MONS KALLENTOFT

Seria: Malin Fors

Volumul 2

VARĂ FATALĂ
Original: [Malin Fors] #2 Sommardöden
[Summer Death] (2008)

Traducere din limba suedeză și note de:

DORU MAREȘ

virtual-project.eu

2011

VP - 2
 PROLOG

Õstergotland, duminică, 25 iunie

(În ultima sală)

Nu te voi omorî, îngerul meu de vară, te voi ajuta doar să renaști.

Vei regăsi puritatea și inocența. Trebuie evacuată mizeria vechilor povești,
timpul trebuie să se trădeze pe sine însuși și printre noi să nu mai rămână decât
binele.
Am încercat să nu ucid, dar, fără asta, renașterea s-a dovedit imposibilă,
esența a rămas legată de materie și, în tine, ca și în mine, josnicia ar continua să
vibreze ca o larvă caldă și neagră.
Ticăloșia ar supraviețui în propria-i crisalidă. Și timpul ar rămâne sfâșiat.
Am verificat diferite modalități, am făcut tot felul de tentative, dar nu am
ajuns unde era nevoie.
Am spălat, frecat, râcâit.
Îngerii mei de vară. Au zărit, pesemne, tentaculele albe, picioarele de păianjen
zgâriind, labele de iepure.
I-am urmărit, i-am prins și i-am luat cu mine.
În sfârșit, sunt aproape de țel.
E așezat pe canapea. Pântecele nu îi mai este decât o rană deschisă și pe jos se
zvârcolesc șerpi negri. Îi poți vedea? Nu mai poate face nimic rău, nu mai poate
pretinde că tu ai vrut-o. Scândurile de stejar nu vor mai trosni și niciodată damful
de alcool nu va mai împuți aerul.
În vara asta lumea arde.
Copacii se transformă în sculpturi negre și chircite. Sunt monumentul
propriului nostru eșec, propriei noastre neputințe de a iubi.
Eu și focul avem multe în comun. Distrugem și unul și celălalt, pentru ca o
nouă viață să poată renaște.
Stai cuminte, micuțo.
Abia dacă s-au scurs câteva ceasuri de când am trecut în mașină prin fața
acestei păduri în flăcări. Te auzeam bătând în pereții portbagajului, vrând să ieși.
Și aia care credea că știe totul despre mine. Ce pretenție!
În realitate, lucrurile stau astfel: nimeni nu poate trăi în brațele fricii și ale
neîncrederii. Dacă un om fură încrederea altuia, va fi condamnat la moarte.
Încrederea aceasta e vecină cu iubirea și, de aceea, e vecină și cu moartea și
cu picioarele albe de păianjen. De acum știu prea bine că nu voi mai putea dori
VP - 3
niciodată altceva decât să îmi fac rău. Dar, în clipa în care ți se oferă șansa de a
putea renaște, destinul e oprit în loc. Curând, totul se va încheia. Totul va fi
limpede și pur, alb și luminos.
Îngerul meu de vară nu va simți nimic, ca și noi.
Nu trebuie să îți fie frică, doar iubirea trebuie să renască. Doar nevinovăția.
Apoi ne vom plimba împreună cu bicicletele pe dig, de-a lungul canalului,
către o vară eternă.

VP - 4
 PARTEA ÎNTÂI

DRAGOSTEA RESUSCITATĂ

1.

Joi, 15 iulie

Cine-o fi mormăind, tunând și fulgerând, încercând să iasă?

Ploaia asta care se anunță va fi o adevărată furtună. În sfârșit, va cădea și
puțină apă pe pământ.
Malin Fors, însă, nu se lasă păcălită atât de ușor. Canicula din vara aceasta nu
cunoaște mila, vrea să șteargă viața de pe fața pământului, iar aversa se va lăsa
așteptată încă multă vreme.
Malin aude zgomotul teribil al aparatului de aer condiționat din pub, care
acoperă vocile clienților, care gâfâie și protestează fiind obligat să muncească
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru și care geme fiindcă vara aceasta
nu i-a adus decât ore suplimentare, ce nu se mai termină odată. Mașinăria pare pe
punctul de a-și da duhul, plânge și suspină: „Gata, ajunge, ajunge! Ori suportați
căldura, ori o combateți cu o bere. Până și un aparat ca mine ajunge la capătul
puterilor”.
O fi venit ora întoarcerii acasă? Stă singură la bar. Miercuri s-a preschimbat în
joi, pendula arătând că e trecut de unu și jumătate. Pull & Bear e deschis tot
sezonul. Cam zece clienți mai sunt pe la mese, fugari din fața caniculei
zdrobitoare, ce și-au găsit refugiu în paradisul acesta răcoros.
Sticlele sunt aliniate pe rafturi și, din loc în loc, este montată câte o oglindă.
Tequila la butoi. Mică sau mare?
Paharul de bere, tot din butoi și ea, e aburit, iar în aer plutește un miros de
transpirație și de alcool vărsat pe jos.
Malin își zărește imaginea reflectată din toate unghiurile în oglinzile barului.
Mii de reflectări ale aceluiași chip. Pielea îi e cam roșie de la soare, iar părul
blond e tuns scurt din cauza caniculei.
Malin a coborât în bar după ce a văzut un film la televizor, un film franțuzesc
despre o familie destrămată, în care o femeie își ucide sora în final. Realism
psihologic, spusese prezentatoarea și, pesemne, așa o fi fost, chiar dacă rareori
realitatea oferă explicații atât de limpezi și pe înțeles ca acelea din film.
VP - 5
 Apartamentul i se păruse prea gol, nu se simțea atât de obosită încât să meargă
la culcare, dar nici destul de trează pentru a observa solitudinea scurgându-se pe
pereți ca picăturile de sudoare care îi umplu acum spatele pe sub cămașă. Tapetul
uzat din living, ceasul Ikea din bucătărie căruia, într-o zi, pe nepusă masă, îi
căzuse limba mare, cuțitele uriașe care ar mai trebui și ele ascuțite, nenumăratele
cărți ale lui Tove dintre care, cele mai noi, sunt de acum aranjate în bibliotecă pe
un al treilea rând. Titluri foarte grele și pentru un adult, își zice, darămite pentru
un adolescent de paisprezece ani: Omul fără însușiri, Casa Buddenbrook, Prințul
mareelor.
Cititul este un hobby infinit mai interesant decât orice altceva ar putea
imagina o fată de paisprezece ani.
Malin soarbe o gură de bere. Încă nu se simte obosită. Asta să fie
singurătatea? Sau altceva?
Comisariatul a fost cucerit de o liniște fără margini, nu mai e nimic de făcut
care să provoace extenuarea sau pentru care să se dedice trup și suflet. Toată ziua
își dorise să se mai și întâmple ceva. Nu apăruse, însă, nimic.
Niciun cadavru, nicio dispariție, niciun viol, nimic demn de luat în seamă, în
afara caniculei și a incendiilor care devastează pădurile din jurul orașului și care
nu se lasă impresionate de apa din mașinile pompierilor. Cu fiecare zi, focul mai
înghițea un hectar din minunatul teren împădurit.
Se gândește la pompierii care lucrează cu îndârjire și care toți sunt voluntari.
Câteva mașini de poliție se află și ele la fața locului pentru a asigura fluența
circulației, dar, în general, și ea și Zeke Martinsson se simt cam inutili. Când
vântul bate către oraș, aduce cu el mirosul de foc care se potrivește perfect cu
căldura înăbușitoare ce învăluie Linköpingul zi și noapte. Aerul acesta fierbinte
s-a lăsat peste toată partea de sud a țării. Iar vara de acum e cea mai caniculară
din câte au cunoscut vreodată locurile acestea.
Malin mai bea o gură de bere. Gustul amărui și răceala băuturii mai atenuează
din căldura excesivă care i-a intrat până în străfundurile trupului.
Curge apa pe tot orașul. Ziua trece în nuanțe de sepia, verde-deschis și gri.
Linköpingul a fost părăsit. Au mai rămas doar cei care sunt obligați de serviciu,
care nu au destui bani ca s-o șteargă și nici vreo altă soluție de schimbare a
locației. Cei mai mulți dintre studenți s-au
dus acasă. Străzile par ale unui oraș fantomă. Un singur loc mai este luat cu
asalt, cel în care se vinde înghețata Bosse, o gaură într-un perete de la
Hospitalsgata unde există înghețată de casă. Coada este interminabilă. E un
mister de unde-or fi apărut toți oamenii aceștia pe care, altfel, nici vorbă să îi
vezi pe stradă.
E atât de cald că nici nu îți mai vine să te miști.
Treizeci și opt de grade, treizeci și nouă, patruzeci… Ieri, la stația meteo de la
Malmslätt s-a înregistrat un nou record pentru oraș: patruzeci și patru de grade.
VP - 6
 Canicula supremă!
Vara secolului.
Titlurile de-o șchioapă din Östgöta Correspondenten, căruia i se zice de mai
toată lumea Corren, răspândesc o veselie și o energie care nu se potrivesc
nicidecum ritmului acestui oraș bântuit de temperaturile ridicate.
Mușchii protestează, sudoarea curge, oamenii caută umbra, răcoarea. Orașul și
locuitorii săi se dau la fund. Un miros de praf și de fum încarcă aerul, fără a
proveni de la incendiile din pădure, ci de la iarba care dispare încet, fără flăcări.
Nicio picătură de ploaie nu a mai căzut de la Midsommar, sărbătoarea
Sfântului Ion. Agricultorii vorbesc despre o catastrofă naturală și, de dimineață,
în Corren, putea fi citit un articol al celebrului reporter Daniel Högfeldt în care
acesta îl intervieva pe un profesor de la spitalul universitar, care spunea că
persoanele ce exercită o muncă fizică în exterior au nevoie de cincisprezece până
la douăzeci de litri de apă pe zi.
Persoanele care exercită o muncă fizică în exterior? Păi, în orașul ăsta nu sunt
decât funcționari. Ingineri, informaticieni și doctori. În orice caz, cam asta e
impresia pe care ți-o lasă. Numai că toți aceștia au părăsit orașul încă de la
apariția valului de căldură.
Prima înghițitură din cea de-a treia bere în sfârșit o relaxează pe Malin, chiar
dacă, poate, ar fi avut mai degrabă nevoie de o descărcare de energie.
Clienții pleacă unul după altul și simte cum singurătatea o cucerește pas cu
pas.
Cu opt zile în urmă, Tove stătea în hol, cu geanta de voiaj în mână plină de
haine și de cărți, dintre care pe unele tocmai le cumpărase. În spate, în casa
scărilor, o aștepta Jan. Jos, prietenul lui, Peka, parcase Volvo-ul, gata să îi ducă
pe amândoi la Skavsta.
Câteva zile mai devreme, când Jan o întrebase dacă nu ar putea să îi ducă la
aeroport, îl refuzase mințind că are de lucru. Ținea să păstreze distanța pentru a-i
arăta astfel lui Jan nemulțumirea ei, fiindcă insistase să o ducă pe Tove în Bali,
tocmai la celălalt capăt al lumii. Bali. Jan câștigase călătoria la o tombolă.
Premiul cel mare pentru „Marele Pompier”. Visul lui Tove și al lui Jan. O
călătorie doar pentru tată și fiică. Prima lor călătorie împreună și, pentru Tove, și
cea dintâi în afara Europei.
Malin se temea ca Tove să nu anuleze totul pentru a nu-l lăsa singur pe
Markus. Dar fata pur și simplu s-a bucurat.
— Se descurcă el, Markus, și fără mine, îi spusese.
— Dar eu cum o să mă descurc?
— Tu, mami? O să te simți perfect. Poți să muncești cât vrei fără să-ți mai
faci griji că nu ai destul timp pentru mine.
Malin și-ar fi dorit să o contrazică. Atâta doar că toate obiecțiile care îi veneau
în minte i se păreau ridicole, ba, mai rău, false. De câte ori, oare, nu mâncase
VP - 7
Tove singură, nu se dusese singură la culcare numai fiindcă Malin era absorbită
de sarcinile de serviciu?
Câteva îmbrățișări, apoi mâna lui Jan s-a strâns pe mânerul genții de voiaj a
lui Tove.
— Aveți grijă de voi.
— Și tu, mami.
— Eu am mereu, doar știi.
— Bine, la revedere, atunci!
Trei voci – același cuvânt. O scurtă ezitare. Apoi totul o luase de la capăt: Jan
spusese niște tâmpenii și, când ușa se închisese în urma lor, Malin era iarăși
supărată. Sentimentele pe care le trăise cu doisprezece ani în urmă, la divorț,
ieșiseră din nou la suprafață: tăcerea înverșunată, furia, senzația că vorbele nu
mai erau îndeajuns și că tot ce se spunea suna fals.
Nu mai puteau trăi împreună, însă nici nu se puteau despărți definitiv. Iubirea
aceea imposibilă și condamnată.
Malin refuzase să recunoască faptul că se simțea neglijată din cauza călătoriei,
ca o fetiță părăsită de cei pe care îi iubește.
„Ne vedem la aeroport, când vă întoarceți. Ne mai sunăm noi”, zisese în timp
ce ușa gri a imobilului se închidea. După care se trezise singură în cadrul ușii de
la intrarea în apartament. Nici nu plecaseră bine și le și simțea groaznic lipsa.
Ideea de a-i ști atât de departe era de nesuportat și o condusese direct în pub.
Și mangă m-am făcut. Fix ca acu, își zice Malin. Am băut o tequila. Tot ca
acum. Și-am dat un telefon de pe mobil, exact ca acum.
Vocea limpede a lui Daniel Högfeldt se aude la celălalt capăt al firului.
— Ești la Pull?
— Vii sau nu?
— Ok, Fors. Sosesc.
•
Cele două trupuri se strâng unul pe celălalt, pieptul neted al lui Daniel
Högfeldt e sub palmele ei și îi simte umezeala sub degete. Te-nsemnez, se
gândește Malin, te-nsemnez cu amprentele mele. De ce ți-ai închis ochii? Uită-te
la mine cum mă umpli, cum sunt gata să explodez, deschide-ți odată ochii ăștia
verzi, la fel de reci ca Atlanticul.
În bar, conversația durase doar zece minute:
— Ți-e sete?
— Nu, dar ție?
— Nici mie.
— Ce mai așteptăm, atunci?
Se dezbrăcaseră încă de la intrare. Clopotnița se ridica asemeni unei siluete
întunecate și înghețate dincolo de fereastra de la bucătărie.

VP - 8
 Clopotul a bătut de două ori chiar în clipa în care Malin îl ajuta să scape de
tricoul alb și îndelung purtat. Deși uzată, țesătura de bumbac era curată, iar pielea
de pe piept caldă.
— Încet, Malin, încet… spusese Daniel, dar întreg corpul îi era grăbit,
tremura și, devorată de dorință, ea șoptise:
— E urgent, Daniel, niciodată nu a mai fost așa de urgent!
Dacă-ți închipui că te-am chemat în miez de noapte ca s-o luăm încet…
Pentru așa ceva nu aș mai fi avut nevoie de tine, puteam s-o fi făcut și singură ori
să chem pe altcineva. Pur și simplu ești încarnarea corpului perfect, nu mai
încerca să îmi întinzi capcane că tot n-o să cad în ele! A împins-o către bucătărie,
unde ceasul de la Ikea, pe jumătate stricat, emitea obișnuitul lui tic-tac. În spatele
lor, biserica se ridica în întuneric.
— Așaaa…, spune Daniel.
Malin își desface picioarele fără un cuvânt și îl obligă să o pătrundă. E dur,
violent și cald. Se întinde pe masă dând din mâini și ceașca de cafea plină pe
jumătate, care stătea acolo încă de la micul dejun, se sparge în zeci de cioburi pe
linoleum.
Îl împinge și pleacă tăcută în dormitor. Bărbatul o urmează.
Malin se oprește în fața ferestrei.
— Întinde-te-n pat.
O ascultă. Acum, Daniel e gol, în pat, cu sexul îndreptat spre buric. Pe perete,
lângă fereastră, e rastelul în care își păstrează arma de serviciu. Daniel închide
ochii, desface brațele, iar ea așteaptă ca dorința să se transforme în durere pură,
înainte de a veni spre el și de a-l face din nou să o pătrundă.
•
Malin încă mai visează șerpi. O față de aceeași vârstă cu Tove merge pe sub
niște copaci negri și verzi, printr-un parc întunecat, în miez de noapte. Ghicește
că Tove planează pe deasupra ierbii îngălbenite și, mai departe, un aspersor
aruncă picături acide spre un boschet de liliac proaspăt tuns.
I se face frică, încremenește, ceva iese dintr-o ascunzătoare întunecată, se
apropie pe la spate de Tove, o aruncă la pământ și rădăcinile copacilor o învăluie,
se strecoară în ea, tot mai adânc, ca niște șerpi vii și fierbinți.
Urlă, dar niciun sunet nu îi iese din gură. Șerpii o urmăresc până la liziera
cândva înfloritoare, dar care, acum, seamănă cu o piele arsă de soare. Pământul
este ciopârțit și aburi urât mirositori de sulf gâlgâie prin fisuri adânci șoptind cu
glas istovit: O să te distrugem, fetițo. Haide, vino-ncoa’. O să te distrugem.
Urlă, dar niciun sunet nu îi iese din gură.
Malin pipăie locul de alături, de pe cearșaf. Gol.
Jan nu e aici. Întoarce-te repede.
A plecat și Daniel, lăsând-o singură cu visele ei, în camera aceasta
deprimantă.
VP - 9
 2.

Tove și Jan mănâncă omletă pe balconul spațios cu vedere către Kuta Beach.
Aici până și amintirea bombelor teroriștilor dispare.
Sunt bronzați, odihniți, iar zâmbetele le sunt strălucitoare. Jan dăduse o raită
pe la piscina încălzită a hotelului. La ieșirea din apă îl aștepta o minunată
balineză cu un prosop curat în mână. Tove se simte excelent, surâde iarăși și își
întreabă tatăl:
— Azi ce facem? Ce-ar fi să vizităm un templu budist și pe urmă să mâncăm
orez? Ca în fotografiile din prospecte?
Malin își pune ochelarii de soare Ray-Ban, iar imaginea lui Jan și a lui Tove
se evaporă. Ține bine de ghidonul bicicletei trecând prin fața bistroului asiatic de
pe Larsgata. Nu trebuie să dea frâu liber gândurilor, fiindcă ar putea ajunge la tot
felul de asocieri, de caricaturi ale celor la care ține.
Nu e decât șapte și un sfert. Cu siguranță acum Jan și Tove sunt la plajă.
Malin pedalează cu furie, sesizând ușorul miros de ars. Orașul a îngălbenit,
văzut așa, prin lentilele ochelarilor de soare.
Trupul i se trezește încet-încet, dar face tot ce poate. După toate aparențele,
ziua de azi va fi încă și mai călduroasă decât precedentele. Acasă nici măcar nu a
vrut să arunce ochii spre termometrul din apartament. Sub roți, asfaltul e uleios,
de parcă pământul s-ar fi fisurat deodată, lăsând liberi sute de viermi fierbinți.
Vară făcută parcă pentru bicicletă.
Drumurile pe care le are de parcurs prin oraș sunt foarte scurte. Pe vremea
aceasta toată lumea merge cu bicicleta la Linköping. Malin preferă mașina, dar
palavrele nesfârșite de prin ziare și de la televizor despre mediu au pus-o pe
gânduri fără să vrea. Au și generațiile viitoare dreptul de a trăi pe această planetă.
Se oprește la semafor, în fața McDonald’s-ului, la intersecția cu strada
Drottninggata, și își trece palma peste fusta bej.
Obiceiuri de femeie. Vorba e că o asemenea îmbrăcăminte chiar își face
treaba pe caniculă. Și, oricum, fusta este mai bună decât pantalonii.
Pistolul, aflat în tocul lui, este ascuns sub o haină ușoară, de bumbac. Își
amintește de prima dată când a fost la standul de tir împreună cu Zeke. Trăseseră
înfocați în siluetele din carton negru.
Fast-food-ul se află într-o clădire din anii cincizeci, cu fațada de piatră cenușie
și cu un rând de balcoane albe. De cealaltă parte a străzii este imobilul acela de
pe la 1900 în care și-a instalat cabinetul Viveka Crafoord, psihanalista.
Care evident îi scosese la lumină propriul eu. Doar îi spusese în timpul acelei
întrevederi de serviciu:
— Dar dumneavoastră de ce sunteți atât de tristă?
Pentru a adăuga imediat:
VP - 10
 — Sunați-mă dacă simțiți nevoia de a sta de vorbă.
Să stea de vorbă? Într-o lume în care nu este destulă liniște? În care trăiesc
prea multe cuvinte?
Malin nu i-a dat niciun telefon pentru a aborda propriile probleme, în schimb
a mai sunat-o din când în când, în momentele în care simțea nevoia unui input
psihologic în anumite anchete. De câteva ori și-au băut cafeaua împreună.
Un bărbat cu pielea arsă de soare, îmbrăcat într-un combinezon verde,
traversează piața. Este echipat cu un fel de greblă lată, pentru a nu fi nevoit să se
mai aplece ca să adune de pe jos bucățile de hârtie ori mucurile de țigară. Sticlele
și cutiile de bere deja au dispărut, adunate, probabil, de vreun cerșetor.
Semaforul își schimbă culoarea și Malin pleacă mai departe.
Berea și tequila de aseară nu au lăsat urme. Nici Daniel Högfeldt. S-a
evaporat cât ea încă mai dormea. Se poate presupune că a ajuns la redacție,
blestemând lipsa de activitate de vara și așteptând o știre de senzație.
Trece prin fața instituției care pregătește specialiști pentru școlile speciale,
ascunsă de niște tei, apoi o ia pe strada ce duce la piscina Tinnis. Cum nu se
deschide decât la șapte, în parcare nu sunt decât două mașini.
Coboară de pe bicicletă, îi pune lacătul lângă ușă și își ia geanta de pe
portbagaj.
În ghereta de lângă ușa rotativă nu e nimeni, în schimb pe geam e lipit un
bilet: Piscina se deschide la șapte. Accesul e permis până la opt.
Malin trece de ușă, apoi își plimbă privirile peste bazinul de douăzeci și cinci
de metri, peste lac și peluză. Pretutindeni numai apă. În care se grăbește să se
arunce.
În vestiare miroase a igrasie și a detergent, își scoate maioul roșu, observând
cât de tari îi sunt coapsele și spunându-și că exercițiul fizic învinge vârsta. Cu
siguranță nu sunt multe femei de treizeci și patru de ani într-o formă atât de bună.
Se ridică și își trage maioul și peste piept. La contactul cu materialul sintetic,
sfârcurile se umflă.
Își scutură brațele și își scoate ochelarii de natație din geantă. E prea cald ca
să se mai antreneze în sala de fitness a comisariatului. Mai bine înoată.
Își ia portmoneul, pistolul și mobilul și iese din vestiar. Trece prin fața
dușurilor. Nu are chef acum de asta, deși știe că regulamentul o indică, însă ține
să sară cât mai repede în apă și să înoate.
Concediul începe abia pe 15 august.
Cea mai mare parte dintre colegi își ia concediu în iulie, în sfârșit, cu excepția
lui Zeke, a șefului de serviciu și a comisarului Sven Sjöman.
Johan Jakobsson este în perimetrul pentru familii, pe malul lacului, cu soția și
copiii. Nu părea prea entuziasmat când a vorbit cu Malin despre planurile pentru
vară.

VP - 11
 — Socrii au construit două bungalouri, unul pentru noi, celălalt pentru Petra,
sora Jessicăi. Cu bucătării, cu grupuri sanitare separate, mă rog, cu tot tacâmul.
Doar ca să nu mai avem nicio scuză pentru a nu mai merge pe la ei.
— Johan. Ai treizeci și cinci de ani. Poți să faci, deci, ce vrei.
— Da, dar Jessicăi îi place acolo. Vrea ca micuții să aibă cum să își
amintească, mai târziu…
— Chiar așa de enervanți îți sunt socrii?
— Enervanți? Ăsta e un dulce eufemism. Soacră-mea e statuia victimei, de o
pasivitate agresivă cum nu poți să-ți închipui.
Börje Svärd.
Soția lui, Anna, care suferă de scleroză în plăci, a fost transferată la centrul de
îngrijiri al spitalului universitar. Trei săptămâni departe de casa pe care a
amenajat-o cu mult gust, trei săptămâni într-o cameră de spital, dependentă de
niște necunoscuți. Cu a fi dependentă e obișnuită, însă. Sunt ani și ani de când e
complet paralizată.
Börje a plecat într-un safari la care visează de multă vreme.
— Malin, îi spusese într-o vineri seara, la sfârșitul lui iunie, când îl luase în
mașina ei, mă mustră conștiința să las câinii singuri.
— Lasă, Börje, vor supraviețui ei. Firma de îngrijit câinii are o reputație bună.
— Totuși. Animalele nu trebuie părăsite chiar așa. Doar fac parte din familie.
În săptămânile dinaintea plecării, Börje slăbise văzând cu ochii și regretele îi
rupeau inima.
— Și Anna se va descurca, Börje, adăugase Malin după ce oprise în fața
intrării din strada Ågata. O vor îngriji bine la spital.
— Numai că nu înțeleg ce le comunică.
Ar fi trebuit să îi spună: „Nu îți face probleme”, însă nu îndrăznise. În loc de
asta, își pusese palma pe brațul lui, pentru a-l liniști. În dimineața următoare, în
timpul ședinței obișnuite, Sven zisese:
— Du-te, Börje. Călătoria îți va face bine.
Iar Börje care, de obicei, făcea o criză de furie când auzea astfel de observații,
s-a lăsat pe spate în scaun și și-a desfăcut larg brațele:
— Chiar atât de tare se vede că aș prefera să nu mai plec?
— Nici vorbă, îi răspunsese Sven. Trebuie să pleci. Tai-o-n Tanzania și
vânează o antilopă. E un ordin.
Malin ajunge la marginea bazinului. Aspiră mirosul de clor și se îndreaptă
către capătul unde sunt montate bloc-starturile asemănătoare unor cuburi de
zahăr gri deasupra liniilor negre plutitoare care marchează culoarele de înot. Tot
singură e. Se pare că nimeni altcineva nu s-a hotărât să înoate atât de devreme.
Karim Akbar, șeful poliției.
Planurile lui de vacanță nu sunt tot atât de controversate precum felul de a-și
exercita funcția. Împreună cu soția și fiul lor de opt ani închiriase o cabană în
VP - 12
regiunea Västervik pentru trei săptămâni. La drept vorbind, nu era chiar vacanță.
Karim plănuia să scrie o carte despre imigrație. Soția și băiatul vor face excursii
și vor înota.
Malin știe deja despre ce va fi vorba în carte. Va spune povestea unui băiat
kurd, care trăiește într-un apartament foarte mic, din Sundsvall. A unui tată care
se sinucide fiindcă nu mai suportă ideea de a fi marginalizat. A unui fiu care
încearcă să iasă la suprafață studiind dreptul, pentru a deveni cel mai tânăr șef de
poliție din țară, singurul provenit dintre imigranți. Presa va vorbi despre el și va
participa la dezbateri televizate.
Malin se îndreaptă către bloc-startul din mijloc. Se apleacă, pune încet
prosopul și telefonul mobil pe dalele de beton, ascunde pistolul sub prosop, își
pune ochelarii și e gata să sară în apă.
Se mai gândește o dată la colegi. Degerstrom se va întoarce de la specializare,
de la Stockholm, în septembrie. Andersson tot în concediu de boală e.
Apoi, Malin se ridică pe vârfuri, își încordează mușchii și sare.
Iată de ce nu mai aude telefonul sunând, nu mai aude că vrea să îi strige că s-a
întâmplat ceva, că Linköping urmează să se trezească din somnul lui greu, de
vară.
Întinde un braț, apoi celălalt și trage aer în piept după cinci mișcări. Își
propusese să parcurgă patruzeci de lungimi dus-întors de bazin.
Ajungând la celălalt capăt întâia oară, se întoarce și savurează senzațiile unui
corp care o ascultă.
Se apropie de capătul de la care plecase, cu primul tur de bazin ca și încheiat,
se concentrează pentru a face întoarcerea, dar aude o voce masculină iritată:
— Scuzați-mă, hei, scuzați-mă!…
A înota, a înota fără întrerupere. Nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, nu vrea
să răspundă la nicio întrebare, dorește atât, să își simtă propriul trup, să lase toate
gândurile la o parte, să se îndepărteze de toți și de toate.
— Telefonul! Vă sună telefonul!
Or fi Tove sau Jan.
În loc să se întoarcă, încetinește mișcările și mâinile îi apucă bara de metal de
sub bloc-starturi.
O voce necunoscută se aude de departe:
— Iertați-mă, vă suna telefonul când tocmai treceam pe aici.
— Mulțumesc, răspunde Malin inspirând adânc.
— Pentru nimic, adaugă vocea, iar silueta neagră dispare și i se pare că se
prăbușește în lumină. Iese din bazin. Cu picioarele atârnând în apă, întinde mâna
către telefonul ascuns și el sub prosop.
Pe ecran e afișat numărul lui Zeke.
Încă un mesaj.
Nu are chef să îl asculte. La al treilea apel al soneriei, Zeke răspunde.
VP - 13
 — Malin, tu ești?
— Cine altcineva?
— Vino cât de repede poți în parcul cel mare din centru. Nu ești departe, nu-i
așa?
— Ce s-a-ntâmplat?
— Nu am aflat încă. S-a primit un telefon la comisariat. Apari cât de iute poți
pe terenul de joacă dinspre strada Djurgårdsgata.
Ia te uită cum ni se mai cască pământul sub picioare! își zice Malin.

3.

Malin se repede la vestiar cu prosopul înnodat în jurul gâtului. Urmele ude ale
pașilor se evaporă și dispar de pe beton.
Își scoate costumul de baie, nici nu îi mai dă prin cap să facă duș pentru a se
spăla de clor și nici nu se mai piaptănă. Își pune fusta, cămașa albă, tocul
pistolului, haina de in și apoi sandalele albe și ele.
Trece de ușa rotativă. Urcă pe bicicletă.
Ce-o fi așteptând-o în parc?
Firește, s-a petrecut ceva serios. Înainte de a închide, Zeke îi vorbise doar
despre telefonul primit la comisariat, pe care i-l transmisese centralista. O voce
androgină, de la celălalt capăt al firului, spusese pe ton agitat și greu de înțeles:
„Am văzut o femeie goală în grădina botanică, în pavilionul de pe terenul de
joacă. Cred că s-a întâmplat ceva oribil”.
O femeie goală. În cel mai mare parc al orașului.
Persoana care telefonase nu spusese nici câți ani are femeia, nici în ce stare se
află, dacă e moartă sau vie, așa că, la drept vorbind nu spusese mai nimic. O
mașină a poliției deja fusese trimisă la fața locului.
Poate că nu este decât o alarmă falsă.
Ba nu. Chiar era ceva grav. Malin a înțeles-o imediat ce a auzit vocea lui
Zeke. Răul, fluviul acela de nedefinit, negru și subpământean, urcă mereu la
suprafață, pe acolo pe unde sunt și oameni aproape. Și iată că se manifestă din
nou.
Cine o fi fost necunoscutul care sunase? Nu era limpede. O voce gâfâitoare.
Nu se afișase niciun număr de telefon nici pe ecranul aparatului lui Zeke, nici
pe al centralistei.
Malin se oprește lângă zidul parcului, aproape de Hotelul Ekoxen. Peluza cea
mare e înconjurată de stejari înalți. Primăvara, parcul este scena unor serbări
puternic alcoolizate și lui Malin i se pare că încă mai are în nări mirosul de tărie,
de vomă și de prezervative folosite. Pavilionul se găsește în fundul parcului, în
VP - 14
dreapta, și este singurul lucru rămas din vechiul restaurant care a ars cu mult
timp în urmă.
Ceva mai departe, în parc, strălucește ca un miraj vopseaua albă a mașinii de
poliție. Malin se grăbește.
Dintr-odată, simte suflul violenței. A văzut-o de prea multe ori de aproape,
așa că îi recunoaște imediat mirosul specific.
Mașina poliției este parcată alături de micul pavilion, la poalele dealului.
Farurile unei ambulanțe sclipesc câțiva metri mai departe. Malin sprijină
bicicleta în cric și privește scena din fața ei. Dincolo de un perete de scândură
verde se găsesc un leagăn făcut dintr-un pneu, un coteț de găini și trei balansoare
în formă de vacă. Și o groapă cu nisip.
Doi polițiști în uniformă, Johansson și Rydström, cercetează spațiul de joacă.
Cum nu a trecut de mașina poliției, încă nu au observat-o. Ar fi trebuit, totuși, să
o audă. Ori să vadă că a fost salutată de cele două persoane de pe ambulanță: un
bărbat de vârstă medie, destul de voinic, pe nume Jimmy Niklasson, și o fată
blondă de vreo douăzeci de ani, probabil nou angajată.
Malin știe cât este de greu să găsești femei pentru un asemenea serviciu.
Multe eșuează la probele fizice.
Niklasson aruncă o privire neliniștită spre Malin.
Silueta așezată între ei, pe bancă, este acoperită cu o pătură și, așa cum stă
sprijinită, cu capul acoperit și bărbia în piept, nici nu e foarte clar dacă este vorba
chiar despre o persoană sau despre altceva.
Malin se îndreaptă încet către ei.
Niklasson dă din cap, blonda la fel.
Johansson și Rydström o zăresc în sfârșit și strigă în cor:
— Credem că…
— … a fost cu siguranță…
— … violată.
Când ultimul cuvânt taie aerul și zboară pe deasupra terenului de joacă, ființa
de sub pătură ridică ochii și Malin descoperă un chip de fetiță, ale cărui trăsături
sunt deformate de spaimă.
Polițista este fixată de doi ochi căprui care par a o întreba: Ce s-a-ntâmplat?
Ce-o să faceți cu mine?
Doamne-Dumnezeule, se gândește Malin, nu e mai mare decât Tove.
— Gura! strigă spre colegii în uniformă.
•
Unde-o fi Zeke?
Fata cea nouă de la ambulanță a coborât privirea. Jimmy Niklasson ridică
mâna pe care și-o petrecuse în jurul umerilor fetiței și se scoală în picioare.
Însoțitoarea îi rămâne așezată. Omul de la ambulanță se îndreaptă spre Malin,

VP - 15
care ar fi preferat ca Zeke să fi sosit primul la locul crimei. Ar fi reușit să impună
calmul în perimetru, sarcină care îi revine ei de acum.
Zeke este imbatabil atunci când se pune problema de a face liniște. Chiar dacă
se pricepe la fel de bine și să provoace furtuni.
Johansson și Rydström stau în fața ei ca un adevărat perete de masculinitate
ajuns dintr-odată foarte aproape. Cel din urmă spune graseind:
— A fost găsită acolo, în apropiere de pavilion, zăcând pe parchet.
Johansson adaugă:
— Am ajutat-o să se ridice, însă nu a spus nimic și nici nu am reușit să
discutăm cu ea. Așa că, până la urmă, am chemat ambulanța.
— Bun, bine-ați făcut, zice Malin. V-ați atins de ceva de pe acolo?
— Nu, răspunde Rydström. Doar am ajutat fetița să se așeze pe bancă. Nu s-a
mișcat de atunci. Aveam o pătură în portbagaj și i-am pus-o pe umeri.
— Hainele i le-ați găsit?
— Nu.
— Sângerează subabdominal, explică Niklasson cu o voce ciudat de subțire
pentru un bărbat atât de bine făcut. După cât am putut vedea, are urme de lovituri
pe brațe și în zona tibiilor. Altfel este incredibil de curată, de parcă ar fi fost
ștearsă cu un prosop.
— Chiar și miroase a detergent, adaugă Rydström. Corpul îi este cald, iar
rănile de la brațe și de la picioare par să fi fost spălate și apoi bine șterse.
— Urcați-o în ambulanță, îi sfătuiește Malin. E mai liniște acolo.
— Nu vrea, îi explică Niklasson. Am încercat și nu a făcut altceva decât să își
scuture capul.
— Pare a ști unde se află?
— Nu a scos niciun cuvânt.
Malin se întoarce spre Rydström și Johansson.
— Când ați sosit mai era cineva pe aici?
— Nu. Cine să fi fost? întreabă Johansson.
— De pildă, cel care ne-a telefonat.
— Nu, nu era nimeni.
Malin ezită o clipă, apoi le ordonă:
— Securizați locul crimei. Începeți de la fântână și încercuiți perimetrul până
aici.
•
Malin se lasă încet pe bancă. Nu vrea să pară că impune ceva, așa că încearcă
o apropiere prietenească.
— Mă auzi? întreabă polițista.
Se uită la pielea albă, strălucitoare. Rănile de pe brațe sunt ca niște insulițe.
De parcă fata ar fi stat o întreagă noapte, iarna, afară. Toată suprafața pielii

VP - 16
reflectă inocența în stare pură, ca și cum ar fi dansat cu diavolul în pragul morții
și apoi ar fi supraviețuit ca prin minune.
Fata nu scoate niciun sunet.
Un vag miros de clor ajunge în nările lui Malin, amintindu-i de cel al piscinei.
Tânăra paramedic stă alături, tăcută. Nu pare să o deranjeze faptul că polițista
nu a apucat să se mai prezinte.
— Vrei să îmi povestești ce s-a întâmplat?
Tăcere însoțită de o ușoară mișcare.
— Nu-ți fie frică.
Nicio reacție, niciun răspuns, nimic.
— Rămâneți lângă ea, spune Malin ridicându-se. Nu o lăsați singură.
Jos, aproape de fântână, cei doi polițiști fixează cordonul de securitate în jurul
unui copac. Niklasson se grăbește spre ambulanță.
— Acum o putem duce la clinică? întreabă cu voce blândă, empatică,
liniștitoare colega acestuia. Uitasem: mă numesc Ellinor. Ellinor Getlund.
Malin îi întinde mâna.
— Comisar Malin Fors. Să mai așteptăm o clipă, chiar dacă știu că trebuie
dusă la spital. Dacă îi mai lăsăm puțin timp, poate că se va decide să spună ceva.
Mă duc să arunc o privire.
Pavilionul este acum în umbra unui stejar. Dar tot simte că transpiră.
Mobilul indică ora 8:17.
Chiar și așa, e cald ca-ntr-un cuptor.
•
În momentul în care intră atentă în pavilion, se abate asupra ei o căldură
stranie, umedă. De parcă ar fi vorba despre un microclimat. Deși pavilionul nu
are pereți, în interiorul lui cu siguranță sunt cu cinci grade mai mult decât afară.
Este mai degrabă o structură ridicată din mai mulți stâlpi decât o încăpere
propriu-zisă.
E atât de cald că parcă s-ar afla pe altă lume.
Ca și când niște molecule feroce s-ar fi adunat aici, de parcă un diavol
invizibil ar dansa în aer.
Este atentă să nu șteargă urmele de pași. În fundul pavilionului zărește o baltă
de sânge și câteva pete roșii de jur-împrejur care, împreună, aproape că
desenează un corp.
Ce-oi fi căutat pe aici noaptea, târziu? Nu ești nici măcar de vârsta fetei mele.
Nu aveai de ce să ajungi aici.
Nici haine, nici bucăți de stofă, cel puțin după câte poate să vadă Malin.
Sună un mobil, apoi aude în spatele ei vocea lui Ellinor Getlund, voce care se
apropie. Doar nu a lăsat-o singură pe fata aceea?!

VP - 17
 Malin se lasă pe vine și inspiră profund. Trece prudentă mâna peste scândurile
podelei, fără a le atinge, pentru a nu distruge vreun indiciu înainte de a peria totul
echipa de prelevare a amprentelor și specialista Karin Johannison.
Alături de locul în care a fost găsită fata descoperă urme de sânge pe
balustradă.
Să fi sărit cineva peste? Sau chiar tu ai sărit pe deasupra ei de una singură?
În parc răsună voci de copii.
De ce or fi venit atât de dimineață?
Malin se ridică și se apropie de balustradă. De cealaltă parte observă
numeroase urme de pași și, ceva mai departe, în tufișuri, mai multe ramuri rupte.
Un pin cu scoarța uscată. Acolo să se fi ascuns agresorul pentru a o aștepta? S-o
fi târât în boscheți?
Copiii râd.
— Poliția, mâinile sus!
Prin preajmă sunt mulți copii care, deodată, încep să țipe însoțiți, ca de un
ecou, de voci iritate de femei, întrerupte de glasul lui Niklasson:
— Drace, asta ce mai e?!
Malin se întoarce.
Zece țânci în haine galbene, care plâng. Iar educatoarele par perplexe
observând fata goală, bătută și incredibil de curată care se îndreaptă către ei.
— Ți-am zis să nu te miști de lângă ea! se răstește Malin.
Ellinor Getlund fuge s-o prindă cu mobilul într-o mână și cu pătura oranj, pe
care o smulsese de pe pietrișul din fața băncii, în cealaltă.
Fata dezbrăcată, cu pielea ca de sticlă, trece de împrejmuirea spațiului de
joacă din apropierea balansoarelor, fără a-i păsa nici de rănile de pe brațe și de pe
picioare, nici de sângele care i se scurge lipicios dintre coapse.
Se așază pe unul dintre pneuri și începe să se legene ca într-o încercare
încăpățânată de a opri timpul.
Trupul alb scânteiază, iar picioarele par aproape fosforescente.
Aproape de fântână, Rydström și Johansson desfășoară banda de securitate de
parcă nimic nu s-ar întâmpla.
Unde-o fi Zeke? Chiar am nevoie de el. În acest moment.

4.

Zeke intră atent în pavilion și vine până lângă Malin.

Ajunsese chiar după ce fata fusese luată de pe balansoar, învelită în pătură și
adusă să se așeze pe o bancă, în spatele ambulanței. Nu opusese nicio rezistență.

VP - 18
 Copiii plecaseră. Se liniștiseră repede. Părea să îi distreze fata aceea ciudată și
goală, care se dădea în balansoar. Le-ar fi plăcut să fie lăsată în pace, să își vadă
de ale ei. Unii chiar păruseră dezamăgiți când Malin și Ellinor Getlund o
ajutaseră să se dea jos.
Malin îi explicase uneia dintre educatoare că, pentru moment, terenul de joacă
era considerat scenă a crimei, dar că se vor putea întoarce la joacă a doua zi.
Educatoarea nu avea niciun chef să afle ce se petrecuse. Era preocupată mai
degrabă să ducă în altă parte copiii.
Zeke sosise în fugă. Dădea din cap și picăturile de transpirație de pe fruntea
de bărbat de patruzeci și cinci de ani se iveau pe măsură ce se apropia. Era
îmbrăcat în cămașă și blugi albastru-deschis și într-o haină bej. În picioare purta
pantofi negri, mult prea grei pe o asemenea caniculă, dar trebuia păstrată
conduita oficială.
Malin își ieșise din fire și striga la Ellinor Getlund, aflată lângă mașină.
— Când te afli la locul faptei ești obligată să execuți ordinele polițiștilor. Ți-
am spus să nu te miști de lângă ea!
Ellinor Getlund nu părea deloc intimidată:
— Când o putem lua de aici? Trebuie dusă la spital.
— Când o să-ți spun eu.
— Păi…
— Niciun păi.
Apoi, lui Zeke:
— Pe unde-ai umblat?
— Am rămas în pană de benzină. Din fericire, la două sute de metri era o
benzinărie. Nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile. Cred că e din cauza mizeriei
ăsteia de căldură.
— Din cauza căldurii, da?
— Dacă îți paralizează creierul…
— Așa e. Să sperăm că nu vom rata, din cauza asta, prea multe elemente ale
anchetei.
După ce l-a informat asupra lucrurilor observate în pavilion, au intrat
împreună. Acum stau unul lângă altul, în spațiul deschis, iar pe figura lui Zeke se
poate citi îndoiala.
— Ce știm până acum? Violul e sigur?
— Nu, dar toate indiciile duc spre concluzia asta.
— Hmm.
— Poate că fapta s-a petrecut în tufișuri…
Zeke clatină din cap.
— Sau poate în altă parte, după care a adus-o aici. S-o ia dracu’ de treabă, ce
cald poate să fie aici!…

VP - 19
 — Aș vrea să stai de vorbă cu ea, îi spune Malin. Poate c-o s-o poți face să ne
zică ceva. Am senzația că doar aici ar putea vorbi și nu în altă parte.
Ușa din spate a ambulanței este deschisă.
Fata fusese dusă înăuntru și își trăsese cuvertura oranj peste cap, rămânând cu
ochii ațintiți în podea. Tânăra paramedic este lângă ea. Interiorul vehiculului
miroase a spital și a detergent, tuburile de oxigen se întind de-a lungul pereților
și fire subțiri, cu garnituri galbene la capete, atârnă din tavan. Pe unul dintre
pereți este fixat un aparat cardio-pulmonar.
Oi mai fi salvat tu vieți, ambulanțo, își zice Malin, dar pe fata asta nu cred să
reușești.
Oare, va putea cineva s-o facă?
Zeke urcă urmat de Malin care, cu un gest al mâinii, îi dă de înțeles lui Ellinor
Getlund că poate pleca. Iau loc de o parte și de cealaltă a fetei. Zeke începe:
— N-ar fi rău să ridici ochii și să te uiți la mine. Bun, nu e neapărat important.
Fata nu face nicio mișcare.
— Ce s-a întâmplat astă-noapte? Poți să-mi povestești?
Tăcere îndelungată.
— Te-a atacat cineva astă-noapte?
Zeke își trece palma peste capul ras și strălucitor.
— Nu e nicio problemă dacă nu vrei să ne spui nimic, însă ne-ar ajuta mult
dacă ne-ai spune măcar cum te numești.
— Mă numesc Josefin Davidsson, răspunde fata.
Apoi tace din nou.
•
Ambulanța rulează în direcția fântânii.
Josefin Davidsson tot nu spune nimic. Le-a comunicat numele și atât.
Ce s-a-ntâmplat?
Ce căuta în parc?
Dar hainele unde sunt?
A spălat-o cineva?
Cine îi sunt părinții?
Unde locuiește?
Cine a sunat la poliție? Cel care a descoperit-o sau?…
Malin este uimită de tăcerea adolescentei. Cele câteva cuvinte pe care le
pronunțase le circulă prin craniile transpirate: „Mă numesc Josefin Davidsson”.
— Și acum? îl aude pe Zeke după ce ambulanța dispare din raza vederii.
— Acum o așteptăm pe Karin.
— Karin Johannison?
Malin sesizează disprețul din vocea lui Zeke. Și se întreabă de ce o fi având o
atât de proastă impresie despre colega lor. Fiindcă este frumoasă? Fiindcă este

VP - 20
inteligentă? Sau fiindcă este bogată și bogăția poate însemna superioritate
socială?
•
— Bali… Am stat la Bulgari-Camp, în Uluwatu, povestește Karin Johannison
pe când răzuiește urmele de sânge de pe balustradă. De fiecare dată îmi iau
concediul în august și plecăm toată luna. E cea mai frumoasă perioadă a anului.
— Jan și Tove sunt acolo chiar acum.
— Super! Știi exact unde?
— Într-un hotel din Kuta Beach.
— Este una dintre cele mai frumoase plaje. Dar și foarte frecventată de turiști.
Malin observă cât de bronzată este Karin, deși a lucrat toată vara în laborator.
Arată indecent de proaspătă și de veselă, ca de obicei, ochii albaștri îi scânteiază
de energie pozitivă, pielea îi este strălucitoare și bine îngrijită. Îmbrăcămintea,
dintr-un material scump de culoare roz, mulată perfect pe corp, se adaugă și ea la
impresia de înaltă societate.
Karin termină de examinat tufele și iarba din jurul pavilionului, punând
resturile descoperite în mici pungi de plastic pe care scrie cu un marker roșu.
— Voi căuta și amprente, numai că aici pot fi mii sau niciuna. Pe lemn e
treabă dificilă.
— Și eu care îmi închipuiam că o să dai peste tot de amprente, scrâșnește
Zeke.
Karin nici măcar nu îl bagă în seamă.
•
— Poate că așa cum ai spus tu s-au petrecut lucrurile, zice Malin. A abuzat de
ea în boscheți, după care a târât-o până aici și a săltat-o peste balustradă. Trebuie
să așteptăm concluziile doctorilor în ceea ce privește rănile.
— Nici nu știm sigur dacă a fost violată sau nu. Și nici dacă atacatorul a fost
un bărbat.
Tonul lui Zeke e ostil.
— Hai să ne întoarcem la comisariat, adaugă Malin întrebându-se de ce
Daniel Högfeldt nu a apărut prin împrejurimi.
El sau altcineva de la Corren ar fi trebuit să vină încă de mult. Poate că le
plecaseră în vacanță informatorii. Sau poate că știrea nu era de ajuns de
dramatică pentru a fi difuzată.
Scoate el, Daniel, capul imediat. E convinsă. În definitiv, este un caz fierbinte,
de acum chiar mai fierbinte decât incendiile.
O tânără violată în parc.
O mulțime de gură-cască se strânsese dincolo de cordonul de securitate.
Oameni în haine de vară care puneau una și aceeași întrebare polițiștilor: ce s-a-
ntâmplat?

VP - 21
 Zeke lasă mașina unuia dintre polițiști, care să o ducă la comisariat. Malin
merge după bicicletă, mai aruncă o privire în direcția pavilionului și, alături de
Zeke, iese din parc.
Acesta nu este decât începutul, pare a-i anunța soarele, vara o să fie și mai
caldă, și mai insuportabilă. O să vedeți voi, după lumină vine întunericul.
— Haide odată, Malin!
Zeke pare și liniștit și nervos în același timp.
În sfârșit, un caz adevărat. Și mai e și vară. Așadar, nici vorbă de hochei.
Malin știe că Martin, băiatul lui Zeke și starul echipei Linköping HC, mândria
întregului oraș, nu mai are antrenamente timp de trei săptămâni. Zeke detestă
hocheiul, dar, de dragul fiului său, se duce la toate meciurile care se joacă acasă.
Doar că în această perioadă a anului nici măcar la Cloetta Center nu mai este
gheață.
Sunt cel puțin șase sute de metri până la comisariat, se gândește Malin. O fată
a fost agresată și violată sub ochii autorităților. Sentimentul de siguranță nu e
decât o iluzie.
Îi depășesc patru adolescente pe biciclete, cu gențile de plajă pe portbagaje.
Merg să se răcorească. La piscina Glyttinge? Sau la Tinnis?
Zgomot și aglomerație. Vacanța și o umbră care ne pândește din întuneric, din
spatele unui copac.

5.

Ați spus că vreți să mergem să facem baie, să înotăm. Mami, sunt la tine
aripioarele gonflabile de baie? Nu mi-ai văzut colacul? Nu vreau să mă duc la
fund.
Vă aud, vă aud… Sunteți sus, dar nu știu dacă și voi mă auziți când vă strig.
Picăturile le pot simți. Rămân. Ele ce-or fi simțind? Miros altfel decât apa. Nu
cumva e miros de fier? De baligă?
Vă aud pașii pe deasupra.
Cred că mă aflu undeva, la subsol, sau poate că fac o baie cu toată umezeala
și întunericul care mă înconjoară, poate că despre apă este vorba.
Acum jucați ceva. Unde mi-e mingea, mami? Trebuie s-o prind? Nu mi se
mișcă brațele. Încerc eu să dau din ele, încerc și iar încerc, dar parc-au
încremenit.
De ce vă bateți joc de mine?
Nu mai vreau să călcați peste mine.
Unde mă aflu?
Tati, unde ești?
VP - 22
 Pot să înot, pot să mă las purtată de val, dar tot nu ajung nicăieri. Pot să înot,
dar nu pot să respir. Sunt într-un spațiu închis.
•
Grădinița de dincolo de parc, din fața sălii de ședințe a comisariatului, este
închisă vara. În consecință, au dispărut puștii de pe balansoare și de pe
toboganele roșii, mânuțele durdulii care scormoneau prin groapa cu nisip.
În locul lor au apărut doi zugravi care stau fiecare pe câte o scară, cu bustul
gol, vopsind în roz, cu mișcări sacadate și mult prea rapide, un perete.
Culori vii pentru copii vii.
Malin aruncă o privire prin sala de ședințe. Pereții sunt galben-deschis și o
tablă albă este așezată lângă ușă. Ceasul de pe perete arată 10:25. Ședința de
dimineață începe cu întârziere din cauza incidentului din parc.
Cât să fie afară? Treizeci și cinci de grade și tot atât înăuntru?
Sven Sjöman stă în fața lui Malin cu aer suferind. Petele de transpirație de pe
cămașa în carouri maro se întind până aproape de pântece.
Pe o asemenea caniculă nu sunt cine știe ce raritate crizele cardiace. Este însă
prudent și nu se mișcă mai mult decât e nevoie. Are cincizeci și cinci de ani,
dintre care treizeci și trei în serviciul poliției, și Malin de la el a învățat toată
meseria. În sfârșit, aproape toată.
În primul rând m-ai făcut să am încredere în mine, se gândește Malin, să simt
că realmente sunt făcută pentru a conduce anchete.
— Ești cel mai dotat polițist cu care am lucrat vreodată, îi spusese el într-o zi.
Să fi fost conștient de impactul pe care îl avuseseră cuvintele acelea? Cu
siguranță, altfel nu le-ar fi pronunțat.
Zeke este așezat lângă ea și picăturile de transpirație i se scurg pe nas și pe
frunte. Lui Malin i se pare că tocmai a ieșit de la antrenament fizic.
— Iată-ne în echipă completă, începe Sven. Așa că nouă ne revine sarcina de
a lămuri ce s-a întâmplat astă-noapte. Ne-a mai fost semnalat un caz: o fată pe
nume Theresa Eckeved, de paisprezece ani, a fost dată dispărută de către părinții
ei. Ambele cazuri sunt de acum în sarcina mea.
— Ia te uită, zice Zeke, fetelor a început să le sufle vântu-n pupă!…
Până acum nu s-a întâmplat absolut nimic, și-acum, dintr-odată, ne cade ceru-
n cap, se gândește Malin.
— Dispărută? repetă ea cu voce tare. O fată de paisprezece ani? Cu siguranță
a fugit de acasă.
— Posibil, o întrerupe Sven. Părinții Theresei Eckeved mi-au povestit ce s-a
întâmplat. Să începem, însă, cu Josefin Davidsson.
— Uite cum vin una după alta…, zâmbește Zeke.
Privirea lui epuizată și-a regăsit energia. Amestecul acesta de excitare și de
entuziasm din timpul lucrului este unul dintre sentimentele vinovate pe care le
simte adesea un polițist.
VP - 23
 Un viol – și te arunci în acțiune.
O crimă – arzi de nerăbdare.
— Medicii de la spitalul universitar o examinează. Vor vedea dacă a fost
violată sau nu. Psihologii de serviciu au fost chemați și se vor ocupa de ea,
încercând să o facă să vorbească.
— Am verificat adineauri, îi informează Malin. În Linköping există o sută
douăzeci de persoane cu numele de Davidsson. Va trebui să mobilizăm întreg
personalul disponibil și să dăm telefoane.
— Tot nu știm cine a telefonat, adaugă Zeke.
— Așa e. Va fi o sarcină dificilă, anunță Sven. Apelul provine de la un mobil
cu cartelă. Poate că este vorba despre cineva care trecea pe acolo și nu avea
niciun chef să aibă de-a face cu poliția. Sau poate despre cineva care are legătură
cu agresiunea. Deocamdată, niciun membru al familiei Josefinei Davidsson nu a
dat vreun semn de viață. Nimic. Trebuie interogați cei ce locuiesc în jurul
parcului. După ce doctorii și psihologii își vor termina treaba, putem încerca să o
mai interogăm o dată.
— Poate că este mai mare decât pare, spune Malin, și a rămas singură acasă în
timp ce părinții au plecat în vacanță.
— Ceea ce ne aduce la Theresa Eckeved, explică Sven. Părinții au fost la
Paris, iar Theresa a decis să rămână împreună cu prietenul ei în vila familiei, la
Sturefors.
Malin simte un fior în momentul în care aude cuvintele „vilă” și „Sturefors”.
Sturefors. Cartierul de la marginea Linköpingului, unde a crescut.
Mii de imagini îi trec prin minte: cum i se tot învârteau părinții de colo-colo în
loc să meargă unul lângă altul. Cum se plimba ea prin casă ori prin grădină având
senzația că trebuie să mai existe și o altă realitate decât aceea în care trăia, și că
fiecare colțișor, fiecare tufiș, fiecare cuvânt, fiecare aluzie ascundea o enigmă.
Dorința de a se face mare și speranța deșartă că, astfel, viața avea să i se
schimbe.
Camera ei de copil, cu postere ale grupului Duran Duran.
Nick Rhodes. See them walking hand in hand across the bridge at midnight și
Girls on film.
— Aseară, când s-au întors, Theresa nu era acasă. Au sunat la părinții
prietenului ei, care le-a explicat că a stat tot timpul cu aceștia, în casa lor de
vacanță, dar fără Theresa.
Markus.
Tove.
La început, Tove nici măcar nu mințise privitor la relația lor, ci doar nu
comunicase adevărul, făcând tot ce se putea pentru a găsi un spațiu pentru iubirea
ei cu care se temea că Malin nu va fi de acord. Fiindcă nu are încredere în mine,
își zice aceasta. Își închipuia că o voi certa. Și așa ar fi fost. Mă gândeam că o
VP - 24
voi apăra, ceea ce nu ar fi fost adevărat: pur și simplu aș fi încercat să o împiedic
să comită aceeași greșeală ca și mine. Doamne, Doamne, aveam doar douăzeci
de ani când am rămas gravidă cu ea. Nu aș suporta să o văd alunecând în același
haos ca și mine la vremea mea.
Chestia asta se numește mamă ratată. Și cu asta, basta!
— Nu i-au telefonat fetei pe când erau la Paris?
Zeke pare din nou obosit și vocea îi e răgușită.
Cu siguranță acum le pare rău că au plecat în călătorie, își spune Malin.
— După câte se pare, nu, răspunde Sven. Nu au găsit-o nici pe fix, nici pe
mobil, dar nu și-au făcut cine știe ce probleme.
— A, da?!
— Aparent, fata trecea printr-o fază mai rebelă. În plus, își pierduse de mai
multe ori mobilul.
— Cât au stat la Paris?
— Șase zile.
— Ceea ce înseamnă că poate să fie dispărută de o săptămână, constată Zeke.
— Părinții nu au nicio idee pe unde ar putea fi?
— Nu, sau cel puțin nu aveau când i-am întrebat.
Sven Sjöman își aranjează cămașa, apoi continuă:
— Cu toate că fata din parc este prioritatea numărul unu, treceți, totuși, și pe
la Sturefors. Vorbiți cu părinții și încercați să îi liniștiți. Dacă ne luăm după
statistici, mai devreme sau mai târziu tot se va întoarce ea.
După care menționează o adresă aflată nu departe de casa în care a crescut
Malin. Din același cartier.
Nu a mai dat pe acolo de când părinții ei vânduseră casa pentru a cumpăra
apartamentul. Acum, locuiesc în Tenerife. De obicei mai vin vara, însă acum
câteva săptămâni tatăl ei o anunțase la telefon: „Vara asta rămânem aici. Maică-
ta s-a apucat de golf și vrea să urmeze niște cursuri, care vara sunt mai ieftine
decât iarna”.
Malin reflectează cu voce tare:
— Presei ce îi spunem? Or să se arunce pe cazurile astea două ca niște hiene
înfometate.
— Cu siguranță, confirmă Sven. De asta nici nu trebuie să facem valuri,
deocamdată. Încă nu știm dacă este vorba despre un viol și, în privința celeilalte
fete, poate că le va lua ceva timp până vor auzi și de ea. S-ar putea, totuși, să
avem la dispoziție o zi liniștită pentru a ne vedea de treabă. Să profităm de ea. E
foarte posibil, pe de altă parte, să avem nevoie de sprijinul locuitorilor, poate
chiar pentru ambele cazuri. Să mai așteptăm și să vedem cum evoluează
lucrurile. Trimiteți-mi mie toate solicitările presei. Mă voi ocupa eu de jurnaliști
cât lipsește Karim.
— Dacă se-ncinge treaba, se-ntoarce el, e de părere Zeke.
VP - 25
 — Clar, întărește Malin și, în același moment, mobilul începe să îi sune.
Privește numărul de pe ecran, deschide și ascultă.
— Trebuie să vorbești cu Sven Sjöman, spune. În vara asta el se ocupă de
relațiile cu presa.
Și îi trece aparatul lui Sven, ridicând din sprâncene și zâmbind ironic.
— E Daniel… Daniel Högfeldt de la Corren, explică. Vrea să îi confirmăm
informațiile privind fata violată în parc și pe cea de la Sturefors, dispărută, și-ar
mai vrea să știe dacă ne gândim că există o legătură între cele două cazuri.

6.

O legătură? O fată dispărută, o alta agresată, poate chiar violată. Ideea nu este
nici absurdă, nici trasă de păr. Timpul și ancheta vor arăta care este legătura,
dacă există vreuna.
Dar deocamdată abia sunt la punctul zero. Dincolo de parbriz aerul pare
încremenit, strălucind ca și cum i-ar lipsi oxigenul. Pe câmpie, grâul s-a îndoit
sub povara caniculei, de parcă un pumn uriaș ar presa plantele tunând: să nu
credeți că mai puteți supraviețui, nu în vara aceasta, căci va fi anul pământului
ars.
Mâinile lui Zeke țin liniștite volanul Volvo-ului. Ca acelea ale fiului său crosa
de hochei.
La sfârșitul sezonului trecut, Toronto Maple Leafs îi prezentase o ofertă lui
Martin, pe care acesta o respinsese. Iubita lui era gravidă și dorea să nască la
Linköping. Iar sponsorii Cloetta și Saab își deschiseseră larg pungile pentru a-l
păstra.
— Acum, puștiul e bogat, comentase Zeke. Și-o să fie și mai bogat, odată
ajuns în Statele Unite.
Ai fi zis că Zeke spera ca Martin să plece, de parcă s-ar fi săturat și de hochei,
și de glorie, și de bani.
— E un sport de tot căcatul.
Malin îl întrebase cum se simte știind că va deveni bunic.
— Pesemne că ești și nervos, și mândru, adăugase, dar Zeke îi răspunsese
printr-un mârâit.
Nu mai insistase. Era convinsă că, odată apărut bebelușul, se va simți mândru.
Fetița îl va lovi cu mânuțele plăpânde, țipând, peste craniul ras și Zeke o să fie
mort după ea.
•
Sturefors.
Se apropie tăcuți de cartier. Malin închide ochii.
VP - 26
 Două picioare de fată alergând pe iarbă. Singură în grădină. Parfumul tatălui.
Al mamei. Malin îi aude certându-se, plângându-se. Și-ar fi dorit să o apere, să o
incite, să-i arate că înseamnă și ea ceva.
Uite-l, acum, alături de mama, cum își strânge buzele pe când ea țipă.
Protestele neconvingătoare dispar pe măsură ce litania continuă.
Malin simte încă o dată vântul trecându-i prin păr în timp ce merge cu
bicicleta la școală.
E o competiție, își spune Malin, totul e o competiție.
Abia acum își amintește, în automobilul climatizat, că, într-o noapte, când
credeau că adormise, spuseseră: „Nu trebuie să știe. Va rămâne doar între noi”.
Vocea încăpățânată a mamei. Vocea cuiva mulțumit de ceea ce făcuse.
Ce nu avusese voie să afle?
Malin își aduce aminte meciurile de fotbal ale băieților, de pe peluza din
spatele școlii, de tricourile roșii ale echipei cartierului.
Corpuri. Căldură. Lumina proiectorului. Bankeberg SK, Ljugsbro ID, LFF,
Saab. Băieții și, alături de ei, fetele, sub aceeași pătură, în pivniță. Dac-ar fi
apărut cineva…
Malin revede liliecii și gardurile vii. Familiile chiar familii se străduiau să fie.
Copiii oricum erau copii. Se scăldau, știind că într-o bună zi vor veni și ei la
rând.
•
Sturefors.
— Aici poți s-o iei la stânga, spune Malin.
— Cunoști cartierul?
— Da.
Zeke ridică ochii fără să-i pese de panoul „Atenție, copii!” agățat pe un perete
de un alb scânteietor.
Tabloul de bord indică treizeci și cinci de kilometri pe oră, cu cinci mai mult
decât viteza legală în această zonă.
— Cum așa?
Nici măcar colegul meu cel mai apropiat nu e la curent, se gândește Malin.
Nici nu e nevoie. Nu am niciun chef să îi povestesc cum am crescut eu într-o
casă aflată la câteva străzi mai departe, că am locuit aici de când m-am născut
până în momentul în care am părăsit Stureforsul cel fericit, luându-mi zborul din
căminul părintesc. Nu am niciun chef să îi povestesc ce am făcut cu Ștefan
Ekdahl în patul alor mei, cu patru luni înainte de a împlini treisprezece ani. Află,
Zeke, că nu știu de ce nu am nici cel mai mic chef s-o fac.
Se gândește la Jan.
Uite că au trecut mai bine de zece ani de când au divorțat, dar tot nu au reușit
să se despartă cu totul.

VP - 27
 Părinții ei sunt căsătoriți ca din epoca de piatră, fără a fi fost vreodată prea
apropiați unul de altul.
— Pur și simplu știu cartierul.
— Haide, Fors, recunoaște, e ceva ce nu vrei să-mi spui.
— Deh, răspunde Malin în timp ce Zeke parchează în fața unei case din
cărămidă albă, înconjurată de un gard jos, de aceeași culoare.
— Casa Theresei Eckeved. Te rog să cobori, draga mea. În fundul curții
strălucește apa unei piscine. De jur-împrejur se văd mai mulți boscheți aranjați
cu grijă și poteci cu iarba proaspăt smulsă.
Pe o masă din lemn de tec sunt puse cafea și prăjituri. Un ventilator se învârte
pe tavanul verandei, chiar lângă șemineu, răspândind o răcoare plăcută. Lângă
cafetieră este așezat un bol cu cuburi de gheață.
— În caz că beți cafea con hielo, explică Agneta Eckeved când iau loc cu toții
la masă.
— Mulțumesc, prefer caldă, răspunde Zeke.
După care, Sigvard Eckeved este cel care li se adresează. Este neliniștit,
nervos.
— Nu înțeleg de ce ne-a mințit.
Cuvintele îi trădează uimirea și își dă seama că mare lucru despre viața fetei
lui nu are de spus.
Repetă ceea ce polițiștii deja știu: fuseseră la Paris, prietenul fetei promisese
că va rămâne cu ea, dar, în loc de asta, plecase cu părinții la casa lor de vacanță.
În plus, nu găsiseră nici portmoneul, nici mobilul Theresei, nici, nici…
Malin și Zeke îl lasă să vorbească, sigura care îl întrerupe din când în când
fiind soția lui, a cărei voce este și mai neliniștită.
O fi știind ceva ce ar trebui să ne spună, dar n-o face? se întreabă Malin.
În momentul în care Sigvard Eckeved își încheie raportul, Zeke intervine:
— Aveți niște fotografii de-ale Theresei? Pentru noi, dar și pentru alte
comisariate, în cazul în care va fi nevoie să lărgim cercetările?
Agneta Eckeved se ridică de la masă fără un cuvânt.
— A fugit de acasă, nu-i așa? întreabă Sigvard Eckeved în clipa în care soția
îi dispare în casă. Așa se întâmplă chestiile astea, nu?
— Vom încerca să aflăm, răspunde Malin. Se va întoarce ea, cu siguranță. Din
punct de vedere statistic, șansele sunt aproape de sută la sută.
În același timp se gândește: Și dacă nu se va întoarce, la ce vor mai fi bune
toate cuvintele astea pline de speranță? Ceea ce îți spun acum, nici că te va mai
interesa atunci.
Agneta Eckeved revine cu mai multe plicuri pline de fotografii pe care le
așază pe masă, în fața lui Zeke și a lui Malin.
— Uitați-vă și luați-le pe cele de care aveți nevoie.
•
VP - 28
 Toată lumea zice că sunt o fată cuminte.
Dar de unde pot ști că nu o spun doar ca să îmi facă plăcere? Și, pe urmă,
nici nu mă interesează să fiu cuminte. Păi, cine căcat vrea să fie cuminte? Că
sunt și eu o adultă, de acum.
Mi-ai vorbit în așa fel încât m-ai făcut să roșesc, dar era apa rece, așa că
nimeni nu a intrat la idei.
Murdărie. Dar chiar e murdar aici? De unde să fie pozele astea? De ce le pot
vedea fără a le putea înțelege? Cele mai multe sunt de anul ăsta, fotografii de
care mama face tot timpul. Nu mai mitralia atâta, mami! mai bine vino să mă
cauți. Tati, mi-e frică.
Plaja, anul trecut, în Mallorca.
Iarna la St. Anton, soarele de pe cerul senin, zăpada perfectă.
Crăciunul și Paștele.
Cum de pot vedea fotografiile și vă pot auzi, din moment ce nu sunt aici?
Dar apa? De ce e atât de murdară, de dură, ca un lut înghețat, când ar trebui
să îmi îmbrace blând trupul?
Mami, dă-mi colacul.
Mi-a rămas mic, nu?
Și pe urmă o voce de fată mai mare decât mine.
Foarte mic, nu-i așa, Reke? Dar cine e Reke?
Sunt așa de obosită, tati. E frig și întuneric aici. Și sunt singură.
Nu aici ar trebui să fiu. Știu. Și nu vreau să fiu aici. Vreau să fiu cu voi, pot să
vă văd, dar e de parcă nu ați exista, de parcă nu aș exista.
În definitiv, chiar exist?
Întrebarea asta mă înspăimântă. Dar când mă gândesc la tine, tati, mi se
încălzește inima. Deși, din când în când mi se face frică. De ce nu vii?
•
Malin alege o fotografie pe care se vede bine chipul Theresei: are buzele
pline, obrajii rotunzi, ochi vii, întunecați, negri aproape și părul șaten lăsat până
la umeri.
Nu are rost să întreb cum era îmbrăcată, dar poate că ar fi de interes să aflăm
cum se îmbrăca în mod obișnuit.
— Blugi. Cămăși. Niciodată rochie sau fustă. I se părea exagerat de feminin.
— Totuși, în fotografii pare o tânără ca la carte.
— Nu vă luați după aparențe. E un băiat ratat, zice Sigvard Eckeved.
— Aveți idee cam pe unde ar putea să fie? La vreun prieten sau prietenă
anume?
Părinții dau din cap.
— Nu are prea mulți prieteni, explică Agneta Eckeved. În sfârșit, vreau să zic,
știe multă lume, dar cu puțini este cu adevărat prietenă.

VP - 29
 — Avem nevoie de numărul de telefon al prietenului ei, spune Malin. De cele
ale tuturor persoanelor pe care le cunoștea, sau cel puțin al celor pe care le știți și
dumneavoastră. Și ale tuturor celor care se ocupau de ea. Profesori, antrenori sau
alte funcții.
— Nu prea era atrasă de sport, explică Sigvard Eckeved. Dar este o fată care a
venit la noi, la piscină, de mai multe ori. O prietenă nouă care locuiește în oraș.
Agneta, știi cum o cheamă?
— Nathalie. Însă nu îi știu numele de familie.
— Dar numărul de telefon?
— Nu, nici atât. Dar sunt sigură că o cheamă Nathalie.
— Nu ezitați să mă sunați dacă vă mai amintiți indiferent ce altceva, le spune
Malin.
— Theresa are computer?
— Da. E în camera ei. Dar nu îl folosește prea des.
— Îl putem lua cu noi? Pentru a verifica mailurile.
— Da, sigur că da.
— Mulțumim, zice Zeke. Piscina este cu adevărat îmbietoare, adaugă.
— Puteți face o baie dacă vreți, propune Sigvard Eckeved.
— Mulțumim, însă ne cheamă datoria.
— Într-adevăr, foarte îmbietoare, confirmă Malin. Și, desigur, te răcorește.
•
Gata cu palavrele. Mai bine m-ați căuta. Fiindcă am dispărut. Acum o știu.
Asta trebuie că s-a întâmplat. Altfel ai fi venit după mine, nu-i așa, tati? Doar nu
credeți că sunt aici fiindcă așa am vrut eu!
Adică, ați crezut că era prietenul meu? Cum de-ați putut fi atât de naivi?
Aș vrea să vă spun adevărul.
Strig eu, dar tot nu mă auziți. Și nu se mai termină acolo, sus, soneria
mobilului. Nu vă mai bateți joc de mine! Nu vă mai bateți joc de mine!
•
Da. Fors sunt.
Malin stă pe treptele gen anii șaptezeci ale casei familiei Eckeved și își scoate
telefonul mobil din geantă. Răspunde după al treilea apel. Zeke e alături, cu
laptopul Theresei la subsuoară.
— Sjöman la aparat. Puteți merge la spital, la secția zece. Doctorul a
examinat-o. E mai bine, ba chiar ne-a și spus cine este.
— Josefin Davidsson?
Canicula îi strânge capul ca o bandă incandescentă.
— Păi, cine altcineva, Malin?
— Ce ați mai aflat?
— Că are cincisprezece ani și locuiește la Lambohov cu părinții.

VP - 30
 După ce închide, Malin se mai uită încă o dată în urmă, prin sticla verde a ușii
de la intrare, și observă silueta lui Sigvard Eckeved umblând încolo și-ncoace.

7.

Sigvard Eckeved de-a lungul vremii

Ai venit prea târziu, Theresa. Aveam patruzeci și doi de ani și mama ta

patruzeci și unu.
Făcusem toate testele, medicii spuneau că s-ar putea să nu fii normală, dar ai
văzut lumina zilei ca o ființă perfectă, un dar al cerului.
Pentru mine nu ești decât parfum, sentimente, zgomote și respirație noaptea,
în patul nostru cel mare.
Se spune că a avea un copil înseamnă a ști să îi dai drumul la vreme pentru a-l
lăsa să meargă înainte pe calea vieții lui. Să îl oferi lumii și să îi oferi lumea.
Fac ceva pe genul ăsta de teorii. Ești a mea. Și eu sunt al tău, Theresa, și
lumea suntem noi doi. A avea un copil înseamnă a înțelege că toate ființele
omenești nu sunt decât una singură.
Ai doi ani, mergi pe parchetul din living, începi să vorbești, dai din mâini și
absorbi lumea. Amândoi o absorbim. Chiar dacă mai ridic eu tonul din când în
când, te îndrepți către mine, cauți lumea prin mine.
Ai patru ani și jumătate. Te îndepărtezi tot mai mult cu trecerea timpului, însă
de fiecare dată când faci să se nască în mine o emoție, te apropii din nou.
Ai doisprezece ani. Noaptea intru încetișor la tine în cameră, te mângâi pe
obraz, îți inspir parfumul părului.
A noastră e fericirea, mă surprind gândind. Tu, eu, mama, visurile noastre și
viața pe care am dus-o împreună. Lumea se naște prin tine.
Ai paisprezece ani. Când decisă, când furioasă, încăpățânată, când
drăgălășenia întruchipată. Ești cel mai frumos lucru pe care l-a aflat vreodată
lumea.
Te înțeleg, Theresa, crede-mă. Nu sunt naiv.
Doar că nu vreau s-o iau prea repede.
Tu și cu mine avem sentimentele noastre.
Și simțim o iubire infinită.

VP - 31
 8.

