CAPITOLUL V : CREDITUL PUBLIC.

DATORIA PUBLICĂ

5.1. Scurte consideraţii asupra concepţiilor clasicilor privind creditul

public
5.2.Creditul public. Noţiune. Definiţie
5.3.Trăsăturile creditului public
5.4.Datoria publică guvernamentală

5.1.Scurte consideraţii asupra concepţiilor clasicilor privind creditul

public
Aceste concepţii ale clasicilor asupra problemei creditului public s-au conturat
în contextul condiţiilor istorice, sociale, politice ale împrumuturilor de stat din perioada
în care au trăit Adam Smith, J.B. Say ş.a.
În Anglia, până la Revoluţia din 1688, repetatele conflicte dintre coroană şi
Parlament nu puteau crea un mediu prielnic dezvoltării creditului public. Acest fapt se
datora şi nerezolvării problemei separării finanţelor regelui de finanţele statului. După
anul 1688, adică după introducerea controlului parlamentar asupra finanţelor publice
se creează condiţiile juridice (dar nu şi cele economice) pentru dezvoltarea creditului.
În Franţa, creditul public s-a dezvoltat mai târziu şi în urma unui proces mai
dificil decât în Anglia. De altfel, experienţele nereuşite întreprinse de-a lungul timpului
au creat o imagine nefavorabilă creditului public.
Până la revoluţia franceză nici nu se poate pune problema creditului public, în
abordare modernă a noţiunii. Împrumuturile de stat erau echivalente cu împrumuturile
regilor.
Ulterior, în lucrările sale, K.F. Nebenius prezintă concepţiile proprii asupra
creditului public, afirmând că: „economiile sau capitalurile, în căutare de plasament,
pentru care nu se găseşte momentan nicio întrebuinţare utilă, sunt împrumutate
statului, pentru a fi retrase îndată ce li se găseşte o asemenea întrebuinţare”. Acelaşi
autor afirma că, în situaţia în care „privim influenţa pe care sistemele de împrumuturi
o exercită asupra raporturilor dintre popoare, trebuie să recunoaştem că facilitatea cu
care se face prin acestea trecerea capitalurilor dintr-o ţară bogată în alta săracă,
trebuie considerată ca un avantaj, la fel ca orice alt mijloc ce înlesneşte satisfacerea
reciprocă a trebuinţelor popoarelor”.
5.2.Creditul public. Noţiune. Definiţie
În conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 64/2007 privind datoria publică,
în ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi
externe sau să garanteze împrumuturile interne şi externe numai prin Ministerul
Finanţelor Publice, în următoarele scopuri:
 finanţarea deficitului bugetului de stat; finanţarea temporară a deficitelor
din anii precedenţi ale Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat până la alocarea de
sume cu această destinaţie; finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat,
Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat şi Bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul
curent şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale în condiţii acceptate de
Ministerul Finanţelor Publice;
 menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent
general a Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice. Pentru
asigurarea permanenţei resurselor financiare necesare efectuării plăţilor din contul
curent general al Trezoreriei Statului, Ministerul Finanţelor Publice stabileşte, prin
ordin al ministrului, un nivel minim necesar în acest cont.
 refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice
guvernamentale;
 finanţarea pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor
necesităţi prioritare pentru economia românească;
 susţinerea balanţei de plăţi în conformitate cu Regulamentul Consiliului
Uniunii Europene nr. 332/2002 de stabilire a unui mecanism de asistenţă financiară
pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor membre.
În plus, Guvernul este îndreptăţit ca, din diferitele împrumuturi contractate
direct de la instituţii financiare internaţionale sau de la alţi creditori să subîmprumute
sume de bani unor beneficiari finali, în scopul realizării unor proiecte sau programe
de importanţă prioritară – aceste subîmprumuturi au la bază acorduri de împrumut
subsidiar încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi beneficiari.
În economia de piaţă, cheltuielile impuse de complexitatea şi dimensiunea
operaţiunilor şi demersurilor necesare a fi realizate pentru buna funcţionare a statului,
nu pot fi acoperite întotdeauna din veniturile procurate de stat sub forma impozitelor,
taxelor, altor surse.
 Creditul public reprezintă resursele împrumutate pe piaţa internă sau externă
de capital în vederea acoperirii deficitului bugetar sau golurilor temporare de
trezorerie.
Creditul public este suma de bani pe care statul o împrumută de pe piaţa
financiară şi de capital pentru acoperirea nevoilor sale.
Sub raport juridic, împrumutul public reprezintă o înţelegere intervenită între
stat pe de o parte şi persoanele fizice sau juridice pe de altă parte, prin care acestea
din urmă consimt să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de
împrumut, pe o perioadă determinată, statul angajându-se să restituie această sumă
la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.
În funcţie de locul sau sediul unde se află creditorul (împrumutătorul),
împrumutul public poate fi: intern sau extern.
5.3.Trăsăturile creditului public
Prima trăsătură a creditului public ar consta în „legalitatea”acestuia –
caracterul legal, generat de instituirea obligativităţii unei autorizări prealabile din
partea Parlamentului, deoarece acesta creează obligaţii pentru stat. Astfel,
Parlamentul aprobă, anual, prin lege, plafonul de îndatorare publică, ca totalitate a
împrumuturilor pe care le poate contracta şi garanta statul pe o perioadă de 1 an –
(plafonul de îndatorare publică cuprinde plafonul de îndatorare publică internă şi
plafonul de îndatorare publică externă, plafonul de îndatorare publică internă fiind
stabilit în funcţie de deficitul bugetar aprobat şi de prevederile unor legi speciale;
plafonul de îndatorare publică externă este determinat ca sumă maximă a
împrumuturilor externe pe care le poate contracta sau garanta statul pe o perioadă
de 1 an şi este stabilit anual prin lege).
Caracterul contractual al creditului public
Definind impozitul ca sursă a bugetului de stat, sursă ce se prezintă ca o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unui
contribuabil, persoană fizică sau juridică, observăm că, în mod contrar, împrumutul
exprimă acordul de voinţă al părţilor – chiar dacă, unele clauze privind condiţiile de
emisiune şi de rambursare a împrumutului, forma şi mărimea venitului pe care îl
asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de
factorii de decizie competenţi ai statului, fără a consulta în prealabil potenţialii
subscriitori. Persoanele interesate de aceste acţiuni, pot să accepte sau să refuze în
bloc condiţiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se asigure un tratament
preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
Principiul de bază al împrumutului public este cel al facultativităţii dar, chiar şi
aşa, au existat situaţii de recurgere la împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost
lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu. La împrumuturi
forţate se recurge în împrejurări excepţionale, atunci când independenţa naţională,
integritatea teritorială a statului sau cuceririle sociale ale întregii populaţii sau ale
anumitor categorii sociale au fost lichidate sau sunt grav ameninţate.
De asemenea, în diferite perioade s-a practicat şi forma împrumuturilor
contractate de stat pentru pregătirea şi ducerea de războaie, reconstrucţia postbelică
a ţării, refacerea bunurilor distruse de calamităţi naturale, înlăturarea urmărilor unor
crize economice de mare amploare etc., când libertatea de acţiune a subscriitorilor
era mult îngrădită prin măsurile luate de autorităţile publice. Întrucât condiţiile de
emisiune şi de rambursare a unor asemenea împrumuturi sunt mai puţin atractive
decât în împrejurări normale, pentru plasarea acestora se desfăşoară o amplă
acţiune de popularizare: se evidenţiază faptul că obiectivele prevăzute a se finanţa
constituie o datorie patriotică a fiecărui cetăţean.
Caracterul rambursabil
Putem afirma că împrumutul prezintă trăsătura rambursabilităţii/restituirii
deoarece acesta se restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au
acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare la dispoziţia statului,
definitivă şi nerambursabilă.
La plasarea unui împrumut, statul stabileşte termenul de rambursare a
acestuia care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de evoluţia
previzibilă a veniturilor şi a cheltuielilor publice. De la această regulă, fac excepţie
împrumuturile perpetue, la emiterea cărora angajamentul statului se limitează la plata
unei anumite dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să
se stabilească un termen de restituire a împrumutului propriu-zis. Lipsa unui
angajament expres de rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă
statul împrumutat să răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, în
momentul în care această operaţiune prezintă convenienţă.
Contraprestaţia
Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă
rambursarea sumei împrumutate şi o anumită contraprestaţie.
 Preţul îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la
care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale.

