată
iubire ce-i numai poezie.
De cel mai real lucru vreodată simţit

e doar iluzie de om smintit, amăgire
de este iubirea de mine trăită, un vid
ce-mi pare plin, că-s amăgit de jocul...
atunci... e totul vid, nu-i de trăit în locul
ce-şi are sprijin... pe nimic!”
Aşa mi-a scris...

„Iubirea mea-i reală. A ta... nu-i
ireală, dar... încă nu-i... aiurea,
precum tu mi-ai zis...”
Mama: Şi ce i-ai răspuns... poetului vălurit?
Ezita: ... Iubirea mea-i... reală... A noastră

însă... deşi nu-i ireală... încă... nu-i!
Mama: O, Doamne!... Iartă-ne, că iubim!
Ezita: Amin!
(Al doilea sfârşit al piesei.)
78
Romanticul meu
V De ce te-aş iubi?
Mama (ieşind): Ok... Prin parc eu mersul să mi-l port,

ca aerul în pieptu-mi mai limpede să-mi fie,
prin timpul ăsta greu, de Pan demonie,
mă duc... Te las... cu Dumnezeu.
(Mama iese.)
Ezita: Cu Dumnezeu...
(Către Divinitate):
Ascultă-mi atunci confesiunea, rugăciunea,

Dumnezeu al meu!
Şi aprinde, te rog, lumina, că e greu
în sufletu-mi... întunecat, tentat
de dragostea aceea prea mult lăudată.
Da! Poetul... Poetul mă iubeşte... De ce?

Aş vrea să ştiu, mereu cu vorbe romanţate
de ce îl văd, de ce nu-l cred că e...
că ar putea să-mi intre în... singurătate.
(Pe un ecran mare se proiectează imagini şi

filmuleţe legate de vorbirea Ezitei: lupul ce urlă la lună,
trandafirul ce se ofileşte pe marginea metalică a unui
pod... prins de o plasă de sârmă aşezată sub margine,
deschiderea unei scrisori ş.a.m.d. Ea se aşează, mai
întâi, pe un scaun de lemn cu spătar, în faţa ecranului,
cu spatele la el... apoi se mişcă pe scenă liber, revenind
periodic pe acel scaun, în faţa imaginilor...)
Iubirea ta, o, Dumnezeu al meu, e-o aiureală,

crede-mă! Că nu te văd şi nici ea nu se vede,
că nu mă cauţi, că nu vrei să-mi vorbeşti,
c-o ţii ascunsă precum ascuns tu eşti
şi nu vrei tu să vii să mă îmbrăţişezi,
să ştiu eu cine eşti, să-mi spui... că mă iubeşti.
79
De m-ai iubi, desigur, n-ai fugi de mine,

că cel îndrăgostit departe nu se poate ţine
de cea pe care o iubeşte. Şi ţi-ai dori să vii,
şi ţi-ai dori să fii chiar aici, acum, aşezat,
să bem ceva, eu să te văd zâmbind
la masă, lângă mine, încântat simţind
cum e să fii iubit... fiind
mai mult decât o închipuire...
Iar eu, oglindită în a ta privire,

ţinându-te de mână, să îţi spun...
Dar tu lipseşti. Şi-i doar o aiureală, desigur,

vorbirea ta, ecou al meu, de gându-mi creată
şi aş vrea să fii, dar tu nu eşti,
fiindcă mi-e clar acum: tu... nu mă iubeşti!
Normal că nu mă iubeşti.
Tu nu iubeşti... pe nimeni.
De ce m-ai iubi... pe mine?
Eziţi. Aştepţi sfârşitul lumi. Stai pitit.

Însingurat. Şi tăcut. Şi nu-mi scrii poezii,
ca el... Poetul meu... Ce-i mai real ca tine,
că nu e închipuit, şi-i mult mai vorbăreţ,
şi, în fine, oricât aş vrea să neg,
el, evident, există, chiar de e puţin... aiurit
ca şi mine.
Iubirea lui e... aiurită. Iar el, rănit, recită

că-n noapte ar vrea să piară, precum lupul
ce urlă către lună, în ochii mei, organic răsărit,
el vârcolac să-mi fie, un vampir pe trupu-mi
ce-mi suge seva de pe buze, în al meu sicriu,
când se ascunde... de lumină... zeul lui.
El mă iubeşte. Tu o ştii. Şi totuşi... ezit.

