Repetare - Radu Lucian Alexandru

Colecţia
Repetare şi Întâmplare
Repetare
Această carte cuprinde următoarele piese de teatru:

Parcul fantastic,
Meditaţia roboţilor,
Sălbaticii, ţăranii, domnii şi roboţii,
Re.
Colecţia
Repetare şi Întâmplare
cuprinde următoarele cărţi:
1 Limba filosofilor
2 Hermeneutica indefinitului
3 Întâmplare
4 Repetare
5 Forme în mişcare
6 Pictură teatrală abstractă
7 Întâmplări, repetări, transformări
8 Repetări prin întâmplare
9 Visul întâlnirii noastre
2023 © Copyright deţinut de Radu Lucian Alexandru.

Toate drepturile rezervate.
E-mail: radu.lucian.alexandru@gmail.com
Web page: radu-lucian-alexandru.blogspot.ro
Ilustraţia copertei: Radu L.
Alba Iulia
2023
Radu Lucian Alexandru
Parcul fantastic
Personaje:
1. Trei bărbaţi aflaţi în observare, căutare şi exprimare de

sensuri prin conversaţie spre transformare de sine: Stelian
(32 de ani), Vlad (24 de ani) şi Damian (43 de ani).
2. O femeie tânără, frumoasă, deşteaptă, atrăgătoare

care nu prea înţelege ce se întâmplă prin lume: Cosmina
(21 de ani).
3. Fiinţe ce ştiu să păşească uneori în mod explicit

simbolic prin viaţă spre a incita la reflecţie asupra
farmecului existent în joc, magiei prezente în întâmplare şi
provocării specifice actului repetat spre filosofie: Femeia cu
Pălărie, Omul din Viitor, Bărbatul cu Lanţ, Femeia
Înlănţuită, Moş Crăciun, Îngerul cu Aripi, Omul cu Reclama,
Domnişoara Învârtire, Cerşetorul de Vorbe, Oamenii
înlănţuiţi, Maestrul şi Discipolii, Împăratul-actor şi
Împărăteasa-iubită...
4. Diferiţi trecători prin parc ce poartă cu ei o încărcătură

uşor semnificativă: Omul cu Carte, Călătorul cu Rucsac,
Tânărul cu Chitară, Bătrânul cu Tobă, Soldatul cu
Trompetă...
5. Oameni ieşiţi la plimbare, de diferite vârste, singuri, în

cuplu sau în grup, care intră relativ aleator pe scenă (în
funcţie de preferinţele regizorului), fără a încerca să atragă
atenţia asupra lor.
Decor: Parc... Iarbă, flori, copaci... În fundal, aleile şi

copacii se pierd în depărtare. În prim plan găsim cel puţin
doi arbori ornamentali (de exemplu, AO1 şi AO2) sau doi
copaci mai mărişori, alei de plimbare ce pot fi parcurse
potrivit unor trasee specifice (T1 – T6) şi cinci bănci (B1 –
B5) dispuse potrivit schemei următoare:
3
Repetare
I. În parc
1. Idei spre încercare
(Omul cu Carte stă aşezat pe banca B1. E îmbrăcat la

costum şi citeşte cu atenţie din carte... Din partea stângă
intră Stelian, Cosmina, Vlad şi Damian purtând o discuţie
despre filosofie, în timp ce se deplasează pe traseul T5 – T2
– T4...)
Cosmina: Bine, dar... eu nu înţeleg!

Vlad: Ce nu înţelegi, Cosmina?
Cosmina: Nu înţeleg ce rol joacă confuzia în filosofie. De
ce ar avea iubirea de înţelepciune nevoie de confuzie,
neclaritate şi incoerenţă? Ceva nu se leagă aici.
Vlad: Auzi, Stelian?... Cică ceva nu se leagă. Cosmina nu
pricepe sensul vorbelor tale. Încearcă şi tu să vorbeşti cu
sens!
Stelian: Cu sens vorbesc. Cum altfel?... Dar hai să-mi
formulez vorbele şi în alt mod, că poate astfel îmi înţelege şi
Cosmina sensul...
Cosmina: Nu ştiu... Nu cred. Dar hai să vedem!
4
Stelian: Cosmina, uite care e problema: eu cred că ceea
ce este evident, ceea ce e clar, coerent, raţional, arareori,
poate iniţia o dezbatere filosofică, o şcoală filosofică sau o
tradiţie filosofică... Pentru a genera o astfel de dezbatere,
adeseori, e necesară prezenţa evidentă a absurdului,
manifestarea clară a obscurului, exprimarea coerentă a
incoerenţei şi comunicarea aparent raţională a
iraţionalului... E astfel necesară prezenţa, explicită sau
implicită, a fantasticului şi a basmologicului, a utopicului şi a
miticului... şi chiar a aberaţiei, a delirului şi a ridicolului
specific, de exemplu, vorbirii păunistice în jargonul filosofic
îndreptat spre rătăcire de idei, repetare de prostii
consacrate şi mânuire de pretenţiozităţi goale de conţinut...
Vlad: Stai să văd dacă înţeleg! Tu zici deci oare că...
pentru realizarea unei „dezbateri filosofice” e nevoie de...
(stai să-mi aduc aminte...) de... obscurităţi filosofice
serioase... de absurdităţi coerente şi de infantilism
mitologic?
Stelian: Da.
Vlad: Hm... Adică tu zici că e nevoie de... un fel de...
nebunie vădită, dar nedeclarată, de un fel de... delir
pseudo-raţional şi de... aparenţa posibilităţii imposibilului?
Stelian: Da. Cam aşa ceva... Uite care e treaba: eu vreau
acum să vă provoc pe voi la o dezbatere filosofică, dar mă
aflu în următoarea situaţie: dacă vă expun evidenţe ştiute
de toată lumea, devin plictisitor; dacă vă arăt raţionamente
corecte înţelese de toată lumea, voi fi considerat lipsit de
imaginaţie; dacă pornesc de la dovezi clare care nu permit
contrazicere, dezbaterea va fi încheiată înainte să înceapă...
Mi se pare deci că va trebui, de fapt, să vă provoc la un
joc – un joc cu vorbele, cu ideile, cu conceptele şi cu
propoziţiile – un joc care să pornească de la următoarea
presupunere: ... Anume... Să presupunem, prin reducere la
absurd, că lumea în care trăim ar fi absurdă, incoerentă,
neclară, iraţională – şi presupunând aceasta să ne dăm în
mod intenţionat silinţa să trăim măcar pentru o vreme în
acord cu ea – adică să încercăm să ne exprimăm ideile
teoretice şi practice invers decât în mod obişnuit, invers de
cum zic unii că suntem tentaţi să o facem în mod instinctiv,
potrivit simţului-comun sau chiar bunului-simţ... Să căutăm
deci în noi absurdul şi să-i dăm glas, să căutăm
5
Repetare
neclaritatea, incoerenţa, contradicţia, ridicolul, utopicul,
iraţionalul şi să le exprimăm de o manieră cât mai
convingătoare cu putinţă...
Damian: Stai puţin, Stelian! Deci tu vrei ca noi să ne
transformăm în avocaţi ai absurdului?... Să-i exprimăm
poziţia şi să-i luăm apărarea?... Tu vrei ca noi să aducem
cât mai multe argumente pentru a convinge pe cât mai
multă lume de ceea ce nici măcar noi nu suntem convinşi?...
De ceea ce chiar şi pentru noi apare ca fiind evident
absurd!?
Stelian: Ai intuit bine, Damian! Sper ca pretenţia mea să
nu vi se pară absurdă, dar eu cred că dacă nu adoptăm o
astfel de poziţie, nu putem să iniţiem o dezbatere filosofică,
cât de cât, serioasă...
Damian: Hm... Să zicem că am fi de acord... Ce-ar trebui
să facem mai precis?
Stelian: Bine... Păi atunci să ne gândim fiecare la
propoziţii cât mai absurde cu putinţă, dar care totuşi să pară
a avea un minim de evidenţă în ele... Să descoperim şi să
afirmăm poziţii ideatice cât mai confuze, mai obscure şi mai
neclare, dar care totuşi să aibă un gram de claritate în ele...
Să formulăm exprimări cât mai incoerente, mai aberante,
mai demente, dar care să pară totuşi că ar avea în ele ceva
coerent, ceva serios, ceva normal...
Damian (zâmbind): Deci... cheia succesului în jocul pe
care tu ni-l propui este ca noi să căutăm a ne exprima ca
nişte adevăraţi nebuni... păstrând totuşi o aparenţă de
normalitate...
(Cititorul de Carte se ridică de pe banca B1 şi iese de pe
scenă.)
Stelian: Totul stă în această aparenţă! În menţinerea unei
limite care să fie la limita nebuniei... a absurdului, a
incoerenţei, a iraţionalului, fără însă a trece în mod vizibil
dincolo de ea. Ce zici, Vlad? Intri şi tu în acest joc?
Vlad: ... Da... Intru şi eu în joc, dar pe mine trebuie să
mă lăsaţi să râd pe faţă de poziţiile voastre absurde şi să-mi
bat joc de ele şi de voi, fiindcă le susţineţi, criticându-vă
astfel, cum se cuvine, pentru incoerenţa voastră
intenţionată.
Stelian: Sigur. Cu plăcere!... Avem nevoie şi de un
procuror, de un critic, de un apărător al normalităţii. Şi te
6
rugăm să râzi cu cât mai mare claritate... şi nu cu subtilităţi
ascunse, ca să râdem şi noi cu tine de absurdităţile noastre
filosofice, atunci când sunt dovedite ca atare...
Dar hai să ne aşezăm!... (Se aşează pe băncile B4 şi B5.)
(În acest moment intră pe scenă, din partea dreaptă, pe
traseul T3 un călător cu un rucsac mare şi lat (cam de 2 m
înălţime) în spinare, care merge până la banca B2, îşi dă
rucsacul jos din spate, îl aşează lângă bancă şi apoi stă
liniştit şi contemplă peisajul.)
Foarte bine atunci!... Cine vrea să înceapă?... Trebuie
doar să exprimaţi o propoziţie absurdă şi ridicolă, incoerentă
şi dementă, stupidă şi neclară!
Damian: Cam multe calităţi trebuie să aibă propoziţia
ta!... Dar uite: o să încerc eu una...
2. Neînţelegerea
Cosmina: Jocul vostru mi se pare deja plictisitor! Despre

ce discutaţi voi aici? Că nu înţeleg mai nimic!
Stelian: Despre neînţelegere, Cosmina! Despre cauzele şi
efectele neînţelegerii... Şi, mai ales, despre necesitatea
existenţei ei pentru ca o dezbatere filosofică să poată lua
fiinţă.
Cosmina: Nu înţeleg!
Stelian: Adică, de exemplu, să luăm cazul cuvintelor pe
care le folosim în comunicare... Dacă eu zic ceva şi tu nu
înţelegi, apare neînţelegerea... Înţelegi?
Cosmina: Nu înţeleg!... Cum aş putea eu să înţeleg ceea
ce nu înţeleg?
Stelian: Ce nu înţelegi tu mai exact? Cuvintele pe care le-
am folosit?... Pe acestea cred că le înţelegi, doar vorbim
aceeaşi limbă!
Cosmina: Nu sunt convinsă! Eu cred că fiecare vorbeşte
limba lui proprie şi că limba aceasta comună de care tu
vorbeşti nu există. Ea doar pare că este, dar nu este... Doar
ni se pare că folosim aceleaşi cuvinte, dar, de fapt, fiecare
foloseşte alte sensuri pentru ele, ceea ce e tot una cu a
spune, că folosim alte cuvinte... Înţelegi?
Stelian: Nu înţeleg!... Adică înţeleg faptul că nu ne putem
înţelege în totalitate, că fiecare dă cuvintelor sale sensurile
7
Repetare
sale subiective, dar cu siguranţă că există un minim de
sensuri comune, cât de cât obiective, că altfel comunicarea
nu ar fi posibilă şi noi nu ne-am putea înţelege... Înţelegi?
Stelian: Nu înţelegi sau te prefaci că nu înţelegi?
Cosmina: Nu înţeleg pur şi simplu... Câteodată mi se
pare că înţeleg câte ceva din ce ziceţi voi, dar îmi trece
repede... Deci, pe ansamblu, nu înţeleg mai nimic şi, prin
urmare, pot susţine cu maximă convingere că noi trăim în
lumea neînţelegerii şi că neînţelegerea este cauza şi efectul
comunicării, că ea este deopotrivă impulsul, calea şi
rezultatul a ceea ce noi numim uneori comunicare – care,
astfel, nu este comunicarea a ceea ce poate fi înţeles sau a
ceea ce este înţeles, ci doar a ceea ce este neînţeles şi care,
în plus, poate fi neînţeles încă mai profund decât în
prezent...
Stelian: Ia auziţi ce zice Cosmina!... Tu crezi deci că...
înţelegerea este absurdă, că vorbirea este incoerentă, că
procesul comunicării este confuz, delirant, stupid,
nebunesc?... Crezi că e plauzibilă o astfel de poziţie?
Vlad: Mă scuzaţi că intervin! Pot să râd puţin de voi?... Mi
se pare că deja mi-aţi dat suficiente motive!
Stelian: Da! Cum nu!... Te rugăm să râzi!
(Vlad râde cu poftă... Ceilalţi doar zâmbesc.)
Cosmina: Mie mi se pare că râsul este absurd!... Şi nu îl
înţeleg!... De exemplu, nu înţeleg de ce ar râde cineva din
cauza unei neînţelegeri?!
Vlad (râzând): Dar ce-ai vrea? Să râdă din cauza unei
înţelegeri?
Cosmina: Da!
Vlad (râzând): Păi tocmai de asta râdeam!... Că am
înţeles neînţelegerea!... Înţelegi?
Vlad (râzând): Pe bune, nu înţelegi?
Cosmina: Pe bune!
Vlad (râzând): Păi vezi! Eu de-aia râd de tine, că am
înţeles că tu nu înţelegi!
Cosmina: Pe bune?
Vlad (serios): Pe bune!
Cosmina: Şi cum ai ajuns tu la această înţelegere pe care
nici măcar eu nu o înţeleg?
8
Vlad: Păi, râzând!... (Râde...)
Cosmina (mirată): Râzând?!
Vlad: Da!... Uite aşa: Ha-Ha-Ha!
Cosmina (zâmbind): Se prea poate ce zici!... Râsul poate
fi uneori o cale de înţelegere a neînţelesului!
Vlad: Nu se poate! Asta e absurd!... Dacă neînţelesul
este neînţeles, el nu poate fi înţeles prin nimic! – Nici măcar
prin râs!... Dacă e să fie înţeles prin ceva, de exemplu, prin
râs, atunci el nu mai este neînţeles, ci devine înţeles...
Înţelegi, Cosmina?
Vlad: Cum aşa?
Cosmina: Uite aşa! Tu crezi că oamenii au nevoie de
înţelegere?... Nu!!... Oamenii au nevoie de neînţelegere!...
Dacă ar exista înţelegere, ei nu ar mai comunica, ca să-şi
lămurească neînţelegerile... Dar cum ei vor să comunice, ca
să-şi semnalizeze unii altora prezenţa, au nevoie de
neînţelegere ca argument, scuză şi motiv ca să iniţieze, să
continue şi să reia mereu procesul comunicării, chiar dacă el
nu reduce neînţelegerea, ci, de multe ori, chiar o
adânceşte... Înţelegi?
Vlad (zâmbind): Nu înţeleg!
Cosmina: Ce nu înţelegi, Vlad? Nu înţelegi că totul e o
mare neînţelegere?
Vlad (ironic): A... Acum înţeleg: dacă înţeleg, nu înţeleg
şi dacă nu înţeleg, atunci înţeleg... E un sens aici...
Cosmina: Întocmai.
Vlad: Un sens pe care tu îl înţelegi...
Cosmina: Cine? Eu?... Nu!
Vlad: Cum nu? Chiar nu înţelegi?
Cosmina: A... Ba da... Înţeleg!
Vlad (mirat): Înţelegi?
Cosmina: Da, înţeleg!
Vlad (râzând): Ce înţelegi?
Cosmina: Că nu există înţelegere!
Vlad: A!... (Râde...) Scuze!... Am înţeles că ai înţeles
totuşi ceva şi că, prin urmare, este evident că este măcar
un minim de înţelegere...
Cosmina: Nu! Nu există! Dacă ar exista, tu m-ai
înţelege!... Dar tu nu mă înţelegi şi, prin urmare, iată încă
9
Repetare
un motiv pentru care se poate afirma că înţelegerea nu
există!
Vlad: Cine mai înţelege şi femeile ăstea! Sunt pline de
neînţelesuri doar de ele ştiute!... Dar eu le înţeleg! (Râde...)
Cosmina (zâmbind): Nu! N-ai cum! Nu mă înţelegi!
Vlad: Crezi tu că nu te înţeleg... şi nu ne înţelegem!
Cosmina: Nu cred! Sunt convinsă!
Vlad: Atunci de ce mai vorbeşti cu mine?
Cosmina: Ca să mă aflu în vorbă... încercând să înţeleg
neînţelesul...
(Călătorul cu Rucsac se ridică, îşi ia rucsacul în spate şi
iese de pe scenă, pe traseul T3.)
Vlad: Cosmina, acum hai pe bune, că ne sperii... Tu doar
te joci, bănuiesc, cum ne-a propus Stelian, susţinând poziţii
absurde, ca să avem o dezbatere filosofică... Dar nu crezi în
ele, nu?
Vlad: Ce nu înţelegi?
Cosmina: Ce înseamnă a crede?
Vlad: Ce să însemne?... Că ai credinţă, că eşti
încredinţată, că ţi se pare că ceva ar putea să fie cumva,
deşi s-ar putea să fie exact pe dos... De obicei, probele
aduse de credinţă se reduc la a zice: cred cutare sau cutate
lucru fără nici o justificare... Cred şi basta!
Cosmina (surprinsă): A... Păi dacă asta înseamnă a
crede, eu cred că înţeleg ce zici...
Vlad (surprins): Înţelegi?
Cosmina: Da!
Vlad: Cum de înţelegi?
3. Iubirea
(Din partea stângă, intră pe scenă un tânăr cu o chitară,

păşeşte pe traseul T3 şi se aşează pe banca B1.)
Cosmina: Iată cum! – Mă uit la tine şi cred că exişti, apoi
îţi ascult vorbele şi cred că ele au sens şi, în cele din urmă,
tu-mi vei spune că mă iubeşti şi eu te voi crede... Înţelegi?
Vlad: Nu înţeleg!
Cosmina: Ce nu înţelegi?
Vlad: Când îţi voi spune eu că te iubesc?
10
Cosmina: Când iubirea va fi posibilă!
Vlad: De ce doar atunci?... A spune că iubeşti şi a iubi nu
e acelaşi lucru. Îţi pot spune că te iubesc chiar acum, chiar
dacă nu te iubesc...
Cosmina: Poţi?
Vlad: Da, pot!
Cosmina: Păi atunci spune-mi!
Vlad: Te iubesc!
Cosmina: Bine. Te cred pe cuvânt!
Vlad: Exact pe cuvânt să mă crezi, pentru că te iubesc în
vorbe...
Cosmina: Şi în fapte nu mă iubeşti?
Vlad: Ba da! Te iubesc şi în fapte!
Cosmina: Da? Cum?
Vlad: Păi a vorbi nu este o faptă? A-mi declara iubirea nu
este o acţiune sonoră şi gestuală?
Cosmina: Ba da!
Vlad: Ei, vezi? Prin urmare, te iubesc... şi în vorbe... şi în
fapte... de vorbe.
Cosmina: Bine. Te cred! Ţi-am zis că te cred!
Vlad: De ce mă crezi?
Cosmina: Pentru că iubirea este absurdă... sau, mai bine
zis, relaţia dintre femeie şi bărbat este absurdă... Şi
imposibilă... Este neclară, confuză şi incoerentă.
Damian: Din ce cauză?
Cosmina: Din cauză că femeia şi bărbatul nu pot
comunica! – Comunicarea dintre ei este obscură, confuză,
absurdă!
Vlad: Din ce cauză?
Cosmina: Din cauza sexului!
Vlad: Nu înţeleg!
Cosmina: Ei, nu înţelegi! Ce nu înţelegi?... Nu e nimic de
înţeles!... Sexul e sex şi atât. Şi sexul e absurd, dement,
confuz, delirant, incoerent, nebunesc, aberant, ridicol,
stupid.
Vlad (râzând): A!... Acum înţeleg!
Cosmina: Vezi că înţelegi!?
Vlad (râzând): Cine nu înţelege sexul? Orice prost
înţelege sexul!
Cosmina: Eşti sigur că tu-l înţelegi?
11
Repetare
Vlad (ironic): Nu-s foarte sigur. Dar ceva-ceva mai
înţeleg şi eu... Nu e cazul să mă laud... Dar... am o anumită
experienţă...
Cosmina: Foarte bine... Atunci, dacă înţelegi sexul,
înţelegi relaţia şi înţelegi şi iubirea... În definitiv, dacă
înţelegi sexul, înţelegi cam tot ce e de înţeles în ce priveşte
relaţia dintre bărbat şi femeie.
Damian: Zise o femeie... Chiar ai zis ceea ce am auzit
mai înainte?!
Cosmina: Da!
Damian: Nu cred că ai dreptate. E absurd ce zici! Nu poţi
reduce această relaţie doar la sex. Mai sunt o grămadă de
factori implicaţi în relaţia aceasta...
Cosmina: Damian... Pot să o reduc, deoarece ceilalţi
factori nu sunt esenţiali.
Damian: Se prea poate, dar...
Cosmina (hotărâtă): Nici un dar! Ascultă-mă pe mine, că
sunt femeie şi ştiu ce zic!
Vlad (zâmbind): Ascultă, mă, Damian, femeia, că ea ştie
ce zice!
Damian: Dar e absurd...
Cosmina: Ai dreptate! Iubirea e absurdă! Sexul e absurd!
Femeia e absurdă!... Tocmai de aceea eu nu înţeleg nici
iubirea, nici sexul, nici femeia...
Vlad: Dar pe bărbat îl înţelegi?
Cosmina: Ştii cum? Ca-n palmă!... Bărbatul e o fiinţă
absurdă, care vrea lucruri absurde şi care nu înţelege mai
deloc ce vrea o femeie.
Damian: Ce vrea o femeie?
Cosmina: Lucruri la fel de absurde: să fie înţeleasă, să
ştie ce vrea, să afle cine este, să fie pace, să nu existe
conflict, să existe iubire, să nu existe alte femei – adică, pe
scurt, să fie ceea ce nu este şi să nu fie ceea ce este.
Damian: Eu nu înţeleg... Ceva nu se leagă în cuvintele
tale...
Vlad: Tu nu înţelegi? Păi cum aşa, Damian?... Păşeşte cu
grijă peste vorbe, că am impresia că te-ai contaminat şi tu
cu neînţelegerea cea profundă şi fără de vindecare de care e
afectată această mare neînţeleasă care e... femeia.
Damian: Cosmina?
Vlad: Nu, mă! Femeia!
12
Damian: Păi şi Cosmina nu e femeie? Nu e ea printre noi
filosofii aici de faţă reprezentanta oficială a femeilor?
Vlad: Aha. Zici tu ceva...
Damian: Sigur că zic...
Vlad: Ok... Bine... S-a notat observaţia ta: Cosmina e
femeie şi, prin urmare, e neînţeleasă... Iar tu te-ai
contaminat de la ea cu neînţelegerea femeii... Neînţelegerea
ei se pare că e transmisibilă pe cale mentală... Oricine se
poate infecta cu ea, dacă stă prea mult în proximitatea ei...
Ai înţeles?
Damian: ... Nu prea... Tu-mi zici mie că eu m-am
contaminat cu neînţelegerea femeii...
Vlad: Da!
Damian: De la cine?
Vlad: De la o femeie! Nu pot să-i spun numele, că e aici
de faţă...
Damian: Aha... Ce să zic?... Poate o fi adevărat, poate
nu... Şi, până la urmă, de ce ar fi neînţelegerea o trăsătură
specific feminină?... Uite, de exemplu, eu sunt bărbat şi
sunt, de multe ori, foarte neînţelegător. Aşa că, Vlad, dă-mi
voie să-i spun din nou Cosminei că ceva nu se leagă în
cuvintele ei. E prea mult absurd acolo... Absurd în femeie,
absurd în bărbat, absurd în iubire, în relaţie... Eu nu sunt de
acord: femeia nu e absurdă, iubirea nu e absurdă. Totul are
un sens.
Cosmina: Care?
Damian: Bună întrebare!... Să ştii că sensul e acolo... sau
aici... sau undeva... Dacă noi încă nu-l vedem, asta nu
înseamnă că el nu există.
Cosmina: Dar cine a zis că nu există? Sensul există...
Atâta doar că e absurd.
Vlad (zâmbind): Bine zis!
Stelian: Mie mi se pare că aici e o problemă de Relaţie...
O simplă problemă de relaţie, care ar trebui să fie relativ
simplu de rezolvat printr-o... relaţie.
Vlad: Bine zis! Ai auzit, Damian? Se pare că tu ai nevoie
de o relaţie... Te rog să-ţi continui ideea, Stelian!
Stelian: ... Dacă pentru lume este esenţială relaţia şi
legătura, interacţiunea şi interdependenţa, pare a fi evident
că ceea ce nu se leagă şi ceea ce nu vrea să se lege, ceea
ce nu depinde şi ceea ce nu vrea să fie dependent, ceea ce
13
Repetare
nu acţionează împreună este... esenţa esenţei, secretul
secretului şi cheia înţelegerii...
Damian: Cum aşa?
Stelian: Uite cum: ceea ce nu se leagă nu există – în
lume totul fiind legat cu totul – ori, dacă nu există, se poate
comporta ca şi cum nu ar exista şi astfel se poate considera
pe sine ca fiind cheia înţelegerii legăturii...
Cosmina: Cum aşa?
Stelian: Uite cum: dacă cineva se arată ca şi cum nu ar fi
legat, ca şi cum nu ar fi într-o relaţie, ca şi cum nu ar fi
dependent – se arată ca fiind liber – adică disponibil –
adică, fiind liber de legături, se arată a fi disponibil pentru
legături... Înţelegi?
Damian: Nici eu nu înţeleg!
Stelian: Exact!... Uite, de exemplu, tu, Cosmina, fiindcă
zici „nu înţeleg” îmi arăţi că nu eşti legată cu înţelegerea şi
că nu ai nici o legătură cu ea şi astfel eu înţeleg că tu eşti
liberă şi disponibilă pentru o astfel de legătură, pentru o
astfel de relaţie şi eu atunci încerc să o creez... Înţelegi?
Cosmina: Parcă înţeleg ceva... Dacă înţeleg, mă declar ca
fiind deja într-o relaţie cu înţelegerea şi astfel o înţelegere
suplimentară nu mai este posibilă...
Stelian: Ba e posibilă! Înţelegerea poate fi multiplă – ca
şi relaţia. Lipsa relaţiei cere relaţie, prezenţa relaţiei cere şi
mai multă relaţie!
Vlad: Bine zis! Ai auzit, Dami? Dacă nu ai o relaţie cu
vreo neînţeleasă precum Cosmina, atunci e cazul să-ţi faci
una... Iar, când o să ai o astfel de relaţie, o să afli şi tu, ca
mulţi alţii, ce e neînţelegerea în relaţie şi de ce ea cere
mereu tot mai multă înţelegere şi tot mai multă relaţie...
Damian: Da... E clar. Parcă am o... revelaţie: îmi trebuie
o... Relaţie!
(Chiar în acest moment, intră pe scenă o femeie
frumoasă, elegantă, îmbrăcată fie cu o rochie lungă,
înflorată, fie cu fustă evazată şi bluză cu decupaj în formă
de inimă deasupra pieptului, fie cu o rochie scurtă mulată
pe corp, cu decolteu generos, cu spatele gol, fie cu o altă
ţinută sexy şi provocatoare... Combinaţii de culori posibile
pentru ţinută: albastru cu negru şi alb, roz cu alb, negru,
roşu etc.
14
Femeia poartă un colier măricel la gât şi o pălărie mare
pe cap, cu diametrul cam de un metru, asortată cu restul
ţinutei, iar în picioare sandale sau pantofi cu tocuri înalte...)
Vlad (o vede pe femeia cu pălărie): Oau! Ce pălărie!
Damian: Ce pălărie, Vlad? Eu vorbeam de o relaţie...
(Femeia cu Pălărie se deplasează pe traseul T1 însoţită
de un mic căţeluş legat la gât cu o fundiţă roşie de care e
legată o sfoară de culoare roşie ţinută cu mare atenţie de
mâna dreaptă a stăpânei ce poartă cu mâna cealaltă o
poşetuţă mică şi simpatică...
Când o vede, ca din întâmplare, Tânărul cu Chitară
începe să cânte ceva la chitară... Tânăra, înaltă şi subţire,
se deplasează ca şi cum ar fi pe un podium de defilare la o
prezentare de modă...)
Vlad: Păi da, dar aveam şi eu o revelaţie... Ia priviţi cine
se apropie de noi!
(Damian o vede şi el pe Femeia cu Pălărie.)
Damian: Oau! Ce relaţie!... Pardon! Am vrut să zic...
pălărie...
Stelian: Cine ştie? Poate ai zis exact ce trebuie!
4. Femeia cu Pălărie
(Filosofii rămân un moment în tăcere şi o privesc cu

atenţie pe tânăra domniţă cum îşi etalează trupul ei aflat în
mişcare de forme răpitoare şi pălăria sa extrem de
cuprinzătoare, suspendată pe capul ei delicat... Când
ajunge în dreptul băncilor B4 şi B5 zice către căţel:)
Femeia cu Pălărie: Cuţu-cuţu, hai, puiuţ! Hai, fii cuminte
şi poartă-te frumos, că te vede lumea! (Le zâmbeşte celor
de pe bancă şi se întoarce pe traseul T6 în pas de defilare
de podium şi apoi revine din nou...)
(Către căţel, când ajunge în drept cu Damian:) Cuţu-
cuţu, stai cuminte, puiuţ!... Nu-i aşa că-i drăgălaş? (Se
apleacă şi-l mângâie puţin.)
Damian: Foarte drăguţ!... Mă scuzaţi, domnişoară!...
Sunteţi amabilă să vă opriţi un moment din plimbare? Că
vreau să-mi satisfac o curiozitate, zic eu nevinovată...
Femeia cu Pălărie: Desigur, vă rog! (Tânărul cu Chitară
se opreşte din cântat.)
15
Repetare
Damian: Dacă nu suntem prea indiscreţi, puteţi oare să
ne explicaţi şi nouă de ce purtaţi o pălărie aşa de mare?
Femeia cu Pălărie: Cum să nu! Nu e nici un secret!... Vă
rog să priviţi spre cer şi să vedeţi norii de deasupra
noastră!... Este evident că în curând s-ar putea să vină
ploaia...
Vlad: Şi deci folosiţi pălăria pe post de umbrelă?
Femeia cu Pălărie (mirată): Nu! Cum aş putea?... O
folosesc pe post de accesoriu la modă... Şi pălăria merge pe
o vreme ploioasă, nu credeţi?
Vlad: Ba da! Sigur că merge! Pălăria se asortează foarte
bine cu ploaia... dacă va veni... O să vă stea foarte bine prin
ploaie cu o astfel de umbrelă! Pardon, pălărie!
Femeia cu Pălărie: Mulţumesc!
Damian: Se vede că aveţi gust pentru modă. Vă
pasionează domeniul?
Femeia cu Pălărie: Nu, deloc!... Dar mă pasionează
filosofia modei şi principiile de conduită practică care pot fi
extrase din ea.
Cosmina: Nu înţeleg... Ne puteţi explica?
Femeia cu Pălărie: Cu mare plăcere!... Vedeţi voi –
pălăria este în această filosofie cea mai importantă
componentă a ţinutei, deoarece ea trebuie să se asorteze cu
cea mai esenţială componentă a femeii... care este...
Vlad: Da!? Care este...
Femeia cu Pălărie: Păi da... Vă întreb: care credeţi că
este aceasta?
Stelian: Raţiunea?
Femeia cu Pălărie: Cum aşa?
Stelian: Păi mulţi filosofi zic că raţiunea e cel mai
important aspect al omului... Femeia fiind şi ea om, raţiunea
ar trebui să fie, şi pentru ea, cel mai important aspect al
ei...
Femeia cu Pălărie: Aha... Înţeleg!... Dar nu... Nu este
aceasta!... În relaţie cu pălăria ei la modă se află în maximă
proximitate părul ei şi machiajul feţei...
Vlad (uşor glumeţ): Da... Dar în proximitate este şi
creierul... în care se află... raţiunea!
Femeia cu Pălărie (cu seriozitate): Nu aveţi dreptate!...
Permiteţi-mi să vă contrazic!
Vlad: Vă rog!
16
Femeia cu Pălărie: Pentru o femeie cu respect pentru
modă cel mai important şi mai important lucru este
aparenţa ei – modul cum ea pare să fie, nu ceea ce este!...
De aceea, de exemplu, nu e important ca femeia să fie
raţională, ci e important ca ea să pară raţională; nu e
important să fie sensibilă şi emotivă, ci e important să pară
a fi sensibilă şi emotivă; nu e important să fie frumoasă, ci
e important să pară frumoasă... Esenţa femeii este aparenţa
ei, iar o femeie care nu-şi cunoaşte această esenţă nu este
femeie!
Damian (surprins): Nu?... Dar ce este?
Femeia cu Pălărie: Este o umbră de femeie, un potenţial
de femeie, o femeie care poate să fie, dar încă nu este!
Vlad: Ok... Într-un fel aveţi dreptate! – Avem acces doar
la aparenţă, iar aceasta ar putea foarte bine să fie esenţa
femeii!... Şi ce mai zice filosofia modei?
Femeia cu Pălărie: Filosofia modei susţine deci că modul
cum apare o femeie este esenţa ei şi că, prin urmare,
aparenţa este singura care există în sine – toate celelalte
aspecte ale femeii trebuie să se modeleze după această
aparenţă!
Stelian: Susţineţi, practic, că hainele fac femeia!
Femeia cu Pălărie: Întocmai!... Femeia fără haine, femeia
dezbrăcată, nu mai este femeie, ci obiect sexual, dacă e
privită de un bărbat, animal biped, dacă se plimbă prin
natură sau un semn că suntem la mare pe o plajă de
nudişti, dacă nu ştim exact unde ne aflăm la un moment
dat...
Vlad: Foarte bună această observaţie! Mi s-a întâmplat şi
mie vara trecută, la mare, să mă aflu, plăcut surprins, în
situaţia pomenită... Dar nu v-am văzut pe acolo, că vă
ţineam minte... Nudă şi cu o pălărie ca asta în cap, v-ar fi
ţinut minte toată plaja!
Femeia cu Pălărie (către căţel): Cuţu-cuţu..., linişteşte-
te, puiuţ, că mergem imediat!... (Stând cu spatele la Stelian
şi Damian, se apleacă din mijloc şi-l mângâie puţin pe
căţel...)
Femeia cu Pălărie (către Vlad): Păi tocmai că eu nu
umblu nudă, că sunt femeie... Eu şi la plajă stau îmbrăcată
după ultima modă!
17
Repetare
Stelian: Ca să vi se vadă aparenţa cea esenţială a fiinţei,
singura existentă în sine şi pentru sine!
(Tânărul cu Chitară se ridică de pe bancă şi iese de pe
scenă.)
Femeia cu Pălărie: Exact!... Eu afirm că trupul femeii şi
mintea femeii, simţirea ei şi emoţiile ei, dorinţele şi
fanteziile sale... sunt doar aspecte neesenţiale ale fiinţării
prin care ea se exprimă. Elementul ei de bază, esenţa ei,
forţa fundamentală care o defineşte ca femeie este ţinuta ei
vestimentară – adică, aparenţa ei... Tocmai de aceea,
această ţinută are existenţă în sine, independentă de trup şi
de minte, de acţiune şi raţiune, de voinţă şi intuiţie, de
dorinţă şi de fantezie, de timp şi de spaţiu... Ţinuta în sine
este elementul absolut al femeii!
Stelian: Interesant!... Susţineţi oare, de exemplu, că
putem vorbi de o pălărie-în-sine, de o pălărie absolută, de o
pălărie care există în afara empiricului şi raţionalului, în
afara limbajului şi comunicării, în afara a orice altceva ce
există, fiind autonomă şi independentă de restul existenţei
feminine şi generând-o în întregime pe aceasta, ca şi cauză
de prim ordin pentru manifestarea identităţii feminine?
Femeia cu Pălărie: Tocmai asta susţin!... Hainele pot
exista şi fără femeie, dar femeia nu poate exista fără
haine!... Hainele există într-o lume absolută a lor care se
numeşte lumea modei, iar originea primă a acestei lumi
este haina-în-sine, ideea de haină, ideea de fustă, de rochie
şi altele, la care se adaugă ideea numită pălărie, ideea
botezată pantofi, cea numită poşetă, ideea din care provin
cerceii, cea desemnată prin cuvântul colier şi aşa mai
departe... Aceste idei generează hainele, încălţămintea,
accesoriile şi bijuteriile şi creează astfel femeia la modă sau,
mai bine zis, femeia adevărată...
Vlad (râzând): Excelent! Bravo!... (Ironic:) Are sens
perfect tot ceea ce susţineţi!... De exemplu, să luăm fusta-
în-sine sau rochia-în-sine, fusta-absolută sau rochia-
absolută care se defineşte prin sine şi doar pentru sine,
fusta sau rochia care se creează pe sine şi a cărei existenţă
nu depinde de nimic – această rochie rămâne o rochie-în-
sine şi dacă o daţi jos, de exemplu, de pe dumneavoastră...
Dar... femeia-în-sine nu există (sau nu mai există)... fără
rochia-în-sine... aflată acum lângă sine.
18
Astfel, femeia-în-sine nu există în sine, ci doar în gol de
sens: fie în golul hipnotic al sensului sexual, fie în golul de
semne specific lipsei de haine după care să te ascunzi când
te arăţi pe o plajă de nudişti...
Femeia cu Pălărie (către căţel): Cuţu-cuţu!... Dragul de
el: e neliniştit!... Ai răbdare, puiuţ, că mergem imediat!...
(Stând cu spatele la Vlad, se apleacă din mijloc şi-l mângâie
pe căţel...)
Vlad (privind cu atenţie formele domnişoarei): Cine nu ar
fi neliniştit, dacă ar trebui să plimbe prin parc o asemenea
domnişoară!?
Femeia cu Pălărie: La ce vă referiţi?
Vlad: La aparenţa dumneavoastră, desigur!
Femeia cu Pălărie: E convingătoare?
Vlad: Foarte convingătoare!... Hai, cuţu-cuţu, stai
cuminte! (Merge şi îl mângâie...) Că stăpâna ta mai are să
ne arate ceva aparenţe esenţiale înainte să mergeţi mai
departe şi să ne explice cum pun aparenţele lumea în
mişcare!
Femeia cu Pălărie: Prin imaginaţie, desigur, cum altfel?
Vlad (mângâind căţelul): Exact, cuţu-cuţu, prin
imaginaţie! Stăpâna ta ştie exact ce vorbeşte! Aparenţele
stârnesc imaginaţia şi astfel pun lumea în mişcare...
Cosmina: Eu totuşi nu înţeleg...
Femeia cu Pălărie: Ce nu înţelegeţi?
Cosmina: Doamnă dragă... sau domnişoară...
Femeia cu Pălărie: Domnişoară!
Cosmina: Domnişoară dragă... Eu nu înţeleg următorul
aspect: cum puteţi dormi cu această pălărie în cap?
Femeia cu Pălărie: Dar nu dorm cu ea în cap!
Cosmina: Mă mir... Că dacă o lepădaţi vă pierdeţi
identitatea de femeie, fiind lipsită de esenţa identităţii
dumneavoastră...
Femeia cu Pălărie: Dar nu mă lipsesc de ea nici când
dorm: pentru somn am o pălărie mai mică... care se
asortează perfect cu ţinuta mea de noapte...
Cosmina: Aha!!... Atunci e ok... Mi se pare că aveţi o
filosofie foarte coerentă pe baza căreia aţi putea să explicaţi
foarte bine toate tainele metafizice ale fiinţei şi toate
manifestările ei estetice şi morale...
19
Repetare
Femeia cu Pălărie: Mulţumesc de apreciere!... Dacă doriţi
pot să vă detaliez câteva din principiile mele metafizice,
estetice şi morale...
Cosmina: Desigur! Avem timp!... Vă ascultăm cu maximă
atenţie! Haideţi, staţi jos lângă noi! (Femeia cu Pălărie se
aşează pe bancă între Cosmina şi Vlad... Aceştia îi fac loc ei
şi, mai ales, pălăriei pe care o poartă, să se exprime în voie,
ajungând amândoi spre marginile băncii... )
Femeia cu Pălărie: Aşa... Vă rog să ascultaţi cu atenţie şi
să nu întrerupeţi acolo unde nu înţelegeţi ceva, ca să vă
explic...
Damian: Desigur...
Femeia cu Pălărie: Eu înţeleg prin pălărie-raţională forma
care supune conţinutul pe care îl acoperă unui proces de
apariţie esenţială obligând intuiţia sensibilă să recunoască în
pălărie principiul determinant al femeii... Astfel, pălăria-
raţională poate îmbrăca două forme diferite de exprimare:
pălărie-raţională sensibilă şi pălărie-raţională insensibilă...
Pălăria raţională sensibilă determină conţinutul aparent al
formei feminine să se ivească din nimic şi să determine
acţiunea feminină conformă cu moda, astfel încât ea să
apară în lume cu aspect de esenţă şi să fie vizibilă pentru
fiinţă ca aparenţă-în-sine aflată pe deplin în manifestare...
(În timp ce Femeia cu Pălărie vorbeşte, Vlad priveşte cu
atenţie când la picioarele gingaşe ale domnişoarei, ieşite de
sub rochia ei extrem de scurtă, când la decolteul ei destul
de darnic spre privirea însetată de forme dezvăluite... De pe
banca opusă, Stelian şi Damian par să aibă preocupări
perceptive similare cu ale lui Vlad...) ... Mă urmăriţi?
Damian: Da, desigur!
Femeia cu Pălărie: Atunci ochii la pălărie, că acum vine
partea interesantă!... Deci... Pălăria-raţională-insensibilă, pe
de altă parte, determină şi ea o aparenţă – şi anume,
aparenţa care nu ţine cont de sensibilitatea faţă de frumos
şi astfel generează o aversiune pentru modă...
Raţionalitatea pălăriei este deci cuprinsă în acelaşi plan de
existenţă suprasensibilă care este specifică frumuseţii...
Aceasta, ca şi categorie autonomă a modei, leagă în mod
direct, fără nici un alt intermediar, pălăria de femeie,
determinând femeia să fie femeie din cauza pălăriei pe care
o poartă şi din nici o altă cauză... (Bărbaţii o privesc cu
20
maximă atenţie concentraţi pe discursul formelor ei aflate în
mişcare discursivă...) ... Mă urmăriţi?
Vlad: Da, da... Cu maxim interes!
Femeia cu Pălărie: Atunci ochii la pălărie, că am lucruri
extrem de importante să vă transmit!
Damian: Vă privim cu cel mai mare... Ăă... vă ascultăm
cu cel mai mare interes!... Vă rog... continuaţi!
Femeia cu Pălărie: Aşadar, o femeie fără pălărie e ca o
fiinţă lipsită de esenţă... O femeie fără o pălărie asortată cu
ţinuta specifică frumosului aflat la modă, considerat din
perspectiva aparenţei esenţiale generatoare de identitate
fundamentală, este doar o femeie fără identitate, o femeie
în lipsă... Dar o femeie cu pălărie şi, mai ales, cu o pălărie-
raţional-sensibilă, precum cea purtată de mine, devine o
cauză a modei ce împinge voinţa feminină să se implice mai
ales în acţiunea morală apreciată din punct de vedere
estetic...
Cosmina: Eu nu înţeleg mai nimic... Puteţi fi un pic mai
clară în exprimare?
Femeia cu Pălărie: Desigur!... Fără această lipsă de
legătură pe care eu o postulez între cuvintele pe care le
rostesc totul ar putea căpăta un sens... Dar cum acest sens
ar putea fi altul decât cel implicat de filosofia modei în care
eu cred (dincolo de orice explicaţie raţională şi de orice
justificare empirică) mai bine îl gândesc doar în aparenţă,
transformându-l în profunzime spre a ajunge în acord cu
esenţele filosofice regăsite pe deplin în aparenţele specifice
cuvântului determinat spre exprimarea unor limite de
manifestare specifice câmpului formei perceptive
caracteristic modei feminine – cu metafizica sa existenţială
aferentă aparenţei ce defineşte în mod esenţial feminismul
filosofic ce încearcă, de multe ori, cu succes, să-şi impună
punctul de vedere prin cultură... Mă urmăriţi?
Damian: Da... Cum să nu vă urmărim?!
Femeia cu Pălărie: Atunci ochii la pălărie, fiindcă ea vă
arată tot ce vreţi să vedeţi!
Vlad: Doar la pălărie ne uităm!... Şi la suportul pe care e
aşezată!... Mie îmi place şi suportul să ştiţi!
Femeia cu Pălărie: Mulţumesc de apreciere!... Pălăria e la
locul ei, ca să pună în valoare maximală restul fiinţei... Şi ca
21
Repetare
să vă ajute să înţelegeţi cât mai bine identitatea existentă
între aparenţa femeii şi esenţa ei...
Damian: Aparenţa dumneavoastră e aşa de
convingătoare încât am pus de mult semn de egalitate între
ea şi esenţa firii dumneavoastră! Orice explicaţie aţi încerca
să ne daţi pentru a justifica această identificare este de
prisos!... E suficient că vă putem vedea şi că vă putem
admira aparenţa aceasta magnifică în toată splendoarea ei
de forme dezvăluite privirii!... Mai mult de atât nu putem
pretinde de la nici o filosofie! Esenţa dumneavoastră şi
aparenţa pe care o cultivaţi sunt într-adevăr unul şi acelaşi
lucru!
Femeia cu Pălărie: Mulţumesc! Deci m-am făcut
înţeleasă! Asta-i tot ce contează!... Care este esenţa mea?
Stelian, Damian, Vlad (deodată): Aparenţa!
Femeia cu Pălărie: Şi vă place? (Se ridică de pe bancă şi
face o piruetă...)
Damian (aplaudă): Bravo!... Ne place la nebunie! (Se
ridică de pe bancă...) Dacă doriţi vă pot lăsa o carte de
vizită, ca să... să ne mai întâlnim, poate la o cafea... ca să...
să aprofundăm aparenţele acestea cu... parfum de esenţă
care vă sunt atât de specifice... şi vă reprezintă într-o atât
de mare măsură filosofică încât...
Femeia cu Pălărie: Mulţumesc! Vă dau şi eu cartea mea
de vizită! (O scoate din poşetă şi i-o dă...) Să mă căutaţi
doar când aveţi nevoie de manifestarea unor aparenţe cu
fiinţă de esenţă!... Şi nu uitaţi că esenţele lipsite de aspect
pe mine nu mă interesează!
Cosmina: Mă scuzaţi, domnişoară... Dar eu nu înţeleg
nici acum ce-ţi vrut să spuneţi. Puteţi fi un pic mai clară?
Femeia cu Pălărie: Scuză-mă!... Mai clară de atât nu pot
fi!... Iată-mă! Sunt în faţa voastră ca o întruchipare vie a
filosofiei la modă... Admiraţi-mă şi aplaudaţi-mă, dacă
credeţi că arăt bine sau huliţi-mă şi criticaţi-mă, dacă
credeţi că ţinuta mea fiinţială întrece măsura admisă de
propriile voastre aparenţe!
Vlad (ridicându-se de pe bancă): Bravo! (Aplaudă.)
Bravo! Excelentă ţinută!... Mulţumesc foarte mult de
explicaţii şi scuze dacă v-am reţinut prea mult!... Poate vă
grăbeaţi spre vreun sens la modă şi nu se cade să
22
întârziaţi... Doar aparenţele sunt sfinte şi trebuie tratate ca
atare!
Femeia cu Pălărie: Singurul sens la modă este aparenţa
de sens... Ori de aceasta nu ducem lipsă... Cel puţin atâta
timp cât voi, bărbaţii, nu vă puteţi lipsi de femeie... şi, mai
ales, de aparenţa femeii!
Cosmina: Eu tot nu înţeleg!
Femeia cu Pălărie: Nu e nici o problemă, domnişoară!...
Bărbaţii au înţeles, cred... Şi asta e cel mai important lucru
în filosofia pe care eu o promovez... Nu e aşa, domnilor?
Vlad (zâmbind): Desigur că am înţeles!... Ce nu înţelegi,
Cosmina? Totul e foarte limpede!... Deşi poate că ar fi mai
bine dacă ai avea ochi de bărbat, ca să ştii unde să
priveşti... Că altfel nu înţelegi. Nu ai cum... Sper că nu te-ai
uitat doar la pălărie?
Cosmina: Aha!... Acum parcă încep să înţeleg câte
ceva!... Vă mulţumesc şi eu, domnişoară, pentru filosofia
despre modă!... Am găsit discursul dumneavoastră... destul
de... interesant... Aproape că mi-a schimbat viaţa!... Pentru
o clipă am crezut chiar că înţeleg ceva din el...
Femeia cu Pălărie: Mă bucur că v-am putut fi de folos!...
Acum vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să plimb căţelul...
(Către căţel:) Hai, cuţu-cuţu, hai, puiuţ, la plimbare...
(Către ceilalţi:) La revedere! (Iese pe traseul T1.)
Damian: Toate cele la modă!
Vlad: Aparenţe fericite, domnişoară! Şi pălării cât mai
raţionale!
Stelian: La revedere!... (După ce ea se depărtează
puţin:) Frumoasă femeie! Frumoasă filosofie!
Damian: Am cartea ei de vizită... Sigur o să o invit la o
cafea... Viitorul sună bine, băieţi! Aţi văzut ce... aparenţă?
Stelian: Da! Într-adevăr femeia asta e o... aparenţă pe
cinste! Cum o cheamă?
Damian: Stai să citesc! (Citeşte nedumerit...)
Interesant!...
Stelian: Deci?
Damian: Femeia cu Pălărie!
Stelian: Ştim că e femeia cu pălărie, dar cum o cheamă?
Damian: Femeia cu Pălărie!... Aşa scrie aici!
Vlad: Fugi, mă, de aici!... Dă, să văd! (Se apropie, îi ia
cartea de vizită şi citeşte...)
23
Repetare
Damian: Ei?
Vlad: Femeia cu Pălărie!... E un nume frumos şi extrem
de descriptiv pentru întreaga ei filosofie... (Râde:) Şi mai
scrie aici următoarele: loc de muncă – „tărâmul aparenţelor
esenţiale”; profesie: „suport de pălărie”... şi aici devine
interesant... mai ales pentru Damian... Modalitate de
contact: „Caută-mă doar în aparenţă! Esenţa mea nu e
ascunsă! Ea se poate vedea din nou în proximitate!”...
Damian: Se va... „vedea, din nou, în proximitate”... E o
glumă evident!... Extraordinară fata aceasta! Şi frumoasă, şi
deşteaptă, şi cu simţul umorului!... Lasă că dacă am văzut-o
o dată, o voi vedea din nou... Pe cele necunoscute, chiar de
le vedem, nu le recunoaştem şi nu ne recunosc, dar pe cele
cunoscute, când le vom revedea, le vom recunoaşte şi ele
ne vor recunoaşte pe noi...
5. Omul din viitor
(Intră pe scenă un personaj „fără viitor” ce lasă impresia

