ACTUL I, scena 3

CHIRIŢA, GUGULIŢĂ, ŞARL, SAFTA, ION

[...] SAFTA: Iar îi să tragi tiutiun, soro?... Pare că te văd iar c-ai să te îmbolnăveşti.
CHIRIŢA: Ba nu, soro, c-aşa-i moda. Dacă sunt armazoancă, trebuie să mă deprind cu ţigările...
SAFTA: Mă mir ce gust poţi găsi să pufuieşti din gură ca un neamţ?
CHIRIŢA: Ce gust?
Toată lumea azi fumează,/Scoate fum pe nas, pe gât;/Unii moda imitează,/Alţii fumează de urât./Omenirea-i o ţigară/Care se
preface-n scrum;/Şi amorul cel cu pară/Arde şi se schimbă-n fum.../Numai fumuri vezi aice/La femei şi la bărbaţi./Toţi fumează...
poţi dar zice:/Că-s mai toţi înfumuraţi.
SAFTA: Cum înfumuraţi?... vrei să zici afumaţi?
CHIRIŢA: Şi una şi alta (Îşi caută chibriturile.) Da΄ oare unde-am pus chibriturile? Hait! le-am prăpădit pe câmp. (Tare.) Monsiu Şarlă?
ŞARL (înaintând): Poroncesc, madam.
CHIRIŢA: Nu cumva ai fosfor cu d-ta?
ŞARL (aprinzând un chibrit): Voilà, madame. (În parte.) Elle fume comme un caporal.
CHIRIŢA (aprinzându-şi o ţigară groasă): Merci... Voulez-vous aussi boire une cigarre?
ŞARL (în parte): Aie... aie... elle va recommencer ses traductions libres...
CHIRIŢA: Ils sont de minune... cigarres de Halvanne...
GUGULIŢĂ: Ţigare de halva?... neneacă, dă-mi şi mie o ţigară.
CHIRIŢA: Auzi?... atâta ar mai trebui... cuconaşii nu trag ţigări.
GUGULIŢĂ: Ei... mata de ce tragi dacă eşti cucoană?
CHIRIŢA: Tacă-ţi gura, plodule... Monsiu Şarlă... ian dites-moi je vous prie: est-ce que vous ètes... mulţămit de Guliţă?
ŞARL: Comme ça, comme ça... mulţumit et pas trop.
CHIRIŢA: C’est qu’il est très... zburdalnic... mais avec le temps je sui sure qu’il deviendra un tambour d’ instruction.
ŞARL (cu mirare): Tambour?...
CHIRIŢA: Oui... adică, dobă de carte... tambour... nous disons comme ça en moldave.
ŞARL (în parte): Ah bon!... la voilà lancée. Parle donc le moldave alors, malheureuse.
CHIRIŢA: Et voyez-vous, monsieur Charles, je ne voudrais pas qu’il perde son temps pour des fleurs de coucou.
ŞARL: Pour des fleurs de coucou?
CHIRIŢA: C’est-à-dire: de flori de cuc... nous disons comme ça...
ŞARL: En moldave... Vous parlez comme un livre. (În parte.) Cristi... qu’elle m’ agace avec son baragouin!
CHIRIŢA: Merci... j’ai apprendé toute seulette le français... pre legea mea.
ŞARL: C’est extraordinaire... Hé bien, votre fils vous ressemble... il a une facilité! dans quelques années il parlera aussi bien que vous.
CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi... Auzi ce spune monsiu Şarlă... zice că ai să vorbeşti franţuzeşte ca apa... N’est-ce pas,
monsieur Charles, qu’il parlera comme l’eau?
ŞARL: Comme?... Ah oui, oui... vous dites comme ça en moldave. Oui... oui.
CHIRIŢA: Da ian să-i fac eu un examen... Guliţă, spune nineacăi, cum se cheamă franţuzeşte furculiţa?
GUGULIŢĂ: Furculision.
CHIRIŢA: Frumos... dar friptura?
GUGULIŢĂ: Fripturision.
CHIRIŢA: Prea frumos... dar învârtita?
GUGULIŢĂ: Învârtision.
CHIRIŢA: Bravo... Guliţă... bravo, Guliţă... (Îl sărută.)
