Poezia ,,Oda” este o arta poetica filosofica publicata in revista alcatuita de Titu

Maiorescu in editia din 1883, numita ,,Poezii”. Opera se incadreaza alaturi de Luceafarul
si Glossa intr-o trilogie ce urmareste elucidarea conditiei geniului.
Opera apartine genului liric, iar ca specie literara este o elegie, apartinand curentului
romantism.
Titlul sugereaza antiteza dintre sensurile cuvantului „Oda” (imn de slava, lauda) și
tristetea, chinurile poetului ilustrate de continutul poeziei. Metrul antic se intalneste in
versurile lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe mai lungi in ideea
cresterii sonoritatii poeziei. Acest tip de metru se regaseste in strofa safica specifica
poeziei antice grecesti formata din 3 versuri de 11 silabe si un vers de 5 silabe. In versuri
alterneaza tipul de ritm dactilic si trohaic.
Tema poeziei o constituie viziunea asupra conditiei geniului, poezia abstractizand
formule metaforice poetice in exprimarea iubirii, a mortii, a cunoasterii si
autocunoasterii.
Primul vers al poeziei „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” – este, cu siguranţă, cel
mai profund gând poetic din literatura noastră, sintetizând un întreg sistem filozofic,
prin care eul liric dezvăluie trecutul relativ („să-nvăţ”) al tinereţii sale, un timp când se
credea veşnic aparţinător al Cosmosului.

Atitudinea contemplativă a poetului se manifestă prin starea de visare către elemente

cosmice definitorii ale solitudinii: „Ochii mei nălţăm visători la steaua / Singurătăţii”.
Verbele din prima strofă, aflate la imperfect – „nu credeam” – „’nălţam”-, proiectează
acţiunea conjunctivului „să-nvăţ” într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit
cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul „a muri” cu valoare
atemporală, definind un fenomen continuu, implacabil pentru om.

In a doua strofa, prin oximoronul ,, Suferinta tu, dureros de dulce..” este surprinsa
aparitia neasteptata a iubiri, care trezeste in poet, pentru prima data, voluptatea
mortii/Neinduratoare.”, facandu-l constient de efemeritatea omului. Voluptatea este
adesea asociata cu durerea.

In strofa a treia este sugerata patima mare pe care o simte eul liric fata de femeie, in
ciuda exemplelor din mitologie in care eroii mitici Nessus și Hercul au fost supusi unor
chinuri fizice din cauza femeii și a iubirii.

Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al

suferinţei, combustia (arderea) erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul
agonizează: „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug, mă topesc
în flăcări…”. Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi
purificatoare prin ardere, adică prin iubire, eul liric întrebându-se dacă ar fi posibilă o
renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: „Pot să mai renviu luminos
din el ca / Pasărea Phoenix?”.
Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga
de matuire, in care fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine.
Finalul este asemanator Luceafarului deoarece se constientizeaza conditia geniului ce
are nevoie de un spatiu separat al manifestarilor sufletesti. Poetul isi asuma conditia
“mie reda-ma”, asa cum Luceafarul isi constientizeaza postura geniala “Ci eu in lumea
mea ma simt nemuritor si rece”.
Poezia ,,Oda” sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea și
autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet
fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica și inevitabila cale de cunoastere și mai ales de
autocunoastere.