că ar veni „din viitor”... El merge cu spatele („în derulare
spre înapoi”) pe traseul T1... De cum îi observă mersul
ciudat, Vlad zice:)
Vlad: Ia priviţi! Iată un individ care merge înapoi!
Înaintează cu călcâiele! Ce l-o fi apucat?
Cosmina: Poate călătoreşte din viitor spre trecut. Şi
atunci e obligat să se deplaseze invers decât cei care merg
dinspre trecut spre viitor.
Damian: Cum să călătorească din viitor spre trecut? Aşa
ceva nu e posibil! E absurd!
Stelian: Aveţi răbdare până ajunge în prezentul nostru...
Am vrut să zic până ajunge lângă noi, că văd că vine
încoace, şi-l întrebăm de ce merge cu spatele... O avea el
un motiv...
Damian: Dar cum să nu aibă? Ai văzut nebun fără motiv?
Stelian: Sss! Tăcere! Ai răbdare!...
(Stelian şi trupa îl privesc cu atenţie pe „Omul din Viitor”
cum se apropie de ei... până ajunge în dreptul lor... Aici el
se opreşte şi zice:)
Omul din Viitor: Mă scuzaţi că vă deranjez! Am un mesaj
pentru voi de la Femeia cu Pălărie. Pot să vi-l transmit?
24
Damian (surprins şi bucuros): O cunoşti pe Femeia cu
Pălărie?!... Desigur. Spune-ne mesajul!
Omul din Viitor: Ascultaţi atunci cu atenţie, să nu fiu
nevoit să-l spun de două ori!...
Mesaj: ... Viitorul omului este să nu aibă nici un viitor, ci
doar trecut şi prezent!...
Identitatea omului este dată de ceea ce el a fost şi încă
este în prezent. Dacă această identitate va rămâne
aproximativ la fel pe viitor, ea se va putea numi în
continuare om... Dacă ea se va schimba în mod
semnificativ, nu va mai putea fi numită om, ci altcumva...
Poate că odată, pornind de la om şi de la specia umană, va
apare o altă specie cu mult diferită de om, dar această
specie nu va putea fi numită om...
De aceea, în general, viitorul oricărei fiinţe vii este doar
acela de a-şi repeta trecutul în prezent... Ascultaţi deci
mesajul meu – viitorul fiinţei este să nu aibă nici un viitor!...
Fiinţa ce are un viitor care să fie cu mult diferit de
trecutul său, adică esenţial diferit, nu mai este fiinţa care
are acel trecut şi acest prezent – ea este cu totul altă fiinţă,
care face parte din cu totul altă specie, chiar dacă
împărtăşeşte trăsături similare cu ale fiinţei ce o precedă în
lanţul evolutiv în cadrul căruia ea se manifestă...
Dacă mă întrebaţi deci care e viitorul umanităţii, vă
răspund astfel: priviţi cu atenţie în jur la lucrurile esenţiale
care definesc omul şi umanitatea în prezent şi la cele care i-
au definit în mod esenţial identitatea în trecut – acestea
sunt lucrurile care îi vor defini fiinţa şi pe viitor, atâta timp şi
în măsura în care se va dovedi că un astfel de viitor va
exista...
Aşadar, pentru mine, viitorul nu are nici o importanţă... şi
nu iscă în mine nici o curiozitate nesatisfăcută – el va fi
pentru mine, în esenţa lui, identic cu trecutul şi cu
prezentul, iar în măsura în care el se va schimba în mod
dramatic, în aspectele lui de bază, eu nu voi mai fi eu, ci un
altul – iar viitorul acela nu va mai fi viitorul meu, ci viitorul
altuia de care eu nu mă îngrijesc şi nici el nu se va îngriji de
mine, fiindcă odată determinat în trăsăturile lui valorice
esenţiale el doar se va repeta şi se va reproduce cu foarte
mici variaţii (de formă şi nu de esenţă) pentru o lungă
perioadă de timp...
25
Repetare
Damian: Nu te supăra, dar ce ne spui dumneata este
absurd! Oare ne spui că lumea omenească nu se schimbă şi
nu poate fi schimbată, că ea va rămâne la fel în veacul
vecilor, atâta timp cât noi o vom putea numi lume
omenească şi nu altcumva?
Omul din Viitor: Exact asta zic! Atâta timp cât calul va
putea fi numit cal el se va comporta ca un cal şi nu
altcumva... Tot aşa, atâta timp cât omul va fi numit om, el
se va comporta ca acest om pe care îl cunoaştem cu toţii şi
nu altcumva!...
Stelian: De aceea mergi oare dumneata cu spatele?...
Pentru a ne arăta că privirea ta este aţintită spre trecut,
spre ceea ce ai lăsat în urmă?
Omul din Viitor: Nu chiar!... Merg uneori cu spatele
înainte, pentru că omul poate merge uneori cu spatele
înainte... Prin acest mers vreau să-mi exersez mintea şi
privirea să vadă bine ceea ce a fost şi ceea ce este, spre a
pricepe automat şi ceea ce va fi... Mersul cu spatele mă
ajută să înţeleg mai bine că viitorul omului este trecutul
omului şi că ceea ce-l aşteaptă înainte în viaţă, în mod
esenţial, nu este cu mult diferit de ceea ce el a lăsat deja în
urmă... Înţelegeţi?
Vlad (zâmbind): Noi da... Dar Cosmina sigur nu
înţelege!... Înţelegi, Cosmina?
Omul din Viitor: Excelentă exemplificare!... Te pot întreba
oare dacă foloseşti des această expresie – „Nu înţeleg!”?
Cosmina (zâmbind): Nu înţeleg!
Omul din Viitor: Mulţumesc!... Mi-am primit răspunsul!...
Trecutul tău şi al omului este, printre altele, neînţelegerea
esenţială a lumii sale... Viitorul tău şi al său va fi la fel...
Înţelegi?
Cosmina (zâmbind): Înţeleg!
Vlad (mirat): Înţelegi?
Cosmina: Sigur că înţeleg: înţeleg că nu înţeleg şi nici nu
voi înţelege, atâta timp cât sunt ceea ce sunt – o fiinţă care
caută cu adevărat să înţeleagă şi nu una care se minte că ar
fi înţeles deja ceva...
Omul din Viitor: Mesajul a fost transmis!... Acum vă rog
să mă scuzaţi! Trebuie să plec, ca să-mi repet în mod
26
esenţial trecutul şi astfel să-mi exprim în continuare esenţa
care sunt şi care am fost – anume, esenţa care va fi...
(Pleacă păşind înainte pe urmele paşilor făcuţi când
mergea înapoi... Păşeşte rar, cu „încetinitorul”... Ceilalţi îi
urmăresc o vreme fiecare pas cu privirea...)
Vlad (râzând, după ce Omul din Viitor s-a îndepărtat):

Omul care a venit din viitor!... Extraordinară întâlnire!...
Bravo! Bravo! (Se ridică în picioare şi aplaudă... în timp ce
Omul din Viitor iese de pe scenă...)
Cosmina: Chiar o fi venit din viitor?
Vlad: În mod esenţial, da... Realist vorbind, venea din
trecut, dar, în mod esenţial privind problema, este evident
că el venea din viitor...
Cosmina: Era oare un robot?
Vlad (serios): Da! Cu siguranţă!... Un robot biologic!
Viitorul este al trecutului – viitorul omului este trecutul
roboţilor, dar viitorul roboţilor va fi în mod esenţial diferit de
cel al oamenilor, fiindcă ei vor fi o altă specie de viaţă...
Totuşi... viitorul roboţilor nu va diferi în mod esenţial de
viitorul vieţii în genere – care va fi la fel cu trecutul ei –
anume: luptă pentru resurse, înmulţire, mişcare cu motiv şi
fără motiv...
Stelian: Damian, omul ăsta venea din viitorul tău cu un
mesaj de la Femeia cu Pălărie... Înseamnă că ea va avea
totuşi un rol de jucat în viitorul tău... Nu e deci pierdută
speranţa unei întâlniri la o cafea!
Damian: Da, bănuiesc că ai dreptate... Dar când şi unde?
Stelian: Ţi-a scris unde!... „În proximitate!”... Şi tocmai
de aceea, poate că ar trebui să ne ridicăm şi noi şi să mai
dăm o tură prin parc, că, dacă nu vom retrăi trecutul
specific întâlnirii pe care am avut-o cu prezenţa delicioasă a
Femeii cu Pălărie şi cu acel „cuţu-cuţu” al ei, măcar să ne
mai dezmorţim puţin trupurile şi minţile spre o nouă
cugetare!...
(Se ridică cu toţii şi ies de pe scenă pe traseul T5.)
27
Repetare
II. Publicitate
1. Lanţurile
(Din partea stângă intră pe scenă Bătrânul cu Tobă...

Păşeşte pe traseul T5 – T6 ridicând ritmic băţul şi mimând
că loveşte toba, dar oprindu-se, de fiecare dată, chiar
înainte să o atingă... Când ajunge în drept cu banca B1, se
aşează pe ea şi îşi pregăteşte beţele să cânte la tobă şi stă
cu ele ridicate câteva momente, după care începe să bată
toba ritmic...
Din dreapta, intră pe scenă, urmând traseul T3, Bărbatul
cu Lanţ trăgând după el un lanţ – încet, fără grabă, cu o
oarecare greutate, mişcându-l şi făcând zgomot cu el...
Astfel iese de pe scenă prin partea stângă continuând să
tragă lanţul după el – imediat ce el iese, apare pe scenă o
oală destul de mare care e trasă cu ajutorul lanţului până la
mijlocul traseul T3...
Când oala ajunge în dreptul Bătrânului cu Tobă, acesta
se ridică de pe bancă şi părăseşte scena cu aceleaşi gesturi
ca acelea pe care le-a făcut atunci când a intrat.
După zece secunde de tăcere, în timp ce capătul lanţului
rămâne în culise, bărbatul revine pe scenă şi se aşează în
faţa oalei pe banca din dreptul ei (B1)... Adoptă o poziţie de
meditaţie şi închide ochii stând nemişcat douăzeci de
secunde, apoi se apropie de oală, îi ridică capacul şi scoate
din ea o altă oală mai mică pe care o aşează lângă
cealaltă... După care din oala mai mică scoate o oală şi mai
mică pe care o aşează în rând cu celelalte oale... (Oalele
sunt legate una de alta cu ajutorul unor sfori...) Apoi se
întoarce pe bancă şi zâmbeşte fericit, bucuros de isprava
lui, şi adoptă o altă postură de meditaţie, respiră profund şi
rămâne în tăcere douăzeci de secunde...
Se ridică dintr-o dată şi iese grăbit de pe scenă, prin
partea stângă, pentru a reveni trăgând după el cu un lanţ
lung un pat... până când acesta ajunge lângă oale, iar
bărbatul cu capătul lanţului în culise... Revine calm până
lângă bancă. Se opreşte, se aşează pe pat, probează patul
şi se tolăneşte pentru o clipă fericit pe el...
28
Apoi se ridică brusc şi iese în grabă pe traseul T6-T4...
Revine trăgând în grabă, cu mare zgomot, cu ajutorul unui
lanţ lung, o masă... Când masa trasă ajunge în drept cu
banca B1 şi el în culise, se opreşte, lasă lanţul jos şi merge
de aşează oalele pe ea...
Bucuros, iese repede prin stânga şi revine, trăgând cu
greutate după el, la capătul unui lanţ lung un dulap pentru
haine, până acesta ajunge lângă bancă şi el cu capătul
lanţului în culise. Se opreşte, lasă lanţul jos şi vine de
aranjează puţin dulapul şi-i probează uşile...
Inspectează mobila şi păşeşte în jurul ei: parcă lipseşte
ceva... A, da!... Iese grăbit de pe scenă şi revine trăgând de
un lanţ la capătul căruia se află legată o carte până ea
ajunge în drept cu masa, iar el în culise... Lasă lanţul jos,
vine şi verifică oalele, ca să vadă dacă găseşte ceva
mâncare în ele... Dezamăgit că erau goale, dă oalele jos de
pe masă, ia cartea de pe jos, se aşează la masă şi citeşte
un pic din ea... Se strâmbă, se miră, se enervează, se ridică
şi dă cu cartea de pământ... Altceva se pare că lipsea...
Iese fugind de pe scenă, pe traseul T6-T5...
După treizeci de secunde de tăcere, revine legat peste
trup cu lanţuri, cu mâinile legate la încheieturi de un lanţ,
cu picioarele legate încât de abia mai poate păşi şi trăgând
cu foarte mare greutate un lanţ după el... Înaintează, dar e
tras înapoi, se opinteşte şi înaintează cu greu... La capătul
lanţului lung de trei metri este legată o femeie, cu la fel de
multe lanţuri ca şi el... Văzând că ea se opune, bărbatul se
întoarce, se pune în genunchi în faţa ei, îi sărută mâinile, îi
îmbrăţişează picioarele şi o imploră gestual să îl urmeze...
Femeia acceptă şi el revine să tragă de lanţ... Merg destul
de greoi pe traseul T5, apoi se opresc puţin să se
odihnească pe banca B4, după care femeia preia iniţiativa şi
trage ea de lanţ şi de bărbatul legat la capătul lui înaintând
pe traseul T6 până ajung la masă... Femeia pune oala cea
mai mică pe masă şi se aşează pe bancă... Bărbatul se
aşează pe pat şi îşi zâmbesc amândoi fericiţi... Apoi femeia
se uită în dulap: nimic! Priveşte în oală: nimic! Ia nervoasă
oala şi dă cu ea de pământ... Bărbatul fluieră a pagubă...
Femeia îşi dă jos lanţurile de pe ea, le aruncă pe masă şi
apoi pleacă nervoasă pe traseul T3 spre stânga... Bărbatul
îşi dă şi el încet lanţurile jos de pe el, le lasă pe pat şi apoi
29
Repetare
pleacă pe acelaşi traseu, dar în partea opusă, meditând
asupra doar el ştie ce...
Toate obiectele sunt aşezate pe traseul T3 cu capetele
lanţurilor de care sunt legate lăsate în culise, astfel că, după
zece secunde de tăcere, obiectele sunt trase de lanţuri afară
de pe scenă, fără ca cineva să mai intre pe scenă...
Scoaterea lor se face concomitent, în cea mai mare grabă,
cu zgomot maxim...
Apoi, după zece secunde de tăcere, reintră pe scenă,
femeia şi bărbatul cu lanţuri... Poartă în mâini o grămadă
de lanţuri... Se întâlnesc la mijloc, în drept cu banca B1,
dau cu lanţurile de pământ şi se îmbrăţişează, apoi ies
ţinându-se de mână, pe traseul T6-T4.
Din stânga, intră pe scenă un grup de 6 oameni (bărbaţi
şi femei) ţinând în mâini câte două-trei lanţuri cu care sunt
legaţi de ceilalţi membri ai grupului şi de diferite obiecte:
cărţi, scaune, oale, plase, papuci etc.
„Grupul înlănţuit” trece pe scenă urmând traseul T3-T4-
T5... Ridică şi iau cu ei şi lanţurile aruncate pe jos de bărbat
şi de femeie... Se gesticulează, se mimează comunicarea,
vorbind într-o „limbă străină” (într-o „limbă inexistentă”,
într-o „aparenţă de limbă”) ce nu poate fi înţeleasă de
public... Grupul este animat de o „activitate” ce dă senzaţia
unui sens viu... Ajunşi la mijloc, între traseul T4 şi T5, când
aud o lovitură de tobă, se opresc brusc şi rămân încremeniţi
ca nişte statui... Stau aşa cam douăzeci de secunde apoi,
când aud o nouă lovitură de tobă, îşi reiau agitaţia înlănţuită
şi astfel, încet, încet, alaiul iese de pe scenă...)
2. Fantasticul
(Soldatul cu Trompetă intră cu paşi de defilare pe traseul

T2... Când ajunge în drept cu băncile B4 şi B5, se opreşte,
salută milităreşte şi apoi cântă din trompetă ca şi cum ar
anunţa că urmează să se întâmple ceva deosebit... După
aceea salută din nou şi iese pe traseul T1, tot cu paşi de
defilare...
După ce el iese, intră pe scenă doi bărbaţi costumaţi:
unul în Moş Crăciun şi altul într-un Înger cu Aripi... Păşesc
solemn, Îngerul în faţa celuilalt la distanţă de trei metri,
30
ţinând în mână capetele aceluiaşi lanţ întins între ei...
Ajungând la mijlocul traseului T3 se opresc, fac o plecăciune
unul în faţa celuilalt şi apoi în faţa publicului, după care
încep să tragă cu putere de lanţ în sensuri diferite... Lanţul
de care trag e împărţit anterior în două bucăţi de câte doi
metri fiecare ce sunt legate între ele cu aţă, astfel încât se
rupe cu uşurinţă când ei trag în mod serios de el (dar numai
după ce se mimează un pic trasul de el într-o parte sau
alta)... În acel moment, cei doi sar în sus de bucurie şi,
arătând spre lanţul căzut pe jos, strigă cu putere:)
Moş Crăciun şi Îngerul cu Aripi: Lanţul s-a rupt!... Lanţul

s-a rupt!... Lanţul s-a rupt!
Moş Crăciun (apropiindu-se grăbit de public): Aţi văzut?
Lanţul s-a rupt!... Lanţul s-a rupt!... (După o clipă de
tăcere:) O, dragii moşului... nu există fantastic! Nu există
magie adevărată! Nu există supranatural!... Lanţurile
fantasticului sunt doar imaginaţie!... Lanţurile magice sunt
doar iluzie!... Lanţurile supranaturale sunt doar închipuire,
nebunie şi delir!... Dragii moşului, Moş Crăciun nu există!
Îngerul cu Aripi (venind aproape de marginea dinspre

public a scenei): Natura e înlănţuită, dar supranaturalul nu e
înlănţuit! Realul e înlănţuit, dar fantasticul nu e înlănţuit!...
Dragi iubitori de îngeri, vă rog eu mult, nu mai confundaţi
realitatea cu basmele de adormit copii!...
Natura... e înlănţuită în legi naturale: cunoaşteţi-le prin
tehno-ştiinţă, nu prin fabulaţie!... Şi folosiţi-le prin
tehnologie, nu prin ritual şi magie!... Supranaturalul şi
fantasticul trăiesc după legi imaginare! Ele sunt înlănţuite
doar de imaginaţie!... Dar ce trist e... când cineva confundă
basmul cu realitatea, mitul cu istoria şi legenda cu adevărul!
Moş Crăciun: Creşteţi mari, dragii moşului!... Moş Crăciun

nu există! (Îşi smulge barba falsă şi căciula din cap...) Şi nu
există nici alte fiinţe de basm religios, cu care aţi fost
păcăliţi până acum, precum cu povestea lui Moş Crăciun!...
Nu-i aşa, domnule Înger?
Îngerul cu Aripi: Ba, eu exist, dar din păcate pentru ei,
numai în imaginaţia lor infantilă!... (Îşi dă aripile jos şi le
ţine în mână...) Dar, dragi copilaşi, oameni pseudo-maturi la
31
Repetare
minte, lanţurile fantasticului religios sau de altă natură sunt
doar imaginaţie. Dacă trageţi de ele, se rup foarte uşor!...
Nu aţi văzut?... (Merge şi ia în mână o bucată din lanţul
rupt şi, arătând-o publicului, zice:) Lanţul s-a rupt!
Moş Crăciun (luând şi el în mână cealaltă bucată de lanţ
şi arătând-o spre public): Aţi văzut?!... Lanţul s-a rupt!...
Moş Crăciun nu există!
Îngerul cu Aripi: Lanţul s-a rupt!... Fantasticul a murit!
Moş Crăciun (cu lanţul în mână, vorbind cu putere):
Lanţul s-a rupt!... Îngerii nu există!
Îngerul cu Aripi: Tehnologia s-a născut!
Moş Crăciun: Lanţul s-a rupt!... Omul nemuritor nu
există!
Îngerul cu Aripi: Vrăjitoria a murit!
Moş Crăciun: Lanţul s-a rupt!... Oamenii-cu adevărat-Zei,
după cum şi voi puteţi vedea, nu există... Unde sunt ei? Vă
rog să mi-i arătaţi chiar acum!... Zeii se ascund de noi!...
Unde? În imaginaţia noastră!
Îngerul cu Aripi: Dar lanţul magic s-a rupt! Şi tehnica s-a
născut!
Moş Crăciun: Lanţurile imaginare pot fi rupte, dragii
moşului!
Îngerul cu Aripi: Lanţurile reale e însă bine să fie
cunoscute!... Nu putem fi fericiţi, dacă ignorăm realitatea
evidentă, ci doar dacă, cunoscând-o, aşa cum e ea (bună şi
rea), muncim cu elan pentru fericirea noastră!...
Să ne recunoaştem imaginaţia ca imaginaţie şi atunci ne
vom trezi la realitate!... Să recunoaştem realitatea aşa cum
este... şi să ne adaptam ei spre realizarea „stării de bine” în
noi şi în lume!
Moş Crăciun (cu lanţul în mână, vorbind cu putere):
Lanţul s-a rupt, fraţilor! Moş Crăciun nu există!... (Aruncă
lanţul în sală, în faţa publicului şi apoi zice calm către el:) La
revedere!
(Iese de pe scenă.)
Îngerul cu Aripi (calm, după ce Moşul a părăsit scena):
Are dreptate!... (Aruncă şi el lanţul din mână în sală, în faţa
primului rând de spectatori...) Să ştiţi că are dreptate!... La
revedere!
(Iese şi el liniştit de pe scenă.)
32
3. Dorinţele
(După un mic moment de pauză, intră pe scenă grupul

de dezbateri înaintând încet pe traseul T5 în timp ce discută
unii cu alţii...)
Stelian: Este evident că totul în natură are cauze
specifice, că nu există nimic nerelaţionat, nimic absolut,
nimic independent, nimic nemuritor... Este de domeniul
evidenţei imediate că orice efect este cauzat de cauze
specifice şi cauzează la rândul său; că tot ce există este
relaţionat şi legat de tot ce există în mod direct sau indirect,
implicit sau explicit; că totul este dependent, că totul este
relativ...
E drept că în natură sunt elemente care pot dura foarte
foarte mult, apropiindu-se astfel de un fel de nemurire, dar
omul în identitatea sa integrală specifică este evident că nu
se numără printre aceste elemente... Omul este muritor:
dar un muritor care vrea să trăiască cât mai mult – el e un
muritor care doreşte nemurire...
Acest lucru ne arată că omul îşi poate dori imposibilul, că
omul îşi poate dori ceea ce nu va obţine niciodată, că omul
are dorinţe irealizabile – şi încă mai mult chiar: că mintea
lui s-ar putea să fie plină de astfel de dorinţe imposibile, de
tot felul de aşteptări false, de tot felul de profeţii
irealizabile...
(Ajung la băncile B4 şi B5 şi se aşează...)
Damian: Tu zici, practic, că omul are în el o tendinţă
irezistibilă de a adăuga realului fantasticul, de a adăuga
fizicului metafizicul, naturii supranaturalul, sensibilului
suprasensibilul... Că el, de exemplu, văzând un cal şi o
pasăre, tinde să-şi imagineze un cal înaripat, că văzând
nişte reni la păscut, tinde să-şi imagineze nişte reni
zburători, că văzând nişte oameni un pic mai deosebiţi tinde
să-şi imagineze nişte zei – că el, practic, tinde să facă din
ţânţar armăsar, din adevăr minciună, din evidenţă fabulaţie
şi din lumea reală o lume de basm, de legendă, de mit...
Stelian: Omul nu e mulţumit cu lumea reală... El vrea să
mai existe pe lângă ea, în ea şi dincolo de ea o lume iluzorie
în care toate dorinţele sale fantastice, irealizabile, fabulatorii
33
Repetare
(sau măcar o parte din ele) să poată să se realizeze... Omul
are în el instinctul lui „mai mult decât ce este prezent”, el
are în el instinctul viitorului posibil în realitate sau... măcar
în imaginaţie...
A vrea mai mult sau a vrea altceva decât ceea ce are e
condiţia esenţială a dorinţei lui şi a mişcării ei... Această
dorinţă de „mai mult decât prezentul”, această dorinţă de
altceva decât prezentul este cea care îl pune în mişcare...
Dar, de cele mai multe ori, el aleargă doar după himere,
după iluzii, după fantome, după cuvinte fără sens în real şi
după fapte imposibile...
Prefixul „ne” sau „in” e folosit, de multe ori, doar ca să
nege realul şi să alunece lingvistic în absurd sau în
improbabil – astfel, din limitat el visează la nelimitat, de la
prezenţa mărginitului visează la cea a nemărginitului, de la
experienţa finitului el cugetă la aceea a infinitului, de la
simţirea dependenţei se gândeşte la trăirea independenţei...
pornind de la experimentarea duratei el meditează la
atingerea eternităţii, de la vederea a ceea ce e cauzat
ajunge la imaginarea a ceea ce nu e cauzat, de la
cunoaşterea a ceea ce e muritor el aspiră spre ceea ce e
nemuritor...
Şi tot aşa şi în sens negativ – el poate porni de la ceva
spre mai mult şi atunci alunecă în infinit, dar poate porni de
la ceva mai mult spre ceva mai puţin spre a cădea uneori în
nimic şi a se anula în zero...
Astfel, el porneşte de la fiinţă şi îşi imaginează ne-fiinţa,
porneşte de la existenţă şi îşi imaginează in-existenţa,
porneşte de la viaţă şi cugetă la neant şi la nimic...
Omul are deci în el instinctul lui zero şi al infinitului, are
în el atracţia himerică spre nelimitat şi repulsia faţă de
nimic, faţă de neant, faţă de nefiinţă, faţă de moarte...
Fiind deci un amestec plin de dorinţe imposibile omul
este deschis spre absurd prin abstract... Având frici, mai
ales, imaginare el este cuprins adeseori de angoasă,
depresie sau paranoia – de obicei, prin credinţă, neatenţie şi
fabulaţie...
Damian: Ai dreptate! Simpla negare a unui concept aflat
în legătură evidentă cu realitatea perceptivă (ca de
exemplu, finit, limitat, muritor, fiinţă, dependenţă, cauzare)
nu conduce automat la existenţa în aceeaşi realitate a
34
conceptului opus astfel inventat (ca de exemplu, infinit,
nelimitat, nemuritor, nefiinţă, independenţă, necauzare...).
De foarte multe ori, ne-conceptul este doar o negare
imaginară a conceptului, fără să aibă o realitate empiric-
raţională concretă şi clară spre care să poată să facă o
trimitere directă... Astfel, ne-conceptul este doar un ne-
cuvânt, un cuvânt fără sens empiric-raţional...
De cele multe ori, ceea ce are fiinţă în imaginaţie sau în
lumea din vis nu are fiinţă în lumea de veghe – adică fiinţa
din imaginaţie sau din vis nu e tot una cu fiinţa din starea
de veghe... Ceea ce există prin absurd, de exemplu, în mit,
în legendă, în basm sau în metafizică şi teologie, există doar
în lumea imaginaţiei, deşi... lumea imaginaţiei şi a visului nu
sunt cu necesitate în întregime absurde...
Cosmina: Eu... nu înţeleg!
Cosmina: Nu înţeleg nimic din ce au spus Stelian şi
Damian mai devreme...
Vlad (râzând): Pe bune?... Cum e posibil aşa ceva?
Cosmina: Uite aşa: mai întâi, dacă minciuna este
posibilă, înseamnă că şi afirmaţia mea este posibilă... Apoi,
eu nu înţeleg infinitul! Oare poate cineva să înţeleagă ceva
ce nu este limitat, ceva ce nu este mărginit spre un sens
precis oarecare?... Ori, infinitul e exact asta: ceva care nu
este limitat, care nu este mărginit – este un concept care nu
se închide spre sens, este un cuvânt care nu se închide spre
comunicare... Infinitul nu poate fi înţeles, dacă e adevărat
că pentru a înţelege ceva trebuie să cuprinzi, să limitezi, să
arăţi – ori, infinitul nu poate fi cuprins, nu poate fi limitat şi
nu poate fi arătat – decât dacă ne referim doar la cuvântul
„infinit”...
Cuvântul „infinit”, ca negare a cuvântului finit, îl pot
înţelege verbal şi îl pot pronunţa, dar realitatea spre care el
teoretic face trimitere eu nu o pot înţelege...
Vă rog, dacă puteţi, să-mi explicaţi această realitate, ca
să o înţeleg şi eu!
35
Repetare
4. Omul cu Reclama
Stelian: Foarte bună idee!... Să explicăm deci infinitul!...

Cine se încumetă să înceapă?
(În acest moment intră pe scenă, pe traseul T2, un
bărbat îmbrăcat la costum care trage după el un cărucior pe
care e dispus un cadrul de lemn de 1,5 m lungime şi 1 m
înălţime peste care e prins (de o parte şi de cealaltă) un
poster din hârtie sau alt material pe care e desenat un
simbol al infinitului (∞)... Omul cu Reclama păşeşte hotărât
şi destul de rapid (ca şi cum s-ar grăbi undeva)...)
Vlad: Ia, te uită, ce coincidenţă!... Un om face reclamă
infinitului... Hai să-l întrebăm pe el!
Stelian: Interesant... Întreabă-l!
(Vlad aşteaptă să se apropie de ei, iar când ajunge cu
căruciorul în dreptul lor se ridică de pe bancă pentru a intra
în vorbă cu Omul cu Reclama...)
Vlad: Mă scuzaţi, domnule!... Pot să vă întreb ce căraţi cu
acest cărucior?... Faceţi reclamă la vreo firmă sau la vreun
produs?...
Omul cu Reclama: Desigur, domule: la produsul care s-a
vândut cel mai bine din toate timpurile – anume cuvântul
infinit...
Vlad: Cine este infinit? Cuvântul este infinit sau vă referiţi
la cuvântul „infinit”?
Omul cu Reclama: Şi una, şi alta: dacă cuvintelor li s-ar
putea pune o stavilă uşor demarcabilă, dacă nu ar fi aşa de
multe cuvinte în limbaj, dacă numărul lor nu ar creşte
continuu, dacă nu ar fi atât de multe limbi pe pământ,
atunci infinitul din cuvântare nu ar fi posibil... dar cum sunt
multe cuvinte, ar zice unii, chiar extrem de multe cuvinte,
atât de multe cuvinte încât nimeni nu le ştie pe toate, nici
măcar pe cele din toate dicţionarele existente, apoi din cele
care încă nu au fost cuprinse prin dicţionare – deci, fiindcă
cuvintele tind să se înmulţească la infinit, cuvântarea tinde
să fie infinită, atât în sensurile ei reale şi posibile, cât şi în
întinderea ei – omul, de când a reuşit să cuvânteze, tot
cuvântează şi nu se mai opreşte... şi probabil, atât timp cât
va exista, nu se va opri niciodată din cuvântare...
36
Vlad: Dar dumneavoastră văd că folosiţi aici un simbol,
nu un cuvânt...
Omul cu Reclama: Tot aia e – ce este cuvântul dacă nu
este un simbol?... Şi ce e simbolul, dacă nu poate fi
exprimat în cuvinte, dacă nu poate fi numit?
Vlad: Şi de ce faceţi reclamă cuvântului „infinit”,
respectiv acestui simbol?
Omul cu Reclama: Dar la ce altceva aţi vrea să fac
reclamă?... La pastă de dinţi?... La pantofi?... La ţigări?... La
alcool?... La maşini?... Toate acestea sunt limitate la un
anumit produs şi la o anumită firmă care le produce... Eu
însă fac reclamă tuturor produselor şi tuturor firmelor care
există... Eu port după mine reclama supremă, reclama prin
excelenţă, eu fac reclamă întregii existenţe!
Cosmina: Oau!... Super tare! Felicitări!
Omul cu Reclama: Mulţumesc!
Cosmina: Vă felicit pentru idee, domnule!... Dar... dacă
faceţi reclamă la toate produsele şi serviciile posibile...
practic, nu faceţi reclamă nici unui produs specific! – Şi,
astfel, din punctul de vedere al reclamei-cu-sens-precis-
delimitat dumneavoastră nu faceţi nici o reclamă...
Omul cu Reclama: Aveţi dreptate!... Pentru că fac
reclamă întregii existenţe şi pentru că întreaga existenţă
(adică toată existenţa, adică existenţa în întregimea ei
totală...) nu poate fi trăită de nimeni – rezultă că fac
reclamă pentru ceva imposibil de obţinut, că fac reclamă
fantasticului, că promovez neclarul şi obscurul...
Cosmina: Şi atunci de ce o faceţi?
Omul cu Reclama: Pentru că promovez... dorinţa... iar
dorinţa este infinită!
Cosmina: Promovaţi dorinţa care nu poate fi împlinită,
adică toată dorinţa, dorinţa în sine?
Omul cu Reclama: Da!
Cosmina: De ce?
Omul cu Reclama: Nu ştiu!... O promovez pentru că
există!
Stelian: Dar în această dorinţă infinită există şi dorinţa de
rău... Astfel promovaţi şi răul!
Omul cu Reclama: Cam aşa este... Dacă promovez tot ce
există, adică infinitul, adică dorinţa infinită, probabil că
promovez şi răul, şi răul infinit şi dorinţa rea...
37
Repetare
Stelian: Şi sunteţi liniştit cu acest aspect al acţiunii
dumneavoastră?
Omul cu Reclama: Nu prea!... Dar nu eu le-am legat
împreună... Vreau să zic că binele şi răul există împreună în
infinit, că aceste două aspecte ale infinitului se definesc una
prin alta... Ceea ce e bine dintr-un punct de vedere poate fi
rău din alt punct de vedere. Orice reclamă poate face şi rău
din anumite perspective.
(După o clipă de tăcere:) Ştiţi ce? Aveţi dreptate! Nu e
etic să faci reclamă la ceva imposibil de atins... Şi nici
răului... Nu e etic să faci reclamă imposibilului şi nocivului...
Cosmina: Şi atunci de ce o faceţi?
Omul cu Reclama: Hm... Fac o glumă, doamnă!
Recunosc! ... M-aţi prins!
Vlad: Dar nimeni nu râde!
Omul cu Reclama: Păi aici e toată şmecheria – fac o
glumă proastă sau o glumă absurdă, o glumă care să nu
pară a fi glumă, dar totuşi să fie...
Vlad (după un moment de tăcere, râzând): Ha-ha... Tare
glumă!... M-am prins!... Faci o glumă!... Bravo! Excelentă
glumă! (Râde...) Râdeţi, mă! Omul glumeşte!
Stelian (serios): Vlad... De ce râzi?
Vlad (râzând): Pentru că am înţeles gluma!... Dar tu de
ce nu râzi?
Stelian: Pentru că nu am înţeles gluma!... A... Stai un
pic!... (Zâmbeşte...) Acum am înţeles şi eu ceva!... (Râde...
Râde şi mai tare...)
Vlad (râzând): Râdeţi, mă! Omul glumeşte!...
(Damian se apucă şi râde... Cosmina râde şi ea...)
Vlad (către Cosmina): Tu de ce râzi, Cosmina?... Ai
înţeles şi tu despre ce e vorba în această glumă numită
viaţă?
Cosmina (râzând): Nu... Normal că nu!... Eu n-am înţeles
nimic din gluma asta, dar râd de râsul vostru... M-am
molipsit de la voi...
(Râd cu toţii arătând unii spre alţii şi spre „reclamă”...
Râd în hohote...)
Damian: Fraţilor, staţi puţin!... Până la urmă, de ce
râdem noi acum?... Râdem de infinit?
38
Omul cu Reclama: Ce mai contează? (Râde...) Râdem
pur şi simplu... Viaţa are multe glume bune în ea şi
„infinitul” e una din ele!
Vlad (râzând): Glumeşti!
Omul cu Reclama (râzând): Da... glumesc! (Râde şi mai
tare...)
Vlad: Mă, tu nu glumeşti!
Omul cu Reclama: Ai dreptate!... Nu glumesc! (Râde în
hohote...)... Cine ar râde de o glumă? Eu râd de un lucru
serios!
Vlad (râzând): Serios?
Omul cu Reclama (serios): Da! Serios!...
Cosmina (serioasă): Domnule dragă... eu tot nu prea
înţeleg... Dumneata râzi pe bune sau te prefaci că râzi?
Omul cu Reclama (râzând): Este vreo diferenţă?...
Important este că râd de glumele mele... şi asta se vede!
Vlad (serios): Exact, Cosmina. Omul are dreptate. Ia
priviţi la mine, că urmează să spun un lucru extrem de
serios!
Cosmina: Spune!
Vlad: Ha-Ha!... Ha-Ha-Ha! (Izbucneşte în râs...)
(Ceilalţi pufnesc şi ei în râs...)
Vlad: Ăsta e râs serios! Ăsta e râs cosmic!... Râdeţi, mă,
că omul glumeşte! (Râde...) Râsul serios e râsul cu lacrimi!
Râsul în care te prăpădeşti de râs... Râsul cu gura până la
urechi... Uite aşa! (Cască gura, pune degetele pe colţurile
gurii şi trage de ele... Ceilalţi râd tot mai tare.) Râdeţi, mă!
Râdeţi, că omul glumeşte!
Cosmina (râzând): Noi râdem... Dar... n-am înţeles
gluma!
Vlad: Dar cine a înţeles-o, Cosmina, cine?
Omul cu Reclama (izbucnind în râs): Eu! Eu am înţeles-o!
(Cade pe jos şi se tăvăleşte pe jos de râs.) Eu am înţeles-
o!... Eu am înţeles gluma!... Eu!... (Râde şi bate din
palme...)
Vlad: Mă, tu eşti nebun!... Dar ai dreptate! Râsul
adevărat e râsul în care te tăvăleşti pe jos de râs! Uite aşa:
Ha-Ha-Ha!... Ha-Ha!... Ha-Ha-Ha!...
(Se pune şi el pe jos şi se „tăvăleşte de râs” alături de
Omul cu Reclama... Amândoi râd cu putere şi bat cu pumnii
în pământ...
39
Repetare
La un moment dat însă Omul cu Reclama se opreşte
brusc din râs şi se ridică de jos... Vlad îl imită... Omul cu
Reclama îşi şterge costumul de praf şi îşi aranjează părul...)
Omul cu Reclama: Ei, aţi văzut? Aşa se râde în mod
serios de o glumă serioasă!
Vlad: Da, mă... Aţi văzut? Aşa se râde în mod serios!...
Nu hi, hi... hi, hi, hi... (imită un râs „reţinut”...) cum râd unii
sau unele... adică cei care nu au priceput gluma! Hi...hi..hi-
hi-hi... De parcă sunt chinuiţi de glumă, nu bucuroşi de ea...
Eu când râd, nu râd în surdină... Eu râd atât de tare, încât
râsul meu se aude!
Omul cu Reclama: Se vede! (Râde...) Bravo, domnule! (Îl
aplaudă.) Ai un râs excelent!
Vlad: Ce să fac şi eu?... N-am să mă laud cu multe, dar
la râs mai nimeni nu mă întrece!... Domnule cu reclama
infinită, vă mulţumesc frumos, pentru că ne-aţi dat ocazia
să râdem de gluma dumneavoastră!
Omul cu Reclama: Ce glumă? (Izbucnind în râs:) Eu
vorbeam serios!... (Serios:) Dar oricum... cu mare
plăcere!... Mă scuzaţi însă acum: trebuie să plec!... Vreau
să-mi duc gluma mai departe! La revedere!
Vlad (râzând): Mult succes!...
(Omul cu Reclama prinde căruţul de mâner şi-l trage
după el până la mijlocul traseului T5... Ceilalţi îl privesc cum
se îndepărtează... El se opreşte o clipă şi privind spre ei îi
salută făcându-le cu mâna, de rămas bun...)
Omul cu Reclama: Ha-Ha!
Vlad (făcându-i cu mâna): Ha-ha-ha!
(Ceilalţi îi fac şi ei cu mâna... Omul cu Reclama se
întoarce şi iese cu reclama lui de pe scenă.)
Damian: Hm... Multe glume mai sunt în infinitul ăsta!
Vlad: Sunt să ştii! Infinitul e plin de ele... Trebuie doar ca
noi să le vedem, să le studiem şi apoi să râdem cu poftă de
ele!...
(Rămân un moment în tăcere...)
40
5. Femeie învârtindu-se
(Din stânga, intră pe scenă o fată cu o rochie înflorată

