Moartea lui Abel

1.În tăcerea nopţii, Eva plânge-amar

Căutând pe Abel, dar e în zadar…
Foarte obosită că nu-l mai găsea
Pe copilul gingaş pe care-l iubea

2.Întrebă pe Cain de-al său frăţior.

Prefăcut, răspunse că nu-i păzitor:
’’Fratele meu!? Care?! Eu nu ştiu de el!’’
Dar zdrobit în suflet se-ngrozi şi el!

3.Dragostea de mamă o frământă greu.

Caută întruna şi-l strigă mereu:
’’Abele, răspunde! Vino, chiar târziu!
N-are mama pace…Unde eşti nu ştiu…’’

4.În pădurea deasă strigă cu durere

Mama obosită şi fără putere
În puterea nopţii, în văzduhul lin,
Vocea ei de mamă răsună din plin!

5.Strigă cu durere: ’’Copilaş iubit!

Vino-acasă-n grabă! Vai! te-ai rătăcit!
Abel nu răspunde. Poate e culcat,
Rătăcit aevea, doarme ne-ncetat.

6.Zorile se-arată pe câmpia-ntinsă.

Mama tot mai strigă, de fiori cuprinsă!
Tot privind în sus, mama lăcrăma…
Tare obosită…şi tot alerga!

7.Îl zări pe Abel că e culcat jos:

’’O, copilul mamei! Cum doarme frumos!’’
Cade lângă dânsul obosită greu.
’’Ce faci tu aicea, copilaşul meu?

8.Mama îngrozită, te cată cu dor!

Hai la noi acasă! Scoală puişor!’’
Mama tot mai srigă pentru a-l trezi,
Dar el nu răspunde. Parcă nici n-ar fi.
 9.Atunci pune mâna să-l ridice-n sus
Şi observă-ndată sânge pe pământ…
Şi jelind într-una, prima-ntre femei,
Mama disperată de copilul ei.

10.Plângeţi de acuma mamelor la rând…

Moartea ne desparte, dar noi nu ştim când…
Singura speranţă e acolo, sus,
Pentru ce-i ce-ascultă glasul lui Iisus!

11.Acolo-n mărire, pentru veşnicie,

Vom fi laolaltă, părinţi şi copii!
Acolo-n mărire, pentru veşnicie,
Vom fi laolaltă, părinţi şi copii!