E un zid, de tine zidit, între mine şi el...
Dar şi în mine... urlă o lupoaică, ecouri ţipând,

smintite, din roşul trandafir înfipt,
lăsat de el pe o margine de metal,
80
Romanticul meu
într-o plasă de sârmă răsucit infernal,

părăsit, lipsit de apărare, spre uscare,
spre aşteptata amintire amânată...
a unui amin, prin chinurile dragostei, unind,
pe podul cunoscut de mine şi de el,
două dorinţe de iubire şi un cer,
înlănţuind destine... cu cabluri întinse, de fier,
şi un sărut... ce încă este şi încă e dorit să fie,
deşi... odată s-a sfârşit, uscat, necules, firul,
trandafirul, floarea aceea sângerând demonie,
în soare, aşteptând, aşteptând, cu înfrigurare,
buzele-mi salvatoare să-i umezească orizontul.
... Vorbesc aiurea, cu tine, Dumnezeu,

mărturisind, că parcă tu ai fi, deşi nu eşti,
că nu te văd, nu te ating şi nu-mi şopteşti
cât de mult... mă iubeşti... Iar... cu el,
nu prea vorbesc şi mă codesc ezitând,
deşi îl port mereu în gând, deşi îl văd
destul de des, deşi el m-a atins şi mi-a scris...
că nu-i un vis, ci chiar eternul paradis
iubirea lui... pentru mine.
Dar tu... nu mă înţelegi. Eşti absenţă.

Nesimţit, că nu te simt, rezonând,
devin şi eu, încet, încet, încă o nesimţită
în viaţa lui, urmându-ţi exemplul,
al tău sublim exemplu cum să... nu iubeşti.
Ah! Să nu mai iubească nimeni ca tine,

Dumnezeule, Ascunsule Zeu!
Şi, dacă se poate, tu să ne fereşti

de o astfel de iubire lipsită de privire,
de auz neauzită, de atingere văduvită,
părăsită de îmbrăţişare, indiferentă,
total indiferentă faţă de ispita unui sărut.
Da. Ezită iubirea ta divină. Absentă chiar este.

Prezentă-i doar într-o poveste. E delir.
Al meu, al nostru, al omului... neiubit
de tine, mult prea iubită, Divinitate.
81
Ezit şi eu, deşi... Ascultă! Ascultă cum acum

strigătoare îmi strigă o scrisoare prescrisă.
Închisă de buze lipsite de scuze,

dorinţa-i precisă: Ascultă-l! Doreşte amor,
căci scumpul meu, cel visător, mă vrea,
dar nu mă cere... de nevastă,
fiindcă... e deja, el, soţul... alteia.
Aşa şi tu, mă gândesc, iubeşti pe cineva,

şi acolo, lângă ea, eşti prezent cu trupul,
cu vocea ta, unindu-te cu ea prin privire
şi părul ei simţind fulgerul din fire, puterea
atingerii unui deget străin, auz de suspin,
pătrunderi prin trup... Mulţumire.
Pe ea o iubeşti. Acolo tu eşti. Nu lângă mine.

Te înţeleg! Nu poţi să ne iubeşti pe toate.
Doar... Poetul poate.
Ah, Domn al Iubirii! De ce l-ai rupt în două?

Sufletul meu... Al nostru. Eu şi el... Şi ea.
Al nostru: al meu şi al ei.
Împărţită-i, legată, o taină preacurată,

în ideal de statuie: o inimă de piatră...
O prea multă iubire... de ce ai pus în el?
Şi soare şi lună – deodată – eclipsă, întuneric,

în pieptu-mi pârjolit, stă apă întunecată,
apă moartă, sub un deşert al pielii adâncită,
infernală-i lumina: nici zi nu este, noapte nu-i,
de versurile lui scăldată, cu timpul sedus,
pe maluri de papirus, eu, frumos întrebată,
goală, mă ascund, nu ştiu ce să-i răspund:
e răsărit acum sau e apus?
Ezit. Poetul, ca şi tine, e un aiurit. Se ştie.

La fel: iubirea-i îi este poezie!
De ce l-aş iubi?... De ce te-aş iubi?
82
Romanticul meu
Din fire-s deranjate temeliile-mi toate,

emoţiile-mi negre: frică, îndoială, bănuială,
priviri spre viitor apocaliptic aruncate...
văd în om păcate: înşelăciune, lăcomie,
minciună, tiranie se ascund în astă pandemie,
în lumea mea, adusă de un infectat,
de un nefericit ce s-a răcit, el febră să facă
şi-n nopţi nedormite, lăcrimând abundent,
să simtă focul ce ne arde... spre purificare.
Ah, nefericire! Să îmi ascund eu fericirea?

De cine? De mine? De ea? De el?...
De tine, ascunsule Dumnezeu?
De tatăl meu? De a mea mamă?

De prietenii mei?... Blestem blestemul
ce invizibil te-a făcut, un simplu Necunoscut,
o, Doamne!... Atinge-mi acum pieptul!
Dă-mi voie să-ţi citesc ce-mi scrie.
(Scoate câteva foi scrise dintr-un buzunar.)
E dintr-o piesă ce-a scris-o pentru mine:
(Citeşte:)
„Sub sânul drept e focul, iadul ce mă arde:
o arsură ce-mi clocoteşte-n roşu de o vreme
ca valurile vântului turbat ce-i bântuit de iele:
de un uragan: de infernul acelor inele! Ah!
E blasfemie această gelozie!

Ura... Din care totu-i făurit pe aici...”
Ezit... Poetul e... căsătorit. Se ştie.

Ea îl iubeşte. Eu... de ce l-aş iubi?
Are dreptate. Ştie. Simte.