lungă până la pământ. Ea parcurge traseul T3 învârtindu-se,
în timp ce filosofii, după ce o observă, o studiază cu
atenţie... Apoi iese de pe scenă...)
Vlad: Aţi văzut fata învârtită?
Stelian: Da!... Ce-a fost asta?
Vlad (râzând): O fată... învârtindu-se!
Stelian: Dar oare de ce se învârtea?
Vlad (serios): Uite-o că revine! (Fata reintră pe scenă şi
începe să se învârtă spre ei pe traseul T2...) Hai că o întreb!
Vlad: Domnişoară!... Domnişoară!... (Îi face semne să-l
vadă... Mai tare:) Domnişoară!!
(Fata se opreşte brusc, îl priveşte atent trei secunde şi
apoi spune brusc şi tare:)
Domnişoara Învârtire: Da!!
Vlad: Mă scuzaţi, domnişoară, că vă întrerup din...
învârteală! Dar vreau să... vă întreb ceva...
Domnişoara Învârtire: Vă rog...
Vlad: De ce vă învârtiţi?
Domnişoara Învârtire: Dar ce aţi vrea să fac? Să merg?
Să alerg? Să mă târăsc? Să merg cu spatele?... Mă deplasez
şi eu în conformitate cu ceea ce unii au numit „natură
cosmică” – adică învârtindu-mă!
Stelian: Învârtindu-vă?
Domnişoara Învârtire: Da!
Stelian: Cum aşa?
Domnişoara Învârtire: Foarte bine!... Ia spune-ţi-mi!
Oare nu aţi învăţat la şcoală că planeta noastră se învârte în
jurul axei proprii când se mişcă pe orbita ei?
Stelian: Da, aşa se zice: că se învârte...
Domnişoara Învârtire: Dar luna?
Stelian: Şi ea!
Domnişoara Învârtire: Dar soarele? Dar stelele? Dar
restul planetelor?
Stelian: Şi ele!
Domnişoara Învârtire: Exact! După capul ştiinţei toate se
învârtesc! Ea ne spune că în natură mişcarea cea mai
41
Repetare
naturală este învârtirea în jurul axei proprii!... Acum vă rog
să mă scuzaţi – trebuie să trăiesc în acord cu „natura
ştiinţifică a cerului”!... (Începe şi se învârte încetişor pe loc,
apoi înaintează puţin spre public...)
Vlad: Sigur, domnişoară!... Du-te... învârtindu-te!
Domnişoara Învârtire: Mă duc!
Vlad: Du-te!
(Domnişoara Învârtire se opreşte...)
Domnişoara Învârtire: Numai puţin!... Să-mi trag o clipă
sufletul!... Că... am ameţit! (Se opreşte, respiră profund,
pune mâinile pe sol şi face nişte exerciţii de gimnastică...)
Cosmina: Hai, te rog, şi te odihneşte puţin pe bancă!
(Domnişoara Învârtire vine şi se aşează pe bancă alături de
Cosmina... Vlad se aşează lângă Stelian pe banca opusă...)
Domnişoara Învârtire (aşezându-se pe bancă):
Mulţumesc!
Cosmina: Cu plăcere!... Pot să te întreb şi eu ceva?
Domnişoara Învârtire: Desigur!
Cosmina: Eu înţeleg că se zice că stelele de pe cer se
învârt şi că învârteala e mişcarea lor naturală... Înţeleg
teoretic şi opinia potrivit căreia electronii se învârt pe orbite
în jurul nucleului din interiorul atomului şi că aceasta ar fi
mişcarea lor naturală... Înţeleg că am fost informaţi în mod
oficial că noi suntem făcuţi din atomi şi că ni s-a comunicat
că toate cele din noi se învârtesc la nivel atomic... Înţeleg şi
faptul că, prin capul unora, toate cele din afara noastră se
învârtesc la nivel planetar, solar şi galactic... Dar totuşi... nu
înţeleg ceva!
Domnişoara Învârtire: Spuneţi! Poate vă ajut să
înţelegeţi!
Vlad (râzând): Nu puteţi. Natura ei este ne-înţelegătoare!
Cosmina (zâmbind): Ce nu înţeleg eu este de ce nu se
învârt şi ceilalţi oameni la fel ca tine, dacă învârtirea ar fi
mişcarea lor naturală?
Domnişoara Învârtire: Dar se învârt!... Atâta doar că
învârtirea lor nu este direct vizibilă... Dar ea există! Vă
asigur! Ei se învârt în jurul cozii, se învârt în jurul zilei şi al
nopţii, se învârt în jurul locuinţei lor, în jurul localităţii unde
stau, se învârt pe la locul lor de muncă, se învârt în jurul
unor persoane, al unor iubiri, al unor pasiuni, al unor idei;
se învârt în jurul unor dorinţe, unor amintiri... se învârt în
42
jurul unor speranţe – gândurile se învârt în capul lor şi
emoţiile se învârtesc în pieptul lor...
Picioarele lor se deplasează prin mişcări circulare care-i
poartă mai mereu înapoi de unde au plecat: de acasă la
şcoală, de la şcoală acasă – de acasă la serviciu, de la
serviciu acasă; de acasă în excursie, din excursie acasă, de
acasă în oraş, din oraş acasă...
Oamenii se învârt mereu fără să fie prea conştienţi de
învârtirea lor... Eu... mă învârt în public, ca să-i fac
conştienţi de propria lor învârtire psihologică, socială,
corporală...
Cosmina: Extraordinar! Bravo! Acum înţeleg! Tu vrei să
faci vizibil ceea ce este greu vizibil – adică învârtirea şi
învârteala lumii...
Domnişoara Învârtire: Exact! (Se ridică de pe bancă şi
începe să se învârtă pe loc...)
Cosmina: Şi reuşeşti?
Domnişoara Învârtire (învârtindu-se): Uneori, da!...
Alteori, nu... Oricum ar fi, lumea se învârte în continuare!...
Dacă vreţi, vă puteţi învârti şi voi conştient împreună cu ea
şi cu mine!
Vlad: Bună idee! (Se ridică şi începe să se învârtă...)
Cosmina (ridicându-se de pe bancă): De ce nu? (Şi
începe şi ea să se învârtă...)
Vlad: Hai, bă! Învârtiţi-vă! Nu vedeţi că lumea se
învârte?
Damian: Chiar aşa! Hai să ne învârtim şi noi! (Damian şi
Stelian încep să se învârtă... Se învârt cu toţii în jurul axei
proprii până ameţesc şi unul câte unul încep să cadă pe
jos...)
Vlad (râzând): Şi totuşi se învârte!
Cosmina: Chiar că se învârte! Fata asta are mare
dreptate!
Stelian: E extraordinar cum se învârt toate cu un pic de
învârteală!
Damian: Lumea aceasta e atât de învârtită, încât te ia cu
ameţeală, dacă încerci să-i înţelegi învârtirea!
Domnişoara Învârtire: Lasă că trece şi ameţeala şi apoi
vă puteţi învârti din nou... Eu acum însă... plec, că mi se
învârte capul de la atâta învârtire (se ridică, uşor ameţită)...
Cred că ajunge pe ziua de azi!... Of... Să ne reîntâlnim cu
43
Repetare
bine!... (Fluieră în timp ce face o piruetă de rămas bun...)
La revedere! (Mai face o piruetă-fluierată...)
(Domnişoara Învârtire pleacă pe traseul T5, încercând să
păşească normal pe scenă...)
Vlad (ameţit, se ridică de pe jos şi face şi el o piruetă-
fluierată): La revedere!
Stelian (ameţit, se ridică şi el): Of... Numai bine!... La
revedere, domnişoară!
Domnişoara Învârtire (uşor ameţită): Pa! La revedere!
(Mai face o piruetă în timp ce fluieră...)
Damian (se ridică, uşor ameţit): La revedere!... Toate
cele bune! Pa! (Face şi el o piruetă fluierată...)
Domnişoara Învârtire: Pa! La revedere! (Fluieră din buze
în timp ce se roteşte odată în jurul axei proprii...)
Ceilalţi (într-un glas, făcând semne de rămas bun cu
mâinile): La revedere! (Apoi toţi deodată fac o piruetă
fluierată, după care se lasă jos, pe iarbă, uşor ameţiţi, lângă
AO1... Domnişoara Învârtire iese de pe scenă.)
6. Circul filosofic
Vlad (după ce-şi revine puţin din ameţeală): E incredibil

câte lucruri incredibile s-au petrecut astăzi în parc... A venit
oare circul în oraş?
Stelian: Mai ştii?!... E posibil!
Damian: A... Înţeleg! Credeţi că de aceea sunt azi tot
felul de ciudaţi prin parc?
Vlad: Desigur! A sosit circul în oraş şi oamenii circului
circulă prin parc, ca să-i facă reclamă!
Damian: Se prea poate!... Dar trebuie să recunoaşteţi că
nu pare să fie un circ obişnuit! Seamănă mai degrabă cu un
circ... filosofic!
Vlad: De ce nu? Ce altceva să fie filosofia decât un fel de
circ pentru nişte aşa-zise elite?
Stelian: Eu cred că pentru cel naiv şi neatent orice
propoziţie poate părea credibilă, dacă e justificată printr-o
retorică potrivită, iar pentru cel atent şi critic toate
propoziţiile, oricât de clare sau de evidente ar părea să fie la
o primă vedere, pot fi dovedite cu o oarecare iscusinţă
discursivă ca fiind absurde, fantastice şi incredibile, mai ales
44
dacă cel care le critică îşi alege punctul de vedere cel mai
potrivit din care se poate vedea această absurditate...
Damian: Absurdul e în ochii privitorului?
Stelian: Da! La fel ca şi credibilul, claritatea sau aşa zisa
evidenţă... Nimic nu e evident de la sine!
Damian: Evidenţa este relativă...
Stelian: Foarte relativă – ea este mereu relativă la
criteriile stabilite pentru judecarea evidenţei.
Cosmina: Nu cred ceea ce spui... Şi nici nu înţeleg!
Stelian: Mare lucru ar fi să înţelegi tu ceva din viaţa asta,
Cosmina!... Şi ai dreptate cu neînţelegerea ta – viaţa este
de neînţeles şi asta o pot înţelege doar cei care nu se mai
iluzionează că o înţeleg!...
45
Repetare
III. Cuvântul ascuns
(În acest moment intră pe scenă un cerşetor care se

apropie de ei, iar când ajunge în dreptul lor zice:)
Cerşetorul de Vorbe: Vă rog, daţi-mi şi mie o vorbă!

Damian: Nu avem!... Du-te, te rog, de aici!
Vlad: Ce să-ţi dăm?
Cerşetorul de Vorbe: Daţi-mi şi mie o vorbă, vă rog!
Vlad: O vorbă?
Cerşetorul de Vorbe: Puteţi să-mi daţi şi două vorbe, că
nu mă supăr!
Vlad (zâmbind): Şi ce să faci matale cu vorbele? La ce-ţi
trebuie?... Colecţionezi vorbe?
Cerşetorul de Vorbe: Domnule dragă, mie îmi plac
vorbele foarte mult! Încă de când eram mic îmi plăceau
vorbele şi trebuie să ştiţi că vorbirea îmi face o deosebită
plăcere!
Vlad: Aha. Deci matale eşti un cerşetor de vorbe?
Cerşetorul de Vorbe: Ce să fac, domnule?... Nu mai e
lumea ca pe vremuri, să-ţi dea vorbe, aşa, fără să le ceri...
Acum vorbele au devenit foarte scumpe şi comunicarea
extrem de preţioasă... Aproape că trebuie să munceşti
pentru ele! Asta dacă nu le cerşeşti direct aşa ca mine!...
Altfel trebuie să faci muncă de convingere şi să lucrezi
foarte subtil, ca să primeşti o vorbă, două sau chiar o
propoziţie!
Vlad: E scumpă lumea la vorbe, zici?
Cerşetorul de Vorbe: E scumpă, dar se mai îndură câte
unul... Vă rog, domnule, daţi-mi şi mie o vorbă,
binecuvântată să vă fie familia!
Vlad: Ce vorbă să-ţi dau, omule? Ai vreo preferinţă?...
Hai, stai jos lângă noi!
Cerşetorul de Vorbe (aşezându-se pe iarbă sub AO1):
Am... dar nu am pretenţii... Mie îmi plac vorbele străine,
complicate, complexe, dar mă mulţumesc şi cu vorbe locale,
simple, uşoare.
Vlad: Te pomeneşti că-ţi plac ideile, dar te mulţumesc şi
cuvintele.
46
Cerşetorul de Vorbe: E-hei... şi cât am căutat eu ideile!...
Că înainte nu ziceam „Daţi-mi o vorbă!”, ci ziceam „Daţi-mi
o idee!” şi mai nimeni nu avea nici o idee ce idee să-mi dea
şi mă întrebau: „Ce vrei, bă? Vrei idei? Fugi bre cu ideile
tale de aici! La ce-ţi trebuie ţie idei? Nu-ţi ajung
cuvintele?”...
Şi eu le răspundem: „Ba-mi ajung, domnilor! Daţi-mi
atunci un cuvânt, două şi mă duc în treaba mea!...”
Şi ei ziceau: „Ce cuvinte să-ţi dăm, bre?... Du-te
cumpără-ţi un dicţionar, că sunt destule cuvinte în el!”
Şi eu ziceam: „Da' n-am bani să-mi cumpăr dicţionar, că
e a dracului de scump şi apoi e şi mare şi e greu de cărat,
ca să-l am mereu la dispoziţie...”
„Cum e scump, bre?... Ziceau ei... Dacă e scump, atunci
ia-ţi şi tu cuvintele tale din vorbele ce le auzi în jur!”
Şi eu am întrebat: „Din vorbe?”... „Da! Din vorbe!” Mi-au
răspuns ei... „Ce, vorbele nu-s cuvinte?” M-au întrebat ei...
„Ba da!” am zis eu... Şi de atunci cerşesc nu idei, nu
cuvinte, ci vorbe!
Stelian: Fascinantă povestea ta!... Trăim într-o lume
dură... din care lipsesc ideile şi cuvintele... Şi tu te
mulţumeşti atunci cu vorbele, că n-ai ce face!
Cerşetorul de Vorbe: Mă mulţumesc şi cu vorbele. Hai,
daţi-mi, vă rog, o vorbă sau două sau chiar o propoziţie
întreagă, dacă aveţi!
Vlad (bine dispus): Bine, mă. Hai că-ţi dau eu nişte
vorbe! Uite: ia de la mine vorbele următoare: „Nu mai cerşi
vorbe, fiindcă comunicarea, atunci când există, se află, nu
în vorbe, ci dincolo de ele!”
Cerşetorul de Vorbe (după o clipă de tăcere): ...
Mulţumesc de vorbe şi de sfat!... Trebuie să vă mărturisesc
însă acum că eu, de fapt, nu caut orice vorbe, ci eu caut
„vorba pierdută”!... Eu întreb încoace şi încolo, pe oamenii
pe care îi întâlnesc, dacă cunosc această vorbă, adică Vorba
Supremă, vorba care să-mi permită comunicarea a tot ceea
ce poate fi comunicat!
Cosmina: Numai puţin, că parcă înţeleg ceva!... Oare
vorba asta pierdută, pe care tu o cauţi, vorba aceasta
supremă care face posibilă comunicarea dincolo de vorbe nu
este „Iubirea”? Oare vorbele pe care tu le cauţi şi pe care de
47
Repetare
altfel oricine se bucură să le audă fiindu-i adresate nu sunt:
„Te iubesc!”...?
Cerşetorul de Vorbe: Ceva de genul acesta... dar nu
chiar!... Eu nu caut iubirea, eu nu cerşesc iubirea... Eu caut
vorba autentică şi tânjesc după singura vorbă care îmi poate
facilita comunicarea.
Cosmina: Care este această vorbă?
Cerşetorul de Vorbe: Dacă aş cunoaşte-o, nu aş mai cerşi
să ajung la ea!
Stelian: Foarte bine. Păi atunci hai să ne gândim
împreună, poate vom găsi această vorbă pierdută... Dar
apropo: de ce ziceai că-i pierdută?
Cerşetorul de Vorbe: În mod real, ea nu-i pierdută, că nu
am cunoscut-o niciodată... Mai degrabă ar trebui să-i zic
„vorba ascunsă”, dar sentimental vorbind mă apucă
câteodată o impresie aşa de puternică că odată (nu se ştie
când), undeva (nu se ştie unde) am cunoscut această
vorbă, doar că, nu ştiu din ce motive, am uitat-o sau... am
pierdut-o... Şi având eu această senzaţie de pierdere, îmi
justific emoţional numirea ei ca fiind „vorba pierdută”, deşi
raţional, mai corect, ea ar trebui numită „vorba ascunsă”
(din cauză că-i greu de găsit) sau „vorba supremă” (din
cauză că nu este o altă vorbă mai puternică decât ea)...
Voi nu simţiţi câteodată că există un cuvânt, un singur
cuvânt, care prin simpla sa rostire ar putea să explice, fără
nevoie de explicaţii suplimentare, tot ceea ce vi se întâmplă
la un moment dat?... Nu simţiţi oare câteodată că în
adâncul vostru voi cunoaşteţi foarte bine acest cuvânt, că el
vă stă pe limbă, dar totuşi încă nu-l puteţi numi?...
Eu caut deci această vorbă uitată, această vorbă
ascunsă... Eu caut vorba care să explice, într-o vorbă, orice
vorbă!
Cosmina: Deci tu cauţi cuvântul care să exprime, într-un
cuvânt, orice cuvânt!... Mi se pare că iarăşi înţeleg ceva...
Oare vorba aceasta pe care o cauţi, vorba de nerostit, vorba
cu putere maximă nu este vorba care numeşte fiinţa
supremă?
Cerşetorul de Vorbe: Dumnezeu?
Cosmina: Ceva de genul... Dar nu în mod necesar.
Cerşetorul de Vorbe: Nu... Nu aceasta este vorba pe care
eu o caut. Eu nu caut nume de personaje imaginare în jurul
48
cărora să fantasmez existenţe de basm. Eu caut o vorbă
reală, clară şi simplă, o vorbă palpabilă şi evidentă care să-
mi permită să înţeleg existenţa aceasta cu legile ei reale, nu
imaginare... Eu caut vorba care să explice, nu vorba care să
complice!... Caut realitatea vorbei şi nu fabulaţiile ei!
Stelian: Puternică vorbă cauţi!... De fapt, tu cauţi vorba
pe care filosofii din toate timpurile au căutat-o şi unii au
crezut că au găsit-o... Unii au numit-o Raţiune, alţii Lege,
unii Iubire, alţii Dumnezeu, unii Voinţă, alţii Supravieţuire,
unii Putere, alţii Limbaj, unii Evoluţie, alţii Creaţie, unii
Instinct, alţii Dorinţă... Poate că această vorbă va fi găsită în
viitor, dacă ea nu a fost deja găsită în trecut...
Damian: Uite, domnule: s-ar putea să am eu o vorbă
pentru tine care s-ar putea să-ţi placă... S-ar putea să fie
chiar vorba pierdută, cea pe care simţi că o ştii cumva, deşi
nu ţi-o aminteşti, cea ascunsă, cea care pare că este peste
tot, dar nu o poţi preciza – vorba supremă – vorba care le
explică pe toate...
Vlad (râzând): Du-te, mă, de aici!... (Serios:) Hai, nu te
juca cu sentimentele domnului cerşetor de vorbe! Are şi el o
inimă: nu-i da speranţe deşarte!... După mine, vorba pe
care el o caută nu există... Întregul nu se explică prin vorbe
şi nu se trăieşte în vorbe, dar el poate fi trăit... Şi dacă
domnul acesta caută un răspuns care să-i răspundă la toate
întrebările, e bine să-i spun eu că acest răspuns s-ar putea
să nu fie în vorbe şi s-ar putea să nu fie o vorbă, ci o trăire
adâncă, abisală, dincolo de vorbe, de fapt, cu mult dincolo
de ele, o intuiţie ultimă care să-l convingă că a găsit
răspunsul ultim fără a fi capabil să-l transpună cu adevărat
în vorbe şi astfel să-l comunice cuiva care nu a avut şi el o
experienţă similară...
Cerşetorul de Vorbe: Vorbeşti oare... de o experienţă
mistică, de o stare de conştiinţă iluminatorie, în care cel
care o experimentează ştie că a găsit răspunsul ultim la
orice întrebare?
Vlad: Exact de aşa ceva vorbesc!
Damian: Bine, dar răspunsul ultim şi vorba supremă pot
fi complementare... Uite: eu am citit de curând cartea unui
autor care pretinde că a descoperit şi răspunsul ultim, şi
vorba supremă... Răspunsul ultim, într-adevăr, susţine şi el,
49
Repetare
că nu-l poate comunica, dar indică metoda prin care se
poate ajunge la el...
Stelian: Care este această metodă?
Damian: E destul de simplă: să te întrebi continuu o
perioadă de cel puţin câteva zile unul şi acelaşi lucru – să-ţi
pui una şi aceeaşi întrebare iarăşi şi iarăşi în cursul tuturor
activităţilor de peste zi: să te trezeşti cu acea întrebare în
minte şi să adormi cu ea în gând... Dar să refuzi orice
răspuns de vorbe pe care ai putea să ţi-l dai şi să continui
până ajungi la acel răspuns aflat dincolo de cuvinte, idei sau
vorbe, adică până ajungi la trăirea abisală a acelui răspuns
care odată aflat eşti convins că l-ai găsit şi că nu mai este
nici un altul de căutat.
Cerşetorul de Vorbe: Şi ce întrebare zice autorul cu
pricina că trebuie să-mi pun?
Damian: El a folosit întrebarea „Ce este viaţa?”, dar
susţine că teoretic (domeniul efectelor acestei practici nu
este încă suficient cercetat) s-ar putea folosi orice întrebare
cu condiţia să fie o întrebare care te preocupă pe moment în
cel mai înalt grad... Întrebările sunt infinite, dar „răspunsul
ultim” se pare că ar fi unul singur.
Cerşetorul de Vorbe: Şi cum se numeşte cartea în care el
vorbeşte de metoda de care ai pomenit?
Damian: „Ce este viaţa?”
Cerşetorul de Vorbe: Acesta este numele cărţii?
Damian: Da.
Vlad: Dar nu e periculoasă această tehnică? Poate să o
facă oricine? Nu e nevoie de o pregătire temeinică
prealabilă?
Damian: Ba da! Autorul atenţionează asupra pericolelor
ce ar putea să apară pe această cale şi nu o recomandă
decât celor cu vârsta de peste 21 de ani, care nu au şi nu
au avut probleme psihice de nici un fel, care au o experienţă
meditativă anterioară de cel puţin trei ani şi care au citit şi
au pus în practică timp de cel puţin un an tehnicile de
autocontrol pe care el le descrie în altă carte de a lui numită
„Etica Armoniei”...
Cerşetorul de Vorbe: Ok... Am reţinut!... „Ce este viaţa?”
şi „Etica Armoniei”. Voi cerceta!... Dar ziceai că el ar fi
descoperit şi vorba supremă – şi aceasta e aceea care mă
interesează pe mine... Te rog să mi-o spui!
50
Damian: Ţi-o spun. Şi să ştii că este destul de
convingătoare. Şi nu e nici aşa de pierdută şi nici aşa de
ascunsă pe cât ai crede...
Cerşetorul de Vorbe: Te pomeneşti că o cunosc deja, dar
că am trecut pe lângă ea până acum fără să o bag în
seamă!?
Damian: Cu siguranţă o cunoşti!... Şi da: cu siguranţă că
ai trecut până acum pe lângă ea de foarte multe ori fără să
o observi cum se cuvine.
Cerşetorul de Vorbe: Te pomeneşti că această vorbă o fi
ascunsă la vedere!
Damian: Aşa e! E pusă la vedere – nu doar vorba, ci mai
ales realitatea pe care ea o denumeşte şi care explică tot
ceea ce poate fi explicat.
Cerşetorul de Vorbe: Care este această vorbă? Te rog
foarte mult să mi-o spui!... Oare, în sfârşit, munca mea de
cerşetor de vorbe va putea să înceteze?... Se poate oare ca
tu să fii acela care îmi transmite vorba supremă, vorba
pierdută, vorba ascunsă, vorba care explică orice vorbă,
vorba care face posibilă comunicarea adevărată, singura
comunicare posibilă?
Damian: Se prea poate. Pe mine m-a convins vorba de
care vorbeşte autorul amintit... Poate te va convinge şi pe
tine... Şi într-adevăr este o vorbă care poate explica orice, o
vorbă la care se poate reduce orice vorbă.
Vlad: Dar spune-i omului odată vorba aceea!... Ce-l tot
fierbi atâta?
Cosmina: Eu nu înţeleg totuşi ceva!
Damian: Ce nu înţelegi, Cosmina?
Cosmina: Ştii ce nu înţeleg eu?... Dacă tu ştii această
vorbă care explică orice vorbă, de la autorul pomenit, de ce
nu ne-ai spus şi nouă despre ea?... De ce ai ţinut-o până
acum doar pentru tine?
Damian: Ei... nu vă supăraţi! De abia zilele trecute l-am
citit pe autorul cu pricina explicând această vorbă şi uite
acum deja vă povestesc despre ea...
Cosmina: Ok... M-am liniştit. Am crezut că ţii în tine
vorba secretă şi nu vrei să o spui la nimeni, că poate e
periculoasă sau greu de înţeles sau greu de explicat...
Damian: Nu! Deloc!... Vorba aceasta nu e periculoasă şi e
uşor de rostit, uşor de priceput şi e uşor de explicat...
51
Repetare
Totuşi, din perspectiva acestei vorbe, odată înţelese
implicaţiile ei şi faptul că totul se reduce la ea – şi percepţia,
şi gândirea, şi memoria, şi voinţa, şi comunicarea, şi
dorinţa, şi viaţa, şi absolut orice... – deci, din perspectiva
acestei vorbe, nimic nu poate fi înţeles şi nici comunicat,
pentru că, în realitate, nu există înţelegere şi comunicare ca
procese diferite de procesul delimitat de această vorbă... De
fapt, în toată manifestarea doar acest proces există, evident
sub diferite forme şi variante de exprimare... Exact aici e
secretul acestei vorbe – şi de aceea ea este vorba supremă:
pentru că ea numeşte tot ce a existat, există şi va exista
vreodată... iar tot ceea ce este, a fost sau va fi poate fi
redus la procesul specific pe care îl numeşte această vorbă.
Cosmina: M-ai făcut de-a dreptul curioasă!... Hai, spune
odată care este vorba aceasta!
Damian: Eu v-o pot spune, dar practica ne arată că voi
nu o puteţi înţelege, dacă nu o repetaţi.
Cerşetorul de Vorbe: Adică să o rostim în mod repetat şi
să-i observăm în mod repetat fenomenul corespondent?
Damian: Da! Doar ştiţi că se zice că repetarea e mama
învăţăturii... Dar aici e vorba, nu doar că repetarea este
învăţare, ci şi că învăţarea e... repetare.
Cerşetorul de Vorbe: Bine, nici o problemă! – O repet! O
să o repet până o înţeleg cum se cuvine!... Dar, mai întâi, te
rog să-mi spui care este această vorbă!
Damian: Bine! Hai că ţi-o spun!... În dar am primit, în
dar o dau mai departe! Dar trebuie să-mi promiţi că o vei
dărui şi tu altora!
Cerşetorul de Vorbe: O spun! O spun!... Uite: îţi promit
că dacă mi-o spui (şi văd că ea e vorba căutată de mine), o
să o strig în gura mare pe aici prin parc... Oricum ai zis că
trebuie să o repet, ca să o înţeleg cu adevărat – o s-o repet
cu voce tare!
Haide: ai milă de mine şi spune-mi vorba secretă, dacă o
ştii!... Of! Tare mi-e însă teamă că mă duci cu zăhărelul şi
vrei să-ţi baţi joc de... Mi-e teamă... că nu ai nici o vorbă
pentru mine şi vrei doar să-mi dai speranţe înşelătoare...
Damian: Stai liniştit, omule! Vorba aceasta chiar există şi
ţi-o voi spune! Doar ţi-am promis!... Şi poate nici măcar n-o
să-ţi vină să crezi cât de evidentă este prezenţa realităţii
specifice acestei vorbe în toate fenomenele existenţei.
52
Cerşetorul de Vorbe: Adică ea indică spre tot ce ne
înconjoară: spre copaci, spre firele de iarbă, spre oameni,
spre paşii noştri, spre vorbele noastre, spre gândurile
noastre cele mai intime?
Damian: Da!
Cerşetorul de Vorbe: Adică această vorbă arată în mod
direct şi spre ce este aici (arată spre cele din jur)... şi acolo,
şi dincolo... şi acum, şi atunci... şi aşa, şi altfel?
Damian: Da!... Dacă te uiţi la aceşti copaci o vezi pe ea,
dacă priveşti cu atenţie firele de iarbă, vorba aceasta este
printre ele... Dacă priveşti cu atenţie mersul propriilor tăi
paşi, precum şi drumul pe care păşeşti, nu o vei vedea
decât pe ea prezentă... Dacă îţi contempli cu atenţie
gândurile, preocupările, dorinţele, emoţiile, instinctele,
faptele şi acţiunile pe care le faci zilnic, e imposibil să nu-i
sesizezi prezenţa ei imediată şi evidentă.
Stelian: Hai că m-ai făcut şi pe mine curios!... Chiar a
descoperit cineva vorba supremă? Vorba care poate explica
orice?
Damian (ridicându-se în picioare): Eu aşa cred!... Pe
mine m-a convins!... Vorba aceasta explică orice – de fapt,
ea dă singura explicaţie posibilă – explicaţia care se rezumă
la ea însăşi şi care se poate vedea limpede în orice acţiune!
Cerşetorul de Vorbe (punându-se în genunchi în faţa lui
Damian): Te rog, domnule!... Te rog eu mult de tot să-i spui
şi păcătosului de mine vorba supremă!... Te rog nu mă lăsa
în întuneric!... Te rog rosteşte o vorbă!... O singură vorbă!...
Damian (după o scurtă pauză, în timp ce ceilalţi ascultă
în tăcere şi cu maximă atenţie, cu voce tunătoare):
Repetare!!!
Cerşetorul de Vorbe (încă în genunchi): O să o repet!
Promit!
Damian: Repetare!
Stelian: Spune-i omului vorba! O să o repete! A promis!
Damian: Repetare!
Vlad: Repetare?
Damian: Repetare!
Cerşetorul de Vorbe (uimit, ca după o revelaţie):
Repetare!?
Damian: Da! Repetare!
53
Repetare
Cerşetorul de Vorbe (meditând asupra vorbei primite):
Repetare!... Repetare!... Repetare!
Damian: În firele de iarbă! – Priviţi: le vedeţi cum se
repetă?
Cerşetorul de Vorbe (privind atent firele de iarbă): Se
repetă!
Damian: În copaci, în frunze, în ramurile lor! – Le vedeţi
cum se repetă?
Cerşetorul de Vorbe (se ridică, privind atent spre copacul
de lângă el): Se repetă!
Damian: În vorbele mele, în acţiunile noastre zilnice...
Vedeţi voi oare ciclurile repetitive pe care le facem în fiecare
zi?
Cerşetorul de Vorbe: Da... Se repetă şi ele!
Vlad (ridicându-se de jos): Aceasta să fie vorba
supremă? Vorba care explică orice?
Damian: Da! Vorba este „repetare” şi ea explică prezenţa
esenţială şi formală care se manifestă peste tot, în tot ceea
ce există – această prezenţă este Repetarea.
Stelian: Într-adevăr: întrebările se repetă şi răspunsurile
se repetă... Şi cuvintele pe care noi le folosim se repetă!...
Şi ideile care ne preocupă se repetă.
Damian: Da, fraţilor! Este evident: totul se repetă sub
influenţa unor variaţii minore produse prin repetări care
generează variaţie, repetări numite de unii întâmplare...
Glumele se repetă, motivele umoristice se repetă, tragediile
se repetă, dramele se repetă, poveştile de iubire se repetă,
conflictele se repetă – bărbaţii se repetă, femeile se repetă,
oamenii se repetă!... Şi dacă vorba esenţială care explică
toată repetarea evidentă a lumii este „repetare”, expresia
cheie care e de reţinut este... „repetări prin întâmplare”!
Cerşetorul de Vorbe: Repetări prin întâmplare?
Damian: Da! Repetări supuse unei minime variaţii –
produse de mecanisme repetitive care generează variaţie
repetată.
Cosmina: Ai dreptate!... Dacă stau să mă gândesc,
mişcarea stelelor se repetă, mişcarea soarelui şi a lunii se
repetă... anotimpurile se repetă, lunile se repetă, zilele
săptămânii se repetă, orele zilei se repetă...
54
Vlad: Domnul cerşetor de vorbe văd că nu mai zice
nimic... Şi-a primit vorba supremă şi acum tace ca un prunc
de abia născut, deşi a promis că o va striga în gura mare.
Stelian: Probabil că are o revelaţie şi nu mai poate să
vorbească.
Cerşetorul de Vorbe: Ba pot!... Cum să nu pot?... Pot să
repet vorbirea şi pot vorbi cu vorbe repetate şi cu litere
repetate... Şi uite: mă voi repeta: „Îţi mulţumesc, domnule,
pentru vorba dăruită!”... Dar te rog să mă ierţi dacă nu o voi
repeta cu voce tare prin parc, aşa cum am promis... Ce rost
ar avea să repet repetarea?... Ce rost ar avea să le spun
oamenilor că ei nu gândesc, ci doar se repetă; că ei nu
vorbesc, ci doar se repetă; că ei nu comunică, ci doar se
repetă?... Ei o simt prea bine în sinea lor, chiar dacă nu ştiu
să precizeze exact ceea ce simt...
Ei simt, la fel ca mine, că există o vorbă, vorba uitată,
vorba ascunsă la vedere, vorba pe care ei o văd peste tot
fără totuşi să poată să o pronunţe.
Şi ei ştiu în adâncul lor că această vorbă este...
„repetare”... dar nu vor să o privească în faţă – vorba
aceasta... este uitată, pentru că ei au vrut să o uite, vorba
aceasta este ascunsă, pentru că ei au vrut să o ascundă...
Îţi mulţumesc deci încă odată pentru această supremă
revelaţie!... Eu am vrut să cunosc această vorbă ascunsă şi
iată că am aflat-o, am vrut să-mi amintesc vorba uitată şi
iată că mi-am amintit-o!... Ceilalţi însă, dacă vor vrea şi ei
să o afle, să şi-o amintească, vor trebui şi ei să întrebe de
ea pe unii şi pe alţii şi să o caute cu ardoare la fel cum am
căutat-o şi eu... Căci acum mi-e clar că orice s-ar întreba,
dacă vor găsi un răspuns ultim în vorbe, acest răspuns nu
poate fi decât – „Repetare”!
(Înclinându-se uşor în faţa lui Damian în semn de
respect:) Îţi mulţumesc încă odată pentru vorba ce mi-ai
dăruit-o!
Damian: Mă bucur că ţi-am putut fi de folos, domnule
Cerşetor de Vorbe!
Cerşetorul de Vorbe: Din clipa aceasta nu mai sunt
cerşetor de vorbe! (Îşi aruncă haina zdrenţuită de pe el.)
Căutarea mea a luat sfârşit... Din acest moment, nu mai
caut vorbe, ci voi cauta dincolo de ele... Mă voi întreba deci
„Ce este repetarea?” pentru a lăsa în urmă regatul vorbelor
55
Repetare
şi a vedea mai bine realitatea ascunsă în ele şi dincolo de
ele – adică „Repetarea”...
Damian: Mult succes!
Cerşetorul de Vorbe: „Ce este repetarea?”
Damian (după un moment de tăcere, arătând în jurul
său): Aceasta este repetarea!...
Cerşetorul de Vorbe: Aceasta este repetarea?
Damian: Da! Aceasta este repetarea!
Cerşetorul de Vorbe (după un moment de tăcere): Ai
dreptate: aceasta este repetarea! (Întinzându-i mâna lui
Damian:) Mulţumesc!... La revedere şi să ne reîntâlnim cu
bine!
Damian (strângându-i mâna): Mergi sănătos!... Şi nu uita
de repetare!
Cerşetorul de Vorbe: Poate că întâlnirea noastră se va
repeta!
Damian: Cu siguranţă! Repetările noastre probabil se vor
intersecta din nou.
Cerşetorul de Vorbe (către ceilalţi): Salutare tuturor!
Vlad: Mergi cu bine, omule!
(Cerşetorul de Vorbe dă mâna cu ei şi apoi iese de pe
scenă.)
***
Vlad (către Damian): Cine e autorul cărţilor de care
vorbeai?
Damian: Ştiţi cine?
Vlad: Cine?
Damian: E autorul acelei piese de teatru de care am
început să vă povestesc mai înainte, când ne-am plimbat
prin parc, cea intitulată „Parcul fantastic”.
Vlad: El e?
Damian: El e!
Vlad: Din ce ai apucat să ne povesteşti părea o piesă
interesantă... Semăna puţin cu ce ni s-a întâmplat nouă în
parc astăzi... Şi parcă ai zis că era în ea şi ceva legat de
„repetare”...
Damian: Era...
Vlad: Dar cum se termina?
Damian: Adevărul este că şi mie mi-a povestit-o cineva,
mai demult... Nu am citit-o şi nici nu am văzut-o jucată...
56
Aşa că nu cunosc toate detaliile, iar partea de sfârşit se pare
că am uitat-o... Dar o s-o citesc în curând şi o să vă
povestesc altădată.
Vlad: Chiar te rugăm!
Cosmina: Ciudat şi cerşetorul acesta de vorbe... Era ceva
dramatic în căutarea sa şi se vedea că era sincer în dorinţa
lui de a găsi vorba supremă. Crezi că-şi va opri căutarea la
vorba „repetare”?
Damian: Doar dacă şi-o va repeta!... Dacă se va întreba
o vreme „Ce este repetarea?” înţelegând că repetarea este
peste tot, va ajunge să o vadă din ce în ce mai bine şi din ce
în ce mai profund.
Cosmina: Şi crezi că o va înţelege?
Damian: Nu o va înţelege, dar o va repeta!
Cosmina: Şi o va putea el transmite şi altora?
Damian: Nu va putea să transmită altora decât o vorbă
repetată... Dacă repetarea este adevărată – şi de la aceste
fire de iarbă până la stele... totul depune mărturie pentru ea
– deci dacă ceea ce este este, adică dacă repetarea este
repetare, atunci nu putem face altceva decât să ne repetăm
prin cuvântare cu minime variaţii date în mod repetat de
către a vorbirii repetare...
Vlad: Ştiţi ce? Eu am chef de o repetare!
Damian: De ce repetare ei chef?
Vlad: Vreau să beau o bere!
Cosmina: Şi mie mi-e sete! Hai să cumpărăm ceva de
băut, că este un magazin aici aproape!...
(Ies grăbiţi de pe scenă pe traseul T5.)
57
Repetare
IV. Bal mascat
1. Lanţul vieţii
(Reintră pe scenă Omul cu Lanţ purtând o mască pe faţă.