Angajatul pentru curățenie trece cârpa de șters peste linoleumul cu puncte

galbene, umbrele se preschimbă în pete de soare ce redevin umbre după
mișcările corpului voluminos al muncitorului prin fața ferestrei de pe coridor.
Când soarele le luminează, unele părți ale podelei par că se ondulează. În aer
plutește un miros ușor de detergent și de transpirație. Transpirația corpurilor
convalescente.
Secția zece.
Serviciul pentru tratamente uzuale de la etajul șapte al imobilului care
adăpostește spitalul. Câteva încăperi au ușile deschise, lăsând urme palide de
lumină pe pereții pe care vopseaua galbenă s-a decolorat. Prin ferestre, Malin
zărește orașul.
Pacienții sunt întinși în paturi. Unii poartă bluze verzi sau galben deschis, alții
au venit cu hainele de acasă. Aici nu este chiar atât de cald, ventilatoarele
zumzăitoare își fac datoria suficient, dar epuizarea tot omniprezentă este, de
parcă bolnavii ar fi tot mai bolnavi, iar cei ce lucrează în spital nu ar putea să își
ducă până la capăt misiunea.
O infirmieră apare în cadrul ușii. Are părul roșcat și cârlionțat și jumătate din
chip îi este plin de pistrui.
Se uită la Malin și la Zeke cu ochii ei mari și verzi.
— Sunteți de la poliție? Vă mulțumesc că ați venit atât de repede.
Cei doi se opresc în fața ei. Chiar se vede așa de clar de unde suntem? se
întreabă Malin, apoi, cu voce tare:
— Unde putem găsi fata, pe Josefin Davidsson?
— În camera numărul unsprezece. Sunt și părinții cu ea. Doctorul Sjögripe ar
dori, însă, să vorbiți întâi cu dânsul. Puteți intra, sosește imediat.
Infirmiera le indică o ușă anume.
— Medicul sosește în cinci minute.
Ceasul de pe perete arată ora 12:25.
Ar fi trebuit să fi mâncat ceva în drum. Stomacurile le țipă de foame.
•
Închid ușa. Iau loc pe scaunele de lemn din fața biroului a cărui suprafață gri,
lustruită, este acoperită de broșuri, mape transparente și dosare. Fereastra dă
către o fortificație interioară. Pe etajera din spatele biroului sunt aliniate și alte
dosare pe care nu scrie nimic.
Aici e ceva mai cald. Conducta prăfuită pentru aer condiționat, de pe tavan,
scârțâie.

VP - 32
 Cinci minute. Zece. Stau unul lângă altul, tăcuți, economisindu-și cuvintele
pentru a le putea servi proaspete mai târziu. Acum e mai bine să nu spună nimic.
Și, oricum, ce-ar fi de spus?
După părerea ta, ce s-o fi întâmplat?
O să vedem.
A fost violată sau sângele avea altă proveniență? Dar mirosul de clor? Ce era
cu el? Dar pielea atât de curată? Și rănile spălate?
Ușa se deschide și doctorița Sjögripe intră purtând o bluză albă.
Are cam cincizeci și cinci de ani. Părul grizonant și scurt care îi încadrează
fața face să îi pară mai colțuroase decât în realitate obrajii, nasul și gura.
De gât îi atârnă o pereche de ochelari de vedere ieftini, făcuți pentru ochi treji,
siguri, inteligenți. Numai cine a avut tot ce și-a dorit încă din copilărie poate avea
o asemenea privire.
Malin și Zeke sar de pe scaune.
Sjögripe. Sânge albastru din provincia suedeză Östergötland. Castelul familiei
de la Solunda, nu departe de Kisa, posedă unul dintre cele mai importante
domenii agricole din întreaga provincie și cele mai mari fabrici ale industriei
agro-alimentare.
— Louise Sjögripe.
Îi invită să se așeze, apoi ia și ea loc la birou.
— Se poate spune că Josefin Davidsson se simte bine, ținând cont de
împrejurări, îi anunță cu voce răgușită.
— Cred că deja ați consultat-o. Ce ne puteți spune?
Vocea lui Zeke trădează o anumită încordare, dar greu ar observa cineva fără
a-l cunoaște, atât e nuanța de greu perceptibilă.
Louise Sjögripe surâde.
— Da, am consultat-o și am consemnat observațiile în dosar. Dar să vă spun
și ce cred.
— V-am fi recunoscători, în sfârșit, v-am mulțumi, spune Malin încercând să
dovedească doctoriței respectul datorat persoanelor din clasa nobiliară, dar
fermitatea din ochii celei din fața ei o face să întoarcă privirea către fereastră.
— După toate aparențele a fost maltratată. Nu își putea provoca singură
leziunile de la brațe și de la picioare și nici răni de apărare nu sunt, fiindcă nu au
o repartizare, cum să zic, regulată. Sunt de părere că i le-a făcut cineva cu un
obiect tăios, după care a spălat-o și a șters-o minuțios.
— Ce fel de obiect tăios? devine Malin neliniștită.
— Greu de spus. Un cuțit? Poate da, poate nu…
— Și sângerarea vaginală?
— Himenul a fost perforat și rupt și s-au spart vase intravaginale. De aici și
sângerarea. Dar nu este vorba despre o altfel de sângerare decât la obișnuita

VP - 33
primă penetrare, deci cred că s-a folosit un obiect mai degrabă moale și cu o
anume precauție.
Louise Sjögripe inspiră adânc, nu fiindcă ceea ce spusese ar fi costat-o vreun
efort deosebit ci, mai degrabă, pentru a da greutate cuvintelor care urmează:
— Nu am găsit nicio urmă de spermă. Însă agresorul nici prezervativ nu a
utilizat, fiindcă nu am descoperit nici urme de lubrifiant. În schimb, am dat de
particule minuscule de plastic albastru, de parcă Josefin ar fi fost penetrată cu un
obiect.
— Și…
Zeke încearcă să întrebe ceva, dar doctorița îl oprește cu un semn al mâinii.
— Am trimis un eșantion la laborator. Cunosc procedurile. Am prelevat și
puțin sânge dintre coapse, care s-a dovedit a fi tot al ei. Dacă asta vă liniștește,
nu am comunicat nimic părinților în legătură cu rănile fetei. Știu că anchetați o
crimă și nu doresc să mă amestec. V-am expus doar detaliile medicale.
Malin și Zeke se uită unul la altul.
— Așadar, nu și-ar fi putut provoca singură rănile? întreabă Malin.
— Nu, e ca și imposibil. Durerea ar fi fost mult prea mare. La fel și
penetrarea. Ar fi greu de crezut.
— Dar eșantioanele de sânge? continuă Malin. Au relevat ceva deosebit? Ar fi
putut fi sub influența drogurilor?
— Prima analiză nu a dat vreun rezultat în acest sens. Am trimis probele la
laboratorul central pentru un examen de detaliu, care ne va dovedi eventuala
prezență a unor astfel de substanțe în sânge. Numai că multe dintre ele dispar
rapid din organism.
— Dar faptul că a fost spălată? Părea că miroase a produse pentru curățenie.
— Este adevărat, cineva trebuie că a spălat-o cu mare grijă. Ca și cum ar fi
vrut să o înapoieze absolut pură. Nu am descoperit nici cel mai mic fir de păr de
la care să pornim în căutarea unei amprente ADN a agresorului.
— S-au depistat cumva urme ale unui anumit detergent pe corp?
— Posibil. Am prelevat eșantioane de piele de pe spate și dintre coapse și le-
am trimis și pe acestea la laborator.
— Cum se simte acum, după părerea dumneavoastră? La locul faptei nu a
spus absolut nimic.
— Vorbește. Pare că evoluează pozitiv. Însă ai zice că nu își amintește nici cel
mai mic detaliu din ceea ce i s-a întâmplat.
— Chiar nu își amintește?
— Nu. Nu e ceva neobișnuit blocajul psihologic după un eveniment traumatic.
Poate că nici nu e rău. Violul este una dintre relele cele mai mari ale societății
noastre. Acest tip de încălcare a legii și a normalității merge din ce în ce mai
departe în sensul lipsei de respect față de persoane necunoscute, cel mai adesea

VP - 34
femei. Vreau să zic, numai în Linköping am avut două violuri în grup în ultimii
trei ani.
Vorbește de parcă ar cita dintr-un editorial, se gândește Malin, după care
întreabă:
— Când a început să vorbească?
— Când am consultat-o. A durut-o, a strigat un „Au!”, iar lucrul acesta a părut
că o face să își regăsească cuvintele. Înainte nu zisese absolut nimic. Apoi și-a
spus numele și s-a uitat la ceas. Ceva mai târziu s-a interesat ce caută la spital și
a fost de părere că părinții îi erau probabil îngrijorați că nu este acasă.
— Am putea face cumva să își reamintească cele întâmplate?
— Doamnă comisar, nu aceasta este sarcina mea. Sunt medic, nu psiholog.
Acum câteva ceasuri a discutat cu ea și o psihologă, dar Josefin nu își mai
amintea nimic. În momentul de față se află împreună cu părinții în camera
unsprezece. Puteți merge să o vedeți. Din punctul meu de vedere, poate fi
interogată.
Doctorița Sjögripe deschide un dosar, își pune ochelarii pe care îi poartă la gât
și începe să studieze documentele.
•
Camera unsprezece este de un alb imaculat, învăluită într-o lumină limpede și
caldă. Fire de praf dansează în aer.
Cei doi Davidsson sunt așezați pe marginea patului, de o parte și de alta a
Josefinei, care e îmbrăcată într-o rochie de vară cu flori roșii și albe. Rănile îi
sunt ascunse sub bandaje, iar pielea îi pare la fel de albă ca și acestea.
Puteam să fi fost eu așezată aici, în locul mamei ei, se gândește Malin.
Toți trei le zâmbesc în momentul în care intră în încăpere după ce au bătut la
ușă. Aud vocea veselă a Josefinei:
— Intrați!
— Mă numesc Malin Fors și sunt de la poliție.
— Zacharias Martinsson.
Părinții se ridică și îi salută.
Birgitta. Ulf. Josefin rămâne întinsă, zâmbindu-le de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat noaptea trecută.
Și eu tot ca tine am făcut, îi spune Malin în gând. Am ieșit de una singură într-
o seară sufocantă de vară. Numai că nimic nu mi s-a întâmplat.
Cincisprezece ani. Cu niciun an mai mare decât Tove.
Care ar fi putut fi ea acum, aici, întinsă pe pat. Jan și Malin ar fi stat ei de o
parte și de alta a fetei, disperați, întrebându-se ce monstru a putut face așa ceva și
cum se trece peste o asemenea încercare.
— Anchetăm ceea ce s-a întâmplat cu Josefin, explică Malin. Am vrea să îi
punem câteva întrebări.
Părinții aprobă din cap, apoi Uit Davidsson li se adresează:
VP - 35
 — Aseară, când ne-am dus la culcare, Birgitta și cu mine nu am observat că
Josefin nu se întorsese acasă, iar dimineață am crezut că dormea la ea în cameră.
Nu am vrut să o trezim și niciunul dintre noi nu a remarcat că bicicleta nu era la
locul ei.
— Nu îmi amintesc nimic, îl întrerupe Josefin. Ultimul lucru pe care îl mai țin
minte este că am plecat de acasă pe bicicletă. Doream să mă duc la film, de la
zece, la X-Men 3.
Tatăl:
— Locuim în Lambohov. Pentru a merge în oraș folosim bicicletele.
Malin și Zeke se privesc unul pe altul, apoi se uită la părinții fetei. Știu cu
precizie cum să procedeze când sunt împreună.
— Pot să vă vorbesc o clipă afară, în timp ce colega mea discută cu Josefin?
Părinții ezită.
— De acord? insistă Malin. Este mai bine să vorbim cu fiecare separat. Sper
că nu te deranjează să începem prin a vorbi doar noi două, Josefin?
— Bine, răspunde Birgitta Davidsson. Haide, Ulf, adaugă îndreptându-se spre
ușă după ce își privește lung fiica.
Malin se așază pe pat. Josefin se trage puțin mai într-o parte. E aceeași de azi
dimineață, de pe balansoar și, totodată, pare atât de diferită.
— Cum te simți?
— Merge. Mă cam dor rănile. Dar doctorii mi-au dat niște medicamente ca să
nu mai simt chiar așa de rău.
— Chiar nimic nu îți amintești?
— Nu, absolut nimic. Doar că am plecat de acasă pe bicicletă.
Nu era nicio bicicletă în parc, se gândește Malin. Unde-o fi ajuns?
— Aveai o întâlnire?
— Nu. Asta-mi amintesc, fiindcă m-aș fi gândit la așa ceva înainte de a pleca
de acasă.
— La cinematograf ai ajuns?
Josefin dă din cap.
— Nu știu. E de parcă mi s-ar fi evaporat totul din minte până când a început
doctorița să mă consulte. Abia așa mi-am dat seama că sunt la spital.
Nici de mine nu își mai amintește, își zice Malin. Și nici de ce s-a întâmplat
dimineață în parc.
— Nu ai putea face un efort pentru a-ți mai aminti vreun amănunt? Haide,
încearcă să o faci pentru mine.
Fata închide ochii și se încruntă. Apoi, deschizând ochii, începe să râdă:
— E ca o foaie albă de hârtie! Teoretic, știu că m-a cotonogit cineva, dar în
rest foaia rămâne albă. Până la urmă, nici nu e așa de rău…

VP - 36
 Nu vrea să își amintească. Nu poate. Organismul a pus la treabă mecanismul
de autoapărare care refulează imaginile, vocile și zgomotele în cel mai profund
compartiment al inconștientului, inaccesibil gândirii.
— Nu îți aduci aminte cum au fost provocate rănile astea? Sau dacă nu cumva
cineva ți le-a spălat?
— Nu.
— Dar cu bicicleta ce s-a întâmplat?
— N-am idee.
— Ce marcă are bicicleta?
— Crescent. Roșie. Cu trei viteze.
— Nu cumva ai intrat în legătură cu cineva pe Internet? Cu cineva mai
ciudat?
— Nu fac așa ceva. MySpace și toate chestiile astea cu chatul. Mi se pare prea
patetic.
Lovituri în perete. Malin se aștepta să le audă.
Cu câteva clipe mai devreme, Zeke spusese:
— Fiica dumneavoastră a fost agresată și, după toate aparențele, cineva i-a
introdus un obiect în vagin. Desigur, prin violență.
La care cuvinte, Ulf Davidsson a dat de câteva ori cu piciorul în perete, cu
pumnii strânși, mormăind ceva de neînțeles. Birgitta Davidsson a rămas în
picioare, tăcută, lângă bărbatul ei, privind fix ușa salonului.
— Numai că nu își mai amintește nimic, așa că totul e ca și cum nimic nu s-ar
fi întâmplat, nu-i așa? De parcă mizeria asta nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Ulf Davidsson își vine în fire și se întoarce către soția lui, trecându-i o mână
peste umeri.
— Da, adaugă, nu s-a întâmplat niciodată.
•
Familia este așezată pe pat, în fața polițiștilor. Întrebările care le-au fost
adresate plutesc încă în aer, printre firele de praf.
— Toți ceilalți au plecat în vacanță, așa că, vara aceasta, am rămas singuri
acasă.
— Aveți numerele de telefon ale unor prieteni cu care am putea sta de vorbă?
— Nu, la drept vorbind nu prea are prieteni.
— Am rămas acasă pentru a face niște economii ca să plecăm la iarnă în
Thailanda.
— Nu cred că interesează…
— Are cumva un iubit?
— Nu.
— Sau cineva care ar putea avea o legătură cu cele întâmplate?
— După câte știm, nu.
— Nu avem nicio idee.
VP - 37
 — Chiar nu vă vine în gând nimeni anume dintre cei apropiați? Fie și din
familie?
— Nu, spune Ulf Davidsson. Familia noastră nu locuiește în zona aceasta. Și
nimeni dintre ei nu ar face așa ceva.
Două adolescente. Theresa. Josefin. Cu niciuna dintre ele nu se poate lega
prea ușor o prietenie. Sunt invizibile și anonime, mature aproape și la fel de
estompate ca fumul focurilor din pădure.
Cineva bate la ușa care se deschide încă înainte de a fi putut răspunde vreunul
dintre ei: „Intră!”. O cârpă pătrunde în cameră și, după ea, un bărbat de culoare,
uriaș, îmbrăcat cu o bluză albastră care îi e mult prea mică.
— Tre’ să fac curat, zice înainte de a se putea ridica vreo obiecție.
•
Pe coridorul care duce la ascensor, o femeie blondă, de vârstă medie, purtând
o rochie portocalie, vine către ei. Malin presupune că este o creație Gudrun
Sjöden.
Malin apasă pe butonul liftului.
— Psihologa trebuie să fie, zice Zeke. Crezi că va reuși să obțină ceva?
— Nicio șansă, oftează Malin gândindu-se că singura ieșire pentru a putea
rezolva cazul ar fi ca Josefinei Davidsson să îi revină memoria, ca să apară vreun
martor sau ca să fie obținute niște rezultate concludente la laborator de către
Karin și colegii ei.
Hipnoză, își spune Malin dintr-odată. Nu-i așa că, sub hipnoză, îți poți aminti
tot felul de lucruri?

9.

Ceasul arată ora 1:30. O grămadă de copii îndoctrinați o înconjoară pe Malin.

Aerul răcoros și uscat e un șoc pentru organism, chiar dacă unul plăcut. Culori
țipătoare: galben, albastru, verde. Un clovn, cifre care sar în ochi și miros de
carne friptă.
E răcoare și lui Malin îi este foame.
Geamurile colorate fac lumina zilei suportabilă. Din fericire, Malin nu este
obligată să poarte și aici blestemații aceia de ochelari de soare, care așază peste
realitate un voal subțire, pe care îl detestă. Afară, însă, sunt indispensabili.
Lumina este atât de puternică astăzi, încât parcă ți-ar pune cineva o lampă în față,
ca la interogatoriu.
Malin e la McDonald’s-ul din Braskens bro, pe același mal al pârâului
Stångån ca și Johannelund. În mod normal, e o militantă ferventă împotriva

VP - 38
acestui tip de hrană numai că acum, după vizita la spital, și ea, și Zeke fac o
excepție acceptând ca înrăitul dușman american să le potolească foamea.
Restaurantul este plin de părinți și copii. Câțiva imigranți obezi fac tapaj în
spatele tejghelei, râd în hohote și trag cu ochiul spre ei.
— Avem cum afla cine a dat telefonul pentru Josefin? întreabă dintr-odată
Zeke.
— Conform celor de la tehnic, nu. Apelul a fost dat de pe o cartelă PrePay.
Trebuie să mai căutăm indicii. Și să sperăm că persoana își va mai manifesta o
dată prezența.
Malin mușcă din McFish.
— Și bicicleta?
— Poate că a fost furată. Sau poate că fata a fost atacată în altă parte și apoi
adusă în parcul municipal. Într-adevăr, ar fi bine să putem pune mâna pe
bicicletă.
Zeke o aprobă din cap.
— Trebuie mai întâi să luăm legătura cu prietenul Theresei Eckeved,
conchide Malin după ce mai înghite o bucată de pește pane.
— Tu sau eu?
— Pot și eu. Tu mai bine mănâncă.
— Mulțumesc. Doamne, ce bune pot să fie porcăriile astea când ești mort de
foame! Pe Martin l-ar apuca năbădăile dacă m-ar vedea mâncând asemenea
rahaturi.
— Noroc că nu e aici, îi răspunde Malin scoțând din buzunar hârtia cu
numărul de telefon al prietenului Theresei Eckeved.
După al patrulea apel, acesta răspunde.
— Peter sunt.
— Peter Sköld?
Vocea răgușită a adolescentului pare neîncrezătoare și ezitantă.
— Da, cine altcineva? După toate cunoștințele mele, doar eu am numărul ăsta.
După toate cunoștințele mele? Oare așa vorbesc acum tinerii? Pentru că atunci
și Tove s-ar exprima cu certitudine la fel, intelectualizat, rafinat.
— Numele meu este Malin Fors. Sunt comisar la poliția din Linköping. Am
câteva întrebări în legătură cu prietena ta, Theresa. Ai puțin timp la dispoziție?
Tăcere la celălalt capăt al firului, ca și când Peter Sköld și-ar scormoni prin
minte o modalitate de a evita conversația.
— Nu m-ați putea suna mai târziu?
— În niciun caz.
Iarăși tăcere.
— Dar, de fapt, ce s-a întâmplat cu Theresa? M-au sunat și părinții ei ca să mă
întrebe dacă nu cumva este pe la mine.
Vocea îi trădează o vagă neliniște.
VP - 39
 — Părinții ei ne-au semnalat dispariția Theresei. Nimeni nu știe unde este, iar
părinții ne-au spus că intenționa să vină la tine. Ceea ce, desigur, știai deja.
— Am petrecut câteva săptămâni la țară. Doream să ne vedem la întoarcerea
mea.
— Dar este prietena ta, nu-i așa?
— Da, desigur.
Răspunsul sosește mult prea repede. Malin se decide să insiste:
— Când v-ați văzut ultima oară?
— Înainte să plec la țară. Am băut o cafea la centrul comercial din Ekholmen.
— Theresa este într-adevăr drăguță. Cum v-ați cunoscut?
— Poftiți?
— Cum v-ați cunoscut?
— Ea… Adică, vreau să spun, noi…
Peter Sköld amuțește încă o dată.
— …ne-am întâlnit la o serbare organizată în comun de școlile noastre.
— La ce școală ești?
— Ekholmen.
— În ce clasă?
— Într-a opta. Am cincisprezece ani.
— Și unde a avut loc serbarea?
— La Ekholmen. În sala de festivități. Unde vreți să ajungeți? Nu cumva este
un interogatoriu?
— Nu încă, spune Malin cu voce tare, iar în gând: „Minți!”
— Deci este prietena ta, da?
— Doar v-am mai spus.
— Și Nathalie? O cunoști?
— Vă referiți la Nathalie Falck?
— Mă refer la Nathalie, prietena Theresei.
— Păi da, Nathalie Falck. Sigur că o cunosc, este la aceeași școală cu mine,
dar în altă clasă. Nu suntem chiar prieteni, dar o cunosc.
— Dar este bună prietenă cu Theresa.
— S-ar putea spune. Da.
— Ai numărul ei de telefon?
În telefon se aude un bip.
— 0703 152 023. Uitați, trebuie să plec cu tata la pescuit. Mai ține mult?
Malin repetă numărul și spune:
— De ce crezi că părinții ei ne-au declarat că trebuia să petreceți zilele acestea
împreună?
— De unde să știu?
Dintr-odată, la celălalt capăt al firului se aude o voce de bărbat, nerăbdătoare:

VP - 40
 — Este adevărat că a dispărut? Părinții ei păreau neliniștiți. E imposibil să
mai poți sta cu ochii pe puștii din ziua de azi. Nu s-a pus niciodată problema de
a-și petrece vacanța împreună. În fiecare an plecăm la țară. Doar noi, familia.
Întrebați dacă sunt prieteni copiii? Da, așa zice și băiatul meu, mă rog, așa
pretinde el la vârsta asta, pe de o parte se văd des, mă rog, Peter așa spune, dar
știți cum e, nu avem nici timpul, nici cheful de a ne amesteca în viețile lor
personale și așa că prea sigur nu sunt. Mi se pare că, totuși, a venit o dată pe la
noi…
A ne amesteca în viețile lor personale, repetă Malin în gând. Dar, dacă ai fi
făcut-o? Amestecă-te odată! Dacă nu, or să tot dispară habar n-am unde. Și cine
știe dacă se vor mai și întoarce.
— Vă doresc pescuit plăcut, spune Malin pentru a încheia conversația.
— Pescuit?! Nu am pescuit în viața mea, iar peștele îl cumpăr de la pescărie.
Copiii cu hamburgerii lor cu tot fac o hărmălaie groaznică, în timp ce Malin
formează numărul de telefon pe care și-l notase.
— Putem trece să stăm de vorbă?
— Sigur că da, dar am de lucru.
Nathalie Falck. Ton afectat, dar de copil bine-crescut. Sigură pe ea. A răspuns
după al doilea apel.
Ce secret s-o fi ascunzând în spatele acestor voci?
Îi revin în minte cuvintele lui Sven Sjöman: „Malin, o anchetă are mai multe
voci. Trebuie să înveți să le asculți și așa vei descoperi adevărul”.
Vocea lui Peter Sköld. Să fi mințit? se întreabă Malin.
— Natalie, o cunoști pe Theresa Eckeved? Părinții ei ne-au semnalat că a
dispărut de acasă.
— O cunosc. Și ce dacă a dispărut? Cu siguranță s-a dus ea undeva. Îi place să
fie singură. Asta nu s-a observat?
— Unde ești în acest moment?
— Lucrez la vechiul cimitir.
•
În timp ce Zeke scoate cheile mașinii, Malin simte McFish-ul dizolvându-i-se
în stomac și aciditatea urcând pe esofag.
Urcă în mașină. Zidul cimitirului ar avea nevoie de o tencuială nouă. În
parcare, vopseaua e sărită pe alocuri. În fața lor, împrejmuirea este făcută din
cărămizii roșii de prin anii optzeci. Pe tot întinsul nicio mișcare, nici măcar vreo
pisică la orizont. La primul etaj al unei clădiri apropiate este deschisă ușa de la
balcon și se poate auzi muzică provenind de la o linie hi-fi.
Dincolo de zid se ridică niște arțari ale căror frunze, deși încă verzi, au
început să îngălbenească și să se usuce. Mai departe, se aliniază pietrele de
mormânt. Malin nu le vede, dar știe că sunt acolo.
Mormintele sunt cu adevărat vechi, după cum o spune și numele cimitirului.
VP - 41
 Magazia de unelte este la vreo sută de metri dincolo de un monument funerar
pe unde Malin mai trece din când în când.
•
Malin și Zeke și-au pus ochelarii de soare și merg pe aleile cimitirului în
direcția monumentului comemorativ. Cea care trebăluiește pe acolo trebuie să fie
Nathalie Falck. E scundă, dar voinică. Când trage de greblă, cămașa albă de in se
mulează pe pieptul tânăr și opulent de adolescentă. Are obraji durdulii, inel în
nas și părul negru îl poartă tuns scurt.
Polițiștii se prezintă, Zeke își scoate ochelarii de soare și încearcă să intre în
discuție.
— E un job bun pentru vară. Cu siguranță nu e simplu de depistat.
— Ba da, de simplu e simplu, dar te cam fierbe. Nimeni nu are chef să smulgă
toată vara buruienile din cimitir. Numai că am nevoie de bani.
Pronunțând cuvântul „bani”, Nathalie tropăie prin iarbă cu ghetele sale
ortopedice Doc Martens.
Încep să îi pună întrebări legate de Theresa Eckeved.
— Așadar, nu știi cam unde s-ar fi putut duce?
— Nu am nicio idee.
— Când ai văzut-o ultima oară?
— Acum mai bine de o săptămână.
— Și ce ați făcut?
— Am mâncat o înghețată în piața Trädgårdstorget.
— Ai observat ceva mai ciudat la ea? Era altfel decât de obicei?
— Nu, după câte mi-am dat seama.
Tonul grav al vocii sună fals. Transpirația îi acoperă fruntea.
— Îți faci griji pentru ea?
— Nu. Ar fi cazul?
— A dispărut…
— E destul de mare ca să se descurce și singură.
În voce nu se citește nicio umbră de neliniște, în schimb în priviri…
— Aș trage o țigară, spune Nathalie.
— Nu ne deranjează, o liniștește Zeke. Personal, chiar mi se pare cam stupidă
limita asta de vârstă.
Fata scoate un pachet de țigări din pantalonii scurți din pânză de cort. Le oferă
și celor doi, care o refuză. Malin continuă întrebările:
— Erați prietene bune?
— N-aș spune.
— V-ați cunoscut la aceeași petrecere la care au fost și ea și Peter?
— Care petrecere?
— Aceea comună organizată de școlile din Ekholmen și Sturefors.
— Nu s-a organizat niciodată așa ceva. Cine v-a spus?
VP - 42
 Malin și Zeke schimbă o privire.
— Atunci cum v-ați cunoscut?
— Prin oraș, nici nu mai știu când și cum.
Prin oraș. Foarte simplu. Sute de tineri se învârt în grupuri, prin centrul
orașului, vinerea și sâmbăta seara. Shopping, flirt, băutură, certuri…
E zece seara. Știi pe unde-ți umblă progenitura? Nu. N-am idee.
— Deci, nu-ți mai amintești, constată Zeke. S-a întâmplat demult?
— De un an sau doi. Dar țin la ea. Putem vorbi despre orice.
— De exemplu?
— Păi, așa, aproape orice.
— Ești la aceeași școală cu Peter?
— Da.
— Sunteți bune amice, dar nu chiar prietene în toată puterea cuvântului, am
înțeles bine?
— Corect. Ne mai vedem în timpul liber. Și mai mergem la o cafea.
— Știi cumva dacă Theresa mai are și alți prieteni? Cineva la care s-ar fi putut
duce?
Nathalie Falck trage din țigară.
— Nu. Dar, cine știe? Toată lumea are micile ei secrete, nu-i așa?
— Spune în același timp totul și nimic, bombăne Zeke învârtind cheia în
contact.
În mașină e cald ca într-un cuptor.
— S-ar zice că toți au câte ceva de ascuns.
— O adevărată dură, Nathalie Falck asta. Mai să zici că e băiat.
— Așa e, nu prea are feminitate.
— Iar Peter Sköld minte la fel de natural cum ar respira.
— Trebuie să ducem imediat computerul Theresei la laborator, decide Zeke.
Poate conține tot felul de informații. Mailuri, lista site-urilor pe care le-a
vizitat…
— Și Josefin Davidsson?
— La ora asta ar fi trebuit să se încheie ancheta în vecinătatea parcului, spune
Zeke apăsând pedala de accelerație.

10.

Sven Sjöman declară:

— Interogatoriul vecinilor parcului municipal nu ne-a adus nimic. Puținele
persoane găsite acasă nu au văzut și nu au auzit nimic. Din nefericire, niciun
martor nu și-a făcut apariția, nici măcar cel care a telefonat, așa că nu ne mai
VP - 43
rămâne decât să așteptăm raportul lui Karin Johannison și să ne continuăm
cercetările în speranța că vom da de bicicletă.
Ceasul de pe peretele din spatele comisarului arată ora 17:5, iar secundarul
parcă și-a încetinit mersul.
Cum nu au mai rămas decât trei, au schimbat locul ședinței în sala de odihnă.
A fost o zi lungă, își zice Malin uitându-se la Sven cum își soarbe cafeaua cu
înghițituri mari. Telefonul mobil e închis și așezat în fața ei, ceea ce înseamnă un
mesaj clar pentru centrala telefonică: niciun alt detaliu pentru mass-media.
— S-au dezlănțuit ca apucații, a fost primul lucru pe care Malin și Zeke l-au
aflat în clipa în care s-au întors la comisariat. Din momentul în care Högfeldt a
publicat primul articol, telefonul nu se mai oprește din sunat. Am vorbit pentru
Aftonbladet, Expressen, DN și Svenska Dagbladet. Nici nu mai știu câți m-au
mai sunat. Veniseră și unii de la Östnytt pentru un interviu. Și canalul TV local.
— Mda, e vremea vacilor slabe. O agresiune cu viol în același timp cu
dispariția unei fete pot umple pentru un timp coloanele ziarelor. Încă un pic de
incendiu în pădure și s-au salvat vara asta.
— Ai menționat și bicicleta?
— Da, le-am spus celor de la Corren că suntem în căutarea unei Crescent roșii
cu trei viteze. Vor să publice informația.
— Când sunt gata rezultatele de la Karin?
— Adineauri mi-a comunicat că cel devreme mâine. Pe lemnul din pavilion
nu a descoperit nicio amprentă.
— Chiar o cam lălăie, zice Zeke.
— A făcut întotdeauna tot ce se putea mai bine, îl contrazice Malin.
— Karin face tot ce poate. Se știe, subliniază Sven pe un ton hotărât. Voi ce
ați găsit despre Theresa Eckeved?
— Nimeni nu pare a ști unde s-ar putea afla, răspunde Malin. Nu am dat de
nimic interesant nici discutând cu așa-zisul ei prieten și cu singura amică pe care
am putut-o descoperi.
— Așa-zisul prieten? insistă Sven.
— Da, cred că nici el nu e prea convins de cât de prieteni sunt, explică Malin.
Tinerii ăștia ne ascund ei ceva, iar puștiul minte de-ngheață apele.
— Cum intenționați să vedeți ce ascund? Și, chiar așa, de ce crezi că minte?
Sven trece dintr-odată la un ton grav, de parcă ar vrea un răspuns imediat, nu
doar o explicație care ar ține de strategia anchetei.
— E de lucru, intervine Zeke. Nu e ușor pe căldura asta.
— Căldura e una și aceeași pentru toată lumea.
După care, tonul lui Sven devine mai blând:
— În sfârșit, deocamdată nu avem decât o dispariție.
— Teoretic, este posibil să fi trecut o săptămână de când a dispărut. Trebuie
să găsim mai multe persoane care au cunoscut-o pe Theresa. Și trebuie să îl
VP - 44
chemăm pe Peter Sköld, prietenul ei, la un interogatoriu, adaugă Malin. E la țară
cu părinții, pe lângă Valdemarsvik. L-am putea ruga pe tatăl lui să îl aducă.
Suntem în curs de listare a tuturor apelurilor primite și date de pe mobilul
Theresei. Din ziua în care părinții i-au plecat la Paris, nu a efectuat nicio
retragere de bani din bancă. Au verificat părinții ei.
— Are computer?
— E la cei de la tehnic.
— Bun. Tinerii din ziua de azi își petrec jumătate din viață în fața ecranului.
Nu și Tove, își zice Malin. Sau, cel puțin, nu după câte știu eu.
— Ce părere aveți despre agresarea și violarea Josefinei Davidsson? îi
întreabă Sven. Pentru că acesta trebuie să rămână nucleul anchetei.
— Vom verifica dacă nu cumva vreun criminal sexual a ieșit recent din
închisoare sau din vreun spital psihiatric. Poate că este vorba despre un
recidivist, opinează Zeke.
— Trebuie văzut și dacă nu există puncte comune cu vreun caz mai vechi.
— Deocamdată nu știm nici măcar dacă în parc a fost atacată, spune Zeke.
După primele constatări, i se putea întâmpla același lucru în oricare alt loc,
pentru ca apoi să fie adusă în parc.
— Așa e, zice Sven dând din cap. Am uitat să vă comunic că la laborator s-a
terminat analiza aprofundată a eșantioanelor de sânge de la Josefin Davidsson.
Totul e absolut normal. Nicio urmă de drog. Numai că anumite substanțe dispar
după doar câteva ore. Prelevările de piele nu au relevat nimic deosebit, cu
excepția urmelor de Cif și de detergent. Detergentul provine probabil de la haine,
iar Cif-ul a fost utilizat pentru a o spăla, agresorul având grijă să șteargă
eventualele indicii. Karin a analizat micile particule albastre găsite de doctorița
Sjögripe pe suprafața corpului Josefinei Davidsson. Ce credeți, s-ar putea să fie
vorba despre un viol colectiv?
Malin simte unde dorește Sven să ajungă. Nu vrea să spună nimic concret,
pentru că ar risca să treacă drept rasist. Până la urmă, Zeke transformă în cuvinte
aluzia:
— Vom verifica alibiurile lui Ali Shakbari și Behzad Karami.
Shakbari și Karami.
Bănuiți că ar fi întreținut raporturi sexuale o noapte întreagă cu o fată beată
moartă. Or, în loc să fie condamnați, au fost eliberați în iunie.
— Fata aia a fost de-acord.
— Da, să fie-al dracu’ care… Ea a fost de-acord!
Și unde? Pe o masă din bucătăria unui apartament din Berga!
— Să-l bagi care n-a fost de-acord. Ce mai curviștină!…
A fost imposibil de dovedit contrariul. Sorbind încă o gură de cafea, Malin nu
se poate împiedica să nu se gândească la distanța dintre adevărul oficial și cel
oficios. Toată poliția și toată presa știu foarte bine că, practic fără excepție,
VP - 45
violurile colective sunt comise de câte doi sau trei tineri imigranți, numai că
nimeni nu o va spune niciodată și nici nu o va scrie negru pe alb.
Non-adevăruri – politic incorecte.
Și așa, problema nu mai există. Or, despre ceea ce nu există nu se poate vorbi.
Iată-ne, deci, în fața unei probleme care nu există și căreia, ca urmare, nu îi
putem găsi soluția. Iar tinerele precum Lovisa Hielmstedt, victima lui Shakbari și
Karami, le suportă consecințele.
Cu siguranță Theresa este pe undeva, bine sănătoasă. Neîndoielnic într-o
călătorie. Și atât.
•
Când Malin ia loc la biroul ei, după ședință, în geantă începe să îi sune
telefonul mobil.
— Salut, mami!
— Tove!
Tove. Malin parcă o vede în fața ei, cu ochii albaștri, strălucitori, cu pletele
castanii fluturând în vânt.
Ce mai faceți? îi întreabă în gând.
Acum, auzindu-i vocea, Malin realizează cât de mult îi lipsește fata ei.
Trebuie să fie trecut de miezul nopții. De ce mai e în picioare la ora asta? Ar
trebui să fie ca și adormită.
Malin se abține, însă, dorind să îi arate că are încredere în ea.
— Cum o duceți pe acolo?
— Am făcut o plimbare cu vaporul și am fost și într-un golfuleț.
— Te simți bine?
— Da, întoarcerea a fost cam plicticoasă, dar mi-am luat o carte cu mine, așa
că s-a rezolvat. Acum venim de la masă.
— E bună mâncarea?
— Ehh…
— Prea mult grătar, este?
Ciudat lucru, își zice Malin, distanța ne face conversațiile și mai superficiale
decât de obicei. Cu toate acestea, cuvintele schimbate dimineața, la micul dejun,
sunt cam la fel de anodine, dar se spun pe un alt ton și tot mai au ceva conținut,
ceva sens. De parcă legătura intuitivă se pierde pe undeva printre cabluri, antene
și sateliți.
— Ce citești acum?
— Mai multe. Însă Doamna Bovary nu îmi place. E tare demodată.
De undeva se aude muzică.
— Se aude cumva o orchestră?
— Da, cântă în restaurant. E cald acasă?
— E o caniculă de-nnebunești, Tove!
— Și aici la fel. Vrei să vorbești și cu tati?
VP - 46
 — Da, te rog.
— Malin?
Vocea lui Jan.
— Da. Totul e-n ordine?
— Da, dar e foarte cald. Acasă cum e?
— Cald. Incredibil de cald. N-am mai pomenit așa ceva.
— Ar fi trebuit să vii și tu. Aici e tare bine.
Ar fi trebuit să vin și să las baltă bietele fete de aici? Cum a fugit Jan în
Bosnia, în Ruanda, în Somalia și mai nu știu unde pentru a nu se mai gândi la o
iubire imposibilă? Malin i-a auzit de mii de ori vocea sosind pe linii telefonice
șuierătoare, făcând-o să aibă crampe. Sarajevo. Kigali. Mogadiscio.
Vocea lui Jan, auzită printre paraziții telefonici, părea un fel de salut din
partea unei vieți neizbutite.
Și-acum, tot așa.
— Am citit pe site-ul celor de la Corren că sunt două incendii în pădure, mai
zice Jan. Va fi nevoie de mine acasă.
Malin simte cum o apucă furia. Ia mai termină! Nu ți-a reușit niciodată.
Mereu ai căzut pradă lipsei tale de astâmpăr. O să te maturizezi vreodată
suficient pentru a te așeza și tu undeva și a spune: „Aici e casa mea”? Pentru că a
fi matur nu înseamnă neapărat să construiești latrine într-un lagăr pentru refugiați
și nici să transporți saci cu făină printr-un câmp minat. A fi matur poate să
însemne și să dorești să te așezi definitiv într-un loc anume. Totuși, furia lui
Malin se potolește la fel de repede cum a apărut.
— Se vor descurca ceilalți și fără tine, Jan.
— Da, însă unul dintre colegi a fost grav rănit.
— Mi-e dor de voi, spune Malin. Pup-o pe Tove din partea mea. Gata, e ora
să se ducă la culcare.
•
Ecranul computerului luminează încăperea. Fără strălucirea lui pâlpâitoare,
camera ar fi complet întunecată.
Storurile țin la distanță sclipirile amurgului, ca pe o gură închisă.
Corren – home page: Incendiile de pădure paralizând regiunea. Un pompier
rănit clătinându-se pe mușchiul incandescent. Arsuri pe față și pe mâini, cu
siguranță asta a citit Jan. Fotografiile sunt dramatice: pompierii luptă ca niște
figurine de Playmobil cu peretele de foc gata să îi înghită și să-i ardă.
N-a sunat-o Daniel Högfeldt. În schimb, a scris.
Întreg orașul e încă în stare de șoc după violarea unei tinere în parcul
municipal…
Chiar e Linköpingul în stare de șoc? Mai degrabă inert și moleșit de căldură.
În texte nu există detalii. Deocamdată sunt secrete.

VP - 47
 Daniel și ceilalți jurnaliști își expun teoriile. Pentru ei, toate aceste evenimente
nu sunt decât unul singur. Dispariția Theresei pare evident legată de viol, chiar
dacă Sven refuză deocamdată să o declare public, pentru a evita ca Linköpingul
estival să fie cuprins de panică.
Malin l-a văzut la știri. Privirea șovăitoare trăda o lipsă de siguranță de sine
cum Malin nu mai văzuse, de parcă s-ar fi temut că ar putea fi înghițit de camera
de luat vederi.
Nu putem afirma cu certitudine… Se lucrează… Nu e nicio legătură între…
Karim Akbar sunase întrebând dacă este necesar să se întoarcă din vacanță
pentru a se ocupa el de hiene, cum îi zisese lui Sven.
— Karim, du-te cu băiatul tău la pescuit. Și scrie-ți cartea, îi răspunsese Sven.
Un articol despre caniculă se referă la numeroase decese având această cauză,
mai ales în rândul persoanelor în vârstă. Îngrijitorii îi văzuseră făcând infarct,
fiindcă nu suportau nici excesul de căldură, dar nici aerul uscat al instalațiilor de
climatizare. O soră șefă ia cuvântul: Este îngrozitor de cald în saloanele
pacienților noștri. Au dificultăți în a se hidrata suficient pentru a-și regla
temperatura corpului. Și nouă ne este greu să asigurăm turele, din cauza
perioadei de concediu.
Malin închide computerul și merge în living, se așază în fața ferestrei deschise
și ascultă cu atenție pentru a auzi murmurul venit dinspre pub-ul de la parter.
N-ar trebui să coboare și ea? Nu, azi nu. Chiar dacă întregul corp îi cere porția
de tequila.
Se duce în dormitor, se întinde pe pat și închide ochii. Lumina puternică a
zilei lovește continuu corneea cu un fel de puncte fierbinți, dar de acum, în
întuneric, imaginile încep să capete contur.
Malin o vede pe Nathalie Falck la cimitir, mișcându-și buzele, însă vocea nu
este a ei, ci a lui Peter Sköld.
Cei doi tineri reuniți de aceeași minciună.
La vârsta lor ar trebui, totuși, să știe că o astfel de tăcere face ca și imposibilă
munca poliției. Nu e vorbă, cine tace, mai întotdeauna se scoate. Limbajul e cel
mai mare dușman al vinovatului.
Malin deschide iarăși ochii. Aude vocile din bar, mai vii decât cele ascultate
în timpul zilei, însă nu înțelege cuvintele.
Pleoapele i se închid, simte corpul lui Daniel peste al ei, greutatea acestuia,
poate c-ar fi trebuit…
Dar nu, într-o asemenea stare de epuizare, tot mai bun e somnul.
•
Josefin Davidsson este întinsă sub o pătură subțire, albă, în camera de spital și
își dorește să rememoreze ceea ce corpul ei încă mai știe. Vrea să înțeleagă ce s-a
întâmplat. Părinții stau pe niște scaune, lângă fereastră, privind fix luminile

VP - 48
scânteietoare ale Linkopingului și se întreabă și ei: „Ce s-o fi petrecut în parc?”.
În același timp, nu au decât o singură dorință: să se întoarcă acasă.
Vreau să îmi amintesc, își zice Josefin, însă nimic nu îmi revine în memorie.
Dar chiar vrea să își aducă aminte? Ceea ce a fost nici nu e real din simplul
motiv că nu mai țin minte. Păi, nu?
Peste puțin timp mă voi putea întoarce acasă. O să mă întind pe terasă și voi
încerca să rememorez ce s-a întâmplat șoptindu-mi: amintește-ți, amintește-ți,
amintește-ți.
•
Acum știu de ce sunt aici. Și cine sunt. Eu sunt Theresa.
Sus trebuie să fie noapte. Nu mai aud vocile celor veniți să se scalde.
Și aici dorm. Dar cum de am ajuns aici? Și de ce sunt aici?
Cu ce îmi seamănă visele?
•
În vis, vocea lui Tove umple camera:
— Ai grijă, mami! Curând mă întorc acasă.
Într-un ungher al visului, niște voci rostesc cuvintele pe care își dorește să le
audă:
— Curând mă întorc acasă.
Uite că Tove e lângă pat și îi întinde brațele, dar când Malin se pregătește să
răspundă gestului ei, fata aproape că s-a evaporat, trupul plăpând e transparent,
abia recognoscibil, ca o hologramă, prea imprecis pentru a putea defini
amintirea.
Întoarce-te acasă, comoara mea. Nu mă părăsi. Promite-mi…

11.

Joi, 15 iulie și vineri, 16 iulie

Un bursuc singuratic trebuie să fie ființa aceea care se plimbă colo, departe, în
colțul acela izolat al pădurii. Pinii și mestecenii, clătinându-se, stau de pază, iar
adierea nocturnă sosită dinspre Marea Baltică mângâie stâncile și plajele micilor
golfuri.
De ce o fi săpând? O fi ceva în pământ? Sau pur și simplu își caută vizuina?
Karim Akbar stă pe treptele casei de vacanță pe care o închiriase pentru trei
săptămâni. Golfulețele de la Sfânta Anna, barca lui ancorată la Tättö și cel mai
pur calm suedez. Și mai cald decât oricând.

VP - 49
 Totul costă șapte mii de coroane pe săptămână. Atmosferă suedeză până în
măduva oaselor. Jarul încă mai sclipește în grătarul pentru friptură. Există și un
ponton pentru ambarcațiuni, de pe care se deschide perspectiva către fiordul care
se prelungește până departe, în larg. Înăuntru îi dorm nevasta și băiatul de opt
ani. Pentru Karim, aici este paradisul. Ar trebui să doarmă și el lângă soția lui,
dar chiar ține ea să îl aibă aproape? Uneori se îndoiește, părându-i-se că nici el,
nici viața lor împreună nu îi sunt de ajuns acesteia. De parcă femeia ar dori
altceva. Nu o declară, dar o exprimă prin distanța și răceala pe care le manifestă
când se apropie de ea.
Nu lucrul acesta îl preocupă acum. Ar dori să pună la punct ceea ce se
întâmplă în oraș.
Două fete dispărute. Sven Sjöman la televizor. Cu fruntea asudată și părul
ciufulit.
Daniel Högfeldt îl întrebase:
— Credeți că Theresa Eckeved mai este în viață?
Lui Sven i se puteau citi gândurile pe față, în contradicție cu vorbele:
— Plecăm de la principiul că nu este moartă.
Fir-ar să fie, Sven, plecăm de la principiul că este în viață, așa trebuia spus!
Jurnale de știri. Camerele televiziunilor.
O bună ocazie de a face impresie, își zice Karim. Dar e minunat să te
odihnești aici. Nu cumva m-am săturat de toată această agitație media? Când să
se fi întâmplat?
Nici măcar nu s-a apucat să își scrie cartea.
Fiindcă nu reușește să fie „corect politic”, este mai bine să se abțină să ia
creionul în mână.
Iarăși aude bursucul din pădure.
Din cauza fetelor acelea. De fiecare dată se ascunde ceva sinistru în spatele
unor astfel de povești. Și vreau să fiu acolo când adevărul va fi scos la lumina
zilei.
•
Carnea friptă geme în stomac și fragmentele carbonizate de miel se străduiesc
să o ia în sus.
Jan se scoală devreme și fuge la toaletă.
Restaurantul de aseară a fost partea cea mai rea a vacanței.
Orez lipicios, carne proastă, însă lui Tove au părut să îi placă clătitele cu
sepie. Încă mai doarme într-unul dintre cele două paturi așezate pe podeaua
placată cu gresie. Balustrada balconului, de care Jan își sprijină brațele, este
întotdeauna încălzită de soare, iar marea nu se află decât la o sută de metri,
dincolo de șoseaua având de o parte și de alta restaurante, temple și magazine cu
suveniruri. Balinezii înfășurați în eșarfe viu colorate nu par deranjați de această

VP - 50
exploatare exagerată a locurilor care le aparțin, iar aerul este greu de fumul
procesiunilor religioase din care turiștii nu înțeleg nimic.
Așa arată civilizația de aici. Diminețile balineze sunt calde. Vinul băut la
masă îl face să fie neliniștit și nu reușește să adoarmă la loc.
Restaurantul hotelului este închis, la fel și piscina.
Din barul încă deschis se aude niște muzică, nu însă atât de puternică încât să
nu ajungă până la el respirația lui Tove. Când doarme, respiră ca Malin, încet și
regulat, respirație întreruptă din când în când de ceva care pare un râs înfundat,
nu speriat, nu chinuit, ci preocupat, ca și cum un glas din ea și-ar fi găsit tonul
firesc.
Căldura nocturnă este altfel decât în Africa, fără vreo legătură cu nopțile
tropicale din sezonul ploios, când picăturile se scurg și când simți cum putregaiul
ți se împrăștie pe întreaga suprafață a pielii. Și când sunetul acelor picături nu
poate disimula răul care te urmărește.
Mereu este ceva care se strecoară între ființele omenești, fie că este vorba
despre religie, ca în Bosnia, despre originea etnică, așa că în Ruanda. Și mereu
politica, banii, interesele personale ori încălcarea drepturilor omului.
Exact aici intervin cei ca mine, cei care fac curățenie după catastrofe.
Malin la telefon și friptura pe masă. Aceeași scenă care se tot repetă fără să se
mai sature, la fel ca lucrurile pe care și le spun, cuvinte fără conținut și lipsite de
contur.
Ce-am făcut?
Malin.
Ei, drăcie, de ce ne tot ținem? E timpul să încetăm jocul ăsta și să trecem la
unul de oameni maturi.
Jan se întoarce în cameră. Se întinde pe patul de lângă cel al fetei lui și
ciulește urechea pentru a-i auzi respirația.
•
Malin visează un vânt rece care suflă peste pământul îngreunat. Și o ființă
minusculă care geme și încearcă să îi ajungă în palmă.
Visează câmpii nesfârșite și un cer acoperit de nori cumulus.
Visează că înoată în mare, alături de Jan și de Tove și de o a patra persoană,
fără chip, însă nu înfiorătoare, mai degrabă o încarnare a tot ce e mai bun în
ființa umană, chiar dacă nu apare decât în acest vis fierbinte, de vară.
•
Sonia se uită la bărbatul ei, la Sven Sjöman. Pântecele pare că dă pe dinafara
saltelei, ridurile îi sapă chipul tot mai adânc, iar ea îi ascultă sforăitul tot mai
puternic cu fiecare an și cu fiecare kilogram în plus. E o adevărată minune că îi
acceptă sforăitul care a ajuns, puțin câte puțin, să facă parte din ea însăși, din
viața lor comună.

VP - 51
 Se trezește în fiecare noapte pe la trei și rămâne întinsă alături de el, uitându-
se prin jaluzelele trase la obiectele din grădină, mereu altele în funcție de
anotimp. Noaptea de vară e de un întuneric relativ.
Vede bine copacii, merii, perii și prunii. Nu îți trebuie prea multă imaginație
ca să ghicești ce este fiecare pom.
Când bărbatul i se trezește pentru a se duce în vârful picioarelor în atelier sau
în pivniță, se preface că doarme. Iar el preferă să își închipuie că într-adevăr
doarme, fiindcă nu ar lăsa-o nicidecum singură dacă ar ști că s-a trezit.
În iunie și-a cumpărat o nouă roată de olărit. Și-o să facă multe obiecte cu ea
pe care, de la o vreme, le vinde la magazinul de artizanat de lângă castel.
În august au planificat să facă o călătorie în Germania. Sven acceptase cam
împotriva propriei voințe. E tot mai sceptic față de plecările la mare depărtare de
casă, în schimb nevasta numai asta își dorește.
— Ar trebui să mergem în Australia, pe la Joakim.
— Nouăsprezece ore în avion? Lasă că vine el să ne vadă de Crăciun. E de
ajuns.
În Germania se vor duce cu mașina, luând-o pe șosele de mai mică
importanță.
Vor opri pe la hoteluri pe unde nimeni nu va părea să fi trecut, cu excepția lor.
Sunt căsătoriți de mai bine de treizeci de ani.
Soția îi înțelege angoasa observându-l cum doarme. Fetele acelea și toate
lucrurile oribile de care se vorbește prin ziare… Însă el nu i-a vorbit niciodată
despre astfel de probleme.
•
Zeke se trezește și pune în funcție mașina de cafea din bucătărie.
Odată cu aroma de cofeină, camera este învăluită și de acelea ale trezirii
matinale și ale semnelor unei noi zile.
Ceasul de pe perete arată ora 5:23.
Aproape întotdeauna își face somnul complet, trezindu-se odihnit. Acum e
cald în toată casa. Cel puțin douăzeci și opt de grade. Nevasta dorise să pună aer
condiționat în dormitor, însă cu siguranță canicula nu are cum ține prea mult, așa
că ar însemna zece mii de coroane aruncate pe fereastră. Dar, în definitiv, ce mai
sunt zece mii de coroane?
Martin câștigă deja milioane făcând un pic de hochei. Nu are nimic împotriva
faptului de a câștiga în acest fel, atâta vreme cât e o muncă cinstită.
Un chirurg neurolog nu bagă niciun ban în buzunar în comparație cu un
jucător de hochei. Ce să mai vorbim de infirmiere? Chiar o nimica toată.
Pe urmă a mai venit și chestia asta cu fetele. Cu Theresa și Josefin. Ce s-o fi
ascunzând în spatele cazului? Și porcăria de viol de la Berga. Niște mucoși care
au o imagine total degradată despre femeie. Degradantă. Toate lucrurile acestea
au darul de a-l înfuria teribil.
VP - 52
 Și Peter Sköld și Nathalie Falck – cine știe câte parale or mai fi făcând și
ăștia?
Zeke își toarnă o ceașcă de cafea pe care o soarbe fierbinte, simțind cum
trupul i se trezește doar percepând mirosul. Așază ceașca pe masa din bucătărie,
trece în hol și deschide ușa de la intrare.
Grădina se întinde în fața lui, liniștită. Flori, boscheți, copaci. Ca niște ființe
negre și puternice.
Tatăl lui stătuse internat zece ani în spitalul Danderyd până să aibă dreptul să
moară. Rigid, închis în el însuși din cauza Parkinsonului pe care niciun
medicament nu reușise să îl vindece. Ca un arbore uscat din grădină.
Zeke își pune rapid slipul și iese în grădină. Vecinii fie nu sunt acasă, fie încă
mai dorm. Deschide cutia poștală, bagă mâna înăuntru și scoate numărul de azi
din Corren.
Aruncă o privire și în compartimentul pentru reclame, care însă e gol, cu
excepția câtorva urechelnițe obosite care se târăsc pe la colțuri.
Ridică ziarul și îl înclină în așa fel încât să poată distinge textele și imaginile
de pe pagina întâi în lumina zorilor.
Fotografii ale Theresei Eckeved, copii după aceleași imagini pe care le-au
primit ieri și ei.
Dispărută de o săptămână… părinții lansează un apel…
Zeke îndoaie ziarul. Cafeaua. Mi-ar trebui mai multe cești. Trebuie să am
mintea limpede.
Astăzi are ceva important de făcut.

12.

Peter Sköld are șuvițe blonde. E foarte slab, de o slăbiciune aproape

patologică. Tatăl lui, Sten, un bărbat cu ochii verzi, cu privire hotărâtă, cu figura
colțuroasă, se uită gânditor văzându-și fiul punând picior peste picior, așezat pe
scaunul din cafeneaua comisariatului.
Niciunul dintre ei nu pare obosit, deși probabil că s-au sculat devreme pentru
a veni de la casa de vacanță până aici.
Malin îl vede clar: Peter Sköld știe foarte bine de ce păstrează tăcerea.
Asta e problema: de ce tace? Ca să își apere grădina cu secrete?
— Dorește cineva cafea?
Tatăl și fiul refuză politicos, iar Malin, care deja a luat startul cu trei cești
băute la micul dejun, refuză și ea cu un semn al mâinii.
— Vă mulțumesc pentru că ați putut sosi atât de devreme.
Ceasul de pe perete arată ora 8:20.
VP - 53
 — Nu e nevoie decât de șaizeci de minute pentru a ajunge aici, explică Sten,
și-apoi, date fiind împrejurările, e cel mai mic lucru pe care îl putem face.
Malin își îndreaptă privirea spre Peter Sköld.
Ce îi pot citi pe față? se întreabă. Frică? Neîncredere? Tăcere.
— Theresa și cu tine sunteți într-adevăr prieteni? începe Malin.
Răspuns imediat. Peter Sköld își trece mâna slabă prin păr.
Zeke se așază și el la masă cu ceașca de cafea aburindă.
— Dar nu vă vedeți prea des, observă Sten Sköld.
— De unde știi? Suntem împreună.
— Ai remarcat ceva deosebit la ea ultima dată când v-ați văzut? întreabă
Malin.
— Nu. Ce-ar fi trebuit să remarc?
— Serbarea de care ne-ai vorbit, aceea la care v-ați cunoscut, nu a avut loc
niciodată.
Privirea lui Peter Sköld tremură, apoi băiatul ridică ochii în tavan.
— Bine. Ok. Ne-am cunoscut în oraș. Nu doream ca tata să afle că mă mai
plimb din când în când prin oraș.
— Bine, Peter, dar nu ți-a interzis nimeni să ieși în oraș.
— A, da? Am voie? Uite și-o noutate. Repet: eu și Theresa suntem împreună.
Dar nu ne-am cunoscut așa cum am spus. Altfel, chiar am fost la țară.
— Asta așa e, confirmă Sten Sköld hotărât.
— Când te duci pe la Theresa nu te mai întâlnești și cu alți prieteni comuni?
Malin pur și simplu trimite ca din pușcă vorbele către Peter Sköld.
— Cu cine ar mai trebui să mă întâlnesc?
— Numai tu ne poți spune.
— Nu am nimic de spus.
— Ești sigur? insistă Zeke. Absolut sigur?
— Unde vreți să ajungeți? intervine Sten Sköld.
Peter Sköld zâmbește.
— Nu mai am nimic de spus.
— Nu știi dacă Theresa era într-adevăr cu cineva pe când pretindea că este
prietena ta? întreabă Zeke.
— Ba eram împreună, v-am mai spus.
— Nu pari însă prea neliniștit de dispariția ei…
— Ba da, sunt. Dar o arăt în felul meu.
— În felul tău?
Peter Sköld se lasă să cadă pe scaun și își dă la o parte o șuviță de păr de pe
frunte.
Imbecil mic, își zice Malin. Cât să ai? Paisprezece ani? Cincisprezece? Și deja
atât de… de ce, în definitiv?
Malin îl privește drept în ochi. În priviri îi citește rușinea. Și frica.
VP - 54
 Ar trebui să te iau în brațe, se gândește polițista, dar, deocamdată, ai stricat
totul.
— De acum, ar fi cazul să ne spui tot ce știi, precizează Malin.
— Sau dacă nu…
— Ei, ei, să ne calmăm, intervine Sten Sköld. Cumva fiul meu este bănuit de
ceva?
— Și cu Nathalie Falck cum e? întreabă Malin.
Peter Sköld zâmbește iarăși înainte de a spune:
— O amică de pe la școală. Nimic altceva. Ne place muzica la toți trei.
— Ce fel de muzică?
— Tot ce e nou, răspunde Peter Sköld. Pe bune nu mai am nimic de spus.
Putem să plecăm?
— Theresa a dispărut. Și o fată pe nume Josefin a fost violată, explică Malin.
Ce ne ascunzi, Peter? Haide, zău că ajunge. Pe Josefin o cunoști?
— Nu cunosc nicio Josefin.
— Fiul meu a spus tot ceea ce știa, intervine Sten Sköld. Peter, acum plecăm.
— Nu, nu a spus totul, îl contrazice Zeke.
După ce tatăl și fiul trec pragul comisariatului, Malin și Zeke revin în birou.
— Nu a spus totul, repetă Zeke.
— Poate că nici tu nu ai face-o în locul lui.
— Crezi că l-a împiedicat prezența tatălui?
— Nu, evident că își cunoaște băiatul. Dar cred că nici el nu ar fi vrut ca
acesta să spună mai multe.
— Ce-o fi știind?
— Ceva, Zeke, ceva.
Lumea adolescenților. Lumea lui Tove. Nici ea nu i-a spus nimic despre
Markus. Malin a nădăjduit foarte mult ca viețile să le semene, ca ea și fiica ei să
aibă tot mai multe în comun odată cu trecerea anilor.
S-a întâmplat așa?
Nu.
Ba da.
Nu. Nu te mai minți singură, Malin.
Nu știe dacă Tove are sau nu secrete față de ea. Sigur, uneori mama o înfurie.
Uneori, își zice Malin, aproape că văd cu ochiul liber în ce măsură ne
disprețuiește, pe mine și viața pe care o duc. Sau eu sunt aceea care se
disprețuiește? Cu siguranță așa e. Cu siguranță.
•
Sven Sjöman s-a lăsat în scaun, la capătul mesei din sala de ședințe. Obrajii îi
sunt stacojii de la căldură și, poate, și de la lipsa de somn.
E ora nouă. Întrunirea din dimineața asta de vineri stă să înceapă. Willy
Andersson, de la criminalistică, e așezat lângă el, în fața impunătorului computer
VP - 55
zumzăitor al Theresei Eckeved. Până și cablul de conectare, lăsat pe jos, pare a
dori să le spună ceva.
Zeke și Malin au venit în spatele lui Willy Andersson și se uită fix la ecran.
— Cum stăm? întreabă Zeke.
— Nu folosea prea des computerul, începe Willy Andersson. Nu am
descoperit nicio fotografie, decât câteva cursuri de biologie. Vă garantez că nu e
nimic interesant.
De unde s-a apucat Andersson să evalueze ce este interesant pentru noi sau
nu? se întreabă Malin. Se și vede cât se pricepe el la biologie…
— Și altfel? întreabă nerăbdătoare Malin.
— A șters regulat memoria cache, ceea ce face să nu putem merge prea
departe în istoricul site-urilor vizitate. Sigur că unele informații se mai pot găsi
pe hard disk și mai putem obține ceva și de la serverul furnizorului de servicii
internet, dar asta poate să mai ia niște timp.
— Cât timp?
— Săptămâni. Informațiile șterse din memoria cache nu lasă decât urme
fragmentare pe hard disk. Trebuie timp pentru reconstituire. Or, în anotimpul
acesta, e dificil să convingi furnizorul de acces pentru a parcurge listările
serverelor.
— Numai că?…
Malin a sesizat în tonul vocii lui Willy Andersson că a găsit, totuși, mai mult
decât declară.
— După câteva frânturi de informație din memoria cache și din instrumentul
de navigare, am realizat că avea un cont pe Facebook.
Willy Andersson dă clic pe o pagină web.
Apare figura Theresei Eckeved. Inocentă, dar cu ceva dur în priviri.
Nicio informație personală. Doar câțiva prieteni: Peter Sköld, Nathalie Falck.
Și numai un comentariu de la o anume Lovelygirl. Desigur, un pseudonim.
Salut, iubito! Ce frumoasă ești!
Du-te-n mă-ta!
— E posibil să aflăm identitatea acestei Lovelygirl?
— Are cont, dar nu și pagină personală, răspunde Willy Andersson. Pot lua
legătura cu cei de la Facebook pentru a vedea dacă vor să îmi comunice datele
care ne-ar permite să o găsim.
— Dacă nu vor, mai e vreo cale?
Sven pune întrebarea cam sceptic, dar și cumva liniștit. Lovelygirl înseamnă
aproape o pistă.
— Are și adresă de mail pe Yahoo, continuă Willy Andersson. Numai că nu
reușesc să o deschid.
— De ce, Yahoo e mai rapid decât Facebook?
— Mă-ndoiesc. O să intru în contact cu ambele mâine și mai vedem.
VP - 56
 — Ok, fă-o, zice Sven. Și insistă asupra urgenței.
— Nu ai dat de nimic pe MySpace ori pe YouTube?
Malin își amintește de un clip de pe YouTube, de acum câțiva ani, în care se
putea vedea o adolescentă pe cale de a fi violată și torturată. S-a descoperit că
exact cei mai buni prieteni ai ei o supuseseră acelui tratament.
Peter Sköld. Nathalie Falck. Nu cumva sunteți și voi niște călăi?
— Pe MySpace nu am dat de nimic. Pe YouTube nu am verificat încă, dar o
pot face chiar acum.
— Fă-o, aprobă Sven. Haide.
— Nici Peter Sköld sau Nathalie Falck nu au pagini personale?
— Nu sau, în orice caz, nu le-am găsit, răspunde Willy Andersson ridicându-
se.
Pantalonii din bumbac bej îi flutură în jurul picioarelor slăbănoage. Are
patruzeci de ani, dar pare de cincizeci.
— Bună treabă, adaugă Sven.
— Nu a fost prea greu, răspunde Willy Andersson închizând computerul,
după care îl scoate din priză și îl ia la subsuoară. Vă țin la curent, adaugă înainte
de a ieși din încăpere, lăsând în urma lui, pentru a plana prin sala de ședințe, doar
căldura și zgomotul de ușă care se închide.
•
— Și acum ce facem?
— Verificăm alibiul lui Behzad Karami.
Tăcerea se instalează în sală. O tăcere cu totul deosebită, o tăcere pe care
Malin o recunoaște și la care ține, tăcerea aceea care, în cursul anchetei, se
transformă în idei și în piste de urmărit.
— Lesbiene, se aude vocea lui Sven. Nu cumva cazul ar putea avea vreo
legătură cu homosexualitatea? Lovelygirl asta de pe Facebook mi se pare
lesbiană.
— Iar Nathalie Falck e destul de masculinizată, adaugă Zeke.
Ce de prejudecăți zac în el, își spune Malin, neputându-se, totuși, împiedica să
nu recunoască realitatea.
— Prin urmare, am putea avea o pistă homosexuală. Păstrați-o pe undeva prin
minte, conchide Sven.
— Poate că știe Nathalie Falck cine este această Lovelygirl, e de părere
Malin.
— A venit vremea să trecem și la gangbang, constată Zeke ridicându-se.
Privirile îi sunt pline de speranță.
•
Codul.
Au nevoie de blestematul acela de cod pentru a descuia lacătul. Deja e trecut
de nouă și jumătate. Stau la umbra unei clădiri în ruină. Cărămizile fațadei,
VP - 57
cândva galbene, sunt acum roșii. Gazonul și straturile de flori de care nimeni nu
mai răspunde, pentru a le plăti întreținerea, sunt acum pline de mucuri de țigară,
de halbe goale și de cioburi de sticle de bere.
Au oprit mașina sus, aproape de centrul comercial părăsit din Berga. Au mai
rămas o filială a protecției sociale, un minimarket și o pizzerie, înconjurate de
spații comerciale goale, închise cu scânduri bătute de-a latul ușilor.
Berga nu e decât la câțiva kilometri de centrul orașului, la niciun kilometru de
Ramshäll, și totuși e o altă lume.
Șomeri și imigranți. Și, ca de fiecare dată, mame care își cresc singure copiii
încercând să îi facă oameni cinstiți, uzându-se în servicii prost plătite, care le
mănâncă zece ore pe zi.
Tată absent nu este aici un mit.
Mai toți locuitorii din Berga sunt cu siguranță acasă, cu toată vacanța de vară.
Cu două case mai jos, Malin dăduse într-o zi peste un fost coleg de clasă,
complet terminat, locuind într-o garsonieră de la etajul întâi. Era primul ei an la
secția de poliție din Linköping, după ce se întorsese de la stagiul de pregătire
împreună cu Tove.
Din apartament ieșea o duhoare pestilențială. Vecinii sunaseră la poliție. Se
dusese împreună cu un coleg și îl găsiseră căzut lângă pat, în mijlocul unei
grămezi de mizerii. Puțea, era buhăit și mai ruinat decât întreaga ruină din jur.
Jimmy Svennsson cu trei N.
Pe vremuri fusese Don Juanul școlii. Mai târziu se apucase de droguri și ca
drogat și murise.
Acum a ce o mai fi mirosind prin Berga?
A vară fiartă.
— Malin, cum deschidem noi ușa asta?
— Așteptăm să apară cineva.
— Crezi că…?
— Glumesc, Zeke. Mica poantă matinală, adaugă Malin scoțând din
buzunarul interior al hainei o trusă de chei și introducând șperaclul. Sunt teribil
de simple lacătele astea.
Zeke o privește admirativ.
— Fors, pot afirma cu certitudine că ești lipsită de orice scrupul.
Scara miroase a igrasie, iar pereții vopsiți în nuanța lămâii verzi se roagă
parcă să fie dați cu un strat nou de culoare.
Nici vorbă de ascensor. Urcă pe jos până la etajul trei.
— Pariem că doarme? zice Zeke apăsând butonul soneriei de la ușa
apartamentului lui Behzad Karami.
•
Sună iar și iar.
Malin sună și pe mobilul lui Behzad Karami, dar degeaba.
VP - 58
 Soneria de la ușă trebuie că se aude în tot apartamentul.
Era beată moartă.
Apoi, în sfârșit, o voce răspunde la telefon, cu un vag accent străin, deși
Karami nu avea decât opt ani când sosise aici.
— Du-te-n pizda mă-tii, știi ce oră e?
— Sunt Malin Fors de la poliție. Dacă ne deschizi, nu mai sunăm.
Degetul lui Zeke rămâne fixat pe buton.
— Ce e?
— Deschide. Suntem la ușă.
— Căcat…
În telefon, Malin aude ceva mișcându-se, uși trântite, însă degetul lui Zeke nu
se urnește de pe buton, iar soneria răsună încă și mai tare când se deschide ușa.
— Bună ziua, Behzad. Ia zi, iar ne-am apucat de tâmpenii?
Vocea lui Zeke e amenințătoare. În sfârșit își dezlipește degetul de pe butonul
soneriei.
Fața lui Behzad Karami e buhăită. Urmările somnului, desigur, poate și alcool
și cine mai știe ce. Bust tatuat, umeri largi. Colier din dinți și gheare de animale
în jurul gâtului. Are nouăsprezece ani și motorul BM negru, superb, nou-nouț
este parcat în spatele centrului comercial.
A urmat cursurile SEGPA1 și nu a fost niciodată condamnat. Nici măcar
pentru viol. După toate aparențele, „afacerile” îi mergeau mai degrabă bine.
— Să intrăm, spune Zeke trecând pragul înainte ca Behzad Karami să mai
aibă timp să protesteze. Tânărul ezită. E continuu la pândă de când cu arestul
preventiv.
Nu e vorbă, problema cu Lovise Hiemestedt se rezolvase rapid.
Se pretinsese că fata consimțise, fiindcă fusese văzută dansând cu Behzad
Karami și cu Ali Shakbari în discotecă, apoi plecând împreună de bunăvoie, deși
era atât de beată încât abia se mai ținea pe picioare.
— Și, ia zi, Behzad, cam de mult n-am mai dat cu mătura pe-aici?! începe
Zeke batjocoritor. Păi, când nu ești un matinal ca tine, cam greu să mai faci și
curățenie, este?
Behzad Karami stă în fața lui Malin, în mijlocul livingului. Pe spate, un
dragon sofisticat varsă flăcări pe gură.
— Fac curat când vreau eu, da? Nu te plimbă grija pe tine, băi caraliu de că…
— Ia zi, ia zi! șuieră Zeke. Make my day. Ia zi tu ce gândești!…
— Fii calm, Zeke. Behzad, stai pe pat.
Tapițeria pepit e plină de pete și de dâre de arsură, un cearșaf roz, murdar, e
făcut ferfeniță pe pat, storurile sunt ridicate, lăsând să se vadă până departe, peste
acoperișurile din Berga. Un televizor enorm cu ecran plat e fixat pe perete, linia
1
Secțiunea de învățământ General și Profesional Adaptat – tip de învățământ gimnazial pentru persoane cu
handicap/dificultăți de învățare, legiferat din 1996. (N.t.)
VP - 59
hi-fi și boxele ocupă aproape întreaga podea, în schimb colțul utilizat ca
bucătărie e uimitor de curat, de parcă cineva ar fi avut treabă acolo, după care ar
fi curățat cu o deosebită meticulozitate.
Behzad Karami se lasă să cadă pe pat, se freacă la ochi și spune:
— Păi, ce căcat, băi gaborilor, nu puteați să veniți și voi mai târziu? Ce vreți
de la mine?
— Ieri a fost violată o fată. A fost găsită în parcul din centru, îi explică Malin.
— Nu cumva știi ceva așa, ca din întâmplare, despre treaba asta? întreabă
Zeke.
Behzad Karami lasă ochii în podea, fixează linoleumul verde și dă din cap,
oftând:
— Nu am violat-o nici pe Lovise, nici pe nimeni altcineva, mai dă-ți-o
dracului! Când o să vă intre odată în cap chestia asta?
După voce, pare dintr-odată speriat. Dincolo de mușchi și de tatuaje, nu este
decât un tânăr căruia îi este rușine de bârfele care circulă pe seama lui.
L-ai văzut? Ăsta e ăla care a violat-o pe fata aia…
Un monstru. Ăstora ar trebui să li se…
— Unde ai fost în noaptea de alaltăieri?
— La părinții mei. Ne vizitează familia din Iran. Puteți verifica. Șapte
persoane vă pot confirma că am stat acolo până la cinci dimineață. Cel puțin
șapte.
— Și după?
— M-am întors aici.
Josefin nu își amintește nimic. Să fi fost agresată înainte sau după ce a fost la
cinema? În ce moment?
— Te-ai întors direct acasă?
— Doar v-am spus.
— Și de ce te-am crede? întreabă Zeke, bătându-l ușor pe Behzad Karami pe
creștet. Ali ce-o fi făcut alaltăieri?
— N-am idee. Vreți să-l amestecați și pe el?
Malin observă că furia lui Zeke a crescut în asemenea hal, încât face eforturi
pentru a se abține să nu se repeadă la Behzad Karami și să-i tragă una. Numai că,
în loc de așa ceva îi zice:
— Va să zică, nu te-ai dus în parc după chef? Și nici nu te-ai ascuns în
boscheți ca să pândești apariția vreunei gagici mișto?
•
Malin face un pas înapoi, pe coridor. Se apropie de chicineta care, cu totul
altfel decât restul apartamentului, sclipește de curățenie, iar ușile dulapurilor sunt
albe, chiar dacă uzate.
Trece un deget peste blatul mesei și îl miroase. Aromă de lămâie. Deschide
dulapul și dă de o sticlă de Cif sigilată.
VP - 60
 Îl aude pe Zeke bombănind în continuare.
Știe că accesele lui de furie pot fi atât de impresionante, încât deseori
provoacă mărturisiri când te aștepți mai puțin.
— Ești diliu, băi, gabor împuțit!?
Privirea lui Zeke e deja neagră când ajunge în hol și o vede pe Malin în
picioare, în chicinetă.
— Sper că am terminat pe aici.
— Nu chiar, răspunde Malin apropiindu-se din nou de Behzad Karami, care
stă epuizat pe marginea patului. De ce e curat în bucătărie?
— Mi-a făcut mama curat alaltăieri.
— Și încă ceva: unde îl găsim pe Ali?
— Încercați la magazinul lu’ tac’su. Are o florărie. Inter-flora, de pe
Tanneforsvägen. Vara lucrează mereu acolo.
•
Instalația de climatizare din mașină miorlăie.
La volan e Malin.
Zeke și-a alăturat vocea puternică și limpede muzicii corale care umple
automobilul. Corala parohiei Sundsvall cântă o melodie Abba.
The winner takes it all, the winner takes…
Când cântă, vocea lui Zeke nu mai este aspră. Malin s-a hotărât să îl suporte
așa, pe de o parte fiindcă a învățat să aprecieze corurile, pe de alta, mai ales
fiindcă vede ce efect au muzica și spiritul de grup asupra lui Zeke. În câteva
minute se preschimbă într-un om care cântă plin de bucurie, aflat aproape în
deplină armonie cu sine însuși.
•
Merg spre Tannefors. Trec pe lângă rampele goale ale skate-parcului din
Johannelund, pe lângă ierburile înalte și arse ale spațiilor virane dintre case și
fluviu. Traversează apoi podul Brasken și o iau la stânga, spre zona în care
clădirile multicolore ale uzinelor Saab par a se încovoia sub greutatea caniculei.
Industria aeronautică – sau mai degrabă de armament – e, totuși, mândria
orașului.
Uite-așa e Linköpingul, își zice Malin. Sigur pe el și aproape narcisist, dorind
să fie frumos și colorat: o mică metropolă într-o lume gigantică.
Un orășel nesupus, nutrind visuri de mărire, dar fără a avea cu adevărat
respect de sine și bun-gust. Fiindcă niciun mic oraș nu are într-o asemenea
măsură ca Linköpingul aerul de „târgușor”.
— La ce te gândești? o întreabă Zeke.
— La orașul nostru. Până la urmă, nu e chiar atât de rău la noi.
— În Linköping? Păi, cine a spus altceva?
Cuvintele lui Zeke încă mai plutesc în aer când telefonul lui Malin începe să
sune.
VP - 61
 — Malin, am făcut toate testele. Am încheiat analiza eșantioanelor prelevate
de la Josefin Davidsson.
E Karin Johannison. Voce rece, sigură pe sine în pofida caniculei.
— Suntem ca și ajunși, spune Malin. Mai avem doar un lucru de verificat,
înainte de a veni.