De ai avea palme de citit, m-ai atinge, aici...
ai simţi, dacă m-ai iubi, Raiul tău...
o, Doamne, Dumnezeu al meu,
sub sânii mei, o stea polară pentru el,
83
reper, punct fix în cer: o inimă nesimţită,

precum o ai şi tu, Doamne!
Eu doar te imit.
Să-ţi mai citesc ce scrie pentru mine,

de parcă ar simţi, ar şti, misterios, cumva
ce-i real în inima noastră, a mea:
(Citeşte:)
„Închisă sub cupola unui sân, o vale, un abis,
mi-e junglă-n Amazon locul unui viitor paradis:
sălbăticie dulce, şoapte de şerpi, conchistadori
în zale, în armură, aur căutând, mere de aur...
şi lenevite raze întinse pe desfrânate liane
emoţiile lunii ascultând, în valuri prefăcute,
sub arca lui Noe, sămânţă purtând, potopul
să fie, o, Doamne! Potopul...”
Din neiubire-ţi izvorând. – Asta e de la mine.
Poetul meu... al meu şi doar al meu...

nu este, că-i eclipsă, iar între noi e... Luna.
Pământul meu uscat şi, umedă-mi, ţărâna,
lutul acesta blestemat... tânjeşte după Soare.
Prin veşnică eclipsă de mine-i depărtat
chiar Domnul meu, o, Doamne!
Ezit. Poetul e... îndrăgostit. Şi-mi scrie.

El mă iubeşte. Se simte. Zilnic câte o poezie.
Dar eu... de ce l-aş iubi? Ce pot să-i dăruiesc?
Mult mai în vârstă decât mine este.
Şi prea multe ştie... Eu... nu vreau să ştiu.
Ascultă, Doamne, ce mi-a scris,

cum mi-a descris el... simţirea:
(Citeşte:)
„Mă priveşte oglinda... şi-mi pare că-i acolo,
în ea, altcineva: un duh ce-mi seamănă,
o nălucire ce veselă îmi pare, mulţumită
că şi-a găsit... şi nu-i închipuită...
84
Romanticul meu
iubirea căutată de când s-a născut...”
Iubirea căutată de când s-a născut...

Ascultă-l, inimă! Ascultă-l! Ştie!
„Dar când şi eu mă uit în a oglinzii privire,

trecând de luciul înşelătoarei forme, uit,
amintirea-mi se pierde, se ascunde în peşteri,
se fereşte de mine, se îndepărtează alergând,
ca Atalanta-mi prin cuvântul „curând”.”
Închei citatul.
Da. În curând o să fie... în curând...
şi iubirea voastră, Doamne!
Staţi la rând. Poetul vă scrie... pe rând.
Reiau recitarea:
„Acum, cu iubirea-mi,
templul Poetului profanând,
în leoaică preschimbată, ca şi ea, îmi strig
Amintirea! Ea tace! Nici nu mai ştiu cum arăt,
cine sunt şi dacă am găsit ceva în Logosul acela
ce-i pod suspendat între viitor şi trecut...
şi încă este... şi încă e dorit, deşi... odată...
s-a sfârşit... chiar timpul în care am trăit
înainte să-l ştiu...”
Frumos! Ce zici, Divinitate? Nu zici nimic...
Şi eu ezit. Poetul s-a îndrăgostit. De mine.

Ea ştie. Iubirea lui e vie. A mea... nu s-a ivit.
Deşi o simt... ca pe a ta nesimţire,

Dumnezeu al meu... şi vă întreb:
tăcute, o, Doamne, de m-aţi auzi,
să-mi spuneţi: de ce l-aş iubi?
Doar pentru nişte poezii?
Ascultă, zeitate, ce scrie Poetul că aş zice eu,

Ezita, personaj de el creat, după al meu chip
şi întru... a mea... asemănare:
85
(Citeşte:)
„Ah, Lethe, a uitării zeiţă,
eu uit pe jumătate: doar răul îl uit,
prea repede aş zice... Durerea-mi, suferinţa,
chinurile-mi toate absorbite în zile şi-n luni,
pe toate le uit... când chipu-i i-l revăd:
doar ce e bine, doar Paradisul, deodată,
îmi apare din moarte, din nou, înviat,
iar istoria toată, de la Adam încoace,
de parcă nici n-ar fi, se duce, se ascunde,
îmi rămâne sămânţă... pentru dureri viitoare.
Din luciul oglinzii îmi lipseşte chipul meu uitat.