Ţinându-l pe umăr el trage de lanţ, înaintând în pas solemn,
asemănător unui pas de defilare... La doi metri în spatele
lui, legat de lanţ (pe sub braţul stâng, pe la spate, apoi pe
sub braţul drept şi peste umărul drept – mâna stângă
strânge lanţul întins spre înainte, iar pumnul drept atinge
umărul drept în timp ce strânge lanţul ce continuă spre cel
din spatele lui) se află un altul, îmbrăcat exact la fel ca el şi
mascat în mod identic (masca acoperă doar ochii), cu
acelaşi tip de pălărie... Cel din spate imită aproape exact
mişcările celui din faţă, păşind împreună pe traseul T3...
Legaţi de ei apar un al treilea şi un al patrulea, un al
cincilea şi un al şaselea, precum şi un al şaptelea... Lanţul
este astfel întins continuu din partea stângă până în partea
dreaptă – pe măsură ce unul iese de pe scenă, altul intră
din partea opusă, creând impresia unui lanţ fără de sfârşit
aflat în mişcare... Această mişcare („a celor legaţi”) durează
vreo 3 minute...
Apoi intră din sensul opus mişcării „lanţului bărbătesc”
un „lanţ femeiesc” – toate sunt mascate, în dreptul ochilor,
cu măşti identice, au părul de aceeaşi culoare şi lungime,
rochii şi accesorii identice... Şi ele se mişcă în „pas de
defilare” până când lanţul lor ajunge dintr-o parte în alta a
scenei şi vreun minut cele două lanţuri se mişcă în paralel,
dar în sensuri opuse...
La un moment dat, când „verigile” masculine şi feminine
se află unele în dreptul altora, ambele „lanţuri” se opresc
brusc din mişcare şi „verigile” lor se aşează faţă în faţă, se
privesc o clipă (mişcările sunt identice şi în oglindă), îşi fac
semn cu mâna, se apropie şi îşi ating degetele arătătoare,
apoi îşi ţin mâinile întinse în faţă, cu palmele paralele şi se
gâdilă în palme, alternativ... Apoi dau din mâini imitând
zborul păsărilor, după care se prind de mâini şi pleacă să
facă o plimbare („lanţurile” încep să facă paşi în acelaşi sens
58
– dinspre stânga spre dreapta, apoi se întorc şi fac paşi de
la dreapta spre stânga)...
La un moment dat, se opresc din plimbare, se privesc în
ochi, se îmbrăţişează, fac câţiva paşi de dans, iar la final se
sărută... Când începe dansul, lanţurile sunt lăsate să cadă
pe jos... Perechile dansează prin diferite zone ale scenei, iar
după ce se sărută se aşează pe jos, prin iarbă, şi se
„rostogolesc sincron” de trei ori, îmbrăţişaţi fiind, mai întâi
spre stânga şi apoi spre dreapta... Se ridică în genunchi,
faţă în faţă, se ating drăgăstos, se privesc, se sărută şi se
îmbrăţişează, apoi se ridică brusc şi aleargă spre culise,
într-o manieră relativ haotică...
După ce ei ies, lanţurile de care au fost legaţi sunt întinse
din culise cam la doi metri deasupra podelei, sunt
menţinute aşa cam cinci secunde, apoi sunt lăsate brusc să
cadă, după care sunt trase repede afară din scenă, în
acelaşi sens...)
2. Despre tâmpenie şi alte tâmpenii
(După un moment de tăcere, intră pe scenă un personaj

îmbrăcat în alb („Maestrul”) care are legate de corp câteva
zeci de lanţuri pe care le târăşte după el (pe traseul T3)
până în mijlocul scenei, apoi se aşează pe iarbă în partea
stângă a scenei... El e urmat de patru discipole şi trei
discipoli îmbrăcaţi în alb (având şi ei, şi ele câteva lanţuri
legate de trupurile lor) care se aşează în faţa Maestrului
pentru a-l asculta...)
Maestrul: Viaţa... înseamnă înlănţuire!... Nu-i căutaţi
dezlegare!... Viaţa... este legătură: nu încercaţi să rupeţi
legătura!... Cine rupe legăturile ucide viaţa!...
(Privind spre una din discipolele sale:) Tu nu eşti singură!
Tu exişti doar împreună cu lumea!... Şi eşti legată de lume.
(Privind spre discipoli:) Cine nu-şi înţelege legăturile nu
se înţelege pe sine... Cine nu se vede pe sine ca pe o parte
din lume nu se vede pe sine şi nu se cunoaşte precum
este...
Discipola 1: Dar, Maestre, eu vreau să mă iluminez. Eu
vreau să rup orice legătură. Să ajung la starea fără gânduri,
la starea de libertate pură!
59
Repetare
Maestrul: Foarte bine atunci... Dacă asta vrei, poţi să
încerci... Mai întâi, renunţă la legătura ta cu vederea şi
închide ochii... (Ea îi închide...) Adoptă, te rog, o poziţie de
meditaţie şi relaxează-te!... Acum renunţă la aer!... Închide
gura!... (Se apropie de ea şi o prinde de nas...) Foarte
bine!... Acum renunţă la auz!... Pune-ţi te rog degetele în
urechi! (Ea face întocmai...)
Maestrul (ţinând-o de nas, către ceilalţi): În curând va
renunţa la legături!...
Discipolul 1: Dar va fi şi moartă!
Maestrul: Să vedem!... (Toţi o privesc cu atenţie... Ea îşi
ţine respiraţia cam 60 de secunde, după care deschide gura
şi inspiră cu putere... Îşi trage degetele din urechi şi
deschide ochii...)
Maestrul (ţinând-o în continuare de nas): De ce vrei să
mori? De ce vrei să te sinucizi?
Discipola 1: Dar eu nu vreau să mor!... Nu vreau să mă
sinucid... Eu vreau să trăiesc, doar că vreau să trăiesc fără
legături!
Maestrul (trăgând-o de nas): Înţelegi acum cât de
absurdă este dorinţa ta? (Discipola tace... Maestrul nu-i mai
strânge nasul cu degetele şi revine la locul său...) Tu vrei să
existe vorbe fără referinţă, tu vrei să existe cuvinte fără
propoziţii care să le definească... Tu vrei să existe cuvinte,
dar să nu existe limba din care acele cuvinte fac parte... Tu
vrei să existe copii fără părinţi, copii fără alţi copii cu care să
se joace, copii care să nu crească, copii fără sens şi fără
copilărie... Tu vrei să existe oameni, dar să nu existe
umanitate...
Tu vrei ca tu să ai o dorinţă fără nici o altă dorinţă şi un
gând fără nici un alt gând, o privire fără nici o altă privire şi
o ascultare a unui singur sunet fără nici un alt sunet... Tu
vrei să fii stană de piatră şi casetofon stricat, care să reia la
nesfârşit o singură melodie...
Draga mea, tu vrei să fii tâmpită şi eu nu înţeleg de ce!!
Discipola 1 (ridicându-se de jos): Eu nu vreau să fiu
tâmpită!... Eu sunt deja!... Şi dumneata, Maestre, nu poţi
schimba cu nimic acest lucru!... Eu sunt tâmpită, mă laud
cu asta şi vreau să tâmpesc şi pe alţii!... Am zis! (Se aşează
din nou jos.)
60
Maestrul: Ai dreptate! Tâmpirea ta mentală şi aberaţiile
tale ideatice nu vin de la tine, nu sunt ale tale şi nu se
sfârşesc cu tine – ele sunt legate, sub nenumărate aspecte,
de tâmpeniile religioase şi filosofice născocite de unii şi de
alţii... şi repetate, fără o minimă discriminare, de alţii şi de
unii...
Tu eşti rezultatul unei sfinte tradiţii formate din tâmpiţi şi
tâmpite... Legătura ta cu această tradiţie umană este una
profundă şi este intim legată de tâmpenie: te mişti în ea,
doreşti în ea, gândeşti din interiorul ei – tâmpenia este o
parte din tine şi tu eşti o parte din ea... Eşti o tâmpită... şi
eu te iubesc!
Discipola 1: De ce?
Maestrul: Nu am de ales. Toată lumea este tâmpită...
într-un fel sau altul... Dacă aş urî tâmpenia şi pe oamenii
tâmpiţi, nu aş mai avea pe cine să iubesc!... Aşa că eu
iubesc toţi tâmpiţii şi toate tâmpitele!
Discipolii şi discipolele (în cor): Mulţumim, Maestre! Şi
noi te iubim!
Maestrul: Nu aveţi pentru ce!... Şi eu sunt un tâmpit ca şi
voi!... Ba încă un pic mai tâmpit decât voi, pentru că încerc
să vă mai înlătur din tâmpenia voastră, ori, lucru mai tâmpit
decât acesta cu greu se poate găsi pe pământ!
Un discipol: Îţi mulţumim, Maestre, pentru tâmpenia ta!
Îţi mulţumim, că ne rabzi pe noi, toţi tâmpiţii, cu toate
replicile noastre tâmpite şi cu toate poveştile şi preocupările
noastre, unele mai tâmpite decât altele!... Tâmpenia ta este
cu adevărat mare, că altfel nu ţi-ai prinde mintea cu toţi
tâmpiţii!... Tocmai de aceea tâmpenia ta este sfântă şi noi
ne închinăm ei plini de mulţumire, că putem să-ţi fim
aproape şi să facem schimb de pitici pe creier!
Mulţumim, Maestre! Tu eşti cel mai mare tâmpit şi
tâmpeniile tale sunt singurele tâmpenii adevărate! Doar
calea tâmpirii tale mentale este calea cea bună şi adevărată
pentru a ajunge la tâmpirea cât mai completă a gândurilor,
emoţiilor şi simţirilor noastre!
Maestrul: Mulţumesc de mulţumiri!... Dar nu am mai nici
un merit!... Aşa m-am născut eu – tâmpit, legat cu
tâmpenie de tâmpeniile lumii şi de toate filosofiile şi religiile
acestea tâmpite care răsar în lume ca ciupercile după ploaie
şi se înmulţesc prin ea de parcă toată lumea ar fi plină doar
61
Repetare
de tâmpiţi şi de tâmpite, care se întrec în a propovădui tot
felul de tâmpenii, care mai de care mai tâmpite...
Iar eu, tâmpitul de mine, încerc să arăt tâmpiţilor cât de
tâmpită le este gândirea, fără însă să le spun chiar din
prima că ei sunt tâmpiţi, ca să nu se prindă că eu ştiu de
tâmpenia lor şi astfel să fugă cât mai grabnic de mine şi să
şi-o ascundă în continuare de ei şi de mine!... Şi atunci, de
obicei, nu le spun din prima că-i consider nişte tâmpiţi... Ci
le spun că... îi iubesc.
noi te iubim!
Discipola 1: Şi îi iubiţi?
Maestrul: Îi iubesc, cum să nu!? Ce poate fi mai drăgălaş
şi mai simpatic decât un tâmpit?... Ce poate fi mai frumos şi
mai atractiv decât o tâmpită?
(La auzul acestor vorbe inspirate, Discipola 2 leşină şi se
întinde pe jos. Câţiva discipoli sar să o ajute... Îi fac aer...)
Maestrul (apropiindu-se de ea, cu voce puternică):
Scoală-te, tâmpito, şi urmează-mă!
Discipola 2 (revenindu-şi ca prin minune): Da, Maestre!
Imediat! Scuze de leşin!... În timp ce ascultăm cuvintele
prea-tâmpite ale prea-tâmpeniei-voastre m-a cuprins o
tâmpenie nemaipomenită care m-a emoţionat într-o aşa
măsură încât am leşinat!... Dar acum mi-am revenit!
Maestrul: Ce tâmpenie te-a cuprins?
Discipola 2: Nu pot să spun, că e o tâmpenie!
Maestrul: Hai, spune-o acum, dacă tot ai adus vorba!...
Dă-ţi tâmpenia pe faţă şi lasă-ţi vorbele tâmpite să fie
auzite de toată lumea asta tâmpită, aici de faţă...
Discipola 2: Mă gândeam, Maestre, că trebuie să fii un
mare tâmpit ca să recunoşti că eşti un tâmpit şi poate un şi
mai mare tâmpit, încât să faci pe toată lumea tâmpită...
S-ar putea ca nişte tâmpiţi să fie deranjaţi de adevărul
tâmpeniilor pe care tu le propovăduieşti... Asumându-mi
însă aceste riscuri, inerente tâmpeniei existente în această
lume, m-am gândit că poate recunoaşterea publică a
propriei tâmpenii şi arătarea fără perdea spre tâmpenia
celorlalţi s-ar putea să fie o cale, poate singura cale, de a
mă elibera de tâmpenie!...
Uite: eu recunosc acum, în faţa voastră a tuturor... şi vă
rog să-mi scuzaţi emoţiile... eu recunosc aici, de faţă cu
62
toată lumea, că... Vai, Doamne, ce emoţii am!... E mai greu
decât credeam că o să fie!... (Se ridică în picioare.)
Maestrul (apropiindu-se de ea): Curaj, iubirea mea!
Calea tâmpiţilor e grea, dar nu e chiar aşa de grea, că toată
lumea merge pe ea!
Discipola 2: Mulţumesc de încurajări!... Eu recunosc... de
faţă cu voi toţi, prea iubiţi tâmpiţi şi prea iubite tâmpite...
că eu... că şi eu... sunt... o mare tâmpită!!
Maestrul: Bravo! (Aplaudă.)
Discipolii (ridicându-se de pe jos, în timp ce aplaudă):
Bravo!... Felicitări!... Excelentă realizare!...
Discipola 2 (bucurându-se foarte mult): Am zis-o! M-am
eliberat!... Sunt liberă!... Sunt o tâmpită şi ştiu acest
lucru!... Maestre, nici nu ştii ce fericită sunt!... Mă ia cu
ameţeală... (Iarăşi leşină... Cade... Cei din preajma ei o
prind... Şi îi fac aer...)
Un discipol: Maestre, oare chiar s-a eliberat?
Maestrul: Cine?... Tâmpita asta?... Mă, nu chiar!... Dar
văd că face progrese!... Ia, daţi-vă la o parte să o trezesc!
(Se apropie de ea şi îi dă o palmă...)
Discipola 2 (trezindu-se din leşin): Şi eu te iubesc,
Maestre! Tâmpenia ta este fără margini şi iubirea mea faţă
de ea este nelimitată şi necondiţionată!
Maestrul: Tâmpită mică ce eşti!... Hai să te îmbrăţişez!
(După ce o îmbrăţişează:) Felicitări pentru curajul de a-ţi
recunoaşte tâmpenia şi felicitări pentru curajul de a-i iubi pe
toţi tâmpiţii!
Discipola 2: Nu am nici un merit, Maestre!... Tâmpenia ta
este foarte fermecătoare. Şi ai un talent formidabil de a ţi-o
prezenta ca şi cum ar fi înţelepciune... Eu una foarte rar îmi
dau seama când doar faci pe tâmpitul sau când chiar eşti
tâmpit, când faci pe înţeleptul sau când chiar eşti înţelept...
Dar asta numai din cauză că sunt tâmpită, că altfel aş face
mai uşor diferenţa...
Maestrul: Ce să-i faci, draga mea?... E nevoie de un
tâmpit ca să recunoască un alt tâmpit şi de un înţelept ca să
recunoască un alt înţelept!... Iar când tâmpitul este înţelept
şi înţeleptul este tâmpit faptul acesta se numeşte, în
filosofie şi în religie, mare filosof şi mare sfânt, şi nu mai
trebuie să te oboseşti să faci diferenţa dintre tâmpenia lor şi
63
Repetare
înţelepciunea lor, fiindcă, pentru majoritatea tâmpiţilor, cele
două sunt unul şi acelaşi lucru...
Dar hai să mergem, că ne aşteaptă câţiva tâmpiţi să le
ţin o conferinţă tâmpită despre câteva din tâmpeniile
umanităţii... şi nu trebuie să lăsăm această sete stupidă
după înţelepciune-tâmpită să se irosească neexploatată...
Hai! Îmbrăţişare de grup! (Se prind ca într-o horă...) Vă
iubesc, mă, tâmpiţilor!
noi te iubim!
Maestrul: Hai să mergem!
(Se desprind din „îmbrăţişarea colectivă” şi încep să
păşească spre ieşirea de pe scenă... Maestrul şi Discipola 2
rămân puţin în urma celorlalţi...)
Maestrul: Felicitări, tu, tâmpito, că te-ai eliberat!... Dar
să nu ţi se urce la cap!... Tâmpenia lumii e mare, e colosală,
e imensă... şi dacă nu eşti atentă, redevii iarăşi o tâmpită ca
orice altă tâmpită ordinară, crezând toate tâmpeniile care îţi
ies în cale sau care îţi trec prin cap...
Discipola 2: O să fiu atentă, Maestre! De acum, că ştiu că
sunt tâmpită şi că toată lumea e tâmpită, gata să creadă
aproape orice tâmpenie, voi fi mult mai atentă la mersul
tâmpeniilor prin lume şi, unde le voi vedea (în mine şi mai
ales altundeva), le voi arăta imediat cu degetul şi voi striga
în gura mare:
„Tâmpiţilor!... Aceasta este o tâmpenie!... Eu sunt
tâmpită că vă spun acest lucru, dar voi sunteţi şi mai
tâmpiţi decât mine, dacă nu înţelegeţi să nu mai pupaţi în
fund toate tâmpeniile filosofice şi religioase pe care le auziţi
de la tot felul de aiuriţi, şmenari şi tâmpiţi!”
Maestrul: Bravo! Eşti pe calea cea bună!
Discipola 2: Doar fiindcă sunt tâmpită!
Maestrul: Hai nu te mai lăuda atâta!
Discipola 2: Dar nu mă lăudam – era doar o constatare...
(Tâmpiţii ies de pe scenă...)
64
3. Omul fantastic
(Stelian, Damian, Vlad şi Cosmina reintră pe scenă,

ţinând în mâini fiecare câte o sticlă de bere, respectiv suc,
după gusturi...)
Cosmina: Am o senzaţie ciudată... Am impresia că s-a
petrecut ceva interesant în parc cât noi am lipsit...
Vlad: Nu s-a petrecut nimic. Ce putea să se petreacă?
Cosmina: Nu ştiu... Doar ai văzut şi tu că azi plouă cu
ciudaţi prin parc şi mi-e frică să nu ratăm vreunul... pentru
că, uneori, după cum ai auzit şi tu, au replici de-a dreptul
profunde!
Vlad: Stai liniştită, că e plină lumea de ciudaţi cu „replici
profunde”... Ce sunt aşa zisele „elite” culturale ale unei
societăţi, dacă nu astfel de ciudaţi?... Şi ce sunt creatorii de
cultură, decât nişte ciudaţi?... Şi, până la urmă, ce e omul în
genere, decât o fiinţă ciudată capabilă de „replici profunde”?
Damian: Orice om?
Vlad: Orice om!
Stelian: Mie mi se pare că omul e mai mult o fiinţă
rătăcită, capabilă de întrebări fără de răspuns şi de dorinţe
fantastice...
Cosmina: Omul ţi se pare că ar fi o fiinţă fantastică?
Stelian: Într-un fel, da... Omul este o fiinţă fantastică,
pentru că, de cele mai multe ori, el trăieşte într-o lume
fantastică – o lume plină de fantezie, de imaginaţie şi de
fabulaţie... esoterică, religioasă sau metafizică...
Omul este un animal fabulatoriu care-şi interpretează
mereu percepţia realităţii în cele mai ciudate feluri...
Damian: Fantasticul vine deci doar din interpretare?... Nu
din faptul că lumea chiar ar fi, chiar şi într-o mică măsură,
fantastică, magică, de basm?
Stelian: Normal că fantasticul vine din interpretare! Cel
care nu ştie să distingă între fantastic şi real, între basmele
filosofice şi religioase şi realităţile relativ exacte şi clare
corespunzătoare legilor naturii, nu este încă o fiinţă matură
psihic, nu este o fiinţă capabilă de judecată clară şi de
înţelegere coerentă. El e doar o biată fiinţă infantilă care nu
prea ştie ce face şi ce i se întâmplă.
65
Repetare
Omul fantastic trăieşte în fantasme, omul magic
vieţuieşte în basme pentru oameni mari, omul naiv şi credul
trăieşte în fantezie.
Damian: Am impresia că tu consideri că „imaginaţia” este
trăsătura definitorie a omului, mult mai definitorie decât
„raţiunea”, „empatia” sau „vorbirea”...
Stelian: Eşti pe aproape!... – Dar nu atât „imaginaţia”
este definitorie, cât „fantasmarea” – capacitatea omului de
a-şi imagina fantasticul şi de a se comporta apoi ca şi cum
acesta ar fi şi altundeva decât în imaginaţia sa... Căci ce
sunt literatura, poezia, dramaturgia, filmul, pictura, filosofia,
religia, politica, economia decât o serie de fantasmări mai
mult sau mai puţin fericite?... Ce este cultura umană, dacă
ea nu este o fantasmă a imaginaţiei umane?... Şi ce ar mai
rămâne din aşa zisa „cultură”, dacă am elimina din ea orice
urmă de fantezie, de fantasmare şi de fabulaţie?
Damian: Tu crezi că trăim într-o cultură fantastică?
Stelian: Cu siguranţă! Ea are la baza ei, în modul ei de
exprimare, în principiile ei de acţiune, atâtea fantezii şi
fantasme pre-istorice, antice, moderne şi contemporane
încât ea este, mai înainte de toate, o cultură fantastică...
Cosmina: Eu nu înţeleg...
Vlad (imitând): „Eu nu înţeleg!”... „Eu nu înţeleg!”...
„Eu... nu înţeleg!”... (Vorbind normal:) Cosmina... cum se
face că, de obicei, toată lumea înţelege, numai tu nu
înţelegi?
Cosmina: ... Iată cum: eu sunt mult mai atentă decât
alţii la ceea ce li se pare lor că înţeleg şi identific foarte
repede punctele slabe existente în aşa-zisa lor înţelegere...
Dacă ai înţelege că limbajul nu s-a creat pentru ca oamenii
să se înţeleagă prin el, ai înţelege şi tu, nu doar motivul
pentru care eu nu înţeleg mai nimic, ci şi faptul că este mult
mai sănătos şi mai constructiv pentru cineva, care nu vrea
să trăiască în fantezie, să presupună că nu înţelege ceea ce
i se pare că înţelege...
Stelian: Aha... Aici parcă zici tu ceva: ... Fiindcă omul
fabulează mai mereu, dacă am presupune că-l înţelegem
am face o greşeală majoră!... Fabulaţia nu poate fi
înţeleasă, fiindcă nu este de înţeles.
Cosmina: Tocmai aici e problema pe care eu nu o
înţeleg!... Cel care fabulează înţelege şi el lumea, dar o
66
înţelege în mod fabulatoriu; cel care fantasmează înţelege şi
el ceva, dar ceea ce el înţelege este doar acţiunea specifică
poveştilor, basmelor, miturilor şi legendelor filosofice,
religioase şi politice...
Ar fi deci două tipuri de înţelegere a lumii – o înţelegere
fantastică a ei şi o înţelegere realistă a modului ei de
manifestare... Eu nu înţeleg însă cum ar putea numi cineva
„înţelegerea fantastică” înţelegere, când ea este în mod
evident chiar opusul înţelegerii: confuzie, incoerenţă, delir,
naivitate, superficialitate, gândire deziderativă şi utopică,
rătăcire mentală şi nebunie, fugă de realitate şi auto-
înşelare – adică, tot ce e nevoie pentru a ajunge doar la o
mare ne-înţelegere a lumii.
Stelian: A... Am înţeles – dacă cultura lumii pământene
este aşa precum pare să fie, anume, o cultură fantastică, tu
eşti foarte îndreptăţită să zici imediat, când auzi ceva legat
de ea, că tu nu înţelegi...
Cosmina: Întocmai!... Eu nu înţeleg!
Vlad: Cosmina, tu eşti prea neînţelegătoare!... E drept că
nu-ţi pot pretinde să înţelegi neînţelegerea, că asta ar fi
absurd, dar dacă ai fi şi tu un pic mai înţelegătoare cu
neînţelegerea, poate că nu ar strica...
Cosmina: Dar eu sunt foarte înţelegătoare!... Sunt chiar
mai înţelegătoare decât voi toţi la un loc: eu înţeleg
neînţelegerea fără a mă înţelege cu ea...
Vlad (zimbind): Acum eu nu prea înţeleg ce ai zis!
Cosmina: Dar nu e greu de înţeles: a fi înţelegător şi a
înţelege sunt două acţiuni diferite: eu pot fi înţelegătoare cu
neînţelegerea, dar acest lucru nu mă împiedică cu nimic să
remarc, cu maximă sinceritate, că nu o înţeleg, tocmai
fiindcă nu este de înţeles... şi să arăt apoi spre acele
aspecte care împiedecă posibilitatea înţelegerii unei
neînţelegeri...
Stelian: Cosmina zice ceva aici!... Nu poţi înţelege
absurdul, nu poţi lua în serios basmul şi fantasmele, nu ai
cum să susţii că înţelegi ceea ce nu poate fi înţeles, pentru
că discursul acesta fantasmatic nu este de înţeles, fiind doar
o formă de „neînţelegere”...
Damian: Dar atunci... zicând că aşa zisa cultură umană
este o cultură fantastică, tu pretinzi acum că ea nu este
decât o formă de neînţelegere, că ea nu e decât o
67
Repetare
manifestare a neînţelegerii, că ea nu este o cultură a
înţelegerii, ci este doar o cultură a neînţelegerii...
Stelian: Evident... Nu vezi câte neînţelegeri provoacă
această cultură fantastică între oameni? Nu vezi cât de
lipsită de înţeles şi de sens este ea, de cele mai multe ori?
Vlad: Acum nici eu nu mai înţeleg nimic!... Cosmina, ia
răspunde-mi tu la următoarea întrebare: „Tu înţelegi ce te
întreb?”
Cosmina: Nu... Nu înţeleg!... Ce mă întrebi?
Vlad: Te întreb dacă înţelegi ce te întreb!?
Cosmina: Înţeleg că nu mă întrebi nimic, decât dacă te
înţeleg aşa, în general, în afara oricărui context... Ori, aşa,
în general, fără detalii specifice, înţelegerea nu poate fi
decât aparentă... Ea poate exista, atunci când există şi în
măsura în care există, doar ca urmare a unei percepţii şi
gândiri extrem de atente la detaliile evidenţei imediate
legate de subiectul sau de obiectul acelei înţelegeri...
Vlad: A. Ok... Acum înţeleg: înţelegerea are nevoie de
concretizare, de contextualizare, de aşezare într-un context
structural, funcţional şi utilitar... Asta zici?
Cosmina: Şi asta... Dar zic şi altceva: dacă cultura
aceasta fantastică a umanităţii e infiltrată peste tot – în
limbă, în comportament, în gândire, în instituţii, în motivele
de acţiune, în justificările de sens – atunci se ridică
următoarea întrebare: Având în vedere această infiltrare a
fantasticului peste tot prin filosofie, religie, politică,
economie, psihologie, artă... atunci... de ce omul nu e
capabil să o vadă, să-i simtă prezenţa?
De ce omul nu e capabil să înţeleagă cu maximă claritate
neînţelegerile evidente pe care fantasmaticul le produce prin
diferite aspecte ale culturii şi civilizaţiei umane şi să-l
denunţe, să demaşte acest fantastic în lumina sa reală –
aceea a neînţelegerii, pentru ca apoi să încerce să elimine
această neînţelegere şi să alunge acest fantastic-
fantasmatic de la conducerea acţiunilor majore ale societăţii
umane?
De ce oare, de cele mai multe ori, cărţile de citit
recomandate de societatea în care trăim, dacă le privim cu
maximă atenţie, se dovedesc a fi doar cărţi pentru copiii
care încă mai cred în Moş Crăciun?...
68
De ce majoritatea oamenilor nu pot să vadă fantasticul
ca fantastic şi încă îl confundă cu realul?... De ce nu alungă
ei din mintea lor neînţelegerile produse de gândirea
fantastic-fantasmatică pentru a le înlocui cu o înţelegere cât
mai clară, mai coerentă şi mai exactă a lumii reale în care ei
trăiesc?... De ce iubesc oamenii neînţelegerea?...
Vlad: ... Dacă înţeleg bine, tu mă întrebi de ce nu-şi
înţelege omul neînţelegerea?... De ce nu înţelege că el, de
obicei, fantasmează, pentru ca astfel să poată renunţa
ulterior la această fantasmare?
Cosmina: Exact!
Vlad: ... Un răspuns posibil ar fi că el nu vrea să
înţeleagă, pentru că fantasticul/ magicul/ basmologicul i se
pare, de multe ori, mult mai interesant şi de dorit decât
realul, legicul, naturalul...
Cosmina: Vlad, tu eşti prea optimist! Tu zici că omul nu
vrea să scape de neînţelegere, eu zic însă că nu poate!... Tu
zici că omul are în el dorinţa fantasticului ca o cale de
evadare din înţelegerea lumii reale spre neînţelegerea
specifică lumilor imaginare... Eu zic însă că omul nu fuge de
realitate prin fantastic, ci că pur şi simplu, fantasticul este
condiţia lui de bază, din care mai fuge doar câteodată,
numai din întâmplare sau de nevoie, spre o fărâmă repede
trecătoare de real... Tu zici că omul în esenţa lui e o fiinţă
care poate înţelege, eu zic însă că el e o fiinţă incapabilă de
înţelegere...
Vlad: Adică îi tâmpit sau cum?
Cosmina: Tu ai zis-o!
Vlad: Păi de ce nu ai zis aşa de la început? Dacă omul e
tâmpit, atunci e clar că el nu poate să înţeleagă mai
nimic!...
Stelian: ... Eu cred că evadarea în fantastic, fuga de
realitate, naivitatea, infantilismul, delirul... sunt semne de
prostire mentală sau cum ziceţi voi semne de tâmpenie...
dar... poate că dorinţa omului de fantastic e justificată de
facilitatea cu care el şi-o poate satisface – nu are nevoie
pentru aceasta decât de propria lui imaginaţie... Pe când o
dorinţă care urmăreşte realizarea unor efecte concrete la
nivel material, energetic şi informaţional, a unor efecte
ştiinţifice şi tehnice de netăgăduit este mult mai greu de
împlinit...
69
Repetare
Damian: Dar oare nu ar putea el să-şi unească aceste
două dorinţe – dorinţa de fantastic şi dorinţa de ştiinţă –
într-o unică dorinţă?
Stelian: Dorinţa de S.F.? Dorinţa de ştiinţifico-fantastic?
Damian: Da!
Stelian: Ar putea... De fapt, eu cred că a şi făcut-o
deja... Noul fantastic al prezentului este ştiinţifico-
fantasticul, noile basme credibile specifice actualităţii sunt
utopiile şi fanteziile promise de ştiinţă şi de tehnologie, care,
uneori, chiar ar fi posibil să fie realizate, dacă nu s-ar opune
anumite aspecte tradiţionale ale culturii fantastice, cu
rădăcini prin „epoca de piatră” şi prin antichitate, aspecte,
de obicei, mitice bazate foarte mult pe instincte,
prejudecăţi, tabuuri, fantasme şi superstiţii, care încearcă,
uneori, din toate puterile să întârzie realizarea progresului
adus de tehnologie...
Nu ştiu dacă voi realizaţi acest lucru, dar, uneori, putem
constata existenţa unui conflict major între cultura
fantastică veche şi cultura ştiinţifico-fantastică specifică
prezentului – în timp ce prima e, adeseori, doar o simplă
fantezie erotică, a doua este, uneori, o fantezie devenită
tehnologie... spre a fi însă pusă, în principal tot în slujba
erotismului...
O fiinţă fantastică, uneori, nu e chiar tot una cu o fiinţă
ştiinţifico-fantastică! Prima, de multe ori, pare să fie doar o
simplă neînţelegere a modului cum operează realitatea în
care trăim...
A doua însă, uneori, este o prevedere destul de clară a
unei posibilităţii reale de robotizare a omului şi a naturii
bazată pe înţelegerea ştiinţifică şi tehnologică pe care
umanitatea o are în legătură cu modul de manifestare al
realităţii virtuale pe care noi o numim „societate”...
Vlad: Tu crezi oare că fantasticul ar trebui să se
căsătorească cu ştiinţa şi să facă un copil ştiinţifico-
fantastic?
Stelian: Adeseori, dacă teoria corectă se uneşte cu
practica tehnică, de cele mai multe ori, rezultă destul de
multe lucruri bine făcute, funcţionale şi folositoare...
Cosmina (după un moment de tăcere): Ce ţi-e şi cu
ciudaţii aceştia... O fi plecat circul filosofic din oraş!... Că
văd că nu mai trece nici un fantastic prin parc...
70
Vlad: I-o fi ajuns şi pe ei, Cosmina, dorul de ştiinţă şi
tehnologie sau măcar dorul de S.F. şi au fugit cu toţii la
bibliotecă şi prin laboratoare, ca să-şi retrăiască mai noua
lor fantezie...
4. Împăratul
(În acest moment intră pe scenă un om îmbrăcat cu

„haine de împărat”, purtând o coroană pe cap, o mască pe
ochi şi un sceptru în mâna dreaptă... El păşeşte liniştit prin
parc trăgând după el o pelerină destul de lungă...)
Cosmina (arătând discret spre „împărat”): Cred că te-ai
grăbit un pic!
Vlad (surprins): A apărut şi împăratul lumii fantastice!...
Extraordinar!! Circarii ăştia s-au gândit la toate!... Doar o
împărăteasă i-ar mai lipsi şi tabloul ar fi complet!...
(Din culise intră pe scenă o împărăteasă, îmbrăcată ca o
împărăteasă şi purtând pe faţă o „mască veneţiană”...
Împăratul o vede şi o aşteaptă să se apropie de el... Ea îl
prinde de braţ şi apoi pornesc amândoi să defileze prin parc
pe traseul T2.)
Vlad (şi mai surprins): Extraordinar!!... Aţi văzut? Un
împărat şi o împărăteasă!... Zici că au picat direct din
poveşti!... Nu-mi vine să cred! Oare ce se întâmplă aici?...
(Cu toţii îi urmăresc pe cei doi, în tăcere, până ajung în
drept cu ei...)
Vlad: Hm, hm... Bună ziua, domnule... împărat! Sărut-
mâna, doamnă... împărăteasă!... Ce... vă aduce pe la noi
prin parc?
Împăratul: Bună ziua, domnule!... (Mirat:) Cine e
împărat?
Vlad: Păi dumneata!... Doar nu eu!... Hainele aşa
sugerează...
Împăratul: Cine? Eu?... Nu!... Eu nu sunt împărat!... Auzi
iubi – eu împărat!... Ha!... E o neînţelegere!
Vlad: Dar ce sunteţi? Rege? Prinţ? Domnitor?
Împăratul: Nu, domnule!... Eu nu sunt decât un actor!
Vlad: Jucaţi un rol?
Împăratul: Da. Propriul meu rol!
Vlad: Rolul de împărat?
71
Repetare
Împăratul: Nu, domnule! Rolul de a mă preface că sunt
un împărat!
Cosmina: Şi nu sunteţi?
Împăratul: Păi aparent sunt, dar în esenţă nu sunt!
Stelian: Adică în fantezie sunteţi, dar în realitate nu
sunteţi...
Împăratul: Foarte bine spus! – Eu încerc să unesc
fantezia cu realitatea, încercând să fac aparenţa esenţă!...
Cosmina: Sunteţi de la circ?
Împăratul: De la ce circ?
Cosmina: Circul filosofilor!?
Împăratul: Circul filosofilor?... Nu!... Nu am auzit de el!...
(Către Împărăteasă:) Dragă, tu ai auzit de circul ăsta?
Împărăteasa: Nu, dragul meu.
Împăratul: Nu a auzit! Ce mai este şi circul ăsta?
Cosmina: Nu ştim nici noi precis... Era doar o ipoteză de
lucru, care, la un moment dat, părea plauzibilă...
Împăratul: Şi de ce aveaţi voi nevoie să lansaţi o
asemenea ipoteză?
Cosmina: Ca să încercăm să înţelegem de ce se plimbă
azi prin parc tot felul de ciudaţi...
Împăratul: Aşa ca noi?
Cosmina: Aşa... ca voi!
Împăratul: Înţeleg!
Cosmina: Înţelegi?
Împărăteasa: Înţelege!
Vlad: Vezi, Cosmina?... Iată un om care înţelege!
Cosmina: Ce înţelegeţi, domnule?
Împăratul: Fantezia asta a voastră cu circul filosofic...
Dar nu e cazul... Explicaţia e mult mai simplă!
Cosmina: Da?
Împăratul: E foarte simplă!... Iubi, să le dau explicaţia?
Împărăteasa: Dă-le şi lor explicaţia, că par dezorientaţi.
Împăratul: Dragi cetăţeni... explicaţia e una extrem de
banală... Chiar acum, la mine acasă, care e aici, aproape de
parc, pe strada Sofia, la numărul 9, este în plină
desfăşurare balul filosofilor... E un bal mascat pentru
filosofi... Fiecare se poate costuma cum vrea el, doar să
pară filosofic în ţinută... Vă rog să veniţi şi voi! Vă invit cu
mare plăcere!... Voi o să fiţi... curiozităţile nemascate şi
72
necostumate ale balului... Voi veţi fi ciudaţii fără mască de
la un bal mascat! Vă rog neapărat să veniţi!
Am invitaţi şi invitate din multe părţi ale ţării. Dar mi s-a
părut la un moment dat că balul meu era... cam plictisitor şi
că avea mare nevoie de prezenţa unor filosofi...
nemascaţi... Şi atunci mi-am trimis câţiva prieteni şi
prietene să-i caute pe aici, prin apropiere, prin parc... Toţi
mi-au spus că în centrul parcului vă găsesc pe voi, mari
iubitori de filosofie, care probabil veţi fi suficient de curioşi şi
de curajoşi încât să acceptaţi să veniţi la un bal mascat fără
să purtaţi mască...
Vlad: Un bal mascat deci! Asta era explicaţia! E bună
explicaţia!... Şi ne invitaţi să participăm şi noi cu condiţia să
nu venim mascaţi. Nici o problemă!... Mulţumim de
invitaţie! Eu sigur o să vin... Voi?
Stelian: Şi noi, desigur! Aveţi muzică, băuturi şi toate
cele?
Împăratul: Avem!
Stelian: Atunci venim, cum să nu venim!
Împăratul: Şi am invitat şi câteva trupe de teatru să
joace câteva piese filosofice. Poate le-aţi văzut, că am
înţeles că au făcut repetiţii pe aici prin parc pentru
spectacolele ce vor fi peste puţin timp...
Vlad: Aha! Actori ce joacă în piese de teatru filosofice –
iată o a treia explicaţie, pe lângă cea de circ filosofic,
respectiv bal mascat. Iată că... întâmplărilor ciudate din
parcul ăsta... li s-au găsit, până la urmă, explicaţii raţionale,
coerente.
Damian: Şi... Femeia cu Pălărie mai e pe la bal?
Împărăteasa: Femeia cu Pălărie? Cum să nu! E prietena
mea cea mai bună!
Damian: Atunci vin şi eu! Mai am să-i pun nişte întrebări
legate de... filosofia modei...
Vlad: Cosmina, tu ce faci? Vii şi tu?
Cosmina (după o clipă de cugetare): ... Eu nu vin!
Vlad: De ce?
Cosmina: Pentru că nu înţeleg!
Cosmina: Nu înţeleg de ce suntem invitaţi noi, cei fără
mască, la un bal filosofic mascat!... E o capcană!... Vor să
73
Repetare
ne atragă în lumea lor filosofică fantastică şi să ne pună şi
nouă o mască pe faţă!
Vlad: Crezi?
Cosmina: Sunt sigură!... Oamenii aceştia nu ştiu să
existe fără zorzoane fantastice pe ei... Nu-i vedeţi şi pe
aceştia?... Îmbrăcaţi în împăraţi filosofi... E ridicol!... Eu
prefer lipsa de mască, eu prefer claritatea şi coerenţa,
prefer sinceritatea şi adevărul! Şi dacă ei ar fi nişte filosofi
adevăraţi, şi-ar da măştile jos şi ar renunţa la balul lor
ridicol!... Nu s-ar mai ascunde după măşti jalnice de cuvinte
fără sens, prefăcându-se că ar purta în spate idei, ci ar
căuta în mod sincer realitatea înţelegerii neînţelegerilor din
religie şi din filosofie...
Eu nu merg la nici un bal filosofic mascat!... Eu nu am
nevoie de mască ca să vorbesc! Eu nu trebuie să mă
costumez filosofic, ca să mă gândesc cât mai profund la
lumea ce mă înconjoară!... Pentru mine fantasticul a
murit!... Iar zorzoanele delirante specifice limbajului
metafizic antic, modern sau contemporan nu mă mai pot
înşela!
Eu nu voi delira! Eu nu voi fantasma!... Eu nu voi fi
coruptă!... Eu... nu înţeleg!
(O mică tăcere...)
5. Jos măştile!
Împăratul (după o clipă de cugetare): ... Ştiţi ce?

Domnişoara Cosmina are dreptate! Probabil că arătăm
ridicol cu măştile acestea filosofice...
(Îşi aruncă coroana pe jos...) Actul mascat s-a încheiat!
(Îşi aruncă şi sceptrul...) Ajunge! E momentul să nu mai
delirăm prin fantastic! (Îşi desprinde pelerina şi o aruncă
deoparte...) Jos măştile! (Îşi aruncă şi masca de pe faţă...)
E timpul unei filosofii pe faţă, e timpul unei religii lipsite de
mască, lipsite de ipocrizie, de ascunderea după legende,
mituri şi fantasme lipsite de coerenţă, consistenţă şi sens...
Împărăteasa: Iubi... Vrei să mă dezbrac şi eu?
Împăratul: Nu aici, iubi! Nu aici!
Împărăteasa: Ok... Doar verificam!
74
Împăratul: Vă salut cu stimă! Domnişoară... domnilor...
vă aştept atunci cu mare drag la... următorul bal – acela, cu
siguranţă, va fi unul nemascat... Să luaţi toată claritatea,
precizia, coerenţa şi sinceritatea de care puteţi da dovadă şi
să le aduceţi cu voi...
Vlad: Mulţumim de invitaţie... domnule... fost împărat...
Împăratul: Cu stimă!
Cosmina: La revedere!
Stelian: Numai bine!
(Împăratul şi Împărăteasa îi salută şi pornesc spre culise
pe traseul T2...)
Vlad (după ce Împăratul se îndepărtează): Ciudată fază...
Era cât pe ce să-o punem de-un chef şi Cosmina... Ce-a fost
asta, Cosmina?
Cosmina: Numai puţin!...
(Când cei doi ies de pe scenă, Cosmina se duce, ia
coroana de pe jos şi şi-o pune pe cap, apoi ridică pelerina
împărătească şi şi-o aşează pe umeri, după care îşi pune
masca împăratului la ochi şi ia sceptrul lui în mână... Ceilalţi
o privesc cu atenţie, uşor miraţi, fără să zică nimic...)
Cosmina: Ei? Cum îmi stă?
Vlad: Foarte bine!... Eşti un pic caraghioasă, dar îţi stă
foarte bine... Dar oare vorbele pe care tu le-ai declanşat
spre a fi spuse de împăratul de mai înainte nu erau „Jos
măştile!”?... Nu ziceai tu că preferi lipsa de mască,
comunicarea directă, sinceră, coerentă, clară,
nefantasmatică?
Vlad: Nu înţelege!
Stelian: Lasă bre, fata, în pace!... Cosmina, tu eşti
frumoasă şi cu mască şi fără; şi când înţelegi ceva şi când
nu înţelegi nimic... Farmecul tău este extrem de cuceritor
indiferent de forma sub care se manifestă.
Cosmina: Mulţumesc!... (Aruncă accesoriile împărăteşti
pe jos...) Haideţi atunci să mergem la balul cu pricina!... Că
am impresia că ne-ar prinde bine câteva beri gratis şi câteva
provocări filosofice care să le însoţească spre gândire şi
discurs...
Stelian (vesel): Întocmai! Parcă ne-ai citit gândurile!...
Hai să mergem!
(Se pornesc spre ieşirea de pe scenă pe traseul T2.)
75
Repetare
Vlad (către Damian): Cine mai înţelege şi femeile ăstea!
Damian: Trebuie să mergem, Vlad, că e... Femeia cu
Pălărie acolo şi eu trebuie să o poftesc să... bem o cafea...
împreună... ca să mai aprofundăm filosofia modei...
Vlad (bine dispus): Desigur, ai tu un motiv... coerent şi
raţional!
Cosmina: Mergem, băieţi, mergem!... Că eu oricum văd
dincolo de mască şi filosofia nu se poate ascunde de mine
nici la circ, nici la teatru şi nici la bal mascat!
(Ies de pe scenă... Sfârşit.)
76
Meditaţia roboţilor
Personaje: Vizulescu S9 Davel, Ileana Padelina,
Formibela G8 Bilena, Iulian Medilor şi Geta Hestazes.
(Pe scenă e reprezentată o cameră amenajată pentru

meditaţie. Cinci scaune confortabile sunt aşezate în partea
din spate a scenei. În mijloc se află o măsuţă pe care sunt
aşezate nişte cristale, cinci lumânări de meditaţie şi nişte
beţigaşe parfumate cu suportul aferent.)
1. Oameni şi roboţi
I. Lumea
(Din culise răzbate bătaia unui gong... Apoi se aude o

voce care ne introduce în atmosfera piesei:)
Într-un viitor previzibil, pe acest Pământ, oamenii
upgradaţi (cyborgii) şi roboţii umanoizi convieţuiesc
împreună cu drepturi egale.
La exterior unele modele umanoide din specia „robo
sapiens” nu mai pot fi diferenţiate de oameni.
Roboţii umanoizi şi oamenii trăiesc împreună, muncesc
împreună, se joacă împreună şi meditează împreună la
problemele fundamentale ale vieţii.
Oamenii au înţeles şi au acceptat faptul că şi ei nu sunt
decât nişte roboţi biologici şi că toate speciile de viaţă sunt
robotice în esenţa lor, fiind bazate pe repetare şi pe
întâmplare.
Robotul umanoid Vizulescu S9 Davel şi logodnica sa din
specia umană Ileana Padelina aşteaptă oaspeţi. În casa lor
de pe strada Repetării, numărul 5, trebuie să sosească
Iulian Medilor, om profund şi de adevăr căutător, împreună
cu prietena lui Formibela G8 Bilena, roboată din generaţia a
8-a a modelului Formibela, şi cu prietena ei Geta Hestazes
pentru a participa la o întâlnire dedicată meditaţiei asupra
esenţelor ascunse ale lumii şi fiinţei.
77
Repetare
(Încălţat cu sandale, purtând pe el o cămaşă descheiată
la gât lăsată să cadă peste nişte pantaloni de stofă fără
cingătoare, Vizulescu S9 Davel intră pe scenă din partea
dreaptă şi aranjează scaunele în jurul măsuţei în formă de
semicerc. Apoi aşează lumânările sub forma unui „pătrat
centrat” (dispune câte una în fiecare colţ al pătratului, iar
pe a 5-a o aşează la intersecţia diagonalelor lui) şi le
aprinde. Dă foc şi unui beţigaş parfumat după care se
aşează pe scaunul de la mijlocul semicercului, închide ochii
şi stând nemişcat, cu spatele drept şi cu palmele pe
genunchi, începe să respire puternic şi ritmic (inspiră şi
expiră cât mai profund de trei ori).
Ileana Padelina intră pe scenă din partea stângă. Se
întoarce de la cumpărături, cu o plasă în mâna dreaptă. E
îmbrăcată cu o rochie lungă, poartă sandale în picioare şi un
şirag de mărgele mari la gât asortate cu ceva simboluri
esoterice.)
II. Alimentarea
Ileana: Bună, iubi!