ŞARL (în parte): Gogomanition, va!...

1.Stabiliți rolul franțuzismelor din acest fragment.

2. Prin ce modalități se evidențiază elementele de kitsch din societatea începutului de secol XIX (situații, tipologii de personaje,
atitudini, replici, obiecte)?
3. Indicați 2 asemănări și 2 deosebiri față de universul caragialian (situații, tipologii de personaje, atitudini, replici, obiecte).
4. Comentați rolul replicilor spuse aparte de Monsiu Șarlă.
5. Transcrieți 2 expresii/locuțiuni verbale din text.
6.Dați sinonime contextuale pentru mă deprind, moda, înfumurați, gust, pară.
7. Scrieți 2 expresii/locuțiuni cu termenii a trage, a spune.
8. Argumentați polisemia termenilor a trage, a spune (minim 2 enunțuri).
O ARTĂ CONSPIRATIVĂ (din volumul „Coridoare de oglinzi”, Ana Blandiana)
Nicio artă nu e mai conspirativă decât arta producerii râsului, nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului
comic.
După ce, milenii întregi, admiratorii poeziei au preferat să vadă în poet un leneş iluminat căruia i se suflă de sus cuvintele pe
care abia dacă se îndură să le transcrie; după ce muzicianul divin a fost imaginat, sute de ani, ca un senin auzitor al corurilor cetelor
de îngeri, publicul ultimului secol s-a obişnuit să admită, nu fără o sadică plăcere, imaginea artistului chinuit de propria sa artă,
epuizat de munca sa istovitoare. Numai artistului comic i se refuză în continuare dreptul la mărturisirea efortului. Un Chaplin
transpirând pentru a obţine o grimasă amuzantă este de neimaginat. Travaliul, dacă există - şi bineînţeles că există, dar noi vrem şi
reuşim să facem abstracţie de el - se produce în zone secrete, ascunse cu grijă, negate cu dezinvoltură.
Iluzia că umorul se produce fără voia autorului lui, şi chiar împotriva voinţei sale, trebuie să rămână neatinsă. Misterele
artei comice sunt apărate nu numai de străşnicia păzitorilor lor, ci şi de conspiraţia celor care refuză cu încăpăţânare să le
descopere.
MUŞCHIUL RÂSULUI (din volumul „Autoportret cu palimpsest”, Ana Blandiana)
Atunci când am aflat că unul dintre foarte puţinele elemente anatomice care îl deosebesc pe om de restul mamiferelor -
unul dintre acele elemente misterioase şi definitorii, argumentând o origine abruptă, poate superioară - este un muşchi, exclusiv
uman, care se numeşte "muşchiul râsului", am avut un sentiment de surpriză şi de triumf. Era ca şi cum aş fi descoperit că, realizând
confuzia căreia i-a dat naştere, natura însăşi încearcă să facă o precizare, minoră aparent, dar de o infinită fineţe, şi delimitează
astfel, printr-o singură nuanţă, categorii care păreau identice şi care se dovedesc în cele din urmă esenţial deosebite. Este un gest
cavaleresc, echivalând cu o retractare şi cu o recunoaştere, dovada - anatomică! - a unei mai nobile ascendenţe.
Spre deosebire însă de Buffon - cel ce, descoperind-o şi botezând-o, a transformat-o în argument material al unui spiritual
pedigri -, eu m-am bucurat de existenţa infimei particule anatomice ca de o explicaţie, în sfârşit găsită, a atât de paradoxalei noastre
victorii. Iată, elefanţii sunt mai mari, leii mai puternici, tigrii mai cruzi, cămilele mai rezistente, pisicile mai linguşitoare, şerpii mai
otrăvitori, păunii mai frumoşi, gazelele mai graţioase, câinii mai credincioşi, caii mai nobili, şi totuşi noi am învins, pentru că numai
noi avem în plus un muşchi - asemănător acelei pârghii în stare să ridice pământul în univers -, muşchiul râsului. Păsările ştiu să
zboare, peştii să înoate, albinele să facă miere, dar noi ştim să râdem, iar râsul este în stare să ţină locul tuturor calităţilor şi să
contrabalanseze toate forţele. Pentru că el este asemenea acelor substanţe chimice care, intrate într-un amestec, îi schimbă brusc şi
determinant caracteristicile, multiplicându-se de tot atâtea ori, schimbându-se, îmbogăţindu-se, transformându-se, scânteind din
mii şi mii de feţe contradictorii şi orbitoare, puternice. El poate să fie şi vesel şi trist, şi întăritor şi batjocoritor, şi bun şi rău, şi
puternic şi slab, şi frumos şi urât, şi fericit şi disperat, el este asemenea lichidului în stare să ia forma vasului în care stă şi căruia îi dă
nu numai greutatea conţinutului, ci şi aspectul debordant al plenitudinii.