În ochii mei – doar el... Doar el mereu! Fixat.
O, Doamne! Un poet: al meu: poetul meu.”
Frumos! Zice el ceva aici...
Şi totuşi... ezit.
Poetul, desigur, s-a prostit. Crede în iubire.
Chiar s-a pocăit. A înţeles... ce e a dărui.
Aşa mi-a scris. Dar eu... de ce l-aş iubi?
Să îţi citesc, Divinitate, în caz că asculţi,

ascuns pe undeva, ca un spion,
cu al tău microfon ce caută poate
doar dovezi înregistrate pentru păcate,
ca să mă acuzi, cândva, când iadul acesta
ce nu are sfârşit... se va sfârşi.
Ascultă şi învaţă cum să vorbeşti,

de-a fi vreodată să fii şi tu îndrăgostit
de cineva, precum Ezita, această personajă
ce mereu ezită, muncită de imitaţii cereşti:
(Citeşte:)
„Ah, gură blestemată! Tu, gând depravat,
opreşte-te! Ascultă!... Nici măcar un dor,
pe limbă, nu mai am, saliva mi-e uscată
de pârjol, mi-e sete de a lui fiinţă! Un izvor
de sânge proaspăt ce-i clocotitor, din inimă,
ţâşneşte, pulsează, împinge, mă împinge
86
Romanticul meu
spre el: e viu sângele meu! Iar inima-mi

degeaba se luptă să-l strunească! Torentul,
ameţitor, porneşte din a lui privire, mă inundă
cu valuri de lumină înspumată, zdrobitoare!
Mă simt întinsă în deşert, în Sfinx prefăcută

de cuvântul lui, al Logosului:
mi-e întrebare ocultă pe care o ascult.
Ezit. Poetul... m-a întrebat... „Normal

că nu te iubesc.”... Aşa i-am răspuns...
„De ce te-aş iubi?”...”
Aici mă citează pe mine, muza lui:

a neiubirii muză ce mereu ezită,
precum şi tu o faci, Divin Ascuns,
să nu fii găsit şi poate întrebat:
„De ce te-aş iubi?”... Că nu te văd,

nu te aud şi aşa mai departe...
Reiau lectura, în caz că nu filmezi,

ci doar înregistrezi, poate chiar fără să asculţi.
Fii atent, că poate afli şi tu, Nevăzut ce eşti,
ce vrea să zică poetul aici despre iubirea
ce crede (ce simte!) că o simt:
(Citeşte:)
„De mult... nu mai am stele, norii mi s-au dus,
de-i zi în pustiu sau noapte nu mai ştiu,
pentru totdeauna timpul s-a oprit, topit
de sacrele călduri... Şi-s singură-n păduri
virgine, neumblate, iar crengile rupte, căzute
şi frunzele uscate... pe jumătate-s îngropate,
călcate, sfâşiate de un dor!... Mă dor
urmele lui sculptate ca în stâncă
pe inima-mi de piatră ce-a început să bată
atunci... când l-am văzut.”
Atunci când l-am văzut...
„Romanticul m-a copleşit... Nu mai exist.

87
Sunt el: în mine, în oglindă, pe frunzele

ce nu-s căzute încă de pe crengi, pe cer,
în orice sevă ce încă-n mine a rămas,
doar el: romanticul acesta... mi-e sicriu!
Închisă sunt în el, bătută în cuie, sângerând,

mă zbat să îmi dau duhul, lui să-l dăruiesc,
pe mine din mine să mă scot... şi, vidă,
vidată de răceală, de rău, doar suflet să îi fiu
unui pustiu... ce-i gol, dar... cât este de viu!
Ezit. Poetul meu m-a întrebat...

Normal că... nu-l iubesc. Aşa i-am răspuns...
Dar de ce?... De ce nu l-aş iubi... şi eu?
Se mişcă toate însă... purtând o cochilie –

atât de încet!
O, Zeu al melcilor, al meu,
mult prea încet! Ca sfântul prin chilie...
atât de lent... timpul, prin oasele acestea
ieşite din pământ, îşi caută încetare...
Încet... e soarele pe cer, în cerc, greoi,

ca turmele de oi se mişcă
stelele mele... se rotesc,
iar eu... nu îndrăznesc
nici măcar să îi spun: „Te iubesc.”.”
Da, Doamne! Mă opresc din citit.

Ezit. Poetul e iubit. De ea.
O ştie... De ce n-ar fi iubit... de muza sa?
„Mulţumesc pentru inspiraţie, Muză!” –

adeseori îmi scrie.
El e mulţumit. Dar pentru mine...
Ascultă, că parcă el ştie, ştie ceva,

despre nesimţirea ce-o simt asemenea ţie:
(Reia lectura:)
„Pământul este sus, întors,
prăpastie mi-e cerul,
să cad în el eu aş putea, de nu aş fi
88
Romanticul meu
cu tălpile lipită de noroi, de praf, de amintiri

multe ca firele de iarbă ce-s frunze ruginite
în şirul meu de gânduri ancorate, obsedate
că o să cad în stele, pe firmament strivită,
între stânci astrale, acolo, în al nouălea cer,
în a văzduhului vale, corabie zdrobită să fiu
de o cerească iubire, de-o sacră împlinire...
ce-i prăbuşită peste mine... primitiv, obsesiv,
exploziv, din nu se ştie... ce motiv.
Îngropată-s de vie... prin eter. Aş vrea să strig,

dar nu se aude nimic. Iar zeii îmi par surzi
sau prea departe, chiar de mă aud, să vină,
vindecare să-mi fie... o simplă poezie,
zece, o sută, un volum... Ah, cărţile lui!
Prea multe parcă-s aruncate către mine
ca săgeţile lui Amor, neiubire... să-i fiu...
provocându-mă.”
Na, vezi? Auzit-ai, Doamne? Mă provoacă

neiubire să-i fiu, precum şi iubirea ta este,
deşi el... mă iubeşte, precum şi eu, pe tine...
În fine, ezit. Iubirea lui e doar o aiureală, nu?