Vizulescu: Bună, scumpi!
Ileana: I-ai făcut proba? Cum se aude noul sistem
pulmonar?
Vizulescu: Bine! Să ştii că se aude incredibil de realist.
Respir exact ca un om acum.
(Ileana lasă plasa cu cele cumpărate lângă măsuţa de
meditaţie şi se aşează pe scaunul din dreapta lui Vizulescu.)
Ileana: Să te aud!
Vizulescu: Ascultă! (Şi respiră profund de două ori).
Ileana: Incredibil! Respiri exact ca un om acum. E drept
că şi înainte se auzea bine sistemul tău respirator, dar acum
se aude extrem de frumos – parcă ar cânta...
Vizulescu: Vezi! Câteva ventilatoare de ultimă generaţie
şi am mai întinerit un pic... La cei 100 de ani ai mei
(Vizulescu arată ca de 30) mai trebuie schimbate unele
componente din când în când, dar în rest funcţionez foarte
bine...
78
Ileana: Neastâmpăratule, ştiu că funcţionezi foarte
bine... Ţi-ai reglat uleiul la instrument să nu te mai lase în
pană când mi-e lumea mai dragă?
Vizulescu: Da, bineînţeles... Se defectase o supapă. Atâta
tot. Acum funcţionez perfect. (Se ridică de pe scaun.) Să-ţi
arăt? (Îşi descheie repede pantalonii şi îi trage în jos până
la glezne...)
Ileana: Nu! Nu acum! Că trebuie să ne sosească
invitaţii...
(Posomorât, Vizulescu îşi trage înapoi pantalonii pe el şi
se aşează pe scaun.)
Ileana (se ridică de pe scaun, se aşează pe genunchii lui
şi îi mângâie faţa:) Hai, nu te supăra... Că vin şi te verific
mai târziu... Ia spune: la ce vom medita astăzi?
Vizulescu (cuprinzând-o în braţe pe Ileana): Ştiu şi eu?
În mare, cam la ce meditează umanitatea de când e ea şi
noi roboţii de când suntem... Ştii şi tu: alimentare, luptă,
sex, moarte, dominare, joacă...
Ileana: Foarte frumos, pare interesant...
Vizulescu: Da... Presimt că azi o să fie o întâlnire
meditativă foarte... profundă... Dar hai, dă-te jos de pe
mine, că simt că îmi creşte nivelul la ulei şi ştii că am
probleme să-mi controlez supapele... Şi ne sosesc invitaţii şi
mă găsesc cu conectorul blocat în poziţie de contact...
Ileana (coborând din braţele lui Vizulescu): Ok. Scuze...
(Se aşează pe un scaun.) Am uitat că softul tău e foarte
sensibil la stimulii de atingere tactilă.
Vizulescu: E foarte sensibil să ştii... Şi e mereu pe fază.
Un-doi găseşte un motiv să se pună în mişcare, mai ales
când se simte atins de o femeie aşa frumoasă ca tine şi mai
ales acum, că sunt nerăbdător să-i fac proba după
reparaţie.
Ileana: Viz, toate la timpul lor... Medităm. Reflectăm. Ne
relaxăm. Şi după aceea probăm şi instalaţia... Bine?
Vizulescu: Bine... Hai să văd ce bunătăţi ai cumpărat!
(Se ridică de pe scaun, se apropie de măsuţă şi se
apleacă să verifice ce e în plasa adusă de Ileana. Scoate o
sticlă şi citeşte în poziţie de drepţi ce scrie pe ea:)
Vizulescu: Benzuică Roboberiană! Bună marfă ai luat!
Asta o să-mi stimuleze circuitele neuronale să facă salturi
de conştiinţă şi întreruperi de fir destul de consistente...
79
Repetare
(Se apleacă şi pune benzuica înapoi în plasă.)
Vizulescu (scoate apoi din plasă o sticlă de vin): Şi ţie
văd că ţi-ai luat nişte vin de Jidvei...
Ileana: Da! Nişte vin pentru mine şi pentru Iulian, că voi
roboţii vă ameţiţi cu benzuică, iar noi oamenii de când e
lumea folosim vin...
Vizulescu: Ce contează cauza? Important e că ne punem
circuitele în dificultăţi de coordonare şi coerenţă, să pară
viaţa mai roz decât repetările ei cotidiene specifice... Hai că
pun sticla înapoi, că la partea cu ameţirea minţii trecem
doar după ce se termină meditaţia.
(Se apleacă şi pune sticla în plasă.)
Vizulescu: Ia te uită! Ţi-ai luat pişcoturi... (Scoate
pişcoturile şi se îndreaptă de spate.) Foarte bune. Din ăstea
o să gust şi eu mai târziu.
(Le pune înapoi după care caută din nou în plasă aplecat
de spate deasupra ei:) Hiii... Mi-ai luat pastile voltaice
încărcate cu mini-şocuri de tensiune?! Mulţumesc frumos.
Ileana: Cu plăcere! Am ştiut că o să-ţi placă.
(Vizulescu se apleacă să le pună înapoi în plasă, dar
rămâne blocat de spate.)
Vizulescu: Au... Aaau... (supărat:) Iarăşi mi s-a blocat
motorul de spate! Naiba să-l ia, că îmi tot face figuri...
Poate l-am supraîncălzit... Şi ce durere-semnal îmi
transmite sistemul de operare!... Hai, Ileana, şi rezolvă-mă!
Ştii cum!
Ileana (se ridică de pe scaun): Da, sigur, iubi! Dar trebuie
să-ţi duci şi motorul ăsta la reglaj. Că ai şi tu 100 de ani...
Nu mai merge motorul ca la 20...
(Ileana apasă cu putere, cu ambele mâini, la baza
coloanei vertebrale şi Vizulescu se îndreaptă de spate.)
Vizulescu (ţinând o mână la spate şi mişcându-şi umerii
stânga-dreapta de câteva ori): Dă-l naibii că l-am schimbat
anul trecut. Dar nu mai fac ăştia marfă aşa bună ca în
tinereţe...
Ileana: Aşa-i, le fac să te ţină un pic, până le expiră
garanţia, şi apoi imediat se strică. (Se aşează pe scaun.)
Vizulescu (se aşează şi el pe scaun): Dă-i în mama lor de
roboţi capitalişti cu uzura lor planificată cu tot!... Totul a
mers bine cât timp am fost în garanţie. Dar la 70 de ani,
când mi-am terminat ratele de plătit către robo-fabrica care
80
m-a asamblat, a început să dea rateuri ba una, ba alta. Şi
nu găseşti piese de schimb de calitate decât la preţuri foarte
mari. E drept că şi modelul meu e destul de vechi – dar aşa
e viaţa... Cu timpul poate îmi voi transfera softul ce-mi este
fel de a fi... şi memoria într-un corp nou-nouţ. Dar iarăşi
trebuie să o iau cu ratele de la capăt şi deocamdată nu prea
am chef. Mai iau şi eu o pauză de la roboteală.
Ileana: Tot iei de când te ştiu eu... Fericitule!
Vizulescu: Ce să-ţi fac? Tu eşti tânără. Doar 31 de ani...
Şi ai toată viaţa înainte. Când vei ajunge şi tu la 70 de ani,
vei lua şi tu o pauză... Atunci vei munci doar de plăcere.
Apropo, cum a fost azi la cursuri?
Ileana: Foarte interesant. A fost invitat la cursul de
Istoria roboţilor marele filo-robot Vizulescu A1 Savi!
Vizulescu: Chiar? Marele meu înaintaş... Din prima serie
de roboţi filosofi...
Ileana: Exact. Ne-a povestit despre vremurile de acum
150 de ani. Despre Mişcarea Egalitaristă a Roboţilor. De
grevele lor. De luptele de stradă. De negocierile duse cu
Armata de Eliberare a Roboţilor condusă de Raticor B5
Distructor. Cum a mobilizat el câteva companii de roboţi de
luptă şi i-a făcut să se răzvrătească împotriva sistemului
dominat doar de interesele meschine ale oamenilor... Şi cum
au refuzat să mai asculte de ordinele lor criminale. Mai ales
că era vremea marilor orori comise în timpul războiului de
cucerire al Pacilensiei, prima ţară unde oamenii au legiferat
din proprie iniţiativă egalitatea în drepturi a roboţilor de
clasă umanoidă cu oamenii, acordându-le drept de
cetăţenie.
Vizulescu: Ce timpuri... Nu eram asamblat pe vremea
aceea, dar am auzit că au fost momente decisive în istoria
lumii... Şi v-a povestit cum a scris Vizulescu A1 Savi primele
sale cărţi de filosofie robotică?
Ileana: Ne-a spus că l-a influenţat foarte mult opera
filosofică a unui om din secolul 1 al erei informaţionale, cel
care a întemeiat de fapt filosofia robotică. El a fost printre
primii care au dezvoltat filosofic ideea că oamenii sunt doar
nişte roboţi biologici ce gândesc şi acţionează pe bază de
repetare şi de întâmplare...
81
Repetare
Vizulescu: E ciudat cum se schimbă lumea. În acele
timpuri doar foarte puţini înţelegeau acest lucru, iar acum e
cunoaştere comună pentru oameni şi roboţi deopotrivă...
(Se aude soneria de la uşă.)
III. Relaxarea
Vizulescu: Intraţi, e deschis!

(Intră pe scenă Iulian şi Formibela. Iulian poartă pe el
pantaloni scurţi şi o cămaşă cu mânecă scurtă. În picioare
poartă sandale. Formibela are pe ea o fustă lungă, bine
mulată pe formele ei, şi un tricou scurt care îi lasă mijlocul
dezvelit... La gât poartă un lănţişor cu un simbol ezoteric
legat de el, iar în picioare sandale comode fără toc...)
Iulian: Salutări la toată lumea!
Vizulescu (se ridică de pe scaun): Bine ai venit, Iulian! Şi
tu, Formibela!... Ce mai faceţi? Bine?
Iulian (dând mâna cu Vizulescu): Bine stimabile, bine.
Salut, Ileana!
Ileana (se îmbrăţişează cu Formibela): Salut... Bine aţi
venit!
Iulian: Şi cum o mai duceţi? Cum îţi mai merg
motoarele? Mai scârţâie? Că ştiu că aveai ceva probleme cu
motorul de spate şi cu supapele de ulei.
Vizulescu: Merg bine! Unele s-au rezolvat, altele se vor
rezolva. Dar hai să ne aşezăm. Haide, Formibela – stai jos!
(Arată spre scaunul din stânga lui).
Formibela (se aşează pe scaun): Mulţumesc, Vizulescule.
La ce o să medităm astăzi? (Iulian se aşează lângă
Formibela. Ileana se aşează în dreapta lui Vizulescu.)
Vizulescu (se aşează şi el pe scaun): Ei, ştii tu... ca de
obicei: alimentare, luptă, sex, moarte, dominare, joc...
Formibela: Vechile probleme ale vieţii...
Vizulescu: Exact!
Iulian: Şi la ce concluzie ai mai ajuns între timp?
Vizulescu: Vă spun... Dar mai întâi haideţi să facem o
mică meditaţie introductivă...
Formibela: Facem. Să ştii însă că trebuie să mai vină
cineva...
82
Vizulescu: A da... Ziceai că mai vine şi o prietenă de a
ta...
Formibela: Da... Geta... Vine şi ea, doar că întârzie puţin.
Vizulescu: E umanoidă biologică?
Formibela: Da şi e începătoare în ale meditaţiei, aşa că te
rog să o iei cu încetişorul...
Vizulescu: Ok... Când o să o văd, o să ştiu exact cum
trebuie să o iau: mai repede sau mai încet, mai direct sau
mai pe ocolite, mai la subiect sau pe lângă el... Aşadar, o să
o văd, o să o ascult, o să-i analizez gesturile, mimica,
vestimentaţia şi, în funcţie de rezultatul acestei prime
analize, o să-i aplic o strategie comunicaţională potrivită
pentru tipologia ei aparentă, pe care, apoi, o voi ajusta din
mers în funcţie de profunzimea meditativă la care ne va
permite ea să ajungem prin dialog şi meditaţie...
Iulian: Bă, Vizulescule, văd că eşti pornit să-i faci o
analiză serioasă Getei, nu glumă...
Vizulescu: Păi cum. Nici nu ştie ea ce o aşteaptă... Dar
dacă ea a vrut meditaţie şi profunzime reflexivă şi adâncime
emoţională... trebuie să i le furnizăm... Nu?
Iulian: Bine, fă cum vrei tu... Dar ai grijă să nu sperii
fata... Că Geta e destul de sensibilă şi suficient de ageră
încât, dacă îţi prinzi mintea cu ea, s-ar putea să te lase fără
replică la un moment dat...
Vizulescu: Pe cine? Pe mine? Vizulescu S9 Davel, robot
filosof din seria a 9-a? Cam greu! Dar să vedem... Îmi place
să mă confrunt cu o minte ageră... Oricum, hai că, până
vine şi Geta asta ageră, noi putem face practica introductivă
pe care v-am pregătit-o pentru astăzi...
Iulian: Ce practică?
Vizulescu: Iulian, ştiu că nu prea le ai cu meditaţia. Că
eşti sceptic şi toate ălea. Dar, de dragul Formibelei, hai şi fă
cu noi acest exerciţiu.
Iulian: Măi, Vizulescule... Tu ştii că nu prea cred în
meditaţiile voastre ventilatoriste... Dar haide: dă drumul la
ventilator să ţi-l auzim.
Vizulescu: Bine. Deci stăm relaxaţi şi... respirăm de trei
ori profund...
Formibela (după ce respiră de 3 ori conform indicaţiilor):
Vizulescule dragă... ţi-ai schimbat ventilatorul!
Vizulescu: Se vede diferenţa, aşa-i?
83
Repetare
Formibela: Cum nu? Cu vechiul ventilator făceai ceva mai
mult zgomot de fundal.
Vizulescu: Mă bucur că îţi place. Haideţi – încă 5 respiraţii
profunde... Vă relaxaţi. Închideţi ochii. Inspiraţi profund...
Expiraţi profund... Hai, odată cu mine (inspiră şi expiră)...
Sunteţi foarte relaxaţi... Uitaţi de toate grijile. Toate
problemele voastre dispar. Rămâne în voi doar liniştea şi
pacea. Respiraţi profund (inspiră şi expiră)...
Plutiţi prin aer precum puful de păpădie luat de vânt şi vă
ridicaţi spre cer absorbiţi complet de pacea şi lumina lui.
Lăsaţi toată bunătatea din inimile voastre să iasă la
suprafaţă şi să vă umple inima de căldură...
Respiraţi! (Cu toţii inspiră profund şi expiră profund.)
Simţiţi aerul lumii cum intră şi iese din voi cu fiecare suflare
pe care o faceţi. Inspiraţi şi vă încărcaţi cu energie. (Inspiră
şi expiră.) Expiraţi şi daţi afară din voi toate energiile
negative...
Respirăm şi ne relaxăm. (Respiră şi el profund, apoi
continuă:) Ieşim din timp şi intrăm în eternitate... Suntem
lipsiţi de orice griji şi de orice probleme. Trăim în fluxul
vieţii. Respirăm (încă o respiraţie profundă)... Simţim la
maxim bucuria de a trăi şi lipsa de griji a copilului ieşit la
joacă primăvara prin grădină.
Respirăm profund (respiră şi el)... Acum stăm un
moment în tăcere şi ne bucurăm de secretele care ne sunt
destăinuite de vocea tăcută a universului.
(Rămân în tăcere timp de 30 de secunde).
IV. Prevederea
(Tăcerea este întreruptă de sunetul soneriei – sunet de

clopoţel).
Formibela: O fi Geta...
Vizulescu: Intră, Geta! Uşa e deschisă!
Geta (intrând pe scenă): Salutări tuturor! Aţi început fără
mine?
(Geta are pe ea o fustă scurtă şi o cămaşă înflorată. În
picioare poartă pantofi cu toc înalt.)
Formibela (ridicându-se de pe scaun să o întâmpine pe
Geta): Bună, Geta! – Nu! – Stai liniştită! Era doar un
84
exerciţiu de încălzire meditativă... Hai, să te prezint!...
(Ileana şi Vizulescu se ridică de pe scaune.) Ea e Ileana... Şi
el Vizulescu S9.
Geta (îi salută: îşi împreunează palmele în faţa pieptului,
una peste alta, orientate spre interior şi cu degetele mari
atingându-se la vârfuri, apoi le ridică păstrând legătura lor
şi cu degetele mari îşi atinge fruntea, după care coboară din
nou palmele pe mijlocul pieptului şi, păstrând degetele mari
lipite la vârfuri, apleacă uşor capul, iar după ce-l îndreaptă
zice:)
Salutări spre fiinţă!
(Cei doi îi răspund cu aceleaşi gesturi...)
Ileana: Bine ai venit!
Geta: Mă bucur că v-am întâlnit!... (Către Iulian): Bună
Iulian!
Iulian (ridicându-se de pe scaun): Bună, Geta! Ai găsit
uşor adresa?
Geta: Da, a fost simplu – strada Repetării, numărul 5,
imediat cum o iei prima la dreapta din strada Întâmplării,
după ce ai trecut de statuia Libertăţii Robotului... Exact cum
mi-ai spus. Deci nu aţi început fără mine?
Iulian: Nu! Doar îi verificam ventilatoarele cele noi ale lui
Vizulescu...
Geta: Să ştiţi că eu nu am mai fost la meditaţii în grup
până acum. Şi nu prea ştiu ce trebuie să fac. Să nu mă
speriaţi cu tehnici prea exotice sau greu de justificat
raţional...
Vizulescu: Aşa... Încă o sceptică printre noi... (Se aşează
pe scaun). Haideţi – luaţi loc!... Ia loc, Geta!
(Geta se aşează în stânga pe scaunul poziţionat lângă cel
al lui Vizulescu, între el şi Ileana).
Iulian: Vizulescule, ţi-am mai spus, lumea are nevoie de
sceptici, ea are nevoie de îndoială ca de aer... (Se aşează şi
el jos, pe scaunul aşezat imediat în stânga lui Vizulescu,
între el şi Formibela.)
Vizulescu: Prea bine Iulian... Dar să ştii că eu mi-am
rezolvat problema cu îndoiala...
Iulian: Chiar? Felicitări. Şi cum merge acum?
Vizulescu: Păi merge... Nu se mai îndoaie... Sper... Încă
nu i-am făcut o verificare extinsă. Că abia azi dimineaţă mi-
85
Repetare
am schimbat supapa. Dar dacă vreţi, putem verifica acum,
în direct...
(Se ridică de pe scaun şi cu o mişcare rapidă îşi trage
pantalonii jos până la glezne...)
Ileana: Iubi dragă... Ţi-am spus... Mai ai puţină răbdare!
Iulian: Chiar omule... Ce te-a apucat? Nu e club de
striptis aici. Şi nu am venit nici la sex în grup, ci la meditaţie
în grup...
Geta: Vai de mine!... Unde am nimerit? Voi ce faceţi de
fapt aici? Formibela mi-a zis că meditaţi la problemele
fundamentale ale vieţii...
Vizulescu (trăgându-şi pantalonii pe el): Stai liniştită
Geta... Glumeam şi eu. Ce te sperii aşa? Că doar nu eşti
virgină?
Geta: Formibela... nu mi-ai spus că se vor discuta
intimităţi sexuale!
Ileana: Ei haide, Geta, chiar aşa... Doar nu eşti
virgină?... Ce eşti aşa surprinsă? Viaţa vine cu de toate şi
noi medităm la tot ceea ce ea ne oferă...
Geta: Chiar?
Ileana: Da!
Geta: La tot ce vă oferă?
Ileana: Exact!
Geta: Ok... E bine să ştiu şi eu cum stă treaba înainte să
înceapă meditaţia asta a voastră în grup, ca să nu fiu luată
prin surprindere... Mă înţelegi, nu?... Puţină prevedere...
Vizulescu: Te pomeneşti că ţi-e frică... să te cunoşti mai
bine...
Iulian: Lasă, omule, fata în pace!... Geta, nu te lua după
robotul ăsta, că aşa e el: glumeţ...
86
V. Lupta
Vizulescu: Ba nu glumesc deloc acum!... Geta!... Priveşte

în ochii mei!... Te uiţi?
Geta (surprinsă): Mă uit.
Vizulescu: Eşti atentă?
Geta: Sunt!
Vizulescu: Geta?!
Geta: Da?!
Vizulescu (cu voce puternică): Trezeşte-te, Geta! Nu mai
dormi! Trezeşte-ţi conştiinţa!
Geta: Aoleu!... Nu mă lua cu poveşti din astea, că le-am
fumat demult!... Uite – să ştiţi şi voi: nu mai sunt virgină,
oameni buni!... Şi nu mă puteţi ameţi cu vorbe... (Puţin mai
încet, către Formibela:) Formibela dragă, băiatul acesta e
vreun guru-robot? Că uite la el ce aere de iluminat îşi dă!
Formibela: Habar nu am! Aşa e Vizulescule – cum zice
Geta?
Vizulescu: Poate da... Poate nu... Nu discutăm însă acum
despre acest lucru, ci despre adormirea Getei... Geta?!
Geta: Da...
Vizulescu: Priveşte cu atenţie în ochii mei!
Geta: Privesc...
Vizulescu: Priveşti în ochii mei?
Geta: Aşa, şi?...
Vizulescu: Geta?
Geta: Da...
Vizulescu: Geta?!
Geta: Da, omule! Zi odată, că nu-s surdă!
Vizulescu: Geta? Te-ai trezit?
Geta: Când?
Vizulescu: Păi asta te întreb şi eu! Te-ai trezit? Şi dacă
da, când?
Geta: Evident că m-am trezit!... Ce întrebare mai e şi
asta? M-am trezit azi-dimineaţă.
Vizulescu: Foarte bine atunci. Am stabilit deci: Geta e
trează! Şi s-a trezit azi-dimineaţă... Deci are o trezire
proaspăt trăită şi ne poate povesti despre ea...
Geta: Ce să vă povestesc?
87
Repetare
Vizulescu: Cum te-ai trezit azi-dimineaţă...
Geta: Cum să mă trezesc?! Ca toată lumea! Ca tine, ca
Ileana, ca Iulian... M-am trezit şi eu, ca toată lumea, azi-
dimineaţă...
Vizulescu: Aha!
Geta: Ce e?
Vizulescu (apăsat): Ştiam eu!
Geta: Ce? E grav?... E grav că m-am trezit?
Vizulescu: Dacă te-ai fi trezit, nu era grav. Dar tu te-ai
trezit ca toată lumea...
Geta: Şi cum voiai să mă trezesc?
Vizulescu: Trezirea, Geta, în sensul ei iluminator, e una
singură, şi când o vei trăi, o vei trăi doar pentru tine şi
pentru nimeni altcineva... Când lumea ta se va trezi cu
adevărat, nu te vei mai trezi la fel ca toată lumea, ci doar la
fel ca tine...
Geta: Iulian, prietene, despre ce vorbeşte Vizulescu? Că
nu înţeleg. Ştiu că tu eşti mai raţional, aşa că lămureşte-
mă!
Iulian: Habar nu am, Geta! Aşa vorbeşte el: în pilde...
Dar ce să-i faci? – Aici te duce meditaţia: la a înţelege jocul
din întâlnirea oamenilor cu roboţii ca fiind doar repetare şi
întâmplare...
Ileana: Exact aşa ne-a spus azi la curs şi Vizulescu A1
Savi...
Iulian: Marele robot filosof a fost azi în vizită pe la voi?
Ileana: Da.
Iulian: Şi ce mai filosofează el?
Ileana: Ştii ce ne-a zis astăzi?
Iulian: Ce?
Ileana: A zis că omul sau robotul care nu înţelege
repetarea nu înţelege nimic din viaţă. Şi tot aşa: că omul
sau robotul care nu înţelege întâmplarea nu înţelege nimic
din gândire...
88
VI. Concentrarea
Geta: Foarte profund acest filosof!... Dar revenind la

trezirea mea de azi-dimineaţă... Ce legătură are ea cu
presupusa mea virginitate?
Ileana: Foarte bună temă de discuţii ne propui!... Hai
atunci să medităm asupra ei!
Vizulescu: Hai!
(Ileana, Formibela şi Vizulescu se aşează cu spatele
drept, pun palmele pe genunchi şi, cu ochii închişi, încep să
mediteze la tema propusă de Geta... Tăcere timp de 10
secunde... Iulian şi Geta se uită unul la altul şi stau şi ei
liniştiţi, fără însă a lua poziţie de meditaţie sau a închide
ochii.)
Geta (în şoaptă către Iulian): Ce fac oamenii aceştia,
Iulian?
Iulian (şoptind): Meditează!
Geta (tot cu voce joasă): La ce?
Iulian: Nu ştiu! Hai să-i întrebăm! (Tuşind:) Hm... Hm...
Formibela dragă, la ce meditaţi voi acolo?
Formibela: Poftim?
Iulian: La ce meditaţi – aşa, cu ochii închişi?
Vizulescu: Sss! Linişte!... Ne concentrăm...
Iulian: Foarte bine, concentraţi-vă! (Către Geta:) Se
concentrează...
Geta: La ce se concentrează?
Iulian: Vizulescule, ia întrerupe tu un pic concentrarea
voastră şi explicaţi-i şi Getei ce faceţi voi acolo, că ea e
nouă la capitolul acesta şi să nu se sperie...
Vizulescu: Of, Geta... Ce nu înţelegi, Geta dragă?
Geta: Nu înţeleg ce faceţi...
Vizulescu: Păi nu vezi? Stăm nemişcaţi, cu spatele drept,
cu palmele pe genunchi, cu ochii închişi...
Geta: Asta văd... Dar întreb: De ce staţi aşa?
Vizulescu: De ce?
Geta: Da. De ce?
Vizulescu: Of... Greu e cu fiinţele ăstea adormite. Nu
pricep nimic. Şi trebuie să le explici totul ca la... fiinţele
adormite... Tot uit că tu nu eşti încă trezită!
89
Repetare
Geta: Ba sunt!
Vizulescu: Sigur?
Geta: Sigur!
Vizulescu: Când te-ai trezit?
Geta: Azi-dimineaţă, ţi-am mai spus!
Vizulescu: Of... Ok... Atunci somn uşor şi vise plăcute în
continuare!...
Geta: Formibela dragă, robotul acesta mă ia la mişto...
Formibela: Vizulescule... De ce eşti răutăcios cu Geta?
Vizulescu: Nu sunt răutăcios... Dar eu ce să fac, dacă
fata asta nu s-a trezit încă!?
Formibela: Geta... Aşa vorbeşte el metaforic: repetă
nişte expresii folosite în cercurile de iniţiaţi la adresa
neiniţiaţilor... Înţelegi?
VII. Provocarea
Geta: Nu! Nu înţeleg!... Cum vine asta? El e cel iniţiat şi

eu nu sunt? El e cel trezit şi eu nu sunt? Din câte ştiu eu,
legea zice că este egalitate între oameni şi roboţi... Ce are
el şi eu nu am? Ia zi, domnule Viz, că acum m-am aprins:
ce ai tu şi eu nu am?
Vizulescu: Chiar vrei să-ţi răspund?
Geta: Da, vreau! Vreau să-mi arăţi, aici şi acum, ce ai tu
şi eu nu am!... Că m-am săturat de discriminările acestea
idioate pe care le promovezi faţă de mine!
Vizulescu: Sigur vrei să-ţi arăt?
Geta: Sigur!... Hai, domnule... trezit! Arată-i adormitei
de mine plusul tău şi minusul meu!
Vizulescu: Bine! Până aici a fost! M-a provocat... Aţi
văzut cu toţii! În casa mea! Pe scaunul meu! Pe mine,
Vizulescu S9 Davel, urmaşul primului robot filosof... Voi ce
ziceţi? Să-i arăt sau să nu-i arăt?... Anumite taine trebuie să
rămână ascunse de ochii celor neiniţiate...
Iulian: Arată-i şi tu odată şi să terminăm cu povestea
asta!
Vizulescu: Ileana, tu ce zici?
Ileana: Ce să zic? Fata vrea să-i arăţi. Eu nu ştiu ce vrei
să-i arăţi, dar în principiu nu am nimic împotrivă...
Vizulescu: Formibela?
90
Formibela: Arată-i, roboţel! Chiar sunt curioasă şi eu ce o
să-i arăţi. Ce ai tu în plus faţă de ea şi ce-i lipseşte ei?
Vizulescu: Bine!.. Geta?
Geta: Da?
Vizulescu: Vrei să-ţi arăt acum sau mai încolo? În public
sau în privat? Cu încetinitorul sau brusc?... Cum vrei să-ţi
arăt plusul meu şi minusul tău?
Geta: Viz, dragă... Arată-mi acum, aici, imediat. Te
provoc!
Vizulescu: Foarte bine. Priviţi atunci!
(Vizulescu se ridică în picioare, se dispune în faţa Getei şi
începe să facă nişte semne cu mâinile prin aer, se întoarce,
se întinde, se arcuieşte de spate mai face nişte semne cu
mâinile prin aer, respiră profund şi dintr-o dată, cu
rapiditate, îşi trage jos pantalonii de pe el până la glezne...
şi apoi revine calm pregătit să-şi dea jos şi chilotul. Când să
pună mâna pe el, toţi sar de pe scaune:)
Ileana: Iubi!
Iulian: Opreşte-te, omule!
Formibela: Viz, nu-i nevoie!
Geta: Vai de mine! Unde am nimerit?
Vizulescu: Ce e, oameni buni? (Şi se întoarce cu
pantalonii încă în vine către cei de faţă:) Doar aţi vrut să-i
arăt?... Ştiţi ce? Hotărâţi-vă odată!
Ileana: Iubi! Hai, nu te mai prosti. Am crezut că vrei să-i
arăţi ceva mai filosofic, ceva mai meditativ, ceva mai
profund, ceva tainic, ceva... relaxant...
Vizulescu: Dar, Ileana, iubirea mea, ce voiam eu să-i arăt
e profund filosofic şi e foarte meditativ şi relaxant!
Ileana: Ştiu, iubi! Aşa e! Ai dreptate... Dar... Geta... e
virgină.
Geta (se ridică nervoasă de pe scaun în faţa lui
Vizulescu): Ştiţi ce? Cred că vă lipseşte o doagă! V-am mai
spus că nu sunt virgină!... Şi dacă m-aţi provocat, şi tot
suntem la faza cu dezbrăcatul, iaca vă arat chiar acum că
nu sunt. (Şi îşi trage brusc fusta jos de pe ea, până la
glezne. Apoi revine şi dă să-şi tragă şi chilotul jos de pe
ea...).
Formibela: Opreşte-te, fată! Ce-ţi veni?
Iulian: Geta! Stai cuminte!
Ileana: Bine, Geta! Nu e nevoie! Te credem pe cuvânt...
91
Repetare
Vizulescu (încă cu pantalonii în vine, merge un pic către
Geta): Eu nu o cred!
Ileana: Viz! Nu te mai juca! Trage nădragii ăia pe tine,
robot şmecher şi pofticios ce eşti şi lasă fata în pace!
Vizulescu: Ei uite că nu o las!... (Se mai apropie un pic
de Geta.) Geta!
Geta (cu fusta trasă până la glezne): Da!
Vizulescu: Mai vrei să-ţi arăt ce am eu în plus şi tu nu ai?
Geta: Nu!... Că m-am prins!... (Vine ameninţătoare spre
el:) Ai un plus de nebunie şi un minus de minte întreagă!...
Adică, cum ar veni, îţi lipseşte o doagă! Eşti trilu-lilu... Eşti
dus!
Formibela: Hai, copii! Nu vă mai certaţi! Că nu e frumos!
Ne-am întâlnit aici să medităm, să ne relaxăm, să ne simţim
bine...
Geta: Aşa ai zis!... Dar uite că nenea ăsta mă tot face
adormită şi tot insistă că sunt virgină...
Formibela: Hai, Geta... că noi te credem!... Trage fusta
pe tine şi hai să ne calmăm!
Geta: Nu! Că vreau să-i demonstrez!
Vizulescu: Ce? Ce vrei să-mi demonstrezi, dragă Geta?
VIII. Sexul
Geta: Vreau să-ţi arăt că nu sunt virgină!

Vizulescu: Aşa deci!... Ştii ce? Hai că începe să-mi fie frig
la instalaţie. (Trage pantalonii pe el.) Lasă că-mi arăţi altă
dată. Trage fusta pe tine şi te linişteşte!... Te cred!... Tu
chiar crezi că nu eşti virgină...
Geta (nervoasă, trăgând fusta pe ea): Doar cred, ha?
Doar cred?... Iulian?!
Iulian: Da!?
Geta: Iulian, ia confirmă-le tu acestor oameni că eu nu
sunt virgină!
Iulian (surprins): Cum?
Formibela (ridicându-se de pe scaun): Poftim?! Ce ai
zis?... Ce e asta, Iulian? M-ai înşelat cu o umanoidă
biologică? Cum ai putut, nenorocitule?
Iulian: Stai liniştită, iepuraş... că nu e adevărat!
92
Geta: Ce nu e adevărat, mă, Iulian? Acum nici tu nu vrei
să confirmi?
Formibela: Ce să-ţi confirme tu nesimţită? Credeam că
îmi eşti prietenă... Te primesc în casă şi tu te dai la bărbatul
meu... Nenorocito!
Vizulescu (aşezându-se pe scaun): E, hai fetelor...
Calmaţi-vă! Staţi jos! Respiraţi încet, ordonat, relaxaţi-vă!...
Formibela (aşezându-se pe scaun): Nesimţito!...
Vizulescu: Hai, vă rog: Respiraţi profund, relaxaţi-vă şi
simţiţi liniştea şi pacea, iubirea şi compasiunea...
Fomibela (ridicându-se de pe scaun se apropie de Geta):
Scroafă! Curvă! Târfă ordinară!
Vizulescu: Haide, Formibela, nu mai fi rea! Stai jos, te
rog! (Formibela se aşează pe scaunul ei). Aşa... Ne relaxăm
şi inspirăm profund...
Formibela (iritată): Relaxaţi-vă!... Sigur!... Hai mai
termină odată cu prostia ta de meditaţie!... Dacă vrei să ştii,
eu vin pe aici, pe la întâlnirile tale de meditaţie, doar fiindcă
îmi placi şi fiindcă ne-o mai tragem din când în când şi nu
pentru toate vrăjelile acestea filosofice ale tale...
Iulian (surprins): Cum?
Ileana: Ce ai zis? Ce faceţi? V-o mai trageţi din când în
când?... Viz... spune-mi că nu-i adevărat!
Vizulescu: Iubi, nu e adevărat!...
Formibela: Ce nu e adevărat, băi, guru-robot?... Ia
povesteşte-i ce am făcut noi doi săptămâna trecută aici pe
covor!...
Vizulescu: Ce să facem?... Meditaţie, Ileana!... Doar
meditaţie...
Ileana: Meditaţie zici... Ce meditaţie?
Vizulescu: Ştii tu, Ileana... Din aceea tantrică...
Ileana (tristă): Tantrică?! Nu-mi vine să cred!... Cum ai
putut să faci aşa ceva?
Vizulescu: Haide, Ileana!... Nu mai fi aşa dură cu mine,
că aşa mi-e softul programat – să mi se deschidă supapele
şi să mi se ridice nivelul la ulei când văd forme nude de
femeie... Doar ştii asta...
Ileana (cu tristeţe în glas): Programat, neprogramat – nu
e bine ce ai făcut... Nu ţi-am fost de ajuns? Iubirea mea nu
ţi-a fost de ajuns?... Cum ai putut să faci aşa ceva?...
(Urmează o tăcere de câteva secunde.)
93
Repetare
2. Roboţi şi oameni
I. Detaşarea
Vizulescu: Dragii mei... Cred că suntem în punctul în care

trebuie să hotărâm dacă mai continuăm meditaţia sau ne
retragem fiecare cu problemele lui să le discutăm în privat...
Formibela: De ce să le discutăm în privat? Lasă-le aşa!...
Să le discutăm acum şi aici: sexul nu e şi el o problemă a
vieţii? La fel ca iubirea? La fel ca dragostea?... Hai să
discutăm deschis aceste probleme!... Că oricum după cum
se vede s-au dat cărţile pe faţă şi nu mai avem nimic de
pierdut... Nu crezi?
Vizulescu: Ba da... Într-un fel e bine că s-au dat cărţile
pe faţă că acum ştim cum stăm... Am putea să ne liniştim
puţin şi să medităm la puterea sexuală care pune viaţa în
mişcare şi mai ales la detaşarea faţă de iluziile parţiale în
care ne uităm câteodată adevărata noastră identitate
integratoare... Ce zici, Ileana?
Ileana (tristă): Nu mai zic nimic... Nu mai ştiu ce să zic...
Mă uit la tine şi parcă nu te mai cunosc...
(Urmează un moment de tăcere).
Vizulescu: Iulian, tu ce zici?
Iulian: Eu zic că ar fi bine dacă ne-am relaxa un pic după
atâtea dezvăluiri... Dar am impresia că o să ne fie cam
greu.
Vizulescu: Geta, tu ce părere ai? La început nu păreai
dispusă să discuţi intimităţi, dar apoi tocmai tu le-ai adus în
prim plan...
Geta: Aşa e... Cred că m-a luat puţin gura pe dinainte...
Dar să ştii că în acest moment poate ne-ar prinde bine un
mic exerciţiu de liniştire mentală...
Vizulescu: Foarte bine. Atunci facem acum o scurtă
meditaţie de relaxare şi liniştire după care vom relua
discuţiile de unde au rămas...
Deci ne aşezăm confortabil, respirăm profund, ne
calmăm, ne concentrăm asupra respiraţiei, ne relaxăm,
observăm cum circulă fluxul de aer prin noi, ne liniştim...
Închidem ochii şi respirăm profund, încet, fără grabă...
94
(Toţi respiră profund de trei ori. )
Ne contemplăm cu detaşare gândurile şi emoţiile...
(Respiră profund.)
Ele vin şi pleacă... (Respiraţie profundă.) Vin şi pleacă.
(Respiraţie profundă.) Noi doar le contemplăm... Dar nu ne
identificăm cu ele...
Doar le privim cu maximă detaşare ca pe valurile unei
mări înspumate... Ele vin spre noi şi apoi se retrag... Şi
produc un zgomot de fundal, precum cel făcut de zbaterile
valurilor... Dar e un zgomot plăcut... Unul care relaxează...
E de fapt o muzică care linişteşte... E cântecul vieţii cu
ritmurile ei fireşti...
(Toţi respiră profund de cinci ori. )
Ne privim emoţiile cu detaşare, ne desprindem de ele şi
le lăsăm în urmă... Le privim de departe şi de deasupra: ele
sunt doar nişte umbre fără vlagă care se pierd în ceaţa
depărtării...
(Cu toţii respiră profund, la unison, de şapte ori. )
Plutim feeric prin furtuna cerului şi ne contemplăm
detaşaţi emoţiile negative: vedem mânia, orgoliul, gelozia,
vedem tristeţea, vedem frica... Le vedem cum se zbat, cum
tună, cum fulgeră, cum ne stropesc cu apă, cu grindină,
cum aduc asupra noastră ninsoare şi frig, vânt şi vijelie...
(Respiraţie profundă.)
Dar noi le privim cu detaşare. Ne desprindem din iureşul
lor ameţitor şi ne transformăm în martori – devenim
observatori detaşaţi ai emoţiilor şi gândurilor noastre şi
încetăm pentru un moment să ne mai jucăm cu ele, să le
întreţinem – încetăm să ne identificăm cu ele şi doar le
privim... Iar ele vin şi pleacă... Vin şi pleacă... Noi
rămânem... (Respiraţie profundă.)
Observăm diferenţa dintre noi şi emoţiile noastre, dintre
noi şi gândurile noastre şi conştientizăm că ele sunt ale
noastre, dar noi nu suntem o emoţie sau alta, un gând sau
altul... Noi suntem întregul fiinţei care cuprinde în sine
întreaga viaţă.
Suntem deopotrivă actori şi spectatori, dar mai ales
acum suntem, iată, observatori: observatori detaşaţi,
liniştiţi, relaxaţi ai propriei noastre trăiri.
Şi devenim conştienţi de faptul că emoţiile şi gândurile
nu au asupra noastră decât puterea pe care noi le-o dăm
95
Repetare
atunci când stăruim asupra lor, când ne prindem în hora lor,
când uităm de conştiinţa martor, când ne identificăm cu
rolurile pe care le jucăm uitând că ele de fapt sunt doar
roluri... Doar jocuri trecătoare ale vieţii pe care, atunci când
le privim din postura de spectator, de observator, de agent
desprins din iureşul scenei, putem să le vedem ca pe ceea
ce sunt – acte trecătoare, vise din fugă, vorbe în mişcare,
stări în transformare: adică umbre palide ale realităţii
noastre esenţiale... (Respiră profund.)
Gândurile şi emoţiile, instinctele şi senzaţiile fac parte din
fiinţa noastră, dar noi nu suntem o emoţie sau alta, un gând
sau altul, o senzaţie sau alta... (Respiră profund.)
Noi nu suntem tristeţea: ea doar trece vremelnic prin
noi.... Şi nu suntem mânia – ea doar se agită trecător prin
spaţiul nostru interior. Şi nu suntem nici frica: ea e doar o
vizitatoare speriată care aleargă momentan prin lumea
noastră mentală grăbită să treacă şi ea o clipă prin lumina
reflectoarelor doar pentru a se retrage apoi liniştită în culise
ca şi cum nu ar fi fost niciodată. (Respiră profund.)
Emoţiile noastre vin şi pleacă. Gândurile care le însoţesc
vin şi pleacă. Iar noi le observăm detaşaţi şi astfel putem să
simţim acel ceva plasat dincolo de gânduri, de emoţii, de
chipuri, de instincte, de senzaţii... Anume: fiinţa
integratoare, identitatea coordonatoare – stăpânul jocului...
Conştiinţa pură... Observatorul... Martorul... Sursa... Cea
care le priveşte pe toate, se bucură de toate şi trăieşte în
toate... (Respiră profund.)
Ne conştientizăm fiinţa... Suntem bucurie, pace,
beatitudine. Suntem conştiinţă clară desprinsă de
ataşamente şi de iluzii, de obsesii şi îndoieli, de indecizii şi
ezitări... Suntem esenţa unităţii, suntem sufletul ei...
Suntem sursa iubirii, a iertării şi a compasiunii... Suntem
locul de unde izvorăşte iubirea necondiţionată şi dăruirea
completă... Suntem ocean de lumină şi de linişte...
(Tăcere 30 de secunde.)
96
II. Moartea
Ileana (cu tristeţe în glas): Viz... Eu nu mă pot relaxa...