13.

Cea mai mare parte a picăturilor s-a evaporat încă înainte de fi atins frunzele
nenumăratelor plante aliniate sub copertina roșie, mișcătoare, a florăresei.
Vaporizatorul șuieră în clipa în care pătrund în răcoarea umedă a magazinului.
Bărbatul înalt din spatele tejghelei devine dintr-odată foarte atent, pânditor.
Malin e sigură că i-a recunoscut.
— Îl căutăm pe Ali Shakbari.
— Ce-a mai făcut?
Vocea bărbatului e resemnată, dar și furioasă.
— Nimic, probabil, îl liniștește Malin. Numai că am vrea să vorbim cu el.
Bărbatul arată către o ușă cu geam de plastic.
— Fiul meu este în magazie. Puteți intra.
Ali Shakbari se află lângă o masă pătrată, curățând trandafirii de spini. Se
sperie când îi zărește, iar ochii căprui i se umezesc mai mult decât ar fi fost
normal. Vrei să te fofilezi cumva, este? i se adresează Malin în gând.
— Ce mai faci, Ali? întreabă Zeke.
Niciun răspuns. Ali lasă încet foarfecă pe masă. Corpul slab pare încă și mai
încordat sub salopeta albastră de lucru.
— Unde te aflai alaltăieri seară?
— De ce? le răspunde sfidător.
Malin amintește de Josefin Davidsson.
— Și credeți că am vreo legătură cu chestia aia?
— Deocamdată nu credem nimic, îl lămurește Malin. Deci: unde te aflai?
— Făceam curat în magazie, cu tata. Am terminat pe la trei dimineața. E atât
de cald, încât lucrăm mai bine noaptea.
— Așa e.
Tatăl lui Ali Shakbari stă în pragul ușii de la magazie. Se vede că e un om
sigur pe el și demn.
— L-am dus acasă când am terminat. La trei și jumătate era la el.
Malin mătură cu privirea întreaga magazie. Și ultimul centimetru pătrat
strălucește de curățenie.

VP - 62
 Nu e, totuși, prea curat? se întreabă Malin luând unul dintre trandafirii de pe
masă.
— Ce frumoși sunt!…
— Cea mai bună calitate, confirmă tatăl lui Ali.
•
Sunt două feluri de oameni. Vânătorii și cei vânați. Deocamdată, ancheta nu a
reușit să facă distincția între categorii.
Suntem oare, cu toții, o pradă urmărită fără încetare, împinsă de colo-colo ca
niște fire de praf în voia vântului fierbinte al verii? se gândește Malin. Până una-
alta încă nu am dobândit statut de vânători. Nu încă.
Poate că lucrurile se vor schimba mulțumită a ceea ce vede prin lentilele
microscopului, sub lumina celor patru lămpi instalate în jurul acestuia. Poate că
în bucățelele astea albastre se ascunde adevărul.
Particulele sunt atât de mici, încât nu se pot vedea cu ochiul liber. Par să fi
fost decupate cu o foarfecă.
Laboratorul situat în subsolul institutului de criminalistică miroase a
chimicale și a detergent. Sistemul de ventilație zumzăie ușor.
Respirația grea a lui Zeke, care stă alături de Malin, și vocea lui Karin
deasupra capului ei:
— Acum știu ce a descoperit doctorița pe trupul fetei: urme de vopsea
specială pentru plastic.
În fața ochilor lui Malin, imaginea se tulbură. Se clatină.
Și culoarea aceasta albastră, particulele acestea moarte care se mișcă de parcă
ar fi fost îngropate de vii sub sticlă.
Malin ridică fruntea, se depărtează de microscop și o privește pe Karin.
— De unde ar putea proveni vopseaua? De la ce fel de aparat?
Vocea lui Zeke e nerăbdătoare și caustică din cauza stresului permanent al
acestui iulie canicular. Sau, pur și simplu, din cauza prezenței lui Karin.
— Greu de spus. Ar putea fi o mie de surse.
— De exemplu?
— Furtun de stropit prin curte, mânerul unui mop de proastă calitate, lingură
pentru servit salata, picior de lampă, lopățică pentru joaca în nisip…
Malin și Zeke tac.
Josefin Davidsson a fost penetrată, dar nu mai păstrează nicio amintire.
Theresa a dispărut. Indiciile de relații homosexuale de pe pagina de Facebook.
Lovelygirl.
Oare chiar totul se leagă? Și mai e și această Nathalie Falck. Un băiețoi. Ce au
băieții în plus față de fete?
Malin ciulește urechile. Ceva capătă formă în mintea ei. Ce se poate spune
despre fetele implicate în cazul de față? Despre Theresa, Josefin și Nathalie?
— Un godemiche, spune Malin dintr-odată. Un godemiche.
VP - 63
 Nu știe de unde i-a venit cuvântul, dar uite că e aici.
— Sigur că da, poate fi vorba și despre un godemiche, aprobă Karin. Nu e sub
nicio formă exclus.
— Acum, ce facem? o întreabă Malin pe Karin. Adică ce altceva putem să
facem decât să acumulăm supoziții?
— Fabricanții de vopseluri sunt repertoriați. Putem încerca să urmărim ciclul
de fabricație pentru a da de obiectele vopsite cu această culoare și să îi
selecționăm pe potențialii utilizatori. Iar unul dintre obiectele cu pricina ar putea
fi un godemiche.
— Ce părere ai, Malin?
— Nu știu. Mi se pare evident că este vorba despre un dildo. Nu avea nicio
rană în interiorul vaginului și, totuși, de penetrat a fost penetrată. De parcă
obiectul folosit ar fi fost făcut special pentru așa ceva.
— Chiar și cu un godemiche poate fi rănită o femeie…
— Da, dacă este forțată. Dar, dacă o luăm așa, răni poți provoca indiferent de
ce obiect utilizezi.
— Din experiență vă pot spune că intervin de fiecare dată sechele în urma
penetrării violente a vaginului cu un obiect care nu pentru asta e făcut, spune
Karin. În concluzie, este posibil să fie vorba despre un godemiche. Există modele
tari și altele mai moi.
— Ia te uită, ești expertă! intervine Zeke caustic.
— Nu, îi răspunde calm Karin. Dar mă pricep.
Urme de vopsea albastră s-au descoperit și în vagin. Malin își amintește de
Maria Murvall, agresată acum câțiva ani în pădurea de la Tjällmoskogen, și care
de atunci nu a mai scos un cuvânt, fiind internată într-un spital de psihiatrie.
Descrierea de nesuportat a măruntaielor ei sfâșiate, silueta femeii întinse în pat,
astă-iarnă, la Vadstena. Polițista însă nu scoate un cuvânt.
Preferă să asculte vorbind lucrurile, să înțeleagă ce au de spus, auzind în
același timp instalația de aer condiționat care tușește, lasă să îi scape un horcăit
din țevi, după care amuțește lăsând instantaneu loc unei călduri sufocante.
— Fir-ar să fie! exclamă Karin. Și-a dat duhul climatizarea. Cine știe când o
vor repara cei de la întreținere.
— Cineva a pus-o la punct de toată isprava, constată Zeke.
— Un dildo, repetă Malin. Pare cel mai de crezut, deși, teoretic, agresorul ar fi
putut utiliza orice altceva.
Nu dezvăluie nimic din gândurile de mai-nainte. Lesbienele folosesc și ele așa
ceva, nu? Sau e doar o idee de-a gata? Nici vorbă, una dintre colegele ei de la
școala de poliție îi arătase mândră colecția ei și îi explicase în detaliu modul de
utilizare.
— Cred că mai întâi ar trebui să îi rugăm pe cei de la tehnic să caute firmele
care produc godemiche, sugerează Karin. Inclusiv culorile pe care le propun pe
VP - 64
piață. Poate să ia ceva timp, însă e de mirare să vezi câte chestii pot avea
comercianții în cataloagele de prezentare.
Apoi mai aruncă o privire la microscop și adaugă:
— Albastrul acesta este de o incredibilă frumusețe, nu vi se pare? Pur și
limpede ca apa de izvor.
Afară, canicula a înlănțuit aerul, iar vântul sau ce a mai rămas din el e
fierbinte și se chinuiește să sufle printre coroanele copacilor uscați. Se simte și
fumul incendiilor din pădure. Vântul bate direct dinspre Tallmjö.
Focul înaintează. De dimineață, o familie în vârstă a trebuit să fie evacuată din
casa în care locuia de aproape șaizeci de ani.
Lumina e orbitoare. Niciun fel de ochelari de soare, care tot te lasă să mai vezi
ceva, nu o poate atenua. Or, Malin are atâta nevoie să vadă clar, pentru a putea
descurca ițele cazului…
Se întoarce alături de Zeke la intrarea în laborator, unde domnește o oarecare
răcoare, și se așază pe una dintre canapele îmbrăcate în piele roșie. Nu văd
soluția pentru a parcurge cele câteva sute de metri care îi despart de comisariat.
— Ce rahat! înjură Zeke. Nu îmi închipuiam că se poate face și mai cald.
— Cu siguranță e imposibil pe-afară, răspunde Malin. Și mai e și soarele
ăsta… Numai când mă gândesc mă apucă durerea de cap.
— Așadar, după părerea ta e vorba despre un godemiche.
— Nu știu, Zeke. E însă posibil.
Polițistul își trece palma peste craniul ras.
— Cine folosește așa ceva? Un castrat chimic? Cineva care are probleme cu
prostata? Un impotent? Cineva care pur și simplu așa are chef? O lesbiană?
— O lesbiană, spune Malin apăsând pe fiecare silabă, pentru ca Zeke să
înțeleagă ce vrea să spună.
— Deci cam pentru ipoteza asta ai fi? o întreabă zâmbind. Acea Lovelygirl de
pe pagina Facebook a Theresei. Nathalie. Dar Josefin? Ar putea fi și ea lesbiană?
— Nu, dar autorul agresiunii da. E doar o ipoteză pentru anchetă.
Zeke dă din cap.
— Cine ar mai putea utiliza un godemiche?
— Nu știu.
— Un amărât, într-un sens sau altul.
— Crezi?
— Cine știe? Sau rebutul ăla de la Berga a mai găsit un mijloc de a umili
femeile, adaugă Zeke.
Malin se uită în gol. Îi vede pe Ali Shakbari și pe Behzad Karami îmbătând-o
pe Josefin Davidsson cu vin prost, apoi violând-o unul după altul cu un
godemiche albastru pe o canapea. Distrându-i că au ajuns cei mai înrăiți
reprezentanți ai masculinității, cu toate că nu sunt decât niște puști.
Asta chiar e gândire rasistă, își spune Malin alungând imaginea.
VP - 65
 Rămân amândoi tăcuți pe canapea. Inspiră aerul uscat și rece uitându-se afară,
unde domnește canicula și observând cum aerul vibrează în parcarea
comisariatului.
•
În Bali, unde sunt Tove și Jan, nu e așa de cald ca aici.
E nouă și zece și Malin stă la masă mâncând fulgi de ovăz cu lapte. E atât de
obosită încât nu mai este în stare nici măcar să taie o banană pentru a o pune în
terciul din farfurie.
În apartament e groaznic de cald și nu are nici aer condiționat.
Vorbind la telefon cu Sven Sjöman, evocase ideea cu dildoul, iar acesta
confirmase că e vorba despre o pistă de urmărit. Urma să însărcineze câțiva
colegi cu căutarea de modele de godemiche pe Internet, în paralel cu cercetările
întreprinse de Karin. „Fiindcă așa se procedează în ziua de azi, nu?”
Malin se gândește la Daniel Högfeldt.
Pentru o clipă își închipuise că ar mai fi putut fi și altceva decât sexul între ei,
că, poate, așa ar și trebui să stea lucrurile: se tot învârt în stânga și-n dreapta cât e
ziua de lungă pentru ca, până la urmă, să se reîntâlnească în apartamentul unuia
dintre ei. Nu și în seara asta. Știe ea, Malin, că Daniel e prin oraș, dar nu pe o
asemenea caniculă, nu pe o asemenea singurătate. Îi ajunge propria transpirație,
iar oboseala o face să o doară și cel mai neînsemnat mușchi. În plus, îi e atât de
dor de Tove și de Jan, încât sentimentul pe care îl trăiește seamănă mai mult cu
doliul.
Sună mobilul, din living. Malin lasă lingura deoparte, se ridică și aleargă să
răspundă. Are o ezitare. E numărul lui Karim Akbar.
— Alo.
— Dumnezeule, Malin, ce v-a trecut prin cap? Doar nu v-ați apucat să vă
certați cu imigranții numai fiindcă o fată a fost victima unui viol!
De unde naiba ai aflat?
— Păi, noi…
— Nu căuta justificări. Uită-te pe home page la Corren și-o s-o vezi negru pe
alb.
— Ai răbdare, Karim, și calmează-te.
— Acum toate posturile de radio mă hărțuiesc pentru a-mi cere explicații.
Karim e în elementul lui. Malin nici nu știe dacă e cu adevărat nervos ori doar
se preface fiindcă, în realitate, e mulțumit că și-a recâștigat locul pe scena
mediatică. Comentariile și intervențiile lui sunt controversate, dar, din punct de
vedere politic, a fost întotdeauna de partea integrării. Care să-i fie obiectivul? Să
ajungă ministru? Nici măcar nu este membru al vreunui partid.
Computerul este în dormitor. Clic, clic, clic – Corren… Home page.
O fotografie cu Ali Shakbari și Behzad Karami în fața magherniței lor din
Berga. Titlu cu litere groase:
VP - 66
 Fără a avea dovezi, poliția hărțuiește imigranții.
Explicație sub fotografie: Nu avem nicio legătură cu violul din parcul
municipal, în schimb poliția ne șicanează doar fiindcă suntem imigranți.
Comentariul lui Daniel:
Niciun angajat al poliției din Linköping nu a dorit să comenteze.
O ditamai minciuna pentru o poveste umflată cu pompa.
Și mai și trecuse prin patul ei! Și fără îndoială o să mai treacă…
— Malin, mai ești acolo?
Trecuseră mai bine de două minute, ceea ce e mai degrabă neobișnuit din
partea lui Karim.
— Da, aici sunt. Era una dintre variante, printre altele, trebuie să înțelegi
lucrul ăsta.
— Înțeleg.
— Lasă că au fost acuzați în cazul Lovisei Hjelmstedt.
— Înțeleg foarte bine, Malin, dar și tu trebuie să înțelegi la ce ne expunem.
— Lasă, profită mai bine de celebritate.
Karim râde, însă este un râs fără sens și obosit.

14.

Telefonul de pe masa din fața lui Malin arde.

Cine se mai crede și Karim Akbar de-și bagă atât de mult nasul în treburile
lor? Nu e treaba șefului poliției să conducă anchetele până în cele mai mici
detalii! Karim însă nu a știut niciodată să își impună anumite limite și, din
această cauză, colegii au adoptat un fel de strategie comună: lăsați-l să facă ce-o
vrea, știm noi ce avem de făcut. Fiindcă nu de calități e lipsit și, în fond, are
încredere în comisarii cu care lucrează. Și nu a făcut decât bine poliției din
Linköping, admirația lui excesivă pentru presă făcând ca populația să urmărească
mai atent activitatea instituției, interes recompensat prin sporirea bugetului
acesteia.
Totul, se gândește Malin lăsându-se să cadă pe canapea, totul sfârșește prin a
se învârti în jurul acestei obsesii mediatice, a cultului celebrității, a exagerării
faptului mărunt și neinteresant până la a-l transforma într-o religie. Sufletul
nostru nu își găsește liniștea și de-asta nu mai suntem interesați decât de lucruri
lipsite de valoare.
Culoarea părului. Lungimea rochiei. Care cu cine se culcă. Mariajele
starurilor, divorțurile, cu cine s-au mai combinat…
Nu am decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu că pe Tove n-o interesează toate
chestiile astea.
VP - 67
 Karim este bun prieten cu ministrul Integrării. Împărtășesc același punct de
vedere în legătură cu imigrația: sunt exigenți, severi, dar vai de ne-imigrantul
care începe să spună lucruri negative, n-o să ajungă bine…
În epoca aceasta caniculară, Răul a început iarăși să se miște. Uneori, Malin
și-l închipuie ca pe un animal negru și lipsit de o formă precisă, strecurându-se
printre buruieni și case. Rămâne un mister cine e și ce vrea.
Închide computerul, se ridică și pleacă de acasă.
•
Nu prea are idee ce vrea să facă.
Barul de jos e deschis. Știe fiindcă se aude până în stradă zgomotul aerului
condiționat.
Să-l sune pe Daniel? Să-l înjure? Ori să se culce cu el? Să-i pună pula la
treabă ori să-i tragă o spălătură de creier cu ceva tărie? Dar nici nu e nimic mai
nașpa decât să te duci mahmur la lucru, or, mâine dimineață, chiar are de lucru,
deși e sâmbătă.
Să-l sune pe Zeke și să-l invite la o bere?
Acesta are vocea voalată de parcă tocmai s-ar trezi.
— Salut, Malin sunt! Voiam doar să știu dacă n-ai chef să bei o bere cu mine.
Mai stăm de vorbă și despre anchetă… Nu mai reușesc odată să-mi mai purjez și
eu mintea asta…
Pesemne își zice că am înnebunit. Sau că m-a apucat disperarea de atâta
singurătate. Cu siguranță, asta gândește și, de fapt, așa și este.
— Malin, e nouă și jumătate. Ar trebui să fii în pat la ora asta și să te
odihnești pentru ca mâine să fii în formă. Mergeam la culcare, așa că pentru
mine, în seara asta, a picat varianta cu berea. Și, pe urmă, știi bine că mâine o să
cădem din picioare de muncă.
— Ai zis că e nouă și jumătate?
— Fix.
Tăcere.
— Haide, dacă vrei poți să vii pe la mine. Mai stăm un pic de vorbă, iar
Gunilla ne poate face niște ceai și niște tartine cu cornișoni.
Nevasta lui Zeke. Politețea în persoană. Farmacistă lucrând la farmacia din
piață. Poate un pic cam prea simpatică.
— Nu, mulțumesc, Zeke. Nu vreau să vă deranjez. Lasă că ne vedem mâine
dimineață cât de devreme se poate.
— Noapte bună, Malin.
Rămâne pe trotuar, în fața casei, cu telefonul în mână. Să intre în bar sau să
urce în apartament? Să-i sune pe Tove și pe Jan?
Simte furnicături pe sub piele și nu de la căldură. Îi vine iarăși în fața ochilor
imaginea Josefinei Davidsson pe patul de spital. Chipul deformat de coșmaruri și
amintirile refulate.
VP - 68
 •
Câteva clipe mai târziu, Malin traversează piața Trädgardstorget. Acum știe
unde vrea să meargă. Înserarea lasă încet locul nopții și unica terasă de cafenea
din piață s-a golit. Un chelner bronzat strânge ultimele scrumiere de pe mese. De
acum, a terminat de debarasat.
Malin coboară pe strada Drottningsgatan prin fața minunatelor sale imobile.
Mai trec și mașini: un Volvo verde, o furgonetă albă.
Gardul negru din fier forjat care împrejmuiește parcul municipal este încă
fierbinte din cauza soarelui din timpul zilei.
Malin deschide poarta și intră singură, de data aceasta. Cu siguranță nimeni
nu mai îndrăznește să riște să vină aici în plină noapte după toate cele întâmplate.
•
Poate că monstrul mai este pe aici, se gândește Malin înaintând în parc,
trecând pe lângă straturile de flori aranjate cu grijă, pe lângă fântână, pe lângă
sera din apropierea gardului, cum mergi spre pavilion, pe lângă spațiul de joacă
și micul fir de apă care curge aproape fără zgomot ascunzând numeroase voci și
amintiri misterioase.
De aici poate zări balcoanele din strada Djurgårdsgatan.
Telefonul martorului tot nu se știe de unde provine.
Nici urmă de bicicleta roșie, deși colegii ei au parcurs toate itinerariile
posibile pe care Josefin le-ar fi putut folosi.
Firește, puține persoane or fi fost acasă în momentul respectiv, dar, oricum,
este posibil ca fata să fi țipat. Și țipetele să fi trezit pe cineva.
Așadar, a fost adusă până aici? Și, dacă da, înainte pe unde o fi fost? Dar,
sigur a fost adusă?
Malin umblă prin pavilion, trage de cordonul de securitate deja rupt, închide
ochii și vede o fată goală, rănită, cu pielea frecată până la albirea absolută fugind
pe gazon, prinsă apoi, punându-i-se un căluș în gură și introducându-i-se un
obiect de plastic albastru. Și apoi memoria închizându-se în sine. Spunând:
STOP! Intrarea interzisă! Iarba de sub trupul ei, ușor umezită de roua prea puțină
pe o asemenea caniculă, corpul ei, corpurile străine care o apasă, mușchii care o
strivesc din toate puterile, patul de iarbă pe care nu-l va mai părăsi niciodată, de
care nu își va mai aminti niciodată.
Așa să se fi petrecut lucrurile?
Maria Murvall.
Josefin Davidsson.
Theresa Eckeved dispărută.
Oare chiar totul se leagă?
•
Malin aude o voce.
Cineva o întreabă ceva.
VP - 69
 Vreau să știu unde sunt. Fiindcă dacă aflu unde sunt, aș putea ieși din noapte,
din frig și din singurătate și m-aș putea întoarce acasă.
Acum totul este întunecat și rece.
Mai întreabă o dată unde sunt, te rog. Fă în așa fel încât vocea ta să fie farul
care să mă călăuzească pentru ca să scap de frică.
Mai întreabă o dată, te rog.
•
— Theresa, unde ai plecat?
Malin pronunță cuvintele cât încă mai este în pavilion.
Peter Sköld, Nathalie Falck, Behzad Karami, Ali Shakbari și alte chipuri fără
contur, oameni care au telefonat și alții, și alții.
Trebuie să vorbesc cu Nathalie. Cine-o fi această Lovelygirl? Poate că știe
ceva.
Malin se lasă pe vine. Trece mâna prin iarbă.
Ce poate provoca așa ceva? De ce să fie atât de disperat? Ce i s-a întâmplat de
a ajuns să îi facă un asemenea lucru Josefinei? Și ea, de ce era atât de curată? Ce
trebuia curățat sau eliminat de pe suprafața pielii?
Timpul pare să se strângă. Pământul și amintirile explodează pentru a proteja
mesagerii.
Ce să fac pentru ca tu să îți recapeți memoria, Josefin?

15.

Sâmbătă, 17 iulie

Să fii sâmbăta de serviciu. Consecință firească a acestei veri transformate în

infernul lui Dante. Au de lucru. Niciun coleg nu trebuie chemat fără rost din
concediu.
Mirosul de lemn ars este acum și mai ușor de sesizat. Nu deranjează, e doar
altfel, plăcut aproape.
Ca acela al focului la care copiii vin iarna pentru a-și încălzi mâinile
înghețate.
Acum nu mai bate nici vântul, iar lumina e ceva mai suportabilă, își zice
Malin privind drapelele care atârnă molatec la intrarea în comisariat. Parcarea
uriașă din spate e aproape goală. Doar câteva vehicule așteaptă să pornească în
urmărirea răufăcătorilor.
Malin se târăște sub soarele de plumb. E foarte obosită.

VP - 70
 E opt fără cinci și căldura e deja zdrobitoare. Sub haina albă și tricou e deja
transpirată. Și-a pus din nou o fustă deși, practic, nu poartă fuste la serviciu. Ar
părea un accesoriu prea feminin, trădând slăbiciune, ba chiar provocare. Trăiește
într-o lume masculină, indiferent de ceea ce spun cele câteva feministe din
conducere. Numai că, pe o asemenea caniculă, chiar nu se pot purta pantalonii.
La micul dejun citise un articol despre incendii pe site-ul de la Corren. O
fotografie mare pe prima pagină și un articol descriind amănunțit lucrul
pompierilor care încercau să izoleze incendiul.
Mai multe hectare de pădure erau în flăcări. Seceta sporea înaintarea flăcărilor
care începuseră să atace câmpia, însetate de viață. Unitățile din Linköping,
Norrköping, Motalaet Finspång luptau în pădurea plină de cenușă.
Urma un articol despre cazul lor.
Sub fotografia unui godemiche se putea citi: Poliția bănuiește că agresorul a
utilizat un godemiche albastru. Urmau mai multe aprecieri legate de Karami,
Shakbari și Lovelygirl.
Fir-ar a dracului de treabă! Cine o fi scăpat informația despre godemiche?
Karin Johannison? Sven Sjöman? Să fi scăpat Sven ceva sub presiunea
jurnaliștilor? De acum, gata, de scăpat a scăpat…
Deschide ușa comisariatului. Ebba e la biroul de primiri, a sosit mai devreme.
— Bună ziua, Malin.
Malin îi răspunde cu un semn din cap. Zeke și Sjöman sunt la locurile lor, deși
mai e un ceas până la ședința de dimineață.
Mereu ședințele astea. Nu contează dacă din cauza lor faci ore suplimentare
sau nu.
Deși adânciți în studierea unor documente, amândoi îi observă sosirea,
ridicând capetele în același timp. Sven, îmbrăcat în pantaloni albi de in e vizibil
mulțumit de venirea ei.
— Malin, chiar era timpul să apari!
Zeke e bucuros că a ajuns măcar o dată înaintea ei.
— Salut, Malin! Bine-ai venit!
Văzând mâna lui Sven, Malin se hotărăște să nu spună nimic despre expediția
ei nocturnă, deși asta intenționa. Știe că Sven consideră necesară revenirea la
locul crimei pentru a te impregna de aerul locului.
— Ei, până la urmă ți-ai băut berea?
Nu, îi răspunde în gând Malin, doar o gură zdravănă de tequila când m-am
întors acasă.
— Pari obosită, chicotește Zeke aproape patern.
•
Încă nu e nouă când se strâng la ședință.

VP - 71
 Și de data aceasta renunță la sala de conferințe, una dintre mesele rotunde din
sala de odihnă fiind suficientă, rămânând prea puțini colegi care i-ar fi putut
deranja.
Sven pare mai obosit decât de obicei și Malin se întreabă care să fie cauza. O
fi din cauza caniculei? Antebrațele păroase sunt pline de praf de șmirghel. Malin
își zice: sigur că da, Sven, te-ai sculat de dimineață și ai trecut la roata olarului
ceea ce, probabil, te ajută să faci față problemelor ridicate ba de incendiile din
pădure, ba de ancheta asta a noastră atât de dificilă.
De parcă ar fi auzit-o, Zeke spune:
— Dement incendiul ăsta. E tot mai rău.
— Optzeci de pompieri, anunță Sven.
— Focul se propagă spre Hultsjön, adaugă Malin și tăcerea cuprinde
încăperea.
Sorb toți trei din ceștile de porțelan pline cu cafea.
— Hai să începem, solicită Sven. Avem o persoană de verificat. Un anume
Fredrik Jonasson, treizeci și doi de ani, cu domiciliul în Mjölby. A stat la
pușcărie pentru tentativă de viol și agresiune, de unde a ieșit de puțină vreme.
Locuiește în același apartament cu mama lui. A atacat o femeie în casa scărilor.
— Pot face verificarea cei din Mjölby, răspunde Zeke. Ne limităm doar la
delincvenții sexuali recent eliberați din închisoare sau ne mai interesăm și de alte
persoane?
— Începem cu ăsta, precizează Sven. Nu dispunem de prea mult personal.
Oricum, voi alcătui o listă.
— Doar atât? se arată Malin neliniștită. Ce facem cu Behzad Karami și cu Ali
Shakbari? Trebuie verificat alibiul lui Behzad. Putem trimite o echipă care să îi
interogheze pe cei care au participat la petrecere. Avem oameni care s-o facă?
Sau ar mai trebui chemați unii din vacanță?
— Să nu ne ambalăm. Nu avem nimic concret împotriva lui Karami și a lui
Shakbari.
Cu siguranță l-a sunat și pe el Karim, dar nu ar abandona Sven o pistă numai
ca să-i facă plăcere. Lui sau presei.
— Suntem destui, repetă Malin, sau ar fi bine să apelăm la colegii de la
Motala? Sau la cei de la Mjölby?
De sacrosancta vacanță nu are nimeni voie să se atingă, fiindcă așa nu ar mai
avea nimeni niciodată timpul său liber.
— Am putea muta unii colegi din patrule, însărcinându-i cu verificarea
alibiurilor, răspunde Sven.
— Pe cine? continuă Malin întrebările.
— Pe Jonfeldt și pe Bulow.

VP - 72
 Băieți buni, se gândește Malin. Tineri celibatari nu prea dedicați pregătirii
musculare, precum cei din grupul de intervenție. Mai degrabă viitori agenți la
criminalistică.
— Chiar credeți că Shakbari și Karami au vreo legătură cu povestea asta?
Vocea lui Zeke e plină de îndoială.
— Cine știe? răspunde Malin în timp ce își zice pentru ea: le-am auzit vocile,
exact cum m-a învățat Sven; nu sublinia el că doar cei care le ascultă pot învăța
și doar cei care învață se pot apropia de adevăr? În privința Theresei, nu avem
nimic nou. Peter Sköld și Nathalie Falck au mai dat vreun semn de viață?
— Nimic și uite că au trecut trei săptămâni de când a dispărut, constată Sven,
după care schimbă subiectul: Avem ceva legat de varianta cu lesbienele?
Aici Zeke pare mai puțin sceptic, în schimb Malin nu e tocmai convinsă.
— Doar fiindcă presupunem că a fost utilizat un godemiche n-o să punem
acum sub urmărire toate lesbienele din oraș, nu? Numai fiindcă o pagină de
Facebook ne-a lăsat impresia asta.
— Nimeni n-a intenționat așa ceva, îi dă Zeke replica. Dar poate că merită să
cercetăm și în sensul ăsta.
— Bun, atunci m-aș bucura să procedăm la un al doilea interogatoriu cu
Nathalie Falck. Doar eu și ea.
Zeke aprobă din cap:
— Ideea ar putea ajuta, nu prea părea să aprecieze tipii ca mine.
Sven lasă să-i scape un mormăit de acceptare, își aranjează cureaua și spune:
— De la tehnic nu am mai primit nimic nou. Andersson nu a mai găsit
altceva, dar își continuă cercetările pe Facebook și Yahoo.
Inspiră adânc și continuă:
— Am întreprins unele cercetări în mediile lesbiene din zonă. Au un bar de
noapte special la Norrköping, Déjà vu. După informațiile mele, la noi în oraș nu
există așa ceva.
— N-o fi piața prea dezvoltată, râde Zeke. Or se mută toate la Stockholm cum
se ivește posibilitatea.
— Nu am putea cere niște informații de la Asociația Națională a
Homosexualilor?
— Nu au filială în regiunea noastră, răspunde Sven. Te-ai putea interesa în
clubul din Norrköping, Malin. Vezi de ce poți da.
— Adică să mă duc în barul de noapte și să întreb dacă nu cunosc ele pe
cineva care violează folosindu-se de dildouri?
Sven tace, apoi răspunde:
— Malin, poate că ai și tu dreptate. Atunci tot surselor tale ar fi mai bine să ne
adresăm, conchide dregându-și glasul. Ce alte teorii mai avem? Un impotent? Un
castrat? Sunt chestiuni care țin de secretul profesional și destul de trase de păr.

VP - 73
 Le spune de parcă nu l-ar impresiona nicidecum, se gândește Malin. De parcă,
pentru victime, toată povestea ar fi o nimica toată.
— Bun, o să încerc prin sursele mele, confirmă Malin observând că Sven se
încruntă.
— Însă nu cu metode ilegale, ne-am înțeles?
Malin nu mai zice nimic. Cum să reușești indiferent ce dacă nu te îndepărtezi
de cărările prea bătătorite? Dar Theresa pe unde o fi?
•
Sunt, oare, sub apă? Lucrurile acestea verzi, brune, albastre, umede din jurul
meu nu cumva sunt alge și nuferi? Dinții care mi s-au înfipt în picior sunt ai unei
știuci?
Sunt trează ori visez?
Nu cumva am orbit? Mi s-au ars ochii? Imposibil, fiindcă nu mă dor. Sunt
întregi și, totodată, nu.
Vreau să închid ochii. Vreau să scap din locul acesta, de toate sunetele și
vocile pe care nu le înțeleg. Ai zice că e un discurs satanist pronunțat de la
coadă la cap pe un disc de hard-rock.
Sunt învelită în plastic umed. Nu vreau să fiu oarbă… De ce? Tati, spune-mi
de ce nu vii odată să mă iei acasă? Vreau să mă trezesc. Nu am mai visat în
viața mea un asemenea vis. Mami, vreau să mă trezesc! Nu vreau să fiu oarbă.
Să mă trezesc, să mă trezesc, să mă trezesc… Dar cum?

16.

Hârțogărie și discuții inutile asupra cazului, iată rezultatul ședinței matinale.

Malin nu reușește să își contacteze sursele.
Pleacă în oraș, alături de Zeke. Sub umbrela de pe terasa cafenelei Gyllenfiket
aerul pare lipsit de oxigen, însă, la umbră, luminozitatea este încă suportabilă.
În afară de ei se mai află, la o masă, o pereche în vârstă care își bea cafeaua cu
brioșe. Mai e puțin până la patru și jumătate. Particule mirositoare desprinse din
incendiul din pădure și-au făcut loc până în inima orașului.
Cafea cu cuburi de gheață. Con hielo.
Sorb din cești fără un cuvânt, unul lângă altul, pe când un porumbel se tot
învârte încolo și-ncoace prin fața magazinului Intersport, de la centrul comercial
din Gränden, unde mingile de plajă și saltelele pneumatice din vitrină par să se
înmoaie cu fiecare clipă.
— Simți și tu? întreabă Zeke.
— Da.
— Crezi că vor reuși să țină incendiul sub control?
VP - 74
 — Sigur.
Zeke dă din cap.
— Când te uiți în jur ai impresia că suntem singurii care am mai rămas prin
oraș. Noi și cei pe care îi urmărim.
— Pe căldura asta am început să am senzația că îmi cântărește două kilograme
creierul, oftează Malin. Și nici nu mai vrea să gândească.
— Da’ ce? A vrut vreodată?
— Foarte tare!…
— Am văzut ieri un reportaj la televizor, povestește Zeke. Un documentar din
lumea animalelor, despre un păianjen oribil care și-o pune cu propriii copii.
— De parcă ar încerca auto-exterminarea.
— Pe undeva, este o formă de evoluție, o contrazice Zeke. Fiindcă produce
păianjeni cu ochii foarte apropiați.
Prin fața lor trece o fată cu un Saint-Bernard în lesă. Uriașul câine înaintează
parcă împleticindu-se.
— Zeke, diseară aș vrea să mai stau o dată de vorbă cu Nathalie Falck.
— De acord, însă fii atentă.
Malin trage în piept aerul canicular și simte plămânii înfierbântându-i-se.
Se despart în piața Trädgårdstorget și, după ce Zeke dispare din câmpul ei
vizual, Malin scoate telefonul mobil.
•
În secția nouă, șeful de clinică Hans Stenvikel se lasă să cadă pe un scaun, în
sala de consultație, în care aerul e înăbușitor. Tocmai a ieșit dintr-o operație de
cinci ceasuri.
Stenvikel încercase să salveze piciorul unui motociclist intrat în coliziune cu
un camion și adus la Linköping cu elicopterul. Numai viitorul va dovedi dacă
bărbatul de treizeci și trei de ani se va putea bucura de picior, din cauza
nenumăratelor fracturi și răni. Venise cu fractură deschisă de la genunchi la șold,
iar doctorul făcuse tot ce se putuse mai bine.
Tocmai se întreba dacă picăturile de pe frunte erau de transpirație ori de la
dușul de după operație, când telefonul a început să sune. Numărul lui Malin. Ce-
o fi vrând?
E mama lui Tove, prietena lui Markus. Un comisar de poliție cam stângaci în
societate, dar simpatic și cu deosebite rezultate profesionale, pe care toată lumea
i le recunoștea. Puțin distantă, cam rezervată, dar care până la urmă tot s-a
relaxat, după câteva pahare de vin. De parcă nu ar fi suportat doctorii, îi trecuse
lui Hans prin cap.
— Hans sunt.
Vocea de la celălalt capăt al firului nu e la fel de bine dispusă ca de obicei. Se
adaugă și zgomotul de trafic din planul doi.
— Malin la aparat, mama lui Tove.
VP - 75
 — Bună, Malin. Cum te descurci pe căldura asta? Pe la voi, pe-acolo, nu se
topește lumea?
— Eu tocmai mă scurg pe asfalt.
Hans râde. În orice caz, nu de umor duce lipsă Malin.
— Tove se simte bine în Bali?
— Cred că da.
— Markus a plecat la casa noastră de vacanță de la Torshälla, dar se întoarce
odată cu Tove.
— S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, Hans.
— Spune.
— Vreau să știu dacă avem în oraș bărbați care au rămas fără penis.
— Poftim?!
— Dacă avem bărbați care…
— Asta am înțeles, Malin.
— Întrebarea are legătură cu fata care a fost violată.
— Cea găsită în parc?
— Da.
— Chestiunea ține de secretul medical.
— Știu.
— Îmi pare rău, Malin, nu te pot ajuta. E ilegal să umblăm prin dosarele
pacienților.
— Și asta știu, Hans.
•
Chiar pare extenuat. Probabil că sunt deosebit de obositoare operațiile foarte
lungi. Malin bagă telefonul mobil în buzunarul din față al fustei, al cărei material
albastru-deschis e punctat de pete maro-deschis, și se întreabă dacă or fi existând
pantaloni care pot fi purtați pe timp canicular.
Pub-ul de la parter o atrage ca întotdeauna. E o nebunie să coabitezi cu așa
ceva.
Se imaginează singură, așezată la o masă a barului. Să aluneci într-o
melancolie blândă și aproximativă. Să bei o bere rece, iar răcoarea amară a
alcoolului să ți se urce direct la cap provocând un vid miraculos.
Nu. Nu acum.
Bagă cheia în broasca ușii apartamentului, deschide și un miros de închis și de
rufe claie peste grămadă o izbește în nări.
Malin încremenește și se uită în oglinda din holul de la intrare. Astea sunt
riduri de la caniculă? În orice caz, cele de sub ochi sunt nou-nouțe.
Am treizeci și patru de ani, își zice. Și nu de fiecare dată mă recunosc când
mă văd în oglindă, nu de fiecare dată știu cine e ființa asta care-mi iese-n față.

VP - 76
 Jan, Tove și Daniel Högfeldt îi vin în întâmpinare ca niște fantome ale verii.
Și, dintr-odată, are sentimentul dureros că viața i s-a sfârșit, chiar dacă o trăiește
la o sută de kilometri pe oră.

17.

Sâmbătă, 17 iulie
Duminică, 18 iulie

O voce umple camera, vorbind despre fete. Nu contează ce spune. Importante

sunt intonația și suavitatea.
Așadar prietena lui Malin, Helen Anemann, moderatoarea postului local de
radio P4, lucrează seara. Înainte era prezentă doar ziua pe calea undelor.
— Mă adresez tuturor fetelor din Linköping: vă rog, nu ieșiți singure în oraș,
indiferent ce aveți de făcut. Nu se știe ce a scăpat vara aceasta în libertate.
După care Helen anunță o melodie. Malin stă întinsă în pat cu storurile
coborâte. Își ascultă atentă prietena în semiîntuneric. O voce sexy. Singură, însă
nu disperată, de parcă ar fi așteptat pe cineva care să vină la studio, să o ia și să o
ducă undeva.
Făt-Frumos? Da, poate că da.
Începe muzica. O melodie hard-rock ale cărei cuvinte nu vor să spună nimic.
Malin tresare, se ridică și trage un pumn în butonul care oprește radioul.
Sven Sjöman o sunase cu vreo jumătate de oră mai înainte.
— Te duci la Nathalie Falck?
— Am sunat-o. Trebuie să ne întâlnim puțin mai târziu. Nu părea prea
entuziasmată.
— Bine că poți munci, Malin.
— Chiar nu crezi că am altceva mai bun de făcut?
— Nu, nu cred.
•
În ochii întunecați ai lui Nathalie Falck poate citi disprețul. Și, dincolo de
dispreț, minciuna.
Malin fusese nevoită să își desfășoare întreaga rezervă de persuasiune pentru a
o convinge să se vadă. Fata subliniase tăios că nu mai are nimic de spus.
— Ne-am putea întâlni pe la zece la catedrală. Mai intru acolo din când în
când.
— E deschis atât de târziu?

VP - 77
 — Vara nu se încuie niciodată ușile înainte de unsprezece. A fost adoptat un
nou regulament privind accesul în locurile publice. Și, pe urmă, înăuntru e
răcoare.
•
Așa că, iată-le de acum pe băncile vopsite în maro din fața altarului modern,
în timp ce deasupra capetelor lor se încrucișează ogivele de piatră cenușie.
Nathalie este îmbrăcată în cămașă neagră și fustă și reflectă un curaj și o
hotărâre pe care și le-ar fi dorit și Malin în adolescență.
— Ce vreau să știu? Tu trebuie să îmi spui. Sunt sigură că nu ai spus totul.
Apropo, fusta e tare drăguță.
— Nu încercați să mă periați. Nu e deloc mișto. Nu e decât un căcat de la
H&M.
— Cine e Lovelygirl?
Malin încearcă să distingă vreo minimă reacție din partea tinerei. Nimic însă.
— Nu cunosc nicio Lovelygirl.
— E un pseudonim de pe…
— Am văzut-o pe pagina de Facebook a Theresei. Habar n-am cine e.
Răspuns venit prea repede, își zice Malin.
— Ești sigură?
Niciun răspuns.
Nathalie se strânge în ea, semn că s-a atins o limită care nu trebuie depășită.
Malin tace și lasă o clipă să plutească între ele doar zgomotele din biserică.
— E chiar atât de obositor să fii altfel? întreabă dintr-odată, observând că
Nathalie Falck începe să se relaxeze.
— Chiar mă găsiți altfel?
— Da, dar într-un sens pozitiv.
— Nu e obositor, e doar altfel.
— Nathalie, Theresa a dispărut. Trebuie să îmi spui ce știi.
Fata își întoarce chipul rotund către Malin și o privește drept în ochi.
— Nu știu nimic mai mult. O cunosc pe Theresa, dar aproape că nu știu nimic
despre ea.
Pupilele se micșorează, semn al minciunii.
Dar chiar minte cu adevărat?
— Dar pe Josefin Davidsson o cunoști?
— Vă referiți la fata din parc? Ei, de acum ajunge! Am aflat de existența ei
doar din ziar.
Lângă portal, cam la șaptezeci și cinci de metri în spatele lor, cineva învârte
standul de prezentare pentru vederi.
— De ce ai stabilit întâlnirea aici? întreabă Malin gândindu-se că Tove nu ar
intra niciodată de bunăvoie în acest loc ori în cimitir, locul ei preferat fiind
biblioteca.
VP - 78
 — Îmi place liniștea din biserică. Și dimensiunile ei. Mi se pare că e spațiu
suficient și pentru mine.
— Firește, de mare e mare.
— Ce credeți că s-a întâmplat cu Theresa? vrea să știe Nathalie Falck.
— Nu știu, îi răspunde Malin. Tu știi ceva?
Nathalie arată către o statuetă a lui Iisus din fața altarului:
— Credeți în imaculata concepție?
În concepția virginală?
— Vreau să zic, continuă Natalie, ce mai e și cu povestea asta a nevinovăției
dacă tot ceea ce este pur și frumos sfârșește oricum prin a fi murdărit? Chiar se
poate crede că blestemata asta de nevinovăție există?
•
E aproape miezul nopții în momentul în care Malin e din nou în patul tot atât
de impregnat de căldură și de singurătate ca și restul apartamentului. Lasă
aparatul de radio deschis. Helen Anemann vorbește despre caniculă și despre
incendiile din pădure, anunțând că un pompier din Mjölby s-a trezit înconjurat de
flăcări în timpul unei intervenții și a suferit arsuri grave.
— Acum e la terapie intensivă și cred că e bine să ne unim gândurile cu
acelea ale familiei sale, pentru a-l revedea sănătos.
Apoi, din nou muzică. Into the fire. Oda lui Bruce Springsteen pentru
pompierii care și-au riscat viața pentru a-i salva pe cei din World Trade Center
cuprinși de flăcări. Ceea ce e extraordinar la noi, ființele omenești, e că putem la
un moment dat să uităm și de familie, și de prieteni și de cei apropiați, spre a ne
sacrifica viața pentru un seamăn.
May your strenght give us strenght.
Această posibilitate de a ne sacrifica face din noi cu adevărat oameni.
May your hope give us hope.
Citise de mai multe ori că pompierii ce supraviețuiseră declaraseră că nu au
ezitat nicio clipă, nu le-a fost nicidecum frică și nici nu au simțit că au vreo
obligație, ci doar dorința de a veni în ajutor persoanelor aflate în pericol.
May your hope give us love.
Când oamenii renasc, înseamnă că pompieri ca aceștia sunt pe aproape.
La sfârșitul melodiei, Malin închide radioul.
Închide și ochii, în așteptarea somnului și a viselor. Numai că, în loc de
acestea, în minte îi năvălesc o mie de gânduri.
Nathalie Falck. Lovelygirl. Ce îi ascunde Nathalie? Nu poate face nimic
altceva decât să lase timpul să lucreze. Josefin și memoria ei ajunsă sub lacăt.
Cele două echipe de pompieri de la Norrköping și de la Linköping cuprind și
lesbiene. Îi spusese Jan. Cine or fi? Nu cumva ar putea ele să o ajute?
Ancheta aceasta nu este decât o succesiune de prejudecăți.
Copii de imigranți amatori de violuri în grup.
VP - 79
 Pompieri lesbiene și funcționari ai poliției.
După ședință se cam înfierbântaseră discutând despre un fapt evident: existau
și în rândurile lor multe lesbiene, însă numai Petreaus era singura din Linköping
care își asumase deschis condiția.
— Mai bine o lăsăm așa, spusese Sven. Petreaus e în vacanță. Haideți să o
lăsăm în pace.
— Ai dreptate, fusese și Zeke de acord. Mai bine să nu deschidem cutia
Pandorei.
Când te-a tuns ultima oară un heterosexual?
Cam așa ar fi fost să sune cuvintele lui Zeke.
Nathalie Falck dorea să pară liniștită, însă în interiorul ei era speriată, de parcă
și-ar fi petrecut întreaga și scurta ei viață ori fugind, ori încercând să își asume
propria-i diferență. Numai că, asta face toată lumea, își zice Malin. Toată lumea
încearcă să se descurce cu viața care i s-a dat și cei mai mulți, de bine, de rău,
chiar reușesc să țină capul afară din apă.
Sticla de tequila e sus, în dulapul de deasupra frigiderului.
Malin simte furnicături în întreg corpul, care își cere doza de tărie. Stomacul,
inima și sufletul șoptesc: încălzește-ne, anesteziază-ne, moleșește-ne. Luptă
împotriva caniculei prin căldura alcoolului. Așa ești tu, Malin.
Inspiră profund. Un foarte vag miros de lemn ars îi pătrunde în nări. Se
gândește la pompieri.
Up the stairs, into the fire.

18.

Cuvinte nepronunțate plutesc prin sală ca niște suflete moarte. Numele lor
este intuiții.
Nu am avut niciodată frați ori surori, se gândește Malin plimbându-se prin
apartamentul părinților.
E trecut de opt, e duminică dimineață, iar orașul este complet părăsit. Sunt
ultima ființă omenească de pe pământ, își zice ieșind din clădire. Toate celelalte
au pierit în flăcări. Nu a mai luat bicicleta fiindcă vrea să își miște corpul de
parcă ar da cu tifla caniculei.
A ținut să ude florile înainte de ședința matinală prevăzută pentru ora nouă și
jumătate. Acum trebuie să facă ore suplimentare, căci nu mai e niciun minut de
pierdut. Ajunge la comisariat înaintea orei stabilite, deși e moartă de somn. În
ciuda celor o sută de mililitri de tequila pe care le dăduse peste cap din două
înghițituri arzătoare.

VP - 80
 Apartamentul părinților are patru camere și o bucătărie, aflându-se la al treilea
etaj al unei clădiri ridicate puțin după începutul secolului douăzeci. Încăperile
sunt burdușite de mobile aduse din casa de la Sturefors și de amintiri amestecate
cu sentimentul de vis neîmplinit și de minciună, dar și de iubire armonioasă,
adică excepționala iubire părintească.
Dă-o-n mă-sa! își zice Malin.
Jan și ea nu mai aveau nimic în comun din tot ceea ce ar fi fost firesc. Niciun
hobby. Niciun plan de viitor. Trebuie, totuși, să fi fost ceva, la început.
Viața cotidiană și realitatea, durerea și doliul.
Constataseră zi după zi că iubirea lor nu le era de ajuns, că supraviețuia, dar se
fărâmița și că Tove nu reușise să îi unească.
Indescriptibilă catastrofă. Jan a plecat în Bosnia pentru un proiect umanitar.
Lăsându-i doar câteva cuvinte:
La necaz ne vom ajuta întotdeauna.
Numai că, de plecat plecase, iar ea o luase pe Tove la Stockholm.
Dragostea poate continua să existe, dar nu se poate trăi așa. Sentimentul de a
fi legat de ceva real e prezent în permanență. Iar ea urăște acest sentiment.
Fiindcă este sentimentul de dinainte de tequila. Cel mai rău dintre toate. Sau
aproape. Insuportabil. Și am nevoie să cred în ceva, adaugă Malin în gând.
Te-ai mai gândit și la udatul florilor?
Veșnicul refren al tatei, la telefon.
Locurile astea produc un efect evident asupra mea, deși nu am locuit aici. Așa
că mă simt în egală măsură închisă și liberă.
Nu s-a dus niciodată împreună cu Tove să își viziteze părinții, în Tenerife, iar
ei nu s-au mai întors decât de trei ori acasă.
— Malin, vara asta nu mai venim acasă.
— Bun.
— Dar să nu uiți să uzi florile, da?
Și-a auzit tatăl spunând fraza aceasta de cel puțin o mie de ori și de tot atâtea
ori i-a răspuns:
— Da.
Însă cea mai mare parte dintre flori deja și-a dat duhul. Supraviețuitoarele le-a
pus într-o ladă, lângă un perete, la umbră, pentru a le feri de soare și de căldura
înfricoșătoare.
Ghivece mari, pline cu pământ uscat, udat cu stropitoarea cea mare.
În acest apartament, Malin resimte dragostea tatălui și a mamei, nu dragostea
pentru ea, însă, ci aceea pe care și-o poartă unul altuia. O dragoste ca o strângere
de mână, ca o afacere reușită, ca o modalitate de a ignora lumea.
De ce m-o fi cuprinzând o asemenea nostalgie în mijlocul acestor lucruri? se
întreabă Malin.
•
VP - 81
 Ieri nu i-a sunat pe Tove și pe Jan, dar nici ei pe ea.
Se așază pe una dintre băncile tocite din fața imobilului părinților, învârtindu-
și mobilul între degete.
Pompieri. Lesbiene. Lumea străină a adolescenților. S-ar zice că fiecare
generație se află la mii de ani lumină de cealaltă.
Jan.
Atmosfera e plină de fum, iar direcția vântului indică faptul că focul este pe
cale să se îndrepte către lacul Roxen. Hultsjön e gata să ardă? Nu cumva și lacul
se poate evapora?
— Salut, Jan sunt.
Pare rupt de oboseală. În fundal se aud zgomote de restaurant.
— Tu ești, Malin?
— Da, eu. Ce mai faceți?
— Bine. Mâncăm. E pe aici un tip care face pește fript, iar Tove adoră felul
ăsta.
Pește. Niciodată nu i-a plăcut peștele.
— Tu ce mai faci?
— Înaintăm greu în cazul violului de care ți-am mai zis. Și de asta te-am și
sunat.
Tăcere la celălalt capăt al firului.
— Pot să te ajut cu ceva?
Malin îl pune la curent cu mersul anchetei, de la godemiche la mediul
lesbienelor.
— Aha, și acum ai vrea să afli dacă nu știu pe cineva printre pompieri care să
îți vorbească puțin despre comunitatea lesbienelor din Õstergötland, da?
— Cam așa ceva.
— Nu cumva aveți ceva prejudecăți, voi, pe acolo?
— Sigur că mergem ca pe ouă. Dar ce-ai vrea să facem? Să stăm cu brațele
încrucișate în timp ce un criminal se plimbă în libertate? În plus, a și dispărut o
fată. Dumnezeu știe pe unde o fi.
Și îi povestește rapid despre dispariția Theresei Eckeved și despre absența
oricărei piste.
Tăcere.
— Jan, ar fi putut fi chiar Tove…
Bărbatul nu spune nimic, apoi:
— Solicită, la cazarmă, să vorbești cu o anume Solhage. O să o sun și eu, e
inteligentă și e și de serviciu în fiecare iunie.
— Mulțumesc, Jan. Pot să vorbesc și cu Tove?
— Tocmai a urcat în cameră, dar o poți suna mai târziu. După ce închide,
Malin își întoarce fața spre soare.

VP - 82
 Puțin bronz peste trăsăturile obosite nu i-ar prinde rău, însă după câteva
secunde căldura devine insuportabilă, așa că se ridică de pe bancă.
Nimeni nu poate modifica timpul trăit, își spune, nici eu, nici tu, care ești
cumva în afară, oricine sau orice ai fi.
•
Malin merge pe jos la comisariat, încercând să nu iasă din zonele cu umbră.
Picioarele îi sunt grele, iar sandalele mai că se lipesc de asfalt.
Punând un picior înaintea altuia, se gândește:
Excluderea duce la ură, care, la rândul ei, provoacă violența. Discriminarea
sexuală, ceea ce constați că ești fără ca tu să fi ales.
Cea mai mare parte a timpului, adolescenții aleg să fie aparte sau cred că ei
aleg. Niciun adult nu decide auto-excluderea, poate cu unele excepții. Cu vremea
ajungi să constați că e incredibil de important să fii integrat. Tu, eu, noi. Cum să
te porți pentru a face parte din comunitate? Cea mai mare eroare a vieții mele a
fost divorțul. Jan, ce naiba am făcut cu noi?
•
Cinci sute de metri mai departe, Daniel Högfeldt e așezat la birou. Tocmai a
imprimat vreo douăzeci, dacă nu treizeci de articole din ultimii douăzeci de ani
referitoare la cazuri de viol din oraș și din împrejurimi.
Le-a întins pe masă și, astfel aranjate, formează o imagine înfricoșătoare.
Orașul pare construit pe un vulcan în activitate de violență sexuală împotriva
femeilor, mai ales în familii, dar au existat cazuri și mai dezgustătoare, psihopați,
înfometați care au atacat femei prin parcuri, dar și împotriva bărbaților – este
notată violarea unui bărbat în parcul din Jämväg. Cea mai mare parte dintre
cazuri a fost rezolvată, dar de unele poliția încă se mai ocupă, cum ar fi acela al
Mariei Murvall sau al femeii violate și asasinate în fața discotecii Blue Heaven.
Nu ar trebui să scriu un articol despre toate cazurile neelucidate? se întreabă
Daniel. Nu ar fi bine să mai scotocesc încă puțin și să lansez o serie șoc despre
istoricul violurilor în regiune pe post de lectură de vară?
Trebuie făcut ceva cu povestea asta. Ce, însă? Din punct de vedere strict
statistic, Linköping nu e mai puțin dotat cu așa ceva decât alte orașe, dar nici mai
mult. Iată un fapt care ar putea atinge usturător mândria unora dintre locuitorii
săi.
Un lucru e sigur: avem destul sex și destulă violență pentru a ajunge la un
articol interesant. Violența și sexul vând foarte bine pe căldura asta înăbușitoare.
Daniel închide o clipă ochii. Cuvântul căldură îl face să se gândească la Malin
și să își imagineze cam ce face ea în acest moment. Numai că nicio imagine clară
nu se conturează, așa că deschide iarăși ochii. Nu, mai bine las baltă poveștile
astea vechi și fac alte cercetări pentru a descoperi ceva acte diabolice ce se
întâmplă prin ținutul nostru. Până una-alta, să mă concentrez asupra a ceea ce se
întâmplă aici și acum.
VP - 83
 •
Cămașa albă a lui Malin s-a făcut gri de transpirație și se întreabă dacă mai
are cumva una în dulap.
Comisariatul se află pe o colină, înconjurat de case de piatră, de piatră roșie,
fasonată, înnebunită de soare, istovită de atâta praf ce se ridică de pe pământul
îndurerat și însetat. Mai departe se află spitalul universitar, unul dintre puținele
locuri din oraș care funcționează în continuare cu toate motoarele.
Solhage.
A fost starul echipei de fotbal LFC (Linköng Football Club) până când
aceasta a început să achiziționeze jucătoare de înalt nivel din toată țara. Din acel
moment, nu și-a mai găsit locul în echipă. Experiența fusese, probabil, amară.
Poate că ar fi mai bine să îi las puțin timp lui Jan pentru a o contacta, înainte
să îi telefonez, își zice Malin. Oricum, dacă ai reușit să îți construiești un loc al
tău în această lume foarte macho a pompierilor, atunci cu siguranță ai reușit și să
treci peste faptul de a fi fost dată afară dintr-o echipă de fotbal.
Se apropie ora ședinței de dimineață.
O s-o sun după.

19.

— De fapt, a fost un lucru bun că m-am lăsat de fotbal.

— Chiar nu regretați?
— Pentru nimic în lume, mă săturasem să tot dau cu piciorul în minge și apoi,
de peste tot, numai pretenții. Vreau să zic, de pildă, jurnaliștii de la televiziuni cu
pretențiile lor de analize, neinteresați nici măcar să știe cum stau lucrurile în
realitate…
Malin râde.
Catargele velierelor se ivesc pe deasupra peretelui de piatră, clătinându-se. În
fundal, Malin vede ghereta galbenă a paznicului ecluzei și, în fața ei, sub
umbrela cafenelei din Vreta Kloster, îi zâmbește Viktoria Solhage. Un zâmbet
plăcut care îmblânzește și mai mult chipul fin, încadrat de plete blonde.
Ședința de dimineață se încheiase rapid.
Malin făcuse rezumatul discuției cu Nathalie Falck.
Altfel, nicio noutate nici de la Karin, nici de la criminalistică. Colegii de la
Mjölby verificaseră alibiul delincventului sexual Fredrik Johasson. Mama
acestuia îi asigurase că fuseseră împreună în momentul comiterii infracțiunii.
Toți fuseseră de acord ca Malin să discute între patru ochi cu Viktoria
Solhage. Așa, ca de la femeie la femeie.
La telefon, Viktoria nu fusese deloc uimită de solicitare:
VP - 84
 — Ok. Ne vedem la zece și un sfert la cafeneaua din Vreta Kloster. De obicei,
duminica nu lucrez. Locuiesc la Ljungsbro și îmi place să mă plimb cu bicicleta
pe malul canalului. În perioada aceasta, însă, nu prea mai am timp, fiindcă
trebuie să merg să dau o mână de ajutor colegilor care încearcă să stingă
incendiile.
Acum, fostul star al fotbalului feminin stă în fața lui Malin și vorbește despre
finalul fostei ei cariere și despre începutul celei din clipa de față. Viktoria
Solhage fusese prima „pompieriță” din istoria orașului. Lucru care nu se
întâmplase fără comentarii. Malin își amintește de comentariul lui Jan din ziua în
care fosta fotbalistă fusese primită în brigadă:
— Bun, examenul l-a trecut. Dar de unde pot ști dacă mă va putea transporta
în ziua în care voi leșina din cauza fumului?
Cu siguranță are mai multă forță decât nouăzeci la sută dintre bărbați, îi
răspunde peste timp Malin, privindu-i mușchii bine reliefați.
Înghețata și cafeaua servite sub umbrelă ar fi chiar o plăcere dacă deja
termometrul nu ar indica treizeci și cinci de grade la umbră.
— După cum v-am spus, Jan mi-a telefonat deja. La început m-am cam
înfuriat, dar cel mai important lucru este să nu mai fie violate și alte fete, nu-i
așa?
Viktoria Solhage își freacă nasul, apoi de pe chip îi dispare orice expresie,
rămânând în expectativă.
— Credeți cumva, începe Malin, că în mediul lesbienelor din oraș ar putea
exista cineva care să fi acumulat un exces de agresivitate?
— Un exces de agresivitate? Cred că toți dispunem de așa ceva, dar cei mai
mulți dintre noi…
Viktoria dă din cap.
— Pentru dumneavoastră lesbianismul înseamnă exces de agresivitate?
Malin roșește. S-ar bucura să își poată pune ochelarii de soare și să se uite în
altă parte.
— Nu, dar știți cum se întâmplă…
— Nu știu, spuneți-mi dumneavoastră.
Malin îi aruncă o privire rugătoare, înainte de a continua:
— Nu e nimeni care să tragă după sine un trecut greu de dus? Un traumatism
din copilărie? Care să fi fost victima unui viol?
— Nu, și-apoi chestiuni de felul acesta fiecare le păstrează doar pentru sine.
— Totuși…
— Unele dintre noi sunt într-adevăr mai brutale în pat, exact ca
heterosexualii. Asta v-o spun doar așa, ca să fiți lămurită. Unor fete chiar le place
să se ia la bătaie în serile când au depășit limita la băutură, ca să vadă care dintre
ele este bărbatul…
— A depus cineva vreodată plângere în acest sens?
VP - 85
 — Nu, fiindcă ar fi trebuit să fi fost depășite cu totul și cu totul acele limite or,
de obicei, lucrurile se rezolvă între noi. Oricum, nimeni nu deranjează fără rost
gabo… scuzați, polițiștii.
— De ce nu?
— Din moment ce poliției nici că-i pasă dacă o lesbiană a cârpit-o pe alta…
Suntem extrem de reticente când vine vorba despre poliție.
— Mi-ați putea spune numele unei persoane care a avut un comportament
bizar sau deosebit de violent în ultima vreme?
Viktoria Solhage se uită în ceașca de cafea și inspiră adânc. Ai cam vrea să
lași să-ți scape ceva, se gândește Malin. Viktoria Solhage ezită și se întoarce
către canal, unde ecluza se închide încet.
— Puteți să vă închipuiți ce înseamnă să rămâi închis în gaura asta toată vara?
— Ați vrea să îmi spuneți ceva, nu-i așa?
— Ok.
Viktoria se întoarce din nou spre Malin.
— Ar fi o fată. Pare să fie băgată în niște chestii tulburi și e și extrem de
violentă. Se spun multe lucruri despre ceva întâmplat în copilărie. Despre ea aș
căuta unele informații, dacă aș fi în locul dumneavoastră.
— Cum se numește?
Viktoria Solhage se uită iarăși fix în ceașcă. Apoi scoate o bucată de hârtie și
notează un nume, o adresă și un număr de telefon. Malin ia hârtia și o bagă în
buzunarul pantalonilor.
— Mulțumesc. Mai e ceva: vă sună cunoscut numele Nathalie Falck?
Viktoria Solhage neagă din cap.
— Malin, trebuie să îmi promiteți ceva. Faceți în așa fel încât toată povestea
asta să nu transforme lesbienele în niște băiețoi debili.
— Vă promit.
— La Stockholm poți să trăiești cum vrei, însă aici, la țară, e cu totul altfel.
Cei mai mulți nu au întâlnit în viața lor vreun homosexual. Vă puteți închipui
consecințele în clipa în care întreg orașul va afla că sunteți în căutarea unei
ucigașe lesbiene…
•
— Am o pistă pe care ar fi cazul să o urmărim.
Aude la telefonul mobil vocea hârâită a lui Zeke.
Malin tocmai îi făcuse un semn Viktoriei Solhage pe post de salut și o
privește cum coboară bulevardul paralel cu canalul către Ljungsbro,
blestemându-se că a fost atât de neatentă. Locul unde parcase mașina e în plin
soare, iar caroseria albastru-închis a mașinii e bună acum de grătar.
Înăuntru sunt probabil o sută de grade.
Și mai e și lumina asta care trece prin lentilele ochelarilor părând să nu aibă
decât un singur țel: să îi dea dureri de cap.
VP - 86
 — Ce-ai zis?
În momentul în care întreabă, un nor de praf se ridică făcând-o să tușească.
— Am dat de o pistă interesantă.
— Care?
Niciun răspuns. În schimb, o întrebare:
— Ai scos ceva de la Viktoria Solhage?
— Un nume. De verificat. Și tu?
— Am primit un SMS.
— Și? Doar primești zilnic.
— Haide, Malin, lasă gluma.
Zeke îi citește mesajul.
— Interesați-vă de Paul Anderlöv. Un amărât.
Tăcere.
Deci, totuși, Hans o făcuse: violase secretul medical. Nu se aștepta.
— Cine să-l fi trimis? întreabă Malin.
Zeke respiră zgomotos.
— Nu avem nevoie să aflăm nici eu, nici tu. Dar nici prost nu sunt…
— Așadar, știi despre ce este vorba?
— Da, n-auzi că nu sunt prost?…
În Volvo e mai cald decât într-o saună.
Un amărât.
Ei, căcat! înjură Malin. Chiar a fost bună ideea? Nu ar trebui să lăsăm omul în
pace?
O fată goală și rănită găsită pe un balansoar și o alta dispărută. Realitatea este
o grămadă maronie…
Malin se întoarce în oraș. Dincolo de geamurile mașinii, câmpia se întinde ca
o Fată Morgana, clătinându-se sub bolta cerească, grâul și orzul ard sub razele
soarelui, rapița se îndoaie spre pământul ofilit.
•
Zeke o așteaptă în fața casei lui Ryd cu motorul lăsat la punctul mort și cu
aerul condiționat dat la maximum.
Clădirea galbenă nu are decât trei etaje, dar pare să adăpostească toate
dejecțiile din regiune cu antenele ei parabolice, balcoanele crăpate, esplanada
plină de lăzi de gunoi și omniprezentul sentiment de resemnare.
Aleile dintre imobile sunt goale, însă apartamentele sunt pline de drogați, de
refugiați, de excluși social.
Numai că și aici, tot două lumi există.
În unele dintre clădiri stau studenți, oameni care au visurile lor și toată viața
înainte. Dincolo de niște stejari, se poate zări Herrgården, nucleu al tehnologiei
de ultimă oră.

VP - 87
 Malin îi face un semn din cap lui Zeke, iar acesta deschide portiera și coboară
din mașină.
— Deci aici locuiește amărâtul de Paul Anderlöv?
— Aici, răspunde Zeke. Dar cum îi explicăm de ce i-am bătut la ușă?
— Nu-i mai explicăm nimic, decide Malin.

20.

Cu durerea așa stau lucrurile: e mereu prezentă, ca un destin de rău augur care
pare a nu se mai încheia nicicând.
Durerea fizică de mult s-a dus. Dar cea psihică? Medicamente. Care nu ajută
la nimic. Nimic nu se ameliorează cu timpul, durerea se înnoiește continuu și, de
fiecare dată, e tot mai independentă, tot mai sigură pe ea.
Durerea chiar eu sunt, își zice Paul Anderlöv în clipa în care aude soneria.
Se ridică de pe fotoliu, dă mai încet televizorul și își târăște pașii spre ușă,
mirându-se ca întotdeauna că trupul pare a-i fi dispărut, lăsând loc moleșelii și
insolenței. Accidentul a avut loc acum paisprezece ani, dar e ca și când ieri s-ar fi
întâmplat.
•
Prin ușa întredeschisă, Malin arată insigna bărbatului nebărbierit, cu fața în
același timp buhăită și zbârcită, cu părul scurt și rar.
— Suntem de la poliție. Am vrea să vă punem câteva întrebări. Sunteți Paul
Anderlöv?
Bărbatul aprobă din cap.
— Putem să rezolvăm rapid? E ca dracu’ la mine. Așa că nu îmi prea place să
primesc musafiri. S-a lăsat cu scandal prin cartier?
— Mai bine am sta de vorbă înăuntru, precizează Zeke cu o voce care nu lasă
loc contrazicerii.
Paul Anderlöv se dă la o parte pentru a le face loc în livingul cu mobile
adunate de pe unde s-a putut și plin de ziare și de reviste de automobilism puse
grămadă peste tot. Miroase greu a tutun, a votcă și a bere răsuflată. Pe la colțuri
se îngrămădește praful gros ca niște gheme de lână.
Malin și Zeke se așază pe scaunele de lângă măsuța joasă, în timp ce Paul
Anderlöv ia loc în fotoliu.
— Așadar, ce doriți de la mine?
Încearcă să pară relaxat, își zice Malin, dar e numai resemnat și obosit, iar
ochii verzi îi sunt șovăitori și sătui de tot și de toate.
— Ați auzit despre violul din parcul central?

VP - 88
 Când aude cuvântul viol, tot sângele, apa și aerul par să-i fugă din trup, de
parcă ar fi înțeles dintr-odată rostul vizitei. Bărbia îi cade în piept și începe să
tremure și să suspine. Malin îi aruncă o privire lui Zeke, care nu face decât să
clatine din cap. Realizează amândoi că au trecut peste limita admisibilă, cea care
arată până unde se poate pătrunde în viața intimă a oamenilor când te afli în
căutarea adevărului.
Malin se ridică.
Se lasă pe brațul fotoliului, alături de Paul Anderlöv, însă acesta o împinge la
o parte.
— Duceți-vă dracului! Sunt așa nici nu mai țin minte de când…
Paul Anderlöv își vine în fire. Odată calmat, face o cafea punându-și mănușile
albe de bucătărie, unde îi și invită să intre.
— Nu sunt vreun idiot. Știu la ce v-a dus gândul, le spune cu voce resemnată,
dar și liniștită. Am citit un articol despre povestea cu godemiche-ul, așa că
înțeleg unde doriți să ajungeți. Nu vreau să comentez tâmpenia unui asemenea
raționament. Vă înțeleg. Să fi fost un frustrat sexual? Un dement? Asta vă
întrebați. Sigur că sunt frustrat. Cum credeți că e viața când…?
Zeke întoarce privirea și se uită pe fereastră.
— Cum ați ajuns la mine? Nu, nu-mi spuneți, nici nu vreau să știu. Poate prin
Jan, fostul dumneavoastră soț, Fors, fiindcă îl cunosc. Am fost împreună în
Bosnia, în 94. Mai beam câte o bere, din când în când, mai stăteam de vorbă
despre ceea ce ni se întâmpla, adică, mai degrabă, eu eram cel care vorbea.
Fiindcă el era tăcut ca un radio de mașină stricat.
— Jan nu mi-a spus nimic.
— Aha, deci nu despre Jan e vorba. La drept vorbind, nici nu aș fi crezut.
Paul Anderlöv începe să povestească:
— Totul s-a întâmplat pe o vreme cenușie și ploioasă, pe un drum de munte,
aproape de Sarajevo. Făceam parte din IFOR, iar ziua era parcă predestinată
pentru ceva rău. Așa era ziua aceea și așa avea să se și întâmple. Am trecut peste
o mină aproape de un oraș numit Tsika. Îmi aduc aminte de explozie, după care
m-am trezit la vreo douăzeci de metri de ceva care ardea, am auzit niște țipete
care nu se mai terminau și am înțeles că eu eram cel care țipa. Acolo, jos, nu mai
aveam decât o gaură neagră, fără dureri, doar un gol… Doi oameni au murit. Un
altul și-a pierdut piciorul. Și pe urmă apăreți voi, caralii împuțiți! Păi, ce știți
voi? Nu sunteți decât o gașcă de imbecili fără creier!
•
Tac și îl lasă să se descarce. După care îi pun întrebările necesare. Întrebările
lor de imbecili…
— Unde vă aflați în noaptea de miercuri spre joi?
— Cunoașteți o anume Josefin Davidsson?
— Aveți alibi?
VP - 89
 — Dorința sexuală o aveți în continuare, dar nu o mai puteți utiliza. Nu
cumva această frustrare a făcut ceva să explodeze?
— Prin urmare, nu ați fost în parc?
— Dar adolescentele vă plac, nu-i așa?
Paul Anderlöv stă cu ochii țintă la ceasul Ikea de pe perete. Exact ca acela din
bucătăria mea, își zice Malin. Numai că îi funcționează și limba mare.
Bărbatul nu răspunde întrebărilor lui Zeke, lăsând tic-tac-ul ceasului să o facă
în locul lui.
— Zeke, de ce mi se pare că sunt un monstru?
Căldura a împresurat-o, obligându-i toți porii să evacueze transpirație.
— Fiindcă ești un monstru. O astfel de anchetă face din noi toți niște monștri,
Malin.
— Prețul adevărului.
— Haide, gata cu filosofia!
Limite de trecut, de respins. Treaba nu merge fără sacrificii, se gândește
Malin.
— Mergem să mâncăm? întreabă Zeke. Am chef de o pizza.
Restaurantul Conya din St. Larsgatan face cea mai bună pizza din oraș. De
fiecare dată când e acolo, sunt invitații proprietarului.
— Pentru poliție e gratuit.
Ca într-un roman polițist american, serie neagră. Zeke moare după chestia
asta. Corupție? O fi și din asta un pic, dar cauza principală este că de fiecare dată
când mănâncă acolo proprietarul pur și simplu le refuză banii.
Unul dintre nenumărații imigranți care muncesc din greu și suferă de o
proastă reputație în acest oraș, își zice Malin mușcând din Capricciosa.
Hârtia primită de la Viktoria Solhage e așezată pe masă, în fața lor.
Numele: Louise „Lollo” Svensson. O adresă. Un număr de telefon.
— Louise, spune Zeke. Oare Louise asta nu ar putea avea pseudonimul
Lovelygirl?
— Posibil.
— Lovelygirl, repetă Zeke. Își dorește toată lumea, nu? O Lovelygirl.
— Așa e.
— Dumnezeule, ce bună e pizza! exclamă Zeke arătând cu degetul înspre
bucătărie, a cărei ușă este deschisă.
Bărbatul din fața cuptorului zâmbește, apoi ia niște ingrediente dintr-o cutie
de plastic, amestecă unele dintre ele cu sosul de roșii și unge foaia de cocă pe
care tocmai a întins-o.