Trebuie să mă creadă. Aşa i-am spus, deşi...
auzi ce-mi scrie c-aş citi vreodată pe o scenă:
„Aici, în inimă, doar el mi-a mai rămas.

Mormântul meu, poetul meu, sicriul meu.
O, Dumnezeu al meu, tăcutule zeu,
nici oase nu mai am!... Au putrezit...
al trupului pământ şi lutul meu carnal,
precum vorbele tale îngropate prin cărţi.
Deşertul... ce piele îmi este, arzând de dorinţă,
s-a dizolvat în mări evaporate, îngropate
sub mâlul adevărului... ce-i veşnic amânat
spre Revelare.
Ezit... E neagră, e smoală, e sărată,

e apă stătătoare, e o baltă...
plină de sânge... inima mea.”
89
O baltă plină de sânge e inima mea.

Faină imagine! Îţi rămâne în minte,
Dumnezeule, că-i şi adevărată...
(Citeşte:)
„Plutesc pe unde urcată, refugiată în clipe,
naufragiată pe o barcă de furtună împinsă,
spre o insulă de speranţă de abia zărită,
mistuită de focul aprins pe rugul aşteptării
infinite... Sleită, vâslesc. Hipnotică mişcare...
S-au întărit în palme bătături ce-s răni.
Cicatrizat, un lanţ duios mi-e visul repetat:
visez că sunt iubită... de tine: Ascunsule Zeu!
Precum în poezie: aşa... cum mă iubeşte şi el...
Uşor precum valul revenind pe ţărm.

Pe mal, o marmură sfârtecată, sculptată,
îmi pare înviată: e trupul meu de piatră
finisat de poet, ciocănit din cuvinte lovite
ce-au fost înţelese, alese, de acest Pygmalion,
podoabe să-mi fie versurile-i vise
ce îmi sunt veşmânt... Ca laptele de albă,
Galatea-i sunt, o Umbră fermecată,

o muză... captivă, naivă, de inimă-i hoaţă,
fără trup, frumoasă la faţă, de simţire lipsită,
enigmatică făptură ieşită din gheaţă,
purtată în gheare de timpul cel rece, zburător.”
Ah, Poetul! Ce faină-i poezia lui, o, Doamne!

Dar iată: apocalipsa-i pe sfârşite! Luminatul,
al Cerului Domn, din înaltul adânc al inimii,
îmi va vorbi în curând, chiar acum, demoniac,
poate ascultând, luciferică, a mea rugăciune:
– Străin te ştiu pe tine, Dumnezeu al meu!

Căci mi-ai intrat în suflet, m-ai izgonit din trup!
Lentoare, prea domol, agale, ca un melc,
tu te târăşti... spre Nuntă, lipit de pielea mea.
Şi văd că ai ajuns: cadavru eu te simt, trăsnit,
îngropat, blestemat să revii din cenuşă,
scos... din labirintul pandemic al lui Pan.
90
Romanticul meu
Ezit. Ah, Poetule!... De ce te-aş iubi?
Mi-e cerul fraged, copt şi moale, o vale adâncă.

Pământul tău e dur, neîndurată stâncă...
Un Babel turn ridicat... între haz şi necaz,
o lacrimă să-mi fie... gheţarul acesta
urnit pe obraz, alunecând fericit spre topire,
înaripată, îngenuncheată, forţată, sedusă...
etern să te iubească... căzută în extaz...

fiinţa-mi fiind, în ochii tăi, zâmbind,
nu pierdută, ci regăsită din acea secundă,
în care ne-am privit, dezlănţuindu-ne
demonii... spre slava unui Zeu... absent.
Nemotivat aş zice, oricâte scuze ţi-aş găsi,

o, Doamne, ţie: Zeu... chiar al Iubirii.
Ah! Rece sunt şi eu, înfrigurată,

răcită mi-e privirea, călcată în picioare,
mă trec frisoane, înspăimântată,
ca marmura de albă, eu tremur:
la nunta ta mi-e frig, o, Mire
ce ne iubeşti pe toate, precum un poet,
deşi-i fierbinte zarea, sub foc de apus,
în noapte nu te văd, că te ascunzi
precum îngerul acela... ce-i Eros.
Ce vină am eu, o, Zeu pretins al Iubirii,

că nu vrei să te văd, să te aud,
de mână noi să ne ţinem păşind pe un pod,
mireasă să-ţi fiu, unită cu tine de un sacru
sărut?
Te ascunzi, Divinule Absent! Nu mă iubeşti.

Cereşti, desigur, scuze ai multe. Accept.
De ce m-ai iubi doar fiindcă te iubesc?
Eşti liber să alegi... neiubirea. Accept!