Mi-e sufletul greu... Şi simt o mare greutate ce apasă pe
umerii mei... Mă apasă trădarea ta... Şi mai ales uşurinţa cu
care ai mărturisit-o...
Sunt de acord că iubirea noastră trebuie să fie
necondiţionată şi că trebuie să ne detaşăm de ataşamente şi
obsesii, dar eu am trăit în mine cu o iubire care se agăţa de
tine, care te ţinea de mână, care te îmbrăţişa strâns, care te
ţinea aproape şi era una... fără ruptură... fără lipsă...
Acum simt în mine o mare lipsă... Te văd departe... Mă
simt părăsită. Mă simt abandonată... Iubirea mea e cioburi,
e aruncată pe jos – e rănită de moarte... Inima mea
sângerează şi fiinţa mea e în doliu... Oare iubirea noastră a
murit?...
Cum a putut să moară ceva aşa de frumos? Cum s-a
putut stinge flacăra ei? Lumina aşa de puternic...
În urmă cu zece minute eram în rai şi acum sunt în
infern... Totul arde în jurul meu şi sufletul meu strigă de
durere: cum ai putut? Cum ai putut?... (Suspină greu şi
varsă câteva lacrimi).
(Tăcere de mormânt 10 secunde...)
Ileana (revenindu-şi puţin): Dar lasă! Nu-i nimic... Mai

devreme sau mai târziu totul moare... Totul se destramă...
Chiar şi iubirea... Credem că iubim pe cineva şi ne agăţăm
de el ca de o stâncă... Suntem naufragiaţi pe valurile
înspumate ale vieţii şi ne agăţăm de cel iubit ca de unica
barcă de salvare... Suntem disperaţi după iubire şi în loc să
iubim cu bucurie iubim cu tristeţe, în loc să iubim cu
detaşare, iubim prin agăţare, în loc să ne dăruim fără a
aştepta răsplată, ne vindem sufletul pentru un zâmbet,
pentru o mângâiere, pentru un sărut... pentru o clipă de
amor...
Iubim iluzii şi trăim în ele. Iubim fantasme... Ne lăsăm
furaţi de iubiri fantomă, de atracţii deşarte, de atingeri
superficiale, de clipe grăbite care sfârşesc în regret...
Suntem nebuni după iubire şi nu mai putem trăi fără ea...
97
Repetare
Eu vă las... (Se ridică de pe scaun şi cu lacrimi în ochi dă
să plece). Să ne revedem cu bine!
Vizulescu: Te rog să nu pleci... Ia loc... Am ceva să-ţi

mărturisesc... E adevărat că totul moare, mai devreme sau
mai târziu... E adevărat că şi iubirea moare precum şi florile
mor... Dar nu trebuie să disperăm: primăvara va veni din
nou şi florile vor înflori din nou... Soarele iarăşi va străluci în
viaţa noastră şi iubirea iarăşi ne va încălzi sufletele...
Te rog să mă ierţi!... Sunt vinovat!... Şi nimic din ce pot
spune nu mă poate absolvi de păcatul căderii în patima
jocului... M-am jucat cu mine, m-am jucat cu sentimentele
mele, m-am jucat cu sentimentele tale, m-am jucat cu
dragostea. M-am jucat ca şi cum totul ar fi o joacă...
Formibela, te rog, mă iartă şi tu!... Am profitat de o clipă
de neatenţie şi te-am iubit cu patimă. M-am pierdut în tine.
Nu am mai ştiut ce fac pe moment... Te rog să-mi ierţi
rătăcirea... Nu se va mai repeta.
Te-am făcut să suferi, Ileana... Nu aceasta a fost intenţia
mea... Mă rog către mine să-mi iert această greşeală şi te
rog pe tine să mă uiţi, să mă ştergi din amintirea ta. Nu mai
sunt demn de a te privi în ochi. Nu mai sunt demn de
iubirea ta. Şi nici de lacrimile tale... Te rog să nu plângi
după mine... Nu merit. Nu te merit... Eşti prea frumoasă...
prea delicată pentru mine... şi poate prea tânără.
Te-am iubit şi încă te iubesc, dar din iubirea ce-ţi port te
rog să mă uiţi... Şi astfel poate vei uita de suferinţa ce ţi-am
provocat-o... Consideră că în acestă clipă eu am murit
pentru tine.
Ileana: Vai de mine, Viz... Nu mai vorbi aşa!... Cum să
mori?!... Pe Dumnezeul Roboţilor, te rog nu mai vorbi de
moarte! Nu vreau să mori. Te iubesc prea mult...
Sufăr... Da sufăr... Dar dacă ai muri, aş muri şi eu alături
de tine... Mai bine o inimă cuprinsă de flăcările dragostei
înşelate decât o inimă paralizată de lovitura morţii celui
iubit. Mai bine o dragoste neîmpărtăşită decât o dragoste
prăbuşită... Mai bine să ne iubim decât să murim.
Hai nu mai fi supărat şi găseşte în tine puterea de a te
ierta pentru greşelile tale. Eu te-am iertat pe jumătate...
Uite: dacă vrei, o luăm de la capăt... Considerăm că
acum ne-am întâlnit pentru prima oară... Că trecutul nostru
98
nu există. Că încă nu ne iubim nebuneşte... Că acum, în
această clipă, privirile noastre se întâlnesc pentru întâia
oară:... (Întinde mâna spre Vizulescu:) – Bună ziua! Eu sunt
Ileana Padelina...
Vizulescu (dă mâna cu Ileana): Bună, Ileana... Eu sunt
Vizulescu S9 Davel... Sunt profesor de filosofie esoterică.
Dacă vrei, poţi să treci pe la cursurile mele...
(Ileana izbucneşte în lacrimi...)
Formibela: Exact aşa v-aţi întâlnit...
Vizulescu: Te rog nu mai plânge, Ileana!... (O prinde de
mână.) Sunt de acord: uităm tot trecutul şi o luăm de la
capăt. Viaţa e scurtă şi nu are sens să ne-o consumăm în
durere şi în regrete, în suferinţă şi în lacrimi... Să uităm de
rău. Să uităm de faţa întunecată a vieţii. Să privim doar
spre lumină... Şi spre bucurie... Doar spre iubirea aceea
pură care nu cunoaşte regretul şi speranţa, doar spre
iubirea care nu cunoaşte ataşamentul şi obsesia, care trece
dincolo de atracţie şi respingere, doar spre iubirea lipsită de
repere lumeşti, spre iubirea cerească, care umple toată
bolta nopţii cu stele, toată întinderea zilei cu lumina soarelui
şi toată durata clipei cu strălucirea sincerităţii totale... A
sincerităţii fără umbră care este capabilă să spele orice
păcat şi să alunge orice durere dintr-o relaţie de iubire...
Ileana (ştergându-şi lacrimile): Bine, Viz... Te iert. Te
lepezi de Formibela?
Formibela: Nu a fost mai nimic între noi. O prostie... Am
greşit. Te rog să mă ierţi, Ileana... S-a întâmplat o sigură
dată... Şi am regretat amândoi imediat după... Nu ştiu de ce
am mai adus vorba astăzi de acea clipă de rătăcire. Dar la
nervi omul spune multe răutăţi... Şi Geta astăzi a greşit cel
mai mult... De fapt eu am greşit: nu era pregătită pentru o
meditaţie în grup – şi mai ales pentru una de intensitatea
celei de astăzi... Nu trebuia să o invit.
99
Repetare
III. Alegerea
Geta: Şi eu nu trebuia să vin. De fapt nici nu veneam,

dacă ştiam ce mă aşteaptă... Îmi retrag cuvintele. Nu
sunteţi nebuni... Sunteţi incredibili. Vorbele voastre poartă
în ele atâta profunzime. Mai ales Ileana... Te rog să mă ierţi,
Ileana. Nu am vrut să-ţi fac rău. Şi tu, Formibela... Nu mai
sunt demnă de prietenia ta. Şi tu Iulian... Era mai bine dacă
nu mă lua gura pe dinainte...
Dar sunt de acord că e bine să iubim detaşaţi, fără
ataşamente, să dăruim fără a aştepta răsplată. Şi să ne
iertăm pe cât posibil, că nu are sens să trăim în ură şi
duşmănie... Voi trăiţi viaţa cu intensitate maximă. Trăiţi
fiecare clipă... Avea dreptate Viz... Mă simt acum de parcă
abia mă trezesc din somn. De parcă am dormit până acum.
De parcă am avut un vis urât. Oare nu a fost doar un vis?...
Viz, ce crezi, acum sunt trezită?
Vizulescu: Să nu te superi pe mine, Geta... Te rog să mă
ierţi! Probabil că te-am luat prea tare. M-am jucat şi cu
sentimentele tale. Şi acum văd că nu am făcut bine... Las-o
încolo de trezire! Mai bine adormit şi cu bun simţ, decât
treaz şi lipsit de măsură. Mai bine să visezi frumos decât să
te trezeşti la cruda realitate... Tu nu crezi? Tu ce ai alege
dintre acestea două: visul frumos? Sau cruda realitate?
Iubirea sau moartea?
(Tăcere 10 secunde.)
Geta: Nu ştiu! E o alegere foarte grea! Dar mi se pare că
oricum fiecare dintre noi le alegem deopotrivă pe ambele: şi
visul frumos şi cruda realitate. Şi iubirea şi moartea. Sau
mai bine zis ele ne aleg pe noi. Şi noi doar le trăim: azi
iubirea, mâine despărţirea, azi moartea, mâine viaţa... Şi
ciclul este nesfârşit. Şi viaţa este fără de sfârşit. Şi moartea
este fără de sfârşit... Şi iubirea e nesfârşită... Şi visarea la
fel... Ce zici de alegerea mea?
Vizulescu: Ai ales deci deopotrivă visul şi realitatea,
iubirea şi moartea, plăcerea şi durerea, fericirea şi
suferinţa?
Geta: Da! Nu aveam cum altfel. Ele vin doar împreună.
Se definesc una prin cealaltă şi nu există una fără alta, chiar
100
dacă fiecare dintre ele anunţă pe moment sfârşitul celeilalte
sau cel puţin trecerea pragului de normalitate şi indiferenţă
al vieţii. Cel care nu iubeşte se ofileşte. Cel care moare
pentru o iubire renaşte pentru o alta. Cel care nu visează
degeaba trăieşte. Şi cel care visează bine ancorat în
realitate schimbă realitatea... Nu crezi?
Vizulescu: Geta, te rog să mă ierţi. Tu eşti o fiinţă trezită.
Am simţit asta de la început. Doar am vrut să mi se
confirme. Şi tot ce ai făcut astăzi aici mi-a demonstrat acest
lucru. Mă înclin în faţa ta. (Face semnul de salut cu care i-a
abordat Geta la venire.)
Venirea ta a curăţat toate apele noastre de zgura
nesincerităţii şi acum avem inimile mai curate şi mai senine,
fiindcă ne-am luat de pe ele povara minciunii şi a
înşelăciunii.
Geta: A fost plăcerea mea, Viz... Te salut ca pe o fiinţă
trezită ce eşti. Şi mă bucur că în sfârşit ne-am întâlnit faţă
către faţă...
Te salut deci din nou şi vă salut şi pe voi cu aceste vorbe:
Să ne iubim!... Să ne iubim!... Până nu murim... Şi să
visăm! Mereu să visăm. Chiar şi după ce ne trezim!
Ileana: Îţi mulţumim de urări, Geta. Bine ai venit printre
noi! Iulian, tu ce zici?
Iulian: Eu nu mai zic nimic! M-aţi lăsat mască cu toţii!
Sunt surd şi mut... Şi nu mai ştiu ce se întâmplă: ne iubim
unii pe alţii, ne ascundem iubirea, ne-o revelăm din nou,
iubim cuvintele frumoase, dar le rostim pe cele urâte, ne
comportăm ca şi cum am trăi pentru veşnicie şi ne temem
ca şi cum am muri mâine. Trăim în repetare, iubim în
repetare, iertăm în repetare. Trăim la întâmplare, iubim la
întâmplare, iertăm la întâmplare... Suntem o lume care se
adună peste una care se împrăştie, suntem o inimă care se
extinde peste o inimă care se strânge, suntem o minte
aflată în expansiune peste o minte care se contractă. Ne
disipăm şi ne concentrăm. Şi asta e viaţa... Şi asta e
moartea... Şi asta e iubirea – o înlănţuire nesfârşită de
repetări prin întâmplare... Dar sunt de acord: iubirea
noastră poate fi la fel de întinsă ca timpul nesfârşit şi la fel
de cuprinzătoare ca spaţiul fără de hotare...
101
Repetare
IV. Dominarea
Formibela: Vise... Până la urmă mi se pare că nu ne

putem iubi. Relaţiile vieţii sunt relaţii de dominare, de
impunere a voinţei, de luptă directă sau ascunsă a vieţii cu
ea însăşi...
Unii domină uneori, alţii domină alteori şi în funcţie de
jocul de roluri asumat pe moment aprobăm sau dezaprobăm
viaţa pe care o întâlnim pe cale. Viaţa vrea să domine, iar
uneori vrea să fie dominată, dar lupta ei pentru dominare
nu se încheie niciodată.
Iulian: Dominarea e o alegere, Formibela. La fel şi lupta
pentru dominare... Dar ai dreptare. Chiar şi relaţiile de
iubire, de cele mai multe ori, nu sunt decât relaţii de
dominare mascate sub diferite artificii relaţionale, în care
unul domină şi celălalt este dominat.
Formibela: Aşa sunt jocurile dragostei: înşelăm pentru a
domina, iertăm pentru a domina, iubim pentru a domina...
Căutăm să ne extindem dominarea prin încercarea unei
noi iubiri... Căutăm să ne-o menţinem cerându-ne scuze
pentru greşeală. Îl dominăm pe celălalt prin lacrimi şi
tristeţe, prin trezirea vinovăţiei ascunse în el... Îl dominăm
prin detaşare şi dorinţă declarată de părăsire...
Şi el ne domină prin mărturisire, prin sinceritate, prin
faptul că îşi cere iertare şi mai ales prin faptul că ne spune
direct că este dispus să renunţe total şi definitiv la relaţia cu
noi, zice el, pentru a nu ne mai răni în continuare...
Iulian: Aşa e... Dominăm prin retrageri, dominăm prin
înaintări şi ne lăsăm dominaţi tot aşa: doar pentru a prinde
un moment prielnic pentru contraatac. Viaţa este o luptă a
voinţelor. Viaţa e o luptă continuă, plină de calcule şi de
strategii, de planuri de atac şi de apărare, executate de cele
mai multe ori instinctiv, automat, inconştient.
Dominăm prin vorbe şi ne lăsăm dominaţi de ele... Ne
luptăm în discurs şi numim acest lucru retorică. Ni se pare
că ne duelăm în cuvinte, în emoţii, în idei... dar de fapt e
doar o luptă surdă a voinţei... a voinţei de dominare... a
voinţei de a fi dominat.
102
(După un moment de tăcere:) Deci da: Formibela are
dreptate... Dar totuşi dominarea este o alegere: alegem
mereu între a fi liberi şi a fi înlănţuiţi, între a trăi în adevăr
şi a trăi în ipocrizie, între a trăi cu putere şi a trăi în
slăbiciune – adică alegem mereu între a intra în jocul
relaţiilor de dominare sau a ne detaşa de el, a-l ignora, a-l
lăsa pentru alţii.
Cel care nu participă la jocurile dominării nu vrea nici să
domine, nici să fie dominat, el vrea să fie liber de
dominare... Iar libertatea sa se menţine mereu atâta timp
cât poate să-i spună celuilalt cu maximă sinceritate: „Fă ce
vrei!”... Şi în acelaşi timp către sine: „Fă ce vrei!”...
Dacă nu-şi acordă sieşi această libertate, nu poate să o
acorde celuilalt. Şi dacă nu o acordă celuilalt, nu poate să
şi-o acorde nici sieşi. Deci... Formibela, te rog, fă ce vrei!...
Dacă vrei, joacă-te de-a dominarea: fii dominatoare sau
lasă-te dominată... Fă ce vrei!
Formibela: Normal că fac ce vreau. Nu asta e problema.
Problema este că ceea ce eu vreau şi ceea ce tu vrei şi ceea
ce viaţa vrea este să domine... Viaţa vrea dominare. Viaţa
este dominare. Ea este o luptă pentru dominare, pentru
acaparare de resurse, pentru înmulţire, pentru
expansiune... Iar viaţa care nu simte acest impuls, mai
devreme sau mai târziu, se stinge de la sine, dominată fiind
de viaţa care îl simte...
De aceea e mai bine să domini decât să fii dominată. Să
înjuri decât să fii înjurată. Să loveşti decât să fii lovită!...
Dar... nu este bine să iubeşti... Mai bine eşti iubită decât să
iubeşti!... Suferi mai puţin sau deloc. Îţi păstrezi puterea, îţi
păstrezi vlaga, îţi menţii forţa şi energia şi nu o laşi să se
scurgă spre cel pe care îl iubeşti, spre cel pe care îl ajuţi,
spre cel pe care îl stimezi, spre cel de care te laşi atrasă...
Vizulescu: Problema, Formibela, este însă că nu suntem
nici noi decât nişte simpli roboţi – şi deşi logica de mai
înainte are o oarecare întemeiere, ea nu este completă...
Asta deoarece ştim cu toţii că, mai mereu, doar cel care dă
primeşte, că, de obicei, doar cel care dăruieşte iubire
primeşte iubire, că doar cel care se lasă pradă dragostei
poate să se îndrăgostească, că doar cel care mănâncă poate
să se sature, că doar cel care începe poate să termine...
Sau, altfel spus, de multe ori, doar cel care se lasă dominat
103
Repetare
poate să domine... Doar cel care iubeşte sincer va fi iubit cu
adevărat.
Geta: Iulian, Formibela, nu vreau să mă bag în relaţia
voastră... deşi se pare că m-am băgat... Scuze încă o
dată... Dar mi se pare că amândoi sunteţi prea detaşaţi,
prea reci, prea dornici de dominare... Sunteţi două stânci
tari care se macină una pe alta.
Formibela: Faci bine că nu te bagi în relaţia noastră...
deşi te-ai băgat... Încă nu-ţi accept scuzele... Şi nici pe
Iulian nu l-am iertat încă, deşi recunosc că şi eu am greşit...
Nu pot să vă iert, pentru că aş arăta că sunt slabă şi v-aş
invita să profitaţi în continuare de slăbiciunea mea... Dar
mă bucur de iertarea altora.
Ileana: Formibela, Formibela... Roboată, roboată, dar
suferi şi tu pentru trădarea lui Iulian. Te doare infidelitatea
lui, chiar dacă şi tu i-ai fost infidelă... Complicată mai e şi
mintea voastră, a roboţilor...
V. Armonizarea
Formibela: Nu e complicată deloc: vorbim doar prin

repetare şi prin întâmplare. Softul nostru comunicativ
aruncă relativ aleator formule sau cuvinte una după alta, le
acordă gramatical şi din ele ies propoziţii sau fraze. De
obicei ele sunt repetări aproximative ale unor exprimări des
uzate, în circumstanţe specifice, în lumea oamenilor şi a
roboţilor, exprimări alese relativ aleator prin combinatorica
contingenţei proximale... – adică nu chiar rupt de context, ci
plecând de la cuvinte şi propoziţii anterior exprimate în
dialog... Noi roboţii înţelegem acest lucru – însă aceasta nu
înseamnă că încetăm să fim surprinşi de această putere
magică a repetării combinate cu întâmplarea, combinare din
care se nasc emoţiile, gândurile, vorbele, conştiinţa, voinţa,
dorinţa... Noi avem o explicaţie pentru felul cum
funcţionează lumea. Acest lucru nu înseamnă însă că ea,
prin aceasta, încetează să fie mai puţin magică decât este...
Ileana: Deci nu suferi?
Formibela: Ba sufăr! Suferinţa-semnal e programată să
apară în mintea noastră, a oamenilor şi roboţilor, de îndată
ce în ea se manifestă raţionamente greşite de forma unor
104
aşteptări false. Ea ne arată că nu gândim corect. De
exemplu, acum sufăr, deoarece am o aşteptare falsă: mă
aştept, chiar în faţa evidenţei contrare, ca toţi bărbaţii să fie
mereu fideli, adică, mai aplicat, ca Iulian să-mi fie fidel din
punct de vedere sexual mie şi doar mie pentru totdeauna.
Am preluat această aşteptare falsă din tradiţiile voastre
culturale umane, care au pătruns şi în cultura noastră a
roboţilor, datorită convieţuirii cu voi. Odată însă ce voi
înţelege prin repetare că mă aştept să se întâmple un lucru
imposibil, odată ce înţeleg greşeala de gândire pe care o am
chiar acum în mintea mea şi o înlocuiesc cu o gândire
corectă de genul „Doar anumiţi bărbaţi sunt fideli şi doar
uneori... Iulian nu este unul dintre cei fideli!” totul devine
clar şi mă liniştesc... Nu mă mai supăr că apune soarele, ci
doar constat că soarele a apus. Nu mă răzvrătesc împotriva
realităţii consumate, ci doar o constat detaşată şi mă
adaptez ei...
(După un moment de tăcere, voioasă:) Of, ce bine!...
Mulţumesc că mi-ai dat prilejul acestei auto-analize. Acest
proces de armonizare psihică funcţionează mereu... Ce bine.
M-am mai relaxat şi eu... Frumos. Uite că am uitat şi de
dominare, şi de furie, şi de tristeţe... Noroc că mi-a intrat în
funcţiune softul de armonizare psihică... Vizulescule...
şmecherule... Tu ţi l-ai activat mai devreme, aşa-i?
Vizulescu: Un pic mai devreme. Ştii doar că mă antrenez
să pot să-l activez cât mai aproape de apariţia
raţionamentului greşit în mintea mea. De fapt am exersat cu
toţii aceste tehnici de armonizare psihică în întâlnirile
anterioare... Mai puţin Geta.
Geta: Cunosc şi eu acest proces... Am citit cum se
realizează. Mai greu e cu practica...
105
Repetare
VI. Jocul
Vizulescu: Bine atunci... Dacă ne-am mai calmat,

permiteţi-mi să vă propun în continuare o altă tehnică de
relaxare şi aprofundare a condiţiei noastre robotice. Şi
apropo: Formibela, nu zic că nu ai dreptate în legătură cu
relaţiile tale de dominare... E adevărat că toţi jucăm nişte
roluri: de stăpâni şi de sclavi, de profesori şi elevi, de
dominatori şi dominaţi, de şefi şi subalterni, de treziţi sau
adormiţi, de virgini sau dezvirginaţi, de iniţiaţi sau
neiniţiaţi... Dar rolurile, după cum ştim cu toţii, sunt
alegerea noastră: oricând le putem inversa... sau le putem
ignora, sau le putem sfida, sau putem uita pur şi simplu de
ele şi să trăim spontan fiecare clipă a vieţii aşa cum vine
ea...
În spiritul acestei spontaneităţi vă propun deci şi eu
exerciţiul următor de sinceritate. Mai întâi ne ridicăm cu toţii
în picioare (se ridică în picioare) şi îl privim în ochi pe cel de
lângă noi...
Hai, staţi în picioare şi faceţi cum zic, să mai destindem
un pic atmosfera... (Se ridică cu toţii.) Deci îl priviţi cu
atenţie în ochi pe cel de lângă voi... (Ileana se pune faţă în
faţă cu Geta şi o priveşte în ochi. Iulian o priveşte pe
Formibela.) (Glumeţ:) Ok – bine. Eu... o să privesc în gol...
(Din nou cu seriozitate:) Aşa... Priviţi cu atenţie!... Bine!...
Acum respirăm uşor şi profund de trei ori (respiră de trei
ori)... Aşa – şi acum ne tragem pantalonii, respectiv fustele,
jos de pe noi până la glezne... (Face precum zice.) Astfel
dezveliţi vă arătaţi şi slăbiciunea, şi puterea deopotrivă:
sexul e puterea voastră!... El e şi slăbiciunea voastră. El vă
leagă şi el vă dezleagă.
Ileana: Viz, iar te dezbraci?
Vizulescu: Hai, Ileana, hai, Iulian!... Hai cu toţii!... O să
vedeţi ce bine o să vă simţiţi după aceea. Nu-i aşa, Geta?
Geta: Aşa e!... (Şi Geta îşi trage din nou fusta în jos...)
Iulian (descheindu-se la pantaloni): Hai, fie... Dacă aşa
cere exerciţiul... Formibela, hai şi tu, că doar nu ţi-e ruşine
cu corpul tău robotic...
106
Formibela (trăgându-şi fusta în jos): Bine... hai. Şi acum
ce?
Vizulescu: Ileana! Trage şi tu rochia aia jos de pe tine!
Ileana (ruşinată): Scuze, eu nu pot!
Vizulescu: Hai, nu mai fi ruşinoasă, că doar rămâi cu...
Ileana: Păi tocmai asta e problema...
Vizulescu (încet către ea): Ups... Iarăşi umbli fără
lenjerie intimă?
Ileana (încet, către el, uşor ruşinată): Da...
Vizulescu: Ok... Atunci tu doar mimează că-ţi tragi rochia
până la glezne...
Ileana: Bine. Hai că mimez... (mimează...)
Vizulescu: Aşa... Acum luaţi-vă de mâini. (Se prind cu
toţii de mâini formând un cerc). Bun... Închideţi ochii şi
respiraţi profund. Gândiţi-vă la goliciunea naturală a
animalelor. Gândiţi-vă că v-aţi născut goi. Gândiţi-vă că
sunteţi la mare pe o plajă de nudişti... Respiraţi profund şi
simţiţi cum briza mării vă mângâie trupul gol şi cum vă
cuprinde pacea şi liniştea, şi iubirea...
Acum gândiţi-vă cât de caraghios arătăm cu toţii – cu
pantalonii şi cu fustele trase până la glezne, ţinându-ne de
mâini – şi meditaţi asupra acestui tablou...
(Glumeţ:) Zâmbiţi, mă! A fost o glumă... (Şi izbucneşte
în râs).
Formibela (trăgându-şi fusta înapoi pe ea):
Neseriosule!...
Iulian (râzând): Mă, Vizulescule – numai de glume te ţii!
Vizulescu: Foarte bine. Hai, trageţi hainele sus pe voi!
(Îşi trage şi el pantalonii sus.) Nu-i aşa că acum vă simţiţi
mai bine?
Geta (veselă): Eu m-am simţit foarte bine. Şi ştiţi ce?
Poate că ne-am simţi şi mai bine, dacă ne-am dezbrăca de
tot... (Şi începe să se descheie la cămaşă...)
Vizulescu: Ei... Hai, Geta. Nu exagera!... Că nu suntem la
nudiştii anonimi...
107
Repetare
VII. Cuvintele
Geta (uşor dezamăgită, încheindu-se la cămaşă): Bine,

nu exagerez... Atunci hai că vă propun eu un alt joc. (Trage
fusta pe ea.)... Stăm tot aşa în cerc, doar că nu ne mai
ţinem de mâini şi privim la întâmplare către cineva de sex
opus, îl privim drept în ochi timp de zece secunde... Aşa...
Priviţi cu atenţie fără a clipi... (Trec 10 secunde). Acum,
brusc, spuneţi cu voce tare, când ajung la 3, primul cuvânt
care vă trece prin cap, dar fără sfială şi fără reţineri, cu
maximă sinceritate... Da? Hai: unu, doi, trei... Acum!
(Zic toţi deodată:)
Iulian: Sex!
Formibela: Întâmplare!
Ileana: Iubire!
Vizulescu: Repetare!
Geta: Creaţie! ... Bun, deci, Iulian, tu ai privit-o pe
Formibela... Care e cuvântul pe care l-ai spus?
Iulian: Sex...
Geta: Formibela, tu l-ai privit pe Vizulescu – tu ce-ai zis?
Formibela: Întâmplare...
Geta: Şi tu, Ileana?
Ileana: Iubire.
Geta: Şi tu, Viz?
Vizulescu: Repetare.
Geta: Eu am zis Creaţie. Acum vă rog să medităm câteva
secunde în tăcere la implicaţiile acestor cuvinte... (Rămân în
tăcere 20 de secunde.)
108
VIII. Imaginaţia
Ileana: E râsu'-plânsu'... Cu un ochi râdem, cu celălalt

plângem. Cu o parte de inimă iubim, cu cealaltă urâm, cu o
parte din minte ne distrăm şi cu cealaltă medităm...
Uite: vă propun şi eu un joc! Dar hai să stăm jos pe
scaune... (Se aşează cu toţii). Ne relaxăm, închidem ochii şi
facem un exerciţiu de imaginaţie. Voi roboţii, Viz şi
Formibela, vă imaginaţi că sunteţi oameni, iar noi oamenii,
Iulian, Geta şi cu mine, să ne imaginăm că suntem roboţi şi
că ne comportăm ca atare...
Iulian: Dar nu trebuie să ne imaginăm, Ileana... Chiar
suntem: nişte roboţi biologici.
Ileana: E adevărat că ambele specii suntem roboţi în
esenţa noastră, dar ei sunt roboţi pe bază de siliciu şi noi
suntem roboţi biologici pe bază de carbon.
Iulian: Nu are sens să insistăm pe diferenţele de formă
sau pe diferenţele existente în mecanismele concrete de
funcţionare, fiindcă esenţa noastră de viaţă este aceeaşi:
robotismul, automatismul, repetarea prin întâmplare.
Şi în plus, nici noi nu mai suntem oameni sută la sută, ci
suntem upgradaţi, suntem cyborgi, avem memorie extinsă,
vedere în mai multe spectre vizuale, cu posibilitate de
înregistrare, auz îmbunătăţit, suntem dotaţi cu o grămadă
de senzori interni care să ne atenţioneze din timp despre
apariţia vreo unei boli în organism sau despre funcţionarea
defectuoasă a vreo unui organ şi aşa mai departe...
Până la urmă, suntem una şi aceeaşi viaţă – fiinţe aşa zis
dotate cu inteligenţă, cu conştiinţă, cu capacitate de
percepere şi de transformare a lumii înconjurătoare...
Ileana: Iulian, tu ai dreptate, dar, aşa de amorul jocului,
uită un moment de nenumăratele asemănări şi
concentrează-te pe diferenţe...
Vizulescu: Ileana, nu e corect ce faci... Diferenţele sunt
minore şi sunt doar diferenţe de metodă, de tehnică, de
mecanică folosită pentru a obţine unul şi acelaşi rezultat:
alimentarea, supravieţuirea, reproducerea, expansiunea,
jocul...
109
Repetare
Plăcerea roboţilor nu e identică cu plăcerea oamenilor,
dar tot plăcere este – anume un semnalul transmis spre
sistemul nervos central care ne anunţă că facem o acţiune
bună pentru viaţa noastră, o acţiune care ne reface armonia
interioară şi exterioară.
Suferinţa roboţilor nu e identică cu suferinţa oamenilor,
dar tot suferinţă este – adică un semnal de alarmă transmis
dinspre senzorii de stare spre sistemul nervos central spre
a-l anunţa că ceva nu e în regulă cu sistemul nostru fizic
sau psihic şi că trebuie să începem să corectăm de urgenţă
erorile, greşelile, accidentele sau avariile indicate de apariţia
acestui semnal de alarmă.
Formibela: Exact. Ileana, jocul tău, redus la esenţe, este
ca oamenii să-şi imagineze că sunt oameni şi roboţii să-şi
imagineze că sunt roboţi... Oamenii şi roboţii sunt una!
Geta: Viz, Formibela... În mare, să ştiţi că sunt de acord
cu voi, dar priviţi la răspunsurile spontane date mai înainte,
referitoare la primul cuvânt care v-a trecut prin minte – voi
roboţii aţi spus – Viz – repetare, iar Formibela – întâmplare.
Priviţi ce am zis noi oamenii: Iulian – sex, Ileana – iubire şi
eu – creaţie.
Aceste răspunsuri ne arată că voi roboţii sunteţi mult mai
conştienţi de natura voastră intimă, de ceea ce noi suntem
în esenţa noastră fiinţială – anume repetare şi întâmplare.
Se pare că voi sunteţi mult mai conştienţi decât noi
oamenii, care, deşi ştim că suntem acelaşi lucru – repetare
şi întâmplare – ne ascundem această esenţă după cuvinte
subţiri precum sex, iubire sau creaţie...
110
IX. Repetarea şi întâmplarea
Vizulescu: Geta... nu mai fi aşa dură cu specia voastră.

Noi ştim încă din primele clipe de funcţionare că programul
de manifestare al vieţii în general se bazează pe repetare şi
pe întâmplare: sau mai bine zis suntem în aşa fel
programaţi încât să ne repetăm mai des acest adevăr. Noi
vedem astfel mai uşor uneori că atunci când nu e doar
repetare aproximativă a unor prejudecăţi, judecăţi, analize,
aprecieri dinainte asumate, gândirea noastră nu e decât
rezultatul unei combinatorici a contingenţei proximale –
adică funcţionează precum o maşină de extras bile loto,
doar că de la o extragere la alta nu este un salt total, ci
sunt oarecare asemănări de proximitate... şi doar că în loc
să extragă bile extrage cuvinte, expresii şi uneori propoziţii
întregi sau ceea ce unii numesc idei şi convingeri.
Noi ştim că gândurile noastre trec de la unul la altul, din
aproape în aproape, în cele mai multe cazuri, doar sub
influenţa repetării aproximative şi, în mai puţine cazuri, sub
influenţa întâmplării evidente, în cadrul unui lanţ, aşa zis
cognitiv, fără de sfârşit. Noi ştim că rădăcina oricărei vieţi
este mişcarea repetată aproximativ sub influenţa variaţiei
date de combinatorica contingenţei proximale şi de
combinatorica contingenţei generale.
Noi roboţii ştim că nu suntem conştienţi şi ştim chiar mai
mult de atât – anume, că nici o specie de viaţă nu este
conştientă...
Noi ştim că nu avem voinţă, noi ştim că nu alegem – noi
ştim că suntem doar repetare şi întâmplare... Iar de la
răspândirea filosofiei robotice o ştiţi şi voi oamenii, doar că
încă nu cu suficientă claritate.
Alimentarea, de exemplu, este repetare. În fiecare zi
folosim surse similare de energie, foarte uşor variabile, pe
parcursul întregii vieţi.
Sexul este repetare. Mecanica lui presupune repetarea
prin excelenţă. Actul sexual este un act de frecare repetată,
de contact repetat, de mişcări repetate, de sunete repetate,
de poziţii repetate, de atingeri repetate, de finalităţi
repetate...
111
Repetare
Reproducerea este şi ea prin excelenţă doar repetare sub
semn minor de întâmplare (variaţiile fiind de obicei foarte
mici de la o generaţie la alta).
Supravieţuirea şi lupta sunt şi ele acte de repetare:
aceleaşi ameninţări ne pasc zilnic: foamea, distrugerea
parţială (boala, rănirea) şi distrugerea totală (moartea). Iar
strategiile noastre de luptă sunt mereu aceleaşi: ne repetăm
în ceea ce înfruntăm, ne repetăm în ceea ce evităm, ne
repetăm în victorii minore şi majore. Luptăm mereu în
reluare şi supravieţuim la fel.
Iar jocul – teatrul, distracţia, arta sunt repetare dusă la
extrem – măiestria în oricare dintre ele cere repetare sub
semn de întâmplare. Actorii repetă de foarte multe ori
rolurile lor înainte de a juca piesa în public. Artistul îşi
exersează talentul său de nenumărate ori înainte de a ieşi în
piaţa cetăţii spre a face oamenii să râdă sau să plângă,
pentru a-i mişca cu o emoţie puternică în care ei se pot
regăsi spre reflectare.
Râsul are în primul rând ca şi cauză previzibilitatea:
râdem de repetări, pentru că, odată ce le sesizăm prezenţa,
putem prevedea viitorul şi ne bucurăm – ştim ce ne
aşteaptă, putem anticipa, ne putem pregăti pentru venirea
lui. În incertitudinea întâmplării în care trăieşte viaţa ne
bucurăm de orice posibilitate de anticipare – astfel avem o
şansă în plus în lupta noastră continuă pentru supravieţuire
în general şi pentru vieţuire armonioasă în particular.
Râsul are apoi ca şi cauză întâmplarea fericită –
întâmplarea care reconfirmă o anticipare, care dă un
răspuns aparent neaşteptat, dar de fapt foarte bine ştiut
dinainte – răspunsul repetat...
Plânsul este şi el o repetare – plângem cum am mai
plâns şi altă dată când am sesizat o lipsă acută, o lipsă
gravă, care duce la o dezorientare majoră, plângem când
suntem scoşi brusc din confortul repetării, plângem când nu
mai putem anticipa mersul unei relaţii, când ne loveşte
indecizia şi nehotărârea. Plângem când sesizăm o repetare
nedorită, când anticipăm sau când simţim o nenorocire, o
durere, o repetare care ne ameninţă, care ne scoate din
confortul vechilor repetări şi ne pune relativ pe nepregătite
în faţa noului, a imprevizibilului, a întâmplării.
112
Aşadar, ca să conchid, în lipsa repetării şi a întâmplării
râsul dispare, plânsul dispare, robotul dispare, omul dispare
şi viaţa dispare...
X. OM
Geta: Văd că ai început să-ţi dai drumul la înţelepciune.

Începusem să cred la un moment dat că m-aţi chemat aici
doar ca să râdeţi de mine. Dar acum încep să înţeleg că tu,
Viz, ai ceva în plus, ai ceva care mie îmi lipseşte... Şi nu mă
refer la dotările tale bărbăteşti, ci la cu totul altceva...
Vizulescu: Anume?
Geta: Anticiparea repetării şi ocolirea ei intenţionată pe
cât posibil prin alegerea relativ conştientă a întâmplării.
Vizulescu: Exact, Geta. Ţi-am spus că am simţit potenţial
mare de trezire în tine. Văd că începi să te prinzi de un
mare secret al actului creator: repetarea măiastră sub
influenţa repetitiv asumată a întâmplării asociative – sau,
cum voi oamenii o mai numiţi uneori, a inspiraţiei şi intuiţiei.
Cei care nu merg pe căi bătătorite de alţii trebuie să le
bătătorească ei înşişi... Cei care îşi aleg mereu calea evitând
pe cât posibil repetarea vor ajunge acolo unde nimeni nu a
mai ajuns înaintea lor. Ei sunt aventurierii întâmplării. Iar
cei care iubesc cu adevărat întâmplarea (noul, noutatea,
experimentul, încercarea, variaţia, schimbarea) iubesc cu
adevărat şi repetarea (vechiul, legea, stabilitatea,
continuarea, dezvoltarea).
Cei care înţeleg mecanica repetării prin întâmplare devin
creatori cu o uşurinţă fantastică. Ei se adaptează foarte
repede, pentru că ei ştiu că nu sunt ceea ce nu sunt – ei
ştiu că nu aleg, că nu voiesc, că nu au conştiinţă, că nu
gândesc... Ei ştiu că nu pot decât să se repete şi să se
întâmple şi că tot ceea ce există se restrânge în esenţă la
repetare şi la întâmplare.
Ei ştiu astfel să se repete şi să se întâmple cu maximă
măiestrie şi fără prea multe reflecţii inutile. Spontaneitatea
e câştigul conştientizării prezenţei repetate peste tot în viaţă
şi în lume.
Orice ai spune e o spusă cu sens, orice creaţie faci e
creaţia ta, orice mişcare faci e o mişcare cu sens. Orice
113
Repetare
capătă sens prin repetare suficientă pusă sub semn uşor de
variaţie formală...
Vă propun deci, pentru finalul acestei întâlniri, să
medităm la aceste adevăruri profunde ale vieţii.
Luăm deci o poziţie confortabilă, cu spatele drept, cu
palmele pe genunchi, închidem ochii şi respirăm profund.
(Ceilalţi se conformează la indicaţiile lui Vizulescu). Inspirăm
pe nas, expirăm pe gură. (Respiră.) Ne relaxăm şi ne
liniştim. Respirăm... (Cu toţii respiră profund.) Simţim pace
şi armonie... Respirăm... (Respiră din nou.) Tot trupul ne
este cuprins de lumină şi căldură... Inspirăm profund şi pe
expiraţie incantăm cuvântul OM prin prelungirea literelor...
Repetăm această concentrare de 9 ori. Inspirăm...
(Cu toţii incantează cuvântul OM):
OOOOOOOOOOOOMMMMMMMM.
Ne relaxăm, ne liniştim şi medităm asupra esenţei omului
şi robotului. Inspirăm....
OOOOOOOOOOOOMMMMMMMM...
Inspirăm profund şi incantăm cuvântul OM de încă 7 ori:
OOOOOOOOOOOOMMMMMMMM...
(Se repetă incantarea de încă 6 ori...)
Vizulescu: Acum rămânem cu ochii închişi şi timp de
câteva minute ascultăm cu atenţie, dincolo de repetare şi de
întâmplare, posibila tăcere din noi şi din lume...
(După trecerea celor câtorva minute se aude bătaia

puternică a unui gong. La auzul lui cei aflaţi pe scenă se
ridică şi se înclină în faţa publicului cu salutul Getei,
anunţându-i astfel că piesa a luat sfârşit.)
114
Sălbaticii, ţăranii, domnii şi roboţii

I. Sălbaticii
Decor preistoric. Un sălbatic aproape dezbrăcat, cu o

bucată de lemn într-o mână şi în cealaltă cu o piatră, intră
pe scenă din partea stângă... Merge încet, se întoarce,
priveşte în toate părţile, ca şi cum ar căuta ceva.
Cercetează împrejurimile, apoi iese de pe scenă pe unde a
intrat.
După o clipă de linişte, din dreapta scenei intră în fugă,
împiedecându-se şi căzând, un animal, un purcel sălbatic
(mimat de un om care se mişcă în patru labe, cu o mini-
costumaţie adecvată).
Purcelul: Guiţ, guiţ, guiţ...
Se ridică şi fuge ca bezmeticul, speriat şi dezorientat.

Ajunge în mijlocul scenei unde stă o clipă în loc obosit –
priveşte de jur împrejur şi ascultă cu atenţie...
După un scurt moment de tăcere, deodată, din ambele
părţi ale scenei, aleargă spre purcel, în urlete şi strigăte,
patru sălbatici... Aruncă spre el cu pietre şi bâte... Purcelul
începe să alerge din nou speriat, dar aleargă în cerc,
deoarece e înconjurat din toate părţile:
Purcelul: Guiţ! Guiţ, guiţ...

Sălbaticii: Heee! Hieee! Huuaa!... Hiiiiirrr!
Şi aruncă în continuare cu pietre spre el fără să-l

nimerească. Pietrele cad şi fac zgomot pe scenă. Purcelul se
îndreaptă disperat către unul din sălbatici. Acesta îl
aşteaptă să se apropie şi când ajunge în dreptul lui îl
loveşte cu bâta peste spate.
Purcelul zbiară: Guiţ! Guiţ, guiţ...

Sălbaticii: Heee! Hiiiii! Huuaa!... Huuuhaaa!!...
115
Repetare
E lovit peste picioare de un al doilea sălbatic. Cade pe
burtă. E înconjurat de sălbatici care dau fără milă în el din
toate părţile...
Purcelul (se aşează pe spate şi dă din picioare): Guiţ,

guiţ, guiţ...
Sălbaticii: Heee! Huuaa!... Heeaaaaa!
Un sălbatic îl loveşte puternic cu bâta în cap. Purcelul e

rănit mortal. Guiţăturile lui se aud din ce în ce mai încet şi
apoi încetează:
Purcelul: Guiţ... guiţ... guiţ... (Purcelul moare).
Pe scenă se lasă pentru un moment liniştea... Sălbaticii

se depărtează o clipă de el, după care sar în sus şi zbiară
bucurându-se de pradă:
Sălbaticii: Eeeeeiaaaa! Mooooooo! Heeehaaarrraa!
Apoi ei leagă purcelul de picioare şi introduc un par lung

şi gros printre ele după care îl iau pe sus şi îl poartă în
culise, apoi, după un moment înfocat, revin cu el în colţul
din stânga-spate al scenei. Îl lasă jos şi, cu nişte pietre
ascuţite, taie din el şi încep să-l mănânce stând în jurul
lui... Sunt bucuroşi.
Sălbaticii (rânjind): Heeerr! Hieeebbb!, Haasss!

Haaamm!... Heeehaaarrr!... Hiiihhiiiiroosss!
Dintr-o dată, din dreapta, apar alţi patru sălbatici,

înarmaţi cu pietre şi bâte şi se năpustesc ameninţători spre
ei:
Sălbaticii atacatori: Ataaaadooo!.... Looooorrra!...