VP - 90
 21.

Sunt aici de mult. Tati, tu unde ești? Haide, spune-mi adevărul: nu e așa că
nu o să vii? Nu încă. Sau poate că o s-o faci într-un viitor îndepărtat. Numai că
nu vreau să rămân aici fiindcă e scârbos. Și mi-e așa de frică, tati.
Nu cumva eu, cea mai mare bucurie a ta, după cum îmi spuneai uneori, am
ajuns cea mai mare grijă a ta? Nu, spune-mi că nu e așa.
Mai bine ai veni să mă scapi de vocile astea.
De vocile voastre. Fiindcă vă bucurați voi de ceva. Dar, de ce oare?
Habar n-am de ce sunteți atât de veseli din moment ce aici, la mine, totul e
rece și umed, iar coșmarul nu mai vrea să se sfârșească.
Haide-n apă! Haide-n apă! strigați. Și mie îmi place să înot. Nu înotăm
împreună? Acasă, în grădină, avem o piscină.
Nu cumva sunt întinsă în piscină, cu ochii închiși?
Numai că e pământ, nu apă, și un frig umed, ca un plastic rece, iar firele de
nisip sunt de aproape, dar nu se ating de mine. N-o fi un mormânt? Nu cumva m-
au îngropat de vie?
Am paisprezece ani. Ce să caut în mormânt?
•
Duminica merge multă lume la înot.
Pentru a face baie în lacul Stora Rängen nu e nevoie să plătești bilet, e de
ajuns să parchezi mașina și să treci câmpul.
Toți acești scăldători lipsiți de griji, bărbați, femei și copii, profită de răcoarea
înșelătoare a apei călduțe și își protejează pielea cu creme scumpe și ochelari de
soare în niciun caz mai ieftini.
Iar acum, își spune Slavenca Visnic, acum se așază la coadă în fața chioșcului
meu și așteaptă nerăbdători clipa în care voi deschide. Un picuț de răbdare, și-o
s-aveți cu toții înghețată. Copiii se bucură de înghețata mea, iar bucuria le poate
fi oferită cu foarte convenabila sumă de douăzeci și șapte de coroane.
N-aveți decât să așteptați. Considerați-vă fericiți că mai sunt aici.
În definitiv, cine mai sunteți și voi? Altundeva nu ați găsit să vă duceți?
Aveam doar aceeași soartă. Într-un fel vorbind.
Slavenca bagă cheia în broască și strigă celor adunați în fața ferestruicii:
— Calm! Calm! Deschid imediat și-o să vă puteți lua înghețată!
Dincolo de oamenii goi zărește suprafața lacului mândră de cât se uită soarele
la ea, suprafață ce pare o piele transparentă din cauza reflectării razelor astrului
diurn. Ceva mai departe, stejarul cel mare. Mereu la fel de misterios.
Nu a găsit pe nimeni care să vândă la chioșcul de la lacul din Glyttingebad.
Adolescenții aceștia leneși nu au niciun chef să muncească vara. Niște
prințișori decăzuți.
VP - 91
 Uneori i se pare că Suedia nu e altceva decât o mare comunitate de leneși care
habar nu au ce înseamnă să ai griji.
Deschide ferestruica.
Un copil înfiorător, o fetiță de vreo opt ani este cea dintâi clientă.
— Un Top Hat, spune aceasta.
— Nu mai am, răspunde zâmbind Slavenca.
Un câine latră lângă stejar, într-un loc din care iarba a dispărut în chip
misterios.
Câinele urinează lângă copac, vizibil surescitat. Prin hămăituri și schelălăit
anunță că acolo, dedesubt, e ceva care ar trebui dezgropat.
Așa că latră iar și iar.
•
Aud zgomot. Latră un câine.
Încet, ies din vis și încep să urc.
M-aș bucura să mă trezesc. Doar atât: să mă trezesc. Însă nu reușesc.
Cum de am ajuns aici? Trebuie să îmi explice cineva. Mami, tati, toată lumea
trebuie să fie îngrijorată, de obicei nu dorm atât de mult. Ce mai e și cu
zgomotul acesta? Zgomotul cuiva care sapă și o voce de femeie. „La picior,
Jack, la picior, gata acum!” După care lătratul se transformă în mârâit. „Bine,
rămâi aici”.
•
Slavenca face o pauză și nu mai bagă în seamă următorul client, care rămâne
cu gura căscată în fața lăzii frigorifice pline cu răcoritoare.
Nici vorbă să mă grăbesc, își zice. Dacă ți-e cald și mai tare, atunci o să
cumperi și mai multă înghețată și mai multe răcoritoare.
Are prețuri ridicate. Oamenii se plâng deseori că le cere douăzeci de coroane
pentru o Coca-Cola și șaptesprezece pentru un sugiuc.
Păi da’ nu vă obligă nimeni să cumpărați. N-aveți decât să vi le-aduceți de-
acasă.
Dacă cei de la CB Glace ar afla ce prețuri pune, sigur nu i-ar mai da voie să
vândă din înghețata lor. Ce contează, ar găsi alți furnizori. La drept vorbind, ar
trebui să mă duc mai aproape de voluntarii care se luptă cu flăcările din pădure.
Nu mai termină odată cu lătratul câinele ăla? Mai bine nu l-ar mai fi adus.
L-au apucat năbădăile de parcă ar fi o cățea în călduri sub stejar.
Demente mai sunt și animalele astea, la fel ca și oamenii. Da și fetița aia
îngrozitoare de adineauri… Acuma stă și cască gura la ce gaură scormonește
câinele.
Ce-și închipuie c-o să vadă?
•

VP - 92
 Întunericul și umezeala scad și lătrăturile sunt din ce în ce mai puternice.
Vocile au amuțit. Oare sunt gata să mă trezesc? Dintr-odată, pot să văd, dar
rău, de parcă aș avea pământ și nisip în ochi.
Chiar sunt liberă de acum? Pot să mă întorc acasă?
Văd un câine negru: botul și dinții. Latră în delir. Vreau eu să mă ridic, dar
nu mai am corp.
Câinele dispare, fiind înlocuit de o fetiță de aceeași vârstă cu mine, ba nu,
mai mică. Fața i se strâmbă oribil și gura i se deschide pentru a lăsa să îi scape
un urlet. Aș vrea să îi spun să nu mai urle, nu sunt decât eu, pe cale de a mă
trezi.
•
Slavenca se grăbește să iasă din chioșc și se repede către câine și fetiță,
urmată de toată lumea, de toți scăldătorii. Urletele sunt contagioase și, de acum,
urlă până și apa, și copacii, și grâul.
— La o parte! strigă Slavenca înainte de a se apleca deasupra gropii.
Ochiul deschis al unei fetițe înfășurate în plastic, albastru și mirat.
Viața i-a fugit de mult din privire.
Sărăcuța, își zice Slavenca. Câte priviri din astea nu a văzut ea, și toate
amintirile mute se întorc, amintiri inerte care nu ar trebui niciodată să aibă
dreptul de a fi trăite.

VP - 93
 PARTEA A DOUA

ÎN OCHII ÎNGERILOR DE VARĂ

Pe drumul care duce spre ultima sală

Aproape de apa curgătoare te poți odihni, poți aștepta. Ucisă, dar poate că nu
chiar așa de moartă.
Știu că renașterea e cu putință, că inocența se poate întoarce. Pentru tine n-a
fost să fie, îngerul meu pământean, dar poate va merge pentru altcineva, întrucât
cum altfel ar fi să se poată dacă nu dispărând labele de păianjen, amuțind
ghearele de iepure care mă sfâșie pe dinlăuntru.
Dragostea noastră nu a putut fi distrusă, indiferent de durerile aduse de verile
caniculare.
Orașul acesta are mulți copaci, multe parcuri și păduri. Sunt aici și, de
asemenea, și tu ești pe undeva. Pur și simplu, încă nu te-am găsit.
În clipa aceasta, m-aș bucura să-ți simt respirația pe obraz. Aș vrea să te știu
lângă mine.
Nu te teme.
Nimeni, niciodată, nu îți va mai face vreun rău.

22.

Banda de securitate e alb-albastră. Apa lacului se evaporă în lumina după-

amiezii, iar cei veniți la plimbare s-au strâns la umbra copacilor, în afara
perimetrului securizat, aruncând priviri curioase și lacome spre polițiști.
Bărbații în uniformă scotocesc zona de lângă plajă. Malin, Karin Johannison
și Sven Sjöman desfac corpul din pământ și din plasticul în care e înfășurat.
Cadavrul este anormal de alb și de spălat. Rănile grijuliu frecate se ridică
asemenea unor cratere întunecate, vineții și roșii, într-un peisaj omenesc mort, pe
pielea cenușie și strălucitoare, atacată deja de viermi.
— Încet, încetișor… șoptește Karin.

VP - 94
 Sunt deosebit de atenți, procedând fără grabă, pentru a nu distruge vreo probă
care s-ar putea descoperi în jur și în locul în care a fost îngropat corpul.
Printre cei din afara perimetrului sunt și numeroși jurnaliști de la posturile de
radio locale, de la TV4 Est, Norrköpings Tidningar, Östnytt, Corren. Daniel
Högfeldt lipsește, însă Malin o recunoaște pe cea care îi ține locul și care i-a luat
în primăvară un interviu în vederea unei dizertații la școala de jurnalism.
Unde-o fi Daniel? De obicei nu îi scapă astfel de subiecte.
Uneori, însă, își mai ia și el vacanță. Pe deplin meritată.
Clicurile înfundate ale blitzurilor.
Ochi care vor să fie mai aproape, să înregistreze faptele pe telefoanele mobile
pentru a le vinde ulterior.
Malin trage adânc aer în piept.
Poate, oare, natura să ia foc ca reacție la actele oamenilor? Să se arunce peste
noi în semn de protest pentru toate prostiile pe care le comitem? Malin vede cu
ochii minții arborii din grădini, stejarii și teii, apucați de furie, smulgându-și
rădăcinile din pământ pentru a distruge oamenii cu ramurile lor.
Transpirația curge pe fruntea lui Zeke, iar Sven gâfâie, cu burta tresăltând
peste curea, când se lasă pe vine cu chipul uluit.
— Fără îndoială, Theresa Eckeved e, spune. După cât mi se pare, a fost
înfășurată în saci de gunoi obișnuiți.
— Atunci, e imposibil să le aflăm proveniența, constată Malin.
De acum, după ce au desfăcut folia, îi pot vedea în întregime trupul gol și fața
spălată. La ceafă observă o plagă mare, deschisă, răni cât o farfurie pe brațe, pe
coapse, toate spălate și frecate cu grijă, de parcă ar fi fost niște straturi de flori
vineții, îngrijite cu dragoste.
— Ea e, confirmă Malin, simțind în nări miros de putrefacție, nu de clor. O
recunosc după fotografii. Nu mai e nicio îndoială.
— Niciuna, adaugă Zeke ca un ecou, iar Sven murmură:
— Nu era obligatoriu ca lumea să se transforme în infern numai fiindcă e atât
de cald…
Malin privește atentă cadavrul.
— După toate aparențele, cineva a spălat-o cu grijă, cu deosebit de multă
grijă. De parcă ar fi vrut să le facă să arate cât mai frumoase, pe ea și rănile ei.
Cum s-a întâmplat și cu Josefin, dar încă și mai și.
Piele albă, răni negre.
— Da, adaugă Zeke. Ca într-un ritual.
— Nu miroase a detergent. De când o fi aici?
— Ținând cont că plasticul a făcut pielea spongioasă și că trupul e umflat, cu
toată greutatea pământului aruncat deasupra, aș zice că de trei, poate patru zile. E
imposibil de spus cu mai multă precizie.
— De trei zile? se miră Zeke. De dispărut, e dispărută cam de șase.
VP - 95
 — Încă nu vă pot spune dacă a fost adusă aici după ce a murit, răspunde
Karin. Însă voi încerca să aflu mai multe.
— Ar însemna că a fost ținută închisă câteva zile, conchide Sven. Și abia apoi
transportată aici.
— În care caz cineva tot trebuie să fi văzut ceva, spune Zeke.
— Crezi? întreabă Malin. E un loc cu totul izolat când nu e suficient de cald
pentru a te putea scălda.
— Oameni, Malin, sunt mereu și peste tot, știi la fel de bine ca mine.
Polițista se revede stând în parc, noaptea trecută.
Ia zi, m-ai văzut și pe mine astă-noapte? Tu, cel care a putut face așa ceva!
Fără îndoială, încerci tu să pui ceva la cale. Probabil că era întuneric atunci
când ai cărat-o până aici și ai îngropat-o. Dar de ce atât de aproape de apă, pe
unde trece atâta lume? Doreai să fie găsită? Ce încerci să ne arăți?
— Care e cauza morții? se interesează Malin simțind o briză surprinzător de
răcoroasă trecându-i printre picioare pentru a se îndrepta către mare.
— Încă nu știu, îi răspunde Karin. Probabil rana de la cap a cauzat decesul,
însă, după cum poți vedea, are și urme de strangulare.
— A fost violată?
— Nu există semne aparente de penetrare. Trebuie, totuși, verificat în detaliu.
Karin este cu adevărat expertă, iar pe morți îi privește cu ochi de inginer.
— Greu mai putem depista ceva urme, continuă ea. În ultimele zile s-au
plimbat pe aici sute de oameni veniți să facă baie. Așa că urmele de pași au fost
fără îndoială distruse.
— Cu siguranță, aprobă Sven din cap. Când vom sta însă liniștiți să analizăm
faptele, locul tot ne va oferi indicii despre asasin.
Despre asasin, își zice Malin. Deci Sven e sigur că este vorba despre un
bărbat. Tot atât de sigur cum sunt eu că, într-o zi, burdihanul ăsta o să-l omoare,
dacă nu ia măsuri.
— Crezi că există vreo legătură cu Josefin? îl întreabă.
— Într-un fel sau altul, cazurile sunt legate între ele. Ambele fete au fost
spălate în același fel. Nu o știm, deocamdată, cu certitudine, atâta tot. Karin va
trebui să caute urme de vopsea.
•
Aud și văd toți acești străini, înțeleg că vorbesc despre mine, dar nu vreau să
le ascult balivernele oribile. Răni pe corpul meu. Violată. Asasin. Penetrare?
Nu.
Prizonieră, prizonieră, moartă. Moartă. Lovitură la cap.
Cine se presupune că e moartă? În niciun caz eu, eu am paisprezece ani. Alo!
Nu se vorbește așa despre cineva care nu are decât paisprezece ani. Mai am
încă atâția ani de trăit, cel puțin șaptezeci, și chiar vreau să trăiesc anii aceștia.
Să mi se dea înapoi anii ăștia!
VP - 96
 Refuz să accept toată povestea. Nu mă doare nimic. Dacă aș avea rănile
despre care se vorbește aș urla, nu-i așa?
Numai că vocea nu mi se mai aude, în sfârșit, într-un anume fel așa e, iar
cuvintele sunt diferite, de parcă m-aș fi făcut dintr-odată mare în visul acesta, ca
să mă trezesc cu un alt limbaj. Limbaj? Niciodată nu am folosit cuvântul.
Lăsați-mă-n pace! Nu mă atingeți!
Lăsați-mă să dorm.
Zăresc fața unei femei, fină, plăcută, încadrată de păr blond.
Se uită la mine.
Mi-aș dori să mă trezesc, dar e de parcă nu aș exista. Nu cumva chiar nu
exist? Dar, dacă nu aș exista, voi cum ați mai vorbi despre mine?
•
Malin se lasă pe vine lângă trupul fetei.
Un ochi e deschis, celălalt închis, de parcă s-ar ruga să fie lăsată să doarmă.
Corpul e încă îngropat. Pe gât se pot observa vânătăi.
Corp spălat, răni curățate.
Exact ca Josefin Davidsson când au găsit-o în parcul municipal.
Poate că o mai fi având Sven dubii, dar e clar că aceeași persoană a comis cele
două fapte.
Singura murdărie de pe cadavru e puțin pământ rămas sub unghii.
O fi încercat să fugă?
Acum uite-o, însă, aici pe fata din fotografiile făcute acasă, la Sturefors.
•
Malin se gândește la tatăl speriat, care încerca să își păstreze calmul. La mama
neliniștită, care le dăduse fotografiile. Și-acum?
Un lucru îți promit, Theresa: n-am să mă las până când vinovatul nu va fi
arestat.
Sau vinovata.
Sau vinovații.
Sau…
Recitând cuvintele în minte, ca pe o mantra, ca pe o rugăciune, își întoarce
privirea de la ochiul deschis al fetei pentru a se uita la Sven, care reflectează
concentrat, stabilind o listă interioară a lucrurilor de făcut și de ținut minte: de
cerut întăriri, de interogat toți cei care locuiesc pe o rază de cel puțin doi
kilometri de locul crimei, dar și toți cei veniți la scăldat, cei de azi, cei de ieri și
de alaltăieri, de insistat ca mass-media să roage pe toți cei care au văzut ceva să
comunice, de transportat cadavrul, de așteptat raportul lui Karin, de informat
părinții… spunându-le oribilul adevăr.
Malin știe deja cine va fi însărcinat cu acest lucru. Uneori îi mai ajută cu
anunțul câte un preot sau un asistent social, dar, de cele mai multe ori, o fac

VP - 97
singuri. Cine știe cât ar trebui să umble după un preot care să nu fie plecat în
vacanță.
Tove e în Bali, îi trece prin minte.
Dar nu la asta își poate permite acum să se gândească.
O privește încă o dată pe Theresa.
Gura spălată e deschisă de parcă s-ar fi sufocat într-o atmosferă lipsită de
oxigen, de parcă ar fi încercat cineva să o împiedice să pronunțe anumite cuvinte.
Mulțimea de dincolo de cordonul de securitate se împrăștie puțin câte puțin,
după ce polițiștii le notează numele și pun întrebările preliminare. Privirile
lacome se îndreaptă deja către chioșc.
Uneori, își zice Malin, ancheta poliției ține de imposibil.
Departe, pe câmp, mugește o vacă, vântul începe să se trezească și cutremură
iarba. Mirosul incendiilor încă nu a ajuns până aici, dar Malin simte cum
atmosfera vibrează, de parcă milioane de gânduri s-ar fi pus în mișcare.
•
— Malin! strigă tânăra jurnalistă când o vede îndreptându-se către câmp. Ai
ceva pentru mine?
— Nu mai mult decât poți vedea și singură, îi răspunde fără a se opri.
Jurnalista poartă ochelari mari de soare și pare în stare de prostrație.
— A fost ucisă?
Ce întrebare…
— Nu pare să se fi îngropat aici de una singură.
Un bărbat și o femeie veniți să facă baie stau în fața listei de înghețate a
chioșcului.
Malin se îndreaptă către ei. O întâmpină cu privire rece, iar bărbatul spune:
— Am spus tot ce am văzut. Am venit să facem o baie. A găsit-o una dintre
potăile astea.
Potaie? Cuvânt apărut parcă din benzile desenate.
— Despre chioșc doream să vă întreb, precizează Malin. De obicei e deschis?
Veniți regulat aici la scăldat?
Deloc nu îi place când întrebările îi ies în ordinea care nu e indicată, însă
deseori lucrul acesta provoacă răspunsuri relevante, având ceva dezarmant în
nesiguranța care pare a le marca.
— Ei, doar din când în când mai dăm pe aici pentru câte o baie, fiindcă nu
prea sunt locuri frumoase prin zonă, răspunde bărbatul. Chioșcul e închis mai tot
timpul fiindcă se pare că proprietăreasa ține mai multe și nu găsește personal.
— Proprietăreasa?
— Da, cred că o cheamă Slavenca și provine din Bosnia sau de pe undeva de
pe acolo. E tare nepoliticoasă când nu e în apele ei, de parcă numai de clienți nu
i-ar arde. Adineauri mai era aici, dar când ați apărut a și plecat.
— Mulțumesc, spune Malin.
VP - 98
 Karin Johannison lucrează ca o apucată la locul găsirii cadavrului. Vrea să
termine înainte de căderea nopții, dar și pe ea și pe asistenții ei îi mai așteaptă
multe ceasuri de muncă. Malin știe că au venit cu reflectoare în Volvo. Poate că,
totuși, nu vor fi obligați să facă totul în seara asta. Noaptea de vară se apropie
surâzătoare, un surâs limpede care îi face să lucreze calmi în căutarea prudentă a
detaliilor și urmelor de pe cadavru și din vegetația înconjurătoare ce ar putea
conduce la aflarea adevărului.
Karin ridică privirea și îi face un semn cu mâna. Ochii îi sunt obosiți și și-au
mai pierdut ceva din sclipirea care denotă încredere în sine. Poate că sunt deja în
Bali. Bali. Insula frumuseții și a violenței. Un loc în care se crede în renaștere.

23.

Aceasta este casa în care a crescut. Cărămizile par a se evapora de atâta

căldură, lăsând la vedere amintiri, gânduri și minciuni. Care minciuni?
Zeke conduce morocănos.
Rulează cu treizeci de kilometri pe oră, iar arbuștii din jurul căminului
părintesc al lui Malin par mai scunzi decât pe vremuri.
Nu e nimeni acasă.
Cine o mai fi locuind pe aici? Și cu ce seamănă amintirile celor de acum?
Mă învârt în jurul propriilor mele amintiri și nu știu de ce mi-e frică.
Mă agăț de trecut, respingându-l totodată, și caut explicații.
Se plimbă fără țintă, aruncând cămășile celor dispăruți. Care nu se mai întorc.
Mama și tatăl ei sunt în Tenerife.
Cu fiecare zi ce trece, Malin simte tot mai mult că părinții îi ascund ceva, iar
acum, trecând prin fața casei copilăriei, din Sturefors, pentru a anunța părinților
Theresei că fata lor e moartă, simte acest lucru mai puternic decât oricând.
Povestea lor e un secret pe care, dacă nu va izbuti să îl descifreze, nu se va simți
niciodată întreagă.
După care casa dispare din raza vederii ei.
Ține fotografia Theresei în buzunar.
Ea e. Malin e sigură.
Înainte de a urca în mașină, Zeke îi spusese:
— Malin, tu le vei arăta fotografia, eu nu pot face așa ceva.
Nu era mai mare decât Tove și, deși Malin încearcă să îndepărteze imaginea
fiicei ei, deși ține cu disperare ochii larg deschiși, figura lui Tove nu încetează să
o înlocuiască pe aceea a fetei din fotografie.
Nu, nu, își repetă, dar nu folosește la nimic.
Voi găsi monstrul care a făcut așa ceva. Și voi înțelege de ce a ucis.
VP - 99
 •
Degetul pe butonul soneriei și transpirația pe frunte. Zeke așteaptă la câțiva
metri în spatele ei, cu ochelarii de soare în mână, cu privirile deja pline de
compasiune.
În spatele ușii de la intrare se aud zgomote.
Ce fel de zgomote? Pașii grei ai cuiva care știe că se apropie cea mai teribilă
dintre catastrofe? Punctul în care viața încremenește, se transformă pentru a
alcătui pentru totdeauna o masă amară și groasă, ce face din bucurie un simplu
exercițiu intelectual. După care, ușa se deschide.
Bărbatul din fața ei pare a ști adevărul. Soția, aflată chiar în spatele lui, ține
gura întredeschisă, iar ochii albaștri, înfricoșați, par niște răni provocate de lipsa
de somn.
Malin ar trebui să se concentreze asupra acestor două persoane, dar între ei
apare chipul lui Tove. Dacă am vreun rost pe lume, își zice Malin, acela este de a
o apăra. Fără îndoială, este unica misiune care mi s-a încredințat. Și, probabil,
niciodată nu voi înceta să am grijă de ea.
Fiindcă, pur și simplu ar fi imposibil.
Sigvard Eckeved deschide încet ușa, face un pas într-o parte, umerii îi cad și
soția dispare către terasă, într-o disperată încercare de a fugi de adevăr, deoarece
adevărul, adevărul lor, au venit polițiștii să li-l aducă în casă, și o știu amândoi
foarte bine.
— Intrați, îi invită tatăl Theresei. Aveți noutăți? Mai aveți întrebări? Doriți
niște cafea? Agneta, strigă întorcându-se, nu ai putea să ne faci niște cafele, te
rog? Desigur și gheață avem. Probabil că vă este foarte cald. Da, și noi ne tot
întrebăm când se va termina odată căldura aceasta.
Malin îl lasă să vorbească.
Se așază în fotoliile din fața canapelei albe. În spatele lor, piscina scânteiază.
Agneta și Sigvard Eckeved înțeleg de ce Malin și Zeke au luat loc acolo și se
așază pe canapea, fără să se sprijine de spătar, ci aplecându-se înainte, ca și cum
asta i-ar putea apăra de coșmar.
— Am găsit o fată pe o plajă de lângă Stavsätter, spune Malin.
— Nu poate fi Theresa, o întrerupe Agneta. Nu s-ar duce niciodată să se
scalde în locul acela, fiindcă piscina noastră… În sfârșit, a mai fost pe acolo cu
bicicleta…
— Fata a fost asasinată și îmi pare rău că sunt obligată să vă comunic, dar
cred că este vorba despre copilul dumneavoastră.
Părinții Theresei se prăbușesc pe canapea de parcă aerul le-ar fugi din trupuri,
iar femeia geme în momentul în care Malin scoate fotografia din buzunarul
cămășii și o așază pe masă. În grădină croncănește un corb și o frunză care cade
dintr-un arbust face mici valuri pe suprafața apei.
— Ne puteți spune dacă este sau nu Theresa?
VP - 100
 Simte cum Zeke face eforturi să rămână la locul lui, că ar prefera să iasă din
casă în goană, să fugă prin grădină și să se îndepărteze cât mai mult pe străzile
îmbrăcate în asfalt clocotind. Însă se stăpânește, luptând cu prezentul.
Toate sentimentele fără de nume plutesc prin încăpere ca niște spectre negre,
formând două cuvinte: doliu și durere.
Agneta Eckeved întoarce ochii. Dacă nu se uită la fotografie, atunci aceasta
nu există și nimic nu s-a întâmplat. Sigvard Eckeved, din contră, se apleacă și își
vede fiica, ochii ei, pielea lividă, transparentă din cauza lipsei de oxigen. Nu
doarme. Deci nu își va mai mângâia niciodată copilul adormit șoptindu-i: „Aici
voi fi când te vei trezi, sunt aici pentru tine indiferent ce s-ar întâmpla, nu
contează câtă durere ar putea să-mi provoace întreaga lume, voi fi întotdeauna
aici pentru tine”. În loc de asta, doar o fotografie pe masă.
Moartea. Sfârșitul.
— Theresa e, confirmă Sigvard, iar Agneta își întoarce încă și mai mult
privirile, însă Malin poate observa lacrimile care i se scurg pe obraji. Ea e, repetă
bărbatul.
Malin dă din cap.
— Acum știm, spune Zeke.
Malin ia fotografia și o păstrează în mână, având impresia că nu o poate pune
la loc în buzunar în felul acesta. Că nu o poate face să dispară din ochii părinților
fetei.
Agneta Eckeved spune:
— Vă rog, faceți să dispară fotografia asta!…
Malin o bagă în buzunar.
Sigvard Eckeved se ridică zicând:
— Mă duc să văd dacă e gata cafeaua.
După care se oprește și începe să tremure din tot corpul.
•
Și, din nou, vechea casă părintească. Și cărămizile ei. Motorul mașinii toarce.
— Acum ce se va întâmpla? întrebase Sigvard Eckeved după ce se mai
liniștise.
Malin înțelesese ce voia să spună, dar, în loc să îi răspundă, enumerase
formalitățile necesare, menționând că trebuia întâi încheiată examinarea de
medicină legală după care puteau să îi ia corpul pentru a-l înmormânta, dacă
doreau, puteau să meargă să o vadă, însă nu mai era necesar din punctul de
vedere al identificării.
Sigvard Eckeved ascultase până la capăt.
— Nu ați înțeles ce am vrut să spun, repetase apoi. Cu noi, asta era, cu noi ce
se va întâmpla de acum?
•
Mami, tati.
VP - 101
 Uite-i în casă. Și ce triști sunt!… Nu aud însă ce spun. Oare de ce sunt atât de
triști? Ce s-a întâmplat? Nu cumva din cauza mea sunt triști? Nu e cazul, într-un
fel nu am plecat decât pentru o vreme.
Alta e problema: cred că sunt bolnavă. Dorm.
Mama e culcată, iar tata se plimbă încolo și-ncoace pe terasă. Pesemne că îi
e foarte cald așa, în plin soare.
Au avut musafiri, am revăzut-o pe femeia care a venit pe la mine un pic mai
devreme. Ce ciudat se uita la mine… De ce, oare? A pus și o poză pe masa din
living, dar nu am avut niciun chef să mă uit la ea.
M-a fotografiat cineva. Am auzit eu zgomotele aparatului.
Acum sunt în ambulanță. Chiar m-am îmbolnăvit?
Sunt închisă într-un sac de plastic, dar sentimentele îmi sunt mai libere decât
oricând. Mă aflu în partea din spate a unei mașini, destinată bolnavilor. Cum de
se poate să mă văd așa cum stau întinsă? Mami, acum zbor! Tati, în visul ăsta al
meu sunt în stare să fiu în mai multe locuri în același timp!
Sunt singură și îmi este frică. Trebuie să mă ajute cineva, voi sau alții.
Nu fiți triști. De mult tânjeam după tot felul de lucruri și dorința asta va ține
veșnic, indiferent unde mă duc eu și unde v-ați duce voi.
•
— Asta e…
Zeke e atent la drum. Malin îl cunoaște foarte bine și știe că acum vrea să facă
ceva, să acționeze, să treacă la treabă pentru a nu-l „apuca pandaliile”, după
propria lui expresie.
— Ce urmează să facem? îl întreabă.
— Trecem pe la Louise Svensson. Unde locuiește? Nu aveai bucățica aia de
hârtie la tine?
Malin scoate foaia din buzunar.
— Viktoria Solhage spunea că, uneori, are crize de violență.
— Hai s-o vedem. Unde locuiește?
— Cred că este vorba despre o fermă de la periferia Rimforsei.
— Bun, să mergem înainte de a ne chema Sjöman la ședință.
Ar vrea să îi răspundă: „Zeke, chiar crezi că e bună ideea? Nu avem niciun
indiciu care să ducă la ea. N-ar fi mai bine să o lăsăm în pace?” Nu spune, însă,
nimic.
— Cu fulgi cu tot o s-o mănânc pe limbista aia, mârâie Zeke.
Când e furios are un aer dur, de nepătruns, ca și ochii gri-verzi.
— Ce părere ai despre Peter Sköld și Nathalie Falck? Crezi că le va părea rău
când vor afla vestea? o întreabă după o clipă.
— Cu siguranță. Poate că așa va mai și da drumul la ceva Nathalie Falck.
— Ce-ar putea ști?
— Habar n-am. Nu contează.
VP - 102
 — Nu e ușor de ghicit.
Malin se gândește la Peter Sköld și liniștea învăluie iarăși mașina.
•
Zeke dă mai tare muzica de cor.
Sunt înconjurați de o pădure de pini, iar drumul este umbros și șerpuit. Abia
după mai mulți kilometri ajung la lizieră, ieșind într-un câmp cu iarba arsă de
soare. Dincolo de câmp, drumul dispare din nou în pădure trecând pe lângă
ferma flancată de două grajduri dărăpănate, care măcar de o vopsea nouă ar fi
avut nevoie.
Pe aici pare aproape cristalizată dorința întregii lumi de a vedea măcar o
picătură de ploaie.
Opresc mașina în curtea pietruită din fața clădirii principale.
Trei ciobănești germani aleargă spre mașină și, când Zeke oprește muzica,
lătrăturile li se aud răsunător. Patrupedele se aruncă spre uși, arătându-și colții,
iar Malin le vede saliva scurgându-li-se în timp ce încearcă să își apere teritoriul.
Cine mai sunteți și voi, străinilor? Opriți-vă sau vă rupem gâtul!
Apoi, o voce feminină răgușită acoperă vacarmul.
— Ia liniștiți-vă! Liniștiți-vă!
Câinii ascultă, se retrag, iar Malin o poate vedea. Are cam un metru optzeci și
e îmbrăcată într-o salopetă de un albastru murdar. Pe cap poartă o caschetă care
abia ce-i acoperă părul tuns scurt. Are ochi negri. Și e furioasă.
Câți ani să aibă? Patruzeci și cinci? Cincizeci, poate?
Viața nu s-a purtat prea frumos cu tine, se gândește Malin, și acum te răzbuni.
Femeia stă în picioare în fața ei, în mijlocul curții. În lumina orbitoare pare
de-a dreptul uriașă.
Louise „Lollo” Svensson, fermieră, trăind singură în inima pădurii de la
Rimforsa, la ferma Skogalund, având drept companie doar câinii, câțiva porci și
niște iepuri.
Malin și Zeke îi prezintă legitimațiile. Câinii mârâie pe alee, gata de atac.
— Ce doriți?
— Numele dumneavoastră apare în cadrul unei anchete, îi explică Malin, și
am vrea să vă punem câteva întrebări.
Lollo Svensson face câțiva pași spre ei. Câinii își arată colții.
— Ce anchetă?
— Despre fata violată în parcul municipal. Și despre o altă fată, găsită moartă
de dimineață pe plaja de la Stavsätter.
— A clevetit vreuna dintre surioare? A mâncat cineva rahat despre mine?
Sigur așa e. Cea mai mare parte dintre limbistele astea nici nu sunt mai bune
decât cine știe ce mizerie de pulă.
— Din păcate n-aș putea să vă spun…
— Da, da, știu, doamnă polițist. Bun, care sunt întrebările?
VP - 103
 — Unde erați în noaptea de miercuri spre joi?
— Acasă.
— Singură?
— Nu, mai era și turma.
Lollo Svensson arată spre câini.
— Doar că ei nu pot spune ce-am făcut, nu-i așa?
— Nimeni altcineva nu ar putea confirma că ați fost acasă?
Lollo îi privește rânjind.
— O cunoașteți pe Theresa Eckeved?
— Nu.
— Cunoașteți o oarecare Nathalie Falck?
— Nici atât. N-am auzit în viața mea numele astea.
— Lovelygirl? Vă spune ceva numele acesta?
Nicio reacție vizibilă.
— Lovelygirl? Nu știu nicio Lovelygirl.
— Se spune că sunteți o dură, intervine Zeke. Ce înseamnă acest lucru? Că
sunteți violentă cu fetele sau ce?
Zeke, fir-ar să fie! exclamă Malin în gând, dar știe ce vrea să facă și îl lasă în
pace.
Lollo Svensson nu se lasă, însă, provocată.
— N-are legătură.
— Vă place să legați partenerele, să le mai ciupiți de ici de colo, să le biciuiți?
Asta vă place, Louise?
— Cred că ar trebui să plecați, dacă nu mai aveți alte întrebări.
— Așa că ați adus o fată aici și v-ați distrat folosind un dildo, este? Unde-o fi
vrut să fugă?
— Ar trebui…
Lollo Svensson face trei pași înapoi, de parcă ar vrea să zică: am spus tot ce
aveam de spus, băi, gabori de căcat, în rest n-aveți decât să vă descurcați singuri.
— Acuma trebuie să am grijă de porci. Nu se descurcă singuri, sunt slabi,
nemaipomenit de slabi, niște lași.
— Putem să dăm o raită prin curte? Și prin casă?
Malin așteaptă răspunsul.
— Ați înnebunit? Credeți că vă las să îmi intrați în casă fără mandat? Vă arde
de glumă?
— Cunoașteți o fată pe nume Josefin Davidsson? Dar o anume Theresa
Eckeved?
Vocea lui Malin e seacă și tăioasă. Dacă ei i se lipește cămașa de piept, cât de
cald i-o fi fiind lui Lollo Svensson cu salopeta pe ea? Dintr-odată, corpul cam
gras, dar puternic, pare să se prăbușească sub ochii polițiștilor.
— Eu…
VP - 104
 — Și-ai băgat oleacă de sex drăguț și brutal cu fetele, zice Zeke. După ce le-ai
adus aici. Cum ai reușit? Invitându-le la o răcoritoare? Ori promițându-le că vor
mângâia câinii? Sau că vor face o partidă de călărie? Ai și cai?
Niciun răspuns.
— Folosești și godemicheuri cu fetele?
Când Malin aude cuvântul, are dintr-odată senzația că au ratat ceva în legătură
cu jucăria sexuală. Ce, însă?
Lollo Svensson se întoarce luând câinii în casă, cu ea, în timp ce Malin și
Zeke rămân încremeniți lângă Volvo, în curte, inspirând mirosul de pădure și de
tăcere, de atât de evidentă singurătate încât pare a fi paralizat întreaga vară.

24.

Mașina înaintează zdruncinându-se pe drumul ca o potecă.

— Ce părere ai?
Vocea lui Zeke s-a mai calmat.
Copacii de pe margine își urlă nevoia de apă în sute de nuanțe cromatice.
— Nu știu, răspunde Malin. Niciodată nu mă pot opri să mă tot mir de ce
ascunde pădurea asta de lângă oraș.
Își amintește de iarna în care și-a croit drum printre arbori, când lucrau la
cazul Bengt Andersson și frații Murvall. În săptămânile acelea frigul îi tăia
respirația.
— Așa e, mereu te surprinde…
— O fi de ajuns pentru a solicita o percheziție?
— Sigur, ținând cont de ce s-a întâmplat, nu ne trebuie prea multe motive.
Ajunge și faptul de a nu ne fi lăsat să intrăm.
— M-aș cam grăbi să văd ce e prin casă, spune Malin. Gândurile încep să-i
vagabondeze. Vede fete care, moarte sau vii, plutesc pe niște ape veșnic în
fierbere și strigă: „Scoate-ne de-aici! Ajută-ne! Du-ne în altă parte!”
După care se gândește la Tove, care e departe, la celălalt capăt al lumii, în
paradis. Numai că și acolo tot violență e. Alungă imaginea din minte. Dar apare
Jan. Îl vede fugind pe plajă cu inima bătând de să-i sară din piept. Mereu pe
fugă…
— M-aș bucura să știu ce se ascunde în casa aceea, repetă.
— Și eu, aprobă Zeke din cap.
Telefonul mobil al lui Malin începe să sune și pe ecran se afișează numele lui
Karin Johannison.
•

VP - 105
 Pe podeaua biroului lui Karin Johannison un umidificator luptă împotriva
unui climatizator portabil. Umiditatea duce un război inegal cu frigul, dar ambele
aparate fac din biroul lui Karin încăperea cea mai plăcută din câte o primiseră pe
Malin în ultima vreme, chiar dacă nu are ferestre, chiar dacă înăuntru sunt
adunate cantități enorme de cărți, dosare, mape de plastic și reviste îngrămădite
pe masă, pe rafturi și pe jos.
Malin și Zeke s-au așezat pe scaunele de lemn pentru vizitatori, pe când gazda
tronează în fotoliul cu design modern, cumpărat cu siguranță din banii ei, ca și
umidificatorul și climatizatorul.
— Frumos fotoliu, spune Malin.
— Mulțumesc, îi răspunde Karin. E Oscar Niemeyer, l-am cumpărat de pe un
site Internet brazilian.
— Și mașinăriile astea tot tu le-ai cumpărat? întreabă Zeke. Fiindcă într-
adevăr par sosite din lumea a treia.
Karin se face că nu aude jignirea adusă de Zeke și, trecând la chestiunile
practice, se transformă la loc în expertă:
— Theresa Eckeved a fost penetrată sexual. Nu am găsit spermă, ci aceleași
urme de vopsea ca și în cazul Josefinei Davidsson. Făptașul este foarte probabil
aceeași persoană.
— Nu e rău să ajuți sărmanii, este?
Zeke nu poate să se abțină. Cuvintele i-au scăpat și, acum, Malin citește în
ochii lui că regretă și se simte un idiot. Karin nici nu îl bagă în seamă, de parcă
nu ar fi spus nimic, și continuă:
— A fost spălată cu multă grijă. Am descoperit pe piele urme de Cif. Ca și la
Josefin Davidsson. Rănile au fost curățate cu alcool, poate și cu Cif. În plus,
criminalul a tăiat marginile rănilor cu un obiect foarte ascuțit, poate cu un
scalpel, dar asta nu o pot afirma cu certitudine.
— Ca și rănile Josefinei Davidsson? întreabă Zeke.
— Acelea au fost doar curățate. În cazul de față au fost și tratate.
— Tratate?
— Da, tratate. Rana de la cap nu a fost mortală. Sfârșitul a venit prin
strangulare. Pământul de sub unghii e identic cu eșantioanele prelevate de pe
plajă, ceea ce mă face să cred că a fost ucisă chiar acolo.
— Deci nu a fost transportată?
— Probabil că nu.
— Nu cumva și-ar fi putut chiar urma asasinul?
— De unde să știu, Malin?
— Mama ei ne-a spus că pleca uneori la plimbare, cu bicicleta, o lămurește
Zeke. Poate că Theresa pur și simplu mergea să facă o baie.
— Cât timp a rămas acolo cadavrul?

VP - 106
 — O săptămână, după câte se pare. Poate chiar câteva zile mai mult. Nu o pot
spune cu certitudine.
Ce-o fi căutat acolo? se întreabă Malin. Probabil că se făcuse târziu și mai era
și singură. Numai că Răul circulă. Apără-ne, Doamne! Apără toate fetele care se
plimbă prin oraș în vara aceasta.
•
— Știi de unde provin urmele de vopsea?
Vocea lui Zeke este acum limpede și controlată. A reușit să îndepărteze
aversiunea față de Karin, îngropând-o undeva în adâncurile lui.
— N-am idee, dar, fără îndoială, este același obiect ca în primul caz. Nu am
putut încă determina proveniența vopselei. Nu se vinde chiar așa de des în
Suedia. Clar e însă că urmărim aceeași persoană.
— Cei de la criminalistică au început să recenzeze mărcile de godemiche.
— Bine, spune Karin. Numai că sunt tone. În fine, e presupunerea mea.
— Altceva?
— Nu există urme de spermă, de păr, de piele, de țesut, nimic, nimic, nimic,
răspunde Karin fără a-și putea ascunde resemnarea și decepția de a nu fi reușit să
le ofere și altceva concret, o posibilă pistă de verificat.
— Ce căcat! șuieră Malin.
— Îl găsiți voi, încearcă să o calmeze Karin.
— Dacă despre un „îl” nu despre o „o” este vorba…
•
Sunt moartă.
Nu folosește la nimic să nu recunosc.
Plasticul, cu toate că e negru și mă îmbracă de sus până jos, nu e în stare să
mă oprească și nici nu a putut-o face vreodată, cu toate acestea îmi oferă
senzația de siguranță. Am observat libertatea care mi s-a dăruit dintr-odată
când am fost pe la ai mei, când le-am văzut disperarea.
Mami și tati. Știu că treceți printr-o perioadă dificilă. Nimic nu face timpul să
fie mai greu decât durerea. Și durerea asta a voastră nu o să se vindece
niciodată.
Cu anii își va schimba culoarea, vă va marca trupurile și felul în care ceilalți
vă vor privi.
Vă veți transforma. La fel și doliul vostru și, poate, într-o zi veți afla și puțină
consolare.
Mi-ar plăcea să fiu eu aceea care să vă consoleze. M-aș bucura să vă pot
spune că mă simt bine, cel puțin așa cred.
Doar o singură ființă e în stare să îmi mai îndulcească neliniștea și o știe.
Urc spre cer. Pentru mine, căldura care vă face atâta rău nu există. Pe aici
nu e nici măcar ca o boare. Zbor spre Volvo și mă uit la chipul lui Malin Fors.

VP - 107
Deși nu își dă seama, cu fiecare zi care trece ochii albaștri îi sunt și mai obosiți.
Dar și mai siguri pe ei.
Numai doliul e constant. Și frica pe care degeaba încearcă să și-o învingă.
•
Merg la biroul procurorului, unul dintre cei care au rămas de serviciu pentru
vară. Nu e prea bucuros că i se sacrifică seara de duminică. Același procuror
refuzase inițial să își asume responsabilitatea anchetei preliminare, afirmând că
Sven Sjöman poate răspunde și singur de caz până când mai face unele progrese.
Malin îi telefonase lui Sven, care își dăduse acordul:
— Faceți percheziția, dar nu vă duceți singuri fiindcă cine știe ce o să
inventeze când o să vă vadă.
Sven o mai anunțase că în sfârșit primise lista apelurilor de pe mobilul
Theresei Eckeved. O suna des pe Nathalie Falck, uneori pe Peter Sköld, altfel pe
nimeni altcineva în afara părinților.
— Se pare că era o singuratică, observase Sven.
Specialiștii de la laboratorul criminalistic încă nu le oferiseră niciun rezultat în
privința variantelor cu Yahoo și Facebook și încă mai încercau să identifice
dildoul. O căutare rapidă pe Internet indicase mai mult de nouă sute de
producători.
Malin se gândește la Josefin Davidsson și la hipnoză, idee despre care încă nu
le-a vorbit celorlalți. Dar și-ar dori să treacă la fapte.
Pe tânărul care tocmai a fost numit procuror îl cheamă Torben Eklund.
Malin privește prin geamul mașinii, așezată cum e pe locul din față, din
dreapta, însă nu zărește altceva decât propriii ochi, propria privire, întrebându-se
ce o fi vrând să-i spună. Dintr-odată, i se face frică. Simte o undă de frig
invadându-i fiecare venă, fiecare vas de sânge din corp. Nu chipul meu apare
reflectat în fereastră, se gândește, ci acela al Theresei Eckeved. Și știe ce vrea să
afle fata, ce vrea să afle pielea ei albă, lipsită de viață, ce vor să știe ochii
strălucitori, dar lipsiți de culoare. Ce s-a întâmplat? Cine? Ce? Unde?
Am încredere în tine, Malin Fors, că o să faci în așa fel încât să îmi regăsesc
liniștea.
Apoi figura fetei dispare lăsând locul celei a lui Malin, cu care aceasta e mult
mai obișnuită.
Josefin Davidsson se ghemuiește sub cearșafurile albe și fine. Nu mai vrea să
vadă bandajele, nu mai vrea să se gândească la răni, chiar dacă știe că există.
Simte mirosul steril al camerei de spital și durerea al cărei izvor habar nu are
pe unde s-ar putea afla. E însă conștientă că amintirile ascunse pe undeva, prin
ea, sunt esențiale.
Ar fi putut să se întoarcă acasă vineri. Însă a vrut să rămână și peste weekend,
iar doctorul i-a permis, înțelegând că liniștea din spital îi făcea bine.

VP - 108
 Se uită la televizor în sala de socializare. Pe pagina web a unui ziar a citit că a
fost găsită o fată moartă pe o plajă de lângă Sturefors.
Trebuie să îmi aduc aminte, se gândește Josefin, iar cerul pe care îl vede pe
fereastră e palid, de un albastru de sfârșit de după-amiază, un albastru la fel de
gol ca și creierul ei. La biologie a învățat că amintirea e ca electricitatea, că un
om își poate aminti tot ce i s-a întâmplat, dacă împrejurările o permit.
Dar chiar își dorește să își aducă aminte?
Nu se teme că acela ori aceea s-ar putea întoarce.
Dacă el sau ea ar fi vrut-o, acum aș fi moartă, își zice.
Materialul din care este făcut cearșaful este mătăsos, atât de mătăsos încât
închide ochii și adoarme, deși încăperea este inundată de o lumină limpede și vie.
•
— Nicio problemă. O să semnez ordinul de percheziție.
Vocea lui Torben Eklund este la fel de sobră ca biroul său din clădirea
tribunalului, situată pe Stora Torget.
— Cum merge ancheta? se interesează.
— Foarte încet, îi răspunde Malin.
— Vara resursele noastre sunt extrem de limitate, continuă Torben Eklund.
Iată de ce am lăsat poliția să conducă ancheta preliminară.
— Cu atât mai bine, zice Zeke.
Jurist, ce să-i faci! bombăne Malin în gând. Cum poate cineva să își dorească
o asemenea meserie?
Torben Eklund e de o vârstă cu ea, dar pare deja un bunic.
Limbile ceasului negru de pe perete arată ora 17:25.
Lui Malin îi vine dintr-odată o idee. În ochii fetelor, te pomenești că și eu trec
drept o mamaie… Și-apoi vine și moartea. Sau ce altceva?

25.

Mașina poliției rulează în spatele lor. Soarele se îndreaptă încet spre asfințit și
pădurea pare a-și mai recăpăta din verdele pierdut.
Malin și Zeke merg înainte, în Volvo, și încă trei colegi îi urmează în cealaltă
mașină, dintre care doi recruți voinici, siguri pe ei, capabili parcă să măture tot ce
le-ar fi stat în cale. Malin nu înțelege cum astfel de persoane pot reuși la testare,
dar, cu siguranță, e o chestiune de pregătire. S-a uitat pe Internet pentru a vedea
ce se cere de la un tânăr candidat la meseria de polițist. I se indică lucrurile care
se așteaptă de la el și, dacă răspunsurile sunt cele scontate, iar omul pare bine
educat, lucrurile merg ca pe roate. Cel de-al treilea coleg se numește Pettersson
și e un băiat de treabă. Lucrează cu jumătate de normă din cauza unor probleme
VP - 109
cu spatele și, uneori, Malin a putut observa în ce hal suferă, mâinile crispându-i-
se în încercarea de a canaliza durerea către vârfurile degetelor, pentru a reuși să o
suporte. Numele recruților nu și le amintește, dar nici nu a făcut vreun efort în
acest sens, fiindcă nu se știe cât timp vor rămâne la ei. Cu siguranță vor să se
ducă la Stockholm, la Göteborg sau la Malmö, unde lucrurile par mai
spectaculoase.
Ferma le apare în față.
O fi știind că sosim? Nu cumva a și plecat? A fugit?
•
Zeke dă ordine prin stație:
— Fors și cu mine batem la ușă, iar voi coborâți și așteptați lângă mașină. De
acord?
Liniște. Câinii nu latră. Pe unde-or fi?
Apoi, Pettersson spune un „da”.
— Bun, conchide Zeke în timp ce intră cu mașina în curte.
Coboară și așteaptă o clipă. Apoi se îndreaptă amândoi către ușă. Malin ține în
mână ordinul de percheziție.
Urcă treptele.
Să fie prin pădure?
Ce vor găsi înăuntru?
Malin aruncă o privire peste umăr. Îi vede pe Pettersson și pe cei doi recruți în
uniformele lor groase, albastru-închis, așteptând pregătiți, aproape avizi de
acțiune. Chiar și acum căldura e înăbușitoare, dar măcar soarele a dispărut
dincolo de grajduri.
— O cameră de tortură, șoptește Zeke, ia închipuie-ți cum ar fi să aibă
înăuntru o cameră de tortură…
•
Pumnul închis al lui Malin bate darabana în ușa de lemn geluit.
De deschis, nu le deschide nimeni.
Nu cumva e și țeava vreunei arme îndreptată spre ei? Tot ce e posibil. Ideea
fulgeră prin mintea lui Malin. Își amintește un articol în care era vorba despre
niște polițiști americani uciși la o fermă izolată, dar și de colegul omorât de un
nebun la Nyköping. Malin îl cunoscuse în timpul stagiului de pregătire de la
școala de poliție, fără să fi fost prieteni.
Mai bate o dată. Tot liniște. Doar fâșâitul pădurii din preajmă, în care viața își
continuă mișcarea.
— Probabil că a plecat, constată Zeke. Sau se ascunde înăuntru.
— Atunci vom forța ușa.
— Să verificăm mai întâi dacă e încuiată sau nu.
Malin întinde încet mâna către clanță, o apasă în jos, iar ușa se deschide de
parcă cineva ar fi dorit ca ei să intre.
VP - 110
 Pe podeaua coridorului sunt așezate niște covoare. O comodă uzată, din lemn
de pin, se vede într-un colț. Curat, își zice Malin. Bine întreținut. Calm.
Intră. Zeke o urmează. Îi poate auzi respirația și știe că a făcut semn celorlalți
să se posteze în jurul casei, în timp ce unul dintre ei supraveghează intrarea, gata
să țâșnească înăuntru dacă se întâmplă ceva, dacă aude un zgomot suspect.
Și în bucătăria din anii patruzeci, renovată acum, sunt covoare pe jos și gresie.
Perdelele lasă să intre o lumină difuză. Cafetiera e în funcțiune, cafeaua e gata și
o aromă de pâine caldă iese din cuptor.
— Asta ce naiba mai e? se arată Zeke uluit.
Malin îi face semn să tacă. Fac turul casei către livingul în care televizorul
este aprins. Vacanță la Saltokran, un episod pe care Malin nu l-a văzut. Și în
această încăpere senzația este de oprire a timpului.
Pe birou este așezat computerul.
Urcă la etaj pe o scară care scârțâie. Pereții sunt îmbrăcați în scândură pe care
Lollo Svensson a împodobit-o cu litografii în trei culori reprezentând câmpii
nesfârșite și tractoare. Pereții dormitorului, singura încăpere de sus, sunt albi.
Lumina vine printr-o fereastră boltită. Și aici sunt covoare, de data aceasta pe
parchet. Totul sclipește de curățenie, de parcă întreaga casă ar încerca fie să
îndepărteze, fie să atragă ceva anume.
— E aici, spune Zeke.
— Da, răspunde Malin dând din cap. Simt. Nu e departe.
Coboară scara, deschide ușa care dă spre pivniță, iar mirosul devine tot mai
puternic cu fiecare pas.
O sobă verde, cu păcură, sclipitoare și ea, tronează în încăperea la fel de
curată. Pe o etajeră se găsesc produse pentru curățenie. Nu și Cif.
O ușă de oțel, care pare să ducă spre o încăpere securizată, e închisă pe
jumătate.
Malin face semn în direcția ei. Zeke înclină capul.
Deschide pregătită să o vadă pe Lollo Svensson spânzurată de tavan,
înconjurată de obiecte care ar fi putut proveni dintr-o sală de tortură medievală,
prin contrast cu încăperile de sus, cu locul idilic în care e așezată vechea fermă.
După care o vede.
Lollo Svensson stă pe un scaun, în spatele unei mese de ping-pong încărcată
de jucării, de păpuși și de animale de pluș. E îmbrăcată într-o rochie roz, subțire.
Pe o etajeră se vede o casă de păpuși. Tot felul de lăzi se înșiruie de-a lungul
pereților albi de beton.
Lollo Svensson îi primește zâmbitoare. E ca și transformată, trăsăturile aspre
sunt acum blândețea întruchipată, iar trupul ei iradiază liniște pură, acest trup pe
care Malin, până în urmă cu câteva clipe, îl bănuia ascunzând un suflet de ucigaș.
Chiar ar fi putut face așa ceva? Acest corp? Să ascundă, adică, un suflet de
ucigaș?
VP - 111
 — Știam că vă veți întoarce, șoptește Lollo. De asta m-am și retras aici. Vă
așteptam.
Suflet de ucigaș, își spune încă o dată Malin. Numai că acest gen de suflet îl
purtăm cu toții în noi.

26.

Pădurea pare să îi sufle în ceafă Lindei Karlå.

Abia acum, seara, e îndeajuns de răcoare pentru a alerga, chiar dacă mulți ar
spune că aerul tot prea cald este. Pista amenajată la Ryd e goală. Noii ei pantofi
de sport Nike calcă rumegușul de pe jos, iluminatul public încă nu s-a aprins și
nici nu știe dacă vara municipalitatea îi mai pune în funcțiune, fiindcă în această
perioadă a anului ziua e foarte lungă, mai ales dacă cerul e senin.
Poate că nu e prea bună ideea de a alerga singură prin pădure, date fiind
întâmplările din ultima vreme. Nu, cel puțin până când poliția va prinde
vinovatul. Cine știe ce se mai ascunde și prin tufișurile acestea?
Nu îi e frică.
Acela chiar să fie un copac? Ori e cineva în spatele lui? Ceva care o așteaptă.
•
Malin stă în bucătăria lui Lollo Svensson. Așteaptă cu urechea la pândă.
Încearcă să înțeleagă.
Ceilalți polițiști s-au întors la mașinile din curte. Nu mai știu ce să facă de
când au înțeles că așteptata dramă s-a transformat într-un imens căscat de
plictiseală.
Malin și Zeke le-au cerut să perie cu cea mai mare atenție grajdurile și micile
magazii. Or, nu au descoperit decât porci grohăitori, iepuri în cuști și o grămadă
de nimicuri pe care fostul proprietar trebuie să le fi lăsat de izbeliște când și-a
vândut ferma lui Lollo Svensson. Câinii dorm într-un padoc, ca anesteziați de
căldură. Nicio urmă de violență, doar obiecte uitate, lipsite de valoare, care nu ar
putea folosi decât cândva, arheologilor, ca piese ale unui puzzle.
— Nu vreau altceva decât să fiu lăsată în pace, le spune Lollo Svensson. De
asta am și cumpărat ferma. Vă poate intra chestia asta în cap?
Stă pe un scaun de lemn, lângă masa din bucătărie. A alunecat iarăși în eul ei
arogant, direct, neplăcut și brutal. Persoana blândă pe care o descoperiseră în
pivniță, înconjurată de jucării, dispăruse imediat ce urcaseră la parter.
E ca un zid, se gândește Malin. Lollo și-a tras o haină cenușie peste rochia
roz. Ce-o mai fi trăit și ea? De ce a ajuns așa cum e acum?

VP - 112
 Malin se vede scotocind prin bucătărie, în întuneric. Abordând subiecte
intime. Învârtind cuțitul în rană. Și știind că pentru așa ceva e făcută, că pur și
simplu îi place.
Aoleu, Fors, cum ai putut ajunge în halul ăsta?
— Nu am nicio legătură cu violarea acelor fete. Chiar aveți de gând să
suspectați toate membrele împuțitei ăsteia de echipe de fotbal feminin? Fiindcă
dă pe-afară de lesbiene, nu? Nu aveți decât să le interogați.
— Dar cu jucăriile din pivniță ce e? Cum le puteți explica prezența?
Zeke nu își poate ascunde curiozitatea. Ceva s-a înțepenit în cursul anchetei.
— Nu am ce explica. Sunt jucările de când eram copil. Din când în când le
scot și mă uit la ele. Nu văd nimic ciudat în chestia asta.
•
Linda Karlå se oprește. Simte o prezență. Cine se mișcă, oare, prin pădure?
Cine-o pândește? Ceea ce sesizează e miros de curățenie sau de putrefacție?
Gândurile îi traversează mintea, îi coboară în inimă și în pântece și se transformă
în frică.
Nu. Nu mi-e frică.
Lângă copacul acesta nu e nicio mișcare. Dar ceva tot e, fără îndoială.
După care își amintește despre povestea cu fetele acelea: una ucisă, cealaltă
plimbându-se prin parc și fiind violată. Își spune că a făcut o tâmpenie venind să
alerge de una singură pe aici, din moment ce acum Răul și-a arătat chipul hidos
prin Linköping.
Cât de prost poate fi cineva, Linda? Uite colo, o mișcare.
E cineva? Cineva se îndreaptă spre mine?
Transpirația îi pătează tricoul. Sub sutien, pieptul i se întărește.
Frica îi e atât de mare, încât se simte paralizată.
•
Zeke se leagănă de pe un picior pe altul într-un colț al curții.
Nici vorbă de godemiche. Sau de vreo altă jucărie sexuală.
Seara este de o căldură zdrobitoare. Lollo se uită pe geamul de la bucătărie: se
pare că nu va scăpa chiar atât de repede de polițiști. Grajdurile ai zice că sunt
puse anapoda văzute așa, în lumina crepusculară, și par că se vor prăbuși sub
greutatea cerului trist.
Au început și câinii să latre de la ei din padoc.
•
Mașinile poliției se îndepărtează pe drumul pietruit și, peste puțin timp, nu se
mai aude decât ecoul motoarelor în pădurea deasă.
— E nebună, spune Zeke. Crezi că ea e Lovelygirl?
— Să așteptăm rezultatul analizării computerului.
— Bine, dar, așa, ce părere ai: e nebună ori nu?

VP - 113
 — Numai fiindcă își păstrează jucăriile? Nu știu. E altfel, asta e sigur. Cine
știe la ce încercări o fi supus-o și pe ea viața? Oamenii fac o grămadă de lucruri
spre a supraviețui.
— Dar, într-o zi, vom afla dacă e nebună sau nu?
— Chiar e necesar?
— Întrebarea corectă este: dorim să aflăm?
— Oricum, nu cred că ea e criminalul.
— Nici eu, încheie Zeke. Dar, ce e drept, nici alibi nu are.
•
Pe unde mi-o fi inima?
Uite-o aici, plină ochi de frică. Dintr-o clipă-ntr-alta o să-mi explodeze sub
coaste.
Linda Karlå aleargă, poteca îi alunecă în grabă pe sub bascheți, pădurea se
învârte în jurul ei.
E cineva?
Ceva gigantic pare că o urmărește șerpuind printre copaci, de parcă rădăcinile
ar ieși din pământ pentru a o întinde pe jos, pentru a o devora, însă, din fericire,
mai este în stare să alerge repede.
Și mai repede.
Acesta este zgomot de gheare, nu?
Aleargă. În sfârșit, ajunge la lizieră. În parcare.
Doar mașina ei e parcată aici. Nu se vede niciun urmăritor. Se aruncă în
căldura arzătoare a Seat-ului.
Doar o căprioară să fi fost? Nu, altceva era. Sunt convinsă, își zice Linda
Karlå demarând.
Dar ce să fi fost? Zgomotul de gheare rămâne în urmă, în pădure. Întunericul,
însă, se ține pe urmele ei.

27.

Piața vibrează în lumina artificială a marilor cafenele și a clădirilor dimprejur.

Mörners Inn, Stora Hotellet, Burger King și-au scos mesele și scaunele pe
trotuar, parțial sub marchizele înalte care transformă conversațiile clienților într-
un murmur de neînțeles.
E ora zece. Terasele sunt arhipline chiar și pentru o zi de duminică. Tot
caniculă e, dar oamenii au chef să iasă din case la un pahar rece și bine umplut.
Pe strada Ågata, artera principală a orașului, barurile sunt unul lângă altul și, că e
iarnă, primăvară ori toamnă, pulsul vieții aici se simte cel mai bine. Corren a
publicat nenumărate articole despre violența din baruri, dar asta-i viața, oamenii
VP - 114
mai au nevoie, câteodată, să-și mai dea și ei în petec, iar concentrarea de localuri
pe o singură stradă este foarte practică din punctul de vedere al poliției. Așa
putem ști care sunt punctele nevralgice, își zice Malin plimbându-și ochii de la o
cafenea la alta. Prin preajmă nu se zărește nicio cunoștință, dar și dacă ar fi, cu
siguranță nu are chef să întâlnească pe nimeni.
Zeke a lăsat-o în fața casei și, sub dușul rece, a simțit dintr-odată nevoia acută
de a-i vedea pe Tove, pe Jan și pe Daniel Högfeldt. Fusese cât pe ce să îl sune pe
cel din urmă pentru a-i spune să vină pe la ea ca s-o facă să uite tot ce trăise de-a
lungul zilei. Își dorea să o scape de toți și de toate.
Nu s-a atins, însă, de telefon. În loc de asta s-a întins în patul lui Tove, ca și
cum și-ar fi privit fiica dormind, chiar dacă se afla de cealaltă parte a planetei.
Cearșafurile păstraseră mirosul lui Tove și Malin începuse să plângă. Tristețea
apăruse pe un drum foarte simplu: de ce relația ei cu Jan ajunsese unde ajunsese?
Plângea fiindcă se vedea pe sine însăși și acel ceva fără de nume pe care
psihologa Viveka Crafoord îl ghicise numai uitându-se la ea. După momentul de
introspecție, însă, Malin făcuse ceea ce făcea întotdeauna: și-a revenit, și-a șters
lacrimile, s-a ridicat și a plecat de acasă. Fiindcă genul acela de singurătate este
cel mai rău lucru cu putință.
Cafenelele au clienți cu duiumul. Zgomot de pahare ciocnite. Chelneri care se
învârt de la o masă la alta. În pofida a orice, tot mai e viață în Linköping, chiar
dacă Răul și canicula dau târcoale pentru a învinge bucuria.
Să se așeze și ea alături de ceilalți?
Se oprește și trage în piept aerul serii.
Răul nu are miros, nu face zgomot și nu are corp, dar, în același timp, este
suma tuturor mirosurilor, a tuturor zgomotelor și experiențelor.
O fată îngropată.
Un băiat bătut groaznic, cu șutul, la încheierea unei petreceri.
Un student de treizeci și trei de ani pulverizat în mii de bucățele într-un
autobuz.
O bombă pierdută pe undeva, prin nisipul unei plaje paradisiace.
Chiar e nevoie să bea o bere alături ceilalți din piață?
Nu.
Societatea voastră nu e și a mea. Nu în seara asta. Eu sunt Batman, își zice
Malin. Bunătatea rănită.
Merge pe strada Hamngata spre Hamlet. Pub-ul e încă deschis. Malin se așază
la bar, simțindu-se relaxată așa, între pereții îmbrăcați în lambriuri de culoare
închisă.
Aici nu sunt decât ea și câțiva oameni care își sorb băutura într-un colț. În
plus, nici berea nu e scumpă.
— Bună seara, doamnă comisar, îi spun aceștia.
Malin le răspunde din cap la salut și berea îi apare în față.
VP - 115
 — Și o tequila dublă, cere barmanului.
— Imediat, Malin, îi zâmbește acesta. Iar e una din serile speciale?
— Poți zice și așa, clatină polițista din cap. Poți zice și așa.
•
Daniel Högfeldt închide telefonul mobil. Articolele pentru mâine, despre
crimă, le-a scris. Merge în sala de reuniuni a redacției și se lasă să cadă greu pe
unul dintre scaunele inconfortabile.
Vrea să fie singur. Corpul pare că revendică liniștea. Se gândește la Malin.
Unde-o fi acum?
Suntem două firi energice care circulă prin oraș și cărora, din timp în timp, li
se încrucișează drumurile pentru a juca un joc static, își spune. Cândva se mințise
crezând că jocul lor era iubire. Acum s-a lămurit. Acum știe cu exactitate, în
sfârșit, crede că știe ce vrea de la Malin. Și ce vrea ea de la el. Este vorba despre
o supapă pentru energie, iată de ce lucrurile merg atât de bine. Amândoi caută
același lucru și amândoi știu că jocul, cu cât este mai dur, cu atât funcționează
mai bine.
Numai că, uneori, când doarme lângă el și o poate privi, nu mai este atât de
sigur.
Aceasta să fie femeia mult așteptată? Femeia lui?
Nu, nu trebuie lăsat loc acestui gen de posibile decepții. Nu știe mare lucru
despre ea, însă apartamentul îi este plin de fotografiile lui Jan. Pare să fi făcut
pace cu el și să aibă o relație minunată cu Tove.
Pe unde umbli în clipa asta, Malin Fors?
Daniel se ridică.
Se învârte prin cameră fără să stea o clipă, de parcă și-ar dori să accelereze
timpul.
•
În vis, flăcările se ridică spre cer.
Se mai întâmplă uneori, când bea. Flăcări reci, care îi devorează oasele, care
încearcă să o târască după ele, în întuneric, șoptindu-i: O să te distrugem, Malin,
o să te distrugem, chiar dacă ești atentă la ceea ce vrem să-ți spunem.
Ce doriți de la mine?
Nimic, Malin, nimic. Dorim pur și simplu să te distrugem. Visele îi sunt
populate de șerpi și de animale cu gheare ascuțite și, când se trezește, își
amintește perfect fluxul de imagini, neputând cu niciun chip să le pună în ordine.
Un băiat apare în vis.
Malin nu îl cunoaște, dar încearcă să îl dea la o parte. E cel mai întunecat
dintre visurile ei, la fel de întunecat ca și cel al lui Jan despre copiii ruandezi
cărora li se tăiaseră mâinile cu toporul.
Apoi, din nou, glasul flăcărilor:
Chiar crezi că ne poți stinge?
VP - 116
 Aroganță, vanitate, lăcomie.
Se trezește urlând: TĂCERE, TĂCERE! Tot beată e, simte cum berea și
tequila îi dansează în pântece și își amintește că a plecat clătinându-se prin piață,
spre biserica St. Lars, unde a încercat să descifreze inscripția de pe portal.
Cuvintele se legănau în fața ochilor ei, dar tot reușise s-o facă: „Binecuvântați cei
cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”.
Și după?
Restul nopții nu mai reușește să adoarmă. Se gândește la Tove, s-ar bucura să
o poată vedea, visează cu ochii deschiși la trupul lui Jan, la prima ei dragoste.
Când gândurile se îndreaptă către Daniel Högfeldt se udă toată.
E cald. Doar alcoolul poate să imprime o asemenea căldură. Se satisface
singură, fără zgomot.
Acum o să pot dormi? se întreabă.
Numai că somnul tot nu vine. În locul lui, orgasmul i se încrustează în trup, îi
înnebunește creierul făcând-o să își tragă pătura peste cap. Când zorii încep să se
ivească dincolo de perdele, parcă ar fi moartă, parcă s-ar transforma în Theresa
Eckeved, încercând să îi simtă spaima și disperarea de adolescentă. Încercând să
retrăiască ceea ce s-a întâmplat.
Corpul ei, însă, trăiește. Și mai vrea alcool.
După care gândurile i se îndreaptă către Maria Murvall. O siluetă într-o
cameră de spital, la Vadstena. Către Răul care a adus-o acolo.
Să fie aceeași întrupare a Răului?
Firele încep să se lege.
Godemiche să fi fost? Unul albastru?
Să fie vorba despre o lesbiană? Despre Lollo Svensson? Despre vreun violator
cu trecut încărcat? Despre un bărbat handicapat? Despre echipa de fotbal?
Prejudecăți și iar prejudecăți. Despre Peter Sköld, Nathalie Falck sau persoana
care a semnalat violul Josefinei?
Tăcere. Idei. Prejudecăți.
Ce piste mai avem? Dar cu Behzad Karami și Ali Shakbari, de la Berga, ce
facem? Alibiul susținut de familie e de tot căcatul. Unul sau mai mulți indivizi
poate că au mers prea departe căutându-și plăcerea. Dar proprietăreasa chioșcului
ce rol o fi jucând în toată povestea?
O mie de teorii de studiat.
Va fi o încercare grea pentru oraș, pentru ziare, pentru victime și familiile lor.
Și pentru ea însăși. O fi existând doar un singur adevăr?
După ultima întrebare, conștiința începe să i se stingă. Doarme o oră fără să
mai viseze, pentru a se trezi, mai apoi, și a începe o nouă zi de anchetă despre
bietele fete din Linköping.

VP - 117
 28.

Și ultima rămășiță de alcool pare să dispară când corpul lui Malin își croiește
drum prin apa piscinei de la Tinnerbäck.
Apa ar fi trebuit să fie mai rece, și mai rece, dar probabil că ar costa exagerat
de scump să i se păstreze coborâtă temperatura pe o asemenea căldură. Patru ture
complete de bazin sunt deja suficiente, fiindcă își simte organismul protestând
din cauza efortului.
Trupul i se trezește.
•
Pesemne că ai înnebuni de-a binelea dacă nu te-ai putea scălda în veri ca
aceasta. Câțiva instructori de înot pescuiesc frunzele căzute în apă. Malin se uită
la ei.
Își aruncase ochii pe Corren înainte de a pleca de acasă.
Uciderea Theresei Eckeved ține mai bine de șase pagini ale ziarului,
cuprinzând un interviu cu Karim Akbar, fotografii de la locul crimei și de la casa
părinților victimei, fără vreun comentariu din partea acestora. Fotografii ale
Theresei, începând cu trupul înfășurat în folie, trecând la poza din pașaport și la
altele obținute cine știe cum. Cu siguranță, în acest sens pe Daniel l-a ajutat și
vulpoiul acela bătrân de Harry Laven.
Titlu mare pe prima pagină: Moartea estivală.
Subtitlu: Răul bântuie prin Linköping.
E convinsă că Daniel a dat titlurile. Trebuie că a tras ca un disperat ieri și nici
nu a vrut să îi răspundă la telefon știind că ea nu ar fi avut niciun chef să
vorbească despre caz.
Malin își ia hainele și se îndreaptă către vestiar, observând mirosul de clor
evident, aproape scârbos de înțepător, mai pur decât orice altceva.
Daniel are dreptate, își spune. Uite că moartea estivală a sosit în oraș.
•
Reporterii tuturor redacțiilor mai mult sau mai puțin cunoscute ale țării par a
se fi strâns în oraș. S-au îngrămădit în fața intrării comisariatului jurnaliști cu
carnețele ori reportofoane, fotografi cu ochi antrenat, camionete de la STV ȘI
TV4. Moartea estivală – visul jurnaliștilor.
Malin își taie înot drum prin haita de reporteri: mica plimbare cu bicicleta
până aici deja i-a înmuiat îmbrăcămintea de transpirație. Îl evită pe Daniel
Högfeldt, cu privirile lui pline de subînțelesuri, care dă din mâini strigând:
— Malin, ai ceva pentru mine? Aveți și alte piste?
Polițista, însă, îl ignoră și pe el, și pe toți ceilalți. Revede chipuri pe care le
recunoaște din timpul unor anchete mai vechi.

VP - 118
 La intrare dă peste Karim Akbar, îmbrăcat într-un costum bej fără nicio cută,
care îi vine turnat. Cămașa bleu se potrivește cu tenul încă și mai închis decât de
obicei, după zilele însorite de la Västervik.
Malin nu se miră că îl vede la serviciu, dar nici nu se bucură. Știa că va da
fuga de cum se va ivi prilejul de a vorbi în fața reprezentanților presei.
— Malin, e foarte bine că ești aici, îi spune acesta. Mi s-a părut înțelept să mă
întorc din vacanță pentru a conduce conferința de presă și ancheta.
— Bun venit acasă. Nu-ți face griji în privința anchetei, ne descurcăm. Sven
este unul dintre oamenii noștri cei mai experimentați. Păi, nu făcuseși planul de a
scrie o carte în vara asta?
— Las-o baltă. Conferința de presă e la nouă. Din momentul acela vor trebui
să aștepte afară noutățile.
— Știi ce le vei spune?
— E opt și un sfert. Ne întrunim imediat. Martinsson și Sjöman au apărut
deja. De ce ai…
Karim se oprește. O privește în ochi, citindu-i gradul de oboseală, și renunță
la ce intenționase să spună.
— Cum se simte Tove în Bali?
Malin râde:
— În orice caz, ultima dată când am vorbit la telefon, se simțea bine.
Mulțumesc de întrebare. Dar mi-e foarte dor de ea.
— Îmi închipui.
•
E ora opt și jumătate.
Instalația de climatizare zumzăie furios, iar cei patru polițiști stau pe scaune,
cu storurile de la fereastra care dă spre spațiul de joacă al grădiniței coborâte,
pentru a mai atenua lumina.
E luni dimineața, prima zi a săptămânii după un weekend foarte încărcat
pentru trei dintre ei. Oboseala tot li se strecoară în trupuri, în pofida adrenalinei
care le curge prin vine în timpul anchetelor de mare importanță.
Știu toți patru că un șef, un comisar de divizie și doi comisari sunt prea puțini
pentru o anchetă de o asemenea amploare. Mai știu și că vor trebui să anuleze din
vacanțele colegilor și să ceară întăriri de la comisariatele din regiune. Mai există
și a treia opțiune: să ceară ajutor la poliția centrală, de la Rikskrim.
Sven Sjöman ia cel dintâi cuvântul:
— Clar e că lucrăm sub efectivul necesar. Propun să vorbim cu cei de la
Rikskrim să ne trimită întăriri. În felul acesta colegii nu vor fi obligați să își
întrerupă concediile.
— Fără Rikskrim, zice Karim.
Replică previzibilă pentru Malin.

