Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bac Istorie (Rezumate)
Bac Istorie (Rezumate)
A. Evul Mediu
1. Autonomii locale în spaţiul românesc
La începutul Evului Mediu românii existau organizaţi în nişte formaţiuni politice prestatale numite
cnezate, voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe sate (sau uniuni de obşti). Ele s-au format probabil în
perioada migraţiilor, dar abia în secolul IX avem informaţii sigure despre ele.
Transilvania
- Pentru secolul IX sunt menţionate voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut (în Cronica lui Anonymus), în
contextul expediţiilor unor căpetenii de trib maghiare în Transilvania.
Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul voievodatului său va fi stăpânit de urmaşii
acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi formaţiunea sa politică îşi păstrează independenţa. Menumorut este
învins de nişte căpetenii maghiare şi în final hotărăşte ca fiica sa să se căsătorească cu fiul ducelui Arpad,
conducătorul maghiarilor.
- Pentru secolul XI sunt atestate voievodatele lui Ahtum şi Gyula (în Viaţa Sfântului Gerard). Teritoriile lor sunt
cucerite de regatul maghiar, după anul 1000 (când este întemeiat acesta) şi sunt alipite Ungariei.
Ţara Românească
- În secolul XIII sunt atestate cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, Ţara
Severinului (în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, 1247). Ele sunt vasale regelui Ungariei.
- Un alt document maghiar menţionează că pe la 1277 voievodul Litovoi şi fratele său, Bărbat, se revoltă
împotriva suzeranităţii maghiare. Litovoi este ucis în luptă de oştile regelui Ungariei, iar Bărbat este luat
prizonier şi apoi răscumpărat de familia sa cu o mare sumă de bani.
Concluzia este că în secolul XIII spaţiul de la sud de Carpaţi este vasal Ungariei.
Moldova
- Autonomii locale cunoscute pe la anul 1000 sunt ţări, codri, câmpuri (nu sunt atestate de izvoare scrise numele
lor sau ale unor conducători). Ele sunt menţionate de tradiţia populară consemnată apoi de primele cronici
moldoveneşti.
- În secolul XIII ele sunt dependente de tătari.
1
Întemeierea Moldovei
- Primul stat pe teritoriul Moldovei a fost întemeiat de către voievodul Dragoş din Maramureş, pe la 1350,
la iniţiativa regelui Ungariei, Ludovic I. Ludovic I a creat aici o marcă de apărare împotriva tătarilor la
conducerea căreia l-a numit pe Dragoş. Prin urmare, Moldova lui Dragoş, care cuprindea numai nordul actualei
Moldove, era un stat vasal regelui Ungariei. La scurt timp moldovenii au început să se revolte împotriva
suzeranităţii Ungariei.
- Pe la 1364 moldovenii s-au revoltat din nou contra suzeranităţii maghiare, iar revolta lor a fost condusă de
un alt voievod din Maramureş, Bogdan. Acesta a intrat în conflict cu regele maghiar deoarece încălcase
autonomia Maramureşului. Dorind să ducă o viaţă independentă, el a trecut munţii, în Moldova, însoţit de mai
mulţi dintre oamenii săi. Aici a condus revolta moldovenilor contra regelui Ungariei, alungându-l pe urmaşul lui
Dragoş, Balc, ce revine în Transilvania în 1365. Moldova lui Bogdan a devenit un stat independent.
- Domnitorul Petru I Muşat (1375-1392) a întemeiat mitropolia ortodoxă la Suceava, a stabilit aici scaunul
domnesc şi a bătut primele monede. Tot el a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, pentru a avea un sprijin
împotriva regilor maghiari.
3
ceţoasă în apropiere de Vaslui, într-un loc îngust dintre două dealuri şi râul Bârlad. Turcii au fost atraşi într-o
cursă şi încercuiţi în acest loc strâmt. După victoria moldovenilor, turcii s-au retras, dar au revenitîn anul 1476
într-o nouă campanie.