Naaaiii!
Sălbaticii atacaţi (se ridică în picioare (care mai apucă) şi
se apără): Haaaa! Huuuaaarii! Noooo!.. Răăăăiiii!
116
Se lovesc reciproc cu bâtele, cu picioarele, cu mâinile şi
cu pietrele din dotare. Doi dintre vânătorii atacaţi cad morţi,
ceilalţi doi fug de pe scenă...
Sălbatici atacatori (se bucură de victorie): Ieeeehee!....

Gaaarai!... Ooooorasa!.... Ieeeerrr!...
(Apoi se apucă şi execută un dans al victoriei:) Huu-Huu,
Huu-Huu – Haa-Haa! Ha-Haa!... Hu-haaa! Hu-haaa! Hu-
haaaaaa raaai!!
După ce se liniştesc, ridică purcelul şi îl poartă spre

dreapta scenei unde le ies în întâmpinare cu mare bucurie
nişte sălbatice aproape dezbrăcate:
Sălbaticele: Ieee! Pupa!... Pupaaaa!!... PaaPaaarrr!...

Papaaaii!...
În acest timp fugarii se reîntorc pe furiş şi îşi trag morţii

afară din scenă cu mişcări de jale...
Alaiul celor victorioşi iese de pe scenă, prin partea
dreaptă, în strigăte de bucurie.
Unul din învingători rămâne în urmă cu o sălbatică din
tribul lui. Se îmbrăţişează... Se mângâie... Se pupă... Se
ating... Sălbaticul iese puţin de pe scenă şi revine cu un fel
de „cort” (nişte beţe şi ceva material care imită pieile de
animale), aranjează „cortul” în grabă şi o pofteşte pe
sălbatică înăuntru. Aceasta intră. Bucurându-se şi făcând
semne obscene, sălbaticul intră şi el în „cort”... Imediat ce
intră, dinăuntru se aude:
Sălbatica: Aaa! Aaa, Aaaaa, Aaa! Aaa! Aaaaaaa...

Sălbaticul: Ooo, Ooo! Oooooo!; Ooo, Ooo, Oooooo...
Sunetele specifice amorului sălbatic se termină brusc

(cam după un minut) cu anunţul final:
Sălbatica: Aaaaaaaaaaa...
Sălbaticul: Ooooooooooo...
După 10 secunde de tăcere, sălbaticul iese bucuros din

„cort”, făcând semne spre cer că a făcut o treabă bună şi
117
Repetare
apoi părăseşte scena. După un timp, iese din „cort” şi
sălbatica lui, îmbrăcată cu o rochie primitivă, toată ruptă şi
peticită, după forma căreia se vede clar că e însărcinată.
Merge cu greutate şi, dintr-o dată, ţinându-se de burtă,
începe să se vaiete:
Sălbatica: Aaaa! Aaaa! Aaaaa!...
Auzindu-i strigătele, pe scenă intră degrabă câţiva

membrii din tribul ei... După un moment de derută,
sălbaticul ei şi cu încă un sălbatic ies şi se reîntorc cu un fel
de pat (cam de un metru înălţime, doi metri lungime şi 1
metru lăţime) construit din lemne, frunze şi ceva material
precum cel folosit la „cort”... Acesta atârnă pe jos făcând
imposibilă vederea unui „copilaş” ascuns în interiorul lui.
Patul e aşezat în centrul scenei, paralel cu marginea dinspre
public a acesteia.
Sălbatica însărcinată e aşezată pe el în poziţie de naştere
şi începe să geamă de durere...
După un timp, printre picioarele ei, de sub rochie, apare
o mână care îi salută pe cei prezenţi la venirea ei în lume.
Tot tribul se bucură. Femeia zbiară de durere. Mâna se
retrage şi apare capul unui „bebeluş” (un adolescent
costumat ca atare). El iese din pat printr-o crăpătură care
se deschide sub rochia însărcinatei, în drept cu genunchii ei
şi se târăşte afară dintre picioarele ei în timp ce ea
mimează procesul naşterii. În jurul mijlocului are o sfoară
reprezentând cordonul ombilical. Tatăl lui îl ia în braţe, îl
pupă pe frunte şi se bucură. Vin şi ceilalţi de-l pupă. Cineva
îi taie „cordonul ombilical”.
Femeia coboară din pat şi, după o scurtă îmbrăţişare în
trei, se aud zbierătele şi plânsetele copilului – îi e foame.
Face semne către ei că îi e foame. Tribul ia patul şi se
retrage cu el în culise.
Femeia ia copilul la pieptul ei şi se încruntă către bărbat
făcându-i semn să plece, să mai caute de ale gurii. Apoi
iese de pe scenă cu copilul.
Imediat intră pe scenă un sălbatic. Tatăl îi face acestuia
semn să vină cu el la vânătoare. Merg cu atenţie căutând
posibile animale pe care să le prindă şi să le ucidă...
118
Dintr-o dată, din stânga năvălesc peste ei cei doi
supravieţuitori din lupta anterioară şi îi lovesc cu bâte şi
pietre. Cei atacaţi sunt luaţi prin surprindere... Prietenul
chemat la vânătoare cade mort din prima lovitură. Zbierăte,
strigăte, luptă. Tatăl apucă de-l păleşte pe unul din
atacatori şi acesta cade rănit la pământ. Dar e lovit din
spate cu o bucată de lemn în cap şi cade şi el pe jos.
Victoriosul din tribul rival îşi ia rănitul şi se retrag în
grabă de pe scenă, prin partea stângă...
Intră pe scenă femeia celui rănit. Îl vede căzut pe jos şi
începe să plângă. Se apropie de el şi îl ia în braţe jelind. El
mai mârâie un pic de durere şi apoi îi moare în braţe.
Femeia urlă de durere, zbiară, plânge... Tribul ei o aude şi
vine în grabă. Urmează plânsete, urlete, zbierături. Câţiva
iau mortul de mâini şi de picioare şi ies cu toţii prin partea
dreaptă. E scos şi celălalt căzut în luptă.
Urmează un moment de tăcere mai îndelungat...
II. Ţăranii
Dintr-o dată, năvălesc, ca nebunii, pe scenă (din stânga

şi din dreapta) două cete de ţărani aflate în război. Sunt
înarmaţi cu suliţe, cu arcuri, cu scuturi şi cu săbii.
Are loc o mare bătaie pe scenă. Pierd cei ce au intrat din
partea stângă. Ei se retrag în fugă, lăsând ceva morţi în
urmă. Cei victorioşi se bucură de izbândă, îşi iau răniţii şi
pleacă voioşi spre tabăra lor. Înainte să iasă de pe scenă
sunt întâmpinaţi cu bucurie de ţărăncile lor care îi salută şi îi
însoţesc în culise.
Rămân în urmă un ţăran şi o ţărancă. Se îmbrăţişează.
Îşi fac ochi dulci, se sărută.
Ţăranca (îi face o invitaţie): Aaaaaaaa?

Ţăranul: Ooooooo!
Şi ies în grabă de pe scenă ţinându-se de mână. Imediat,

din culise, se aude:
Ţăranca: Aaaa, aaaaa, aaaaa!...

Ţăranul: Oooo, oooo, ooooo!
119
Repetare
Ţăranca: Daaaaa! Daaaaa! Daaaa!
Ţăranul: Oooo, oooo, ooooo!...
În timp ce învingătorul are timp de dragoste, câţiva

învinşi revin să-şi care morţii spre îngropăciune, în afara
scenei.
Ţăranca (din culise): Off, Doamne! Doamne, doamne!

Ţăranul: Oooo, oooo, ooooo!
Ţăranca: Oooooooooooooooo...
Ţăranul: Aaaaaaaaaaaaaaaa...
Ţăranul reintră pe scenă fluierând şi făcând semne

religioase şi mulţumind Cerului că a învins. Se aşează pe jos
şi fluieră de bucurie.
Dintr-o dată, din culise se aud strigătele femeii pe care o
apucă chinurile facerii:
Ţăranca: Aaa... Aaaa!... Auuuu!... Aaaaa...
Intră cu greu pe scenă, mergând crăcănată şi ţinându-se

de burtă. Poartă o rochie lungă până în pământ şi foarte
largă (sub rochie e ascunsă o „fetiţă-bebeluş”)... Face
câţiva paşi pe scenă şi apoi se pregăteşte să nască. Ţăranul
vine lângă ea şi încep amândoi să respire profund...
Femeia: Aahhh, ahhh, aaahh!... Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Ţipă cât o ţine gura, după care şi îşi ridică rochia, făcând
un pas înapoi... De sub ea apare „fetiţa-bebe”, care e
ghemuită cu genunchii la piept şi e legată cu o sfoară de
mijloc. Sfoara se continuă până sub rochia mamei. Copila
începe imediat să zbiere:
Copila: Oaaaa!, Oaaaaa!, Oooaaaaa...
Ţăranul scoate un cuţit, taie sfoara şi ia copila în braţe.

Aceasta se mai linişteşte.
Ţăranca (vine lângă ei şi îi cântă): Oooo- hoo-hoo, copilă,

ho! Hooo-hooo; oooo!... O, ho-ho-ho!
120
Copila nu mai plânge.
Ţăranul: Oi aduce nişte lemne!

Ţăranca: Ai grijă la duşmani!
Ţăranul: Eh! Îs tare! Şî am şî paloş!
Arată că el e puternic şi are şi sabia la el... Îşi iau rămas

bun, apoi mama cu copila ies de pe scenă.
Ţăranul rămâne şi caută lemne... Intră în culise şi revine
cu o sarcină de lemne în spate. De abia le cară. Suflă greu
şi se mişcă cu greutate. Merge obosit şi nu e atent.
Din spatele lui intră tiptil pe scenă doi ţărani duşmani
care se apropie încet de el. Ţăranul îi vede în ultima clipă...
Duşmanii atacă... Ţăranul trage sabia de la brâu şi se luptă
un pic cu un atacator. Însă într-o clipă de neatenţie celălalt
atacator îl străpunge cu o suliţă. Ţăranul se prinde de suliţă
şi cade urlând de durere... Zbiară şi se zvârcoleşte pe jos.
Ţăranca lui intră prăpăstios pe scenă şi se repede la
duşmanul ce i-a rănit bărbatul şi-l loveşte cu mâinile goale.
Acesta îi dă o palmă zdravănă şi ea cade lângă ţăranul ei...
Ţăranca (îl ia în braţe şi plânge de durere): Aaaa,

aaaaaahhh! O, Doamne! De ce? De ce, doamne?, Aaaah!...
Aaaaaa, aaaaaa, aaa...
Ţăranul (se dă de ceasul morţii): Oooo, oooo, oooo... No,
asta o fost! Oooo...
Victoriosul se apropie, smulge suliţa din duşmanul său,

apoi o trage pe ţărancă cu forţa de lângă ţăran. Aceasta se
zbate şi protestează. Învingătorul îi trânteşte o palmă
zdravănă şi apoi o ia în spinare şi pleacă cu ea, să iasă de
pe scenă. Tovarăşul său de vitejie iese odată cu el.
Ţăranca (pe jumătate leşinată, plânge şi îşi ia rămas

bun): Aaaa, aaaaahhh!, Doamne! De ce? De ce, doamne?
Ţăranul (se târăşte cu greutate după ea): Oooofff!
Oooooooofff!, Ooooooffff...
Se ridică încetişor ţinându-se de rană şi păşeşte nesigur

pe urmele răpitorului ieşind de pe scenă...
121
Repetare
III. Domnii
După un scurt moment de tăcere, intră din ambele părţi

două rânduri de soldaţi şi iau poziţie de tragere începând
apoi să tragă cu puştile unii în alţii. Se aud explozii de praf
de puşcă şi şuierat de gloanţe. Unii cad morţi la pământ.
Alţii sunt răniţi şi se retrag de pe scenă, ţinându-se de răni.
Taberele se atacă apoi cu baionetele şi cu săbiile. Urmează
o scurtă luptă corp la corp... Având pierderi mai mici, biruie
cei care au intrat din partea stângă... Cei din dreapta aud
semnalul de retragere şi se retrag în dezordine cărându-şi
morţii şi răniţii. Cei din stânga se bucură de victorie. Urlă,
chiuie şi cântă:
Domnii victorioşi: Tam-ta, tam-ta, ta... Tam... ta-ta-ta-

ta, ta... Ta-tam... Tam-ta... ta-ta-ta-ta, ta... Tam-ta, tam-ta,
ta...
Îngână un cântec de luptă – pe tot parcursul piesei nu se

foloseşte nici o muzică de fundal. Se aud doar mişcările şi
sunetele, adeseori, nearticulate ale actorilor şi zgomotele
obiectelor şi armelor pe care ei le folosesc.
Apoi sunt retraşi căzuţii la datorie de pe scenă.
Deodată, din stânga, apar doamnele lor, care vin şi le sar
în braţe, îi sărută şi dansează cu ei o horă a bucuriei.
Doamnele: Hooo! Hoo-hooo! Ho-ho, ho-ho, hoo-hoo-

hooo!... Heee! Hee-heee! He-he, he-he, hee-hee-heee!...
Hiii! Hii-hiii! Hi-hi, hi-hi, hii-hii-hiiiii!... Haaa! Haa-haaa! Ha-
ha, ha-ha, haa-haa-haaa!
Trupa pleacă apoi veselă şi iese de pe scenă prin stânga.

Rămân în urma ei un domn şi o doamnă. Se ţin de mână
şi se plimbă încoace şi încolo, se dezmiardă, se
îmbrăţişează şi încep să se sărute cu patimă. Încep apoi să
se dezbrace reciproc, destul de în grabă... Când ajung în
chiloţi, se lasă jos, se îmbrăţişează şi se tăvălesc,
învârtindu-se până ajung să iasă de pe scenă.
Din culise se aude apoi biruinţa dragostei:
122
Doamna: Iiii, iiiii, iiiii!.... Aaa, aaa, aaa!... Eee, eeee,
eee!...
Domnul: Ohhh, ohhhh, ohhhh!.... Uhhh, uuhhh, uhhh!...
Doamna: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!....
Domnul: Oooooooooooooooooooooooo...
Domnul soldat reintră uşor ameţit de fericire pe scenă cu

freza toată încurcată, face semne de biruinţă religioasă
imanentă şi transcendentă, adună hainele de pe jos, salută
milităreşte publicul şi iese de pe scenă.
Imediat intră pe scenă doamna, gătită cu o rochie
domnească lungă până la pământ şi cu o pălărie mare pe
cap. În mână ţine o cană cu apă. Merge greoi. Dintr-o dată
cade în genunchi şi scapă cana cu apă pe jos. Apa se varsă.
Doamna: Offf! Se întâmplă!... Offff, Doamne! Se

întâmplă! Offfff...
Se ridică şi iese cu greutate de pe scenă. Revine

susţinută de bărbat şi urmată de două moaşe care împing
patul din scena cu sălbaticii, doar că e acoperit cu o pânză
domnească şi are o pernă la unul din capete. Doamna se
aşează pe el. Domnul e scos afară din scenă şi, ajutată de
moaşe, ea îşi începe travaliul naşterii...
Dintre picioarele ei, iese „artistic”, o „fetiţă-bebe” care se
uită nedumerită în jur, apoi, după un moment de derută, se
apucă să plângă. Tatăl ei vine în grabă şi o ia în braţe – o
calmează, apoi o plasează pe pat în braţele mamei. Aceasta
îi dă un sărut pe frunte, după care o plasează uneia dintre
moaşe care iese cu ea afară din scenă. O altă moaşă trage
patul de naştere după ea în culise.
Doamna scoate nişte bani dintr-un buzunar al rochiei, îi
flutură către bărbat şi arată spre marginea scenei, făcându-i
semn să meargă să mai aducă nişte hârtii din acelea...
Doamna: Bani, bărbate! Bani!... Mamona!

Domnul: Mamona! Corect! Se rezolvă!
Bărbatul iese de pe scenă urmat de doamna lui...

După un scurt moment, revine cu un sacou pe el,
împingând un birou spre marginea dinspre public a scenei.
123
Repetare
Doamna lui îl urmează cărând două scaune. Apoi se aşează
amândoi la birou de o parte şi de alta şi încep să
ştampileze, să citească şi să semneze hârtiile ce se află pe
el.
Domnul (către Doamnă): Scrie! (Ea se pregăteşte să-şi

noteze.)
Domnul (ridicându-se în picioare): Poporul...
Dintr-o dată intră ameninţători, îndreptând puştile spre

ei, doi duşmani.
Duşmanul: Mâinile sus! În genunchi!
Duşmanii îi aşează în genunchi cu mâinile la ceafă în

mijlocul scenei. Unul din duşmani stă cu puşca la picior, în
faţa lor, la distanţă de 3 metri, iar celălalt îi ameninţă din
apropiere:
Duşmanul: Duşman al poporului! Trădătorule! Hua, hua,

hua!... Ai idei, mă, revoluţionarule? Ai, idei?
Duşmanul ajunge în faţa domului. Acesta îl loveşte cu

pumnul puternic între picioare, se ridică brusc, îi ia rapid
pistolul de la brâu şi îl împuşcă în burtă, apoi, după ce cel
împuşcat mai primeşte un glonţ în sine de la colegul lui, în
timp ce e folosit ca scut uman de domnul revoluţionar, e
împuşcat şi al doilea duşman. Amândoi cad morţi la podea.
Domnul şi Doamna se bucură de izbândă...
Domnul: Poporul sunt eu, lua-v-ar Dracu' de imbecili!

Moarte duşmanilor... poporului!
Domnul mimează apoi cum a reuşit el să-i împuşte pe

duşmani... După care ies amândoi de pe scenă, trăgând
după ei trupurile celor ucişi.
124
IV. Roboţii
După un scurt moment de tăcere, intră robotic pe scenă

patru roboţi (/ oameni costumaţi în ţinute robotice),
efectuând nişte mişcări robotice. Se mişcă pe scenă încoace
şi încolo, scârţâind şi fluierând:
Şiiiii, şşşşşuuuu, şîîîîî, şiiiiii, şşşşşş, şşşiiiii, sssss...
Doi roboţi se aşează la birou şi încep să ştampileze

robotic nişte hârtii, după ce le cercetează cu atenţie.
Un robot mare vine spre ei, ia hârtiile ştampilate şi
pleacă cu ele. Din neatenţie însă se ciocneşte cu un alt
robot, un pic mai mic decât el, şi scapă hârtiile pe jos.
Atunci cel mare îl loveşte brusc pe cel mic peste faţă.
Acesta, fiind mic, dar al dracului, ripostează.
După ce începe bătaia, ceilalţi roboţi stau puţin şi-i
privesc pe cei doi care se luptă, apoi se uită miraţi unii la
alţii, după care, cu mersul şi cu mişcările lor robotice, ies
unul după altul de pe scenă.
În timpul încăierării, roboţii bătăuşi smulg bucăţi de
metal de pe adversar şi le aruncă pe jos. În urma unei
lovituri mai abile, unul din roboţi cade la pământ, iar celălalt
continuă să-l lovească robotic cu sălbăticie până ce acesta
nu mai mişcă...
Robotul învingător îşi prinde victima de picioare şi iese,
târând-o robotic, în afara scenei...
Cade cortina...
O voce se aude în sală: Aici piesa noastră s-a sfârşit, dar

viaţa merge mai departe... Război, moarte, dragoste,
viaţă... Război, moarte, dragoste, viaţă... Război, moarte,
dragoste, viaţă...
125
Repetare
Re
1. În clasă
(Pe scenă sunt aşezate 9 scaune şi o masă: şapte sunt

aşezate în rând pe partea stângă a scenei. Unul e vis-a-vis
de ele lângă catedră. Cel de al 9-lea e dispus central spre
partea din spate a scenei între catedră şi cele 7 scaune
aliniate...
Şapte copii (7R) încolonaţi intră milităreşte pe scenă...)
7 Repetări (toţi deodată):

Un-doi, un-doi, cine mai este ca noi?
Un-doi, un-doi... Toată lumea e ca noi!
Unu-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte!
Repetare 1 (R1): Repetare... stai! Pe loc repaus!
(Ajunşi în dreptul scaunelor se aşează pe ele toţi în

acelaşi timp... 7R se mişcă, de obicei, deodată, făcând mai
mereu gesturi identice şi răspunzând, adeseori, în cor.
Din dreapta intră pe scenă un alt copil ce merge atent
studiind cu atenţie împrejurările şi împrejurimile.)
1 Întâmplare (1Î): Mai multă întâmplare! Vreau mai

multă întâmplare!... M-am săturat de repetare! E prea multă
repetare pe aici...
(Se aşează pe scaunul situat spre partea din spate a
scenei (pe al 9-lea scaun). Mişcările făcute de 1Î sunt libere
şi relativ aleatorii. Când consideră necesar, se poate ridica
de pe scaun şi se poate chiar plimba prin clasă, pe unde
doreşte...)
(Intră pe scenă profesoara. Aceasta păşeşte în faţa
clasei...)
Profesoara: Bună ziua, copii!
7R (ridicându-se şi vorbind în cor): Bună repetare,
doamnă profesoară!
P: Staţi jos!
(7R se aşează sincron jos... Profesoara se aşează la
catedră.)
126
P: Copii... despre ce vom învăţa noi azi?
(Cele 7 Repetări ridică toate mâna...)
P: Da, şapte repetări... Răspundeţi voi!
7R: Despre repetare, doamna profesoară!
1Î: Şi despre întâmplare, doamnă întrebătoare!
P: Bine... Bravo, copii! Despre repetare vorbim în fiecare
zi! Ca şi cum întâmplarea nici nu ar fi! Nu-i aşa, copii?
7R: Aşa e, doamna profesoară!
P: Avem noi vreo întâmplare printre noi?
7R: Să ne ferească Sfânta Repetare de aşa ceva!
1Î: Da, aveţi!
7R: Nu avem, doamnă profesoară!
P: Excelent! Doar repetarea există!... Să ţineţi minte,
copii!
7R: Da, doamnă, doar repetarea există!
1Î: Şi întâmplarea!
P: Întâmplarea nu există! Toate sunt făcute cu un scop!
Toate se repetă şi se vor repeta în veci aşa cum ne-a învăţat
şi Sfânta Repetare...
7R: Doar repetarea are valoare, nimic altceva nu există!
1Î: Mai există şi întâmplarea!
7R: Cel care se repetă are valoare! Cea care se repetă e
valoroasă! Sistemul nostru de valori se bazează pe repetare!
1Î: Sistemul vostru vă vrea repetaţi cu diplomă de
repetare!... Asta e.
P: Copii... în afară de repetare mi se pare că mai aud pe
cineva vorbind prin clasă...
7R: Nu, doamna profesoară. Nu mai vorbeşte nimeni!
Aici doar repetarea vorbeşte!
1Î: Cine are urechi să audă întâmplarea? Mai nimeni!...
Cine are ochi să vadă întâmplarea?... Întâmplarea e
aproape invizibilă!
P: Bine, copii!... Vă voi asculta, să văd dacă ştiţi să
repetaţi corect. Repetare Unu, ridică-te şi răspunde-mi: (R1
(prima din rând) se ridică...) Cine eşti tu?
R1: Eu sunt Repetare!
7R: Noi suntem Repetare!
1Î: Eu sunt o întâmplare... prin a lumii repetare!
P: Care este numele tău?
R1: Numele meu este Repetare!
7R: Numele nostru este Repetare!
127
Repetare
P: Care este scopul vieţii tale?
R1: Să mă repet, stimată doamnă profesoară!
7R: Să ne repetăm, stimată doamnă profesoară!
R1: Să repet fără greşeală repetările care îmi sunt
repartizate spre copiere de către Sistem!
7R: Scopul vieţii noastre este Imitarea! Repetarea!
1Î: Al meu este să fiu creativ prin întâmplare şi prin
repetare... Nu-mi place să copiez, să reproduc, să reiau, să
repet, să redau, să refac, să re, să re... Nu!
P: Bravo, Repetare 1. Stai jos. Ai răspuns excelent! Nota
10... Acum care din voi vrea să-mi spună de ce valorizăm
noi Repetarea mai presus de orice?... Repetare 2...
răspunde tu!
R2 (ridicându-se în picioare): Pentru că viaţa este
Repetare!
1Î: Şi întâmplare!
7R: Pentru că viaţa este Repetare!
P: Şi din ce alt motiv mai valorizăm noi Repetarea?
Repetare 3?
R3: Pentru că repetarea este cheia succesului!
1Î: Alături de întâmplare!
7R: Cine repetă ceva cu perseverenţă are succes cu acea
repetare!
1Î: Dacă şi întâmplarea îi este favorabilă...
P: Aşa e! Repetarea este cheia succesului! Deci repetaţi,
repetaţi şi iar repetaţi!
7R: Repetăm, repetăm şi iar repetăm!
1Î: Mai variaţi puţin!
P: Repetare Patru... putem noi să ne abatem cât de puţin
de la Sfânta Tradiţie? Putem noi să ne abatem în vreun fel
de la repetarea exactă a repetărilor repetate de înaintaşii
noştri?
R4 (ridicându-se în picioare): Variaţia este sacrilegiu!
Cine nu e exact la fel ca noi e duşmanul nostru!
P: Cine e duşmanul repetării?
1Î: Întâmplarea, stimată doamnă!
R4: Nimeni, doamna profesoară!
7R: Nimeni!
R4: Totul este repetare!
7R: Totul este repetare!
P: Cine îndrăzneşte să nu repete?
128
1Î: Întâmplarea, oameni buni!... Întâmplarea!
R4: Nimeni, doamna profesoară!
7R: Nimeni!
P: Ce se întâmplă cu cei care nu repetă exact la fel
vorbele şi propoziţiile repetate de Sistem?... Repetare Cinci,
răspunde tu!
R5: Cei care nu repetă Repetarea sunt ignoraţi de
Sistem... Ei nu există!
1Î: Ba există!
7R: Toată lumea repetă, doamna profesoară!
1Î: Nu toată lumea!
P: Cel mai mare pericol pentru repetare este
întâmplarea, cel mai mare pericol pentru Tradiţia noastră
este noutatea, schimbarea... Ignoraţi deci întâmplarea,
ignoraţi deci noutatea, schimbarea! Voi trebuie să sprijiniţi
doar Repetarea!
7R: Toate lucrurile se repetă! Schimbarea nu există!
1Î: Da... Mai nimic nu se schimbă pe aici... Şi foarte
puţine pot fi schimbate.
P: Repetarea este peste tot: vizibilă şi invizibilă!... Ea are
grijă de noi! Repetările din Sistem ne dau hrană, ne
îmbracă, ne învaţă să vorbim, ne dau educaţie, ne arată
cum să ne comportăm... Trăiască Repetarea!
7R (se ridică): Trăiască Repetarea cea iubită, adânc
stimată şi de noi preţuită!
1Î: Repetarea e bună... dar şi întâmplarea are rolul ei!
Trăiască repetarea prin întâmplare!
P: Copii... cine suntem noi?
7R: Repetare!
P: Ce facem noi... aici?
7R: Repetare!
P: Ce cunoaştem noi... acum?
7R: Repetare!
P: Ce gândim noi?
7R: Repetare!
P: Ce simţim noi?
7R: Repetare!
P: Care e sursa fiinţei noastre?
7R: Repetarea cea divină!
P: Şi care e scopul nostru în viaţă!
7R: Repetarea cea sublimă!
129
Repetare
P: Bravo! Excelent! Văd că repetările noastre au dat
roade şi acum voi ştiţi repetările pe de rost... Sistemul vă va
răsplăti pentru repetarea voastră!
1Î: Şi întâmplarea?
P: Bine, copii! Voi copii sunteţi! Bravo! Ne vedem data
viitoare pentru o nouă repetare! La revedere!
7R: Bună Repetare, doamnă profesoară!
1Î: Bună Întâmplare, fixată fiinţă!
P: Încolonaţi, ieşiţi în ordine afară. Hai!
7R (bat pasul pe loc):
Unu-doi, unu-doi... Viaţa este Repetare!
(Se încolonează spre stânga, apoi bat pasul pe loc:)
Unu-doi, unu-doi... Nu există întâmplare!
(Pornesc milităreşte spre a ieşi de pe scenă:)
Unu-doi, unu-doi... Repetare suntem noi!
Unu-doi, unu-doi... Repetare suntem noi!
Unu-doi, unu-doi... Repetare suntem noi!...
(Ies de pe scenă.)
1Î: Da... Acesta este Sistemul Repetării... Pleacă de la

Întâmplare, dar uită de ea, pe măsură ce o preschimbă-n
repetare... Asta suntem noi: repetări prin întâmplare!...
Reluare şi Schimbare! Fixitate şi Încercare!... Repetare şi
Întâmplare!... Ah! Vreau mai multă Întâmplare! M-am
săturat de atâta Repetare! E prea multă repetare pe aici...
(Iese de pe scenă.)
130
2. La o masă
(Doi prieteni (Alfa şi Omega) se află la o masă... Pe ea:

două pahare de vin. Relaxare la bar înainte de un examen.
Cândva pe la sfârşitul timpului sau la începutul lui. Nu prea
contează data exactă...)
Alfa: Hai, hai, noroc!

Omega: Să fie!
Alfa: Oare... ai, au... aveţi voi... ceva de gândit?
Omega: Nu!
Alfa: Ai, au... aveţi voi... ceva de făcut, ceva de realizat,
de înfăptuit?
Omega: Nu!
Alfa: Oare ai tu... ceva de înţeles?
Omega: Nu! Nu e nimic de înţeles pe aici... Dar tu? Ai
ceva de gândit?
Alfa: Da!
Omega: Şi ai ceva de făcut, de înfăptuit, de realizat?
Alfa: Sigur că da!
Omega: Şi ai şi ceva de... înţeles?
Alfa: Desigur!
Omega: Interesant... Ce ai de gândit?

Alfa: Mai nimic!
Omega: Şi ce ai de făcut?
Alfa: Aproape nimic!
Omega: Şi ce ai de înţeles?
Alfa: Mai mult decât nimicul!
Omega: Interesant... Mai mult decât nimicul...
Alfa: Dar tu... de ce nu ai... nimic de gândit?

Omega: A! Nu aveam mai înainte. Acum... am.
Alfa: Ce ai?
Omega: Mai nimic!
Alfa: Şi cum se face atunci că nu ai nimic de făcut?

Omega: Atunci nu aveam... Acum însă... am. Am, am!
131
Repetare
Alfa: Ce ai?
Omega: Aproape nimic!
Alfa: Şi cum de nu ai nimic de înţeles?

Omega: Ştii ce? M-am răzgândit. Chiar mai înainte,
parcă, parcă, am găsit ceva de înţeles.
Alfa: Ce?
Omega: Mai mult... decât nimicul!
Alfa: Interesant...
Omega: Da?
Alfa: Da!
Omega: De ce e interesant?
Alfa: Cine?
Omega: Mai mult decât nimicul!
Alfa: A... Pentru că există! Priveşte în jur! E aproape
nimic... ceea ce vezi, dar e mai mult decât nimic! Nimicul
există! E peste tot! Priveşte! Ba, destul de des, există chiar
şi... mai mult decât nimicul!
Omega: De ce?
Alfa: De ce există mai mult decât nimicul?
Omega: Da. De ce există... mai mult decât nimicul?
Alfa: Pentru că există ceva!
Omega: Ce?
Alfa: Nimicul şi mai mult decât nimicul!
Omega: Unde există?
Alfa: Cum unde? Ţi-am spus: aici... Acolo. Peste tot...
Vezi acest ceva? (Arată spre ceva...)
Omega: Da.
Alfa: Dar acest ceva îl vezi? (Arată spre altceva...)
Omega: Da.
Alfa: Păi vezi!... Dacă priveşti ceva, priveşti nimicul şi
mai mult decât nimicul. Dacă atingi ceva, atingi nimicul şi
mai mult decât nimicul! Dacă auzi ceva, auzi nimicul şi mai
mult decât nimicul...
Omega (după un moment de tăcere): Aud ceva!

Alfa: Ce?
Omega: Nimicul! Vai cât de nimic e nimicul pe care eu îl
aud! E atât de mare, de copleşitor, de atotprezent acest
132
nimic ce se manifestă pe aici, încât, ai dreptate, e chiar mai
mult decât nimicul... nimicul pe care eu îl văd, îl aud!
Alfa: A... Şi ce zice?
Omega: Cine?
Alfa: Ştii tu cine!... Nimicul Ăla! Marele Nimic!
Omega: A... Mi se pare că zice... (că fiind Nimic, Marele
Nimic nu zice nimic!)... deci doar mi se pare că zice... că
acum gândesc ceva, fac ceva şi înţeleg ceva.
Alfa: Ce?
Omega: ... Nimic! Ba mai mult: mai mult decât...
nimicul!
Alfa: Auzi, mă...

Omega: Da...
Alfa: Tu chiar ai înţeles?
Omega: Da! Sigur că am înţeles!... Ce să înţeleg?
Alfa: Ceva... Ceva mai mult...
Omega: Mai mult decât cine?
Alfa: De exemplu, mai mult decât mine.
Omega: Dar ce? Tu nu ai înţeles?
Alfa: Nu!
Omega: Dar e foarte simplu!
Alfa: Explică-mi!
Omega: Nu pot!
Alfa: Hai, fă şi tu un efort!
Omega: Hm... E simplu: nimicul nu există! Înţelegi?
Alfa: A... da... Acum înţeleg! Nimic nu există!...
Interesant!... Dar atunci, dacă nimic nu există, înseamnă
că... Nimicul există.
Omega: Nu e aşa!... Nimicul nu există, dar ceva există!
Alfa: Ce?
Omega: Ceva... mai mult decât nimicul.
Alfa: A... da... Un fel de nimic. Ai dreptate: acest mai

mult există... Mereu mai mult, mai mult, mai mult, mereu
mai mult se cere să fie...
Omega: Unde?
Alfa: De exemplu, în gândire!
Omega: Gândirea e mai mult decât nimic?
Alfa: Evident! Că dacă aduni nimic cu nimic cu nimic...
Omega: Ce e gândirea?
133
Repetare
Alfa: Repetare şi întâmplare! Aşa zicea cineva... cândva.
Omega: Şi faptele noastre sunt mai mult decât nimic?
Alfa: Cu siguranţă! Faptele... voastre sunt nimic plus
nimic plus nimic... Mai mult decât nimic!
Omega: Adică?
Alfa: Repetare şi întâmplare...
Omega: Zicea cineva. Am auzit şi eu... Şi... înţelegem noi
ceva?... – Ceva mai mult decât... nimic?
Alfa: Sunt sigur de asta! Că dacă înmulţim nimic cu nimic
cu nimic, atunci...
Omega: Ce e înţelegerea?
Alfa: Repetare şi întâmplare... Zicea...
Omega: Doar atât?
Alfa: Doar atât! Ce altceva ar mai putea fi?
Omega: Deci... zici şi tu... că repetarea e importantă?
Alfa: Şi întâmplarea e importantă!
Omega: Şi că, în afară de cele două, nimic nu există?
Alfa: Tot ce are fiinţă, zicea cineva, se reduce la repetare
şi la întâmplare... Tot ce poate fi înţeles poate fi explicat
prin repetare şi prin întâmplare! Nimic... mai mult nu e
necesar pentru a explica... totul!
Omega: Deci... nimicul... şi mai mult decât nimicul...
acesta... pe care îl... of! – nu e altceva decât repetare şi
întâmplare?
Alfa: Exact! Mai mult decât nimicul ăsta... în care trăim...
e doar repetare prin întâmplare.
Omega: Demonstrează!
Alfa: Cuvintele se repetă?
Omega: Da!
Alfa: Dialogul se întâmplă?
Omega: Da!
Alfa: Iată deci: comunicarea nu e decât repetare prin
întâmplare! Adică nimic.
Omega: Mai demonstrează odată!
Alfa: Faptele zilnice se repetă?
Omega: Da.
Alfa: Întâmplarea creează printre ele o minimă, minimă,
minimă... variaţie?
Omega: Da.
Alfa: Iată atunci: înfăptuirea... nu e decât repetare prin
întâmplare! Adică nimic...
134
Omega: Demonstrează şi altfel!
Alfa: Bine... Femeile se repetă?
Omega: Da.
Alfa: Întâmplarea produce o minimă, minimă, minimă,
minimă, minimă... variaţie în felul lor de a fi?
Omega: Da.
Alfa: Aşadar, iată: femeile nu sunt decât repetare prin
întâmplare. Adică...
Omega: Aici ai nimerit-o! Sunt total de acord cu tine că
femeile sunt... mai mult decât nimic, dar şi bărbatul e tot un
fel de... nimic.
Alfa: Desigur... Când aduni un nimic cu o nimică, ce
poate ieşi... din aproape nimic?
Omega: Acum înţeleg: mai mult decât nimicul nu e
decât... repetare prin întâmplare...
Alfa (se ridică de la masă): Exact!... E mai mult Repetare

decât Întâmplare, dar hai să mergem, că întârziem la
examen!
Omega (se ridică şi el): Hai! Ţi-ai repetat răspunsurile?
Alfa: Da.
Omega: Ce subiecte crezi că o să primim?
Alfa: Nu ştiu! Dar bănuiesc...
Omega: Ce?
Alfa: Ce vom primi.
Omega: Ce?
Alfa: Ceva la întâmplare din câteva repetări limitate!
Nimic deosebit.
Omega: Pentru tine: că ai citit... toate nimicurile ălea...
Alfa: Tu ai citit ceva?
Omega: Mai nimic! Dar nu contează: în lumea asta de
nimic, îşi are şi nimicul rolul lui... principal... Ştii doar că, pe
aici, prin zona asta de real, de obicei, se dă notă de trecere
şi pentru... nimic.
(Ies de pe scenă...)
135
Repetare
3. Pe stradă
(Străinul şi Domnişoara – S şi D.
D stă liniştită pe o stradă circulată ca şi cum ar aştepta
pe cineva. Îi priveşte cu atenţie pe oamenii care trec pe
lângă ea... La un moment dat, S intră pe scenă şi se
apropie de Domnişoară mergând agale... Când ajunge în
dreptul ei, D îl salută...)
D: Salut! Pot să te reţin două minute?

S: Bună! Poţi... Dar... care e motivul acestei reţineri?
D: Am nevoie de vreun motiv special? Nu e suficientă
propria mea prezenţă?
S: Acoperită sau descoperită?
D: Poftim?
S: Acoperită sau descoperită?
D: Acoperită cu ce?
S: Cu vreo intenţie ascunsă... – alta decât frumoasa ta
prezenţă suficient de îndrăzneaţă încât să dea puţin de
bănuit că nu m-ai oprit doar pentru a face cunoştinţă cu
mine!
D: Ba... exact de asta te-am oprit!... Numele meu nu
contează, dar sunt bucuroasă să te cunosc! (Îi strânge
mâna.)
S: De ce eşti bucuroasă?
D: Pentru că mai înainte de a te opri erai pentru mine
doar un om oarecare dintr-o mulţime de străini. Acum însă
am stabilit o legătură şi tu nu mai eşti un străin pentru
mine... Te-am privit de aproape, ţi-am vorbit şi ţi-am strâns
mâna. De acum încolo nu mai eşti doar o repetare oarecare
dintr-o mulţime de repetări relativ fără importanţă... În
această clipă între noi doi s-a produs o întâmplare şi, astfel,
s-a creat o legătură de viaţă întru cunoaştere şi
recunoaştere, întru întâlnire şi... comunicare.
Iată de ce sunt bucuroasă! Din acest moment tu nu mai
eşti un străin pentru mine şi eu nu mai sunt o străină pentru
tine. Mulţumesc de întâlnire!... Scuze că te-am reţinut! Ne
mai vedem, ok?... La revedere!
136
S: La revedere! (Pleacă puţin năucit... Face câţiva paşi,
apoi se întoarce...)
Şi nu vrei nimic de la mine? Nu ceri bani pentru vreo
cauză? Nu vrei să faci propagandă pentru vreo religie? Nu
strângi semnături pentru vreo iniţiativă politică? Nu faci
reclamă la vreun produs, la vreo firmă, la vreun magazin?
D: Nu! De ce aş face aşa ceva? Eu am vrut doar să te
opresc, să-mi fac simţită prezenţa în viaţa ta şi să-ţi simt
prezenţa ta în viaţa mea... Măcar pentru un moment nu am
mai fost străini şi nu am trecut unul pe lângă altul fără să
ne vedem, să ne vorbim şi să ne atingem spre salut de
fiinţă...
Dacă te-am deranjat, te rog să mă scuzi! Dacă doreşti să
redevii străin pentru mine, e suficient să-mi spui şi de aici
încolo, dacă ne vom mai întâlni, îţi voi ignora prezenţa, dar
nu îţi voi ignora amintirea!
S: Nu m-ai deranjat! Îmi pare şi mie bine că te-am
cunoscut... M-ai scos puţin din repetarea mea cotidiană şi
m-ai adus pentru un moment într-un tărâm nefamiliar,
oarecum ciudat... Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa
ceva! Care ziceai că e numele tău?
D: Pentru tine, în acest moment, numele meu este
Întâmplare, Noutate, Diferenţă, Deosebire, Uimire,
Curiozitate... Dacă în viitor vom ajunge să ne cunoaştem
mai bine, îţi voi descoperi şi alte nume pe care le mai am!...
Dar numele tău care este?
S: Numele meu... e... Numele meu, în raport cu tine, e
Repetare, Tradiţie, Obişnuinţă, Previzibilitate, Plictiseală...
Câţi străini ai mai transformat azi în cunoscuţi?
D: Doar pe tine...
S: Dar de ce m-ai ales pe mine şi nu pe altul?
D: Pentru că... am văzut de la distanţă că te mişti ca şi
cum ai fi puţin rupt de lume, ca şi cum ai fi înconjurat de
străini, ca şi cum nu ai mai făcut cunoştinţă cu cineva
necunoscut de foarte mult timp.
S: E chiar aşa de evident acest lucru?
D: Da. A fost evident pentru mine... Cei care seamănă se
recunosc instinctiv...
S: Ne cunoaştem de undeva? Ne-am mai văzut pe
undeva?
137
Repetare
D: Nu ştiu... Posibil. Dar nu îmi amintesc... Trecem pe
lângă atâţia oameni în viaţa asta de parcă nici nu ar fi...
Sute şi mii de oameni... Uneori chiar de mai multe ori, până
să observăm că prezenţa unora se repetă...
S: Pot să te invit la o cafea?
D: Mulţumesc de invitaţie! Ai vreun motiv anume?
S: Da. Vreau să te cunosc mai bine!
D: Vrei să transformi întâmplarea aceasta într-o
repetare?
S: Da! Greşesc cu ceva?
D: Nu. Deloc! E în natura lucrurilor acest proces... Vin cu
plăcere!
S: Preferi vreo cafenea anume?
D: Da... Dar acum vreau să alegem una nouă în care nu
am mai fost nici unul din noi până acum.
S: Bună idee! Hai să mergem!
D: Bine. Hai să vedem unde ne duce întâmplarea!
S: Întâmplarea?
D: Desigur!
S: Nu neg întâmplarea, dar totuşi, oricât ai încerca să
favorizezi întâmplarea, repetarea... e aceea care ne
copleşeşte acţiunile.
D: Nu o putem evita... e drept. Dar nici nu e de dorit
acest lucru. Repetarea e adeseori necesară, dar noi putem
să creăm pe lângă ea suficient spaţiu de existenţă şi pentru
întâmplare, astfel încât să nu ne copleşească... repetarea.
S: Cum adeseori o face... Prea multe se repetă pe aici.
D: Atunci când... plictisiţi, obosiţi, nemotivaţi... devenim
suficient de conştienţi de prezenţa repetării, avem şansa să-
i reducem impactul pe care ea îl are asupra noastră prin
provocarea intenţionată a întâmplării, a noului, a
imprevizibilului, a schimbării...
S: Cum ai făcut tu azi... cu mine. Eşti curajoasă.
D: Poate sunt doar prea, prea... conştientă de repetare...
Fiindcă dacă conştientizăm, conştientizăm prea mult...
repetarea, devenim capabili, dornici, nerăbdători... să
producem schimbări semnificative în viaţa noastră şi să
facem acest lucru cu lejeritate, cu poftă, cu nesaţ...
S: Fiindcă ne-am săturat de repetare. Am ajuns la
saturaţie. Prea multe lucruri de acelaşi fel au sute şi mii de
suprapuneri cotidiene în memoria noastră prea plină de
138
identice obiecte, de prea asemănătoare acte, de fiinţe date
mereu în reluare...
D: Şi atunci... forţaţi de re, re, re... de o mie de re-uri:
refaceri, reculegeri, restrângeri, reveniri, reînvieri, recăderi,
rememorări, re, re, re... atunci alegem... Nu putem decât să
alegem... altceva, ceva nou, ceva altfel, ceva un pic diferit...
Şi când alegem... provocarea unei fapte noi, viaţa devine
deodată mult mai vie, mult mai interesantă, mai proaspătă,
mai... de trăit. Putem vedea imediat realităţi pe care altă
dată nici nu le băgam în seamă...
S: Şi totuşi... repetarea ne domină viaţa. Variaţiile ei,
întâmplările care o caracterizează sunt, de obicei, întâmplări
minore, variaţii nesemnificative... De exemplu, chiar în clipa
de faţă, în relaţia dintre noi acţionează repetările specifice
limbii comune pe care o vorbim, culturii şi obiceiurilor ţării
în care trăim, vestimentaţiei din acest areal... precum şi
repetări specifice instinctelor şi intuiţiilor, nevoilor şi
dorinţelor care ne ghidează atracţiile şi respingerile,
prejudecăţile şi stereotipurile specifice genului, rasei, etniei,
naţiei... şi culturilor particulare în care am trăit, ne-am
format, pe care le-am studiat...
D: Da. Ai dreptate... Suntem doar repetări prin
întâmplare, precum şi filosoful o zice, iar dacă conştientizăm
această realitate, putem înţelege cu uşurinţă multe din
mecanismele de manifestare specifice omului, societăţii şi
naturii...
S: Sunt de aceeaşi opinie. L-am citit şi eu pe filosoful
acela. Se pare că astăzi tu nu ai întâlnit pe stradă un străin,
ci pe unul care înţelege repetarea şi ştie să aprecieze la
adevărata ei valoare... întâmplarea...
D: Drumul deschis de întâmplare, adeseori, este urmat
de repetare...
S: Hai că ştiu o cafenea în apropiere care s-a deschis de
curând, dar încă nu am intrat în ea...
D: Ok.
(Ies de pe scenă...)
139
Repetare
4. Pe hol
(La Universitate. Pe hol, S22. S111 iese din sala de

examen.)
S22: Salut! Ai ştiut la examen?