VP - 119
 — Am solicitat întăriri de la Motala, Mjölby și Norrköping. Vor sosi
Sundsten, de la Motala, și Ekenberg, de la Mjölby. Cei din Norrköping sunt
aproape sub efectiv, așa că nu au pe cine să ne trimită. Sundsten și Ekenberg vor
sosi azi sau cel târziu mâine dimineață. Börje e în Africa, iar Johan a plecat cu
familia pe undeva prin Småland, dacă nu mă-nșel.
— Ekenberg!? exclamă Zeke. Chiar vreți să lucrăm cu prostovanul ăla?
Malin știe la ce face Zeke aluzie: Waldemar Ekenberg are reputația unei brute
care, ca prin minune, nu a fost prinsă niciodată în cadrul anchetelor interne.
Altfel, are o grămadă de admiratori și de susținători în poliție întrucât, cu
certitudine, când e nevoie să se miște unele lucruri, Ekenberg reușește să o facă.
— Luăm ce avem la dispoziție, zice Sven. Personal, voi sta cu ochii pe
Ekenberg.
— Sundsten cine e?
— Unul nou. A fost la Kalmar un an și pe urmă s-a mutat la Motala. E destul
de hârșit, după câte se spune.
— Bine, acceptă Zeke. Chiar avem nevoie de orice ajutor cu putință.
— Ai dreptate, confirmă Malin.
— Cu cât mă frământ mai mult gândindu-mă la aceste două cazuri, continuă
Zeke, cu atât mi se par mai complicate și mai vagi.
Sven trage adânc aer în piept și fața, oricum roșie, îi devine stacojie, iar lui
Malin i se face frică să nu cumva să îi cedeze inima, deja în pioneze, din cauza
caniculei.
— Așadar, începe Karim, ce avem? Ce știm? Puteți să mă puneți pe scurt la
curent?
— Malin?
Sven nu a reușit, încă, să își calmeze criza de tuse.
— Avem de-a face cu două crime. Suntem convinși că este vorba despre
același făptuitor. Joi dimineață a fost găsită Josefin Davidsson umblând
inconștientă prin parc după ce, probabil, a fost violată cu un godemiche albastru.
Era și rănită, probabil cu lovituri de cuțit. Corpul îi fusese curățat cu Cif, iar
rănile erau spălate cu grijă. Este încă internată și nu își mai amintește nimic. Am
interogat un delincvent sexual care tocmai a fost eliberat din penitenciar, dar care
posedă un alibi beton. Locuitorii din cartier nu au văzut și nu au auzit nimic. Nu
a apărut niciun martor. Ținând cont de faptul că s-a folosit un godemiche, s-ar
putea să fie vorba despre o femeie, eventual despre o lesbiană. Pista aceasta ne-a
dus la o anume Louise „Lollo” Svensson, care însă nu ne-a lăsat să intrăm în casa
ei. Am solicitat un mandat de percheziție, care a fost semnat ieri. Rezultatul:
absolut nimic. Ba ne-a mai și acuzat că intenționăm să ne legăm de întreaga
echipă de fotbal feminin. Specialiștii de la criminalistică analizează computerul
acesteia pentru a vedea dacă se găsesc probe conform cărora ar fi aceeași
persoană cu o anume Lovelygirl de pe pagina de Facebook a Theresei Eckeved.
VP - 120
 Malin tace, ezitând.
Nu mai amintește de telefonul care i-a dus pe ea și pe Zeke la bietul Paul
Anderlöv. Acesta chiar merită să fie lăsat în pace. Drept pentru care continuă:
— Detaliile sunt menționate în raport, dar, evident, protejez identitatea
surselor. A, da: ne-am mai îndreptat atenția și asupra lui Ali Shakbari și a lui
Behzad Karami. Și ei, însă, au alibiuri, chiar dacă scârțâie.
— Sunt la curent, șuieră Karim, din nou vizibil enervat, crezând că sesizează
aici încă o prejudecată care face ancheta să își depășească limitele.
— Karim, vreau doar să te informez, răspunde calm Malin. Pentru ca să poți
să le spui tu chestii deștepte, scuze, voiam să zic pentru ca să le poți spune tu
adevărul jurnaliștilor.
— Haide, mai departe, o îndeamnă Zeke.
— Pe urmă am descoperit-o ucisă pe Theresa Eckeved pe plaja de la
Stavsätter. Fusese îngropată într-un sac menajer obișnuit, însă un câine tot a
mirosit-o. După o scurtă examinare preliminară, Karin Johannison a constatat că
Theresa Eckeved a fost și ea violată, probabil cu același godemiche albastru,
ceea ce ne-a dus la aprecierea că între cele două cazuri există o legătură. Theresa
Eckeved a fost strangulată, dar și lovită cu un obiect dur. Cu siguranță a fost
omorâtă pe plajă. Și ea a fost spălată tot cu Cif, după cum a descoperit Karin în
laborator, ca și Josefin Davidsson. Rănile au fost curățate minuțios, marginile
acestora fiind netezite și aranjate cu un obiect ascuțit și fin, probabil un scalpel.
— În concluzie, un nebun se plimbă prin oraș?
Pe Malin o surprind cuvintele lui Karim, care nu se potrivesc cu limbajul lui
obișnuit.
— Cam așa se pare, dă Zeke din cap.
— Este vorba despre o ființă omenească, îi corectează Malin. Nu folosiți, vă
rog, cuvântul nebun, este vorba despre o ființă deranjată mintal, bolnavă.
Se gândește la rănile fetelor, care seamănă chiar dacă sunt diferite, de parcă ar
fi fost operate de cineva care nu face decât să se antreneze.
— Un scalpel, îi întrerupe Karim gândurile. Cine poate poseda un scalpel?
— Poate un scalpel, îl mai corectează o dată Malin. Poate. Care se găsește la
orice farmacie.
— Nu cumva Josefin Davidsson ar trebui pusă sub protecție? întreabă Karim.
— Dacă ucigașul ar fi dorit să scape de ea, cu siguranță ar fi făcut-o, spune
Sven. Nu părea să fi putut fugi.
— Oricum, ar trebui să stăm de vorbă cu părinții în acest sens, continuă
Karim. Ați făcut o treabă bună.
— Deși prea mult nu am înaintat.
Zeke bate darabana cu degetele pe tăblia mesei.
— Zeke, abia ieri am găsit-o, îl contrazice Sven.

VP - 121
 — Pe Theresa, da, dar cu Josefin Davidsson am avut mai multă vreme. Și tot
nu știm cine a sunat la poliție.
Tăcerea învăluie încăperea. Toți sunt conștienți că primele minute, ore, zile
sunt cele mai importante într-o anchetă, că orice caz devine, pe măsură ce trece
timpul, alunecos. Că poate scăpa și celui mai experimentat anchetator. Dar dacă
adevărul rămâne ascuns, atunci și viețile lor se schimbă într-un mod aproape
imperceptibil.
— Întăririle vor sosi în curând, remarcă Sven, și vom putea lucra mai repede.
Propun să îi lăsăm pe Sundsten și pe Ekenberg să verifice alibiurile tuturor
violatorilor din regiune pe care îi avem în fișiere. Am stabilit o listă. După care îi
vom însărcina cu interogarea vecinilor din cartierul în care se găsește casa
familiei Theresei Eckeved. Malin, Zeke, ce aveți în program?
— Proprietăreasa chioșcului. Ieri nu am avut timp să stăm de vorbă cu ea, în
fine, să zicem că a dispărut înainte de a o putea interoga.
— Bine. Interogați-o. Cei veniți la scăldat ce au spus?
Vocea lui Karim este aproape rugătoare.
— Zero. Niente. Nada, răspunde Zeke. Niciun martor nu ne-a oferit vreun
indiciu.
— Se scălda deseori acolo? întreabă Sven.
— Părinții au propria piscină, însă mama Theresei ne-a spus că se mai ducea
din când în când cu bicicleta la plajă, răspunde Malin.
— Poate își dorea să facă o baie la miezul nopții.
Malin clatină din cap.
— Cum să vindem presei toată povestea asta? intervine Karim.
Acum ne cere să îi dăm sfaturi în legătură cu presa. E prima oară, constată
Malin.
— Le zici că nu le putem spune nimic în acest moment pentru a nu încurca
ancheta, propune Zeke.
— Ceva tot trebuie să le oferim, îl contrazice Sven.
— În acest caz, spune-le că asasinul are legătură cu violul din parc.
Malin se aude vorbind sigură pe ea, deși nu e nicidecum așa.
— Mda, e bine, răspunde Karim.
— Echipa feminină de fotbal, intervine Sven. Luați legătura cu fetele. Louise
Svensson a menționat-o, ceea ce s-ar putea să însemne ceva. Trebuie să urmărim
fiecare pistă.
Malin se strâmbă.
— Nu vorbea serios, era o ironie. Iar sursa mea nu a făcut nicio referire la
echipă.
— Contactați, totuși, clubul, nu se lasă Sven. Chiar dacă nu ajungem la niciun
rezultat.
— Cum îl cheamă pe antrenor? se interesează Zeke.
VP - 122
 — Pe antrenoare, îl corectează Sven. Pia Rasmefog. O daneză, dacă nu mă-
nșel.
Karim se gândește. Nu la Pia Rasmefog, la altceva.
— Te enervează ideea că trebuie să te confrunți cu hienele? îl întreabă Zeke
surâzător.
— Martinsson, știi că în chestia asta sunt în elementul meu, îi răspunde Karim
cu o încredere în sine aproape neliniștitoare.

29.

— Chiar are rost să o convocăm pe Pia Rasmefog? Nu e și asta dovada unui

șir de prejudecăți?
Malin e așezată pe scaunul de la biroul ei.
— Vrei să spui că este o prejudecată intenția de a interoga membrele echipei
de fotbal feminin, din moment ce crima și violul ar fi putut fi comise de către o
lesbiană?
Zeke e la locul lui obișnuit, câțiva metri mai departe, lângă fereastra care dă în
parcare, unde mașinile ard în lumina soarelui.
— Mie nu mi se pare că așa stau lucrurile, Malin. Chiar dacă Lollo Svensson
a glumit, tot trebuie să aruncăm o privire. Viktoria Solhage a jucat și ea fotbal în
echipa asta care, prin urmare, apare de mai multe ori în anchetă.
— Lollo Svensson nu a amintit-o decât în trecere. Așa că nu are niciun sens
ascuns.
— Toată lumea știe că lesbienelor le place să joace fotbal.
— Zeke, tu realizezi ce spui? Nu are nicio susținere.
— Adică, nu e adevărat?
— Bine, sun-o. Numărul e 14 01 60.
Zeke aude sunetul de apelare de trei ori până să răspundă cineva.
Fața îi e încordată, iar Malin se întreabă dacă nu cumva îi va pune Piei
Rasmefog întrebarea direct la telefon. Citise un interviu cu daneza, o femeie tare
de să tai lemne pe ea care, cu siguranță, nu se va lăsa deloc ușor.
— Bună ziua, salută Zeke cu voce aspră.
Evident e încordat și nu prea știe cum să o abordeze pe antrenoare.
— Sunt comisarul Zacharias Martinsson de la poliția din Linköping. Aș vrea
să vă pun câteva întrebări. Ați avea posibilitatea să îmi acordați câteva minute?
Își alege cuvintele mai prudent decât de obicei.
— Mulțumesc. Da, problema este că echipa de fotbal feminin apare amintită
în cadrul anchetei referitoare la uciderea Theresei Eckeved… În ce context? Din
păcate nu sunt în măsură să vă explic… Nu, nu o jucătoare anume, echipa a fost
VP - 123
amintită așa, în general… Da, posibil… Numai că… Firește că este o
prejudecată, vă rog să vă calmați… Este vorba, totuși, despre o crimă deosebit de
gravă ale cărei circumstanțe trebuie să le elucidăm…
Apoi Zeke reușește să preia controlul discuției și Pia Rasmefog pare să
înțeleagă că e obligat să îi adreseze acele întrebări din moment ce termenul
„echipa de fotbal feminin” revine de mai multe ori în cadrul anchetei.
— Ați putea crede că una dintre jucătoarele dumneavoastră ar putea comite
acte violente? Vreuna mai mult decât celelalte? Nu? Ați remarcat ca vreuna
dintre ele să fi avut, în ultimele zile, un comportament mai ciudat? Nici asta?
Nimic care să ne fie de folos?
Zeke îndepărtează telefonul de ureche. Conversația este clar încheiată.
— Ei, băga-o-aș!… La ultima întrebare nici nu mi-a mai răspuns.
•
Karim Akbar se întoarce în toate direcțiile sub flash-urile aparatelor de
fotografiat, iar clinchetul butoanelor pare că îi strigă: „Ești un tip extraordinar!”
Pe scaunele din fața lui vede jurnaliști fie resemnați, fie iritați, îmbrăcați
subțire din cauza caniculei.
Mare lucru nu a avut ce să le ofere. Daniel Högfeldt și vrăjitoarea aia tânără
de la Aftonbladet nu au pierdut ocazia de a-i critica reticența.
— Chiar nu ne puteți răspunde la această întrebare?
Daniel Högfeldt întreabă aproape urlând.
— V-ar încurca mersul anchetei? Nu credeți, totuși, că populația are dreptul
să știe când un criminal periculos se plimbă în voie pe străzi? Orașul e sub
presiune, toți simțim asta, cu ce drept ascundeți informațiile?
— Nimeni nu ascunde nicio informație.
— Există vreo legătură între cele două cazuri? întreabă jurnalista de la
Aftonbladet.
— Nu vă pot răspunde la întrebare.
— Dar aveți vreo bănuială în acest sens?
— Este una dintre ipoteze.
— Dar teoria dumneavoastră care este?
— Din păcate, nu vi-o pot comunica.
— Louise Svensson e bănuită că ar fi putut comite una dintre cele două
infracțiuni?
— Nu, în acest moment nu.
— În concluzie, percheziția la domiciliul ei a fost inutilă?
Karim închide ochii și îi deschide numai după câteva secunde, când aude o
altă voce:
— Chiar nu ne puteți spune nimic?

VP - 124
 — Conform surselor noastre, doamna Svensson este lesbiană? Considerați că
s-ar putea să existe vreo legătură între cele două cazuri și comunitatea
homosexuală?
— No comment.
Conferința de presă este obositoare, iar Karim este mai iritat decât în alte
ocazii. Dintr-odată își dorește să plece de pe podium și să se întoarcă pe digul din
fața casei de la Västervik. Trebuie să le dau ceva ca să tacă odată.
Apoi spune câteva cuvinte și, când nici nu i-au ieșit bine din gură, realizează
că a comis o greșeală gravă.
— Ancheta ne-a convins să aruncăm o privire mai atentă asupra echipei de
fotbal feminin care participă la Liga Campionilor.
— De ce?
— Credeți că faptele au vreo marcă lesbiană?
— Nu pot să…
— Nu cumva este vorba despre anumite prejudecăți care domnesc în cadrul
poliției și vă fac să fiți mai atenți la echipa de fotbal feminin?
— Bănuiți vreo jucătoare în mod special?
— Ce lumină va arunca ancheta, după părerea dumneavoastră, asupra
fotbalului feminin?
Întrebările țâșnesc ca niște gloanțe.
Fir-ar a dracului de treabă! înjură Karim. După care închide un moment ochii
și se gândește la familia lui.
•
Chioșcul de pe plaja de la Sturefors e închis.
Banda de securizare încă mai flutură în jurul stejarului de sub care fusese
dezgropată Theresa Eckeved cu o zi mai înainte. Pe plajă e lume puțină: o
familie cu doi copii mici. Stau pe o pătură, după toate aparențele fără a fi
impresionați de ultimele evenimente.
Numele proprietarului acestui chioșc și a altor două de pe plajele de la
Hjulsbro și Glyttinge este Slavenca Visnic. Au obținut informațiile de la
prefectură, în arhiva căreia figurează toate ca societăți comerciale. Acum cel de
la Sturefors e închis, iar Malin înțelege care e motivul.
— Nici eu nu aș ține deschis, spune Zeke în timp ce se învârt în jurul
chioșcului, sub căldura apăsătoare, având grijă să rămână cât de cât la umbra
copacilor.
Înoată amândoi în transpirație, cu cămășile lipite de piele.
— E clar: oamenii nu prea vor mai veni pe aici.
— Atunci, hai la Hjulsbro. Poate că o găsim acolo.
Pe autorizația de la administrația financiară se află și un număr de mobil la
care însă nu răspunde nimeni.
— Așteaptă-mă în mașină, spune Malin.
VP - 125
 Zeke o privește, dă din cap și urcă panta care dă în câmp, unde căldura pare să
fi amuțit totul, ca și cum ar fi obligat toate animalele să se refugieze undeva,
departe.
Malin se îndreaptă spre stejar și se aplecă pentru a trece pe sub cordonul de
securizare a perimetrului.
Se uită la groapa rămasă. Nici urmă de limbi de foc, doar senzația că
pământul s-ar putea deschide în orice moment pentru a scuipa cantități enorme
de flăcări șuierătoare, distructive.
Theresa nu mai e aici, însă Malin tot îi mai vede chipul.
Un ochi închis, altul deschis. Urmele de degete de pe gât, corpul alb și curat,
rănile închise la culoare.
Cum o fi ajuns aici? Cine i-a făcut așa ceva? Nu îți face griji, îi spune Malin
în gând, nu te voi lăsa de izbeliște niciodată.
•
Malin, promite-mi că nu vei abandona cercetările.
Mi-ar plăcea să îți ating părul blond și cald cu degetele, dar palmele mele nu
mai există, chiar dacă mi le pot vedea.
Fata. Eu. Nathalie. Peter.
Știi foarte bine ce avem în comun. Cu toate acestea, nu înțelegi semnificația.
Nici tati n-a înțeles. Poate că refuza să mă vadă așa cum eram, așa cum sunt.
La fel au stat lucrurile și cu tatăl tău, Malin. Ai trecut vina pe umerii mamei
tale, gândindu-te că s-a băgat între voi tot plângându-se și ironizând grija pe
care el ți-o purta. Poate. Dar poate să fie și altfel. N-am dreptate?
De mine ești aproape, Malin.
Dar de adevăr ești încă departe.
Poți să le spui adevărul lui tati și lui mami.
Poate că asta îi va ajuta? Pentru mine, oricum, nu are niciun rost. Acum
poate că adevărul sunt pur și simplu eu însămi. Unicul adevăr, pur și limpede,
cel de care ființa omenească are nevoie.
•
Vântul suflă printre frunzele stejarului făcându-le să tremure. O briză călduță.
Există oare vreo legătură, niște fire care se leagă între ele și care ne-ar putea
conduce în direcția cea bună?
Apa lacului pare gata să fiarbă, întinzându-se în fața ei liniștită, otrăvită.
Ce să fi făcut pe aici? În definitiv, nu era un loc rău famat.
Malin îngenunchează lângă groapă, lângă efemerul mormânt.
Își trece ușor vârfurile degetelor peste suprafața pământului.
Și degetele i se înnegresc.
Cămașa i s-a lipit de spate.
— Hei! se aude o voce masculină. Nu aveți dreptul să intrați acolo!
Bărbatul de pe plajă. Un om care respectă regulamentele. Și pe tine, Theresa.
VP - 126
 Malin se ridică și își scoate portofelul din buzunarul fustei de blugi și îi arată
legitimația.
— Malin Fors, de la poliție.
— Aha. Să sperăm că veți pune mâna pe demonul acela, spune bărbatul
privind fix verdele palid al pădurii, care se pierde spre orizont.

30.

Chioșcul piscinei de la Hjulsbro e și el închis. Deși s-ar fi putut face bani

frumoși într-o asemenea zi. Câteva sute de oameni se află pe panta care coboară
spre râu.
— Ce frumos e! exclamă Zeke așezându-se la umbra unui brad.
— Sunt convinsă că nu ai cum să te răcorești, apa trebuie să aibă cel puțin
treizeci de grade.
— Da, dar pare foarte curată.
— Transpirația te face să simți mai tare nevoia de a te spăla, spune Malin
frecând între degete un ac de brad, catifelat și aproape rece, pe de o parte, aspru
și călduț, pe de alta.
Chioșcul din fața piscinei de la Glyttinge e și el închis. Piscina privată e
arhiplină în vara aceasta. Malin și Zeke îi aud pe cei veniți la scăldat țipând și
urlând, râzând veseli dincolo de gard.
Nu e de mirare că piscina e plină ochi. E cartierul în care locuiesc săracii și
imigranții. Pe aici, vacanțele se petrec la domiciliu.
— Hai la Slavenca Visnic. Poate că e bolnavă.
— E totuși curios, remarcă Malin, că toate cele trei chioșcuri sunt închise.
Acum e momentul să umpli buzunarele. Chiar dacă nu poate sta ea în spatele
tejghelei, tot ar fi trebuit să angajeze pe cineva.
— M-am gândit și eu la asta.
— Ceva scârțâie…
— Fără îndoială, canicula ne face să judecăm lucrurile așa. N-ai chef de o
baie ca să-ți mai răcorești creierul?
— De ce, ți-ai luat costumul de baie la tine?
— Îmi ajunge pielea.
— Deja văd ditamai titlul în Corren: Polițiști în pielea goală în piscina de la
Glyttinge.
— Ce i-ar mai plăcea domnului Högfeldt!…
— Ce insinuezi?
— Ce insinuez?
— Da.
VP - 127
 — Nimic deosebit, nu intra în panică.
•
Numai că nici în apartamentul Slavencăi Visnic de la parterul imobilului de
pe strada Gamlegården, numărul 3B, nu e nimeni.
Sună la ușă, însă nu le răspunde nimeni. În apartament nu se aude niciun
zgomot. Merg în curtea interioară și se uită printre storurile coborâte. Încăperea e
întunecată. Abia de ghicesc contururile unor mobile: o canapea, o masă, câteva
fotolii și o etajeră aproape goală. Parchetul pare de stejar.
— Femeia asta chiar există în realitate?
— Ai zice că nu, răspunde Zeke.
— Poate că este plecată în străinătate sau într-o excursie.
— Acum? Când mai are și trei chioșcuri?
— E obligatoriu să o verificăm. Cei de la biroul de imigrări cu certitudine ne
pot da informații. Mă ocup eu, spune Malin, căreia începe să îi sune telefonul.
Sven Sjöman e.
— Ne-a sunat o femeie care a fost aseară la jogging, prin pădurea de la Ryd.
Spune că s-a simțit observată, că a urmărit-o cineva fără a se lăsa văzut, ca și
când ar fi vânat-o. Dacă aveți timp, puteți trece pe la ea.
— Clar. Pe aici am cam terminat.
Le dă un nume și o adresă de pe Konsistoriegata.
•
Linda Karlå le oferă suc de mere de la gheață în bucătăria apartamentului ei
de două camere amenajat cu mult gust, aflat într-o clădire din anii treizeci bine
întreținută. Proprietar este o societate imobiliară celebră prin prețurile
exorbitante.
Stau la masa din bucătărie, sorb din suc, iar Linda Karlå se scuză că le irosește
timpul. Zeke îi explică faptul că sunt interesați de absolut orice ar putea avea
legătură cu violul și cu crima.
— Tocmai eram la jogging, începe să povestească gazda. Alerg deseori. Nu
neapărat prin pădurea aceea și, în sfârșit, habar n-am, așa, dintr-odată, am avut
senzația că se uită cineva la mine, că mă așteaptă undeva, mai departe, în pădure.
De văzut nu am văzut nimic, dar ceva sigur era pe acolo. Poate un bărbat. Sau o
femeie. Sunt sigură că mă observa și, continuând să alerg, m-a urmărit. Era de
parcă ar fi alunecat cineva pe jos. Doar că sunt rapidă și am reușit să ajung în
parcare.
— Deci, concret nu ați văzut nimic? întreabă Malin, dându-și seama că vocea
îi trădează curiozitatea.
— Nu. Dar ceva era acolo. Mi-am spus că s-ar putea să vă intereseze. S-ar
putea ca ucigașul să locuiască în Ryd?
— Posibil. Dacă e vorba despre un bărbat. Și dacă despre criminal a fost
vorba.
VP - 128
 — În orice caz, mi-a fost groaznic de frică.
— Evitați pădurea de la Ryd în zilele următoare, o sfătuiește Zeke. Alergați
mai bine pe străzile din oraș până când punem mâna pe vinovat.
Linda Karlå pare liniștită. Pare aproape mirată că îi iau atât de în serios frica.
— La drept vorbind, pe un asemenea timp este mai bine să mergi la înot,
adaugă. Sunt piscine frumoase în oraș.
Ieșind din clădire și îndreptându-se către mașină, Zeke întreabă:
— Ce părere ai?
— Eh, ce părere ar trebui să am?
•
E trecut de două când se întorc la comisariat. Karim Akbar stă plouat în fața
computerului.
— Ce s-o fi întâmplat? întreabă Zeke ștergându-și fruntea înainte de a-și
scoate cămașa.
— N-am idee, răspunde Malin. Ai observat că e ceva mai răcoare aici? Se
pare că tehnicienii au reușit să repare instalația de aer condiționat.
— Perfect. Am senzația că nu mai sunt mai mult de douăzeci de grade.
Karim le face semn să vină lângă el. Două site-uri sunt afișate pe ecranul mare
al computerului: cel de la Aftonbladet și cel de la Corren.
Ambele au pe pagina întâi expuse opiniile referitoare la echipa de fotbal
feminin.
O criminală lesbiană? titrează Aftonbladet sub o fotografie a echipei. Textul
începe astfel: Conform șefului poliției, Karim Akbar, în prezent ancheta se
concentrează asupra echipei de fotbal feminin din Linköping care joacă în Liga
1…
Și în Corren:
…nu sunt clare, deocamdată, motivele pentru care poliția anchetează
echipa…
Pia Rasmefog fusese intervievată de ambele ziare. Aceasta se plângea că
echipa pe care o conduce suferă astfel de acuzații fără cea mai mică dovadă
concretă, numai fiindcă anumite aspecte ale anchetei duceau cu gândul la mediile
lesbiene. Poliția căzuse și ea în capcana vechii prejudecăți conform căreia
fotbalul feminin este practicat în majoritate de lesbiene. Dar ceea ce era și mai
rău, considera Pia Rasmefog, era ideea subînțeleasă că lesbienele sunt în mod
deosebit violente, idee falsă și insultătoare care înflorește în societatea în care
trăim.
Ceea ce dovedește cât de mărginită este poliția, citează Aftonbladet.
— Ei, căcat! oftează Zeke. Cum ai reușit, Karim?
— Și doar i-am dat un telefon, se enervează Malin. Ca să-i punem și ei câteva
întrebări. Nici măcar nu are vreo legătură cu ancheta. Ce ai spus la conferința de
presă?
VP - 129
 Se întoarce spre Karim așteptându-se să îl vadă contrariat, jenat poate de
greșeala evidentă în declarații, dar, în loc de asta, chipul șefului poliției e doar
posomorât.
— Am spus că echipa de fotbal feminin a apărut în cursul anchetei.
— De ce?
— Fiindcă m-au dus până-n pânzele albe și m-am gândit să le dau, totuși, un
os de ros. Numai că, din păcate, mi-a scăpat chestia asta. Până la urmă, cine știe,
poate că tot scandalul va scoate ceva la suprafață.
Sven Sjöman li se alătură. Nu-și poate înfrâna zâmbetul când vede cele scrise
pe ecran.
— Am putea da o dezmințire, sugerează.
— Nici vorbă de dezmințiri, îl contrazice Karim. Vom vedea cum mai
evoluează lucrurile.
Până în acest moment, Malin fusese de fiecare dată impresionată de abilitatea
cu care Karim se descurca între reprezentanții mass-media, de capacitatea lui de
a se prezenta în lumina reflectoarelor. Or, acum, uite ce-a ieșit… ce mai
încurcătură!…
O să ne ia lumea drept ultimii proști. Cuvintele acestea pot face praf o
grămadă de treburi…
Căldura ne-a înfierbântat creierii, își zice Malin întorcându-se la biroul ei.
Se uită de la distanță la Karim. Trupul musculos al acestuia, îmbrăcat în
costumul elegant, prăbușit în fotoliu, iradiază un nou fel de oboseală, cum nu mai
văzuse la el, de parcă s-ar fi săturat de întreg circul mediatic, de schimbul ridicol
de informații și de păreri, de parcă ar fi căutat cu disperare clarificarea situației,
fără ambiguități, în alb și negru.
Să ai noroc, Karim! îi urează Malin în gând. Află însă că de milioane de ani
lumea nu mai trăiește doar în alb și negru, ci se compune din milioane de culori.
După care telefonul începe să sune.
— Fors.
— Viktoria Solhage sunt. Am citit presa pe Internet. Cred că înțelegeți că sunt
dezamăgită.
— Viktoria, eu…
— Prejudecățile ne conduc și se răspândesc tot mai mult, doamnă Fors. Și eu,
care avusesem încredere în dumneavoastră…
— Viktoria…
Clic.
Tăcere. Atât. Doar senzația că totul o ia razna.

VP - 130
 31.

Niciun aparat de climatizare nu face față aici, în subsolul acesta, nici măcar
ventilatoarele nu par eficiente, iar ferestruicile larg deschise care dau către curte
lasă să intre un aer încă și mai cald decât cel dinăuntru.
Sala de fitness din beciul comisariatului este unul dintre cele mai dragi locuri
ale lui Malin de pe tot pământul.
Și trebuie să vină aici, cu toată canicula.
Zece minute pe covorul rulant pentru alergare sunt de ajuns pentru a-i uda
leoarcă tricoul. Are senzația că se evaporă cu totul.
Gândul o duce la Nathalie Falck. I-ar plăcea să mai stea o dată de vorbă cu ea,
dar ce noutăți ar mai putea afla?
E îngrozitor de obosită și căldura excesivă face să îi fie rău. De altfel, chiar și-
a golit conținutul stomacului în pubela de lângă ușă.
Aici e singură mai tot timpul. Ceilalți se antrenează în oraș. Câteodată îi mai
ține companie Johan Jakobsson, când își mai găsește ceva timp liber între dus-
întorsul de la creșă și celelalte obligații părintești. E evident în ce măsură îl
epuizează viața de familie: deși tânăr, deja au început să îi apară riduri pe frunte.
Malin are treizeci și patru de ani. Și mie ar putea să îmi apară ridurile de pe
frunte, își zice. Pe cele deja existente și le urăște.
Dă-o-n mă-sa, trebuie să dau afară tot rahatul ăsta dacă transpir. Tot rahatul
ăsta pe care l-a băgat vara în noi.
Nu mai e mult până se întoarce Tove. Și Jan. De ce i-o fi lipsind și el, cu toate
că nu mai trăiesc împreună de mai bine de zece ani?
Ne-am apropiat de când ne-am despărțit. Poate oare funcționa dragostea și
așa?
•
Se gândește la faptul că i-a mințit când i-a anunțat că nu îi poate duce la
aeroport. Trebuiseră să se ducă până la Skavsta pentru a lua un avion Ryanair
până la Londra, de unde și-au continuat drumul cu un alt avion, britanic, care
mergea direct în Bali.
Și-au spus la revedere în ușa apartamentului, iar Jan comentase încurcat:
— Ar fi trebuit să vii și tu cu noi.
În clipa aceea a simțit nevoia să se arunce spre el, să îl lovească, să îl calce în
picioare deși, totodată, și-ar fi dorit să fie lângă el în avion, cu capul sprijinit de
umărul lui și cu Tove dormind alături.
În loc de asta, spusese:
— Jan, știi că nu se poate, ce naiba!

VP - 131
 Pronunțase aceleași cuvinte de mii de ori, ba în șoaptă, ba țipând. Cuvinte
care funcționau și ca un soi de formulă comună de exorcizare, dar și ca o formă
de adevăr.
Se dusese direct la culcare. Ba nu. Se dusese direct la Daniel Högfeldt, care o
luase în brațe și o întinsese pe pat. Și o eliberase de tristețe intrând în ea. Era
bine.
În drum spre comisariat, Malin trecuse prin fața spitalului.
Rămâne o bună bucată de vreme în sala de fitness, după care mai trăncănește
vreo jumătate de ceas cu Ebba, la biroul de primiri, despre caniculă și
adolescente. Ebba are gemene de șaisprezece ani care o epuizează.
După care petrece mai multe ore la birou gândindu-se, transpirând și punând
la punct hârțogăria. În sfârșit, începe să citească fișierul de la biroul de imigrări
privitor la Slavenca Visnic, pe care un coleg mai tânăr i-l trimisese prin mail.
A mers repede treaba, își zice deschizându-și adresa electronică. Așadar,
Slavenca Visnic a venit aici din Bosnia, în 1994, raportul explicând că soțul și
cei doi copii, de patru și șase ani, muriseră în urma incendierii casei lor din
Sarajevo, asupra căreia fuseseră aruncate grenade, ea fiind făcută prizonieră de
trupele sârbești când încerca să fugă din infernul din oraș. Fusese violată timp de
două săptămâni și apoi evadase. Nu voise să spună cum reușise. Apoi umblase
noaptea prin păduri și pe drumuri până ajunsese la Dubrovnik, de unde plecase în
Italia pentru a ajunge, până la urmă, la Ystad.
Gravidă. Avort la optsprezece săptămâni în spitalul din Norrköping.
Malin observă că nu se potrivește ceva în înlănțuirea datelor.
Între momentul violului și avort trecuseră cel puțin douăzeci și patru de
săptămâni.
O ființă vie fusese ucisă pentru a permite alteia să supraviețuiască.
Fotografia Slavencăi Visnic arată o femeie cu părul lung, negru, cu trăsături
puternice, cu privirea obosită, îndurerată. Dar hotărâtă.
Chiar ea să fie? se întreabă Malin. Chiar ea să fie? Își ridică ochii spre
ferestrele spitalului, puncte de lumină pe fondul unui cer care se întunecă pentru
a face loc nopții.
Continuă drumul cu pași grei către parcul din centrul orașului, cu arborii lui și
cu întunericul de sub ei.
•
Malin o ia pe o cărare care duce la pavilionul unde fusese găsită Josefin
Davidsson. Înaintează precaută, se dezbracă în imaginație și încearcă să simtă ce
s-a întâmplat.
Ai, deci, chef de ceva fete crude. Să le speli, să le cureți. Ce te atrage la ele?
Nevinovăția? De ce pe una ai omorât-o, pe când, pe cealaltă, ai lăsat-o în viață?
Nu cumva Josefin a scăpat, pur și simplu? Rănile ei sunt curate, pe ale Theresei
chiar le-ai netezit. Oare vrei să pui totul în ordine?
VP - 132
 Angoasă și singurătate.
Malin nu ar vrea să fie aici.
Balansoarele sunt nemișcate. Zgomotele orașului sosesc în ritm lent,
adormitor. Mirosul incendiilor e omniprezent, însă în seara aceasta nu se simte
decât foarte ușor, fiindcă vântul suflă către o altă direcție.
Un trosnet undeva, într-un copac. N-o fi cineva? Cumva e urmărită? Un
prădător? Malin se întoarce. O umbră neagră se aruncă în cea mai mare viteză
către ea. Ce pizda mă-sii se-ntâmplă?
Fugi! Se mișcă…
Degeaba urlu la urechea lui Malin, tot nu mă aude.
Dispar. Nu vreau să văd, să aud, să cred.
Ne vom revedea repede. Dacă nu ai de gând să mă asculți, ne vom revedea
foarte repede.
•
Sofia Freden a acceptat serviciul la bucătăria Hotelului Frimis împotriva
propriei voințe. Altfel, nu avea nici cel mai mic chef de muncă în vara aceasta.
Nu trebuie însă decât să spele vasele, chestie practică și bine plătită, așa că face
naveta de la Mjölby cu trenul, iar de la gară la hotel nu sunt decât câteva sute de
metri.
Acum e ruptă de oboseală, după o lungă zi de lucru în căldură și umezeală.
Merge fără a se gândi la ceva anume prin cel mai întunecat sector al parcului
Jämväg, coborând colina spre gară cu creierul setat pe pauză. Luminile orașului
sunt aproape. Pe aici nu i se poate întâmpla nimic. Și-a pus căștile iPod-ului,
ascultând muzica pe care a downloadat-o de pe Internet.
Trece pe lângă câteva tufișuri dese, pe lângă un arțar și un stejar. Fredonează.
De asta nici nu aude că în spate, în tufișuri, se mișcă ceva, nu aude că se apropie
cineva, simte doar, dintr-odată, puterea unui braț care îi înlănțuie șoldurile și,
peste câteva secunde, se trezește întinsă pe pământ, între patru tufișuri mari de
scoruș, pe unde pute a urină, luptându-se să își salveze viața.
•
Căprioara a rupt-o la fugă. Când animalul a simțit prezența lui Malin, s-a
întors îndepărtându-se către scena din fața Hotelului Ekox.
Inima polițistei bate de să-i sară din piept după o asemenea explozie de
adrenalină. Pătrunde în pavilion, se așază pe o bancă și încearcă să vizualizeze
imaginile pe care le simte. Oameni și locuri. Numai că totul nu reușește să
alcătuiască decât o masă cenușie, lipsită de formă. Dintr-odată, o neliniște de o
claritate orbitoare îi cuprinde trupul.
E semn bun dacă o căprioară îndrăznește să se plimbe prin centrul orașului.
Numai că nu doar o căprioară e acum pe afară, nu sunt doar ele două, singure,
în miez de noapte.
•
VP - 133
 Malin Fors, acum suntem două.
Atâta doar că Sofia Freden încă nu realizează situația. O să încerc să o ajut
eu cum pot.
Mă tem însă că de mine nu voi mai reuși să am grijă, atât mi-e de frică.
Ar fi cazul ca Malin să îmi mai potolească starea de neliniște. Cam asta ar
trebui să facem noi, ființele omenești, unele pentru altele.
Acum știu.

32.

Marți, 20 iulie

Orologiul companiei regionale de servicii Tekniska Verken arată ora 4:42.

E deja destulă lumină afară. Bicicleta neagră alunecă puțin pe asfalt. Drumul
cel mai scurt de acasă până la Stängebro trece pe lângă Cloetta Center, prin
tunelul de sub calea ferată și pe lângă parcul Jämväg.
E mahmur.
Oricum, tot Superman sunt, își zice Patrik Karlsson pedalând prin tunel.
Aseară au făcut un grătar în grădină, apoi părinții i-au plecat la țară și uite-l
acum în drum spre Hotelul Frimis, unde trebuie să pregătească micul dejun
pentru clienți. Să fiarbă ouăle, să aranjeze mesele și, când în hotel sunt turiști
germani, fără chifle. Altfel, la bagă pe toate prin buzunare pentru mai târziu.
În tunel e mai cald, însă traversarea nu ține decât câteva secunde. Trece prin
fața agenției de voiaj și intră în parcul Jämväg.
Sofia o fi lucrând și ea acum, de dimineață?
Prin fața ochilor îi defilează tufișuri și copaci. Atâta doar că… e ceva sub
tufișurile astea, ceva ce se întrezărește în lumina slabă a zorilor și care nu prea ar
avea ce căuta pe acolo.
Patrik Karlsson se oprește. Lasă bicicleta pe iarbă.
Îi e rău din cauza vinului ieftin băut aseară, dar ceea ce vede chiar că îi aduce
stomacul în gât.
Tremură tot făcând câțiva pași înainte. Între tufișuri e un corp omenesc!
Întoarce-te! Nu te duce acolo!
Corpul e gol și alb.
Cu ochii holbați. Gri-albastru-alb, tot ce trebuie, numai viață nu… Sofia! Cea
care lucrează la bucătărie.
Azi n-o să mai spele vasele, își zice Patrik Karlsson înainte de a lăsa să îi
scape un urlet.

VP - 134
 •
— Iar s-a-ntâmplat!
Vocea lui Zeke e mai epuizată decât oricând. Malin nu i-a mai auzit-o așa
niciodată. Epuizată altfel, nu resemnată, ci aproape indiferentă, lucru care cu atât
mai mult o șochează.
Cunoaște bine această indiferență, fiindcă a observat-o la colegi mai în vârstă,
însă nădăjduise ca Zeke și ea să nu ajungă nicicând așa, oricum nu Zeke, fiindcă
înflăcărarea cea aproape înnăscută din ochii lui verzi nu se poate stinge…
În pat, sub cearșaful ud de transpirație, fără nimic pe ea, Malin refuză să se
pătrundă de înțelesul cuvintelor. Speră că a fost găsită o fată care se plimba așa,
prin parc, nu contează cum și unde, însă tonul vocii lui Zeke îi spune că în niciun
caz nu despre asta e vorba.
Soneria telefonului o smulsese dintr-un somn fără vise. Iar s-a-ntâmplat.
Joi au găsit-o pe Josefin. Duminica trecută, pe Theresa. Acum, după două zile,
iarăși. Moartă?
— Cum e?
— Mai rău.
Malin strânge pumnul care nu ține telefonul.
— Fir-ar al dracului, n-ar fi trebuit să se mai întâmple o dată!
— Da, șoptește Zeke. Chiar e timpul să prindem demonul ăsta.
•
Apartamentul lui Malin e la doar două sute de metri de noul loc al crimei.
Merge încet pe partea umbrită a străzii St. Larsgata. Trage de timp fără niciun
chef de a vedea pe viu ce o așteaptă.
Nu mai miroase nici a foc. Astăzi, vântul suflă în direcție contrară. Și, totuși,
Malin încă îl simte. Pe deasupra orașului șuieră de-acum un nou refren.
Canicula. Imobilitatea verii. Frica. Certitudinea că Răul e la pândă.
Fetelor, rămâneți acasă. Nu mai ieșiți în oraș. Dacă e neapărat nevoie, faceți-o
doar în grupuri, numai ziua și fiți foarte atente.
Frica e un parazit care va răpi puțin câte puțin întreaga bucurie de a trăi a
orașului. Asta dacă nu vom reuși să îi punem capăt cât mai repede, își zice Malin.
Trece prin fața redacției de la Corren. Cu siguranță Daniel este deja în parc.
Zeke îi comunicase că și victima, și tânărul care a descoperit-o lucrau
amândoi ca sezonieri la Hotelul Frimis.
Malin preferă să se gândească la orice altceva ca să țină cât mai departe, încă,
tabloul care i se va oferi peste câteva clipe, imediat ce va trece de colțul străzii:
mașini ale poliției, polițiști în uniformă, cordoane de securizare și, evident,
jurnaliști și fotografi.
Arbuști pitici mărginesc aleea. Un aranjament frumos. Rododendroni să fie?
Nu, scoruși, tei și stejari.

VP - 135
 Karin Johannison stă pe vine între tufișuri. Malin zărește materialul roșu-
deschis al minunatei rochii pe care prietena ei o mai purtase de curând.
Karin este aplecată peste cadavru.
— Se numește Sofia Freden.
Malin percepe oboseala din vocea lui Karin. Nici indiferență, nici resemnare,
mai degrabă o imensă milă, empatie, lucruri destul de neobișnuite pentru Karin.
— Încă una, spune aceasta ridicându-se.
În ochi Malin îi citește însă nu doar empatia, dar și furia.
— Încă una, repetă.
Malin dă din cap, apoi se concentrează asupra cadavrului. Ochi închiși, piele
aproape translucidă, albă, urme de zgârieturi deschise, profunde pe piept și foarte
regulate, în pofida sângelui scurs. Răni cu totul diferite de cele provocate
Theresei și Josefinei. Sângele oferă corpului un aer de o liniște bizară, rezultat al
contrastului dintre roșul acestuia și albul pielii.
Miros de clor pătrunzător.
— Parcă ar arde, zise Malin. Poți să îmi spui ceva despre răni? Sunt diferite
de cele ale celorlalte două fete. Și e și mai mult sânge.
— Despre răni? întreabă Karin. Așa e, sunt diferite. Aparent au fost produse
de niște gheare sau ceva de genul ăsta. Gheare de pasăre mică, de porcușor de
Guineea, poate de iepure ori de pisică. Sângele? Mdaa… Criminalul cred că ori
nu a avut timp să o spele, ori a așteptat să se oprească sângerarea. Totuși, suntem
în plin centru al orașului.
Vocea lui Karin nu mai are nimic din superioritatea ei obișnuită, ceea ce o
face mai plăcută, mai blândă.
Gheare de iepure.
Ce cauți? Crezi că ți se vor rezolva toate problemele, că ți se vor împlini toate
dorințele doar dacă descoperi fata potrivită? Asta e?
Se gândește la cuștile de la ferma lui Lollo Svensson.
— Criminalul încearcă ceva, spune Malin întorcându-se către Karin. Tipul
rănilor se schimbă de fiecare dată.
— Posibil. Dar cum să aflăm ce vrea?
Din depărtare, se aude vocea lui Daniel Högfeldt:
— Malin, e același criminal?
Karin răspunde ea întrebării, încet, întoarsă către Malin:
— Urme de vopsea albastră în vagin, corpul spălat, strangulare. Garantez că
avem de-a face cu același ucigaș.
Malin o privește lung și îi face un semn discret cu ochiul în loc de răspuns.
— Am fi putut fi în locul lor, Malin, dacă am fi fost mai tinere.
— Cine a găsit-o? Unde e?
— Acolo, în parcare, în mașina lui Martinsson.
•
VP - 136
 Patrik stă pe bancheta din spate, complet răvășit. Probabil își spune că poliția
are suspiciuni și în ceea ce îl privește.
— Patrik, nici nu ne-a dat prin cap că dumneavoastră ați fi putut face așa
ceva. Nici măcar o singură clipă.
Instalația de climatizare zumzăie, producând unul dintre cele mai obișnuite și
mai miraculoase sunete ale acestei veri.
— V-am verificat deja alibiul, adaugă Zeke. Știm și că ați lucrat împreună.
Vrem doar să aflăm dacă ne-ați putea spune despre Sofia Freden ceva care ar fi
de interes pentru ancheta noastră.
— Am vorbit doar de două sau trei ori cu ea.
Obrajii îi tremură.
— Spăla vasele. Și mereu zicea că ar fi preferat să tragă mai degrabă ca
picoliță la restaurantul din Tinnis, unde fusese vara trecută.
Tinnis, se gândește Malin. Aș da o avere să mă pot duce să fac o baie acolo în
clipa asta.
— Practic, n-o cunoșteam. Sigur, mi se părea foarte frumoasă. Dar, cum v-am
mai spus, pur și simplu mă duceam la lucru și am trecut pe aici din întâmplare.
Sofia se întorcea de la muncă, își zice Malin. Nu cumva întâlnirea cu
criminalul a fost doar o întâmplare?
— Știți unde locuia Sofia?
— La Mjölby. Cu siguranță se ducea la tren.
— Mjölby?
Malin închide ochii.

33.

Este una dintre zilele acelea în care i-ar plăcea să bea două, trei sau patru beri
la prânz, după care să își petreacă restul după-amiezii cu o sticlă de tequila.
Numai că așa ceva nu se întâmplă niciodată. Nu cedează acestui gen de dorință
și, în loc de asta, intră la ședința matinală târzie, de la comisariat.
Karim Akbar are o față serioasă, iar tabla albă din spatele lui lucește ușor în
lumina filtrată de storurile coborâte.
Sven Sjöman e în stânga lui, cu pungi negre, groase, sub ochi, cu cămașa
galbenă, spălăcită întinzându-i-se peste pântecele rotund și Malin știe în ce hal
suferă din cauza căldurii. În vara asta infernală se târâie de colo-colo cu mai
multă dificultate decât ceilalți. Astă-primăvară se dovedise deja mai obosit decât
oricând, însă Malin nu îl întrebase care e cauza, fiindcă nu voia să scoată la
lumină un adevăr de altfel evident și nici să se gândească ce s-ar întâmpla dacă s-
ar pensiona pe caz de boală ori inima i-ar ceda dintr-odată. E mentorul ei.
VP - 137
 Zeke stă față în față cu Sven, întins ca un arc, cu spinarea încordată, gata să se
măsoare cu oricine și cu toată lumea. Privirile îi sunt lacome, nu are nimic de
ascuns, un bărbat dezbrăcat de orice subterfugiu.
Colegii de la Motala și de la Mjölby participă pentru întâia oară la o reuniune
generală.
Per Sundsten pare dublura mai tânără și fără copii a lui Johan Jakobsson: slab,
sportiv, cu figură luminoasă. Hainele îi sunt prost călcate și părul puțin cam prea
lung. Inocență, priviri atente și nas ascuțit, cu vârful aplecat spre buzele subțiri.
Pare inteligent, își zice Malin.
Waldemar Ekenberg e de multă vreme în poliție. Un degenerat cu o pasiune
recunoscută pentru violență. Țigările i-au săpat șanțuri adânci pe chip, e foarte
slab și pare trecut de cincizeci de ani. Părul i-a încărunțit, dar ochii verzi-cenușii
sunt uimitor de limpezi, părând a spune: Punem noi mâna pe demonul ăsta!
Karim începe:
— Karin Johannison a confirmat că avem de-a face cu același tip de vopsea ca
și în cazul celorlalte două victime. Vom dispune și de alte detalii tehnice în
cursul zilei de azi sau, cel mai târziu, mâine. Așadar, avem mai mult sau mai
puțin certitudinea că este vorba despre același agresor. Sau agresori.
— Hmm, se aude Waldemar Ekenberg clar și tăios. Vinovatul cu siguranță nu
face parte dintre apropiații victimelor. Fiindcă, după toate aparențele, nu există
nicio legătură între aceste fete.
— Așa e, aprobă Zeke din cap.
— Malin, tu ce părere ai? întreabă Sven.
Așteaptă cu toții ca, din spusele ei, să apară ceva care să facă ancheta să
avanseze.
— Trebuie să aibă el un plan. Numai că încă nu îl sesizez. Părinții Sofiei
Freden au fost informați?
Își amintește de mama Theresei Eckeved, care se prăbușise plângând în holul
de la intrare. Tatăl își mai păstrase o brumă de stăpânire de sine, însă pe întregul
lui chip se putea citi: nenorocirea abia de acum începe.
— La Mjölby și-au luat asupra lor sarcina Persson și Björk, anunță Waldemar
Ekenberg. Sunt băieți buni și o vor face cât mai atent cu putință. E de fiecare dată
foarte delicat… O să îi și interogheze pe părinții Sofiei.
Foarte delicat… Malin știe bine cuvintele acestea, modul de a ți le alege, cât
trebuie să îți chinui creierul pentru a-ți lua o anume distanță față de ceea ce ești
nevoit să faci.
Urmează un raport succint al lui Per Sundsten.
Vecinii de la Sturefors nu au văzut și nu au auzit nimic, iar delincvenții sexual
verificați de Ekenberg au toți alibiuri beton. Cel puțin cei cinci interogați, din
totalul de zece.
— Continuăm astăzi cu ceilalți, dar mă îndoiesc că o să apară ceva interesant.
VP - 138
 — Tot nu am dat de proprietăreasa chioșcului, intervine Malin. Trebuie să fie
plecată pe undeva, în vreo excursie, deși chioșcurile nu e normal să fie închise
acum, în mijlocul verii.
— Încurcătura cu echipa de fotbal feminin a fost mai mult sau mai puțin
uitată, anunță Karim. Ăsta e avantajul când lucrurile se precipită: nu mai are
nimeni timp de mărunțișuri. Însă a fost o lipsă de abilitate din partea mea.
Mărturisire retorică în cadrul grupului. Am făcut-o de oaie, băi, iertați-mă și
respectați-mă din nou, de acord?
Lasă, Karim, eu te respect. Ești un șef de poliție mai bun decât majoritatea.
Ia cuvântul Sven:
— Din partea celor de la Yahoo și Facebook încă nu am primit nimic. După
câte se pare, nu intenționează cu niciun chip să își divulge informațiile. Yahoo
spune că este nevoie de un mandat judiciar din Statele Unite. Facebook nici
măcar nu ne-a răspuns. Iar computerul Louisei Svensson este curat. Numai că ar
fi putut șterge singură totul, așteptându-se la percheziție.
Sven inspiră adânc.
— Continuăm și cercetările în vederea descoperirii modelului de godemiche,
dar, deocamdată, nu avem nimic concret.
Își trece mâna prin păr.
— Ce părere aveți, cum ar trebui mers mai departe?
Sven conduce ancheta, dar e ca și cum responsabilitatea ar trece de la unul la
altul ca o cărămidă încinsă, cu care nimeni nu vrea să se ardă.
Instalația de aer condiționat geme, scâncește și se oprește.
— Căcat! Măcar o dată mergea și chestia aia! În câteva minute o să
înnebunim de căldură aici! se plânge Zeke.
Așteaptă toți ca Sven să preia inițiativa și să îi direcționeze într-un fel sau
altul. Așa că li se adresează din nou:
— Sundsten și Ekenberg, veți interoga martorii din jurul hotelului și colegii
Sofiei Freden. Malin și Zeke, încercați să dați de proprietăreasa chioșcurilor și
vedeți dacă nu cumva Josefin Davidsson nu își amintește, totuși, ceva. Treceți și
stați un pic de vorbă. Altfel, nu ne rămâne decât să sperăm că apare vreun
martor, că e cineva care a văzut sau a auzit ceva. Poate colegii de la Mjölby vor
găsi unele informații despre Sofia Freden care să ne permită să înaintăm. Dacă
nu, va trebui să așteptăm rezultatele analizelor. Deocamdată, altceva nu putem
face. Întrebări?
Tăcere.
— Bine, zice Karim. La treabă!
•
Zeke stă în fața biroului lui Malin.
— E de parcă asasinul ar încerca să exprime ceva.
— Cât mai puțin clar cu putință, răspunde Zeke.
VP - 139
 — Mai sunt și rănile diferite ale fetelor.
— Și curățarea lor, spălarea trupurilor.
— De parcă ucigașul ar fi vrut să le redea nevinovăția.
— Josefin Davidsson e tot la spital?
— Vom verifica. Dacă nu, cu siguranță e acasă.
Zeke rămâne în fața biroului lui Malin cât timp aceasta vorbește la telefon.
Așteaptă până închide și îi explică:
— S-a întors acasă. La cererea ei.
— Crezi că, între timp, și-o fi amintit ceva?
— Nu, răspunde Malin. Dar tot vom încerca să aflăm.
Se gândește la Maria Murvall care cu siguranță își amintește atacul din
pădure, însă l-a refulat, iar conștientul ei nu mai este decât suportul unor funcții
de bază. O existență mai redusă decât pentru cea mai mare parte dintre animale.
Oare asta poate face Răul dintr-o ființă omenească?
Aparent, da.
Telefonul lui Malin sună. Este Ebba, centralista.
— Cineva vrea să stea de vorbă cu tine, Malin, însă ține la anonimat și
vorbește cu un puternic accent străin. Spune că e ceva legat de fete.
— Dă-mi imediat legătura.
Vocea, accentul și prejudecățile se aprind dintr-odată. Chiar dacă Malin
refuză să accepte: bărbatul de la celălalt capăt al firului pare pur și simplu idiot.
Vorbește o suedeză aproape de neînțeles.
— Spun așa, Behzad Karami, n-are niciun alibi de căcat, familia mințește tot
timp, iese noaptea, și aseară, știu eu. Mai trebuie întrebați, mințit toată lumea.
Face șmecherește dubios noaptea, dispare uite-așa.
Cum de ești așa de sigur? își zice Malin, apoi întreabă:
— Cum vă numiți?
Pe ecran nu este afișat niciun număr, bărbatul, în sfârșit, mai degrabă
adolescentul, sună, probabil, de la o cabină telefonică.
— Mă numesc deloc.
— Așteptați puțin…
Clic.
Malin se întoarce spre Zeke și îi aruncă o privire întrebătoare.
— Behzad Karami reintră în anchetă. Trebuie să îi mai verificăm o dată
alibiul.
— De acord, însă de unde să începem? Behzad Karami, Slavenca Visnic sau
Josefin Davidsson?
Malin ridică din umeri.
— De la cine are aer condiționat acasă.
— Atunci începem cu Josefin, hotărăște Zeke. După câte se pare, Visnic asta
nu poate fi contactată.
VP - 140
 34.

— Nu stă și Karim prin zona asta? întreabă Zeke ștergându-și picăturile mari
de transpirație ajunse până pe buze.
— Da, are o casă pe undeva pe aici, confirmă Malin gândindu-se la norocul
Josefinei Davidsson de a mai fi încă în viață.
Opresc mașina în parcarea unei școli.
— Cred că la școala asta e înscris și băiatul lui Karim, spune Malin în timp ce
înaintează încet către numărul 12, traversând mica grădină și apăsând pe butonul
soneriei care, totuși, rămâne mută.
Malin apucă inelul care atârnă din gura unui leu fixat pe ușa de la intrare, dar,
în același moment, ușa se deschide câțiva centimetri. Josefin îi privește prin
spațiul îngust.
— Bună ziua. A, dumneavoastră erați. Ce doriți?
— Doar să îți mai punem câteva întrebări, explică Malin. Să vedem dacă nu
cumva îți mai amintești ceva. Măcar cât de cât.
— Intrați.
Josefin deschide complet ușa. E îmbrăcată într-o rochie roz-deschis care îi
flutură în jurul trupului, iar părul îi este ud. Cu siguranță, tocmai era la duș, își
zice Malin. Cu toate acestea, bandajele de la mâini și de la picioare sunt uscate și
curate.
Josefin o ia înainte, prin casă, trece pe lângă bucătărie și îi conduce în livingul
în care două canapele Chesterfield de un roșu-închis sunt așezate față în față. Pe
terasă se zăresc un hamac și mobilier de plastic. În încăpere miroase a fum, a
transpirație și a zahăr ars.
Malin și Zeke se așază unul lângă altul, iar Josefin ia loc în fața lor. În casă
pare mai matură decât o știau…
— Tot nimic nu îmi amintesc, începe Josefin. Și de ce aș vrea să o fac?
Își înconjură genunchii cu brațele, privind în gol.
— Părinții nu sunt acasă? întreabă Malin.
— Sunt la muncă.
Josefin întoarce ochii spre ei.
— Dacă nu vrei să stai singură acasă, cu siguranță ar putea rămâne și ei cu
tine.
— Da, dar ar câștiga mai puțini bani. Așa că preferă să se ducă la serviciu.
— Nu ți-e frică să te știi singură?
— Nu. Cum tot nu îmi amintesc nimic, de ce mi-ar fi frică? Doar nu se poate
întâmpla încă o dată. Cel puțin așa cred.
Cineva ți-a făcut un mare rău, îi spune Malin în gând.

VP - 141
 — De ce te-ai dus singură la cinematograf? o întreabă polițista. De obicei
mergi cu prietenii, nu?
— Prefer să merg singură. Nu-mi place să-i aud pe alții comentând în jurul
meu când mă uit la un film.
— Înțeleg. Ai putea totuși să încerci să îți amintești ceva? Ce ai făcut în seara
aceea, ce s-a întâmplat?… Poate că ai putea capta o imagine, un cuvânt, un
miros, mă rog, ceva – ceva, nici nu contează ce, orice ți-ar trece prin minte. Te
rog, încearcă.
Malin își dorește să o convingă cu orice preț, pe un ton care ar trebui să
însemne, pentru Josefin: amintirile sunt aici, iar tu trebuie să ne ajuți.
Fata închide ochii, se concentrează, dar îi deschide repede. Se uită resemnată
la Malin și la Zeke.
— Îmi pare rău.
— Dar când visezi? nu se lasă Malin. Ce vezi în vis?
— Niciodată nu îmi amintesc visele, răspunde Josefin.
•
La plecare, Malin se uită în oglinda de pe coridor. O vede pe Josefin așezând
o cratiță cu apă pe un aragaz vechi. Fără să știe de ce, intră în bucătărie și pune o
mână pe umărul fetei.
— Ce ai de gând să faci în restul vacanței? o întreabă, iar Josefin tresare și se
întoarce.
— Nimic deosebit. Mă gândisem să lucrez la chioșcul piscinei de la Glyttinge,
dar am lăsat-o baltă după trei zile. Prefer, totuși, să nu muncesc în vacanță.
Malin încremenește.
— O cunoști pe Slavenca Visnic?
Josefin izbucnește în râs.
— După părerea mea, nimeni nu o cunoaște.
•
— Trebuia să lucreze pentru Slavenca Visnic, dar a plecat după numai trei
zile.
Malin încearcă să rămână calmă.
— Căcat! înjură Zeke. Căcat, căcat, căcat!…
— Mi-a spus unde am putea da de Slavenca. Nu crede că e plecată în vreo
călătorie.
— Atunci, unde?
— În pădure, pentru a lupta cu incendiul ca voluntară. După câte se pare,
vorbea tot timpul despre incendii, spunând că se caută oameni care să îi ajute pe
pompieri.
— Poate că Josefin are dreptate. Familia Slavencăi a murit la Sarajevo, într-un
incendiu. O grenadă a lovit casa în care îi locuia familia.

VP - 142
 La vremea aceea, Jan se afla în Bosnia, într-o echipă de ajutorare. Văzuse o
mulțime de orori, fără a-i fi vorbit vreodată mai clar despre ele.
Tăcere.
Pierdere de memorie.
•
Șoseaua merge direct spre perdeaua de fum. Mașinile sunt aliniate la liziera
pădurii în flăcări. Incendiul ajunsese la malul lacului Hultsjön, iată de ce o
luaseră prin Ljungsbro, pe drumul spre Tjällmo care traversează pădurea, același
drum pe care mai fuseseră iarna trecută, când lucraseră la cazul Bengt
Andersson.
Malin formează numărul lui Sundsten pentru a-l ruga să verifice noul alibi al
lui Behzad Karami.
— Ok. I-am interogat pe toți cei care locuiesc în jurul parcului Järnväg și în
jurul hotelului. Nimic. La ora aceea oamenii dormeau.
Închide și îl sună pe Sven Sjöman pentru a-l informa asupra noii piste.
— Bine, îi răspunde acesta. În sfârșit…
Se apropie de foc, de fumul care pare o ceață densă. Cerul își schimbă
culoarea din albastru în gri, devenind mohorât și, cu fiecare secundă, simt
temperatura crescând. Malin ar prefera să se întoarcă, să o ia la fugă înainte ca
pielea să i se înroșească de sudoare, să îi fiarbă, să i se înnegrească. Mirosul e tot
mai pătrunzător. O lume arsă, în care duhoarea de carne friptă de vie e însoțită de
bocetul copacilor devorați și ei de flăcările lacome.
O iau pe un drum forestier pietruit, urmând un camion al pompierilor. Un
elicopter se rotește deasupra lor, dar dispare din raza vederii înainte de a ajunge
în zona flăcărilor. Oameni cu fețele înnegrite de funingine, cu ochii ascunși de
ochelarii de protecție, trec drumul.
— Ce mașină are? întreabă Zeke cu mâinile așezate calm pe volan, îndreptând
automobilul încet către linia focului.
Arborii din jur s-au făcut scrum și prin aer zboară fulgi de cenușă.
— Conform registrului auto, conduce o camionetă Fiat albă.
— N-o văd pe aici.
Pe o alee laterală e parcată o ambulanță și doi pompieri se odihnesc în
apropiere.
Și exact în infernul acesta ține Jan morțiș să se întoarcă…
Mai departe se zăresc limbi de foc țâșnind deasupra coroanelor copacilor.
— N-au mai fost niciodată asemenea incendii în Östergötland, spune Zeke.
Știai că focul e în stare să treacă de la o coroană la alta și pe o distanță de
cincizeci de metri? E ca o explozie, superpericulos.
Deocamdată nu a murit nimeni. Și rămâne speranța că bilanțul nu va suferi
modificări.

VP - 143
 Trec pe lângă încă un camion de pompieri, ceva mai mic, în cabina căruia
Malin recunoaște doi dintre colegii lui Jan. O recunosc și ei, salutând-o din cap.
— Rezistenți de să tai lemne pe ei! exclamă Zeke.
— Corect, confirmă Malin.
Mașinile sunt tot mai puține, la fel și voluntarii, numeroși pompieri umblă
prin pădure înaintând cu greu și retrăgându-se iar și iar din fața vegetației în
flăcări. Dintr-odată, zăresc camioneta albă.
— Măi, să fie! strigă Zeke.
— Numărul de înmatriculare corespunde, anunță Malin.
Parchează lângă Fiat și deschid portierele. Căldura infernală ce domnește
invizibilă în pădure se abate asupra lor. Aerul e plin de un miros înțepător, iar
zgomotul focului e ca un șuierat întunecat, de parcă însuși Dumnezeu ar vrea să
îi prevină asupra pericolului.
Nivelul temperaturii este aproape insuportabil.
— Chiar și pentru un finlandez ar fi cam mult, glumește Zeke de parcă i-ar fi
citit gândurile lui Malin.
— Cu siguranță sunt cel puțin patruzeci și cinci de grade aici.
Se aud țipete și urlete, apoi două fuioare de fum alunecă pe deasupra solului
și, în urma lor, dintre arborii arși își face apariția o femeie la fel de înaltă ca
Malin, cu hainele carbonizate și chipul înnegrit.
— Slavenca Visnic, presupun, o întâmpină Zeke.
— La dispoziția dumneavoastră. Poate…

35.

Slavenca Visnic,
Sarajevo și periferia acestuia,
ianuarie 1994

Explozii în noapte se aud rar, dar când, totuși, se întâmplă, copiii se trezesc
din somn și eu trebuie să îl strâng în brațe pe Miro, care de-abia are trei ani, pe
când Kranska se agață de mâinile tatălui ei, cu privirea înspăimântată îndreptată
spre mine, de parcă eu aș putea-o salva.
Exploziile se apropie, făcând pământul să se cutremure.
Sub pătură simt pielea caldă a băiatului meu prin pijama și îi aud bătăile
rapide ale inimii, bătăi care-mi trădează neputința. Știe de acum că propria lui
mamă nu e în stare să îl apere de frică. Suntem toți în pat, fără a putea să
dormim, dar tot respirăm împreună și, în ciuda războiului care a turbat în fața
VP - 144
porții noastre, ridicat la rang de religie, tot credem că pe noi nimic nu ne poate
atinge. Ne simțim în siguranță înăuntrul acestui cocon țesut din dragoste și din
vise.
Într-o zi m-am dus la piață. Nu m-a nimerit niciun lunetist ascuns cine știe pe
unde, însă o grenadă a atins imobilul în care locuiam, la două etaje sub
apartamentul nostru. Flăcările probabil că au urcat extrem de rapid, fiindcă,
atunci când m-am întors acasă, toată clădirea ardea. Oamenii m-au ținut cu forța
pentru că voiam să intru, să fug lângă ai mei, sigur că știam că ard acolo,
înăuntru, și voiam să ard și eu odată cu ei.
Nici măcar cenușa lor nu am mai găsit-o. Nimic.
Focul fosforescent al grenadelor degajă o căldură foarte mare. Am dormit
printre ruinele care însemnaseră, cândva, dragostea noastră, visurile noastre, am
petrecut toată noaptea acolo, încercând să rememorez mirosurile, chipurile,
vocile, senzația de a le atinge pielea, dar tot ce simțeam nu era altceva decât
mirosul înțepător al focului și al funinginii, iar de auzit auzeam doar zgomotul
armelor care continuau să își cânte refrenul trist.
În dimineața următoare m-a trezit o burniță rece. M-am dus în pădure. Putea
să tragă cineva în mine, dar nici că-mi păsa. Norii pluteau printre dealuri și, după
câțiva kilometri, m-au prins.
Bărbații aceia, tot ce făceau ei cu mine nici nu era adevărat, nu mai eram
decât o apariție fantomatică, nimic altceva.
Eram lungită la pământ și tot ce nu era lumină, era întuneric.
M-aș fi bucurat să mă ucidă.
Dar cum puteau s-o facă din moment ce eram moartă? În vis vedeam fețele și
auzeam vocile celor pe care îi iubeam.
Du-te, mami, du-te. Nu ți-ai încheiat drumul, îmi spuneau. Și îi iubeam și îi
uram în același timp din cauză că eu încă mai eram în viață.
Mi-aș fi dorit să mai fiu împreună cu ei, să țes un nou cocon de dragoste
indestructibilă. Mi-aș fi dorit să le aud inimile bătând pe veci.

36.

— Cine-o fi putând să trăiască într-un loc atât de împuțit? gâfâie Waldemar

Ekenberg împingând cu umărul în ușa de la intrarea clădirii din Ekholmen.
Per cunoaște întreg repertoriul. Expresiile rasiste ale colegului lui mai în
vârstă, ploaia de locuri comune, totul îl deranjează, însă nu spune nimic. Nu e cel
mai potrivit moment. Crimele petrecute sunt atât de grave încât trebuie lăsate la o
parte astfel de detalii. În definitiv, pentru a face ca legea să fie respectată, uneori

VP - 145
erau obligați să o mai și încalce. Așa merg lucrurile încă de când Hammurabi
decretase legea talionului, cu al său ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.
Nu e vorba că aș fi vreun naiv, își zice Per, doar că nu am ajuns tot atât de
cinic ca Waldemar.
Nu împotriva cinismului am ceva, ci a prejudecăților. Fiecare dintre noi are
latura sa întunecată, indiferent de origine ori culoarea pielii.
Pereții casei din Ekholmen, unde locuiesc părinții lui Behzad Karami, sunt
acoperiți cu graffiti-uri de proastă calitate. Conform propriei declarații, în
noaptea în care fusese agresată Josefin Davidsson, Karami aici fusese. Părinții lui
locuiesc la al doilea etaj și nu există ascensor.
Sundsten și Ekenberg sună la ușă și așteaptă.
Prin întredeschiderea lăsată de lanțul de siguranță apare figura unei femei.
Waldemar respiră șuierător în ceafa lui Per și, agitând legitimația, spune:
— Poliția! Lăsați-ne să intrăm.
Tonul nu lasă loc posibilității de a fi contrazis. Ușa se închide la loc pentru a
se deschide apoi, imediat.
— Fac pariu că aveți o cultură de cartofi în living, rânjește Waldemar. Ori o fi
canabis? Hai?
O canapea uriașă, îmbrăcată în piele neagră, tronează în încăpere, ferestrele
sunt încadrate de perdele grele, din catifea roșie, iar pe tapetul maro și ieftin sunt
lipite fotografii în culori țipătoare, de la Teheran.
— Trăiți ca-ntr-un bordel! i se adresează Waldemar bărbatului care stă pe
canapea.
Per își spune că acesta evident se așteaptă să o ia pe coajă. Sigur că a ghicit de
ce i-a intrat poliția în casă, însă asta este: a mințit ca să-i inducă în eroare. Per
citește minciuna pe fața încordată. Privirea bărbatului nu e atât nervoasă, cât ca
de fugar. Chipul îi e simpatic și iradiază un anume calm, în pofida nasului cam
spart și a cicatricilor de pe obraji. Nu e înalt, iar apartamentul în care locuiește
pare îngrijit și plăcut. Per consideră că și Ekenberg a remarcat toate aceste
amănunte și că exact pe ele își va baza violența.
— Stai jos, îi ordonă Waldemar femeii, care se lasă să cadă pe canapea.
Trupul ei slab, îmbrăcat într-o rochie neagră, sclipitoare, aproape că dispare
între perne.
— Va să zică?… mârâie Waldemar punând mâna pe o vază aflată pe
televizor, pe care o izbește de perete cu atâta putere încât cioburile de porțelan
zboară prin toată încăperea, lovind fețele soților Karami.
Femeia țipă ceva în arabă sau persană, sau într-una dintre limbile astea, iar
bărbatul exclamă:
— Ce dracu’ v-a apucat?
Waldemar ia o fotografie de familie, o aruncă pe jos și o calcă în picioare
urlând:
VP - 146
 — Gura! Când minți poliția, nu ai decât să îți asumi consecințele.
— Eu să mint?
Per stă în cadrul ușii fără să scoată un cuvânt. Ar vrea să intervină și să îl facă
pe Waldemar să priceapă că a mers prea departe. Potolește-te, măi băiete, nu așa
trebuie să ne purtăm. Observă însă că bărbatul e pe punctul de a spune ceva,
fiindcă obiectele acelea sunt de preț pentru el.
— Fii-tu n-a fost aici în noaptea în care a fost violată Josefin Davidsson, după
cum te-ai chinuit să susții! Și-aș lăsa să mi se taie mâna dacă ați avut vreo
petrecere în seara aia. Așa că: unde era? Ce făcea? Haide, scuipă tot și repede!
— Chiar vă închipuiți că o să-mi trădez băiatul? Aici a fost. Am dat o
petrecere.
Waldemar ridică măsuța joasă cu o forță care îl uimește pe Per, după care se
repede la Arash Karami și îl plesnește peste nas atât de tare încât sângele țâșnește
pe loc.
— Credeți că n-am trecut eu prin destule? Așa credeți? Asta e nimica toată.
Karami pare a-și bate joc de ei în timp ce își revine cât de cât. Privirea pe care
o îndreaptă către Waldemar e plină de dispreț. Acesta din urmă mătură cu el pe
jos, Per e gata să se arunce între cei doi pentru a-și potoli colegul, clipă în care
femeia de pe canapea începe să urle în suedeză:
— N-a fost aici! Petrecere a fost, dar n-a venit. Nu știm ce face, n-a mai trecut
deloc pe la noi. Căutați-l și spuneți-i că ar trebui să vină și el mai des pe-acasă.
Waldemar se calmează. Îi mai trage lui Karami vreo patru pumni și se oprește.
— Deci nu știți cu ce se ocupă.
Cei doi nu răspund nimic, iar bărbatul își presează nasul cu mâna stângă
pentru a opri sângerarea.
— Știți ceva? Vă cred. N-aveți nici cea mai mică idee de ce vă face micuțul
ciuhap din dotare, care bagă contrabandă cu tot felul de chestii. Păi, nu e așa? Ce
pizda mă-sii, nu prea vă omoară grija să vă creșteți cum trebuie progenitura.
Obligându-l pe Per să se tragă înapoi, Waldemar se întoarce spre ușă spunând
liniștit:
— Știți bine că nu vă folosește la nimic să depuneți plângere. Suntem doi și
amândoi vom depune mărturie că Arash s-a împotrivit cu violență când am vrut
să îl luăm la comisariat pentru interogatoriu.
Femeia plânge pe canapea, iar Arash Karami nu mai îndrăznește să se uite la
ei.
— Ce-mbârligători! exclamă Waldemar. Păi, bine, băi, să-ncerci să duci
poliția de nas?… Țț-țț-țțț!…
În fața clădirii, într-o căldură paralizantă și sub un soare care parcă a
înnebunit, Waldemar îi spune lui Per:
— A mers super bine. Tu erai ăla bună și eu ăla rău, direct, fără s-o mai
frecăm.
VP - 147
 Cam prea bine, își zice Per venindu-i să verse.
Totuși. Obținuseră ceea ce își doriseră.
Per simte că obrajii încep să îi ardă. Aceeași senzație pe care o mai trăise pe
vremuri, când maică-sa își dăduse seama că îi furase bani din portofel.
Și brutalitatea asta… E drept, în decursul celor câțiva ani de când intrase în
poliție, observase deseori că dă rezultate.

37.

