AMINTIRI DIN VREMURI VECHI

Uneori oamenii se duc.

Pleacă. Aşa, dintr-odată.

Unde se duc? Desigur asta numai ei află. După ce se duc. După ce trec de peretele translucid
care ne separă pe noi, cei care rămânem aici în acest spaţiu 3D, de dincolo, unde-o fi şi cum
o fi şi pe care numai ei îl văd desigur.

Noi rămânem aici muţi, înspăimântaţi, uitându-ne la un obiect 3 inert ca o statuie, care
parcă ar fi EL, cel care fusese, dar care, desigur nu mai este EL.

Nu mai este printre noi în acest spaţiu 3D, EL împletit miraculos cu acest corp 3D.

Şi parcă ieri stăteam de vorbă şi EL.

EL cel plin de vervă, EL care arunca cu risipă din flăcările sufletului în toţi, la toţi şi în toate.

Şi îmi spunea:

Băi Ghiţă, băi. Ştii tu cum era când m-am trezit eu? Era frumos tare. Tata, adică tetu-tu, căci
aşa spuneam noi bunicului, tete, nu mă întrebaţi de unde vine cuvântul că nu ştiu, avea doi
boi mari, frumoşi. Şi iarna se duce la pădure, adică acolo unde erau tăieri de lemn şi trebuia
tras lemnul din pădure până la rampă la mocăniţă. Mocăniţa, adică trenul acela cu aburi
care pufăia zgomotos când mergea la deal şi din care mecanicul cobora din mers la pantele
mai mari şi punea nisip la roţi. Se ducea să câştige ceva bani pentru plătit dări la primărie şi
să fie şi pentru un mers la cârciumă. Că erau multe cârciumi aici în sat. De sus din ghioina –
aşa în zice locului aceluia dinspre munte de unde începe satul - şi până jos „devale”, unde se
termina satul, cred că erau vreo douăzeci.

Şi tet-tu, adică tata, după ce din banii câştigaţi cumpăra de la Scutaru, ceva bun pentru noi
cei mici, o lua agale cu sănioiu spre casă. La Scutauru era tare frumos la vremea aceea. Am
prins şi eu zicea EL. Era fabrică de cherestea, atelier mecanic, trotuare din lemn, brutărie,
sală de bal.
Da după ce intra în sat oprea la prima cârciumă să guste vinul.

Se aduceau vinuri bune la vremea aceea. Peste deal, cu căruţa, de la Panciu, de la Odobeşti.

Şi după ce bea o ulcică ca să se lămurească, pleca mai departe şi oprea la următoarea

cârciumă şi mai bea o ulcică.

Până la noi acasă erau vreo şase cârciumi. Iar ulcelele acelea trebuiau descântate şi cu ceva
vorbărie, fiindcă după o săptămână de stat în pădure avea limbariţă.

Se oprea desigur unde găsea un vin pe plac. Şi eventual şi oleacă de muzică. O cobză şi o
scripcă erau prea de ajuns.

Dar boii sărmanii, cu toată răbdarea lor, se plictiseau de atâtea opriri şi ulcele şi limbariţă şi
cum ştiau drumul către casă, ne trezeam cu ei în gura uliţei.

Iar mama, adică bâta, căci aşa spuneam noi bunicii, bâtă, nu mă întrebaţi de unde vine
cuvântul că nu ştiu, striga la noi, la noi la băieţi:

Ioane, Calaie – adică Neculaie-, Ghiţă fugiţi repede, băgaţi repede sănioiu în curte, dejugaţi
boii, băgaţii în grajd şi daţi-le să mănânce.