Căci nu prilejul, ci forţa de a râde acordă acestui act eminamente omenesc întreaga lui semnificaţie întinsă pe harta
evoluţiei noastre de la biologie până la filosofie, forţa de a râde în orice condiţii, forţa de a demonstra că o înşiruire de întâmplări nu
devine istorie decât structurată de arhitectura spiritului.
Voiam de mult să scriu despre minunatul, misteriosul muşchi al râsului, care încurcă evoluţia lină începută din protozoare şi
ne acordă inexplicabili, intimidanţi epoleţi. Dar nu cred că aş fi putut alege un mai potrivit moment decât momentul dintre ani, acel
no man's time pe care numai râsul scânteind de toate nuanţele curcubeului mai poate să-l umple. A râde, a face haz de necaz, a da
cu sâc roţii, care nu se opreşte niciodată, a secundelor, iată ceva într-adevăr demn de această unică, invincibilă specie, dotată cu un
ciudat şi eroic muşchi al râsului; iată ceva cu adevărat greu. Pentru că, la urma urmelor, de plâns ştiu să plângă şi alte mamifere,
singur râsul ne e rezervat exclusiv, ca un arc pe care numai Ulise ştie să-l stăpânească.
CARAGIALE ÎN VREMEA LUI (din volumul „Coridoare de oglinzi”, Ana Blandiana)
Am privit întotdeauna universul caragialian ca pe o lume neînfricoşătoare, pe care superficialitatea o fereşte de fanatism,
hazul o fereşte de prostie şi nevoia de comunicare o fereşte de ură; o lume care se descarcă prea des în lamentări, anecdote, bârfe,
hohote de râs, pentru a putea acumula tensiunea necesară durerii şi pentru a putea suferi cu adevărat: o lume pe care tocmai
această incapacitate a suferinţei o face umană şi blândă, mediocră şi acceptabilă; o lume iertătoare în care răzbunările se uită după
prima halbă de bere şi violenţa se diluează şi dispare în cuvinte: o lume uşuratecă aparent, neserioasă la prima vedere, dar în fond
înţeleaptă, lăsând să treacă valul, lăsând să treacă de la ea, pupându-se în piaţa indepedenţei, înţelegătoare şi conciliantă, ridicolă
poate, dar nu înfricoşătoare, niciodată înfricoşătoare; o lume a cărei imensă izbândă este aceea că reuşeşte să supravieţuiască şi
care nu cere altceva. O lume pe care poţi să o dispreţuieşti, dar care nu încetează, în acelaşi timp, să-ţi fie - chiar dacă eşti puţin
jenat de aceasta - simpatică; o lume de câmpie spre care, de la poalele munţilor fanatismului şi urii, mă întorceam cu înduioşare şi
recunoştinţă. [...]
Există momente în care, prea puternică în descendenţa ei şi prea sigură de forţa ei de contaminare, lumea lui Caragiale,
delirantă, şi universul său, aiuritor, devin - aşa cum nu le-aş fi crezut niciodată în stare - înfricoşătoare, pentru că degradează, în
halucinanta lor iresponsabilitate, totul. Violenţa şi ura, crima şi suferinţa renasc astfel mai îngrozitor din propria lor deriziune. Şi
totuşi, chiar în cele mai rele clipe ale ei, această jalnică şi periculoasă umanitate - atât de benignă totuşi pe lângă altele - nu este fără
de scăpare. Dar, uluitor, cutremurător chiar, mântuirea ei se produce tot prin râs. [...]