Precum Innana, divinitate a dragostei eşti,
dar şi a războiului... Aşa sunt şi eu.
91
Dar... de ce mă doare al meu dor? Că, pocăită,

porunca iubirii, e clar, mi-a fost vechea ispită:
Doar Una este... pentru Unul menită!
Şi ştiu sigur: mi s-a şoptit cu sâsâit,

când mărul lui Adam pe al lui grumaz găsit
l-am muşcat din privire: perfect ne potrivim!
Simbolic, şarpele lui a confirmat:

eu l-am aflat... pe el! Doar Unul este: El!
Poetul meu. Şi atunci...
De ce nu-s oare fericită? Împlinită?

Iubirea... este chin?... Acum că am aflat-o,
pe jumătate-mi pare rău, Divinitate,
că tu ne-ai poruncit
să ne iubim... când o găsim, Jumătatea.
Ezit... Poetul şi Muza. Ce vis sublim...
Prea mare-i diferenţa: el Logos, eu Tăcere,

sursă de venin. Mi-e teamă de şarpe.
De ce m-aş iubi... cu această ispită:
a vorbi? A mărturisi? A-i spune că...
Să-ţi mai citesc, Divin Ascultător,

încă nedovedit, din rolul pentru mine scris:
„Mi-e ruptă rochia... de mireasă. Alerg!

Sunt urmărită de acest romantic turbat!
M-a dezbrăcat din priviri, îmbrăţişată să-i fiu,
icoană sărutată, simbol veşnic viu, pe altarul
acestui Orfeu ce-n iadul meu vrea să intre
doar cu puterea unor poezii, dintre stafii,
să mă readucă la viaţă, privind doar înainte,
sperând că îl urmez, din peşteră la lumină
ieşind după el, prin a Lirei-i putere muzicală...
Ezit. El ezită: Dumnezeu. Cu toţii ezităm.

S-a îndoit, s-a întors. Ceasul, topit, s-a scurs.
Turnat e în forme infernale între „Nu.” şi „Yes!”.
92
Romanticul meu
– „E adevărat că nu mă iubeşti?”
– „Yes! Yes! Yes! Yes!”... Cu ecou... mă retrag
în infernul lui Pluto, Cel Bogat mă tentează,
hipnotizată-s de Mamona spre false străluciri.
Doar umbre văd. Siluete de focuri proiectate.

Deşi-i, acum, din nou, în lumină, el, Filosoful...
eu tot în eclipsă am rămas. O port cu mine:
secundă de secundă, ceas de ceas, tic-tac!
Soarele-mi a rămas... de al lui chip eclipsat.”
Tic-tac!... M-ai ascultat, Dumnezeule?

Mai eşti acolo? Sau doar se înregistrează,
probă împotrivă să-mi fie la proces,
acuzată fiind, că te-am... imitat prea bine
pe tine?
Da, e adevărat! Nu mă iubeşti, Dumnezeule!

Cum nici eu nu îl iubesc pe el! Nu vreau...
să-l văd, cum nici tu nu mă vrei! Nici
să-i aud povestea ce-o scrie pentru mine,
cum nici ţie de ruga mea nu-ţi pasă
câtuşi de puţin, că altfel ai veni...
al tău glas să ţi-l ascult,
adormindu-ţi în braţe, privind un apus
ce-mi mângâie faţa cu un simplu... răspuns.
Te deranjez. Da, cum şi poetul îmi deranjează

felul de a fi... nepăsătoare ca şi tine...
Da. E complicată iubirea unui Zeu.
Dar ce-mi pasă mie de-i noapte, dimineaţă

sau din nou apus? Răsar cu el în gând,
cu el mă culc şi ochii mi-i închid doar
ca să-l văd pe el: pe Domnul meu, o, Doamne!
Şi totuşi ezit. Sunt femeie. Un zid.

Aştept, dar plâng, adorm cu greu...
Eu sunt... nelămurită... O feministă
răstignită între „Nu.” şi „Yes!”...
Între „Da! – eu nu te iubesc!”
şi „Nu! – Nu-i adevărat! Există iubire!”.
93
Ce vină am eu că există iubire? Că o simt!

Doar nu e creată de mine această minune!
Sau este? Inima mă minte? Iar iubirea-mi...
e doar o închipuire a unei aiurite
ce a citit, ca o moartă ce învie, a lui poezie?
Ascultă-mi vorba citind-o pe a lui

ca şi cum eu aş zice-o chiar acum,
de parcă aş fi iubita lui Orfeu, primul poet,
ce s-a vârât şi a intrat, cu adevărat,
mitologic vorbind, chiar în infernul femeii:
(Citeşte de pe foaie:)
„Ah, Euridice!
Timpul s-a scurs, zâmbetul lui... mi-e amintire.
Suspin, desfăcută în două,
şi-s smulsă din mine,
absorbită de raza de lumină care m-a iubit,
pentru o vreme, în infernul meu pătrunzând,
călăuză să-mi fie, ca luminiţa de la capătul...”
Da. Tăcerea-mi... e spusă. Chiar de el.