Cum de se poate supraviețui după toate cele prin care Slavenca Visnic trecuse
fără a abandona lupta? se întreabă Malin uitându-se cum Fiatul femeii dispare în
pădurea arsă, acoperită de cenușă.
Nu fusese mirată să dea de Malin și de Zeke în locul acela. I-a primit
deschisă, de parcă nu ar fi avut nimic de ascuns, ca și cum faptul că una dintre
victime fusese descoperită în apropierea chioșcului ei de pe plaja de la Stavsätter
și cealaltă îi fusese angajată nu ar fi avut nimic compromițător.
După ce îi salutase, Slavenca Visnic se spălase liniștită cu apa pe care și-o
adusese într-un bidon gri. Își frecase fața cu un detergent puternic mirositor, în
timp ce polițiștii o așteptaseră să termine, demonstrându-le astfel că ea era aceea
care stabilea ordinea de zi. Nici Zeke, nici Malin nu protestaseră. Aceasta din
urmă tușea din cauza fumului care îi înțepa ochii și nările. După ce murdăria
fusese îndepărtată de pe chip, se putuse vedea că fusese cândva frumoasă, dar
timpul trecuse, iar experiențele la care viața o supusese și munca grea o
îmbătrâniseră mult prea repede.
— Doriți să vorbiți cu mine? îi întrebase Slavenca Visnic după ce își trăsese
un tricou curat.
În jurul lor, pompieri și voluntari trăgeau de furtunuri greu de manevrat și de
pături fumegânde. Elicopterul se învârtea continuu deasupra capetelor lor,
huruitul elicei obligându-i să strige.
— Știți, le explicase Slavenca Visnic, e de parcă tot focul ăsta ar țâșni direct
din pământ!
Malin observase că vorbea aproape fără accent suedeza și îi spusese în gând:
Probabil că ai luptat mult până să ajungi aici.
Slavenca băuse apă direct din bidon.
— Vă e sete?
— Nu, mulțumim, răspunsese Zeke și continuase: Știți de ce am venit?
— Citesc și eu ziarele, ascult la radio… Doar nu mă credeți vreo proastă!?

VP - 148
 — Theresa Eckeved a fost găsită pe plajă, chiar acolo unde aveți chioșcul.
Josefin Davidsson, cea care a fost violată în parcul municipal, a lucrat pentru
dumneavoastră la începutul lui iulie.
— Cred că vi s-a părut interesant, le răspunsese Slavenca Visnic ștergându-și
fruntea. Numai că nu înseamnă nimic. Absolut nimic.
— Aveți un alibi pentru noaptea de miercuri spre joi, de săptămâna trecută, și
pentru cea de sâmbătă spre duminică?
Malin își dorise să vadă dacă întrebarea adresată direct provoacă vreo reacție,
însă femeia îi răspunsese râzând sec:
— Nu, serile sunt mereu singură, mă rog, plec foarte târziu de aici, poate că ar
putea confirma cineva, dar alibi pentru nopțile la care v-ați referit? Nu. Doar nu
credeți că pot avea vreun amestec în toate poveștile acelea.
Răsese încă o dată, de parcă Malin și Zeke nu ar fi știut absolut nimic despre
Răul pe care ea de multă vreme îl întâlnise.
— Unde vă aflați noaptea trecută?
— În pat. Am închis chioșcurile fiindcă prefer să lupt contra flăcărilor. În
plus, este și foarte greu să găsești personal. Niciun tânăr n-are chef să muncească
într-un chioșc toată vara. Tare răzgâiați mai sunt și puștii ăștia. Uitați-vă la
Josefin Davidsson: după trei zile – gata. După care nici c-am mai avut pe cine
pune la Glyttinge.
— V-a enervat faptul că v-a lăsat baltă? întrebase Zeke cu voce neutră.
— Întrebare prostească. Oricine s-ar supăra dacă angajatul nu ar veni la
serviciu, nu?
— Angajat în cadru legal? nu scăpase Zeke replica.
— La radio s-a vorbit despre o nouă crimă, schimbase Slavenca Visnic
discuția, și pot jura că nu aveți ce legătură stabili între mine și fata de acum.
— Vă place focul, nu-i așa? Doar de asta ați venit aici, intervenise Malin.
Tentativă de provocare.
— Urăsc focul. Deci, vreau să îl sting.
Când sunt lăudați, oamenii încep să vorbească – încă una dintre formulele
sfinte ale lui Sven Sjöman.
— Știu prin ce ați trecut, continuase Malin. Și vă admir curajul. Și faptul de a
fi reușit să vă puneți la punct propria afacere.
— N-am avut de ales.
— Nu ați observat nimic suspect la Stavsätter?
— Nu, nimic. Doar câinele care a dezgropat-o.
— În momentul acela erați și dumneavoastră acolo, nu-i așa? întrebase Zeke.
După care ați dispărut. Unde v-ați dus? Alții, în locul dumneavoastră, nu s-ar fi
mișcat de acolo.

VP - 149
 — Nu suport mulțimea înfierbântată. Iar morți am mai văzut. Așa că am
preferat să mă duc să deschid chioșcul de la Hjulsbro. Cadavrul fetei chiar nu îi
mai făcea pe cei de acolo să vrea să cumpere înghețată.
•
Slavenca părea mai amabilă.
— Trebuie să înțelegeți un lucru: când muncesc, vreau să vând cât mai mult
cu putință.
— Nu ați văzut pe nimeni care să se fi purtat cumva mai ciudat pe plaja de la
Stavsätter?
Slavenca Visnic căzuse pe gânduri.
— Nu.
— E ceva ce credeți că ar fi bine să ne spuneți în legătură cu Josefin
Davidsson? V-ați certat vreodată? Fiindcă ea a dat de înțeles ceva de genul
acesta.
— Da, cu siguranță își închipuie că ne-am certat. Sunt convinsă că a șterpelit
ceva înghețată și bomboane pe care, poate, le-a dat prietenilor ei. În zilele în care
a lucrat la mine nu prea a fost lume la piscină, în schimb consumul a fost enorm.
Poate că știți de problema care a apărut cu bacteriile din piscină. Au fost obligați
să închidă pentru câteva zile bazinul mare.
Malin încercase să își aducă aminte dacă citise vreun articol legat de subiect,
însă cu siguranță evenimentul îi scăpase.
— Și atunci ați dat-o afară.
— Mai bine ar fi așa: am fost mulțumită că a plecat de bunăvoie, deși a fost
singura pe care am găsit-o pentru a vinde la chioșcul din Glyttinge.
— Nu cumva ați rămas supărată pe ea fiindcă v-a furat dulciurile?
— Nu, se mai întâmplă.
— Chiar nu ar putea nimeni să vă ofere un alibi?
Malin premeditase repetarea întrebării, însă Slavenca Visnic îi răspunsese cu
o lungă privire obosită.
•
— Nu am soț. Și nici copii. Familia mi-am pierdut-o demult. După care am
hotărât să am grijă numai de mine. Oamenii au și așa o groază de decepții,
doamnă comisar.
Slavenca Visnic închisese portiera camionetei și se mai uitase o dată la ei.
— Dacă nu mai aveți și alte întrebări, aș cam pleca fiindcă nu vreau să fiu
prinsă în vreun ambuteiaj.
Ce semnifică pentru dumneavoastră culoarea albastră? mai întreabă Malin.
Prefer albul, răspunde Slavenca. E cea mai pură dintre culori.
•
Crimele de vară continuă!
Așa au intitulat porcăriile la care am fost supusă.
VP - 150
 Îngerii verii, așa zicea redactoarea de la radio cu voce îngrijorată, vorbind
despre mine, despre noi. La început nu am vrut să o cred.
Dar apoi Sofia a venit către mine. Și ea avusese dubii la început. Frica și alte
sentimente fără nume au făcut-o să nu accepte noua situație. Acum, însă, zburăm
împreună pe deasupra pădurii în flăcări.
Vârfurile coroanelor arzânde seamănă cu un vulcan. Mașinile, oamenii și
animalele se străduiesc cu disperare să facă ceva.
Mergând în Volvo către Ljungsbro, Malin trece prin câmpia ca un deșert, în
care plantele se vor transforma în curând în fosile.
Theresa pare a avea încredere în ea.
Dacă are ea încredere, am și eu.
Zice că acum e mai ușor și pentru ea, dacă tot suntem două. Dar încă nu
reușesc să mă împac cu cele întâmplate.
Suntem una lângă alta și, deși nu avem aripi, într-o oarecare măsură este
adevărat că suntem îngerii verii. Îngeri nervoși, însă, nu ca aceia din pozele din
cărțile de rugăciuni, niște fete care încearcă să își ia înapoi ce li s-a furat.
De acum suntem pure, nu-i așa? Ce mult îmi place cuvântul acesta! Al meu e.
Sunt încântată să plutesc într-o lume care rămâne fără amintiri atât cât vreau
eu, atât cât reușesc să nu mă gândesc la mâinile acelea, la mâinile albe care s-
au strâns în jurul gâtului meu, la ghearele care mi-au sfâșiat pielea, la mirosul
de clor, la groaza pe care am simțit-o înainte ca totul să dispară.
Aș vrea să îmi amintesc cine am fost și cine aș fi putut să ajung. Cum aș fi
crescut, cum aș fi fost mai mare. Cum nu voi mai fi niciodată.
•
— Zeke, nu-i așa că, sub hipnoză, îți mai poți aminti unele chestii?
Mâinile prind mai bine volanul. Malin se apleacă spre radio și reduce
volumul. Oamenii din parcare se îndreaptă către magazinele cu aer condiționat.
— Așa se spune. Dar nu am și văzut așa ceva vreodată. Cinstit, mi se pare
cam ciudat.
— Doar nu e vreo glumă. S-ar putea să meargă.
Îmi cam dau eu seama ce-ți umblă prin minte…
Avem acces la doar cinci la sută din capacitatea creierului.
— Iar te-ai uitat pe Discovery?
— Ia mai tacă-ți gura, Zeke!
Bărbatul o privește ironic.
— Ține-ți mâinile pe volan și uită-te pe unde conduci, da?
— Am înțeles, să trăiți! răspunde Zeke.

VP - 151
 38.

— Și-așa, băi, șobolan împuțit, strigă Waldemar Ekenberg lipindu-l de

peretele apartamentului pe Behzad Karami, ai crezut că te scoți doar c-o
minciună!? Da’ unul dintre tovarășii tăi te-a dat în gât! Va să zică: ce ai făcut în
nopțile de miercuri spre joi și sâmbătă spre duminică?
Behzad Karami nu renunță la aroganță. Încă mai crede că se poate descurca.
Chestia e că ai intrat rău în rahat, măi băiete, îi spune Per Sundsten în gând. O
să-ți tăbăcească pielea până o să dai afară tot ce ai în tine.
— Asta e damblaua ta: fetițele. Este? Ai dat pe spate de plăcere astă-iarnă,
când ați făcut poșta aia cu ciutancele de paișpe ani? Zi că nu e așa!
— Nu le-am…
Waldemar îl mai împinge o dată în perete pe Behzad Karami:
— Ia nu-ncerca tu să mă duci cu preșul… Voi ați violat fata. Haide, băi, zi, ți-
a plăcut? Da’ p-ormă lucrurile au luat-o aiurea. Și ați fost obligați să ucideți…
Vocea îi devine tot mai puternică cu fiecare cuvânt, după care îl lovește în
burtă. Behzad Karami se îndoaie ca un cuțit suedez și alunecă de-a lungul
peretelui pentru a se prăbuși pe podea. Waldemar face câțiva pași înapoi, cu
pupilele dilatate din cauza fluxului de adrenalină.
— Mă duc să mă piș. Stai cu ochii pe javra asta.
Behzad Karami gâfâie și trage de vreo cinci ori aer în piept, uitându-se
rugător la Per.
Nu mă mai privi așa, îi zice în gând polițistul. Nu pot să fac nimic pentru tine.
Nu vreau să mă bag fiindcă, probabil, are motivele lui.
— Mai bine ai spune repede ce ai făcut, îl sfătuiește blând. Când e vorba de
el, și eu simt că fac pe mine de frică. Dup-aia o să te lase-n pace.
— Nu e întreg la minte.
— Haide, spune ce-ai făcut. O să fie mai bine pe urmă.
— O să mă credeți?
— Depinde.
— De ce?
Behzad Karami încă mai respiră zgomotos, dar culoarea începe să îi revină în
obraji.
— De faptul că spui sau nu adevărul.
— Dar, dacă spun adevărul, o să mă credeți?
— Încearcă.
Per își coboară privirile spre Karami, care e întins pe jos, dar nu încă terminat.
— Haide, îl îndeamnă Per când Waldemar se întoarce în încăpere.
— Eeei, micuțul labagiu și-a recăpătat suflul? Biiinee. Ia să fac eu în așa fel
ca să te mai sufoci o dată.
VP - 152
 — Fă ce vrei.
— Contează pe mine, răspunde Waldemar trăgându-i două șuturi zdravene în
umăr.
Per vede clavicula dislocându-se pe sub tricou, iar țipătul exprimă o durere
teribilă.
— Care e treaba? Ne doare? șoptește Waldemar la urechea lui Behzad
Karami, care geme.
Îi pune palma pe umăr cu grijă, apoi apasă ușor în timp ce tânărul de
zvârcolește urlând. Per observă că e în pragul leșinului.
De ce te încăpățânezi să mai lupți? Fiindcă asta ți-e soarta? Fiindcă tu ai
făcut-o?
— Bine, vi-l zic, vă zic secretul meu!
•
Behzad Karami stă pe canapea, cu brațul stâng trecut peste spătar.
Waldemar e în spatele lui.
— Termină cu bocitul, băi, coaie blege.
Waldemar trage dintr-odată de brațul lui Behzad. Se aude un sunet scurt și un
fel de fâșâit de carne când articulația se așază înapoi la locul ei. Țipătul care
scapă din gura lui Karami e la fel de animalic ca și precedentele, dar și încărcat
parcă de liniște.
— Un avorton…
Waldemar rânjește.
Per nu își mai dorește decât un singur lucru: să iasă odată din apartamentul
acesta și ziua să se încheie. Numai că ziua e departe de a se sfârși…
•
— Dacă vi-l arăt, trebuie să mă credeți și voi pe mine. Nu am nicio legătură
cu crimele alea împuțite.
Behzad Karami e așezat pe bancheta din spate, cu cătușele la mâini. Sunt în
drum spre grădinile private din Johannelund, de pe marginea fluviului. Acolo i-a
invitat să îi conducă, fără a le explica și din ce motiv.
Căldura apei cenușiu-negricioase.
Peștii s-au plictisit și s-au dus la culcare. Poate vor fi fiind și ei conștienți că
până și consistența propriei cărni se transformă pe măsură ce temperatura crește.
Nu au cum scăpa. Ce fac peștii când apa ajunge prea caldă? Urcă la suprafață,
lipsiți de viață, cu burta umflată în sus, cu solzii argintii sclipind în lichidul
tulbure.
Terenurile de fotbal de la Johannelund sunt goale. Porțile așteaptă timpuri mai
răcoroase.
— Nu am nicio legătură cu crimele alea împuțite.
Cuvintele îi răsună în minte lui Per în timp ce urcă pe drumul cu pietriș bine
îngrijit ce înaintează printre aleile grădinii. Pe aici aspersoarele fac ore
VP - 153
suplimentare pentru a menține verde iarba și tufele de coacăz și de agriș.
Proprietarii se ascund pe sub umbrele sau prin niște polate șubrede.
Waldemar e calm. Behzad Karami l-a rugat să îl lase să meargă fără cătușe,
iar favoarea i-a fost acordată.
— Dacă-ncerci s-o tai, să știi că trag.
Vocea polițistului e de gheață și Karami aprobă din cap.
— Nu prea văd ce ai putea să ne arăți pe aici.
Waldemar e tot mai sceptic cu fiecare pas.
— Sper, pentru binele tău, că ai într-adevăr ceva de dat.
— Imediat vă arăt chestia, răspunde Behzad Karami grăbindu-se. E în ultima
grădină, chiar în spate, pe stânga.
Ce cald e, își zice Per când ies din umbra boscheților. Incredibil de cald.
Waldemar transpiră și el alături, dar nu pare să fie prea deranjat de căldură.
Un Superman de școală veche.
Behzad Karami împinge poarta ultimei grădini. Pe aici iarba e mai uscată, iar
cabana mai degrabă o magherniță neîngrijită și părăsită, după toate aparențele.
Intră în grădină și Per remarcă grija cu care plantele au fost cultivate, niște
tufe ca de zmeură, aliniate în rânduri perfecte, pe crengile cărora sunt niște
bobițe de culoare închisă, încă necoapte, însă.
— Acolo.
Behzad Karami le arată niște tufișuri.
Per deschide gura pentru a-l întreba ceva înainte ca Waldemar să își piardă
răbdarea.
— Acolo am fost în ultimele nopți.
Acum chiar că e de rău, își zice Per, parcă văd că-i sare iar muștarul lui
Ekenberg. Totuși, în loc de a-l lua iarăși la bătaie pe Karami, cel din urmă
oftează.
— Muri sunt. Asta fac: cultiv muri. Când eram mic, la Teheran, bunicul mă
lua cu el de fiecare dată în suk, unde mâncam mure. Acum vreau să le am pe ale
mele, pentru că mă simt foarte bine când le mănânc. Ca pe vremea când eram
mic, la bunicul, și nu eram decât noi doi.
— Și veniseși să-i uzi?
Per e sceptic.
— Nu. Am stat de pază.
— De pază?
— Căprioarelor le plac fructele necoapte. Am mâncat în cabană și am stat de
pază. Sar ușor peste gard și bagă în ele toate murele.
— Ai fost singur.
— Da.
— Nu poate să confirme nimeni?
— Nu.
VP - 154
 — De ce?
— Grădina am cumpărat-o din banii mei.
— De ce nu ai vorbit cu nimeni despre ea?
— Ce să le spun? Că m-am apucat de cultivat mure? Toți prietenii ar crede că
am înnebunit, că m-am făcut poponar ori ceva de genul ăsta.
— Poponar?
— Păi, da. Toată lumea știe că doar poponarii fac chestii d-astea.
Se uită lung după Behzad Karami, când acesta dispare la o cotitură.
— Îl cred, spune Waldemar.
— Alibiul nu e tocmai solid.
Trec din grădină în grădină, întrebând dacă nu l-a văzut cineva pe Behzad în
curtea lui. Mai multe persoane confirmă că au văzut lumină în colibă în ultima
vreme, fără a putea spune dacă era sau nu cineva înăuntru.
Behzad Karami le arătase maghernița lui înainte de a-i lăsa să plece.
Nici vorbă de bucătărie, doar un pat de la Ikea într-un colț, fără cuvertură,
cearșafuri ori perne, numai un pled cenușiu, împăturit cu grijă la picioarele
patului, iar pe parchetul galben o grămadă de mucuri de țigară. Atmosfera
dinăuntru se dovedise la fel de grețoasă ca mirosul unei burți de elan despicat
după vânătoare.
— Mure… zice Per înainte de a se întoarce la mașină. Chiar atât de simplu să
fie?
— Știe toată lumea că arabii sunt morți după mure. Și asta pur și simplu
fiindcă nu beau alcool și nu se fut suficient.

39.

— Mami!?
Vocea lui Tove, sosind de la mii de kilometri, sună pentru Malin ca un miraj
auditiv. Pe zi ce trece îi este tot mai dor de ea.
— Mami, m-auzi?
Malin stă în living, în fața televizorului pe ecranul căruia buletinul meteo
pâlpâitor promite căldură, căldură și iarăși căldură. Chestia e că nu vreau să mă
sune, deloc nu vreau, chiar nu le poate intra asta în căpățânile alea de asini
încăpățânați, în sufletele alea ale lor fericite și încântate? Deși, tare mi-ar plăcea
să mă sune de mai multe ori pe zi…
— Te-aud, Tove. Sunt la aparat.
Cu mâna liberă apucă telecomanda și dă mai încet sonorul.
— Mami, totul e-n ordine?
Eu trebuia să pun întrebarea asta, își zice Malin.
VP - 155
 — Da, totul e-n ordine, iubito. Și voi? Vă simțiți bine?
Ce i-ar mai plăcea să spună: Ia veniți voi mâine acasă. Vin eu să vă iau de la
aeroport. Tace, însă, și o lasă pe Tove să povestească.
— Astăzi am fost la o fermă de elefanți, în mijlocul junglei, la Ubud.
— Nu cumva te-ai cocoțat pe vreunul.
— Ba da, amândoi, și eu, și tati.
— Acum v-ați întors la hotel?
— Da, tocmai am fost la masă. A trecut o oră de atunci. Am făcut și baie.
Vântul nu suflă prea tare, așa că nu au mai ridicat steagul galben. Adică, atunci
când e periculos să înoți.
Să înoți. Periculos. Nu au trecut decât două săptămâni de când sunt în Bali și
Tove vorbește de parcă jumătate din viață numai acolo și-ar fi petrecut-o.
— Ai grijă când înoți!
— Sigur că da. Ce părere ai?
— Îmi fac și eu griji, Tove…
De la celălalt capăt al lumii îi parvine un oftat adânc.
— Nu-ți face probleme, mami. Oricum, nu vom mai avea timp să mai înotăm
o ultimă dată. Plecăm dimineață devreme.
— Știu. Dar tot nu v-ați culcat.
Ce i-ar mai plăcea să spună: Mi-e atât de dor de voi că simt cum mi se usucă
inima. În loc de asta, însă, dă sfaturi:
— Să fiți la aeroport cu cel puțin două ore înaintea plecării.
— Da, cu siguranță. Acum ne ducem la culcare.
— Atunci, noapte bună.
Un clic. Liniște. Căldură.
Tristețe și nostalgie. Ce-o mai aduce și ziua de mâine? Malin se gândise să
aștepte până a doua zi, dar se hotărăște să o sune chiar acum pe Viveka Crafoord.
— M-aș bucura să îți știu părerea în legătură cu acest caz. Poate mi-ai putea
spune ce fel de tip uman e criminalul sau criminala, adaugă după ce redă în
detaliu faptele.
— Îmi pare rău, Malin. Nu știu destule pentru a-ți putea spune ceva precis.
Presupun că este vorba despre o persoană solitară, care are o relație mai mult sau
mai puțin problematică cu mama sa. Dar așa se întâmplă de cele mai multe ori.
Locuiește în Linköping și, fără îndoială, aici a și crescut fiindcă e evident că se
simte la largul ei în regiune, unde comite crimele și abandonează victimele. E
obsedată de curățenie. Cu siguranță, însă, ai ajuns și tu la aceleași concluzii. De
unde obsesia asta a curățeniei? A inocenței? Cine știe?… Poate că persoana se
simte murdărită într-un fel sau altul. Rănită, abuzată sexual… sau altfel. Caută,
probabil, refacerea unei anume inocențe.
— Și altceva? Ar fi posibil să fie vorba despre o femeie?

VP - 156
 — Poate fi și bărbat, și femeie. Dacă e vorba despre o femeie, atunci e
deosebit de masculinizată. Persoana despre care vorbim a fost expusă ea însăși
violenței. Mereu se întâmplă așa.
— Și rănile?
— Faptul că sunt diferite în fiecare caz poate însemna că ucigașul
experimentează. De parcă ar căuta o formulă anume de a omorî.
— Ideea asta mi-a dat și mie prin cap.
— În locul tău aș mai scormoni prin trecutul persoanelor care au apărut deja
în cadrul anchetei. Cheia enigmei în trecut trebuie să fie. Și doar acea persoană
știe de ce totul a izbucnit abia acum. Sau poate că nici ea…
Telefonul mobil începe să sune. Malin se uită la ecran, dă să răspundă, ezită,
apoi refuză apelul.
Viveka își continuă teoria:
— Cu siguranță are serviciu, dar foarte puțini prieteni.
— Mulțumesc, Viveka.
Abia acum pune întrebarea pentru care, în definitiv, o sunase:
— Dacă aș vrea să interoghez un martor în stare de hipnoză, m-ai putea ajuta?
— Normal.
Vocea Vivekăi îi trădează excitația.
— Dacă e și martorul de acord, pentru mine nu este o problemă.

40.

— Nici nu se pune problema.

Ulf, tatăl Josefinei Davidsson, este așezat pe canapeaua stacojie, frecându-și
nervos degetele de la picioare de covorul oriental în tonuri trandafirii.
— Am auzit tot felul de lucruri despre oameni asupra cărora s-a aplicat
hipnoza și au rămas în starea aceea. Or, Josefin are nevoie de liniște.
Soția ezită, se gândește Malin, s-ar zice că încearcă să evalueze situația, însă
preferă să își lase bărbatul în pace pentru a nu îl înfuria.
Rolurile în familie sunt acum mai clare decât la spital, când îi văzuse pentru
prima oară. Refuzaseră oferta de a o plasa pe Josefin sub protecția poliției,
fiindcă lucrul de care ea avea cea mai mare nevoie era liniștea. Birgitta
Davidsson este o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o rochie cu flori albastre. Este
atât de frumoasă încât dă senzația că se plictisește alături de bărbatul ei.
Zeke, așezat în fotoliul de lângă cel al lui Malin, intervine:
— Psihologa ce va conduce ședința de hipnoză, Viveka Crafoord, are foarte
multă experiență în domeniu.
— Dar chiar ne dorim să își amintească?
VP - 157
 Ulf Davidsson nu mai este la fel de vehement ca la început.
Malin ezită, dar în gând răspunde și ea: nu. Pentru fiica ta cu siguranță ar fi
mai bine să nu își mai amintească nimic. Apoi, cu voce tare:
— Pentru mersul anchetei este de importanță capitală. Au fost ucise două fete
și nu avem niciun martor. Și cel mai mic ajutor se poate dovedi prețios.
— Sunteți siguri că este vorba despre aceeași persoană?
— Sută la sută, răspunde Zeke.
— N-aș prea crede, continuă Ulf Davidsson. Mie nu mi se pare chiar atât de
sigur.
— Ai dreptate, dragă, spune Birgitta Davidsson. Cine știe cum se va simți
după ce îi va reveni memoria?
— Nu putem ști când criminalul va lovi din nou, explică Zeke. Mai devreme
sau mai târziu, însă, tot se va întâmpla. Iată de ce interogatoriul, hipnoza ar fi de
o impor…
Vocea lui Zeke este întreruptă de o voce subțire, limpede, venită de la etaj:
— Pe mine nu mă întreabă nimeni dacă vreau sau nu?
Pe fața lui Ulf Davidsson se poate citi furia.
— Suntem părinții tăi, deci noi decidem ce este mai bine pentru tine.
— Spune, atunci: vrei sau nu să fii hipnotizată?
Josefin Davidsson coboară treptele și ia loc pe canapea. Pansamentele albe
contrastează izbitor cu rochia roșie de vară.
— Vreau.
— Nici nu se pune problema.
— Tati, păi…
— Taci din gură!
În încăpere se instalează liniștea. Singurul lucru care mai poate fi auzit este
zgomotul aripilor unui bondar care încearcă degeaba să scape din cameră pe
fereastră și nu mai obosește să se tot izbească de sticla acesteia.
— Căutăm…
— Știu bine ce căutați. Poate că este chiar diavolul în persoană care umblă pe
afară, dar, ce naiba, va trebui să-l băgați la zdup fără să-mi deranjați copilul.
— Tati, acum ești ipocrit, intervine Josefin. Când v-am propus să vă prefaceți
că v-ați îmbolnăvit, ca să puteți sta cu mine, ați făcut-o amândoi. După care v-ați
dus să jucați golf.
— Josefin! țipă Birgitta Davidsson. Ajunge!
— Vă rog, spune și Malin.
— Și eu la fel, tati. Oricum o voi face, orice ați spune.
Ulf Davidsson pare că îmbătrânește cu cincisprezece ani într-o clipită.
— E cea mai bună soluție, tati.
— Nu știi în ce te bagi.
Privirea bărbatului e limpede, dar tristă.
VP - 158
 — Nici nu știi ce mă tot rogi. Dar, în sfârșit, fie… Dacă vrei hipnoză, o s-o ai.
— Mulțumesc, ați luat o hotărâre bună.
Cuvinte de liniștire:
— Nu e niciun pericol. Oricum, este important să își amintească.
Anunț funcțional:
— Vă vom contacta imediat ce vom avea un răspuns din partea doamnei
Crafoord. Sper să se întâmple diseară. Cel târziu mâine. Încercați să faceți în așa
fel încât să putem lua legătura.
Viveka este la celălalt capăt al firului, acasă, în Svartmåla.
— Tocmai am ieșit din apă.
Corpul lui Daniel, se gândește Malin. Apa de la Stora Rängen…
— A acceptat ședința de hipnoză. Și-au dat și părinții acordul.
— Pentru când?
— Pentru când vrei.
— Unde?
— Tot așa.
— Atunci, să zicem, diseară, la șapte, la mine la cabinet?
— Perfect. Să sperăm că nu va interveni nimic.
•
Malin și Nathalie Falck stau în picioare, între mormintele din fundul
cimitirului.
— E frumos, spune Malin arătând aleea cu pietrișul bine aranjat care duce la
capela unde se desfășoară ceremoniile funerare. Ești tare conștiincioasă.
— Ei, nu, nu aș spune…
— Nu-i așa că nu ne-ai spus totul?
— Cum adică?
— E o intuiție a mea. Două fete de vârsta ta au murit asasinate. Nu crezi că a
venit vremea să ne povestești tot ce știi?
— N-am nimic de povestit.
— Ba da, o știm amândouă foarte bine.
Nathalie dă din cap.
— Nu.
— Ok, intervine Zeke. Unde ai fost în noaptea de luni spre marți?
— Acasă. Cu părinții. Îi puteți întreba.
— Două fete, repetă Malin. Nu te întristează să știi că Theresa a murit?
— Ok.
— Ok, ce? insistă Zeke, pe care Malin îl simte pe punctul de a-i sări țandăra.
— Zeke, las-o să vorbească.
Nathalie Falck face câțiva pași înapoi și se așază la umbra unui stejar.

VP - 159
 — Am citit în ziar că ați scotocit casa lui Lollo Svensson. Numai că în articol
nu era scris totul. Am fost pe la ea, ca și Theresa. Presupun că asta doriți să
aflați.
Malin și Zeke fac un schimb de priviri. Nu cumva la Lollo se ducea Theresa
când pretindea că se întâlnește cu Peter Sköld? Acesta să fi fost secretul?
Louise „Lollo” Svensson.
Reapare în plin centru al anchetei.
Oare tot ea era și Lovelygirl?
— Louise Svensson este aceeași persoană cu cea de pe pagina Facebook a
Theresei?
— N-am idee.
Lollo.
Parcă o ceață caldă ar tulbura pistele anchetei. Capătă formă, dispare și
reapare în altă parte. O umbră.
— Fir-ar să fie! murmură Zeke.
— Nu ți-ai spus niciun moment că ar trebui să știm și noi?
— Ba da.
— Dar, cu toate acestea, ne-ai…
Malin se oprește și înjură în gând.
— Acum știți, le zâmbește Nathalie. Nu cred să fie atât de important. E vorba
despre viața noastră personală.
— Ce înțelegi prin „am fost pe la ea”?
— Eei, ne culcam cu Lollo la ea, la fermă. Ne dădea bani pentru asta. Și
pentru Peter Sköld, care are un prieten la Söderköping. La el se ducea când zicea
că se întâlnește cu Theresa. În timpul ăsta, ea era cu mine.
— Tu și Theresa ieșeați împreună?
— Nțțț, nu e genul meu.
Aha, nu e „genul tău”, îi răspunde Malin în gând.
— Bine, ne-am culcat de câteva ori și noi două. Dar mai mult eram prietene.
•
Mesajul lui Zeke pentru Sven Sjöman:
„Trimite o patrulă la Lollo Svensson, la Rinsforsa, pentru a o aduce la
comisariat, la interogatoriu. A întreținut relații sexuale cu Theresa Eckeved”.
Pauză. Interiorul mașinii e cald și umed când ies din parcarea cimitirului.
„Știu, Sven. Dar tot poate fi arestată pentru prostituție”.
•
Nu fiți prea duri cu ea. Mai bine ați vedea-o așa cum este în realitate.
Nu e nimic rău în Lollo, nu? Ce-ar putea fi rău în ea?
Îmi amintesc mâinile ei pe pielea mea, felul în care îmi întindea banii, gustul
sexului ei rotunjit și umed în gura mea și felul cum îmi șoptea numele: „Theresa,
Theresa, Theresa”.
VP - 160
 Își dădea drumul sub mângâierile limbii mele și nu aveam nimic împotrivă,
fiindcă îmi doream să știu mult mai multe decât acum despre ce înseamnă un
trup.
Îngeri. Ca mine, ca Sofia. Chiar să fim noi eterna inocență? O fi ea
Lovelygirl? Sau Slavenca? Malin trebuie să o afle de una singură.
Va trebui să o asculte pe Lollo și să încerce să înțeleagă de ce face ceea ce
face și de ce este așa cum este.
Speranța asta ne ține în viață pe amândouă.

41.

Waldemar e așezat la biroul lui de la comisariat. Picioarele lungi le ține pe

masă și izbește ușor cu stiloul în mânerele scaunului. În fața lui, Per se uită la
întâmplare pe site-urile de știri pentru a se informa cu ceea ce se mai scrie despre
crime.
Expressen: Orașul îngrozit.
Aftonbladet: Iată cum e criminalul.
Dagens Nyheter: Un criminal în serie suedez?
Corren: Asasinul din Linköping: bărbat sau femeie?
Nimic nou. Per lasă computerul în stand-by și pe ecran apar imaginile unor
plaje thailandeze.
Doamne, cât n-aș da să fiu acum prin acele locuri, își zice. În același moment
îl vede pe Sven Sjöman apropiindu-se cu pas greu și ca sufocat. Și eu o voi sfârși
tot așa, obosit și lent? se întreabă Per. Dar, oricât de obosit i-ar fi corpul, privirea
tot trează e și Per înțelege că Sven are ceva important să le comunice.
— Au sunat cei de la Telia. Apelul telefonic a fost localizat pe strada
Mariasvägen, din Mimanshäll. Pe strada aia stă un anume Suliman Hajif, al cărui
nume a apărut astă-iarnă în ancheta despre Behzad Karami și Ali Shakbari, fiind
considerat suspect. Cu siguranță s-au certat la vremea respectivă și Karami caută
de atunci sămânță de scandal.
Waldemar și Per se ridică instantaneu.
— Am plecat, spune cel dintâi, în timp ce Sven îi observă privirea
întunecându-i-se și umplându-i-se de o tensiune ale cărei origini preferă să nu le
știe.
— Atenție, vă duceți cu tot calmul necesar.
Per clatină din cap.
— Cine știe, poate că suntem la doi pași de aflarea adevărului.
•

VP - 161
 Peste zece minute se opresc pe strada Mariasvägen, în fața unui mic imobil
alb cu două etaje. În grădină sunt doi meri înalți.
— Crezi că e acasă? întreabă Per înaintând pe aleea cu pietriș ce duce spre
intrarea în clădire, ascunsă de o junglă de buruieni.
— Cu siguranță, răspunde Waldemar. Leneșii ăștia trag la aghioase toată ziua
și noaptea se țin de porcării.
— Uite ce e, de data asta o luăm cu binișorul, OK?
Waldemar nu răspunde, în schimb apasă pe butoanele tuturor soneriilor în
afară de cea a lui Hajif.
Nicio mișcare.
— Știi codul?
— Nu, îmi pare rău. Dar putem suna.
Niciun răspuns nici de la apartamentul numărul doi. Peste umăr, Per vede
mușchii lui Waldemar încordându-se pe sub haină, înainte ca acesta să își ia
avânt și să se arunce cu toate puterile în ușa care cedează, făcându-l pe polițist să
se clatine în holul de la intrare, fără însă să cadă.
— Acum au fost informați că am sosit.
Urcă în goană până la etajul doi, însă nicio ușă nu se deschide pentru a depista
cineva sursa zgomotului. Doar culoare goale și tăcere, gresie cenușie pătată cu
alb și pereți vopsiți în albastru-deschis. Ușa apartamentului lui Suliman Hajif e
de un roz palid.
Sună. În apartament se aud voci. Voci care se apropie de ușă, după care
dispar.
— Se pregătește să iasă, spune Waldemar. Vrea s-o taie. Și se aruncă și în ușa
aceasta, care cedează ușor. În coridorul îngust și întunecos dau de un tânăr
musculos, cu părul strâns în coadă de cal. Ochii negri îi fixează uimiți în timp ce
își trage la repezeală un slip alb. Penisul, pe al cărui gland poartă un inel, e gol și
în erecție.
— Ia ascultă, băi, ciuhapule, vrem doar să stăm de vorbă, degeaba ți-ai sculat-
o! strigă Waldemar în timp ce Suliman Hajif, cu slipul îmbrăcat, se repede către
ușa deschisă, de sticlă, care dă spre balconul dinspre curtea interioară. Prinde-l!
mai apucă să strige Waldemar și Per o ia la goană în urmărirea lui Suliman.
Acesta se aruncă peste balustrada care cedează sub greutatea lui, trăgându-i în
jos corpul. Dedesubt, la patru metri, e curtea.
— Să nu cumva să cazi! urlă Per, făcând eforturi disperate să-l țină pe balcon.
Dacă ajunge jos o să-și frângă gâtul și nu văd la ce i-ar folosi.
Mâna lui Waldemar prinde piciorul lui Suliman Hajif. Îl trag și-l aduc sus,
lungit pe burtă. Nu opune nicio rezistență când Waldemar îi pune cătușele și îl
trage pe parchetul alb.
— Ce e cu tot căcatul ăsta?
Per gâfâie, se sufocă și îl lovește pe Suliman Hajif peste spate.
VP - 162
 — Vrem doar să stăm de vorbă.
— Nu doar… mârâie Waldemar.
Deschide larg ușile dulapului din perete. Per se întoarce și vede o grămadă de
reviste. Pereții sunt tapetați cu fotografii pornografice grețoase, cu femei legate.
De o parte, jucării sexuale bine aranjate: măști, bice, centuri de castitate.
Și, pe unul dintre rafturile de jos, tronând, un godemiche albastru, cu
vopseaua scorojită.

42.

Sala de interogatoriu numărul unu.

Plafonul gri-închis pare că stă să se prăbușească peste pereții întunecați. Pe o
masă neagră este așezat dictafonul. Zeke și Malin sunt de o parte a mesei, Lollo
Svensson, de cealaltă. E îmbrăcată într-un tricou alb cu inscripția Bitch Power.
Pe față și în ochi i se poate citi sfidarea. Nu a solicitat nici măcar un avocat.
Malin încearcă să ghicească pe care latură ar putea să cedeze fortăreața,
spunându-și că, totuși, încercarea pare imposibilă.
— Prin urmare, vă plac adolescentele?
Lollo Svensson o privește pe Malin adânc, în ochi, plină de ură. Nu pe mine
mă urăște, își zice Malin. Dacă am putea pătrunde în miezul acestei uri, poate că
am da de criminal.
— Dar de ce fete atât de tinere?
Zeke se scarpină pe craniul ras și întreabă:
— Nu doreați decât să aveți grijă de ele?
— Și-apoi ceva a luat-o razna cu Theresa și Sofia, pe când Josefin a reușit să
scape. Așa au stat lucrurile?
Lollo Svensson nu schițează niciun gest. Buzele parcă i-ar fi lipite cu scotch.
— Doreați doar să le ajutați? Aveți cumva un apartament special pentru asta?
Sau o clădire anume, la fermă? Nathalie Falck la fermă venea. Și Theresa la fel?
Lollo Svensson strânge pumnii.
Picături de sudoare îi apar pe frunte și pe buze.
Cum de se poate înfuria cineva în asemenea hal?
Malin întreabă:
— Ce vă înfurie în halul ăsta, Louise? Ce ați pățit?
— Nu cred că vă privește, doamnă comisar.
— Dar plângerea depusă de mama dumneavoastră, plângere care se găsește în
arhiva poliției? Tot nimic nu înseamnă? Vreți să ne explicați ce s-a întâmplat?
— Nu, fiindcă mama a inventat totul.

VP - 163
 Voce șuierătoare, unde nesigure imprimându-se pe banda dictafonului, benzi
albe și reci strângând inima lui Malin.
— Nu cumva le rupeți labele iepurilor de la fermă? întreabă Zeke.
— Ce mai e și cu întrebarea asta de handicapat? Cresc iepuri fiindcă țin la ei.
— V-ați dat întâlnire cu Theresa prin mail? Folosind adresa ei de pe Yahoo?
— Nu.
— Ați lăsat vreun mesaj pe pagina de Facebook a Theresei?
— Nu mă pricep de niciun fel la porcăriile astea.
— Dumneavoastră sunteți Lovelygirl?
— Am mai răspuns la întrebare.
— Nu vă enervați, spune Zeke. De câte ori ați întreținut raporturi sexuale cu
Theresa Eckeved?
— Sunt suspectă de crimă?
— Prostituția cu minore e deja dovedită. Nathalie Falck a declarat că a
întreținut raporturi sexuale cu dumneavoastră înainte de a fi împlinit
cincisprezece ani. Știm că același lucru s-a întâmplat și cu Theresa Eckeved.
— Da, și?
— Și ce?
— Și celelalte. Ați descoperit vreo legătură între mine și celelalte cazuri?
— Vă rog să ne răspundeți la întrebări, o întrerupe Malin. Cum v-ați cunoscut
cu Sofia?
— Nu m-am întâlnit cu nicio Sofia. Niciodată.
— Cu Theresa v-ați folosit de un godemiche. De unul albastru?
Malin și Zeke au aflat deja de dildoul albastru găsit în apartamentul lui
Suliman Hajif. Sundsten și Ekenberg îl interoghează în sala numărul doi.
Storcându-l hotărâți, ca pe o lămâie. Cine știe, poate că se încheie și acest caz?
Pesemne cei de la criminalistică, în frunte cu Karin, aplaudă descoperirea
dildoului. Nu mai au nevoie să caute printre sutele de modele. Poate că adevărul
este pe cale de iasă la iveală de cealaltă parte a peretelui întunecat și deprimant.
•
Privirile lui Suliman Hajif sunt înfricoșate.
Acuma dârdâi de frică, băi, găinațule, îi strigă Waldemar Ekenberg în gând. E
și normal, fiindcă numai binele nu ți-l vreau.
— Va să zică, le-ai violat pe Theresa Eckeved și pe Sofia Freden. Josefin a
reușit să scape. Asta știm. Am dat și de godemiche.
Vocea lui Per Sundsten e calmă și îți dă încredere.
— E mult mai bine să mărturisești. Te mai liniștești și tu.
— Și ia zi, Suliman, o luai pe cârcă cu toate chestiile alea porno?
— N-am nicio legătură cu tot căcatul ăsta. Vreau să-mi sun avocatul.
— Lasă că are el când să vină și, pe urmă, avem dreptul la un prim
interogatoriu fără prezența lui. Deci: ce ai făcut în noaptea de miercuri spre joi?
VP - 164
 — V-am mai spus că am stat acasă seară de seară. E prea cald pentru ieșit la
plimbare.
— Numai că nimeni nu o poate confirma, Suliman… Bicepșii îi tresar sub
tricoul prea strâmt.
— Și cu chestiile alea porno ce e?
— Îmi plac. Care e treaba? Îmi place să le bag și dildoul târfelor. Ce căcat?!
Și de trei ori am făcut-o și tot m-au mai rugat…
— De unde l-ai cumpărat?
— Nu vă privește.
— L-ai dat în gât pe Behzad Karami. De ce?
— Fiindcă el e. Nu are cine să fie altcineva, doar el e în fiecare noapte pe
afară. Bine, el ar putea fi…
— Din ce v-ați certat?
— Nu e treaba ta, băi, fraiere!
Waldemar se ridică, se preface că se împiedică de ceva și, în cădere, îl izbește
pe Suliman Hajif cu capul de masă, spărgându-i nasul.
— Futu-i, da’ rău mai alunecă pe-aici!…
Suliman Hajif urlă de durere, cu sângele curgându-i din nări.
•
Dintr-odată, în sala de interogatoriu numărul unu Louise Lollo Svensson o
scuipă în față pe Malin, care rămâne calmă și pur și simplu își șterge obrazul.
Trebuie elaborată o strategie a interogatoriului.
Este un punct forte al anchetei, așa că Malin continuă:
— Așadar, tatăl dumneavoastră este un subiect sensibil, îmi pare rău, nu
știam.
— Ce amestec mai are și el?
După ultima întrebare a lui Malin, pare a-și fi recăpătat stăpânirea de sine.
— Plângerea pe care am menționat-o. Ceva probabil că s-a întâmplat. Nu
cumva tatăl dumneavoastră v-a supus unor tratamente neplăcute?
— Spuneți, a făcut-o? repetă și Zeke, încercând să adopte un ton înțelegător,
compătimitor.
— Nu vreau să vorbesc despre asta. Toată viața am încercat să depășesc
momentul…
Lollo Svensson e calmă, de parcă și-ar fi descoperit o a doua personalitate.
— Atunci cu cine am putea vorbi?
— Duceți-vă și vorbiți cu mama.
Malin își amintește cuvintele Vivekăi Crafoord. Cheia se află în trecut.
— Unde o putem găsi?
Lollo le spune numele și adresa.
— Chiar sunteți obligați să faceți asta?
— Trebuie să căutăm în toate direcțiile.
VP - 165
 — Nu contest că m-am culcat cu fetele acelea. Dar am fost drăguță cu ele.
Blândă. Și le-am mai dat și bani. Mai mulți decât ar fi putut spera.
•
— Doar nu-ți închipui că o să înghițim gogoșile astea? Câte dildouri albastre
să fie în oraș?
Waldemar se așază la loc, nu înainte de a fi apăsat capul lui Suliman Hajif de
tăblia mesei.
Îndreptându-se spre scaunul lui, se vede în oglindă: un chip care pare să
dispară, să îmbătrânească pe zi ce trece. Nu mai e vorba despre o mască. Ceea ce
ar fi să fie în spatele acesteia și-a pierdut de mult orice urmă de sentiment.
Violență. Sexualitate. Tot aia, nu?
Waldemar e conștient: violența l-a transformat.
Știe că nu va mai fi în stare să se schimbe, orice-ar fi. Nu e genul care să
suporte pălăvrăgeala terapeutică.
— Nu am nicio legătură cu toată chestia.
Suliman Hajif se smiorcăie și își apasă cu mâneca nasul pentru a opri sângele.
Plânge de-a binelea.
— Sunt nevinovat.
Waldemar se apleacă spre dictafon.
— Încheiat interogatoriul lui Suliman Hajif. Ora 16:17.
•
Malin e la toaletă. Singură. Mai rămâne așezată un moment.
Închide ochii și se gândește.
Suliman Hajif va mai rămâne în arest până când cei de la laboratorul de
criminalistică vor compara jucăria sexuală cu probele prelevate de la cele trei
fete. Și apoi? Douăzeci de ani de pârnaie într-un spital de psihiatrie? Sau
întoarcerea acasă pentru a se uita în continuare la filme porno?
Lui Lollo Svensson îi dăduseră drumul. Nu aveau nicio probă împotriva ei. Pe
coridor, în fața sălii de interogatoriu, Sven îi spusese:
— Există, totuși, niște limite. Nu putem merge mai departe cu ea. Trebuie însă
pusă sub supraveghere.
— O să merg să vorbesc cu mama ei.
Sven ezitase:
— Chiar trebuie să speriem o bătrână numai fiindcă numele fiicei ei apare în
cadrul unei anchete?
— Trebuie să știm ce s-a întâmplat. S-ar putea să ne ducă un pas mai departe.
Viveka Crafoord a zis că…
Sven se strâmbase, dar aprobase din cap.
— Bine. Zeke și Malin, vă duceți să îi interogați mama. Imediat. Să batem
fierul cât e cald. Ca să vedem ce se ascunde sub el.

VP - 166
 — Și ședința de hipnoză? mai întrebase Malin. Întâlnirea e fixată pentru ora
nouăsprezece.
— Nu poate fi decalată?
— Mai târziu s-ar putea să fie prea târziu…
— Ai dreptate.
— Ca să nu mai zic că, la miezul nopții, trebuie să mă duc să îi iau pe Tove și
pe Jan de la aeroport.
Și-ar fi dat salariul pe un an de zile pentru expresia de pe chipul lui Sven, într-
atât părea acesta să se bucure pentru ea. Simțise cât îi lipseau ai ei.
Malin se ridică. Își trage fusta în jos. Se privește în oglindă. Albă ca varul, cu
tot soarele de afară.
Tove și Jan. Curând, foarte curând, veți fi iarăși acasă.

43.

— Totul are un preț.

Vocea Sveei Svensson e răgușită după atâția ani de fumat. Ridurile i-au săpat
adânc fața, iar părul albit îi cade în șuvițe subțiri peste ochii verzi. Pare în egală
măsură primitoare și la pândă.
Apartamentul este situat la ultimul etaj al unui imobil înalt de pe strada
Tanneforsvägen.
În living sunt îngrămădite mobile în varii stiluri, un fotoliu din anii cincizeci
și o canapea Empire, covoare Wilton și reproduceri ale tablourilor lui Krouthen,
bibelouri de porțelan și o pendulă care tocmai bate de șase ori.
Prin fereastra livingului se zărește apa caldă a lacului Roxen și aburii
ridicându-se la orizont și învăluind petecele de pământ într-o ceață ușoară.
Coloanele de fum din pădure se adună într-un nor negru, care nu mai știe unde
să o apuce atunci când vântul nu mai bate.
De parcă întreaga lume a încremenit, își zice Malin, în timp ce Svea repetă:
— Totul are un preț. Dacă am învățat ceva de la viață, atunci asta am învățat.
Zeke și Malin se afundă în fotoliile baroc.
Svea Svensson stă pe canapeaua din spatele măsuței joase. Buzele i se mișcă
încontinuu, cuvintele alcătuiesc o poveste care e de nădăjduit că nu a mai fost
spusă niciodată, dar care, totuși, îi este foarte familiară.
— Spuneți-ne cum a fost copilăria Louisei, o îndeamnă Zeke.
— E important?
— Da, e important, confirmă Malin.
— Pot merge încă și mai de mult. Înainte de a se naște. Vreți să aflați? De
când eram eu mică. Bine?
VP - 167
 — Cum doriți, răspunde Zeke, și cuvintele bătrânei îi țâșnesc din gură de
parcă numai acest prilej l-ar fi așteptat.
— Aveam șapte ani când tata ne-a părăsit pe mine și pe mama. Locuiam la
ferma bunicului. Tata era comerciant și, într-o zi, nu s-a mai întors acasă. Mama
a aflat că și-a găsit o altă femeie, la Söderköping. Cu greu ne descurcam cu banii,
așa că mama a trebuit să se angajeze ca bucătăreasă la o fermă aflată la treizeci
de kilometri depărtare, aproape de Kisa. Eu am rămas cu bunicii. A fost cea mai
fericită perioadă din viața mea. Pe urmă mama a întâlnit un bărbat care avea un
magazin de încălțăminte la Kisa și locuia în apartamentul de deasupra acestuia,
unde ne-am mutat și eu cu mama. După doar trei nopți a venit în camera mea
pentru prima oară, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, mâinile lui reci au dat
plapuma la o parte și lucrurile s-au petrecut iar și iar, până într-o noapte când
mama a apărut în cadrul ușii, când el tocmai o făcea din nou, s-a uitat o clipă la
noi și apoi s-a dus mai departe, la toaletă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
I-o reproșez? Nu. Am fi putut pleca de acolo? Bunicul făcuse o criză cardiacă
și vânduse ferma. Așa că diavolul acela și-a continuat obiceiul până când am
plecat de acasă, când aveam șaptesprezece ani. Am aterizat într-un restaurant din
Motala și pe urmă am cunoscut și un bărbat.
Era tot comerciant, ca și tata, dar vindea produse chimice și m-a lăsat gravidă.
Fata care s-a născut e Louise. Când a împlinit opt ani, bărbatul acela ne-a părăsit.
Întâlnise o altă femeie, la Nässjö.
Câțiva ani, Louise și cu mine am trăit singure. Apoi, ca și mama la vremea ei,
am cunoscut și eu un alt bărbat, pe Sture Folkman. Era agricultor și ne-a luat în
casa lui de pe malul canalului, la Motala. Louise nu a spus nimic. Mereu m-am
întrebat de ce nu mi-a spus ce se întâmplase.
Am stat acolo trei ani, până când am descoperit ce făcea el nopțile, în cine i se
înfigeau mâinile reci, cu cine-și folosea trupul. Unde să ne fi dus? Dar nu am
închis ochii. I-am dat în cap cu o tigaie și am așteptat, pe urmă, toată noaptea, eu
și Louise, să treacă vreun autobuz. Era o noapte de octombrie foarte friguroasă.
În sfârșit, în zori a apărut și autobuzul. Mergea la Linköping. Din ziua
respectivă nu am mai pus piciorul prin Motala și nici nu l-am mai văzut pe
dementul ăla. Primul meu bărbat, tatăl Louisei, s-a înecat la pescuit. Credeți-mă,
îmi fac reproșuri din cauza asta.
Mi-am părăsit copilul, fata mea… Nu trebuie niciodată să îi întorci spatele
copilului tău, indiferent câtă durere ești obligat să suporți. Chiar dacă nu îmi
dădeam eu atunci seama cum stau lucrurile, tot aia e.
Așa… Și am închiriat o cameră la un hotel de lângă gară.
Am depus plângere la poliție, dar nu s-a putut face nimic. Niște doamne
drăguțe, de la asistența socială, au făcut în așa fel încât am obținut un
apartament, un serviciu pentru mine la o cafenea, iar Louise s-a putut duce la

VP - 168
școală. Numai că era prea târziu. De atunci nu am mai lăsat pe nimeni să ne
treacă pragul casei.
— Sture Folkman mai trăiește? întreabă Zeke.
— Da, mai trăiește.
— Știți și unde?
— Cred că prin Finspåg, cu nevastă-sa. Au familia lor.
— Și, mai departe?
Malin ghicește că mai urmează o poveste.
— Să le-ajute Dumnezeu.
Apoi tace, cu buzele lipite, de parcă lăsase să îi scape amintiri cât pentru o
viață întreagă.
•
Slavenca Visnic zâmbește deschizând ușa apartamentului din Skäggetorp.
Câteva minute mai târziu, Malin stă în living, cu un pahar de Fanta în față,
încercând să formuleze întrebările. Prudența de data trecută, distanța dintre ele
par acum să se fi evaporat, rămânând numai respectul.
— Ce doriți să știți?
Pe Slavenca Visnic nu o surprinde vizita, ci e pur și simplu curioasă să știe ce
așteaptă Malin de la ea.
— La drept vorbind, nici eu nu știu prea bine. Aș vrea să vă rog să vă mai
gândiți încă puțin pentru a vedea dacă nu vă revine în memorie ceva care să aibă
o cât de mică importanță.
— Cum adică? Încerc să mă comport ca un bun cetățean, să îmi fac afacerile
să meargă și cu asta basta.
Malin realizează în ce măsură vizita ei poate părea de-a dreptul prostească.
— Mă rog, păcat.
— Ok. Terminați-vă paharul de suc. Oricum trebuie să trec prin Glyttinge
pentru rețeta zilei. Profit de fiecare dată pentru a face și o baie. Abia pe la nouă și
jumătate curăță bazinul și, dacă înoți mai pe margine, apa e curată încă.
— Înot? Acum? Chiar aveți noroc. Trebuie să mă duc să îmi iau fata și
bărbatul de la aeroport.
Lui Malin îi pare rău pentru cuvintele care i-au scăpat fără să vrea. Slavenca
își pierduse întreaga familie, dar privirile îi strălucesc tot calme și pline de
căldură.
— Aș vrea să vă arăt ceva.
Peste câteva minute sunt amândouă în fața computerului, în dormitorul
Slavencăi. Ecranul pâlpâie.
Slavenca Visnic deschisese zece documente care seamănă cu paginile unei
cărți pentru copii. Pe respectivele pagini lipise cele câteva fotografii care îi mai
rămăseseră de la familia ei, însoțite de povești despre propria copilărie, despre
copiii ei, despre scurta viață care le fusese dată.
VP - 169
 În fotografii Slavenca este mai tânără, iar privirea îi e plină de speranță și de
responsabilitate. Copiii pe care îi ține pe genunchi sunt și ei frumoși și bucălați.
Are plete negre. Bărbatul ei are fruntea teșită, bărbia puternic conturată și o
expresie prietenoasă.
— Îmi face bine să scriu, explică Slavenca. Să încerc să îmi aduc aminte de
viața mea din vremea când era frumoasă, plină de o iubire simplă.
— Într-adevăr frumos, murmură Malin.
— Credeți că vremurile acelea se mai pot întoarce vreodată?
— Nu, nu cred. Dar într-o zi le veți regăsi, totuși. Iar iubirea lor e prezentă
aici, în casă. O simt.
Slavenca Visnic închide computerul și o însoțește pe Malin până la intrare.
— Conduceți cu atenție, doar cei pe care îi așteptați doresc să vă vadă
sănătoasă. Soțul și fiica, vreau să zic.
— Suntem divorțați, recunoaște Malin. De mai bine de zece ani.

VP - 170
 PARTEA A TREIA

TREBUIE SĂ VII

ÎNAINTE CA TOTUL SĂ SE TERMINE

(În drum către ultima sală)

Încă nu am terminat. Însă acum știu ce am de făcut.

Nimic nu poate împiedica nici această vară să pârjolească, nici iubirea noastră
să se reîntoarcă.
Lumea, lumea noastră trebuie să fie pură și liberă.
Trebuie să dispară pentru ca tu să poți reveni.
Totul trebuie să fie alb. De un alb imaculat și nevinovat.
Nimeni nu mă poate împiedica.
Niște gheare au zgâriat rafturile, picioare de păianjen s-au plimbat pe chipul
tău.
Acum îngerii mei de vară trebuie să se odihnească, în curând vor fi însoțiți de
dragostea cuiva care le va împărtăși povestea. Aceeași dragoste pe care și eu o
voi primi în dar.
Voi mai căuta încă o fată. Care se va transforma în tine.
Totul trebuie să fie în ordine. Și să nu facă rău. Curând, durerea se va termina.

44.

Tove s-a întors acasă. E în camera ei, dormind sub un cearșaf proaspăt spălat.
Malin își spune că totul este de parcă nici nu ar fi plecat, de parcă Indonezia, Bali
nici nu ar fi existat vreodată.
Drumul în mașină, de la Nyköping, îl făcuseră fără a scoate vreun cuvânt,
Tove dormea pe bancheta din spate și între Malin și Jan se instalase o eternă
muțenie. O tăcere senină, dar care lăsa impresia de singurătate.
Mai scăpaseră, totuși, câteva cuvinte.
— V-a plăcut?
— Incendiile sunt sub control?
— Unele locuri par un adevărat infern.
VP - 171
 Jan urcase și el, ducând valiza lui Tove, iar Malin îl invitase să bea un ceai,
ceea ce, spre marea ei surpriză, bărbatul acceptase imediat, spunând că pentru a
ajunge acasă poate comanda un taxi.
Tove adormise la loc mult înainte ca apa să fiarbă, așa că băuseră ceaiul în
bucătărie. Vocile unui bărbat și unei femei certându-se ajungeau la ei din stradă
și, când s-a lăsat tăcerea, nu s-a mai auzit decât tic-tac-ul ceasului de la Ikea.
Era trei și jumătate.
— Nu am fost niciodată buni de așa ceva, spune Jan așezând ceașca goală în
chiuvetă.
— Buni pentru ce?
Malin se așază lângă el, cât mai aproape cu putință, dar nu foarte aproape,
fiindcă nu vrea să îl facă să își ia tălpășița.
— Pentru a ne certa.
Malin simte cum se înfurie, dar se controlează și își regăsește imediat calmul
nostalgic.
— Uneori mi se pare că nici nu ne-am apucat de așa ceva.
— Posibil.
— Cu siguranță nici nu e rău să te mai cerți din când în când.
— Crezi?
— Tu nu?
— Nu știu.
Malin îi vorbește despre cazul la care lucrează și despre sentimentul ei de
neputință.
— E ca și cu focul, constată Jan. Nici cei care încearcă să îl stingă nu par a ști
cum s-o facă.
Mai rămân un moment în picioare, în bucătărie, tăcuți, apoi Jan iese în hol.
— Pot să chem un taxi de la telefonul tău?
— Sigur că da.
Jan ridică receptorul.
Malin vine lângă el și, cât Jan formează numărul, îi spune:
— Dacă vrei, poți să rămâi aici.
Jan ezită.
— Malin, prefer să dorm în patul meu decât pe canapeaua ta.
— Știi că nu asta am vrut să spun.
— Știi că nu se poate.
— Și de ce nu se poate? Nu ai decât să intri în dormitor și să te întinzi în pat.
Punct.
— Nu e o idee bună. Unde-ajungem în felul ăsta? Oricum, totul e clar în ceea
ce privește…
Malin îi pune arătătorul pe buze. Respirația lui caldă îi mângâie degetul.
E aproape lipit de ea.
VP - 172
 — Ssst. Taci din gură. Nu ne-am putea preface că suntem împreună măcar
pentru o singură noapte?
Jan o privește lung. Îl ia de mână și îl trage spre dormitor. O urmează fără să
mai ezite.
Dur sau blând. Pedeapsă ori recompensă. Dragostea fizică poate să fie și una
și alta.
Pieptul lui Jan lipit de sânii ei, un picior înfășurat în jurul celuilalt trup. A
trecut multă vreme, dar tot își mai amintește senzația de a-i avea sexul în ea,
modul în care o posedă, iar recunoașterea aceasta o face să fie liniștită și
înfierbântată în același timp. Știe ea cum trebuie să se miște pentru a se simți
satisfăcută și că nimeni altcineva nu o mai poate satisface astfel.
Să fie respirația ta sau a mea?
Malin închide ochii și, când îi deschide din nou, observă că Jan i-a deschis și
el, de parcă ar fi vrut să se convingă că totul e real.
Și iarăși sunt tineri, mult prea tineri și iarăși membrana fină de cauciuc se
sparge dând naștere lui Tove. Malin ține privirea lipită de Jan și tot pântecele i se
răsucește și i se înfierbântă într-un soi de durere mai plăcută decât toate cele pe
care le-a simțit vreodată.
Odată cu trecerea anilor, corpul devine conștient de sine…
•
Și uite că dormi alături de mine, draga mea Malin.
Sub lucirile palide ale zorilor, îi zărește buzele tremurând. Are un vis agitat.
O acoperă cu cearșaful.
Nu vor vorbi despre ceea ce s-a întâmplat nici mâine, nici altă dată. Se vor
preface că nu s-a întâmplat nimic.
La revedere, Malin.
După ce ia cheile mașinii lui Malin din dulapul de pe coridor, Jan iese din
apartament și coboară în stradă.
Deschide portbagajul și scoate valiza. Se întoarce în apartament și pune cheile
la locul lor.
Începutul dimineții este deja de o căldură excesivă, iar pietrele cenușii ale
bisericii vibrează în lumina slabă, albăstruie a soarelui care se ridică la orizont.
Efluviile de fum sunt abia perceptibile.
Se îndreaptă către cazarmă trăgând valiza după el.
Odată ajuns, sare direct în uniformă și urcă în cel dintâi vehicul care se
îndreaptă către zona incendiilor, pentru a-și începe lupta cu flăcările.
•
Daniel Högfeldt îl văzuse pe Jan, parc-așa îl cheamă, fostul bărbat al lui
Malin, ieșind din clădirea în care locuiește aceasta. Pasul lui avea un ritm special.
În lumina aurorei, Daniel merge la redacție. S-a trezit pe la miezul nopții și nu
a mai putut adormi la loc.
VP - 173
 Acum e la birou, gândindu-se încă o dată la felul în care pășea Jan. Mersul
acela reflecta un soi de blândețe, dar și, în mod curios, de dragoste.
Nu m-aș putea pune niciodată cu el, își zice Daniel deschizând un nou
document în computer și aruncând la coș o grămadă de articole aranjate în mapa
de plastic cu eticheta „Viol”.
Nu are chef să mai scrie nimic. Și nici să stea aici, la birou.
Trebuie să regăsesc pasiunea, se gândește, să o redescopăr.
Or, pasiunea nu sosește scriind articole despre istoria violurilor la Linköping.
Altcineva însă ar reuși. Malin, poate?
•
Malin care visează.
Un băiat stă în patul ei și țipă:
— Mami, mami, mami, ajută-mă să respir!
Ea urlă:
— Nu poți respira?
Băiatul răspunde:
— Nu, ajută-mă, mami!
— Nu sunt mama ta.
— Sigur că ești mama.
— Nu.
— Ajută-mă să respir.
— De ce?
— Fiindcă sunt fratele tău.
— Nu poți să respiri?
— Nu. Trebuie să îmi explici cum să fac.
•
— Ce cald e pe-aici! Așa a fost tot timpul?
Tove înghite un întreg castron de amestec de fulgi de ovăz cu iaurt. Malin stă
în picioare lângă chiuvetă bându-și a treia ceașcă de cafea și chinuindu-se să
înghită o bucată de pâine.
— Da. O căldură care te omoară. La televizor au anunțat că e departe de a se
încheia.
— Super! Atunci pot să mă duc la scăldat.
— Cu Markus?
— Cu el sau cu vreo prietenă.
— Trebuie să îmi spui cu cine te duci.
— Am dreptul să mă duc să mă scald cu cine vreau.
— Citește și tu ziarul ca să înțelegi de ce prefer să știu.
Tove răsfoiește numărul din Corren. Mai multe pagini sunt dedicate crimelor.
Tăcerea poliției, anunță un titlu cu litere de-o șchioapă.

VP - 174
 — Îți vine să verși! exclamă Tove fără a-și întreba mama dacă este sau nu
implicată în anchetă, fiindcă știe foarte bine că altfel nu s-ar fi putut.
— Da, într-adevăr îți vine să verși, aprobă Malin. Am reușit să arestăm pe
cineva. Dar tot trebuie să fii atentă. Te rog să nu te plimbi de una singură. Și să-
mi spui pe unde vrei să te duci.
— Adică, seara?
— Tot timpul, Tove. Nu sunt foarte sigură că ucigașul face diferența între zi și
noapte.
— Nu crezi că le cam exagerezi?
— Te rog să faci ce îți cer. Crede-mă că știu un pic mai multe decât tine
despre cazul ăsta.
Malin sesizează furia din propriul glas, agresivitatea acumulată după o vară
lungă și sufocantă, după care observă privirea uimită, speriată și rănită a lui
Tove.
— Iartă-mă, n-am vrut…
— Auzi, mami, chiar nu-mi pasă de ce-ai vrut ori n-ai vrut!

45.

Pe drumul dintre Tjällmo și Finspång trec pe lângă limita incendiului.

E nouă și jumătate. Au renunțat la ședința matinală, își vor expune rezultatele
cu altă ocazie.
Malin se gândește la Jan, știind foarte bine că este deja în mijlocul fumului
gros, încercând să țină sub control flăcările, pentru a împiedica propagarea
incendiului.
— E deja aici, nu?
Zeke ține volanul cu o singură mână, având privirea fixată pe șosea în
momentul în care se întâlnesc cu o mașină a pompierilor venind din direcția
opusă.
— N-a mai putut să aștepte.
— În sensul ăsta, chiar semănați voi doi, știai?
— În ce sens?
— Adică, în mai multe sensuri. Dar, înainte de orice, în relația pe care o aveți
cu serviciul. Ardeți amândoi de dorința de a merge la muncă. Ai zice că e felul
vostru de a fugi de realitate.
— Zeke, hai să zicem că nu am auzit nimic. Cum se descurcă Martin la
antrenament?
— Foarte bine. E mort după pregătirea de rezistență.
— Ceva nou cu propunerile din Statele Unite?
VP - 175
 — După câte se pare, agentul lui negociază cu mai multe cluburi. Totul se va
hotărî după venirea bebelușului pe lume.
Martin fusese selecționat pentru prima oară la echipa națională cu ocazia
campionatului mondial care avusese loc în mai. Tatăl lui se dusese la Praga, la
meci, după insistențele repetate ale nevestei. Malin știe că Zeke urăște aproape la
fel de mult călătoriile cu avionul ca și hocheiul.
— Cu siguranță va câștiga o groază de bani, spune Malin.
— Mdaaa… Dându-se pe gheață cu patinele și lovind într-un amărât de puc.
— Fiindcă asta îi face pe oameni să se simtă bine, Zeke, îl contrazice Malin,
gândindu-se la propriile ei visuri legate de viitorul lui Tove: sigur că o vedea
doctor sau avocat, meserii onorabile, pe care toți părinții le doresc pentru copiii
lor; sau scriitor, ținând cont de pasiunea ei pentru lectură și de compunerile care
le taie respirația profesorilor.
— Hocheiul este un sport pentru mârțoage, mârâie Zeke. Și acum, gata, nu
mai vorbim despre asta. OK?
— Nu mai fi așa de dur cu el.
— N-are decât să facă ce vrea, dar pe mine tot nu mă interesează sportul ăsta.
Drumul se afundă în pădure. În jurul lor totul e dezolant. Animalele au fugit
de mult din cauza flăcărilor. După vreo cincizeci de minute, ajung în sfârșit la
Finspång.
Domeniul familiei De Geers. Orașul tunurilor. Un oraș la pensie. Însă locul
ideal pentru a-ți crește copiii. Și pentru a te ascunde.
GPS-ul îi conduce în direcția bună. Strada pe care locuiește Sture Folkman
este situată în spatele unei artere comerciale din centrul orașului. La numărul 12
se găsește un imobil de trei etaje la parterul căruia este adăpostită Uniunea
Națională a Persoanelor cu Handicap.
Parchează.
Ușa de la intrarea principală nu este încuiată. Finspång e atât de mic încât
codurile digitale de siguranță sunt inutile. În timpul zilei, oamenii vin și se duc
de acasă după cum cred de cuviință.
Descoperă numele pe un panou mic, gri-verde, cu lista locatarilor.
— Aici stă, porcul, bombăne Zeke.
— Calmează-te. E doar un bătrân.
— Sigur că e bătrân. Numai că unele defecte rămân pe viață și nu pot fi
reparate.
— Cărați-vă de-aici! le strigă o voce răgușită prin deschizătura cutiei poștale.
Glasul are ceva respingător, un fel de răutate evidentă. Este pentru întâia oară
când Malin încearcă o astfel de experiență. Pereții roz ai casei scărilor par a
deveni dintr-odată sângerii, apropiindu-se amenințător de ei.
— N-am nevoie de nimic, așa că: valea!

VP - 176
 — Nu am venit să vindem nimic. Suntem de la poliția din Linköping și dorim
să stăm de vorbă. Vă rugăm să deschideți.
— N-auziți să vă cărați de-aici?!
— Deschideți imediat! Dacă nu, spargem ușa.
Bărbatul dinăuntru simte, cu siguranță, că nu sunt vorbe-n vânt. Cheia se
învârte în broască și ușa se întredeschide, lăsând să se vadă un bărbat înalt, slab
și gârbov. E anchilozat, cu siguranță din cauza maladiei Parkinson.
În niciun caz n-a făcut-o el, își zice Malin. De altfel, nici nu își închipuiseră
așa ceva.
Cu nasul lung umbrind bărbia teșită, Sture Folkman îi privește drept în ochi
cu ochii lui cenușii și reci. Cu toată canicula, poartă un pardesiu negru de
gabardină, cămașă sintetică albă și vestă neagră de costum.
— Ce dracu’ vreți de la mine?
Malin îi privește mâinile. Degetele lungi și albe, lipsite de sânge, atârnă ca
niște tentacule, gata să își caute drumul spre în sus, spre înăuntru.
În apartament se zăresc canapele îmbrăcate în catifea verde și fotografii vechi,
în alb-negru, reprezentând proprietăți familiale vândute de multă vreme. Draperii
grele, din catifea roșie, nu lasă lumina să pătrundă. Pe rafturi se aliniază manuale
de chimie și ediția completă a unui dicționar german.
— Nu am ce să vă spun, este primul lui răspuns după ce îi explică motivele
vizitei.
Ceea ce nu îi împiedică să intre și să se așeze pe fotoliile din living.
Sture Folkman rămâne gânditor pe coridor. Îl aud târâindu-și pașii până în
bucătăria de o curățenie maniacală. Malin o observase în trecere. Niște cuțite
demodate, cu mânere de bachelită, erau așezate într-un suport, alături de
chiuvetă.
Apoi își face apariția.
— Plecați!
— Doar după ce ne răspundeți la întrebări.
— Haide, luați-o din loc! Întoarceți-vă la voi, la Linköping. Sigur de acolo
veniți. Blestemat oraș. Am fost eu la spital, la dobitocii ăia, luna trecută. Ce
urolog cretin!…
Se lasă să cadă pe un scaun, lângă etajera cu cărți.
— N-am avut niciodată de-a face cu sticleții.
— Însă ar fi trebuit.
— De ce?
— Fiindcă ați abuzat în mai multe rânduri de Louise Svensson. Nu încercați
să negați, știm totul.
— Eu…
— Și cu siguranță nu v-ați abținut să faceți același lucru și cu noua
dumneavoastră familie. Sau mă înșel?… Unde sunt în acest moment?
VP - 177
 — Soția mi-a murit acum patru ani din cauza unei tumori cerebrale.
— Și cele două fete?
— Ce vreți de la ele?
— Răspundeți la întrebare.
— Sunt departe. Tocmai în Australia.
— Acolo locuiesc?
Sture Folkman tace.
— Ce știți despre uciderea fetelor din Linköping?
— Trebuie să știu ceva?
— Credeți că Louise poate avea vreo legătură?
— Louise? N-am mai vorbit de cel puțin douăzeci de ani.
Sture Folkman își încrucișează brațele, și le adulmecă, apoi își lasă palmele să
cadă pe pantalonii negri.
— Mai aveți și alte crime pe conștiință?
Tonul lui Zeke indică faptul că mai are puțin până să își iasă din pepeni. În
curând, chiar va deveni brutal.
— Eei? Da sau nu?!
— Zeke!
Sture Folkman întinde mâinile spre ei cu degetele albe încrucișate ca un grilaj
de protecție.
— Ce doriți, de fapt? Ce așteptați de la mine?
În drum spre mașină, Malin se uită la Zeke, care încearcă să scape de furie și
de dispreț. Acesta îi aruncă cheile:
— Condu tu.
Ies din Finspång cu Malin la volan. În sfârșit, Zeke spune ceva:
— În orice caz, moșul ăsta imbecil a nimerit-o la fix. Păi, chiar așa: ce-am
vrut de la el?
— Zeke, asta se cheamă urmărirea pistei. Nu o facem în mod normal? Te uiți
înapoi pentru a putea merge înainte.
— Totuși… Toată treaba asta pare în asemenea hal aberantă, că te-apucă
disperarea…
Malin nu răspunde. E atentă la drum și se întreabă ce poate să fie în sufletul
cuiva care a suportat vizitele nocturne ale degetelor acelea albe, exact în cursul
anilor când se construiește încrederea în ceilalți.
•
Ajungi neîncrezător, temător și convins că toți cei din preajmă îți vor răul.
Nu mai poți să te legi de cineva. Ducând o viață ca o odisee. Și tot ceea ce
poate ține de cunoașterea de sine e risipit în vânt.

VP - 178
 46.

La Sturefors, apa strălucește în lumina după-amiezii care stă să se sfârșească.