Alianţa cu regele Ungariei, Matia Corvin (1475)
Conştient de faptul că turcii ar putea reveni curând într-o nouă campanie, după înfrângerea de la Vaslui, Ştefan a
căutat să realizeze alianţe cu mari puteri creştine. În iulie 1475 Ştefan cel Mare a încheiat cu regele Ungariei o
alianţă antiotomană, în care îi promitea ajutor într-o eventuală campanie contra turcilor. Cu toate acestea, în anul
următor Ştefan nu a primit un ajutor militar concret din partea Ungariei.
Campania sultanului Mehmed al II-lea din vara anului 1476
Cauza campaniei: Mehmed al II-lea a venit personal, în vara anului 1476, în fruntea unei armate cu scopul de a
cuceri Moldova.
Ştefan a adunat oastea cea mare, alcătuită din toţi locuitorii, dar turcii i-au pus pe tătari să atace nordul Moldovei,
astfel că voievodul a trebuit să le dea drumul ţăranilor să-şi apere gospodăriile. A rămas să lupte împotriva turcilor
doar oastea cea mică. Bătălia s-a dat la Valea Albă (loc numit de atunci Războieni) şi a fost câştigată de turci, dar
moldovenii nu au suferit pierderi mari. Ei s-au retras în cetăţi, iar sultanul, după mai multe asedii, nu a reuşit să
cucerească nicio cetate, fiind obligat să se retragă. În timpul retragerii, moldovenii i-au hărţuit şi le-au împiedicat
aprovizionarea iar în tabăra turcească a izbucnit şi o epidemie de ciumă. Astfel, pagubele campaniei au fost foarte
mari, iar rezultatul politic concret aproape nul.
Pacea cu turcii (1489)
După mai multe războaie cu turcii, în urma cărora Ştefan a suferit şi pierderi teritoriale (cetăţile Chilia şi Cetatea
Albă), domnul Moldovei a hotărât să încheie pace cu turcii. El a rămas şi fără niciun sprijin extern, pentru că şi
Polonia şi Ungaria au încheiat pace cu turcii. În urma păcii din 1489, Moldova devine stat vasal Imperiului
Otoman.
5
B. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX)
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii şi separaţia puterilor în stat, dar şi obţinerea independenţei de sub
suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută
teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.
Regulamentele Organice (1831, 1832), cele mai importante reforme din prima
jumătate a secolului XIX
Regulamentele Organice sunt primele constituţii din Ţările Române.
Contextul adoptării Regulamentelor Organice
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol,
Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul să
intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului Otoman, dar şi că avea un anumit
drept de control asupra politicii acestora. Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins
Imperiul Otoman să accepte adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principate. Aceste prime constituţii
s-au numit Regulamente Organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei.
Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832.
Caracterul modern al Regulamentelor Organice
Regulamentele Organice prevedeau separaţia puterilor în stat. Puterea legislativă era deţinută de
Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri erau membri de drept ai Adunării iar dintre
boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Puterea executivă era
deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştri. Domnitorul era ales pe viaţă de către
Adunare. Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era instituţia
supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic modern.
Alte prevederi importante au fost desfiinţarea vămilor interne şi desfiinţarea categoriilor ţăranilor scutiţi
de impozite (scutelnicii şi posluşnicii), aplicându-se astfel câteva din punctele proiectului lui Tudor Vladimirescu.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi
nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el era
un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane.
7
La 9 iunie revoluţia a început cu o mare adunare populară la Islaz, unde a fost prezentat programul numit
Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: independenţa
administrativă şi legislativă a ţării, desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările
sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, instrucţie şcolară
egală pentru ambele sexe, gardă naţională.
La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul
domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Islaz, care a avut
rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor, dar şi de temea Rusiei şi
Turciei. Puterea a fost preluată de un Guvern provizoriu, care a încercat să înfăptuiască unele reforme: a
desfiinţat privilegiile, a anulat Regulamentul Organic, a adoptat steagul tricolor, a creat o gardă naţională etc.
Revoluţia a fost înfrântă în luna septembrie, prin intervenţia armatei otomane, iar reformele revoluţionare anulate.
Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele revoluţiilor de la 1848 au
cuprins cele mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice
anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect,
principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
8
Reformele din timpul domniei lui Cuza sau consolidarea statului român modern
După realizarea unirii depline, Cuza a trecut la consolidarea statului prin adoptarea unor reforme:
- legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor
închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri.
- reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl
deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se putea
expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
- legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa
I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.
10
unde o parte a trupelor fuseseră duse în Dobrogea), respingând armata română dincolo de Carpaţi. Ele au pătruns
în Oltenia şi Muntenia, dar nu au reuşit să spargă frontul românesc din Moldova.
- În noiembrie 1916 trupele germane au ocupat Bucureştiul. Guvernul român şi armata s-au mutat în
Moldova, capitala României devenind Iaşul. La Bucureşti s-a format un guvern progerman, condus de
conservatorul Petre Carp.
Campaniile din 1917
- În iarna anului 1917, armata română s-a refăcut cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de generalul
Berthelot.
- În vara anului 1917, armata română a început ofensiva împotriva armatei austro-germane de-a lungul frontului
care se stabilizare în 1916 pe linia Oituz-Focşani-Galaţi. În iulie-august românii au câştigat luptele de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz. Mărăşeşti a fost cea mai semnificativă victorie a armatei române moderne, având o
importanţă şi la nivel european, fiind printre puţinele succese ale Antantei în acel an. Bătălia, care a durat două
săptămâni, a început ca o ofensivă puternică a germanilor, care urmăreau să străpungă frontul din Moldova, să
ocupe întreaga Românie şi să atace apoi fără oprelişti Rusia. Rezistenţa şi determinare românilor, conduşi de
generalul Eremia Grigorescu, dar şi superioritatea lor în luptele corp la corp, au împiedicat înaintarea germană.
Pacea separată cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (aprilie 1918). Sfârşitul războiului
- În octombrie 1917, în Rusia a avut loc revoluţia în urma căreia comuniştii au preluat puterea şi l-au executat pe
ţar. Ei au scos Rusia din război, încheind o pace separată cu Puterile Centrale.
- În această situaţie, România, rămasă singură pe frontul de est, a fost şi ea nevoită să încheie pace separată.
Tratatul de pace semnat la Bucureşti, în aprilie 1918, prevedea condiţii foarte aspre pentru România: cedarea
Dobrogei către Bulgaria, cedarea unei suprafeţe foarte mari din Munţii Carpaţi către Austro-Ungaria, şi un
control german asupra petrolului, lemnului şi grâului pe timp de 90 de ani. Tratatul de pace nu a fost niciodată
ratificat de către rege, deci nu a intrat în vigoare.
În toamna anului 1918 Antanta a învins pe rând Turcia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Germanii au capitulat
ultimii (armistiţiul de la 11 noiembrie). La 10 noiembrie, printr-o proclamaţie a regelui Ferdinand, România
intrase din nou în război de partea Antantei.
Principala consecinţă a participării României la Primul Război Mondial a fost unirea provinciilor
româneşti aflate sub stăpânire străină (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) cu România.
Unirea Transilvaniei (18 noiembrie, stil vechi/ 1 decembrie 1918 stil nou)
Context favorabil: în condiţiile înfrângerilor de pe front, împăratul Austro-Ungariei propune
organizarea federalistă a statului, adică recunoaşterea autonomiei provinciilor imperiului (3 octombrie 1918).
Autonomia: politicienii români din parlamentul Ungariei au hotărât autonomia naţiunii române, prin
Declaraţia de la Oradea. Un organism al românilor, numit Consiliul Naţional Român Central, format din 12
membri, a preluat puterea politică în Transilvania. La nivel local s-au creat consilii locale şi gărzi naţionale ale
românilor, astfel încât românii au ajuns să conducă efectiv provincia.
Unirea: guvernul maghiar a recunoscut organismele autonomiei românilor, dar românii doreau
independenţa Transilvaniei, nu doar autonomia. Consiliul Naţional Român Central a hotărât convocarea unei
Adunări naţionale, la Alba Iulia, care să hotărască soarta Transilvaniei. La Marea Adunare Naţională de la 1
decembrie au participat 1228 de delegaţi ai românilor, aleşi prin vot, care au hotărât în unanimitate unirea
Transilvaniei cu România. 10 mii de români au venit din toată Transilvania să asiste la acest eveniment istoric.