Şi l-aş lăsa să plece din inima mea,
dar nu pot să îl scot de aici... Din pieptu-mi
zvâcnind ca un nebun, doar la gândul că...
În fine, scrisorile lui, deşi le-am deschis,

nu au răspuns... Pe veci pierdut, lângă mine,
etern eu îl simt, mi-e cald şi mi-e frig,
de amintirea lui eclipsată, trădată-s, vândută,
roabă supusă să îi fiu, Domnului meu,
acestui Autor prin care eu pot,
în sfârşit, să vorbesc...
Ascultă-mă, tu, nevăzut Dumnezeu! Tu,

ce iubirea ţi-o ascunzi mereu, precum eu...
Normal că nu-l iubesc! De ce l-aş iubi?
Eşti laş, Dumnezeule! Iubirea ţi-o ascunzi,
precum şi eu... Că eu l-aş iubi, dar ezit, deşi...
Ia, ascultă, dragostea cum mi-o descrie:

94
Romanticul meu
(Citeşte:)
„Văpaie prorocită, a lui suflare pe coastă-mi
e aprinsă, sub sânul ce mi-a fost strivit
de poetica-i sărutare,
ce-i cârd de păsări umblătoare
de la buric în sus, pe umăr, pe gât,
tot saltă sărutul, iar păsărica, cu al ei ciripit...
e ca izvorul clipocit trecut de miezul clipei...
când floarea s-a deschis şi roua se prelinge
topită de căldura Luceafărului ce a răsărit
din cântul cel de greieri care mă învinge...”
Nu! Mai bine ezit. Nu mă învinge! Sunt femeie!

De ce să fac poetul fericit?
Ia să vedem de ce! Ascultă, Divinule,

Nevorbitor ce eşti, că nu ştii... ce-i iubirea:
(Citeşte:)
„Mi-s trecute prin veacuri infinit reluate
pleoapele închise în delir, de oboseală împinse
să-şi caute uitarea, amurgul, despărţirea,
zidul... în care am fost sacrificată, închisă,
biserică vie, ca Ana sau Mira lui Manole,
sfinţită să fiu pe altarul acesta pământiu...
întins spre slăvire pe o hârtie scrisă, îndoită
chiar de mâna lui, a meşterului
ce chipul mi l-a sărutat prin cuvântu-i...
de Înger, erotic, vestind că un etern sărut...

ca un curcubeu, e podul meu, e legământ
ce încă este şi încă e dorit să fie, deşi... odată
s-a sfârşit... şi ploaia ce l-a făurit, şi culoarea
acelui trandafir, şi-al Logosului glas...
şi-a mai rămas doar griul cer al aşteptării...
din tristu-i gând dezamăgit că n-am venit,
atunci, că n-am putut, că am crezut
că n-a fost timpul potrivit, noi să ne războim,
cucerită să fiu, cucerindu-l pe el... definitiv.”
La naiba! Opreşte-mă, Dumnezeule, din delir!

95
Fă, Doamne, pace! Ajută-mă să nu mai ezit!

De ce să ne luptăm în numele iubirii?
De ce să ne fie chiar amorul scut?
Şi arcul dragostei să ne rănească
atât de trist... cu a lui erotică recitare?
Alungă-mi duşmanii! – patimile mele,

romantice toate, pentru romanticul acesta
ce-n mine rădăcini a prins şi mă tentează,
înfipt în solul meu, din trupul meu hrănit,
chiar un copac al vieţii eu să cresc,
cu şarpe încolăcit în jurul lui, muşcând
din mărul rămas însărcinat, nu cu un vierme,
Doamne, ci din al meu Adam, ce mi-e Poet,
cu viaţă păcătoasă.
Da, o ştiu. E prea târziu... Trăim

născuţi dintr-un păcat, păcatul să îl facem.
Amorul meu e demon. Îmi este Dumnezeu.
Şi-i îngropat în mine, rostogolită-i piatra
lui Sisif. Închisă e intrarea, sigilată-i...
ca eu să fiu însărcinată... cu sfânta ezitare,
cu sacra amânare a iadului sfârşit.
Da, e moartă... dorinţa de iubire vreo trei zile,

apoi, vestitul înger, Eros, mormântul
mi-l deschide, să intre Înviatul, cu lacrimi
şi suspine, în lumea de apoi, în celălalt
tărâm, în iadul unde sfinţii sunt eliberaţi
să zboare prin văzduh, ca duhuri ce îs fluturi
aşezaţi... pe fetale petale... de roşu trandafir.
Ezit. Normal că ezit! Eu nu cred în iubire

oricât s-ar strădui... poetul. De ce aş iubi?
Că mă încântă satiri şi satire dansând, chiuind,

alături de bacantele lui Dionis? Că simt beţie
în versul lui? Nu am băut nimic. Doar apă vie,
de pe buzele lui pe sânii mei scriind...
– „Normal că te iubesc, muză!

De ce nu te-aş iubi?”
96
Romanticul meu
Ah, ce amintiri!... Mai sunt fiinţă? Nu!

Mi-eşti martor, Dumnezeule:
ezit... fiindcă iubesc! Şi nu vreau să-l rănesc
pe al meu poet cu o... necurată iubire.
Prea pătimaşă e! Nici moartă, nici vie, nici duh

nu mai sunt! Am şerpi în părul meu, pe limbă,
venin, iar ochii-s cufundaţi în haos...
La ce-mi serveşte timpul când orice clipă

e la fel: geneză infinită, putere creatoare,
vis împlinit de iubire... fără de sfârşit?
Ok. Se apropie al confesiunii mele sfârşit:
Da, Doamne! Iartă-mă! Iertaţi-mă!