Lui Waldemar Ekenberg i se lipește haina de piele stând transpirat tot sub
stejar, în spatele cordonului de siguranță.
Arma din toc îi arde pieptul, fiindcă nici măcar metalul ascuns sub stofă nu
reușește să rămână rece.
Suliman Hajif e în picioare, lângă groapa care a servit drept mormânt Theresei
Eckeved. E îmbrăcat în blugi și tricou alb. Pentru deplasare a avut voie să
renunțe la ținuta de arestat. Mâinile îi sunt prinse în cătușe, la spate, ca să nu-i
treacă prin cap vreun gând aiurea.
S-au întors și scăldătorii.
La sosire, oamenii din preajmă se uitaseră câteva momente la polițiști, apoi se
întorseseră pe prosoapele lor de plajă. Își spuseseră, fără îndoială, că motivația
apariției era atât de înspăimântătoare, încât ar fi putut strica minunata zi de vară:
Acolo au găsit fata. Uite și poliția. Acolo s-a întâmplat totul. Câți ani să fi
avut? Paisprezece. Crima verii. Sus, lângă stejar, acolo s-a întâmplat.
Doar doi băieți în costume de baie asemănătoare stau lângă cordonul de
securizare pentru a asista la spectacol. Chioșcul este închis, altfel băieții ar fi
avut și câte o înghețată în mână.
— Plecați de-aici!
Per Sundsten încearcă să o spună pe ton autoritar.
Sven Sjöman fusese mai degrabă sceptic când aflase de ideea de a aduce
suspectul la locul crimei, în speranța că va ceda nervos și va trece la mărturisiri.
— Oricum, trebuie să fie și avocatul lui prezent.
— Mi se rupe de avocat. Numai de asta nu mai avem timp, răspunde
Waldemar. Fetele, Sjöman, gândește-te la fete!
— Ok. Dar să rămâneți calmi.
Stând la birou, cu figura crispată, Zeke are aceleași dubii, conștient de abuz.
Dispăreți!
Privirea lui Waldemar se înfige în a băieților până când aceștia bat în retragere
și o șterg cu coada-ntre picioare spre plajă.
— Și, ia zi, aici ai îngropat-o, da? Tot aici i-ai și luat gâtul?
Suliman Hajif scutură din cap și șoptește:
— Ar trebui să fie și avocatul meu aici.
— Am încercat să dăm de el, îi răspunde Waldemar, dar n-a răspuns. Pesemne
că i se rupe-n paișpe de mutra ta.
— Mai bine-ai goli odată sacul, spune și Per. O să-ți facă bine. Oricum, cei de
la tehnic vor apărea rapid cu răspunsul. Așa că tot vom avea dovada că le-ai
violat cu dildoul ăla.
VP - 179
 Suliman Hajif scutură iarăși din cap.
Waldemar face un pas înainte, îl prinde de ceafă ca-n clește, dar în așa fel
încât, de departe, pare un gest frățesc.
— Cât mai ai de gând să faci pe mutul?
Un geamăt, nu însă și cuvinte.
— Haide la locul crimei, zice Waldemar, trăgându-l pe Suliman Hajif după el.
Malin primește apelul trecând prin fața ieșirii din zona Tomby. În pofida
tonului formal, vocea lui Karin Johannison e surescitată.
— E aceeași vopsea. Vopseaua de pe jucăria sexuală a lui Suliman Hajif
corespunde eșantioanelor prelevate de la fete.
— Deci este același godemiche?
— Greu de spus. În orice caz, e același model. Chiar dacă resturile găsite ar fi
aceleași cu cele lipsă de pe obiectul de la Suliman Hajif, tot nu există nicio
modalitate de a o dovedi.
Malin simte un nod în stomac.
Asemănarea particulelor de vopsea e un noroc. Dar cum ar fi probabilitatea de
a-și face apariția două dildouri, provenind de la același fabricant, în cursul
aceleiași anchete?
— Pe obiect mai sunt și alte urme?
— Nu. Regret, Malin, dar nu am mai găsit și alte indicii.
Aceeași jucărie sexuală.
Sunt în drum spre cabinetul Vivekăi Crafoord, în vederea ședinței de hipnoză.
Care, chiar să fie necesară?
— Mulțumesc, Karin. Îl informezi tu și pe Sven Sjöman?
— Bineînțeles. Imediat.
•
— Deci, același godemiche? Bun, știm că este vorba despre același fabricant.
Dar măcar asta e clar, nu?
Waldemar conduce nervos Saab-ul albastru. Sundsten și Suliman Hajif sunt
pe bancheta din spate. Tocmai trecuseră prin fața micului paradis de la Sturefors.
Pe pista pentru bicicliști, de lângă șosea, un cuplu de pensionari se plimbă
hurducăindu-se pe un tandem strălucitor, nou-nouț.
— E cu noi. Acum ne întoarcem. Nu, nimic. Niciun cuvânt.
Telefon închis.
Fără a-și lua mâinile de pe volan, Waldemar se întoarce și zice amenințător:
— Băi, rahat de ciuhap, ești terminat!
Pătrund în pădure. Per știe ce urmează. Nu vrea, dar lasă lucrurile să meargă
de la sine.
•
Reacția lui Zeke la telefonul lui Karin:

VP - 180
 — Atunci lăsăm baltă povestea cu hipnoza? S-ar zice că de acum totul e
limpede ca apa de izvor. Nu mai avem nevoie decât de mărturisire.
— Nu e deloc limpede ca apa de izvor, răspunde Malin fără a-și lua ochi de la
drum. Ședința de hipnoză va avea loc după cum am prevăzut. Cu siguranță
Josefin este deja la cabinet împreună cu Viveka. În cel mai bun caz, așa vom
avea un martor. Nu contează ce va spune, putem astfel să obținem informații
prețioase. Nu ești de acord?
Zeke clatină din cap.
— Vreau să se termine totul odată, răspunde acesta. Vreau ca mâine
dimineață oamenii să poată citi în Corren că monstrul a fost legat și că își pot
lăsa din nou fetele să se joace liniștite, fără nicio teamă.
Tove. Nu cumva și mie mi-e teamă?
Nu. Ba da.
— O să vină și asta, Zeke. Practic, cazul e încheiat. Trebuie doar să mai legăm
sacul la gură.
•
Waldemar Ekenberg strânge pumnul și îl trimite direct sub coastele lui
Suliman Hajif, acolo unde durerea este cea mai vie, iar lovitura nu lasă urme.
Suliman se prăbușește.
Per Sundsten joacă rolul polițistului cel bun și îl ajută să se ridice. Însă numai
pentru a-i permite să mai primească un pumn.
Tânărul tot nu vrea să vorbească.
Niciun cuvânt, doar un geamăt și apoi rămâne întins pe jos, apărându-și fața
cu mâinile în mijlocul pădurii tăcute.
Mușchiul alcătuiește un covor galben și uscat, copacii și-au pierdut clorofila,
dar în inima lor viața pulsează, cerând ploaie.
— Le-ai violat și le-ai omorât pe Theresa Eckeved și pe Sofia Freden. Așa e?
Și tot tu ai violat-o și pe Josefin Davidsson, nu? Porc ordinar! Te omor cu
mâinile mele dacă nu-ți dai drumul la gură!
Simte, probabil, că Ekenberg nu glumește.
Suliman Hajif încearcă să se ridice, dar picioarele refuză să îl mai asculte, se
clatină și Per poate citi groaza în ochii lui.
Waldemar scoate pistolul din toc. Se apleacă spre Suliman Hajif și îi apasă
țeava de spate.
— Treaba e simplă. O să pretindem că ai încercat să fugi și că am fost obligați
să tragem pentru a te opri. Un dublu criminal combinat cu un violator. Nimeni nu
va avea nicio îndoială. Ba chiar toată lumea ne va fi recunoscătoare.
Per ezită.
— Ridică-te! urlă Waldemar în timp ce Suliman Hajif se târăște, încercând să
se ridice și țipând:
— Nu pot să mărturisesc un lucru pe care nu l-am făcut!
VP - 181
 Pistolul este acum lipit de tâmpla lui.
— Să nu dea dracu’ să-ncerci s-o tai!
Per intervine, îl lovește peste mână pe Waldemar și-i ia arma.
— Ce pizda mă-sii faci?
— Ajunge. Pricepi? Ajunge!
O pală de vânt trece printre crengile arborilor și o mie de frunze galbene se
desprind ca o ploaie de aur căzând deasupra luminișului.
— Am cumpărat godemicheul de la Stene, de la magazinul Blue Rose! strigă
Suliman Hajif. Mi-a zis că a mai vândut nu știu câte duzini. De unde știți că
exact al meu a fost?
— Ce căcat! șuieră Waldemar, iar Per îi răspunde în gând: Waldemar, tu ai
zis-o! Cum dracu’ nu s-a dus nimeni până la singurul sex-shop din oraș ca să afle
ce și cum cu dildourile vândute? Să-mi bag picioarele în el de Internet! Păi ce e
așa de greu de crezut că oamenii tot de la magazin își iau ce-au nevoie pe-acasă?!
Per îi pune o mână lui Waldemar pe braț.
— Haide, liniștește-te. E o vară nebună. Și din toate părțile vin numai
presiuni. Câteodată exact ce ai sub nas nu apuci să vezi…
•
După un sfert de ceas, Waldemar e în fața tejghelei de la Blue Rose, de pe
Djurgårdsgatan, sex-shop existent în oraș de ani de zile. Pe fața flască și cu barbă
rară a lui Stene apare un zâmbet larg.
— Un godemiche albastru?
Stene se îndreaptă către un raft din fundul magazinului și se întoarce cu o
cutie multicoloră. Obiectul albastru dinăuntru este pe jumătate ascuns de o
reclamă țipătoare: Hard and horny!
— Chestia asta se vinde ca pâinea caldă. Am vândut cel puțin vreo patruzeci
în ultimele optsprezece luni.
— Aveți o listă a clienților?
— Nu. Ce idee! Niciodată n-am avut așa ceva. Pentru mine discreția este o
chestiune de onoare. Și-apoi, mai am și o extrem de proastă memorie a figurilor.
— Folosiți cărți de credit?
— Mizerabila aia de bancă mi-ar reține șapte la sută. Așa că aici se fac numai
plăți cash.
•
Malin oprește în parcarea de la biserica Filadelfio, ignorând cu bună știință
parcometrul. Traversează strada Drottningsgatan încercând să își amuțească
stomacurile și dorința de a face o incursiune pe la McDonald se înainte de a intra
în cabinetul psihanalistei.
Sună la ușa cu numărul doisprezece și Viveka Crafoord le deschide. În sala de
așteptare, Josefin Davidsson este așezată pe canapea, alături de mama ei.

VP - 182
 Viveka stă în fotoliul de piele din spatele biroului, luminată de soarele care
intră pe fereastra dinspre strada Drottningsgatan. O lumină stranie și misterioasă,
își spune Malin.
— Să începem, cere energic Josefin. Vreau să știu ce s-a întâmplat.
Nu ești singura, îi răspunde Malin în gând.

47.

Amintirea violenței este pe undeva prin tine, Josefin.

Sinapsele se vor lega între ele și-ți vei putea aduce aminte. Dar chiar ți-o
dorești?
Noi ne amintim. Putem vedea ce ni s-a întâmplat și cum am dispărut.
Sofia și cu mine suntem împreună. Poate că ne aflăm într-un loc minunat,
între conștient și inconștient? Numai nu în locul acela pe care oamenii îl numesc
viață.
Putem ghici cine am fost cu adevărat, spațiul nostru poate lua orice culoare
dorim și putem fi ceea ce vrem.
Acum suntem cu tine, Josefin, în cabinetul psihanalistei.
Avem nevoie de amintirile tale.
Nu contează cum arată adevărul care va ieși la lumină, avem nevoie de el
pentru a ne regăsi liniștea, pentru a nu ne mai fi teamă de întuneric.
Nu-ți fie frică, nu sunt decât niște amintiri.
Sigur, într-un fel ne folosim de viața ta.
Însă, ține minte, Josefin, noi, îngerii de vară, nu avem nimic în afară de noi
înșine.
•
Pendulul se mișcă în fața ochilor mei.
Perdelele, cărțile îmbrăcate în piele de pe rafturi, gravurile reprezentând
peisaje – întreaga încăpere este decorată în cel mai pur stil englezesc.
Iar ea mișcă încontinuu pendulul. Nu așa se procedează în filme?
Miroase a închis pe aici. Nu ar fi putut să aerisească? Sau să dea cu ceva
parfum de ambient.
Canapeaua asta ciudată e confortabilă, își zice Josefin, încercând să se
concentreze asupra pendulului, numai că gândurile nu încetează să-i alunece în
altă parte, privirea trecându-i rapid de la o persoană la alta.
Polițista stă în picioare, în spatele psihanalistei.
Ce-o fi sperând?
Mă privește fix. Ia nu mai trage cu ochiul la mine! Te pomenești că mi-a citit
gândurile, fiindcă uite-o cum întoarce capul.
VP - 183
 Chelul stă pe scaunul negru din fața ferestrei. Calm, dar te intimidează. Și mai
e și mama, care-și face sânge rău. Nu mi-e frică. Nu mai sunt un bebeluș, trebuie
să priceapă și ea odată și-odată.
Și psihanalista asta.
Îi citesc iritarea în privire. S-a prins că mă gândesc la altceva.
— Privește pendulul și ascultă-mi vocea.
Păi, de ce, ai spus ceva?
— O să-ncerc.
Și psihanalista zice:
— Respiră profund.
Și-așa fac.
— Urmărește mișcările pendulului.
Le urmăresc.
— Simți cum ești gata să-ți iei zborul.
Și simt că sunt gata să-mi iau zborul.
Pleoapele îmi sunt grele și se închid. Totul este întunecat și, în același timp,
limpede. Unde-oi fi?
În sfârșit, își zice Malin observând că Josefin Davidsson alunecă în ea însăși
și reacționează la comenzile Vivekăi Crafoord.
Notase întrebările pe o hârtie, după ce Viveka îi explicase că numai ea va
vorbi, altfel lucrurile putând să fie dificile. Mai mult, nu va fi vorba despre o
conversație ca în starea de veghe, ci de o suită de imagini și de cuvinte.
Viveka lasă pendulul pe birou.
Zgomotul circulației de pe strada Drottningsgata umple încăperea.
Suntem auziți toți cinci, se gândește Malin, care simte că ei, cei din cameră,
sunt pe cale de a forma o singură persoană. Chipul lui Zeke e lipsit de
expresivitate. Malin știe bine cât de sceptic este în legătură cu rezultatele ședinței
de hipnoză, chiar dacă nu îndrăznește să o spună cu voce tare.
Viveka ia foaia de hârtie pe care sunt notate întrebările.
— Josefin, mă auzi? Aș vrea să îți pun câteva întrebări. Vrei să îmi răspunzi?
O încăpere albă, lipsită de rezonanță și o voce străină, propria mea voce.
— Întrebați-mă.
— Atunci voi începe să îți pun întrebări.
— Sunt obosită, mai bine-aș dormi.
— Trädårgsföreningen, parcul municipal, spune vocea străină în timp ce o
lumină limpede și pură intră printr-o gaură din perete, pe când fereastra se
întunecă și dispare.
— Acolo m-am trezit.
— Ce s-a întâmplat înainte de a te trezi?
— Am dormit. Și înainte să dorm am fost la cinema. Acum lumina dispare,
încăperea devine cenușie și o siluetă neagră înaintează către mine. Ar putea fi un
VP - 184
lup sau un câine, un iepure sau un om, dar ce ființă omenească se deplasează în
patru labe?
— Iese câinele?
— Te-a adormit un câine?
— Acum a plecat.
— Cine te-a adormit?
— Mami.
Camera este din nou albă și sunt singură. De tavan sunt prinse niște rafturi ca
niște lămpi enorme. Mă văd dormind acolo, simt câteva palme bătându-mă pe
spate și miroase a piscină.
— Mâini.
— Ele te-au adormit?
— Da.
— Mâini de bărbat sau de femeie?
— Nu știu.
— Îți mai amintești cum a început seara?
Pereții încăperii au dispărut și mă văd mergând pe bicicletă. Pe jos e asfaltat și
trec printr-o pădurice, aceea de la Rydskogen, pentru a ajunge în oraș. Nu știu de
ce o iau pe drumul acesta. Chiar așa: de ce?
— Am fost în pădure.
— În care pădure?
— Într-una rea. De ce?
Și mereu vocea aceea iritantă, de femeie mai bătrână decât aproape toți
oamenii.
— De ce era rea pădurea?
— Fiindcă mă pândea cineva.
— Ce era în pădure?
— Ceva.
— În care pădure?
Ceva puternic mă trage în jos. Acum nu mai sunt decât eu și mă culc și mă
scoală zgomotul unui motor de mașină.
— După, eram într-o mașină.
— Unde te duceai?
— Către rafturile mari, prinse de tavan.
— Era un antrepozit?
Corpul mi-e întins pe o platformă pentru mărfuri, sunt legată și arde, și pute.
Ce face cu mine? Dinții îi sunt sclipitori, mă taie și mă doare tot corpul. Nu mă
mai strivi! Nu mă mai strivi!
Nu mă mai strivi, GATA, MĂ ZDROBEȘTI, GATA, GATA!!
Vocea străină:
— Nu te speria, aici ești în siguranță, de acum poți să te trezești.
VP - 185
 Mă întorc în sala albă, silueta neagră se îndepărtează și fug cât pot de repede
afară, nu mai știu de mine și mă scol într-un pavilion, e dimineață și mă trezește
un om bun, deși, de fapt, nu dorm. Dar chiar să fie un om bun?
— Am scăpat, m-am trezit, dar nu am văzut nimic.
— Cine te-a găsit în parc?
— Poate un om. Dar chiar om să fi fost?
— Acum te poți trezi. Hai, trezește-te.
Întuneric.
Deschid ochii.
Polițista, sticletele și psihanalista. Și toți au ceva în comun: par tulburați.
Josefin și mama sa părăsesc cabinetul. Zeke s-a așezat comod pe canapea și ai
zice că e gata să înceapă terapia.
Viveka s-a așezat la birou și Malin a rămas lângă fereastră. Se uită la mașinile
de afară și pare că se evaporă în lumina mată.
— Ei bine, de acum știm mai mult, remarcă Zeke. În fine, puțin mai mult.
— Dacă am înțeles bine, începe Malin, a fost atacată în pădure, apoi a fost
dusă la un antrepozit unde a fost violată până când a reușit să fugă, iar fuga a
adus-o în parc.
— Cu siguranță, în pădure a fost adormită, intervine Viveka.
— Nu a spus însă nimic despre agresor, adaugă Zeke.
— Niciun cuvânt, confirmă Malin.
— Îmi pare rău, spune Viveka, însă interogatoriile sub hipnoză rareori aduc
date concrete. Conștientul nu vrea să își amintească lucrurile îngrozitoare.
— Ai făcut tot ce ai putut, o liniștește Malin.
— Să mai încercăm o dată? Peste câteva zile?
Expresia lui Zeke e complet schimbată și pare a fi căpătat încredere în
metodă.
— Cred că ar fi inutil, răspunde Viveka. Memoria este întreruptă de un sistem
de autoprotecție. Care s-a închis ermetic.
Malin se simte obosită, epuizată. S-ar bucura să se poată întoarce lângă Tove
și ancheta să aibă rezultatele dorite.
Indiferent care ar fi acestea.

48.

Ceasul de perete din sala de ședințe arată ora 18:15 și secundarul se învârte cu
frenezie, dar fără greș, trei sute șaizeci de grade.
Întreaga echipă este adunată în jurul mesei. Cu toții sunt obosiți, fețele
strălucesc de transpirație, hainele sunt șifonate și cu urme de praf.
VP - 186
 Ședința începe.
Malin dă raportul în legătură cu Svea Svensson, Sture Folkman și
hipnotizarea Josefinei Davidsson. Cei de la criminalistică nu găsiseră nimic în
apartamentul lui Suliman Hajif, cu excepția filmelor porno de pe computer.
Nimic însă legat de cele două crime.
Magazinul Blue Rose vânduse douăzeci și patru de dildouri și unul dintre
anchetatorii de sprijin descoperise mai multe site-uri Internet care plasau același
model. Așadar, în privința lui Suliman Hajif erau în impas, în absența unor noi
probe sau mărturii.
— Cum de nu ne-am interesat până acum la Blue Rose?
— Pur și simplu am plecat de la ideea că asemenea lucruri nu se vând decât
pe Internet, răspunde Malin. Pe canicula asta niciunul dintre creierele noastre
moleșite nu s-a gândit și la amărâtul ăla de butic.
— În orice anchetă se mai fac și greșeli, intervine Sjöman pentru a nu lăsa să
se dramatizeze detaliul. Dar astfel am dat prea mult de treabă celor de la
criminalistică. Nu există niciun mijloc de a depista clienții de la Blue Rose. Sigur
că am putea face cumva pentru a-i convinge să ia legătura cu noi, dar tot nu ne va
folosi la ceva. Nimeni nu se va declara utilizator de godemiche. Cred că suntem
cu toții de acord, nu? Mai avem speranțe să obținem ceva din partea lui Hajif?
— Tot ce se poate spune este că nu are alibi.
Malin simte sastiseala din glasul lui Waldemar Ekenberg, care nu se gândește
decât la casa de la Mjölby și la micul lui pirat pe care ar vrea să-l mai necăjească
cu câte o glumă.
O asistentă, Aronsson, în urma ordinelor lui Malin, întreprinsese o cercetare
aprofundată a antecedentelor lui Sture Folkman. Scormonind prin arhive,
descoperise că una dintre cele două fete pe care le avusese din căsătoria cu
Gudrun Strömholm, Elizabeth, se sinucisese la șaptesprezece ani. În urma
autopsiei, cauza morții se relevase clară, lipsită de echivoc: Elizabeth Folkman se
spânzurase. Cauza: necunoscută.
Studiase și dosarul de la poliția din Nässjö privind moartea tatălui Louisei
Svensson. Corpul îi fusese pescuit din râul Ryssbysjo cu o rană la cap. Cu
siguranță Gunnar Svensson căzuse în ambarcațiune și se lovise cu capul de
bastingaj, apoi alunecase mai departe, peste bord. Pe bastingaj fuseseră
descoperite urme de sânge.
Sven anunță că reprezentanții Yahoo le oferiseră, până la urmă, parola
Theresei, dar singura corespondență care fusese găsită erau mailurile de la
Lovelygirl care, după toate aparențele, era Louise Svensson. Apărea citată și
ferma ei. Conform mailurilor, nicio întâlnire nu fusese prevăzută pentru
momentul în care se comisese crima. De la Facebook tot nu se primise vreun
răspuns.

VP - 187
 Louise ținea neapărat să își ascundă micul secret. Tot mai spera să se
strecoare cumva. Și când a fost descoperită, tot a mai încercat să se apere.
O ființă solitară, trăind în pădure. Putea foarte bine să fie vorba despre un
pervers.
Sven adaugă că un expert de la Stockholm este pe cale să alcătuiască profilul
psihologic al criminalului, dar va lua mult timp fiindcă întreg departamentul e în
vacanță, iar psihologul de serviciu se îmbolnăvise.
— Plăpânzi mai sunt și psihologii ăștia, zice Waldemar.
Malin își amintește ce îi spusese Viveka despre profilul criminalului, dar
preferă să păstreze ideile doar pentru ea. Nu sunt decât pure speculații, bazate pe
prea puține fapte.
— Cu toate acestea, trebuie să urmăriți în continuare toate pistele pe care le
avem, anunță Sven. Încercați să formulați ipoteze noi. Puneți-vă la treabă materia
cenușie. Ekenberg, Sundsten, interogați toți delincvenții sexual de care puteți da.
Karim Akbar stă lângă Sven și pare neliniștit. Știe că va fi nevoit să facă din
nou față presei și că vor exploda noi întrebări la care nu va putea oferi răspunsuri
convingătoare. Conferința de presă e programată pentru ora șapte.
Când să iasă din sală, Karim o roagă pe Malin să mai rămână puțin la locul ei.
— Nici nu-ți poți da seama ce chef am să mă întorc la Västervik și să fac o
baie.
O fi vrând să-mi povestească ce a făcut în vacanță? se întreabă Malin.
— Vrei să îmi spui ceva anume?
— Da. Aș vrea să vii și tu la conferința de presă.
— La conferința de presă? Chiar nu știi cât detest chestiile astea?
— Malin, e un ordin. Dacă tot nu le pot oferi nicio informație nouă, cel puțin
să le arăt cea mai frumoasă figură a poliției din Linköping.
Malin e pe punctul de a exploda, fără a se putea împiedica să se simtă,
totodată, flatată.
— Acum, serios vorbind, nu vreau să mai dau încă o dată ochii cu ei fără să
am nimic să le spun. Așa că ar fi mai bine să vii și tu cu mine. Poate s-ar mai
calma…
— Deci nici n-ai stat să te gândești când ai zis chestia aia cu frumusețea mea?
Karim zâmbește.
— Uită-te și tu-n oglindă…
— N-am putea să le zicem ceva despre godemiche?
— Ce, adică? Faptul că este vorba despre același fabricant?
— Da.
— Nu. Asta ar însemna să li-l arunc în colți pe Suliman Hajif și nu cred c-o
merită. Ai citit și tu ziarele. Deja tonul este exagerat.
Peste tot apăruseră fotografii ale lui Hajif cu cearcăne negre sub ochi. Și
comentarii de genul: A fost arestat criminalul? Groază în Linköping.
VP - 188
 Cea mai frumoasă figură? Chiar atât de departe să fi avansat în vara asta încât
să ajung să fac pe manechinul în fața fotografilor?
Douăzeci de minute mai târziu, Malin și Karim intră în holul unde îi așteaptă
jurnaliștii. Postul național STV este singura televiziune prezentă, în schimb sunt
reprezentanții mai multor posturi de radio, vreo zece jurnaliști de la presa scrisă
și doi fotografi, cu siguranță de la Corren și TT. Acum câteva zile erau de două
ori mai mulți. Cu cât ancheta este mai lungă, cu atât presa este mai puțin
interesată.
— Avem mai multe piste, începe Karim.
Blitzurile pârâie, iar el continuă:
— Suntem pe punctul de a afla adevărul, dar, din păcate, nu vă pot spune mai
mult de atât.
— Nici dumneavoastră, doamnă Fors, nu ne puteți spune mai mult?
Încă un clic. Încă un flash. Malin clipește.
Daniel. Nu îl observase, probabil sosise mai târziu.
— Nu.
— Nimic?
Malin se uită la grupul de reporteri cu ochii lacomi, curioși și sătui totodată,
ca și ai ei și, înainte să își dea seama ce face, cuvintele îi scapă din gură:
— Am contactat un psiholog care va stabili profilul psihologic al criminalului.
Probabil că este vorba despre o persoană care a suferit, la rândul ei, traume de
natură sexuală în copilărie, care este lipsită de încredere în sine și are probleme
deosebite cu propria imagine. O persoană care, în același timp, face parte din
societate și este și exclusă din aceasta. Mai multe nu vă pot spune.
— Cum se numește psihologul?
— Din păcate, nu putem face public numele.
Karim continuă, părând deranjat că Malin a divulgat informații fără caracter
public, dar admițând că acest fapt nu a adus prea mare atingere cursului anchetei.
— Acest profil nu are caracter oficial, este doar provizoriu fiindcă cel mai
detaliat este pe cale de a fi stabilit de către poliția centrală de la Stockholm.
— Și Suliman Hajif? Rămâne arestat? Au apărut probe noi împotriva lui?
— Este în arest preventiv.
— Ar fi posibil să fie șters de pe lista de suspecți?
— Nu comentez, răspunde Karim. Aceasta este tot, vă mulțumim.
Mai mulți reporteri își exprimă dorința de a realiza un interviu personal cu
Malin, dar aceasta le scapă printre degete cu explicații de genul:
— Fata mea mă așteaptă acasă, așa că, îmi pare rău, dar trebuie să plec.
•
Tove și Malin termină ultimele bucăți de pizza, care nu mai este ea caldă, dar,
pe o asemenea caniculă, parcă e chiar mai bună rece.

VP - 189
 Tove este încă obosită după călătoria cu avionul. Dormise toată ziua. Nu a
fost nici la ștrand și nici măcar să se vadă cu Markus. Dar apucaseră să
vorbească.
— Cu Markus când te întâlnești? o întreabă Malin băgând în gură resturile de
pizza.
— Mâine, răspunde Tove pe un ton în care Malin simte sfârșitul poveștii de
dragoste.
— Ți-a fost dor de el?
— Nu știu, mami. Nu am putea vorbi despre altceva? Nu trebuie să te simți
obligată să îmi împui tot timpul capul cu Markus.
Din living se aude semnalul de începere a știrilor de seară.
— S-ar putea să apar la televizor, zice Malin.
Fața lui Tove se luminează.
— Trebuie să ne uităm!
Subiectul este al treilea în ordinea importanței și, în absența a altceva mai
proaspăt, se învârte în fel și chip în jurul profilului psihologic al asasinului.
Malin în prim-plan, răspunzând întrebărilor. I se pare îmbătrânită și obosită.
— Mami, ești super! exclamă Tove cu un surâs malițios.
— Mulțumesc, Tove, mi-ai încălzit inima.
— De ce, îți era frig?
— Hai, las-o!
Apoi un nou prim-plan cu Malin refuzând cu aer stresat solicitarea de
interviu:
— Fata mea mă așteaptă acasă, așa că, îmi pare rău, dar trebuie să plec.
Tove o privește întrebător:
— De ce le-ai zis chestia asta?
— Habar n-am. E o prostie?
— Nu, e doar ciudat.
Urmează buletinul meteo. Canicula continuă. Nici vorbă de răcorire la
orizont.
•
Comisarul Malin Fors apare pe ecran în camera mea secretă. Rafturile se
îndoaie și nu mai simt mirosul, ci doar căldura, o căldură prin care trebuie să trec
de-a dreptul.
Am văzut-o înotând la Tinnis.
Venise să se răcorească.
Oare crede că mă poate recunoaște? Oare chiar crede că, pur și simplu
apelând la psihologi, poate descoperi cine sunt?
Și mai și povestește toate chestiile astea la televizor, ca să poată să vadă toată
lumea!…

VP - 190
 Dacă totul ar fi fost atât de simplu în viața asta de căcat, de mult mi-aș fi
îndeplinit singura mea sarcină.
Trebuie să ne regăsim. Niciunul dintre noi nu trebuie să mai fie niciodată
singur și nici să se teamă.
Ne voi apăra pe noi toți ca un foc care distruge totul pentru a permite nașterea
unei noi vieți.
Miști în mine.
Trebuie să fie un semn, ceva ce s-a întâmplat de curând.
Nu ar trebui să le zgârii gâtul? Asta vrei?
O să-ncerc cu labele. Ar trebui să te facă să reînvii. Pielea trebuie să ți se
transforme într-o rochie albă. Imposibil de descoperit. Și jucăria. Am cumpărat-o
acum mai bine de un an din oraș și am plătit-o cash. Mi-a zis că vinde deseori
modelul ăsta. Știam eu că o să-mi folosească într-o bună zi.
Te las, acum. Ea trebuie să devină tu, tu trebuie să devii ea.
Malin Fors asta îmi arată drumul cel bun. Durerea naște durere care, la rândul
ei, naște iubire. De ce? Fiindcă trebuie să fie lumea ei. Nu? Sper numai că are
vârsta potrivită. Îngerul meu de vară. Iubirea pură a îngerului meu de vară.
Echilibru. Poate asta lipsește. Îmi lipsește. Ne lipsește.

49.

Vineri, 23 iulie

Tove se plimbă cu bicicleta și e atentă să nu rămână blocată în trafic. Mai

bine mergi încet decât deloc.
Are întâlnire cu cineva, este?
Da, cred că da.
Cu noi?
Nu.
Nici eu n-aș vrea. M-ar înnebuni așa ceva.
Traversează Tinnerbäcken și urcă greu dealul spre Ramshäll, unde locuiesc
cei cu bani.
Ea nu e bogată.
Nu.
N-o mai văd.
E pe sub copaci.
Dar poți să-l simți, Sofia, nu-i așa?
Da, îl simt.

VP - 191
 Tove trebuie să fie atentă.
Foarte atentă.
•
Markus.
Ce ciudat. La început nu mai putea să facă nimic fără el, apoi totul a devenit
normal, nu plicticos, dar normal. Nu că ar fi ajuns prieteni pur și simplu, dar,
oricum, tot nu mai era ca la început.
Tove știuse că nu urma să îi lipsească în Bali, știuse foarte bine și înțelesese și
ce însemna lucrul acela.
Aici, acasă, este mai cald decât acolo. Și lumina este de zece ori mai
orbitoare. Lui Tove îi place când lumea este un pic mai portocalie.
Inima îi bate cu putere când apasă pedalele pentru a ajunge în vârful colinei,
trecând prin fața vilelor în care locuiesc notabilitățile orașului.
Părinții lui Markus fac și ei parte dintre notabilități. Sunt amândoi medici. La
început, se bucurase: imobilul lor mare, în care totul era atât de diferit de ceea ce
avea ea acasă, exact ca în cărțile pe care le citea – tânăra săracă și bărbatul de
familie bună.
Dar și locuința lor ajunsese să i se pară normală. În schimb, Bali nu era tot
așa.
Merge pe la Markus.
Trebuie să își facă el niște gânduri, își zice Tove. Probabil că îi remarcase
tonul distant de la telefon. Se gândise ea la toate lucrurile acestea în pat, înainte
de a o prinde somnul. Nu se mai putea închipui rămânând cu Markus în aceeași
relație dinainte. Se mai pot ei întâlni, dar atât.
Problema e cum să i-o spună?!
Vor zice că nu mai au anumite sentimente nici el pentru ea, nici ea pentru el.
O furgonetă albă o depășește încet. Cu siguranță este vreun grădinar care
caută o adresă anume.
Ajunge în sfârșit în fața casei albe. Merii cei mari par triști. Ușa de la intrare
se deschide chiar înainte ca ea să coboare de pe bicicletă.
Markus, slab și palid, îi zâmbește.
Tove îi întoarce zâmbetul și speră să o facă cât mai natural. Din fericire nu
îmi poate vedea ochii.
Apoi, tot în gând: așa o fi cu toată lumea? Totul o fi părând trist când nu mai
există dragoste? Altă soluție nu o fi existând?
•
Karin Johannison e așezată la birou, dar nu are stare. Se îndreaptă în scaun, își
pune picioarele pe masă și își admiră unghiile date cu ojă roz, care se potrivesc
perfect cu baretele roz pal ale sandalelor de la Prada. Le-a cumpărat astă-
primăvară de la Milano, când au mers acolo într-un weekend.

VP - 192
 Karin nu prea știe de ce e atât de nervoasă, dar unul dintre motive cu siguranță
este acela că ea și Kalle au petrecut o noapte fierbinte de sex. Fereastra era larg
deschisă și căldura umedă a nopții îi înflăcărase.
Încă îl mai simte în ea și ar vrea să îl simtă și acum. Oare din această cauză nu
își găsește locul?
Nu își vorbesc prea mult și, oricum, nu despre cine știe ce subiecte
importante.
În orice caz, niciodată despre faptul că nu pot avea copii, în pofida
nenumăraților doctori pe care îi consultaseră. În loc de asta, și-o trag. O fac de
când se cunosc, iar acum relația lor sexuală îi cufundă în fericire și în respect
reciproc. Karin știe că nu se vor putea ascunde la nesfârșit. Doar un copil i-ar
putea face cu adevărat fericiți.
Nu trebuie să se teamă de iubirea fără cuvinte. Oricum, cuvintele nu duc prea
departe.
Dar mai e ceva care o irită.
Nu cumva am trecut peste ceva important? Nu cumva chestia asta nu-mi dă
pace?
Karin se așază la loc, deschide computerul și mai citește o dată raportul
privitor la Josefin Davidsson. De nepătruns.
Recitește și raportul privitor la Theresa Eckeved.
Cu siguranță a fost ucisă aproape de malul apei.
De ce oare? Nicio urmă de pe trupul ei nu indică faptul de a fi fost
transportată după deces.
Prelevările efectuate de sub unghii corespund structurii și compoziției
pământului de la locul de scăldat.
Am verificat oare toate unghiile? Toate resturile de pământ?
Nu.
Așa ar fi trebuit să facă. S-ar putea să fie anumite diferențe între tipurile de
pământ de sub unghii.
Cu siguranță am fost prea grăbită să îi furnizez lui Malin raportul și am plecat
de la principiul că sub toate unghiile este același tip de pământ.
Trebuie să verific. Dacă sub unghii numai despre pământ este vorba…
Își amintește cadavrul curățat. Deși frecat cu un prosop aspru, tot
descoperiseră eșantioane de pământ, abia perceptibile. Cum de nu le observase și
asasinul?
•
Stă în picioare în fața a ceea ce am fost odinioară și zgârie pământul de sub
unghiile de la degetele mijlociu și arătător, de la mâna stângă.
Ce-o fi vrând să facă?
Nu o să mă obișnuiesc niciodată cu frigul din încăperea asta. Cu micile
obloane atârnate de tavan, cu platourile metalice, cu dulapurile din aluminiu în
VP - 193
care suntem băgate, cu patul metalic semănând cu o targă pe care sunt culcată,
cu damful de alcool, cu faptul că stau așa, închisă.
Ce-o tot umbla cu degetele mele?
Chiar e obligată să fie atât de conștiincioasă? Eficacitate. Totuși, eu sunt cea
care stă culcată pe patul de inox, al meu e corpul rece, frecat cu cârpa aspră, cu
sângele înghețat în vine.
Aș vrea ca această Karin să nu mă mai trateze ca pe un obiect.
Aș vrea să îmi mângâie fruntea, să-mi arate că sunt și eu o ființă. Numai că
lucrează tăcută și metodic.
Te rog. Mângâie-mi fruntea. Aranjează-mi părul. Arată-mi că încă mai sunt o
ființă omenească.
•
Aerul condiționat și-a dat duhul. Fatalitate.
Pentru analizarea pământului e necesară temperatura scăzută. Picături de
transpirație se ivesc pe fruntea lui Karin. Nu și-a mai îmbrăcat bluza albă, iar
cămașa violet, fără mâneci, îi sclipește în lumina neoanelor.
Acum un minut încă mai stătea în fața cadavrului. Nu știe de ce, înainte de a
închide dulapul frigorific, a simțit nevoia să mângâie fruntea fetei. De mai multe
ori. Calm și cu precauție. Cu tandrețe, aproape. Nu mai făcuse așa ceva până
acum.
Rezultatele primei analize a eșantioanelor de pământ sunt pe birou și noile
eșantioane sub microscop.
Ochii i se adaptează la obiectiv. Vede imediat că nu este vorba despre același
tip de pământ. Acesta provine din altă parte decât cel prelevat de la mâna
dreaptă. Primul eșantion era de pământ nisipos, cristalele de acum sunt mai
ascuțite.
Mai face și alte teste. Este un pământ special, care se poate cumpăra din
magazinele pentru grădinărie, așadar provine fie dintr-o grădină, fie dintr-un
parc.
Atunci, probabil că a fost transportată, își spune Karin. Dacă s-a zbătut ca să
scape, asta nu s-a întâmplat pe plajă.
Malin o să considere că e un lucru interesant, chiar dacă informația poate
părea lipsită de importanță. Karin ridică storurile, zărind fațada în alb și galben a
spitalului.
Nu mai e decât o săptămână până la vacanță.
Dacă nu plec odată de aici, chiar mă îmbolnăvesc.
Karin parcurge laboratorul din priviri: eprubete, pistoane, dulapuri de
farmacie, ochelari de protecție, totul o face să simtă cum urcă în ea o dorință
indescriptibilă. Se vede pe suprafața de metal, cu fusta de bumbac ridicată și pe
Kalle pătrunzând-o adânc.
Cât mai adânc cu putință.
VP - 194
 •
Markus stă pe canapea, la doar câțiva centimetri de Tove.
E mai răcoare jos, la piscina interioară, pe unde nu dă nimeni în anotimpul
acesta.
— Vara ne scăldăm afară, îi explicase Biggan, mama lui Markus, în iunie,
când fusese întrebată.
Ar vrea el ca fata să vină mai aproape. Nu mai e nevoie să-i spună, Tove o
simte fără greutate. Dar nu vrea. Ține doar să-l anunțe că trebuie să plece și nu
știe cum să înceapă. O să-l întristeze.
— Stai lângă mine.
Tricoul cu Iron Maiden îi dă un aer de puști. Ca și pasiunea pentru hard-rock.
De parcă nu ar dori să se maturizeze, deși trupurile lor numai asta cer.
Deși nu făcuseră dragoste.
Markus vrusese, la fel și ea, însă nu se întâmplase. La început se băgaseră sub
o pătură în carouri și ea îi luase sexul în mână, dar atât și nimic mai mult. Și el îi
pusese mâna pe chiloți, dar atât și nimic mai mult.
Căldura aceea bizară o speriase. Și nu știa din ce cauză.

50.

Telefonul fusese scurt.

Karin Johannison o anunțase că trupul Theresei Eckeved fusese probabil
transportat și că, sub unghii, se găseau urme de pământ de flori. Malin îi
răspunsese pe loc că, dacă fusese transportată de undeva, atunci locul acela
trebuie să fi fost grădina părinților, ale cărei straturi de flori erau dintr-un
asemenea pământ. Se putea verifica.
Zeke și Malin se întâlnesc cu Karin în parcarea de lângă laboratorul poliției.
Este mai bine să meargă împreună, chiar în condițiile în care Karin va conduce
propria mașină, al cărei portbagaj e plin de materiale de specialitate.
Se opresc în fața casei Theresei Eckeved.
Aici sunt secrete, par a șopti niște voci. Vino, ți le vom dezvălui.
— Vii odată?! o strigă Zeke încruntat pe Karin.
Tonul este mai degrabă agresiv decât nerăbdător. Este, poate, înfuriat întrucât
Karin a omis un detaliu care s-ar putea dovedi important. Dar de câte ori nu s-a
mai întâmplat să i se adreseze astfel? Ca în problema cu sex-shop-ul, de pildă.
Nimeni nu este infailibil. Se mai întâmplă să-ți mai scape detaliile.
— Sosesc. Poți să-mi iei și tu o geantă, te rog?
Zeke se apropie și ia una dintre cele două genți mari, urcând apoi aleea
pavată, umăr la umăr. Boscheții, uitați, nu mai sunt acum udați.
VP - 195
 Sună la ușă și, după vreo jumătate de minut, Sigvard Eckeved le deschide
aruncându-le o privire surprinsă și neîncrezătoare, dar, în același timp, și plină de
nădejde.
Au legat criminalul?
Malin citește întrebarea în ochii albastru-cenușii, ca pe un firișor de viață. Îl
anunță că au motive întemeiate pentru a crede că fata le-a fost ucisă în altă parte
decât la malul apei și că, din această cauză, ar prefera să procedeze la o scotocire
a locuinței, pentru a exclude ipoteza de a fi fost atacată chiar aici.
— Doar nu credeți că eu… că noi…
— Nu ne-a dat nicio clipă prin minte așa ceva, îl liniștește Zeke, iar Sigvard
își trage deoparte trupul greu, de parcă tone de durere l-ar fi luat în stăpânire
pentru totdeauna.
— Dacă asta ajută la avansarea anchetei, puteți da și foc casei.
— Nu ne-ar fi de niciun folos, zâmbește Zeke, și-apoi sunt incendii destule pe
aici.
— Da, așa e, îl aprobă Sigvard. Faceți ceea ce considerați util. Soția mea este
în oraș, la psiholog.
Malin umblă pe lângă straturile de flori care despart veranda de piscină în
căutarea unor indicii, unor tufișuri rupte, unor urme de luptă, însă nu găsește
nimic altceva în afara trandafirilor roșii, de multă vreme uscați de soarele
puternic.
E nevoită să își treacă încontinuu palma peste ochi pentru a se șterge de
transpirație. Îl zărește pe Zeke de cealaltă parte a peluzei, unde se află o grădină
mare de legume.
Karin este în casă. Malin își spune că se potrivește cu eleganța locului și cu
piscina, în cămașa ei fără mâneci, când îl aude pe Zeke strigând:
— Aici!
Din tonul vocii colegului său, Malin înțelege că e sigur de ceea ce a
descoperit. Fiindcă într-adevăr a descoperit ceva.
— Probabil că a încercat să fugă în vecini.
Solul este acoperit de rânduri de cartofi uscați, de morcovi și de rubarbă pe
care nimeni nu mai vrea să le culeagă. Sunt evidente urmele de luptă, ca dăltuite
în lut după atâta caniculă și lipsă de apă. După urmele de pași își pot da seama
cum cineva a căzut printre plante, a fost apoi tras în sus, s-a zbătut, a căzut cu
palmele sprijinite de sol, încercând să se agațe de viață.
— Du-te după Karin, zice Zeke.
Sigvard Eckeved e ghemuit într-unul din scaunele de pe terasă. Moartea fetei
lui e parcă tot mai materială. E aici, în casa lor, iar Malin se gândește că fără
îndoială îl bate gândul să se mute în altă parte.
Malin se lasă pe vine, lângă el.
— Iertați-mă, i se adresează.
VP - 196
 — E-n ordine, răspunde Sigvard Eckeved.
Malin înțelege că toate acestea nu mai înseamnă nimic pentru el, că mai rău
de atât nimic nu poate fi și că, poate, e un soi de consolare în a ști că fata îi era
acasă când a fost agresată.
— Nu știu cum voi face pentru a-i spune soției. Nu cred că va suporta.
Când Karin își termină treaba, se întoarce către Malin, care așteaptă la umbra
unui păr.
— Cu siguranță a venit dinspre piscină. Aici trebuie că a prins-o criminalul,
iar ea s-a zbătut încercând să scape. Numai că nu am descoperit nici urme de
sânge, nici altceva.
— Uită-te și în jurul piscinei.
— Mă duc acum.
Karin face un tur al piscinei. Apa pare să fiarbă de atâta căldură, iar albastrul
ei sclipitor este în egală măsură seducător și înspăimântător. Karin dă cu sprayul
cu Luminol pe lemn și pe piatră, sperând că lichidul va face să strălucească urme
de sânge în penumbra pe care o asigură acoperind bucată cu bucată zona
dimprejurul piscinei cu un prosop de baie.
— Știam eu, zice Karin ajungând lângă grilajul de lemn care duce până la
garaj. Știam eu, repetă.
Malin vine lângă ea, iar Zeke apare și el în fața casei.
— Uitați-vă, le spune Karin făcându-le semn să se apropie.
Descoperă vreo douăzeci de pete mici, înconjurate de puncte de sânge
împroșcat de jur-împrejurul fiecăreia.
— Agresorul a încercat să șteargă urmele. Însă vă garantez că Theresa aici a
fost rănită la cap.
— Poți afla grupa sanguină? întreabă Zeke plin de speranță.
— Îmi pare rău. Nu pot face nimic în sensul ăsta. Nu e decât unul dintre
elementele adevărului.
Malin se lasă iarăși pe vine, alături de Sigvard Eckeved.
— Cine ar fi putut avea un motiv ca să vă intre în curte?
— Cine?
— Da.
— Nu știu.
— Chiar nu aveți nicio idee?
— Îmi pare rău, dar nu mă pot gândi la cineva anume.
— La nimeni?
— Nu. Ar fi putut fi absolut oricine.
— Vă ajută cumva un grădinar?
— Nu. Fac totul de unul singur.
— Și întreținerea piscinei?

VP - 197
 — Avem pe cineva care vine în fiecare an, la începutul lui mai, pentru a o
umple. În restul timpului, tot eu am grijă. Vara trecută au venit niște muncitori ca
să repare terasa.
Mobilul lui Malin începe să îi sune din buzunarul hainei.
— Fors sunt.
— Malin, aici e Aronsson. Am terminat de citit dosarul lui Sture Folkman.
Vrei să-ți fac rezumatul?
— Uite, nu cred că este momentul. Nu se poate peste o oră, la comisariat?
— Sigur că da. Sunt câteva puncte pe care aș vrea să le lămurim împreună.
— Malin bagă telefonul la loc, în buzunar.
Sigvard Eckeved a început să plângă și întreg corpul îi tremură. Malin s-ar
bucura să îl poată ajuta, însă nu știe cum să facă, așa că, în tăcere, îi pune o mână
pe braț. Nu are cum să-i spună că totul se va aranja și că va fi mai bine.
•
Nu plânge, tati.
Mi-e frică, dar îmi este bine.
Frică mi-a fost și atunci când s-a întâmplat totul, lângă piscină. A fost oribil.
Cu adevărat oribil. Acum, însă, simt că totul începe să fie în ordine.
Până și Răul are punctul lui slab.
Iese la suprafață și poate fi învins.
Și atunci oamenii se vor putea întoarce să se scalde și să profite de vară fără
durere.
Dar, mai întâi, lucrurile trebuie să fie rezolvate. Ceea ce voi numiți adevăr
trebuie scos la lumină, indiferent cât este de înfricoșător.
Malin, tu mai ai de făcut o vizită.
Trebuie să te vizitezi pe tine însăți. Poate că această reîntoarcere te va ajuta
să mergi înainte.
Tati, știu că nu mă vei uita.
Și cât timp îți vei aminti de mine, aici o să fiu și eu.
Este, totuși, o consolare, nu-i așa?

51.

Casa este goală, dar când Malin se uită pe fereastra livingului și vede jucăriile
răspândite pe jos își poate imagina strigătele copiilor, certurile, plânsetele,
luptele pentru o mașinuță de plastic, un urs de pluș sau o pensulă.
În casa în care a crescut locuiește acum o familie cu copiii ei.

VP - 198
 Îi roagă pe Zeke și pe Karin să se întoarcă fără ea, sub pretextul că mai are
chef să se plimbe prin cartier. Karin răspunsese că Zeke poate veni cu ea și, spre
marea mirare a lui Malin, Zeke fusese de acord.
Sună la ușă, deși se îndoiește că ar putea fi cineva acasă și se învârte prin jurul
clădirii. Gazonul este uscat, cu siguranță nimeni nu l-a udat în vara aceasta, iar
vopseaua de pe scândurile balustradei de la terasă e scorojită. Lemnul nu a mai
fost dat cu vreo substanță de întreținere de ani și ani.
Dincolo de gardul viu locuiesc acum alți vecini, alți tineri. Malin și amintește
că se juca singură fotbal în grădină, în timp ce tatăl îi striga să nu lovească merii
sau duzii, iar mama sorbea din paharul cu vin alb, legănându-se în balansoar și
privind mai degrabă în gol decât la ea, de parcă ar fi preferat să fie în altă parte.
Iarna. Oameni de zăpadă, nopți și zile întunecoase, care păreau să nu se mai
termine vreodată, obrajii ei roșii. Își amintește de momentul în care s-a bătut cu
Ida, o vecină. O lovise atât de tare peste nas încât îi dăduse sângele și își
regretase amarnic gestul.
Tăcerea părinților. Felul lor de a se strecura pe lângă ea ca niște șerpi. Malin
simțea tenebrele în pântece, cu permanentul sentiment că era ceva care scârțâia,
un secret care trebuia păstrat cu orice preț.
Oare ce nu am observat la vremea aceea? De ce era tata atât de distant, ultima
oară, la telefon?
Dintr-odată, simte că îi lipsesc. Își imaginează părinții în Tenerife, pe unde nu
a dat niciodată, pe mama ei în rochie înflorată și tatăl în pantaloni scurți și tricou
cu guler. Iau micul dejun în balcon și vorbesc despre vecini, peisaj ori vreme,
însă niciodată despre Malin sau Tove.
De ce nu se mai interesează de Tove?
O dragoste regulamentară. Cât mai puțină tandrețe cu putință. Totuși, a
voastră este, ar vrea să le strige. A voastră.
Inspiră adânc, simțind că anii și toate aceste amintiri inaccesibile pun
stăpânire pe ea. Se lasă pe vine.
Ce-o fi? Ce nu reușesc să înțeleg?
Zăpada se preschimbă în apă.
Urcă pe terasă, se uită prin geamul de la bucătărie și, deși aceasta este închisă,
tot poate auzi robinetul picurând.
Bucătăria a fost refăcută. Mobila albă de la Ikea, Faktum, strălucește în
semiîntuneric. În sufrageria din stânga se găsește o masă de aproape același
model ca și a lor, care fusese din lemn de pin geluit, și scaune inconfortabile cu
spătarul înalt.
Robinetul picură. Apa. Mereu apa.
Piscine pline de clor, oglinzile de apă estivale. Eforturile inutile ale fetelor
care au de lucru vara.

VP - 199
 Care să fie semnificația apei? se întreabă Malin. Trebuie să fie ceva legat de
puritate, nu?
Marin iese de pe fosta lor proprietate cât mai repede cu putință.
•
— Zacharias, ce ai tu împotriva mea?
Karin Johannison apasă pedala de accelerație și Zeke îi vede fusta de bumbac
urcând peste coapse și pletele blonde acoperindu-i obraji strălucitori.
— N-am nimic cu tine…
— Cum tot lucrăm de atâtea ori împreună, nu ar fi mai ușor dacă am învăța să
ne suportăm?
Zeke se uită pe geam, rămânând tăcut. Fixează copacii de dincolo de pista
pentru biciclete și chiar se întreabă ce-o fi având, de fapt, împotriva lui Karin. O
fi bogăția ei? Fiindcă are acea siguranță pe ea pe care o capeți atunci când te
naști cu o linguriță de argint în gură. Sau ar fi mai bine să caute motivația în el
însuși? O femeie. Nu cumva are o problemă cu faptul că este vorba despre o
femeie, care mai este și deosebit de atrăgătoare pe deasupra, și pare a nu avea
nicio legătură cu imaginea clasică a expertului în analize criminalistice?
Nu e vorba decât despre prejudecățile mele, își spune Zeke, realizând dintr-
odată realitatea. De fapt, o știa încă de când se întâlniseră întâia oară.
Magnetismul inaccesibilului naște distanțare. Dacă nu te pot avea, atunci am să
te fac să te simți inferioară chiar dacă, în realitate, îmi doresc contrariul.
— Nu știu, zice Zeke.
— Ce nu știi?
— De ce mă port atât de insuportabil cu tine. Dar n-o să se mai întâmple.
Karin nu spune nimic. După o clipă întoarce ochii de la drum și îi dăruiește o
privire plină de recunoștință și de căldură, poate chiar de dorință.
•
Agentul de poliție Aronsson depune dosarul pe biroul lui Malin și cei doi
coechipieri ascultă cu atenție ceea ce are să le spună.
— După cum mi-ați solicitat, am făcut un raport detaliat asupra lui Sture
Folkman.
Figura lui Aronsson este blândă, iar maxilarul superior, puțin cam prea
proeminent, o face încă și mai drăguță.
— A sosit din Finlanda, ca orfan de război. După câte se pare, și-a văzut
întreaga familie arzând în Carelia. A aterizat la niște țărani din nord, aproape de
Angelholm. Acolo și-a făcut și școala.
Aronsson respiră adânc și continuă:
— A divorțat de a doua soție în 1980. Au două fete. Una dintre ele s-a sinucis
în 1985. Conform rapoartelor de la vremea respectivă, ancheta a fost deosebit de
aplicată. Fata a fost descoperită spânzurată în apartamentul lor, după ce fusese
internată de mai multe ori la psihiatrie.
VP - 200
 Mâini reci și albe pe plapumă. Oprește-te, tăticule, nu vreau, sunt fata ta!
Taci, taci din gură…
Malin încearcă să înlăture imaginea. Unii bărbați ar trebui castrați ori linșați în
piața publică.
— Cealaltă fată locuiește în Australia, nu? Cel puțin, Folkman așa ne-a spus.
Aronsson neagă din cap.
— Locuiește aici de mai mulți ani, pe strada Vasastan.
— Ce știm despre ea?
— O cheamă Vera. Are patruzeci și doi de ani. Nu deținem alte informații.
•
O întrunire scurtă, improvizată, pentru acordarea instrumentelor.
Este aproape ora șase și toți sunt sleiți de puteri din cauza caniculei și a
eforturilor depuse de-a lungul zilei. Malin vrea să se întoarcă acasă, lângă Tove.
Sven Sjöman stă lângă biroul lui Malin. Împrejur, în interiorul
necompartimentat, domnește o atmosferă calmă, de lucru. Karim Akbar a ajuns
deja acasă, spunând că are o migrenă. Deși nu i s-a mai întâmplat până acum, se
gândește Malin.
— Așadar, Theresa Eckeved a fost ucisă la ea acasă?
Vocea lui Sven nu trădează aceeași oboseală ca la ședințele precedente.
— Nu știm. Dar cu siguranță acolo a fost agresată. S-ar putea să fi fost
transportată în altă parte înainte de a fi fost îngropată la malul apei, răspunde
Malin. Criminalul s-ar putea să aibă legătură cu familia, deși nu am putut obține
nimic de la tată când am încercat să îl întreb. Oricum, alibiul părinților este
beton.
— Altceva?
— Vera Folkman. Tatăl ei, Sture Folkman, ne-a declarată că s-a mutat în
Australia, deși locuiește în Linköping. Vom verifica mâine.
— Bravo, îi felicită Sven Sjöman. Exact la asemenea nepotriviri trebuie să
fim atenți pentru a putea merge înainte în astfel de cazuri.
— Deși trebuie să fim conștienți că Vera Folkman nu este decât un ac în carul
cu fân, încearcă Zeke să îi tempereze.
Sven își îndreaptă privirea către Waldemar Ekenberg și Per Sundsten, care
stau în picioare de cealaltă parte a biroului.
— Și voi?
— Am ajuns la ultimul delincvent sexual de pe listă, răspunde Per. Apoi ne
vom interesa despre anturajul lui Suliman Hajif. Nu reușim deloc să înaintăm pe
latura asta.
— Nu am putea solicita procurorului să prelungească arestul preventiv?
— Nu cred. Tocmai am vorbit la telefon și consideră că dovezile sunt prea
subțiri pentru a-l mai ține închis.

VP - 201
 — Atunci, mai bine îi dăm drumul și îl ținem sub observație. Mai e și Louise
Svensson. Ceva nou în legătură cu ea?
— E pusă sub urmărire. Numai că muncește la ea la fermă și atât, răspunde
Malin. Din contră, în privința lui Visnic am îndoielile mele.
— Continuăm mâine, decide Sven, dar observând-o pe Malin se încruntă. Ia
zi, mai ai ceva să ne spui?
— Nu… Era doar un gând, așa…
— Să-l auzim.
— Aș mai aștepta, totuși…
Sven nu insistă:
— Tot nu am aflat cine a dat telefonul privitor la Josefin Davidsson. Și tot nu
i-am descoperit bicicleta.
Tove nu răspunde la telefon. Nici pe mobil, nici acasă, pe fix. Unde-o fi?
Malin se așază la birou și simte cum o cuprinde neliniștea. A sunat deja la
Markus, care i-a spus că de la el a plecat acum două ore, după ce au fost toată
ziua la scăldat, la Tinnis.
Totuși, i-am spus să fie atentă.
Se ridică și se duce la mașină.
Deschide ușa de la intrarea în apartament, urcă scările și strigă:
— Tove! Tove, ești acasă?
Tăcere. Cameră tăcută. În bucătărie nu e nimeni. Nici în living. Nici în baie.
— Tove! Tove!
Malin deschide ușa dormitorului. Doamne, dă să fie Tove în pat!
•
Un val de liniște o cuprinde.
•
Tove doarme, încă obosită după lunga călătorie. Malin o trezește pentru a-i
smulge o promisiune.
— Mi s-a golit bateria de la mobil. M-am dus doar să mănânc o înghețată la
Bosse, cu Julia, și pe urmă am fost să vedem dacă nu dăm de niște prieteni pe la
Stora Torget. Haide, mami, nu te mai enerva atâta!
Se culcă la loc. Malin este și ea obosită. Merge în bucătărie și își toarnă o
jumătate de pahar de tequila. Are senzația că se apropie de adevăr și că totul se
va termina în curând.
Se întoarce apoi lângă Tove, se dezbracă și, doar în slip, se strecoară lângă ea.
Simte pielea fierbinte a fetei și ușoarele vibrații ale inimii. Destul pentru a
continua să trăiască și să se bată.

VP - 202
 52.

Sâmbătă, 24 iulie

E dimineață devreme și Per Sundsten nu reușește să își pună gândurile în

ordine în timp ce, alături de Waldemar Ekenberg, îl urmează pe Arto Sovalaski,
încă adormit, pe coridorul căsuței acestuia de la periferia Linghemului.
— Știu de ce ați venit. Și încă sâmbăta. Chiar nu aveți zile libere?
— Nu. Și cel puțin așa am scăpat de ședința de dimineață, răspunde Per.
Arto Sovalaski își târâie pașii de parcă ar fi cel mai obosit om din lume.
Figura îi este marcată de consumul de alcool și de tutun și, pentru viitor, nu se
întrezărește nici măcar umbra vreunui vis.
Casa este impregnată de mirosul de transpirație.
— De fapt, trebuia să fim în vacanță, explică Per, dar în Linköping situația
este gravă în acest moment.
Arto Sovalaski. Ultimul de pe lista delincvenților sexual din districtul lor.
Poartă un tricou galben cu un buldozer desenat pe piept.
— Lucrați undeva? întreabă Waldemar după ce intră în living, iar Arto
Sovalaski se prăbușește pe canapeaua cu motive galbene și maro, unica piesă de
mobilier a încăperii.
Parchetul este acoperit de sticle goale și de scrumiere.
— Nu. Sunt pensionat la cerere.
Normal, cine vrea să aibă de-a face cu un ins care are patru violuri la activ, în
patru luni și în orașe diferite: Växjö, Karistad, Õrebro și unul chiar aici, la
Linköping. După care nu a mai urmat nimic.
— Așadar, știți de ce suntem aici.
— Da. Nu este prima oară. De fiecare dată când în oraș este comis un delict
sexual, polițiștii dau fuga la mine. Dar acum puteți s-o luați din loc. Nu eram pe
aici când s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Am fost cu niște pretenari la Õland.
Puteți să-i sunați.
Waldemar se apropie de el. Ah, nu, nu încă, se roagă Per. Numai că, de
această dată, Waldemar se abține.
— Aveți numerele lor de telefon?
— Sigur că da.
Peste zece minute sunt pe drumul de întoarcere. Alibiul lui Arto Sovalaski
fusese confirmat de un bețiv finlandez de pe celălalt mal al canalului
Kalmarsund.
— Gata și cu pista asta, zice Waldemar Ekenberg. Acum ne întoarcem la
comisariat și-l mai punem o dată pe Suliman la foc mic înainte de a-i da drumul.

VP - 203
 — A fost eliberat încă de aseară, anunță Per.
— Aha, mormăie Waldemar. Hmmm!…
•
În această dimineață de sâmbătă, Zeke și Malin au dreptul să doarmă puțin
mai mult. Este ora nouă când Malin urcă pe stradă în sus pentru a-și întâlni
colegul.
Este a doua sâmbătă de lucru de la începutul anchetei, dar s-ar zice că au
trecut ani de când tot luptă cu plaga asta.
Căldura este mereu prezentă, poate chiar mai puternică.
Fațada din piatră cenușie a bisericii vibrează în aer atât de evident încât Malin
nu mai reușește să descifreze inscripția de pe frontispiciu.
Unde-o fi Zeke? Doar nu a sunat decât acum zece minute, spunându-i că trece
prin Berga. Trebuia să fi ajuns demult.
Tove încă mai doarme.
Malin se plimbă admirând vitrinele Galeriei Saint Lars, cu tablourile ei
colorate de Madeleine Pyk și Lasse Åberg. Nu se prea pricepe ea la artă, dar ceea
ce se găsește în Galeria Saintars o face să-i vină rău.
Vera Folkman. Cât de distrusă sufletește să fie?
Cât de alterată? Produse alterate. Ar trebui făcută reclamație.
Ca acel cuplu de americani care adoptaseră o micuță din Ucraina care, mai
târziu, se dovedise că are un retard sever. Se pare că o trimiseseră înapoi într-o
cutie, apelând la serviciile Fedex Corporation, iar fata murise de frig în cala
avionului, la zece mii de metri altitudine.
Se aude un claxon. Zeke e.
Va pătrunde imediat în răcoarea plăcută din mașină. Expiră și nu observă
furgoneta albă parcată în capătul de sus al străzii Ågata.
•
Tove se întinde. Uneori e atât de bine să doarmă în patul mamei!…
Peste puțin timp are întâlnire cu Markus. Astăzi îl va anunța că povestea s-a
sfârșit, că ține la el, dar că nu mai este îndrăgostită, așa că pot rămâne prieteni.
Cu siguranță el nu va fi de acord.
Se scoală. Doar întrezărind lumina care trece printre jaluzele își poate da
seama că ziua va fi cea mai călduroasă de la întoarcerea ei din Bali.
•
Sună la ușa apartamentului Verei Folkman, din Sturegatan.
Locuiește la etajul al doilea, dar nu le răspunde nimeni. De afară, locuința lasă
o impresie stranie.
— Gone, baby, gone, spune Zeke. Rahat! O să crăpăm de căldură. Mi se pare
că mercurul se ridică în termometru cu fiecare pas pe care îl fac.
Cu cât așteaptă mai mult în fața ușii, cu atât duhoarea pestilențială care iese
din apartament este mai ușor sesizabilă.
VP - 204
 — Ai zice că pute a balegă, bombăne Zeke.
— Poate că are pisici.
— Oricum ar fi, tot pute.
— Poate că într-adevăr a plecat în Australia și a lăsat motanul înăuntru, zice
Malin întorcându-se pe călcâie și începând să coboare scara.
— Sigur e că e mai răcoare la Alice Springs, în buricul Australiei, decât aici,
răspunde Zeke.
— Eu știam că acolo e locul cel mai călduros din lume.
— Aiurea! Linköping e locul cel mai călduros din lume.
•
Tove e pe bicicletă. Cămașa i se lipește de piele.
Prin lentilele ochelarilor de soare, lumea pare galbenă și adormită.
Pedalează prin față pe la Tinnis, urcă dealul de la Ramshäll, ocolește spitalul
și coboară către Hotelul Ekoxen. Are impresia stranie că o urmărește cineva, că e
cu ochii pe ea. Continuă, însă, să ruleze cât mai repede cu putință, gândindu-se
că surescitarea dinaintea conversației cu Markus o face să devină paranoică.
Aceeași senzație o avusese și mai devreme, când se dusese să își caute
bicicleta în magazie.
Se uită în preajmă. Nimic suspect, nimic diferit, cu excepția faptului că pe
stradă e mai puțină lume vara.
Coboară panta către hotel. Se întoarce. Nu cumva este aceeași camionetă de
ieri? Cea parcată aproape de casă? Și care se afla și lângă locuința lui Markus?
Acum chiar i se face frică. Se oprește în fața hotelului. Deschide poarta
parcului municipal.
Aici a fost descoperită una dintre fetele acelea. Numai că mașina nu o poate
urmări și aici. La volan zărise o siluetă întunecată. Cine să fie?
•
Merge repede, fata mea. Nu e cazul să mă trădez, trebuie s-o înhaț cum le-am
înhățat și pe celelalte. Nu trebuie să mă vadă. Uite că se oprește în fața parcului
și deschide poarta. Ai zice că e speriată.
Acum dispare.
Traversează parcul. Probabil m-a zărit. Trec mai departe trăgându-mi pălăria
pe ochi. Va sosi în curând clipa, clipa mea, clipa noastră. Mâinile mi se
încleștează pe volan.
•
Cât să fie ceasul? Tinnis nu e departe. O să meargă.
Nu ar fi cazul să o sun pe mama?
Nu.
Furgoneta trece mai departe, iar persoana cu cagulă o ține drept înainte.
Mi-am făcut eu așa, tot felul de gânduri… Cu siguranță nu este decât una
dintre cele o sută de camionete albe din Linköping.
VP - 205
 Parcul e gol. Tove se întoarce din drum către poarta dinspre hotel. Nicio
furgonetă la orizont.
Pedalează hotărâtă drept spre casa lui Markus. La fel ca mami, își zice.

53.

Zeke stă sub o umbrelă galbenă, pe terasa snack-barului de la Tinnis. Tocmai

a desfăcut plasticul sandviciului cu bulete de carne. La început protestase, când
Malin îl anunțase că vrea să profite de pauza de prânz pentru a face o baie. Altă
treabă nu aveau decât să se gândească la înot? Numai că ea insistase, explicându-
i că nu mai suporta căldura din sala de sport a comisariatului.
Soarele are drum liber pe cerul senin. Copacii își aruncă umbra de cealaltă
parte a lacului artificial, piscina acoperită e părăsită, bazinele sunt golite pentru
curățenie.
Nu vrea să se scalde.
E prea multă lume. Mai ales la prânz.
Genul acesta de piscină nu pare niciodată curat, indiferent cât clor a fost
turnat în apă. Când intraseră își încrucișaseră pașii cu o femeie îmbrăcată în alb
de sus până jos, care ducea o geantă neagră și un recipient plin de eprubete.
Poate că era de la serviciul de igienă.
Tot nu contează, își spune Zeke mușcând din sandvici. Și dac-ar veni toți
experții în igienă, tot nu m-aș băga în apa asta.
Lui Malin nu-i pasă.
E în picioare pe bloc-start, gata să se arunce în apă.
Apa clorată îi îmbrățișează trupul cu o răcoare plăcută.
Înaintează cu mișcări ample, simte clorul curățându-i pielea, trage adânc aer
în piept și accelerează. Sferele roșii care trasează culoarele de înot se transformă
în linie continuă din cauza vitezei.
Suflul îi e rapid, mușchii o dor, dar continuă să se agite pentru a parcurge cei
treizeci de metri care o despart de marginea bazinului cât mai repede cu putință.
Ajunge.
Rămâne lângă perete, expiră și îl zărește pe Zeke așezat sub umbrela galbenă.
Se ridică în mâini și se așază pe marginea de beton, cu picioarele în apă,
respirând greu și simțindu-se ciudat de curată. De parcă sudoarea și praful ar fi
fost înlăturate o dată pentru totdeauna, de parcă ar fi pătruns în ceva mai bun,
nou, ca o renaștere. Suprafața apei își schimbă fără încetare nuanțele de albastru,
totul dăruindu-i putere și luciditate.
Piscina de la familia Eckeved.
Luciul apei.
VP - 206
 Lacul de la Glyttinge.
Sofia Freden, care lucrase la Tinnis anul trecut.
Josefin Davidsson, care avusese un job în vară, la Glyttinge, cam în momentul
în care fuseseră depistate anumite probleme cu apa.
Picăturile sunt ca un drum, puritatea ca o mantra.
Violența ca un șir de mătănii și o rugăciune.
Zeke se ridică văzând-o apropiindu-se de masa lui.
— Pot să îți împrumut mobilul? Trebuie să dau un telefon.
Zeke scoate aparatul din buzunar cu mișcări lente, din cauza caniculei.
După al treilea apel, cineva răspunde:
— Sigvard Eckeved sunt.
— Bună ziua. Malin Fors la telefon. Am uitat ceva. Ați menționat că
primăvara sosește o persoană care vă curăță piscina. Cine este?
— Vă referiți la femeia care vine la noi?
— Da.
Zeke o fixează cu o privire plină de așteptări. Malin își trece mâna liberă prin
părul ud. Răspunsul se lasă așteptat.
— Da, de fapt femeia aceea vine primăvara pentru verificarea sistemului de
salubrizare a piscinei. Când v-am vorbit despre ea v-a sunat telefonul și apoi mi-
am zis că, probabil, nu era ceva important din moment ce căutați un bărbat, nu-i
așa?
— Așadar, este vorba despre o femeie.
— Da.
— Cum se numește?
— Elizabeth.
— Și numele de familie?
— Nu-l știu. Ca să fiu cinstit, am plătit-o la negru. Prima dată i-am lăsat
vecinului telefonul și ea m-a sunat. De atunci lucrurile se petrec mereu la fel:
sună și mă întreabă când poate să treacă. Nu am numărul ei de telefon. Cum se
întâmplă și cu femeile de serviciu poloneze. Dar, după cum v-am mai spus, în
primăvara aceasta am verificat singur piscina.
— Vă mulțumesc mult. Îmi puteți da adresa și numărul de telefon ale
vecinului?
Tăcere.
— Îmi pare rău, dar a murit anul trecut în urma unui infarct.
— Nu s-ar putea să îl aibă soția lui?
— Locuia singur. Dar este posibil ca vecinii ceilalți să fi păstrat aceiași
prestatori de servicii și numerele lor de telefon.
Sigvard lasă jos receptorul. După un minut se întoarce și îi dictează numărul.
Malin memorează cifrele.
— Încă o dată mulțumiri.
VP - 207
 — Pentru ce? Înseamnă ceva?
— Nu știu. Vom vedea.
Închide și se întoarce spre Zeke.
— Îți amintești cum se numea fata lui Sture Folkman care s-a sinucis?
— Aronsson nu ne-a spus, parcă. Dar se găsea în dosar. Elizabeth. L-am
reținut fiindcă tot așa o chema și pe prima mea prietenă.
Malin se întoarce și se repede către cabine, verificând dacă a reținut bine
numărul pe care tocmai îl primise.
•
Markus e trist. Nu plânge, însă Tove îl vede ghemuindu-se în sine, cu umerii
căzuți, cu privirea neliniștită. Stau amândoi la masa din bucătărie. Lumina
soarelui reflectată în ușa frigiderului strălucește atât de tare încât Tove e nevoită
să clipească mai des. Mâncaseră pâine și băuseră lapte discutând despre ceea ce
plănuiseră să facă în vacanță. Markus își imaginase că urmează să și-o petreacă
împreună, poate în casa de vacanță a părinților, dar când Tove începe să
vorbească, tonul vocii nu dă semne că de așa ceva ar avea și ea chef.
— Aș vrea să ne despărțim.
Ca o lovitură de bici. Sosită mult prea repede.
Markus e șocat de adevărul atât de pe neașteptate aruncat pe masă.
— Poftim?
— Vreau…
— Păi, credeam că…
— Prefer să fiu liberă și apoi nu mai simt același lucru, nu mai e ca la
început… Mai bine rămânem prieteni.
Cuvintele vin în viteză, de parcă ar fi clocotit în interiorul ei.
— Vreau să mă concentrez la ceea ce am de învățat la școală.
Markus nu spune nimic. S-ar zice că toate acele cuvinte trebuie, mai întâi, să
își croiască drum până la el, ca și cum nu le-ar putea pătrunde semnificația decât
încetul cu încetul. Și ce ar fi de spus?
— Mi-a fost dor de tine cât ai fost în Bali.
— Mie de tine, nu.
La care cuvinte, tristețea se preschimbă în furie. Băiatul sare în sus strigând:
— Nu puteai să-mi spui înainte de plecare? Că aveai de gând să mă plantezi?
Toată vara te-am așteptat. Nici măcar la o singură petrecere nu m-am dus!
— Termină cu urletele!
— E casa mea și pot să urlu cât am chef!
Tove se satură. Se ridică și fuge pe coridor, își pune sandalele și deschide ușa.
— Întoarce-te! N-am vrut să mă-nfurii! îi strigă, iar Tove se simte cu douăzeci
de ani mai bătrână ascultându-i disperarea din glas.
Cu toate acestea, trântește ușa în urma ei. Și aude zgomotul încuietorii.
Apoi propria respirație. Adrenalina îi țâșnește în tot trupul, amețind-o.
VP - 208
 •
Las-o să plece.
M-am întâlnit cu mama ta la Tinnis.
Ești o veșnică sursă de neliniște pentru ea.
Vino la mine. Prefă-te în înger. În îngerul purificat al renașterii.
Uite ce furioasă e la ieșirea din casă. Trântește ușa. Nici nu se uită spre mine
și nu-mi vede mașina parcată atât de aproape.
Liniștește-te. Trebuie să te liniștești. Foarte curând nu vei mai putea fi
nicicând furioasă.
•
Moartea este acolo, afară.
Fii atentă, Tove, fii atentă, nu trebuie să ajungi lângă noi.
Te strigăm amândouă, dar nu ne auzi.
Oprește-te! Oprește-te!
Ascultă ce avem de spus.
Oprește-te!
Însă ești surdă, iar vocile noastre nu sunt decât niște vibrații în urechile tale
șuierânde.
Alergi drept către catastrofă.
Direct în foc, în crevasa cea mai profundă.
Cine te mai poate salva? Noi, nu. Mama ta? Depinde de cine iubește mai tare.

54.

— Apa, Zeke. Totul se învârte în jurul apei.