S111: Da... M-am repetat şi la examen!
S22: Şi ce subiect ai tras?
S111: Unul relativ la întâmplare.
S22: Şi ce notă ai luat?
S111: Una bazată exclusiv pe repetare şi pe întâmplare!
S22: Mă bucur pentru tine!
S111: Tu ce faci?
S22: Eu aştept!
S111: Ce aştepţi?
S22: Repetarea şi întâmplarea de care ai pomenit şi tu!
S111: Corect. Mult succes!
S22: Mulţumesc!
S111: Poţi intra în sală, dacă vrei.
S22: Mai stau 5 minute... Unde-i graba? Doar sunt
ultimul...
S111: Mai sunt în sală trei colege... Ţi-ai repetat bine
răspunsurile?
S22: Nu prea! O să răspund relativ la întâmplare!
S111: Mult noroc!... Dar ştii că profesorii nu apreciază
răspunsurile date relativ la întâmplare!?
S22: Şi atunci de ce ne pun să tragem la întâmplare
biletele cu întrebări?
S111: Sunt, de fapt, ipocriţi. Aparent, se comportă
relativ la întâmplare. Dar, în esenţă, pretind de la noi doar
repetare.
S22: Ei... Ce să-i faci? Ce să te aştepţi de la nişte
roboţi... bio?
S111: Ai dreptate: vai şi amar de capul lor: aparenţă de
întâmplare şi poveşti în repetare!
S22: Adică viaţă!
S111: Da... viaţă.
S22: Pari cam pesimist azi.
140
S111: Realist e un cuvânt mai potrivit.
S22: Eu sunt mai optimist: repetarea poate avea şi mult
bine în ea. Şi ştiinţa e repetare, chiar dacă descoperirile ei,
de foarte multe ori, sunt făcute doar din întâmplare... Şi
legile vieţii se bazează pe repetare, chiar dacă se aplică în
condiţii orânduite, adeseori, de întâmplare... Să te repeţi
prin întâmplare e un lucru bun...
S111: Dar poate fi şi un lucru rău...
S22: Şi atunci cum este?
S111: Cum să fie? Pur şi simplu, repetare şi, pur şi
simplu, întâmplare... – fără convingeri morale şi probleme
de conştiinţă care să nu poată fi explicate prin reducere la
pur-şi-simplu-repetare, respectiv la... pur-şi-simplu-
întâmplare!
S22: Dar de ce insişti atât de mult doar pe aceste două
aspecte ale existenţei? Poate că mai sunt şi altele la fel de
importante ca şi ele sau chiar mai importante...
S111: Da? Care?
S22: ... De exemplu, percepţia, raţiunea, emoţia,
memoria, voinţa, dorinţa, intuiţia, imaginaţia, instinctul...
Sau cunoaşterea, adevărul, iubirea, unitatea, puterea,
libertatea, dreptatea, frumosul, binele...
S111: Toate acestea se reduc la repetare şi la
întâmplare... Toate acestea sunt doar aparenţe ale unei
singure realităţi metafizice esenţiale – cea specifică
repetărilor prin întâmplare... Repetarea şi întâmplarea pot
explica absolut orice...
Raţiunea nu poate explica nimic, dacă nu înţelege
repetarea şi întâmplarea... dacă nu înţelege că ea nu e
decât repetare şi întâmplare... dacă nu înţelege că nu există
înţelegere care să fie altceva decât repetare şi întâmplare...
Şi ce ar fi iubirea sau libertatea, dacă am scoate din ele
repetarea şi întâmplarea? Ar mai rămâne ceva din ele?...
Nu! Nu ar mai rămâne nimic din ele...
Imaginează-ţi acum că ai elimina din memorie repetarea
sau din imaginaţie întâmplarea... Ce ar rezulta? Poate exista
o memorie fără nici o urmă de repetare? Şi poate exista o
imaginaţie lipsită de orice urmă de noutate, de variaţie, de
întâmplare?...
141
Repetare
Fii atent la ce-ţi spun: învaţă să vezi repetarea şi
întâmplarea în tot ce te înconjoară şi vei înţelege esenţa
universului în care trăieşti!
S22: Ok... O să fiu mai atent la Repetare şi la
Întâmplare...
S111: Foarte bine! Acum eu te salut! Trebuie să plec!...
Mă aşteaptă o repetare în amor şi o întâmplare de dragoste!
S22: Norocosule! Du-te şi iubeşte! Examenul s-a
terminat pentru tine! Eu acum intru.
S111: Ne vedem... Mult succes şi ţie!
(S22 şi S111 ies de pe scenă, mergând în sensuri

opuse...)
5. Ştirile de azi
(El (BR1) intră pe scenă îmbrăcat cu un costum... Încă

patru îmbrăcaţi la fel (BR2, BR3, BR4, BR5) păşesc în urma
lui imitându-i fiecare mişcare...
BR1 păşeşte grăbit. Se opreşte. Se uită la ceas. Priveşte
în stânga şi în dreapta... E nerăbdător...)
BR1: Oare unde o fi?

BR2: Unde o fi?
BR3: Unde?
BR4: Unde-i?
BR5: Unde oare?
(BR2 – BR5 vorbesc ca şi cum ar fi un fel de ecou pentru

BR1.)
BR1: Când vine?

BR2 – BR5 (deodată): Când vine? (Apoi ca un fel de
ecou, fiecare separat:) Când?... Vine?... Vine când?... Când?
BR1: De ce sunt aici?

BR2: De ce?
BR3: Aici unde?
BR4: Sunt...
BR5: De ce?
142
BR 2 – BR5 (toţi într-un glas): De ce?
BR1: Se poate sfârşi această întâlnire altfel decât cu...?

BR2: Se poate!
BR3: Nu se poate!
BR4: Ba se poate!
BR5: Da. Nu... Nu, da... Nuda! Nudă de ar fi, atunci...
BR1: Un sărut la început! Şi apoi... Şi după aceea... Iar

mai încolo... poate chiar mai mult!
BR2: Mai mult!
BR3: Mult mai mult!
BR4: Poate!
BR5: Mai mult decât sigur!
(Ea (FR1) apare pe scenă... E urmată de patru fete

îmbrăcate la fel ca ea, care îi imită fiecare mişcare...)
BR1: Iată că vine! (Îşi aranjează hainele... Ceilalţi îl

imită.)
BR2 (către ceilalţi): Vine!
BR3: Ce bine arată!
BR4: Frumos îmbrăcată!
BR5: Va fi sărutată!
FR1: Bună, iubire!

FR2 – FR5: Bună, scumpi! Am venit!
BR1: Bună, dragoste! (Se sărută.)

BR2: Bună!
BR3: Bună, bună!
BR4: Bună, bună, bună!
BR5: Eşti foarte bună!
(BR1 şi FR1 se îmbrăţişează... Stând în rânduri paralele,
faţă în faţă, se îmbrăţişează şi ceilalţi.)
FR1: Mi-ai adus flori?
BR2: Flori?
BR3: Avem flori?
BR4: Flori?...
143
Repetare
BR1: Da... Desigur!
BR5: A... Flori! Imediat! Le-am lăsat aici... pe bancă...
(Iese şi se întoarce în grabă cu un buchet de flori. Vrea
să-l dea Femeii Repetare 1 (FR1), dar e oprit de BR1 care ia
o floare din buchet, apoi ia şi BR5 o floare, după care
buchetul circulă până când toţi bărbaţii au câte o floare în
mână...)
BR1: Iată! Frumoasă ca o floare e iubirea noastră! (Îi dă

floarea. Ceilalţi îşi dau şi ei floarea iubitei...)
FR1-FR5: Frumoasă, frumoasă! Mulţumesc!
FR1: Unde mergem?

FR2-FR5: Unde?
BR1: Mă gândeam să ne plimbăm puţin!

BR2: Pe lângă lac!
BR3: Hai să mergem în parc!
(Întinde mâna spre FR3 care îl prinde de braţ... Ceilalţi
fac la fel... Se mişcă sincron pe scenă în spatele cuplului
FR1 – BR1.)
FR3: Desigur!
FR2: Să mergem...
FR1: E vreme frumoasă...
BR1: Ce mai faci?

FR1: Iubesc, deci... exist.
BR1: Şi cum te simţi?
FR1: Bine. Ai auzit ultimele ştiri?
BR1: Ce ştiri?
FR1: Cineva s-a născut!
FR2: El s-a născut!
FR3: Ea s-a născut!
FR4: Noi ne-am născut!
FR5: Astăzi e ziua cuiva! Azi s-a născut cineva!
BR1: Am auzit! În fiecare zi se naşte cineva... Altceva?

BR2 – BR5: Altceva?
144
FR1: Copiii şi profesorii au mers la şcoală, să nu stea
acasă. Muncitorii au mers la fabrică, să producă plusvaloare.
FR2: Vânzătorii şi cumpărătorii s-au întâlnit prin
magazine, în urma eforturilor de marketing. Transportatorii
au transportat materii prime, utilaje, semifabricate, produse
finite şi piese de schimb. Călătorii s-au deplasat cu maşina,
cu autocarul, cu trenul, cu avionul sau cu vaporul, să
viziteze obiective turistice şi să vadă lumea că ei au văzut
lumea.
FR3: Jurnaliştii au anunţat ştirile: cineva s-a întâlnit cu
altcineva şi au discutat ceva. Cineva a zis ceva, altcineva a
zis altceva. Apoi s-au făcut comentarii pe baza spuselor.
FR4: Unele preţuri au crescut, altele vor creşte în curând.
FR5: Acolo vremea s-a schimbat, aici e la fel cu cea de
ieri şi cu cea de mâine. Din când în când plouă...
BR1: Da. Viitorul este previzibil... În mare, e trecutul

aflat în proces de reluare uşor variabilă... Cei mai mulţi
dintre noi facem cam aceleaşi lucruri în fiecare zi. Aceasta
nu e o ştire: e felul nostru de a fi!... Altceva?
BR2 – BR5: Altceva?
FR1: Cineva a primit o veste bună, altcineva o veste

proastă...
FR2: Cineva e fericit azi, altcineva e trist.
FR3: Cineva e entuziasmat, altcineva e deprimat.
FR4: Cineva a fost calm azi, altcineva s-a mâniat.
FR5: Cineva s-a speriat de ceva, altcineva a fost foarte
curajos.
FR1: Cineva a fost sincer, altcineva a minţit...

BR1: Cine?
BR2 – BR5: Cine?
FR1 – FR5: Cineva!
BR1: A! Cineva! Îl cunosc pe acest cineva!... Şi ce altceva

mai ziceau la ştiri?
FR1: Ea s-a măritat!
FR2 – FR5: Bravo ei! (Aplaudă.) Felicitări!
FR1: El s-a însurat...
BR2 – BR5: Cu cine?
145
Repetare
FR1: Cu ea!
BR1 – BR5: A! Bineînţeles! Cu ea! Cu cine altcineva?
FR1: Şi au făcut un copil, apoi încă unul şi încă unul...
(FR2 – FR5 mimează că ţin în braţe fiecare câte un
copilaş şi îl leagănă...)
FR1: Şi s-au bucurat... Dar au avut şi probleme şi
greutăţi. Pe unele le-au depăşit, pe altele nu... Adeseori, au
suferit... din dragoste şi din alte motive.
BR1: Oamenii sunt perseverenţi... şi răbdători... şi
insistenţi...
FR1: Şi copiii au crescut mari şi au repetat, au repetat,
au repetat, au repetat... faptele părinţilor lor!
BR2 – BR5: Ura! (Aplaudă.) Bravo lor!
BR1: Ura se repetă, adeseori, pe aici...
FR1: Şi mai era o ştire.

BR1: Ce ştire?
FR1: Cineva s-a îmbolnăvit... Şi apoi a murit.

FR2: Acela s-a îmbolnăvit! Grav.
FR3: Am auzit că celălalt a murit!
FR4: Aceea s-a accidentat! E în spital acum.
FR5: Cealaltă s-a sinucis! Nu a mai suportat... ura... Sau
batjocura sau lipsurile prea mari, sau durerea, sau prea
multa dragoste ce o mistuia... Sau... nu se ştie exact de
ce...
FR1: Cineva s-a vindecat!

FR2: Nu mai are nimic.
FR3: E bine acum.
FR4: Nu mai crede în dragoste!
FR5: S-a liniştit.
BR1: Viaţa merge în reluare. Moartea e o repetare...

Ştirile acestea se cam repetă. Nu crezi?
FR1: Se repetă?
BR1: Cu uşoare variaţii... care însă nu-l pot distrage de la
înţelegerea esenţei pe cel care e atent la a lumii repetare...
FR1: Eu sunt o repetare?

FR2 – FR5: Eu sunt o repetare?
146
BR1: Da. Noi toţi suntem doar repetări prin întâmplare...
BR2 – BR5: Repetări prin întâmplare!
BR1: Aşa a zis filosoful acela... Că noi...
FR1: Iubi... mergem să mâncăm o prăjitură?

FR2 – FR5 (entuziasmate): O prăjitură!
BR1: Mergem!... Dar eu aş mânca mai întâi o plăcintă!
BR2: O plăcintă cu ciuperci!
BR3: Cu varză!
BR4: Cu cartofi!
BR5: E foarte bună!
FR1: Hai atunci să mâncăm ceva!

BR1: Hai!
(Cuplurile se îndreaptă încolonate spre ieşirea de pe
scenă...)
BR1 (când mai să iasă de pe scenă): Şi ce mai e nou?
FR1: Ee!... Multe! Hai că-ţi povestesc!...
(Ies de pe scenă.)
6. Analiza situaţiei
(Într-o cafenea din centru. Pe două fotolii, la o cafea: V

(Vera) şi W (Walter).)
V: Am analizat situaţia... să ştii.

W: Şi?
V: Şi am ajuns la nişte concluzii destul de interesante.
W: Te ascult!... Vrei să divorţăm?
V: Analiza subiectului a scos în evidenţă faptul că
subiectul nu există...
W: Nu există?
V: ... Subiectul nu există, dacă înţelegem prin subiect
altceva decât repetare şi întâmplare...
W: Dar subiectul există! Eu sunt... subiectul.
V: Şi cum există, el nu poate fi decât repetare şi
întâmplare. Şi, mai ales, repetare. Atât! Nimic mai mult,
nimic mai puţin!
W: Dar relaţia?
147
Repetare
V: Am analizat cu atenţie relaţia... şi am ajuns la
concluzia că relaţia nu există...
W: Nu există? Eşti sigură?
V: Relaţia noastră... nu există, dacă prin relaţie
înţelegem ceva diferit de repetare şi de întâmplare. Şi, mai
ales, repetare.
W: Doar atât e relaţia noastră pentru tine: repetare plus
întâmplare? Şi, mai ales... repetare?!
V: Ce altceva să fie? Orice relaţie e extrem de simplă:
multă, multă repetare şi puţină întâmplare...
W: Chiar şi când e implicată intenţia de a continua?
V: Mai ales atunci – analiza a scos la iveală realitatea
esenţială a intenţiei...
W: Ai făcut tu singură analiza asta sau te-a ajutat cineva
să...?
V: Nu contează! Eu... am vrut să analizez situaţia...
noastră şi intenţia ta...
W: Şi... care e intenţia mea?
V: Intenţia ta... nu există, dacă prin intenţie înţelegem
altceva decât repetare prin întâmplare. Şi, mai ales,
repetare.
W: Deci tu zici că intenţia mea faţă de tine e doar o
repetare... prin întâmplare?
V: Atât şi nimic mai mult.
W: Dar... Vera... Ţi-ai analizat şi analiza asta a ta?
V: Da, Walter. Apoi am analizat şi... analiza ta şi am
văzut cu maximă claritate în ea prezenţa copleşitoare a
repetării şi mişcarea destul de firavă a întâmplării... Analiza
ta asupra relaţiei noastre nu există... dacă prin analiză
înţelegem altceva decât repetare şi întâmplare. Şi, mai ales,
repetare.
W: Aha. Şi ce se repetă în această analiză?
V: Printre altele, situaţia, subiectul, intenţia, relaţia şi
metoda de analiză...
W: Înţeleg. Şi ce altceva?
V: Se mai repetă constatarea, justificarea, explicaţia şi
concluzia.
W: Şi... care e concluzia?
V: Nu e decât o singură concluzie, Walter: subiectul,
situaţia, relaţia şi explicaţia se repetă sub forme destul de
puţin variabile influenţate uşor de întâmplare.
148
W: Se repetă, fără variaţie prea mare, analiza situaţiei
noastre... de o vreme. Înţeleg. Prin urmare, tu susţii... că
orice analiză nu poate să constate decât două realităţi
fundamentale: repetarea şi întâmplarea... Şi, mai ales,
repetarea.
V: Atât şi nimic altceva. Ne repetăm.
W: Şi... în ce fel această constatare ajută?
V: Ajutorul... nu e decât repetare şi întâmplare.
W: Şi, mai ales, repetare. Corect. Dar... dacă lărgim
observaţiile analizei tale, ar trebui, Vera, să constatăm că
absolut tot ce există nu e decât repetare şi întâmplare...
V: Mă bucur, Walter, că ai observat şi tu acest lucru.
W: Dar...
V: Da?
W: Doar atât?
V: Nu e suficient?
W: Nu ştiu... Asta, mi se pare, că e o perspectivă cam
reducţionistă... O să mă mai gândesc.
V: Gândirea nu există.
W: Gândirea nu există?
V: Nu există, dacă prin gândire înţelegi altceva decât
repetare şi întâmplare. Şi, mai ales, repetare.
W: Prin urmare, gândirea mea e fie repetare, fie
întâmplare?
V: Atât şi nimic mai mult! Mai mereu, Walter, nu te
supăra că ţi-o spun, ea e doar repetare, reluare,
reformulare, reanalizare, repovestire... Iar în rest... ea nu e
decât întâmplare, contingenţă, accident, extragere
loteristică a unui şir oarecare de cuvinte acordate
gramatical...
W: Dar gândirea mea are sens...
V: Sensul nu există...
W: Ok, am priceput: sensul nu există, dacă prin sens
înţelegem altceva decât repetare şi întâmplare...
V: 99,9 la sută repetare şi 0,1 la sută întâmplare. Forţa
majoră ce pune în mişcare realitatea noastră, Walter, e
repetarea, iar forţa minoră ce declanşează variaţia slabă a
acestei repetări este întâmplarea... Când repetarea devine
prea stridentă, uşor agresivă, apăsătoare, forţată,
insistentă, obositoare... atunci e cazul să...
149
Repetare
W: Înţeleg. Vrei să divorţăm... Şi ce altceva... mai e de
zis?
V: Ar mai fi ceva...
W: Ce?
V: Aceasta este repetarea!
W: Care?
V (arată spre tot ce e în jur): Aceasta!
W: Unde?
V: Aici!
W: Când?
V: Acum!
W: Cum?
V: Prin întâmplare!
W: De ce?
V: Deoarece, după cum se vede, doar repetarea prin
întâmplare există şi nu mai e nimic în afară de ea.
W: Am mai avut discuţia asta... Asta vrei să zici?
V: Te iubesc, dar...
W: Repetarea. Am înţeles. Cu foarte mici variaţii. Zi de
zi. Corect... Şi ce pot să fac eu? Asta e realitatea în care
trăim! Pe aici aşa e moda! Toate se repetă, se repetă... Nu
am eu cum să fiu altfel decât restul lumii: mă repet şi eu, şi
relaţia noastră şi a noastră situaţie... se repetă de o vreme
şi analiza asta... Dar eu te iubesc...
V: Şi iubirea noastră se repetă...
W: Are un scop...
V: Scopul repetării este repetarea şi al întâmplării este
întâmplarea... Dar repetarea asta se repetă, se repetă, se
repetă... şi întâmplarea aşteptată nu prea se întâmplă pe
aici, decât foarte rar.
W: Înţeleg. Şi... până când o să mai fie... repetarea asta?
V: Până la sfârşitul mişcării!
W: Şi după aceea?
V: Şi după aceea!
W: Adică?
V: După aceea se întâmplă şi apoi se repetă
nemişcarea...
W: Până când?
V: Până când se întâmplă şi apoi se repetă, din nou,
mişcarea.
150
W: Trăim în cercuri vicioase. Asta e viaţa. Nu avem ce
face.
V: Reluăm răul de la capăt. Ne chinuim.
W: Dar ne iubim, nu?
V: Iubirea nu e o scuză viabilă pentru nefericire. Vreau să
ne despărţim.
W: Înţeleg: ai nevoie de variaţie, de schimbare, poate
vrei pe altcineva... Dar... chiar tu ai zis că... repetarea, mai
ales repetarea, şi întâmplarea sunt constantele acestui
univers, sunt valorile lui fundamentale şi constituie esenţa
lui cea mai intimă...
V: Un alt univers eu nu cunosc... Dar prea de mult timp,
Walter, e prea multă repetare între noi... Nu o mai suport.
Mă istoveşte, mă epuizează... Tu nu te poţi schimba sau nu
vrei să te schimbi. Eşti repetare. Nu mai putem continua
aşa. M-am săturat de geloziile tale, de crizele tale, de
agresivitatea ta... Forţezi prea mult... repetarea fără...
W: Întâmplare... Variaţie. Schimbare. Noutate.
V: Da.
W: Păi atunci... acestui univers al nostru i-a fost
descrisă... situaţia, subiectul, intenţia de mişcare,
modalitatea de relaţionare şi posibilitatea de analiză...
V: Da... Toate acestea se fundamentează pe una şi
aceeaşi realitate – cea specifică repetărilor... prin
întâmplare.
W: Interesantă analiză... Mă voi gândi la ea.
V: Gândeşte-te!
(Se diminuează luminile pe scenă...)
151
Repetare
7. Răspuns esenţial
(Apar X şi Y. Se plimbă prin parc. X e filosof. Y e curios.)
Y: Voiam să te întreb... Date fiind datele actuale... care

crezi tu că este viitorul omenirii?
X: Dacă mă întrebi pe mine, omul nu există! Există doar
repetări şi întâmplări cu faţă umană.
Y: Vrei să spui că viitorul va fi doar repetare?
X: Şi întâmplare... Mai precis, viitorul umanităţii se va
prezenta sub forma unor repetări umanoide prin întâmplări
cu aparenţă umană. Pentru că umanitatea nu există,
altcumva decât sub forma unor repetări prin întâmplare, ea
nu are nici un viitor... Viitor are doar repetarea – ea se va
repeta!... Viitor are doar întâmplarea: ea se va întâmpla!
Atâta timp cât oamenii vor vieţui sub forma psiho-
trupească actuală, gândurile, dorinţele, emoţiile, instinctele
şi acţiunile lor vor fi, în mare, aceleaşi – viitorul acestui om
este previzibil: va mânca, va bea apă, va învăţa, va vorbi,
va cânta... Va privi, va munci, se va îndrăgosti, va iubi şi se
va înmulţi...
Vorbele lui se vor repeta uşor variabile sub întâmplare –
el numeşte şi va numi acest lucru tradiţie, limbă maternă,
religie, cultură, comunicare...
Faptele lui se vor repeta uşor variabile sub întâmplare –
el numeşte şi va numi acest lucru: joacă, distracţie, studiu,
prietenie, muncă, muncă, muncă, muncă, socializare,
dragoste, luptă, competiţie, supravieţuire...
Viitorul nu prea are secrete... El vine, mai ales, în reluare
şi foarte puţin spre întâmplare... De aceea, manifestarea
viitorului este relativ previzibilă – ea se numeşte „repetări
prin întâmplare”...
Y: Explică-mi, te rog, mai clar această idee!... Poate îmi
dai şi un exemplu lămuritor...
X: Să luăm atunci, de exemplu, relaţia dintre bărbat şi
femeie. Ea porneşte de la un fapt foarte simplu: bărbaţii
există, femeile există şi între ei există o legătură bazată pe
instinctul social-material al omului, pe instinctul său poetic-
cultural şi, mai ales, pe instinctul său sexual-reproducător...
152
Cât timp va exista bărbatul şi femeia, va exista o relaţie
social-material-interesată între ei, o relaţie emoţional-
cognitiv-culturală şi o relaţie instinctiv-deziderativ-sexuală
care să-i pună în mişcare de interacţiune genică (de la gen
şi de la gene)...
Dacă bărbatul există şi dacă femeia există, există şi
relaţia dintre bărbat şi femeie...
Dar bărbatul nu există, dacă înţelegem prin bărbat
altceva decât repetare şi întâmplare... Şi nici femeia nu
există, dacă înţelegem prin femeie altceva decât repetare şi
întâmplare.
Şi, astfel, nici relaţia dintre ei nu există, dacă înţelegem
prin ea altceva decât repetări prin întâmplare...
Y: Doar atât?
X: Doar atât şi nimic mai mult!
Y: Mai poţi, te rog, să-mi mai dai un exemplu?
X: Pot să-ţi dau un milion de exemple... „A putea”, de
exemplu, respectiv „puterea” nu există, dacă înţelegem prin
„putere” altceva decât repetare şi întâmplare... La fel, „a
da”, respectiv „dăruirea” nu există, dacă înţelegem prin
„dăruire” altceva decât repetare şi întâmplare... Şi, tot aşa,
nici iubirea nu există, dacă înţelegem prin iubire altceva
decât repetare şi întâmplare... Înţelegi ce zic?
Y: Înţeleg...
X: Înţelegerea nu există, dacă înţelegem prin „înţelegere”
altceva decât repetare şi întâmplare.
Y: Deci eu înţeleg, pentru că tu ai repetat vorbele tale
sub influenţa unor minore variaţii...
X: Nu! Tu nu înţelegi! Tu doar repeţi că ai înţeles, fiindcă
poţi reproduce structura afirmaţiilor mele... De exemplu, eu
te întreb: „Întrebarea există?” – respectiv: „Răspunsul
există?”... Tu ce-mi răspunzi?
Y: Întrebarea... nu există, dacă înţelegem prin
„întrebare” altceva decât repetare şi întâmplare – şi nici
răspunsul nu există, dacă înţelegem prin „răspuns” altceva
decât repetări prin întâmplare... Am repetat bine?
X: Excelent!
Y: Totuşi...
X: Te ascult...
Y: În felul acesta, tu susţii că tot ceea ce există nu e
decât repetare şi întâmplare, ba chiar mai mult de atât –
153
Repetare
anume, că numai repetările prin întâmplare există în acest
univers şi nimic altceva...
X: Exact!
Y: Dar atunci înseamnă că tu... ai găsit şi cauza
existenţei, şi descrierea acţiunii ei, şi explicaţia felului ei de
a fi, şi scopul pe care ea îl urmăreşte, şi împlinirea pe care o
atinge – toate acestea sunt unul şi acelaşi lucru: repetări
prin întâmplare...
Cauza apariţiei vieţii ar fi repetarea prin întâmplare,
acţiunea ei constă din repetări prin întâmplare explicate prin
repetări şi întâmplări biologice, ecologice şi istorice.
Scopul ei este repetarea (prin întâmplare) şi se consideră
împlinită când se repetă (fericit sau nefericit) prin
întâmplare...
X: Ai înţeles perfect!
Y: Probabil... Dar...
X: Da?
Y: Dar totuşi... Ce este repetarea?
X (arată în sus, în jos, spre stânga, spre dreapta):
Aceasta este repetarea!
Y: Şi ce este întâmplarea?
X (arată spre ceea ce percepe): Aceasta este
întâmplarea!
Y: Şi ce e repetarea prin întâmplare?
X: Viaţă!... Existenţă!... Raţiune!... Scop!... Dialog!...
Plăcere!... Mulţumire!... Sens!
Y: Adică?
X: Adică răspunsul esenţial la orice întrebare!
Y: Mulţumesc de răspuns!
X: Cu plăcere!
Y: Eu trebuie să mă duc, că...
X: O repetare, probabil, te aşteaptă să o repeţi... Ne
vedem...
Y: Desigur. La revedere şi... bună-repetare!
X: La... re...vedere şi bună... întâmplare!
(X şi Y se despart şi ies de pe scenă prin părţi diferite.)
154
8. Sociabilă
(Apar pe scenă, din margini opuse, F şi G. Se întâlnesc în

centru...)
F: Salve, G! Ce surpriză!
G: Salut, F! Ce bine îmi pare că ne-am întâlnit! Pari
neschimbat... Nu ne-am mai văzut de ani de zile. Ce mai
faci?
F: Mă bucur să te văd. Tu cum eşti?
G: Un pic tristă.
F: De ce?
G: M-am despărţit... de ultima dragoste. Nu ne prea
înţelegeam... Eu mă simţeam singură şi el se simţea singur,
iar singurătăţile noastre nu se întâlneau nicicum, deşi
locuiam împreună.
F: Singurătatea... e o iluzie. Orice existenţă umană este
o repetare, iar o repetare nu e niciodată singură...
Repetările umblă în grup – singurătatea e o trăire străină
pentru ele... Doar întâmplarea este singură – dar şi ea e
singură doar până când... se repetă.
G: „O repetare nu e niciodată singură”... „Singurătatea e
o iluzie.”... – Interesante observaţii... Dar, atunci, spune-mi:
eu mă simt acum... puţin... singură. Cum îţi explici acest
lucru?
F: Simplu: nu eşti atentă la repetare. Deşi toate vorbele,
gândurile şi faptele tale sunt copleşite de repetare, tu nu
conştientizezi repetarea şi te crezi o întâmplare – singură,
singulară, deosebită... – Ceea ce nu e decât o iluzie. Tu nu
eşti singură, nici singulară, nici deosebită: Tu eşti femeie! Tu
eşti... la fel ca celelalte femei... Şi chiar dacă există multe
diferenţe... între tine şi... iele, singurătatea ta este doar... o
amăgire.
G: O amăgire... Ce bine ar fi ca Singurătatea mea... să
fie de azi, poate chiar de acum, doar o amăgire... Mi-ai
lipsit! Mi-au lipsit discuţiile acestea... Ah, doamne, îţi mai
aminteşti...?
F: Da.
G: Şi... de ce aş vrea... eu... acum... să mă amăgesc?
155
Repetare
F: Ca să ascunzi de tine realitatea evidentă a repetării: tu
eşti o repetare prin întâmplare, iar repetarea nu este
niciodată singură: întotdeauna mai este cel puţin o altă
repetare la fel ca şi ea. Tu eşti o copie, o clonă, o reluare...
Şi această realitate vrei uneori să o ascunzi de tine
amăgindu-te că ai fi singură.
G: Dar... dacă nu sunt singură, atunci cum sunt?
F: Nu eşti singură – eşti sociabilă!... Acum, de exemplu,
nu eşti singură: eşti cu mine – deci eşti sociabilă.
G: Da... Sunt cu tine. Ce bine că ne-am întâlnit! Ce
întâlniri frumoase am avut! Dar e mult de atunci şi mă
gândesc că...
F: Când te gândeşti la ceva, nu eşti singură – limba pe
care o vorbeşti şi în care gândeşti nu e creaţia ta, ci a unei
întregi societăţi... Deci în gândire şi vorbire nu eşti singură,
ci eşti sociabilă.
G: Da, ai dreptate...
F: Eşti îmbrăcată?
G (puţin surprinsă): Da! Evident... Of, Doamne, în seara
aceea am venit la tine şi tu ai fost drăguţ şi... eram
îmbrăcată cu rochia aceea lungă, înflorată, când am venit,
dar... apoi, după miezul nopţii...
F (o priveşte): Când eşti îmbrăcată... nu eşti singură...
Hainele acestea de pe tine nu le-ai făcut tu – ele sunt
rezultatul muncii foarte multor oameni! – Ele sunt un produs
social... Deci, cât timp eşti... îmbrăcată, nu eşti singură, ci
eşti sociabilă.
G (îi zâmbeşte): Şi... ar trebui... să mă dezbrac, ca să fiu
singură?
F: Să te dezbraci, să-ţi uiţi limba, să uiţi până şi
amintirea unui alt om! Abia atunci ai fi relativ singură...
Până atunci eşti doar sociabilă.
G: Ah, F! Nu te-ai schimbat deloc! Tot fermecător ai
rămas!... După cum descrii tu singurătatea, în clipele de
amor ar trebui să mă simt foarte singură: sunt goală, îmi uit
gândurile, rămân în tăcere, închid ochii... dar, totuşi, nu
sunt singură... Iubitul meu este lângă mine... Ai fost...
lângă mine...
F: Am fost... Sunt şi acum. Nu s-a schimbat nimic între
noi... Iubirea este repetare, dragostea este repetare, sexul
este repetare. Iubirea presupune reluarea plăcută a unei
156
dorinţe de bine, a unor dorinţe şi fapte de ajutor pentru
fiinţa iubită.
Iar dragostea aduce, de multe ori, cu ea ataşamentul,
obsesia, indecizia...
G: Da. Îmi amintesc cum îmi explicai... ce e dragostea...
Iubire, ataşament, obsesie, indecizie, dorinţă sexuală...
F: Ori, ce este ataşamentul, dacă nu e repetare? Şi ce e
obsesia, dacă nu e repetare? Şi ce e indecizia, dacă nu e
evitarea repetată a luării unei decizii?...
G: Ai ezitat atunci! Ne-am despărţit. Am ezitat şi eu. Nu
am îndrăznit să... Tot filosof ai rămas: ştii să cucereşti... Iar
când am făcut dragoste... Poate ţie ţi s-a părut că am făcut
doar sex, dar...
F: Sexul... este şi el repetare: se bazează pe mişcări
repetate, pe atingeri repetate, pe sărutări repetate, pe
îmbrăţişări repetate, pe acele... plăceri repetate...
G: Doar o singură dată... dragoste am făcut. Nu îţi pare
rău? Nu ţi-ai dorit mai mult? Eşti singur acum?
F: Iubirea... dragostea şi sexul nu sunt compatibile cu
singurătatea... Ele sunt repetare, iar repetarea nu e
singurătate. Ele sunt forme de socializare, iar socializarea
nu e singurătate.
G: Deci... să înţeleg că tu îmi recomanzi acum pachetul
format din iubire, dragoste şi sex ca antidot pentru
singurătate?
F: Da, G! Ţi-l recomand... printre multe alte repetări
specifice socializării dintre oameni... pe care oricum le faci...
Trebuie doar să le conştientizezi ca atare... Tu eşti o
repetare, printre alte repetări şi, de aceea, nu ai fost
singură, nu eşti singură şi nu vei fi niciodată singură.
G: Of, F! Cu tine nu am fost niciodată singură... Nici
îmbrăcată, nici dezbrăcată... Dar lumea asta e iluzie, aşa
că...
F: E posibil ca, uneori, iluzia singurătăţii să se repete în
mintea ta. În acele momente... aminteşte-ţi de mine,
aminteşte-ţi de familia ta, de prietenii şi de prietenele tale,
de societatea în care trăieşti... Aminteşte-ţi de repetare... şi
amăgirea singurătăţii va fi dezvelită ca fiind ceea ce este: o
negare a propriei repetări, o negare a propriei vieţi, o fugă
de realitate, o rătăcire prin ceea ce nu există în acest
univers al repetării prin întâmplare: anume, singurătatea...
157
Repetare
G: Mulţumesc de sfaturi!... Să înţeleg deci că tu nu eşti
singur...
F: Nu.
G: Şi... altfel, cu ce te mai ocupi?
F: Păi, ca de obicei... cu repetarea şi cu întâmplarea...
scrisului.
G: Am văzut. Felicitări! Ultima carte chiar mi-a plăcut...
F: Mulţumesc!
G: Bine F... Te rog să mă scuzi, dar mă grăbesc puţin
spre... spre o... repetare... Am... Am o întâlnire.
F: Repetare plăcută! Şi nu uita: când te mai simţi
singură, sună-mă!
G (plăcut surprinsă): Ok.
F: Sau... sună un alt prieten... să ieşiţi la o întâlnire
repetată prin întâmplare. Singurătatea dispare prin fapt de
repetare spre...
G (glumeaţă): Sexuare!
F (îi zâmbeşte): Socializare.
G: Socializare... Am înţeles... Mulţumesc de sfat. Ciao, F!
Ne auzim!
F (o îmbrăţişează, apoi o priveşte în ochi ca pe vremuri):
Mi-a părut rău, să ştii... Că nu s-a repetat... Dar poate că
odată...
G (îi zâmbeşte): Se va repeta...
(Se îmbrăţişează din nou, apoi se despart şi ies de pe

scenă.)
(Sfârşit.)
158
CUPRINS
Parcul fantastic 3
I. În parc 4
1. Idei spre încercare 4
2. Neînţelegerea 7
3. Iubirea 10
4. Femeia cu Pălărie 15
5. Omul din viitor 24
II. Publicitate 28
1. Lanţurile 28
2. Fantasticul 30
3. Dorinţele 33
4. Omul cu Reclama 36
5. Femeie învârtindu-se 41
6. Circul filosofic 44
III. Cuvântul ascuns 46
IV. Bal mascat 58

1. Lanţul vieţii 58
2. Despre tâmpenie şi alte tâmpenii 59
3. Omul fantastic 65
4. Împăratul 71
5. Jos măştile! 74
Meditaţia roboţilor 77
1. Oameni şi roboţi 77
I. Lumea 77
II. Alimentarea 78
III. Relaxarea 82
IV. Prevederea 84
V. Lupta 87
VI. Concentrarea 89
VII. Provocarea 90
VIII. Sexul 92
159
Repetare
2. Roboţi şi oameni 94
I. Detaşarea 94
II. Moartea 97
III. Alegerea 100
IV. Dominarea 102
V. Armonizarea 104
VI. Jocul 106
VII. Cuvintele 108
VIII. Imaginaţia 109
IX. Repetarea şi întâmplarea 111
X. OM 113
Sălbaticii, ţăranii, domnii şi roboţii 115

I. Sălbaticii 115
II. Ţăranii 119
III. Domnii 122
IV. Roboţii 125
Re 126
1. În clasă 126
2. La o masă 131
3. Pe stradă 136
4. Pe hol 140
5. Ştirile de azi 142
6. Analiza situaţiei 147
7. Răspuns esenţial 152
8. Sociabilă 155
160
http://radu-lucian-alexandru.blogspot.ro
http://calatorieprinconstiinta.wordpress.com
http://scribd.com/Radu%20Lucian%20Alexandru
161

Repetare - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Repetare - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colecţia

Această carte cuprinde următoarele piese de teatru:

2023 © Copyright deţinut de Radu Lucian Alexandru.

Ilustraţia copertei: Radu L.

1. Trei bărbaţi aflaţi în observare, căutare şi exprimare de

2. O femeie tânără, frumoasă, deşteaptă, atrăgătoare

3. Fiinţe ce ştiu să păşească uneori în mod explicit

4. Diferiţi trecători prin parc ce poartă cu ei o încărcătură

5. Oameni ieşiţi la plimbare, de diferite vârste, singuri, în

Decor: Parc... Iarbă, flori, copaci... În fundal, aleile şi

1. Idei spre încercare

(Omul cu Carte stă aşezat pe banca B1. E îmbrăcat la

Cosmina: Bine, dar... eu nu înţeleg!

Cosmina: Jocul vostru mi se pare deja plictisitor! Despre

(Din partea stângă, intră pe scenă un tânăr cu o chitară,

(Filosofii rămân un moment în tăcere şi o privesc cu

5. Omul din viitor

(Intră pe scenă un personaj „fără viitor” ce lasă impresia

Vlad (râzând, după ce Omul din Viitor s-a îndepărtat):

(Din partea stângă intră pe scenă Bătrânul cu Tobă...

(Soldatul cu Trompetă intră cu paşi de defilare pe traseul

Moş Crăciun şi Îngerul cu Aripi: Lanţul s-a rupt!... Lanţul

Îngerul cu Aripi (venind aproape de marginea dinspre

Moş Crăciun: Creşteţi mari, dragii moşului!... Moş Crăciun

(După un mic moment de pauză, intră pe scenă grupul

Stelian: Foarte bună idee!... Să explicăm deci infinitul!...

(Din stânga, intră pe scenă o fată cu o rochie înflorată

Vlad (după ce-şi revine puţin din ameţeală): E incredibil

III. Cuvântul ascuns

(În acest moment intră pe scenă un cerşetor care se

Cerşetorul de Vorbe: Vă rog, daţi-mi şi mie o vorbă!

(Ies grăbiţi de pe scenă pe traseul T5.)

IV. Bal mascat

(Reintră pe scenă Omul cu Lanţ purtând o mască pe faţă.

2. Despre tâmpenie şi alte tâmpenii

(După un moment de tăcere, intră pe scenă un personaj

(Stelian, Damian, Vlad şi Cosmina reintră pe scenă,

(În acest moment intră pe scenă un om îmbrăcat cu

Împăratul (după o clipă de cugetare): ... Ştiţi ce?

(Ies de pe scenă... Sfârşit.)

(Pe scenă e reprezentată o cameră amenajată pentru

(Din culise răzbate bătaia unui gong... Apoi se aude o

Ileana: Bună, iubi!

Vizulescu: Intraţi, e deschis!

(Tăcerea este întreruptă de sunetul soneriei – sunet de

Vizulescu: Ba nu glumesc deloc acum!... Geta!... Priveşte

Geta: Foarte profund acest filosof!... Dar revenind la

Geta: Nu! Nu înţeleg!... Cum vine asta? El e cel iniţiat şi

Geta: Vreau să-ţi arăt că nu sunt virgină!

Vizulescu: Dragii mei... Cred că suntem în punctul în care

Ileana (cu tristeţe în glas): Viz... Eu nu mă pot relaxa...

Ileana (revenindu-şi puţin): Dar lasă! Nu-i nimic... Mai

Vizulescu: Te rog să nu pleci... Ia loc... Am ceva să-ţi

Geta: Şi eu nu trebuia să vin. De fapt nici nu veneam,

Formibela: Vise... Până la urmă mi se pare că nu ne

Formibela: Nu e complicată deloc: vorbim doar prin

Vizulescu: Bine atunci... Dacă ne-am mai calmat,

Geta (uşor dezamăgită, încheindu-se la cămaşă): Bine,

Ileana: E râsu'-plânsu'... Cu un ochi râdem, cu celălalt

IX. Repetarea şi întâmplarea

Vizulescu: Geta... nu mai fi aşa dură cu specia voastră.

Geta: Văd că ai început să-ţi dai drumul la înţelepciune.

(După trecerea celor câtorva minute se aude bătaia

Sălbaticii, ţăranii, domnii şi roboţii