11
C. Secolul XX între democraţie şi totalitarism în Europa
În România votul universal a fost introdus printr-o lege din 1918. Constituţia din 1923 a introdus şi
principiul egalităţii în faţa legii indiferent de limbă, etnie şi religie.
13
România în secolul XX
Participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-1944 de partea Axei,
1944-1945 de partea Naţiunilor Unite).
În noiembrie 1940, România aderă la Axa Berlin-Roma-Tokio, deoarece Mareşalul Ion Antonescu a
gândit că cea mai bună soluţie pentru România nu putea fi alta decât alianţa cu Germania. Germania a invadat prin
surprindere, în iunie 1941, U.R.S.S. Antonescu, ca de altfel întreaga armată română, a fost de acord cu atacarea
U.R.S.S., sperând să recupereze Basarabia şi Bucovina. Armata română a trecut Prutul, alături de armata germană.
După eliberarea teritoriilor româneşti, muţi generali şi oameni politici români doreau ca România să nu continue
războiul dincolo de Nistru. Armata română a purtat lupte în sudul U.R.S.S. şi în Caucaz. Românii au suferit
pierderi uriaşe în bătăliile de la Cotul Donului şi Stalingrad. Două-treimi din armata română a fost distrusă în
luptele din 1942. Majoritatea oamenilor politici români nu au fost de acord cu războiul de partea Axei şi au
urmărit trecerea de partea Naţiunilor Unite. În ziua de 23 august 1944, regele Mihai l-a arestat pe mareşalul
Antonescu şi a anunţat la radio trecerea României de partea Naţiunilor Unite. În septembrie România a semnat
convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Armata română a luptat pentru eliberarea teritoriului românesc de
armata germană, trecând apoi în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Războiul s-a încheiat în 1945.
Prin Tratatul de pace de la Paris, din 1947, României nu i s-a recunoscut cobeligeranţa, adică
participarea la război alături de Naţiunile Unite. Ţara noastră a fost obligată să plătească o despăgubire uriaşă
pentru U.R.S.S. Singurul avantaj a fost că Ungaria a cedat României nord-vestul Transilvaniei.
15
4. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism si dizidenţă anticomunistă
16
Mişcarea de rezistenţă. Unii dintre români s-au opus regimului comunist, dar această opoziţie a fost mai
degrabă individuală decât de grup. O formă a fost opoziţia ţăranilor faţă de colectivizare: au fost cazuri când sate
întregi s-au revoltat. Dar cea mai importantă a fost rezistenţa armată a unor grupuri de partizani
anticomunişti care s-au format la sfârşitul războiului. Din acestea făceau parte ofiţeri ai armatei, studenţi,
intelectuali şi ţărani. Grupurile nu depăşeau câteva zeci de persoane şi se ascundeau în munţi sau păduri.
Unul dintre cele mai importante grupuri de rezistenţă a fost Grupul din Munţii Făgăraş, condus de Ioan
Gavrilă Ogoranu şi alcătuit din colegi de liceu ai acestuia. Ei au fost prinşi în 1957, cu excepţia lui Ogoranu care a
fost depistat în 1976. El a supravieţuit perioadei comuniste.
Ultimul partizan a fost prins în 1962. Mişcarea de rezistenţă nu a avut urmări concrete, dar a
demonstrat faptul că regimul comunist a fost impus cu forţa şi că societatea nu l-a acceptat.
Constituţiile comuniste
Constituţia din 1948
La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii
politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în
1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română. Unele prevederi sugerau că noul regim
se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:
- egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor etc.).
Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului: în primul rând nu se respectă principiul separaţiei
puterilor în stat. Marea Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii
de stat”. Ea are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace
şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare Naţională este condusă
de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are
atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite.