Malin vorbește repede, îndreptându-se către mașina aflată în parcare și
explicându-și teoria: fetele fuseseră găsite în apropierea unui loc de scăldat, iar
faptul că fuseseră șterse și chiar și mirosul se potriveau cu tot restul. Mirosul de
detergent al Josefinei și al Theresei era același cu cel de la piscină.
Malin e surescitată. Realitatea, aerul, mașinile, canicula, cerul, totul în jurul ei
pare să se facă țăndări, dar își regăsește sângele rece.
— Crezi că trebuie să căutăm un îngrijitor de piscină?
Zeke clatină sceptic din cap.
— Da, dar mai degrabă o îngrijitoare.
— O îngrijitoare?
— Mai e puțin, Zeke, mai e puțin…
Zeke respiră adânc.
— De unde să începem? De aici?
— De ce nu?
VP - 209
 În timp ce se întorc la piscină, Malin formează numărul de telefon obținut de
la Sigvard Eckeved, numai că vecinul nu mai angajase pe nimeni pentru
verificarea bazinului de înot.
— Mă ocup singur de piscină.
Sunt acum așezați în biroul strâmt, îmbrăcat în faianță galbenă, al directorului
de la Tinnis. Sten Karlsson, un dulap de gheață în șort de instructor de înot și
tricou din material de prosop cu logoul piscinei: un leu de mare cu o minge pe
bot. Biroul din fața lor e plin de tot felul de hârtii.
— Hârțogăraia nu e punctul meu forte, le explică Sten Karlsson mâhnit. Ce
doriți să aflați?
— Ne interesează cine se ocupă de întreținerea bazinelor.
— Instructorii noștri de înot și tehnicienii trimiși de firmă. Instructorii de înot
le curăță cu minciogul și aspiratorul, iar tehnicienii verifică restul.
— Instructorii de înot sunt toți angajații dumneavoastră? întreabă Malin,
simțind cum își pierde răbdarea, fiindcă nu obține răspunsurile scontate.
— Da.
— Cu dezinfectarea bazinelor tot unul dintre angajații dumneavoastră este
însărcinat?
— Nu, avem contract cu o firmă.
— Care o trimite pe femeia pe care am văzut-o mai devreme? se interesează
Zeke.
— Da, ne este trimisă o femeie care controlează starea bacteriologică a apei.
— Cum se numește? întreabă imediat Malin.
— Elizabeth. Nu-i știu numele de familie. Numele firmei este… mdaaa… o
clipă.
Elizabeth. Nu cumva Elizabeth este aceeași cu Vera Folkman, care muncește
sub numele surorii ei decedate? Dacă este așa, atunci care să fie semnificația
schimbării de identitate? Iar dacă este vorba despre Vera Folkman, în ce măsură
a fost marcată de experiențele prin care a trecut?
Sten Karlsson umblă prin hârtiile răspândite pe masă.
— Iat-o!
În mână ține o factură: Linköpings Vattenteknika AB.
— Super! Păi, nu?
Malin smulge factura din mâna lui Sten Karlsson și aruncă o privire rapidă
peste adresă și numărul de telefon.
— Știți unde avea de gând să meargă după ce termina la dumneavoastră?
— N-am idee. Este foarte retrasă.
Sten Karlsson îndreaptă un deget către factură.
— Eliberează actul fără comentarii și ține, de fiecare dată, să fie plătită în bani
lichizi. Dar un lucru trebuie să vă spun: își știe foarte bine meseria. De doi ani de
când lucrează cu noi, apa a fost întotdeauna de top.
VP - 210
 Sunt în picioare, unul lângă altul, în biroul lui Sten Karlsson. Malin ține în
mână o hârtie pe care și-a notat numărul de înregistrare de la registrul
comerțului, adresa și numărul de telefon al firmei.
— Strada Johannelustigen, numărul 17, citește Zeke. N-am auzit de așa ceva.
Malin mai citește o dată numărul de telefon – 0131 702 66 – și îl formează.
Nu urmează sunetul de apel, ci o voce care spune:
— Numărul format nu poate fi momentan apelat…
— Rahat! oftează Malin.
— Sună la informații, sugerează Zeke. Întreabă-i pe ei.
— 118 218!
Vocea veselă o descumpănește.
— Persoana de care vă interesați nu mai este abonata noastră.
— În Linköping nici nu există vreo stradă Johannelustigen.
— Vreți să vă fac legătura la serviciul impozite?
După o vreme cineva răspunde în sfârșit. În mod normal, în iulie birourile
sunt închise sâmbăta. După încă o bucată de vreme, de data aceasta și mai lungă,
se aude o voce feminină, formală și birocratică. Zeke se lasă ba pe un picior, ba
pe celălalt, cu fruntea asudată.
— Ați spus Vattenteknika AB, cu numărul de înregistrare 5-987689?
— Da, exact.
— Nu există nicio firmă cu acest nume și număr de înregistrare. Îmi pare rău.
Inima lui Malin bate de să-i sară din piept. Simte că se sufocă. Cât timp poate
opera o firmă fantomă? Un an, doi, trei? Poate că tot atâta timp cât își
îndeplinește obligațiile. Cine știe de când o fi fiind în oraș? O fi ajuns și în
Australia, cum pretinde tatăl ei?
— S-ar zice că ar fi ceva lucruri de ascuns, constată Malin. Zeke râde. Pe
figura lui se citește încrederea.
Pleacă imediat către Glyttingebad.
Directorul de aici le furnizează aceleași informații ca și colegul lui de la
Tinnis.
— Da, Elizabeth se numește. Numele de familie? N-am idee. Dacă știu ceva
despre ea? Nu, nimic. Firma ei se numește Linköpings Vattenteknika AB sau
cam așa ceva… Plătim de fiecare dată cash. Ceea ce nu îmi pune probleme. Sigur
că nu există număr de cont pe factură, dar, știți, conturile firmelor costă scump…
Nu, nu am luat niciodată legătura cu ea, nici măcar când am avut probleme cu
apa. De fiecare dată ea mă sună, când agenții de la controlul sanitar nici nu și-au
terminat bine treaba.
După încă o încercare la serviciul impozite, și aceasta tot lipsită de succes,
Malin își bagă telefonul în buzunar și îi aruncă lui Zeke o privire întrebătoare.
— Am mai putea trece o dată pe la Vera Folkman.
— Ok. Haide, răspunde Malin. Dacă Vera Folkman este Elizabeth…
VP - 211
 Schimbă amândoi o privire obosită. Nu se poate împiedica să nu simtă cum o
cuprinde o teamă neprecizată, cum i se strânge stomacul. Nu este vorba de frică.
Totuși, nu reușește să se convingă că așa stau lucrurile.
Zeke îi pune o mână pe umăr.
— Nu-ți face griji…
Dar nici măcar vocea lui Zeke nu reușește să ajungă atât de departe încât să îi
potolească neliniștea.

55.

Tove intră în bibliotecă. Adoră locul acesta. Este o clădire frumoasă, nou-
nouță, construită după incendiul de la vechea bibliotecă, din luna ianuarie.
Îi plac arcadele de deasupra rafturilor și verdele care ia în stăpânire
interioarele, venind dinspre ferestrele care dau către parcul castelului. Îi place
aroma cărților vechi, un miros vag de mucegăit, dar plin de excitație și de visare.
Este aroma secretelor, în egală măsură atrăgătoare și periculoasă.
S-a afundat într-unul dintre fotoliile negre, cu vedere spre parc, aruncându-se
încă o dată în paginile Marelui Gatsby. Petrecerile și iubirea dintre Jay și Daisy
sunt cu totul altceva decât crâmpeiul de dragoste dintre ea și Markus, crâmpei
care, până la urmă, nici nu fusese vreodată iubire adevărată. Sau va ajunge așa
ceva într-o bună zi?
Nu cumva am să-l regret?
Mai citise cartea de vreo cinci ori. Precoce, după cum notase profa de
literatură despre comentariul pe care îl scrisese în legătură cu această carte. Ar
putea rămâne aici zi și noapte. O fi frumos afară, însă nu-i pasă.
Vrea să mai citească un pic, înainte de a se întoarce acasă pentru cină.
•
Degetul lui Zeke este din nou pe butonul soneriei de la apartamentul Verei
Folkman. În casa scărilor este o căldură înăbușitoare, sticla ferestrelor pare a se
umfla către exterior, iar Malin are impresia că niște flăcări lacome, venind din
pământ, încearcă să îi ardă picioarele.
Nu e nimeni acasă. Și miroase puternic a putreziciune.
— Totuși, intrăm?
Malin pronunță cuvintele ca pe un ordin, nu ca pe o întrebare. Nu vrea să lase
loc niciunui dubiu.
— Nu se poate, Malin. Știi foarte bine.
— Atunci, ce facem? Cum mă-sa punem mâna pe ea? Curva asta e la fel de
greu de prins ca și ceața.
— Potolește-te, Malin.
VP - 212
 — Iartă-mă. Căldura mă face s-o iau razna.
— Ne întoarcem la comisariat și vedem ce se poate face. Trebuie să vorbim
cu ceilalți.
— Ok. Haide.
Înainte de a urca în Volvo, Malin o sună pe Tove. Vrea să știe ce face și dacă
se simte bine.
Tove răspunde după primul apel.
— Mami, sunt la bibliotecă. Ai noroc că am uitat să închid mobilul. Nu avem
voie să vorbim la telefon aici.
— Nu ești la Markus?
— Am terminat cu el.
De-asta nu mi-ai spus, se gândește Malin, chiar dacă am presimțit. De ce nu
mi-ai spus nimic? Tare i-ar mai reproșa-o, dar se abține de frica posibilului
răspuns.
La ruptura dintre cei doi se aștepta, dar nu și să fie atât de rapidă. Chiar dacă,
de cele mai multe ori, astfel de evenimente se produc pe neașteptate.
— Mami, mă auzi? Ți-am zis că am terminat-o cu Markus.
— S-a întristat?
— Da.
— A fost greu?
— Nu mai știu, dar după m-am simțit bine.
— Vorbim diseară, când mă întorc acasă. De acord, iubito?
•
Ce de cărți sunt, își zice Tove uitându-se prin rafturi după următoarea lectură.
Și cât de puțin timp pentru a le citi.
Scoate un volum. O echipă ieșită din comun, o carte americană în care este
vorba despre un internat pentru puști bogați. Tove a citit despre asta o cronică,
într-o revistă. Se pare că e o carte bună. Peste cinci minute, Tove iese din
bibliotecă ținând volumul în mână.
Ar trebui să mănânc ceva? Nu mi-e foame și, oricum, nici mama nu e acasă.
Nu-mi place să mănânc de una singură.
O să mă duc puțin în parc, să citesc. Altceva tot nu am de făcut.
•
Uite-o că se apropie.
Dacă aș avea norocul să se întindă la umbra stejarului, chiar aici, aproape de
mine?
Împinge bicicleta în direcția mea.
Dacă se lungește colo, la cinci metri, atunci o să o pot lua pe sus fără să se
prindă cineva.
Tove își sprijină bicicleta de un copac și se uită spre parcare fără a observa
furgoneta albă parcată în spatele unui boschet. Este bucuroasă că poate citi.
VP - 213
 Scoate din geantă prosopul de baie, îl întinde pe iarbă și se așază pe el.
Deschide cartea. Vacarmul orașului nu mai este decât un zgomot de fond. Sirena
unei ambulanțe, mașini, șuieratul a sute de aparate de aer condiționat. Voci
omenești. O ușă trântită.
Peste puțin timp, toate acestea vor fi acoperite de ritmul cuvintelor care îi
circulă prin minte.
•
Mă apropii.
Nu mă vede nimeni. După-amiaza abia începe și, cu toate acestea, suntem
doar noi două pe aici. A mea vei fi.
Nici la castel nu e nimeni. Nici în birouri, nici în parc. Drumul care duce la
bibliotecă e și el gol. În curând îți voi putea obține renașterea. Te voi duce la el
pentru ultima încercare. Vor spune că sunt nebună. S-ar putea să nu mai fiu eu
însămi, dar lucrul acesta tot trebuie să îl fac.
Să te umplu cu Nimic.
Merg prin iarbă, sunt acum foarte aproape de tine, împărțim aceeași umbră. În
mână am o bucată de tifon îmbibată în eter, iar hainele îmi sunt de un alb
imaculat. Nu mă auzi, mă las în genunchi lângă prosopul tău de baie și-ți presez
tifonul pe nas.
•
Ce-i asta?
Un miros înțepător, acru și ceva umed și dogoritor pe nas. Tove ar vrea să se
întoarcă, dar corpul nu o mai ascultă. De ce nu îmi mai reacționează trupul? Cu
coada ochiului zărește o siluetă albă, simte puterea unor brațe străine și, dintr-
odată, întreaga lume se destramă.
Sunt obosită, extraordinar de obosită. Dar de dormit nu vreau să dorm. Nu
aici, nu acum. Sunt târâtă prin iarbă, apoi pe un sol tare, poate pe macadam, și
apoi îmi pierd cunoștința, lumea se transformă într-un vis și totul ajunge negru și
înghețat.
Cerul se-nfioară.
Și, ca într-un vis vrăjit, plin de un alb scânteietor, întinde mâna către o piele
transparentă, simte cum aceasta începe să tremure înainte ca ea să își retragă
brațul, să se oprească și să viseze o altă lume, care nu există decât în cele mai
groaznice dintre coșmarurile ei.

56.

Focul s-a întins peste tot. Sare dintr-o coroană într-alta și se dezlănțuie până
când tot ce se află în drumul lui nu mai este decât o mare de flăcări. Vara e
VP - 214
fierbinte. Dar infernul flăcărilor e și mai și. Incendiul s-a propagat până la
Hultsjön. Jan și colegii lui stau cu spatele la lac, iar furtunurile se-ncolăcesc pe
pământ până lângă oglinda caldă a apei, unde generatoarele pun în funcțiune
pompele cele mari.
Noaptea trecută dormise în camion, pe suprafața destinată furtunurilor,
înconjurat de șuierături și de trosnete care se adăugau fumului, animalelor și
insectelor carbonizate, pământului transformat în cenușă.
Flăcările sunt doar la o sută de metri, ca un zid nerăbdător. Și se apropie tot
mai repede. Omul împotriva focului, focul împotriva omului.
E leoarcă de transpirație. S-ar bucura să își poată smulge hainele de pe el și să
se arunce în lac pentru a scăpa de căldură.
Focul este un monstru.
Iar ei luptă împotriva lui, împungându-l în inimă cu lăncile de apă.
•
Ședința de după-amiază.
Karim Akbar își drege glasul, observă firișoarele de praf care plutesc prin sală
și apoi privește în gol.
Malin tocmai și-a încheiat de expus teoria privitoare la Vera Folkman și
despre firma fantomă. După care a adăugat că persoana este de negăsit.
— Trebuie să îi supraveghem apartamentul, spune Sven Sjöman. Alte idei?
— Nici măcar nu știm dacă această Elizabeth este într-adevăr Vera Folkman,
constată Karim.
— Dar putem presupune, răspunde Malin.
— Putem cere un mandat de căutare a furgonetei albe, adaugă Zeke. Deși, în
oraș sunt multe.
— Putem și să verificăm dacă nu cumva există alte firme cu nume
asemănător, propune Malin.
— Alte idei? reia Sven întrebarea. Malin, știi foarte bine că nu avem
suficiente probe pentru a intra în apartamentul acela pur și simplu.
Deși totul se leagă. Ipotezele anchetei o spun limpede. Dar și celălalt proverb:
Dorința ucide.
Waldemar Ekenberg și Per Sundsten tac.
Tac așa cum numai polițiștii pot să tacă atunci când adulmecă adevărul.
— Dimineață am interogat ultimul delincvent sexual de pe listă. Fără niciun
rezultat, spune într-un târziu Per.
— Urmărirea lui Suliman Hajif și a Louisei Svensson nu a dus nicăieri. Ca și
aceea a Slavencăi Visnic. Nu a făcut altceva decât să se ocupe de chioșcurile ei,
chiar dacă, dimineață, a scăpat o vreme de supraveghere.
— Însă și ea are o camionetă albă, adaugă Per. Prin urmare, teoretic, Slavenca
Visnic ar putea fi și ea acea Elizabeth.

VP - 215
 — Când am întâlnit-o în pădure, am aruncat un ochi și în camioneta ei,
explică Malin. Nu se găsea nimic care să fi avut vreo legătură cu munca de
curățare a piscinelor. Iar directorul piscinei de la Glyttinge ar fi recunoscut-o,
fiindcă este proprietăreasa chioșcului de acolo.
— Totuși, e de verificat. Sundsten, ai tu grijă, zice Sven. Se aude vocea lui
Waldemar:
— Chiar credeți că o femeie ar fi putut face așa ceva? Godemiche-n sus și-n
jos… Nu este asta complet împotriva naturii feminine?
— Prejudecăți. Istoria conține multe exemple de criminalitate sexuală
feminină, iar cea mai mare parte dintre făptașe au fost ele însele subiectul unor
abuzuri. Ca și Vera Folkman.
— Și Slavenca Visnic, adaugă Per.
— Eu mă gândeam că ar mai trebui înghesuit o dată Suliman Hajif, zice
Waldemar, dar nimeni nu mai are chef să îi comenteze remarca.
Malin nu îi mai ascultă, ci se gândește la toate acele coincidențe legate de
piscine, întrebându-se dacă sunt doar rodul întâmplării. Poate că Vera Folkman
nu este Elizabeth.
Dorința aceasta de a se dizolva spre a renaște ca o altă ființă.
Pe unde-o fi acum? se întreabă Malin.
•
Unde sunt?
De ce e atât de întuneric și ce am pe ochi? Mă doare capul și-mi vine să vărs.
Dar nu ăsta e cel mai rău lucru? Dar care? Respir, își zice Tove, deci totul nu este
decât un vis. Își amintește de umbra de sub copaci și de paginile cărții de sub
degetele ei. Ce fel de vis mai este și acesta? Markus, tu ești? Simte cum respiră,
percepe mirosul de produse menajere și încearcă să se ridice, dar picioarele îi
sunt paralizate.
Încearcă să își desfacă brațele, dar nici acestea nu se pot mișca. Mami, mami,
unde ești?! Toate astea nu pot fi adevărate, doar nu am murit. Mami, nu cumva
ăsta este mormântul meu? Tove încearcă să strige, însă niciun sunet nu îi scapă
printre buze.
În gură e înfundată o cârpă. De ce aș mai avea o cârpă în gură dacă aș fi
moartă?
•
Malin se uită prin sala cea mare în care își au birourile.
E trecut de ora șase. Când să fi trecut toată după-amiaza?
Timpul îl consumase scriind rapoarte.
Au fost făcute toate verificările. Fără vreun rezultat.
Așteaptă un telefon referitor la vehicul. Tot nimic.

VP - 216
 Nici supravegherea apartamentului Verei Folkman nu a dus la altceva. Pe de
altă parte, nici urmă de Slavenca Visnic nici în pădure, nici pe la chioșcurile ei.
Parcă s-ar fi evaporat.
O singură noutate: a sunat Andersson, de la criminalistică. Răspunsese și
Facebook. Se confirmase că sub pseudonimul Lovelygirl se ascundea Louise
Svensson. Reușiseră să îi găsească adresa IP.
Malin vorbise la telefon și cu Jan.
El o sunase și îi spusese că fuseseră obligați să se retragă dincolo de lacul
Hultsjön, că unul dintre generatoare fusese distrus de flăcări ca și o cabană de
vânătoare în care tot se mai găsiseră câțiva dilii care fuseseră încercuiți de foc.
Cabana fraților Murvall. Cazul Bengt Andersson.
— Sunt obosit.
— Atunci du-te acasă și culcă-te.
— Nu pot.
— De ce?
— E nevoie de mine aici. Și pe urmă, nu știu, sunt neliniștit, n-am stare.
— E valabil și pentru mine.
Hultsjön. A fost pe acolo astă-iarnă. Acolo venise Răul să o caute pe Maria
Murvall.
Dacă o vor găsi pe Vera Folkman, vor trebui să îi preleveze un eșantion de
ADN pentru a-l compara cu acela descoperit în cazul Mariei Murvall. Și de la
Slavenca Visnic? Malin o rugase deja pe Karin să se ocupe ea de problema
aceasta.
Pe ecranul computerului vede că s-a făcut 18:52.
Sună acasă în speranța că Tove o să răspundă.
Nimic. Atunci pe mobil. Cinci apeluri, după care intră mesageria.
Începe să fie neliniștită. Nici nu e de mirare, își zice, după care închide repede
computerul și iese din comisariat.

57.

Vera Folkman, Motala,

Klockrike 1977 – 1985

Când este prea frig în cameră și aud trosnind lamelele parchetului, încerc să
mă gândesc mai degrabă la vară decât la monstru.
E vară și Elizabeth și cu mine ne plimbăm cu bicicletele pe malul canalului,
cu părul în vânt. Îi văd rochia albă înfășurându-i trupul și mângâindu-i pielea. E
VP - 217
sora mea mai mare și încerc să o prind, dar ei nici nu-i dă prin cap să ne
întrecem. Se oprește și mă așteaptă. Lumina vine printre frunzele stejarilor
bătrâni de pe malul râpos al canalului, iar ea îmi zâmbește ținându-și alături
bicicleta roșie.
•
Am pedalat prea repede? N-am vrut. Ia-o tu înainte. Sunt în spate și am grijă
să nu pățești ceva.
Am doisprezece ani și ea paisprezece.
Odată ajunse la Vättern ne scăldăm goale, fără să ne fie rușine fiindcă pe plajă
suntem doar noi două. Apa ne curăță trupurile de durere.
Fiindcă acolo nu poate da de noi.
Împărțim amândouă secretul din întuneric. Vine la fel de des și la ea și la
mine, și aș vrea să țip, și ea ar vrea să țipe, dar el ne pune pe buze degetele lui
lungi și albe, și ne scormonește între coapse, și-l lăsăm s-o facă fiindcă oricum
nu știm unde să ne ducem.
Stăm în casa lui și suntem dependente de el.
E atât de dureros, și aș vrea să țip, dar în loc de asta plâng, și plânge și ea în
fiecare noapte în care lumina se aprinde din nou, în care pereții roz ai încăperilor
capătă din nou formă și în care durerea ne invadează trupurile.
Un păianjen își țese pânza la fereastră, în lumina lunii. Labele îi sunt albe și
afară, în curte, iepurii zgârie lemnul cuștii.
Nu ne mai oprim din spălat.
Nu e de ajuns săpun. Vom căuta un detergent mai tare în dulapul de sub
chiuvetă. În garaj am descoperit niște sticle cu un lichid albicios. Ne arde, ne
rănește, dar ne face bine. Doar asta vrea de la noi. De parcă nu ne-ar fi făcut
destul rău. Și e puternic, și tare, și are degetele atât de reci, și e cu totul hotărât.
Mama s-a decis să nu observe. De ce nu vrea să vadă nimic? Fiindcă, totuși,
de dat și-a dat seama.
E tatăl nostru. Și noi suntem copiii lui. Și vine noaptea, și nu e nicio
posibilitate să îi scapi.
Dar vara e minunat.
Cu părul în vânt, de-a lungul canalului. Ne prefacem că nu ne doare când stăm
așezate pe șeile bicicletelor. Suntem solidare și poate că dragostea noastră îl va
împiedica să ne mai atingă, îl va învinge.
Și mama în sfârșit deschide ochii.
Ne duce la bunica, în apartamentul ei cu două camere de la Borenberg, se
ceartă, strigă una la alta și mi-e frică să nu dea el iarăși de noi. Nu vine, însă, și
îmi ia o eternitate până să înțeleg că va rămâne pentru totdeauna în noi.
Apoi ajungem într-o locuință de două camere, la Klockrike. Am treisprezece
ani când ne ducem la doctor, o întâlnire tăcută, în timpul căreia nimeni nu cere

VP - 218
explicații. Am în mine un instrument rece, de metal și le observ distanța și mila,
dar le pot citi în priviri frica și disprețul.
Reîncarnarea monstrului trebuie evacuată.
Sunt dovada vie a durerii de a trăi, o durere pe care puțini oameni acceptă să o
privească în ochi.
Sora mea amuțește.
Își sărbătorește cei cincisprezece, apoi cei șaisprezece ani, fără tort, și
rămânem ascunse după copaci, de parcă întreaga lume ar fi la curent, de parcă nu
ar exista consolare, iar verile sunt incolore, lipsite de vânt, și ne petrecem zilele
cele mai călduroase lungite pe pământ. Nu spune nimic, nu răspunde nimic când
îi propun să facem o plimbare cu bicicleta.
Spitalul. Este în pat, într-un colț. Vine deseori aici.
O chem. S-a întors acasă înaintea mea și când ajung și eu o chem.
Livingul e gol. Vreau să fug, să simt vântul suflându-mi în spate, să pedalez
către o altă lume, dincolo de acest apartament împuțit în care doar supraviețuim.
Nu și ea. Baia miroase a mucegai, iar plăcuțele de faianță se desprind din
tencuială. Însă cârligul pentru sforile de uscat rufele, de deasupra căzii, este
destul de solid pentru a-i suporta greutatea.
Sfoara albă este trecută de două ori în jurul gâtului. Fața îi este albastră ca în
timpul iernii, înspăimântată, iar ochii ei albaștri, ochii mei albaștri par a vrea să
iasă din orbite. Pletele lungi și blonde îi cad peste trupul incredibil de curat și
picioarele îi atârnă în aer, în tăcere.
Mici răni se văd pe încheieturile mâinilor și pe gambe, de parcă i-ar fi părut
rău și ar fi încercat să scape.
Pe podeaua băii a curs urină galbenă și la duș nu e apă. Altă dată apa îmi
lipsea, îmi doream să o văd împroșcând viață.
M-am apropiat și am luat-o în brațe pe scumpa mea soră. Numai că era tăcută
și rece și am început să gem.
Am strâns-o la pieptul meu și am simțit dragostea noastră pierdută.
Nu-i așa că nu îți mai este frică, surioară? am întrebat-o.
Însă nu mi-a răspuns.
Nici vorbă de inocență în clipa aceea.
Și i-am promis, mi-am promis ca într-o zi să cer să se facă dreptate.
Pentru ca lumea și dragostea noastră să poată renaște.

58.

Louise „Lollo” Svensson,

VP - 219
 Ferma din Skogalund, iunie 2007

Tăticul l-a lăsat să intre.

Dacă nu ne-ar fi părăsit pe mine și pe mămica, celălalt nu ne-ar fi trecut
niciodată pragul și nici nu ar fi intrat în viața mea, în patul meu, în trupul meu.
Mizerabilul acela de Folkman ar fi vrut să-i zic tati.
Venea noaptea. Dușumeaua scârțâia sub pașii lui.
Zicea: Louise, vreau doar să te ating un pic colo, jos, ia atinge-mă și tu, uite
cum se face. Și venea, și mâinile îi erau reci, toată ființa lui era rece, tare și puțea
a vodcă ieftină.
Uneori, nopțile, când dușumeaua nu scârțâia, mă gândeam la tăticul, la felul în
care plecase, în care ne schimbase cu femeia aceea de care povestise mămica,
femeie care avea doi copii pe care el îi adoptase.
Uită-l, zicea mămica. Pentru el, noi nu mai existăm.
Și în fiecare noapte venea, și eu îmi uram tatăl.
Și în toate celelalte nopți, la fel. Și-l mai urăsc și în ziua de azi.
Cu toate acestea, nu visam decât un singur lucru: să oprească în fața casei o
mașină scânteietoare, argintie, din care să coboare tăticul, să mă ia în brațe și să-
mi spună: gata, te iau cu mine, de acum totul e în ordine, ești fetița mea și te
iubesc așa cum și trebuie să o facă un tată.
Numai că nu a venit niciodată.
Când m-am făcut mare, m-am dus cu mașina la Nässjö, unde locuiau, și am
parcat în fața casei lor, m-am tot uitat cum vin și se duc, le-am văzut chiar și pe
fetele noii sale neveste, care de acum erau adulte, la fel ca și mine. Când i-am
văzut pe toți împreună am înțeles cât de mult ținea la ele, cu o iubire care mie ar
fi trebuit să îmi aparțină.
Cu iubirea mea.
Nu mi-a remarcat nicio clipă mașina. Nici că îl urmăream.
Dar trebuie să fi ghicit că eram autoarea telefoanelor anonime, că eu eram
aceea care nu îndrăznea să scoată niciun cuvânt la celălalt capăt al firului.
Ce să-i fi spus?
Chiar și văzându-l, tot nu era altceva decât o aromă, o imagine, o voce
aparținând copilăriei mele.
Și în ziua aceea, ca de multe alte ori, s-a dus la pescuit.
Îmbătrânise.
Am garat pe un drum, la câteva aruncături de băț de pontonul izolat, și m-am
îndreptat către el.
Eram în același timp un copil, o adolescentă și o femeie în toată puterea
cuvântului.

VP - 220
 Era o dimineață de toamnă rece și însorită. Văzând că mă apropii, m-a
recunoscut imediat și a început să urle la mine:
— Stai acolo! Nu vreau să știu nimic! Stai acolo, vreau să pescuiesc liniștit!
Dacă cineva poate muri de mai multe morți în același timp, atunci asta mi s-a
întâmplat în ziua aceea, în apropierea pontonului.
— Nu vreau să te văd! Car-te-n mă-ta!
Una dintre vâsle, tare și rece, cu marginea întărită cu metal, era încă pe
ponton.
Știi la ce-ai dat drumul? aș fi vrut să îl întreb. După dragostea ta am venit, aș
fi vrut să îi spun.
— Tai-o d-aici! a mai urlat.
Vâsla.
La citirea testamentului, s-a văzut că lăsase totul noii lui neveste și fetelor
adoptive.
Am avut drept de moștenire doar cele cinci mii trei sute douăzeci de coroane.

59.

— Tove? Tove. TOVE! TOVE! Tove? Tove.

Malin umblă prin tot apartamentul. Merge, aleargă, inspectează fiecare
încăpere, dar Tove nu e aici, nici în patul ei de la mezanin, nici în cel al lui
Malin, nici în dressing, nici în dulapul din bucătărie. De ce ar intra în dulapul din
bucătărie?
Doamne Dumnezeule, ce căldură!…
— Tove!
Fără panică, fără panică.
Malin se așază pe un scaun, în bucătărie, și simte picăturile de sudoare
ieșindu-i la rădăcina părului.
Gândește, gândește, gândește…
La Markus nu e. De sunat, totuși.
Își caută mobilul și formează numărul. Răspunde Hans.
După câte se pare nu e la curent cu faptul că Tove a rupt relația.
— Nu, Malin, Tove nu e aici. De ce, a plecat undeva?
Nu e timp de conversație.
— Hans, scuză-mă, îmi sună celălalt telefon, trebuie să te las.
Prietenii. Cine mai e în oraș în clipa asta? Cu cine s-a dus ieri la înghețată? Cu
Julia. Pe Julia trebuie să o sun.
Malin trece în living, deschide computerul și caută numărul Juliei Markander
pe www.hitta.se.
VP - 221
 — Bună, Julia, sunt mama lui Tove. Cumva Tove e pe la tine? Nu? Nu știi pe
unde ar putea fi?
Filippa și Elisa.
Sunt plecate în vacanță.
Computerul arată ora 19:37. Trebuia să fie de mult acasă. Sau cel puțin să fi
dat vreun semn de viață. Eei, futu-i! Fără panică.
Dintr-odată, Malin realizează cât i se mai deteriorase dormitorul. În ultimele
șase luni tapetul se îngălbenise, perdelele ajunseseră să pară kitsch cu tot cu
desenul lor în galben și violet, pereții fără nimic pe ei și marginile ferestrelor dau
un aer complet steril încăperii.
Unele camere de spital au mai mult farmec.
Trebuie să se concentreze. Nu cumva Tove s-a dus după Jan? Numai că acesta
este în pădure.
Poate c-o să intre imediat pe ușă sau poate că s-a dus la cinema.
Dar ar fi anunțat-o. Tove are simțul răspunderii și știe că mama ei își face griji
de când se întâmplă ce se întâmplă în oraș.
E tare neliniștită. Fiindcă e posibil să se întâmple și cel mai rău lucru.
Nu ar fi trebuit nicio clipă să își arate fața la conferința de presă. Cine știe ce
poate provoca asta în mintea vreunui dement.
Îl sună pe Jan.
— Da, Malin.
— Cred că Tove a dispărut.
După tonul ei, Jan înțelege că este ceva serios.
— Vin imediat, spune Jan. Focul se va descurca și fără mine, până una-alta.
Malin se lasă să cadă pe canapea, se freacă la ochi și se gândește: cum de s-a
putut întâmpla așa ceva?
•
Cât să cântărească îngerul meu de vară?
Patruzeci și cinci de kilograme? În niciun caz mai mult.
Nu sunt grăbită. Doarme pe o masă de lemn, dar este mereu greu de știut de
cât eter este nevoie. Cu micuța Josefin am utilizat un alt produs, imposibil de
detectat, și am adus-o tot aici, în camera mea, și după ce am întins-o pe masă am
frecat-o ca să fie curată, dar nu prea tare, ca să n-o rănesc.
Am prins-o la Rydskogen, când se întorcea acasă cu bicicleta, pe care nu a
mai găsit-o nimeni.
I-am făcut semn și s-a oprit. Când mi-a văzut masca de pe figură s-a speriat.
S-a zbătut, dar am adormit-o repede.
Urmele de pe antebrațe i le-am făcut cu foarfeca pe care am primit-o cadou la
a zecea aniversare, apoi am spălat-o, am șters-o, am frecat-o. Detergentul o
înmiresmase. Cu siguranță ar fi putut fi și mai curată dacă foloseam produsele
pentru piscină, numai că acestea sunt mai ușor de detectat. Pe urmă m-am
VP - 222
dezbrăcat. Mi-am prins Lucrul acesta albastru de mijloc, am pus să danseze
labele iepurașului, mi-am transformat mâinile în piciorușe de păianjen alb, iar ea
s-a trezit. M-a văzut cu mască și a început să țipe, însă era legată.
Exact ca îngerul meu de vară de acum.
După care m-am folosit de Lucrul albastru. Înăuntru-afară, înăuntru-afară, iar
ea părea că dispare. Am țipat la ea să rămână așa, pentru ca tu să poți veni,
surioara mea iubită, dar am văzut că nu folosește la nimic. N-o să se transforme
niciodată în tine. Curva asta mică nu va putea fi niciodată locuită de tine și poate
că nici încăperea nu era cea potrivită.
I-am dat substanță și am dus-o în altă parte.
Sângera din cauza Lucrului. Am transportat-o la Tinnerbäcken. De acolo
trebuie să fi fugit în parc. Nu m-a putut vedea și a rămas în viață fiindcă n-a putut
fi niciodată tu.
Dar cea care este acum întinsă pe masă, între cuștile pentru iepuri și cutiile cu
piciorușe de păianjen se poate transforma în tine, poartă în ea posibilitatea iubirii
renăscute.
De acum știu cum trebuie să se desfășoare totul.
•
Dar noi?
Pe noi de ce ne-ai ucis?
N-o face. Las-o să trăiască. Fii miloasă. Lasă să sece valurile de violență și
arată-te așa cum ești. Arată-ți fața și oamenii vor înțelege ce a făcut din tine
lipsa de dragoste. Cel care întâlnește un monstru în locul iubirii nu poate să
devină uman.
•
Jan stă pe coridor, asudat, cu fața acoperită de transpirație. E îmbrăcat în
pantaloni din pânză subțire de bumbac și un tricou cu inscripția KutaBeach.
S-au îmbrățișat și au încercat să alunge împreună neliniștea.
O întrebase:
— Ai sunat la poliție?
Și izbucniseră în râs. Apoi tăcuseră. Frica și neliniștea erau sufocante.
— Sună pentru un mandat de căutare.
Malin o face pe loc.
Zeke. Trebuie să-l sun. Acesta răspunde și, după cum respiră de greu în
receptor, știe că a ghicit despre ce este vorba. Măcar de n-ar fi prea târziu.
— Sosesc, Malin. Le telefonez și celorlalți.
— Cui?
— Sundsten și Ekenberg. Sjöman. Karim.
— Păi, unde veți căuta?
— Peste tot, Malin. Peste tot. O să încep cu apartamentul lui Folkman.
— Ea e!
VP - 223
 — Cu siguranță. Voi face în așa fel încât să fie toți înarmați.
Închid telefoanele.
— Haide, îi zice Malin lui Jan după ce își ia pistolul din rastel.
— Cât e ceasul?
— Nouă și un sfert.
— Trebuia să se fi întors de mult dacă a fost la filmul de la șapte.
— Nu ar trebui să rămână aici unul dintre noi pentru a o aștepta?
— Nu ne despărțim, răspunde Malin, doar e fata noastră.
Malin scrie un bilet pe care îl pune jos, pe coridor:

TOVE, SUNĂ-NE!
Mami și tati.

60.

Se apropie de mine. Capul mai are puțin și-mi explodează. Cred că m-am
trezit. Unde sunt?
Nu reușesc să mă mișc. Ce-o mai fi și cu zgâriatul ăsta? Dar cu mirosul? După
cum pute pe aici, clar nu sunt acasă. Unde mi-o fi cartea? Nu cumva am adormit
sub copac?
Tove dă să își ridice brațele, însă nu reușește.
O față fără chip se apropie. Strigă, dar are un căluș în gură, îl simte.
Mai aproape.
Se încordează, se contorsionează.
Mami! Tati!
Apoi simte ceva rece pe nas și somnul revine, somnul acela miraculos.
Vreau să plec de aici.
•
Jan și Malin trec prin fața bibliotecii. Clădirea parcă ar fi o fantomă întunecată
în parcul castelului.
Aici era ultima dată când am vorbit, își spune Malin, apoi, cu voce tare:
— Vine deseori aici.
Jan nu răspunde. Mătură parcul cu privirea fără a zări bicicleta lui Tove lăsată
sub copaci.
— Haide la Skäggetorp, zice Malin.
Apartamentul Slavencăi Visnic e gol.
Jan întreabă:
— Cine locuiește aici?

VP - 224
 — O femeie implicată în caz.
Pe drum îi vorbește despre Vera Folkman și despre intuiția ei că răul cel mai
rău s-ar fi putut întâmpla ori este pe cale de a se întâmpla.
În privirile lui Jan se poate citi panica.
De data aceasta trebuie să se salveze pe el însuși, nu pe altcineva. Pare obosit
așa, sub luminile de la stâlpii din Skäggetorp. Obrajii tot acoperiți de sudoare îi
sunt și întreaga ființă îi este copleșită de lipsa somnului.
— Ar trebui să dormi, îi spune Malin.
— Cum să dorm acum?
— Te-aș putea duce acasă.
— Nu, Malin, hai mai departe.
•
Cineva se oprește în fața ușii Verei Folkman. Suflă greu și încearcă să își
controleze respirația.
Cu pistolul în mână, Zeke coboară scările. Persoana de mai jos respiră atât de
puternic încât nu îi poate auzi zgomotul pașilor.
Să aștepte? Să intervină?
Casa scărilor e în semiîntuneric.
Zgomot de chei?
Zeke coboară câte două trepte deodată, apasă pe butonul cu led roșu al
întrerupătorului și culoarul din fața apartamentului Verei Folkman se luminează
pe loc.
Zeke ține arma cu țeava înainte.

— Poliția! Nicio mișcare! În genunchi!

Bărbatul din fața lui pare îngrozit. Alături se află o cutie cu marca Sony și
fotografia unui televizor cu ecran plat.
Futu-i! înjură polițistul în gând coborând țeava pistolului.
•
Parcul din centrul orașului este gol.
Sunaseră acasă la Malin fără niciun rezultat. Coboară pe strada Hamngatan,
trec prin față pe la McDonald’s și Malin îl întreabă pe Jan dacă nu îi este foame.
— Nu sunt în stare să bag nimic în gură.
Pleoapele îi sunt coborâte pe jumătate. Cât să fi dormit? Două ore pe noapte?
Trei?
— Ai spus că se ocupă cu curățarea piscinelor?
— Da, mă rog, așa se zice.
— Atunci trebuie să fi cumpărat de undeva produsele pentru treaba asta.
— Da, și?

VP - 225
 — Așa ceva se cumpără de la magazinele de vopseluri. Nu se poate să i le fi
livrat un astfel de magazin, la o adresă pe care nu o cunoașteți? La firma ei?
Trec prin fața bisericii Saint-Lars. Malin ridică ochii spre geamurile casei. Nu
se vede nicio lumină la ferestre.
•
Zeke ajută bărbatul care căra televizorul. Locuiește la etajul patru. Picăturile
de transpirație îi intră lui Zeke în ochi.
Locatarul, un pensionar pe nume Lennart Thörkqvist, nu își văzuse niciodată
vecina. În schimb, referindu-se la miros, spune:
— Pute-a hoit.
Zeke este din nou la ușa apartamentului Verei Folkman. Se uită la ceas: mai
este puțin până la miezul nopții.
Își ia avânt și se aruncă în ușă cu toate puterile, dar aceasta nu se clintește nici
măcar cu un milimetru.
Scoate pistolul și trage în broască, producând un ecou asurzitor.
Cu urechile șuierând, Zeke apasă pe mânerul ușii și, dintr-odată, este lovit de
o duhoare insuportabilă.
Un întrerupător. Aprinde lumina.
Coridorul e gol. Zgomote de zgârieturi ajung până la el din bucătărie și din
singura cameră a apartamentului.
Se îndreaptă către bucătărie agitându-și pistolul și descoperă trei cuști cu
iepuri, una peste alta.
În cameră. Pe pereți. O imagine pe care Zacharias Martinsson nu o va uita
niciodată.

61.

Duminică, 25 iulie

O s-o omor. Trebuie să renaști. Să mă echipez: Lucrul albastru, măștile, labele

de iepure, piciorușele albe de păianjen, toate cele ce mă alcătuiesc.
Fum și flori desenate. Sacrificiu în templul meu.
Cum a început? Sensul și scopul vieții mele au fost începute dintotdeauna.
Mai întâi am fugit la celălalt capăt al lumii, pe pământul ars al Australiei, pe
plajele din Bali. Unde am întreținut piscinele celor bogați.
Numai că, de lipsa de iubire nu poți fugi.
Într-o zi, când rulam la volanul camionetei albe pe strada Hamngatan, m-am
întâlnit cu un taxi. Ca să fiu mai exactă, asta s-a întâmplat acum câteva

VP - 226
săptămâni. L-am văzut pe bancheta din spate. Bătrân, dar, dincolo de geamuri,
ochii și mâinile îi rămăseseră aceleași. Cu siguranță se ducea la spital pentru un
control de rutină.
Și când l-am văzut, am înțeles.
După mai multe încercări, am găsit drumul.
Căutasem lumina în întuneric.
Iar sora mea e spânzurată în baie.
Eu am găsit-o, am scuturat-o, am plâns-o.
Acum voi reașeza totul în ordine.
După care ne vom plimba cu bicicleta și ne vom scălda goale într-un lac unde
nimeni nu ne va cunoaște.
•
Iepuri eviscerați, prinși de perete, cu labele smulse. Cu sângele șiroindu-le din
răni, unii încă vii, cu micii plămâni umflându-se și dezumflându-se febril,
tremurând. Lângă aceștia fuseseră prinși și alții acolo, de mai multă vreme, ale
căror corpuri putrezinde se descompuneau acum pe dușumeaua de pin.
Într-un colț, un pat. Mănuși de chirurg folosite și, în mijlocul încăperii, o masă
și o serie de recipiente pline cu tot felul de produse chimice și cutii de vopsea
folosită fără îndoială pentru pictarea florilor de pe pereți. Sânge împroșcat pe jos,
scalpeluri însângerate și o duhoare pestilențială care te amețește și-ți face greață.
Zeke coboară arma și deschide larg fereastra. Respiră adânc.
Se întoarce către cameră.
Ce căcat!…
Ai zice că este un tablou de Francis Bacon.
Însă nici urmă de Vera Folkman. Și nici de Tove.
•
Jan a adormit pe când ea vorbea cu Zeke. Malin îl observase luptând din toate
puterile între Abiskorondellen și strada Sturegatan, dar până la urmă lipsa de
somn îl învinsese.
Acum doarme în mașină, cu capul sprijinit de geam.
La ce visezi, Jan? La vremea când eram tineri? Când a venit Tove pe lume?
Suntem o familie.
Îi găsește în picioare, pe scările din fața apartamentului, bând o cafea pe care
Per Sundsten o cumpărase de la benzinăria din Strångebro. Karin Johannison e
deja înăuntru, în curs de prelevare a indiciilor.
Sven Sjöman respiră gâfâit, iar fața îi e obosită. Per și Waldemar așteaptă
tăcuți. Și ei sunt sleiți de puteri. Karim Akbar stă retras, frecându-și un obraz.
E trei dimineața. Zorii vor mângâia în curând acoperișurile și vor șopti: vine o
nouă zi, treziți-vă și haideți afară, la căldură.
Zeke e epuizat, însă deosebit de atent. Povestește pentru a treia oară:

VP - 227
 — Am intrat. Puțea în asemenea hal încât mi-am dat seama că e ceva necurat
înăuntru.
— Nicio problemă, Zeke, mai spune o dată Sven.
— Nu mai rămâne decât să o găsim pe Vera Folkman, adaugă Per fără ca
vreunul dintre cei de față să comenteze subînțelesul: Trebuie să o găsim pe Vera
Folkman, pentru că așa o vom găsi și pe Tove, singura fată a colegei noastre.
— Idei?
Malin își scutură capul pentru a alunga oboseala. Îi privește pe rând. Ar
prefera ca ochii să îi rămână ațintiți asupra unuia dintre ei. Însă niciunul nu mai
reușește să gândească limpede și riscă să treacă pe lângă ceva esențial, dacă nu
cumva e prea târziu…
— Cei care vor, pot merge să se întindă o clipă, anunță Sven. Deocamdată nu
putem fi de ajutor.
Niciun răspuns. Își beau cafeaua încet și simt cum le scapă timpul printre
degete.
— Fir-al al dracului! înjură Malin în timp ce Sven îi trece un braț în jurul
umerilor.
— O să reușim, Malin, o să ajungem la vreme.
În aceeași clipă, Karin scoate capul pe ușă. Ține în mână o sticlă cu un produs
chimic și arată cu degetul eticheta.
— Și asta și cea mai mare parte a celorlalte provin de la Torsson Färg, de
undeva din apropierea străzii Tanneforsvägen. N-ar putea merge cineva să stea
de vorbă cu ei? Cu siguranță trebuie să știe ceva.
•
Acum visez.
Procesiuni de bărbați în haine multicolore, cu ofrande în mâini, înaintează
spre templu pentru a cinsti morții. Aerul este plin de fum, iar ei cântă și cântecul
lor e plin de lumină.
Te visez pe tine, mami, ești aici când mă trezesc. Sunteți amândoi, și tu, și
tati.
Merg pe câmp, apoi prin pădure și e ceva ce nu îmi spui, mami, ceva ce ar
trebui să îmi spui.
Văd și încăperea în care am fost ultima dată când m-am trezit… Nu era prea
frumoasă. Jaluzele, cuști, pereți de beton acoperiți cu flori și groază. Alerg printr-
o pădure, o pădure în flăcări și florile sunt pe urmele mele. Vor să mă sfâșie-n
bucăți, mami! Vreau să mă trezesc, dar ceva mă ține în vis.

Numărul privat al proprietarului de la Torsson Färg se găsește în anuar.

Uneori mai ai și noroc, își zice Malin. Colegii se uită la ea, își concentrează
toți privirile asupra ei în timp ce telefonează.
Răspunde o voce adormită, voalată.
VP - 228
 — Da. Sunt Palle Torsson.
— Aici Malin Fors de la poliția din Linköping.
— Daaa… vreți să repetați?
Malin își mai spune o dată numele.
— Mi-a fost spart magazinul?
— Nu, dar este ceva urgent. Avem absolută nevoie de unele informații despre
una dintre clientele dumneavoastră. Linköpings Vattenteknika. I-ați livrat niște
materiale în Sturegatan.
Din vocea lui Palle Torsson a dispărut somnul. Răspunde:
— Gagica de la piscine? Nu prea vorbește cine știe ce. Dar plătește
întotdeauna cash.
— Știți ceva despre ea? I-ați livrat cumva materiale la o adresă anume?
— Nu, după câte știu. Dar pot verifica mâine dimineață în computerul de la
magazin.
— Nu. Acum, răspunde Malin apăsat. Ne întâlnim în fața magazinului fiindcă
trebuie verificat cât mai repede cu putință.
•
Jan se trezește în momentul în care mașina oprește lângă magazin.
Ceasul de la bord arată ora 3:20, încep să apară primele semne ale zorilor și
răcoarea vagă a nopții începe să dispară. Cu siguranță sunt treizeci de grade
afară.
— Unde suntem? întreabă Jan.
— Așteaptă aici, îi răspunde Malin.
— Nu aștept nicăieri.
Magazinul de vopseluri se găsește într-o clădire cu etaj și cu rampă de
încărcare lângă intrare. Cu siguranță cea mai mare parte a clientelei este formată
din firme, își zice Malin.
Nici urmă de Palle Torsson.
— Înfruntăm totul împreună, adaugă Jan.
Malin îl privește. După care îi explică unde se află și ce au descoperit în
apartamentul Verei Folkman.
— Uite-l că vine, spune Jan, și Malin vede intrând în curte o Toyota SUV.
Un omuleț îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou albastru-deschis sare din
mașină.
Malin și Jan ies și ei din mașina lor, însoțiți de Zeke, apropiindu-se de cel care
ar trebui să fie Palle Torsson. Malin îi întinde mâna. Acesta i-o strânge, vizibil
depășit de eveniment.
— Pot să vă întreb ce s-a întâmplat?
Obrajii rotunzi îi tremură de enervare.
— Puteți, răspunde Zeke. Căutăm un criminal. Cu siguranță ați citit în ziare.
O pistă ne-a adus la dumneavoastră.
VP - 229
 — Cum așa?
— Computerul, îl întrerupe Malin. Trebuie să verificăm imediat.
•
Am întins-o pe platformă. A trecut ceva timp de când e acolo. Furgoneta albă
este parcată afară și acum vom coborî paradisul pe pământ.
O fi crezând în TATĂ?
Sau o fi existând câte un singur tată pentru fiecare ființă omenească?
Poți avea încredere în TATĂ?
Acum e pură. Am frecat-o bine și e pură, absolut pură.
Lucrul albastru.
Acum ești mai grea?
O s-o aflu în curând. Căci în curând te voi duce.
•
Ecranul computerului pâlpâie în fața ochilor lui Malin.
Sunt aplecați toți trei peste umărul lui Palle Torsson, care manevrează supus
mausul, deschizând programul de gestiune.
— Bun. Să vedem, zice Palle. Vera Folkman, Linkopings Vattenteknika,
strada Sturegatan numărul 17. După câte văd, nu există altă adresă la care să fi
livrat.
— Un număr de telefon? solicită Zeke.
— Nu, îmi pare rău.
— Încercați și Elizabeth Folkman, spune Malin.
Palle Torsson apasă tastele.
— Nimic.
— Încercați doar Elizabeth.
— Bingo! exclamă Palle Torsson în șoaptă. O anume Elizabeth Folkedotter a
comandat o livrare pentru Linköpings Poolrengöring. Adresa este în Tornby,
Fabriksvägen 11. E plin de antrepozite pe acolo.
Înainte chiar ca Palle Torsson să își fi terminat fraza, Malin, Jan și Zeke se
reped spre ușă.
Linköpings Poolrengöring.
Nu există nicio firmă cu acest nume.
Secunde. Minute. Ore.
Cât timp să le mai fi rămas? Sau e prea târziu?
Tove. Nu vreau să ajung o moartă-vie, își spune Malin fugind la mașină.

62.

Este întinsă alături de mine.

VP - 230
 Sfârșitul se apropie. Se mai mișcă ea un pic, dar nu va mai ține mult.
Theresa.
Am văzut-o în apropierea piscinei, în grădină, și îți semăna, surioară, și am
simțit că ar putea merge.
Am urmărit-o. Am sunat la ușă zicând că vreau să verific apa din piscină.
Totul s-a desfășurat conform planului, numai că a reușit să îmi scape. Am
urmărit-o, a țipat, dar nimeni nu a auzit-o. Am doborât-o cu o valiză metalică și
așa s-a liniștit.
După care am cărat-o la antrepozit. Am tăiat-o atent cu scalpelul, apoi i-am
curățat rănile cu grijă, precaută, după care am frecat-o cu detergent și atunci s-a
trezit. Nu îmi pusesem masca, iar Theresa m-a privit drept în ochi, deși nu ar fi
trebuit să mă vadă.
Totuși, i-am introdus Lucrul albastru, m-am ajutat de picioarele albe și reci de
păianjen și m-am gândit: te voi strânge în brațe. I-am pus mâinile în jurul gâtului,
însă transformarea nu a funcționat. Nu a devenit tu.
După care am înfășurat-o în plastic și am îngropat-o undeva, pe o plajă
izolată.
Însă cretinul ăla de câine a găsit-o înainte să se fi putut preschimba în tine.
Dumnezeule, cât de mult îmi lipsești. Dar acum te voi întâlni. Mă vei întâlni.
Va muri. Iar tu vei renaște.
•
Toate mașinile disponibile sunt în drum către Tornby.
Jan e așezat alături de Malin și, deși este o intervenție a poliției, nu îl poate
obliga să coboare.
Jan, îi spune Malin în gând, după câte am trăit împreună, trebuie să împărțim
și momentul acesta.
Coboară colina. O sută treizeci, o sută patruzeci la oră.
Mașina lui Zeke e în spatele lor. Malin nu le vede și pe celelalte.
Suntem primii. Jan se sufocă, dar nu spune nimic, adrenalina probabil că l-a
adus în pragul exploziei, ca și pe mine, dar e obișnuit. Cine știe de câte ori o fi
fost obligat să înfrunte moartea în misiunile încredințate în străinătate? Poate că
și aici, în pădurea de la Hultsjön.
Ocolesc prin zona comercială din Tornby. Trec prin fața panourilor
publicitare atrăgătoare de la Ikea, Ikano, ASKO, Willy’s, prin fața magazinelor de
grădinărit și continuă drumul către zona industrială.
Fabriksvägen 11 este un antrepozit cu un etaj, din cărămidă roșie, de vreo
treizeci de metri lungime, cu patru intrări și cu o rampă de încărcare crăpată, din
beton.
Care să fie intrarea?
Aleargă de la o ușă la alta, ascultă, caută panouri cu numele firmei, dar nu
găsesc niciuna deasupra intrărilor.
VP - 231
 Zgomot într-una dintre încăperi. Un fel de zgâriat, de ceva care curge.
Sirenele se apropie.
Un oblon metalic, încuiat. Malin se lasă pe vine, lângă lacăt, încearcă să îl
descuie, dar mâinile îi tremură.
— Așteaptă! strigă Zeke alergând spre ea cu pistolul în mână. Dă-te la o
parte!
Polițistul lipește țeava armei de lacăt și apasă pe trăgaci.
•
O împușcătură, a fost o împușcătură, își zice Tove, și un huruit înfundat. Unde
să fiu?
Am paralizat?
Nu se poate mișca.
Mami, în sfârșit ai venit? Tati?
Se apropie cineva. O rază de lumină. Cumva s-a deschis o ușă?
•
Malin, Jan și Zeke prind marginea oblonului și îl ridică. Sirenele se aud tot
mai aproape și, dintr-odată, amuțesc. Malin aude polițiștii strigând ceva. Vocile
lui Ekenberg și Sjöman? Sau vocea lui Karin?
În sfârșit, au ridicat oblonul. Jan îl ține așa și Malin intră cu arma în mână.
Vede platforma, cutiile, tricoul roz al lui Tove pe jos, sfâșiat, cuștile cu iepuri,
cutiile cu vopsea, un dulap și peste tot, îngrămădite, produse chimice, recipiente
cu Cif goale, scalpeluri, un robinet care picură.
Pardoseala betonată este acoperită cu urme de sânge uscat. Întreaga încăpere
degajă un miros abject de tortură și de moarte.
Pizda mă-sii! înjură Malin în gând. În pizda mă-sii!
Aici a fost!
Alături, Jan aproape se prăbușește în genunchi și adună peticele de țesătură
care, până ieri, fuseseră tricoul lui Tove și i le întinde.
— Eu i-l cumpărasem.
— Futu-i pizda mă-sii! urlă Malin și se prăbușește și ea, începând să plângă
de oboseală și de disperare.
Jan se târăște până alături și o ia în brațe. Ceilalți nu spun nimic.
În jurul lor e un adevărat furnicar de polițiști.
Malin se ridică. Jan e în spatele ei.
Au fost deschise și celelalte uși ale antrepozitului, dar, dincolo de ele, nu pare
să fie nimic legat de crime.
— Acum ce dracu’ facem? strigă Sven Sjöman.
•
O împușcătură. Cu siguranță e vreun braconier.
Dar ar putea să fie și în legătură cu tine, îngerul meu de vară.
S-a trezit.
VP - 232
 Am lăsat incendiul în urmă și am adormit-o la loc. Acum doarme în siguranță
pe platforma din spate a furgonetei, până când vom ajunge la ultima sală.
N-o să fie mult de mers, îți promit.
Nu trebuie să îi fie frică.
Va muri, dar numai pentru o clipă, după care va deveni cea mai bună dintre
toate ființele omenești.
•
Gândește-te, Malin! Gândește-te!
Gândește-te!
Nu-i asculta pe ceilalți. Mai este timp să o salvezi, să o împiedici să ajungă
una dintre noi.
Gândește-te, în așa fel încât și noi să ne putem găsi odihna. Știi bine spre ce
loc se îndreaptă Tove, spre ce loc se îndreaptă Vera Folkman.
Sunt în drum către ultima sală, vor sosi în curând, furgoneta albă se apropie
tot mai mult.

63.

Ar trebui să se trezească.
O voi lega și va trebui să privească tot ce am să fac, fiindcă dacă va vedea,
atunci tu, surioara mea dragă, vei putea avea curajul de a te întoarce, iar frica nu
va mai exista.
Surioara mea dragă.
Parchez mașina în fața casei monstrului.
Cu siguranță doarme.
Miroase-a vară pe afară, a dimineață de vară, și astăzi este ziua în care un vis
va trebui să înceapă, micul meu înger de vară.
Deschid ușile din spate.
Geme. Acum îmi poate vedea chipul, dar ce importanță mai are? Peste puțin
timp nu va mai exista.
•
Tove clipește.
E iarăși lumină. Încă mai trăiesc?
Cred că da, fiindcă mă doare tot corpul. Cineva trage de mine, dar nu mă
doare, simt doar căldura, o imensă căldură a soarelui în a cărui lumină am ieșit.
De jur-împrejur sunt case. Case cenușii, de beton, cu plante îngălbenite. Case
din anii cincizeci, pe care Tove nu are de unde să le știe.
Ar trebui să fugă. Să plece de-aici. Însă degeaba încearcă, trupul nu o ascultă.
Mami.
VP - 233
 Fața aceea apare din nou, dar acum are contururi, forme rotunjite, de femeie.
După care totul se tulbură și Tove cade încă o dată în întuneric.
•
Sun. Încă o dată. Și încă o dată.
Aștept, aștept mult, apoi deschide, mă vede și încearcă să închidă ușa. Numai
că sunt mai puternică decât el, mult mai puternică, așa că blochez ușa cu piciorul.
Țipă când îl împing și intru în apartament. Îl arunc pe canapea și îi leg labele reci
de păianjen. Arunc peste el o pătură. A îmbătrânit, dar răutatea aia din ochi nu o
să-i dispară niciodată.
Mă duc s-o iau.
Trebuie să îl vadă murind.
Se holbează înspăimântat și-ai zice că nici să clipească nu mai este în stare.
Tot apartamentul pute a tărie, a pișat și a moș împuțit, dar las că mă pricep eu să
fac curat.
Parcă e mai grea acum, când o salt pe un umăr și sunt nevoită să îi bag o cârpă
în gură, ca să nu trezească tot cartierul cu țipetele ei.
Nu mă vede nimeni.
Închid ușa.
•
Cât timp am stat aici? se întreabă Malin. Mult, mult prea mult.
Trupul nu îi mai este decât suma unor stări dintre cele mai diferite: angoasă,
mânie, oboseală, resemnare, disperare și căldură. Un creier supra-încălzit nu este
cel mai bun instrument de reflecție în caz de urgență.
Asfaltul pe care e așezată e cald. Nu mai este în stare să se ascundă la umbră
și, după patru și jumătate, soarele deja e nemilos.
Jan și Zeke stau la umbră, cu spatele sprijinit de perete. Malin îi vede cum își
recapătă forțele, pregătindu-se pentru ultimul act.
Pentru ultimul act?
Sven Sjöman se lasă pe vine, alături de ea.
— Malin, chiar nu ai nicio idee?
Respirația îi miroase a cafea.
Vocile, ascultă vocile. Dorința e cea care ucide.
Malin se ridică brusc, luminată de revelație. Strigă la Jan și la Zeke:
— Haideți, știu unde este!
Sven se dă la o parte pentru a o lăsa pe Malin să fugă spre mașină.
— Grăbiți-vă odată, ce dracu’!
În jurul ei, polițiștii împietriseră, de parcă vocea ei disperată ar fi înghețat
timpul pentru a le dărui o clipă de eternitate.

VP - 234
 64.

(În ultima sală)

Eu, Sture Folkman, nu aveam decât șaptesprezece ani când am cedat întâia
oară propriilor mele dorințe. La Ängelholm era un chioșc, lângă uzină, unde ea
venea de fiecare dată să cumpere țigări pentru maică-sa. Avea unsprezece ani.
Era cald în ziua aceea, iar rochița albă abia dacă îi ascundea pulpele.
•
Mergea pe potecă în sus, pe lângă chioșcul din spatele uzinei, pe unde
înfloreau azaleele, cele mai frumoase din câte am văzut vreodată.
Am prins-o și-am pus-o jos.
Nici nu-i dăduse părul acolo, iar eu știam că nu e decât prima dată dintr-o
foarte lungă serie. Nimeni nu mă va putea opri. Am văzut în ochii ei îngroziți că,
în fond, îi plăcea, că mă iubea așa cum aveau să mă iubească toate fetele de mai
târziu. Le atrăgeam chemându-le să le arăt iepurii. Fetițelor le plac iepurii.
Rochița albă s-a pătat cu roșu. Și i-am șoptit la ureche, în timp ce degetele îi
strângeau gâtul: Niciun cuvânt, micuțo, să nu spui niciun cuvânt sau te ia dracul.
Rușinea trece înaintea iubirii. De-a lungul anilor, rușinea celorlalți a fost
aliatul meu cel mai de nădejde. Cel mai bine era când fetele erau acasă. Numai
Dumnezeu știe cât de excitat eram încă înainte de a ajunge în camera lor.
Iar ele erau mereu în așteptare. Culcate, cu ochii deschiși, așteptându-mă pe
mine și degetele mele pricepute.
Am fost mereu atent. Ridicam cearșaful și le mângâiam pielea albă,
transparentă aproape.
Și dacă erau sânge din sângele meu, nu conta. Le-am dăruit dragostea tuturor
fetelor care mi-au ieșit în cale.
•
Uite că s-a trezit, acum, fetița mea, frumosul meu înger de vară.
•
Am ajuns în ultima sală și trebuie să mă privească.
Am bătut patru cuie mari în podea și am legat-o de ele. Trebuie să se uite la
mine de acum.
Mă așez lângă el, pe canapea.
Mi-am pus masca și piciorușele albe de păianjen în mâini, țin șiragul de
picioare de iepure lângă obrazul lui și îl zgârii, și îl zgârii, și moșul țipă, dar prea
multă viață nu mai este în el.
Ea se uită în altă parte.
UITĂ-TE ODATĂ, FIR-AR A DRACULUI DE TREABĂ!

VP - 235
 Și se uită.
•
Femeia e goală și și-a pus masca.
În pofida durerii de cap, Tove poate vedea limpede scena, înțelegând că se
găsește Dumnezeu știe unde, într-un apartament mizerabil, și că o femeie stă
lângă un bărbat pe care vrea să îl tortureze.
De ce? Nu vreau să văd.
Femeia se ridică. Mănușile chirurgicale albe îi lucesc în lumina slabă.
Tove nu se poate ridica și ea. Miroase a Cif. Știu fiindcă mami folosește așa
ceva de fiecare dată când vrea să îmi curețe bascheții de pete.
Mami, tati, unde sunteți?
S-a dus alături. Deschide dulapurile și caută ceva.
Bărbatul încearcă să strige, dar i-a băgat și lui un căluș în gură, ca și mie.
Niciunul dintre noi doi nu se poate ridica.
Niciunul dintre noi doi nu poate scăpa.
•
Vechiul cuțit de bucătărie. Elizabeth și cu mine am visat deseori cum ar fi să
i-l înfigem în burtă. Și acum îl are. Vechiul cuțit greu, cu mâner de bachelită.
Îl scot din uscătorul de lângă chiuvetă și îl iau în mână.
Păcat de ce s-a întâmplat cu Sofia Freden. Am reperat-o anul trecut, când
lucra la cafeneaua din Tinnis. Se mișca exact ca tine, Elizabeth, și mi-am spus că,
dacă fac totul repede și pe loc, șocul îmi va permite să-mi ating scopul, ca o
explozie sau ca o reacție chimică fulgerătoare. Am zgâriat-o, am sfâșiat-o cu
labele. Era prima căreia i-am făcut așa ceva, dar nu a folosit la nimic. Iepurii nu
sunt decât niște animale, iar dragostea lor nu înseamnă nimic.
Am frecat-o acolo, pe loc, în parc. Am lucrat repede.
Dar când i-am apăsat degetele pe gât, capul pur și simplu i-a căzut.
A murit fără ca tu să te fi întors.
Însă nu am avut niciun moment îndoieli. Și astăzi știu cum trebuie făcut.
•
Ține în mână un cuțit.
Tove zărește lama scânteietoare, iar femeia strigă:
— UITĂ-TE AICI! și se așază la loc, lângă bărbatul acela.
Ridică cuțitul. Urlă.
NU-I NIMIC.
După care îi înfige cuțitul în burtă, și în piept, iar și iar, și ochii i se albesc, și
tot corpul îi tremură, și iar îi înfige cuțitul, încă o dată, și încă o dată, și sângele
se scurge între cămașa maro și pantalonii gri.
Acum e numai tăcere.
Tove a înlemnit.

VP - 236
 Femeia ia una dintre mâinile bărbatului, trage de ea și taie, iar degetele cad pe
jos unul după altul.
Mami, e atâta sânge!…
Se întoarce spre mine, mami!
Mă întind, mă zbat, țip, plâng.
Însă nimic nu se întâmplă.
Mami, unde ești?

65.

Finspång. Deși e șase și un sfert, străzile orașului minier sunt goale încă. Zeke
intră într-un giratoriu și abia reușește să evite un vânzător de ziare pe jumătate
adormit.
— Întoarce aici! strigă Malin, al cărei mobil începe să sune.
Știe că este Sven Sjöman. E cel puțin a zecea oară când încearcă să o prindă
ba pe mobil, ba prin radio. Numai că treaba asta o vor face doar ei singuri.
Zeke apasă pedala de frână, deschid portierele și se reped afară din mașină.
Malin aleargă spre imobilul în care locuiește Sture Folkman, scoțându-și pistolul
din teacă. Zeke se ține după ea, scoțându-și și el arma, în timp ce Jan se lasă pe
vine, de parcă ar aștepta ca niște flăcări dușmănoase să își scuipe fumul pe
ferestrele clădirii albe.
Se strecoară în casa scărilor, mergând pe lângă perete.
Malin își lipește urechea de ușă, duce un deget la buze și ascultă.
Un geamăt.
O voce de femeie care încearcă să liniștească pe cineva.
Oare ce se întâmplă?
•
Își pune o chestie albastră în jurul șoldurilor și sfâșie pantalonii și chiloții lui
Tove cu un cuțit. Acum și ea e goală.
Nu este adevărat. Spuneți-mi că nu este adevărat.
Tove încearcă să închidă ochii și să plângă, dar femeia îi ține pleoapele
deschise, ca și cum ar vrea neapărat ca Tove să vadă totul. Pielea îi arde de parcă
ar fi fost spălată cu foc.
Femeia agită un șir de labe de iepure.
— Vezi degetele?
Sângele bărbatului de pe canapea se scurge încet către ea și în curând o s-o
atingă. Pute a măruntaie și a fier. Dați la o parte sângele ăsta!
Vorbește, reflectează.

VP - 237
 — Care să fie cea mai bună soluție? spune cu o voce bizară și pare că se
bucură. Lucrul sau piciorușele de păianjen?
Se uită în tavan, de parcă acolo ar căuta răspunsul.
•
Acesta este momentul.
O voi omorî, iar tu vei renaște.
Acum, degetele au dispărut.
Voi organiza totul.
Ssst! Liniștește-te, nu te teme.
Voi scoate viața din ea și o voi umple cu Lucrul, după care va trebui să te mai
uiți o dată la el, la tine, și toată lumea se va deschide în fața noastră.
Și vom umbla pe câmp împreună, ca doi îngeri de vară care se iubesc.
•
Malin! Nu mai sta!
Intră!
Pentru Tove nu mai este prea mult timp și nici pentru noi.
Adevărul este dincolo de ușă.
Iar ceea ce se petrece acolo este oribil. Vei reuși, însă, fiindcă viețile voastre
de asta depind.
Fă cumva ca totul să ia sfârșit.
Dăruiește părinților noștri liniștea, pentru a putea da un chip și un nume
Răului.
Deschide ușa, Malin. Repede!
•
Degetele mele îi prind gâtul.
Nu te mai zbate.
Pielea îi este caldă, fierbinte aproape, și apăs mai tare. Haide, abandonează,
încet, foarte încet…
•
Ezită amândoi. Șoptesc:
— Cum să facem?
— Intrăm.
— Păi…
Niciun păi. Nu există alternativă. Malin se dă înapoi un pas, sparge ușa cu o
lovitură de picior și, la patru metri de ea, vede un animal uman însângerat care se
apleacă peste un corp alb, întins pe jos, degete de om peste tot și mâinile
animalului în jurul gâtului acelui corp. Care este al lui Tove. Ea e cea întinsă pe
jos.
Malin urlă:
— OPREȘTE-TE! LAS-O!

VP - 238
 Îndreaptă pistolul spre animalul care se mișcă, îl privește drept în ochi și se
întoarce spre Tove.
Chiar Tove să fie?
•
Mă privește în ochi, iar eu dispar. Totul se face alb. Mami, unde ești?
Ochii dispar și se naște ceva nou.
•
Ochii tăi sunt, surioară. Te-ai întors, te văd în ochii aceștia și-ți simt dragostea
fără margini.
Lucrul nici măcar nu mai este necesar.
Te îmbrățișez și apoi sar în aer.
•
Malin apasă pe trăgaci.
Nu mai e timp de luptă, riscă să piardă.
Trage iar și iar.
Și Zeke tot așa.
Mirosul de sânge se amestecă acum cu acela al prafului de pușcă, iar Jan
strigă:
— Tove! Tove! Nu mai trageți!
Și se aruncă în living, aproape că alunecă pe sânge, își regăsește echilibrul, dă
la o parte cadavrul care o acoperă pe Tove, apasă două degete pe gâtul acesteia și
urlă:
— Nu! După care își lipește gura de a ei și îi suflă aer în plămâni.
Malin și Zeke sunt lângă el.
Un cadavru făcut bucăți zace pe canapea, mâinile nu îi mai sunt decât niște
cioturi însângerate și fața îi e lividă, golită de sânge. Cadavrul gol de lângă Tove
e plin de gloanțe. Jan comandă:
— Nu vă mai uitați așa, dezlegați-o!
Fără să mai stea pe gânduri, Malin ia un cuțit mare, cu mâner negru, și taie
sforile cu care e legată Tove, în timp ce Zeke se trage înapoi.
— N-am văzut ceva mai rău în viața mea, spune Jan înainte de a sufla iarăși
aer în cutia toracică a copilului lui, numără, se oprește, suflă din nou, pe când
Malin, îngenuncheată alături, o mângâie pe Tove pe frunte.
— Doamne-Dumnezeule, te rog, numai asta nu… repetă ea în van, fără
încetare.
Tove, unde ești?
— Întoarce-te, Tove, îi șoptește Malin la ureche.
•
Aici sunt, mami, te văd, dar nu știu cum să mă trezesc.
Două fete plutesc în jurul meu, buzele lor pronunță niște cuvinte pe care nu le
pot auzi, dar știu că vor și ele să mă întorc.
VP - 239
 Unde să mă întorc?
Urmează vocile, îmi zic ele.
•
Malin și Jan stau lângă Tove.
Aceasta respiră și îi privește ca un om care știe totul.
Se iau în brațe toți trei de parcă și-ar promite că această îmbrățișare nu va mai
lua niciodată sfârșit.
Zeke a ridicat storurile.
Ultima sală este scăldată în lumină.
•
Dacă ai fi atent, ai putea auzi cântecul îngerilor de vară, un cântec fără
cuvinte, un cântec pe care oamenii l-au uitat de multă vreme și pe care nu se mai
așteaptă să îl audă vreodată.
Cântecul acesta, însă, răsună acum între ei trei.
Și se strâng în brațe.

VP - 240
 EPILOG

Luni, 16 august,
Undeva împrejurul Linköpingului

Suntem împreună. Și e bine. Suntem fetele veșnice, îngerii de vară din

Linköping și am uitat de frică.
Părinții noștri tot triști sunt, dar, cel puțin, acum știu ce s-a întâmplat. Și
nimeni nu le poate face niciun reproș
Lucrurile sunt cum sunt. Și noi suntem împreună. Împărțim totul. Exact cum
fusese sortit.
•
Acum suntem împreună, Elizabeth.
Și îl putem vedea suferind, suferind continuu, acolo unde se află. Nu am putea
să îl ajutăm? Nu. Plutim de-a lungul malurilor canalului, lăsăm vântul să se
joace în părul nostru, ne prefacem că ne scăldăm și ne bucurăm, ca niște surori,
tu și cu mine.
Pentru totdeauna.
•
Malin stă în leagăn, în spatele casei lui Jan, și îl privește cum greblează
frunzele împreună cu Tove.
E o zi plăcută, sunt în jur de douăzeci de grade la umbră și totul este învăluit
într-o lumină blândă. Incendiul din pădure e de acum sub control.
Karin Johannison a comparat probele de ADN cu acelea din cazul Mariei
Murvall, fără a stabili vreo legătură.
Răul e același, încarnările lui sunt diferite.
De ce s-au întâmplat toate lucrurile acestea? De ce Vera Folkman a trecut
peste toate limitele în vara aceasta caniculară?
Malin nu știe răspunsul.
A sunat-o pe Josefin Davidsson. Fata i-a spus că ședința de hipnoză îi făcuse
bine, că acum se simțea mai liniștită. Tot nu au aflat cine dăduse telefonul
referitor la ea, fiindcă nimeni nu o mărturisise.
Malin s-a întâlnit în oraș cu Slavenca Visnic. Aceasta îi povestise că își
vânduse chioșcurile și intenționa să se întoarcă la Sarajevo.
— A venit vremea, îi spusese.
Apartamentul lui Malin îl închiriaseră pentru toamnă și iarnă unui student.
Lucrurile lui Tove și ale lui Malin sunt într-un dulap din livingul lui Jan.
VP - 241
 Tove și Jan umblă prin grădină. O aversă zdravănă făcuse iarba să renască.
Florile multicolore reapăruseră acum, după ce trecuse canicula. Petalele lor
vibrează în vântul ușor, ca pentru a confirma că toate lucrurile sunt iarăși la locul
lor.
Tove și Jan. Voi însemnați viața mea, își zice Malin. Ne aparținem unii altora.
Trebuie să fim împreună.
Trebuie să învățăm să trăim cu acest dar.

VP - 242
virtual-project.eu

VP - 243