Ezit... Poetul iubeşte.
Mai multe muze el are.
Poliamorul lui e declarat!
Amorul meu... e... însă limitat.
Of, Dumnezeule-Doamne!
Căci şi-a găsit, în sfârşit,

în mine sălaş nemărginit...
Unul!
Doar Unul, Doamne, e Domnul meu iubit!
Un demon, un zeu: Romanticul meu!
(Sfârşit?)
97
Cuprins:
Romanticul meu 3
I Bărbatul Vălurit 4
II Certificatul 20
III Masca 33
IV Sărutul acela 46
V De ce te-aş iubi? 79
98
Romanticul meu
radu-lucian-alexandru.blogspot.ro
calatorieprinconstiinta.wordpress.com
99

Romanticul Meu - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romanticul Meu - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Radu Lucian Alexandru

2023 © Copyright deţinut de Radu Lucian Alexandru.

E timp de Pan demonism planificat: ascunşi

(Mama intră pe scenă însoţită de Ezita...)

Mama: Misterios bărbatul tău, romantic, zău,

Ezita: O, nu! O, mamă, eu îţi jur!

Mama: Cum e? Nelămurit?

Ezita: Of, romanticul meu... cu văl, invizibil

Mama: Ce tristă... situaţie. E pe aproape?

Ezita: O, mamă... scumpă, dragă, nu se poate!

Mama: Dar ce-i?... Mireasă?... A!... Ooo!

Ezita: Nu! E bărbat! Îţi jur, mamă! Ştiu sigur!

Mama: A! Şi şi-a schimbat sexul, după modă!

O fi transs..., nelămurit din acela

Ezita: Genul lui?

Mama: Da, corect... Cu al lui 666

Ezita: Are identitate, mamă! Ştie ce să facă...

Mama: De unde ştii? Ce ai văzut, fata mea? Spune-mi:

Ezita: Păi... i l-am dat jos.

Mama: Ia-auzi! Aţi făcut nuntă? Când?

Ezita: Nu, mamă, îţi jur! Aş fi vrut...

Mama: Ah, Doamne! Copila-mi Domn mi s-a făcut!

Ezita: Aş fi vrut să mă mărit cu el, mamă...

Mama: Păi da, că dacă şi-a... acum nu mai poate!

Ezita: Ce să lipească, mamă? Despre ce vorbeşti?

Mama: Deci nu e... din ăla... Cum îi zice?

Mama: Deci... tu... ai văzut Adevărul!

Ezita: Şi Calea! Şi Viaţa! Dar nu m-a eliberat,

Mama: Cu iubire, dragă! Cu iubire – aşa cum e bine!

Ezita: Blestemată iubire! Ascunsă îmi este

Mama: Aaa! Să nu fie descoperit de inamic!

Ezita: Dar ce-ţi veni, o, mamă, că nu-i...

Mama: Poartă mască? Hi! Sărmanul e bolnav!

Ezita: Nu, mamă, că e scump! Avem doar vodcă!

Mama: Foarte bine! Vodca e mai bună!...

Ezita: O, vai! E psihologic războiul acesta...

Mama: A, înţeleg! E moldovean, dar numele-i

Ezita: Ce să sugă? Că nu-i copil, mamă!

Mama: Vai! Inima mea crapă! De ciudă!

Ezita: Ce să sugem? Hai, zău, nu înţeleg!...

Mama: Şi la ţuică! Vai! O fi beţivan!

Ezita: Nu-i... mamă, nu-i... E doar

Mama: Deci vălurit – de la văl, văluri...

Ezita: Şi, şi! Sub văluri multe dragostea e ascunsă

Mama: Ce-i, fată? Ţi-a luat minţile

Ezita: Nu e normală, mamă! Sau este...

în romantism... În romantismul unui

Mama: O, vai! Tu ai ajuns să crezi... în nihilism?

Ezita: Da, mamă! Cred! Nu aş mai crede!

Mama: Şi tu te lupţi, sărmana de tine, ezitând,

Ezita: Dar a intrat, o, sfântă fecioară!

Mama: Cine-i fecioară?

Ezita: Dumneata, o, sfântă mamă, eternă virgină,

Mama: Ăă!... desigur... Dar să nu intrăm în detalii.

Ezita: Dar sunt foarte rare...

Mama: Atât de rare că mai toate femeile rămân în...

Ezita: Însărcinate? Dar astea-s basme, mamă!

Mama: Hi! Face experimente pe tine?

Mama: Iubirea! Pantocrator! Puterea-i a lui Pan!

Ezita: În panică am intrat cu toţii: în planul lui Pan:

Mama: Adică din bărbaţi... Oameni potenţi, aceşti

Lichidul... lichidul acela cu satanice gene,

Ezita: Dar mi-a promis, că nu intră virusul, mamă.