„Războiul Rece” este un conflict ideologic dus între două blocuri politice: S.U.A. şi statele democratice,
pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de altă parte, în perioada 1946-1991. Războiul Rece s-a purtat
pe multiple planuri, de la diplomaţie şi spionaj până la competiţiile sportive şi cucerirea spaţiului cosmic. În
relaţiile internaţionale cele două state au susţinut armat şi diplomatic diverse conflicte militare cum au fost:
războiul din Coreea, între Coreea de Nord comunistă şi Coreea de Sud, capitalistă, războiul din Vietnam,
conflictul israeliano-arab, unde S.U.A. a susţinut Israelul, iar U.R.S.S. statele arabe.
Cele două tabere şi-au creat organizaţii economice şi militare pentru a se apăra mai eficient de adversari.
În 1947 S.U.A. a propus un ajutor financiar important pentru redresarea ţărilor europene după război, numit
Planul Marshall. Stalin a refuzat acest ajutor şi a obligat statele comuniste să facă acelaşi lucru. Statele
comuniste şi-au creat, ca o reacţie la planul Marshall, propria organizaţie economică: Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul acesteia, făceau schimburi de produse, de la alimente până la
maşini şi utilaje. Fiecare dintre cele două tabere şi-a creat şi propria organizaţie militară: NATO (1949) ţările
capitaliste şi Pactul de la Varşovia (1955) ţările comuniste europene.
Politica externă românească în perioada regimului Dej (1948-1965)
În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie, deoarece a adoptat poziţia
sovietică în toate problemele de politică internaţională: a fost membră fondatoare a CAER-ului şi a Pactului de
la Varşovia, a susţinut politica U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut aceasta chiar şi cu statele
comuniste: Iugoslavia şi Ungaria. În anii ’60 regimul politic de la Bucureşti se distanţează de U.R.S.S. atât în
plan intern, cât şi în plan extern, fără însă ca acest fapt să aibă consecinţe din perspectiva Războiului Rece.
Politica externă românească în perioada regimului Ceauşescu (1965-1989)
Nicolae Ceauşescu a continuat distanţarea de sovietici, începută de Dej. Mai mult, el a transformat
independenţa faţă de sovietici într-o marcă a politicii externe româneşti. Evenimentul care i-a adus lui Ceauşescu
cel mai mare prestigiu pe plan intern şi internaţional a fost refuzul de a participa, în 1968, la reprimarea
revoluţiei anticomuniste din Cehoslovacia (numită Primăvara de la Praga). România a fost singurul stat
membru al Tratatului de la Varşovia care a refuzat trimiterea de trupe în Cehoslovacia.
Ceauşescu a adoptat o politică de neutralitate în unele dintre crizele importante ale Războiului Rece. Una
dintre aceste crize a fost provocată de Israel, în 1967, când, în aşa-numitul război de 6 zile, a ocupat teritorii ale
mai multor state arabe. U.R.S.S. a susţinut indirect arabii, iar S.U.A. Israelul. România a fost singurul stat
comunist care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul. De asemenea, România a fost primul stat comunist care
a stabilit relaţii oficiale cu Republica Federală Germană (Germania de Vest, stat pe care comuniştii nu au vrut să-l
recunoască), tot în 1967. În 1979, când U.R.S.S. a atacat Afganistanul, România a condamnat această agresiune.
19
5. Construcţia democraţiei postdecembriste
În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat de
politica de reforme economice şi sociale introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând
cu 1985. Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice
schimbare de structură. În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a
regimului comunist, mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie), dar şi în alte oraşe.
România a fost singura ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.
Revenirea la democraţie
După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul
Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist care era considerat dizident.
În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au
reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membri ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt înfiinţate un
număr mare de partide. Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea
privată în agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din nou loturile agricole în 1990) şi în
industrie (aici privatizarea s-a făcut cu dificultăţi şi cu pierderi economice uriaşe).
Constituţia sin1991
Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituţie adoptată în 1991.
Principii generale menţionate aici sunt specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat,
suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul.
Puterile statului:
Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este
ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care
deţin majoritatea parlamentară.
Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în
2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental
al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele
atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare),
poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva
Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere,
încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.
Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,
dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea
statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au
niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de
România.
20