5.4.Datoria publică guvernamentală – reprezintă totalitatea obligaţiilor

statului la un moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze
contractuale sau garantate de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice.
Datoria publică se poate contracta prin emiterea de titluri de stat, operaţiune
realizată ţinându-se cont de obiectivele specifice privind dezvoltarea pieţei titlurilor de
stat, care vor fi incluse în strategia pe termen mediu privind administrarea datoriei
publice guvernamentale. Astfel, în luna decembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor
Publice va anunţa programul de emisiune a titlurilor de stat pe piaţa internă şi externă
pentru anul următor. Acest program poate fi modificat în cursul anului, în funcţie de
evoluţiile pieţelor financiare şi de modificarea necesităţilor de finanţare. Calendarul
anual trebuie detaliat prin anunţurile şi prospectele periodice emise în cursul unui an.
Calendarul anual, anunţurile şi prospectele periodice pot conţine informaţii cu privire
la alte operaţiuni cu titluri de stat (cum ar fi programul de răscumpărări în avans şi
operaţiunile de preschimbare a titlurilor de stat).
Sumele reprezentând ratele de capital, dobânzile, comisioanele şi alte costuri
aferente datoriei publice guvernamentale, datorate la scadenţe reprezintă serviciul
datoriei publice guvernamentale şi sunt o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a
statului.
Rambursarea la scadenţă a ratelor de capital aferente datoriei publice
guvernamentale se efectuează:
 prin plata efectivă a sumelor datorate la scadenţă, ceea ce conduce la
diminuarea soldului împrumutului;
 prin refinanţarea datoriei publice guvernamentale conform prevederilor
legale în vigoare.
Rambursarea datoriei publice guvernamentale, plata dobânzilor,
comisioanelor şi a altor costuri aferente pentru finanţările rambursabile contractate de
Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în vederea finanţării deficitului bugetului
de stat, revine Ministerului Finanţelor Publice, care va asigura sumele necesare din
următoarele surse:
 împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului;
  finanţări rambursabile angajate în numele statului pentru refinanţarea
datoriei publice guvernamentale;
 sume în valută trase din împrumuturi externe;
 sume prevăzute în bugetul de stat şi în bugetul Trezoreriei Statului cu
această destinaţie;
 disponibilităţi ale contului curent general al Trezoreriei Statului, în cazul
certificatelor de trezorerie pentru populaţie transformate în certificate de depozit,
conform normelor metodologice specifice.
O altă sursă de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale utilizată
în situaţia în care subîmprumutaţii nu îşi respectă obligaţiile asumate în acordurile
încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice este reprezentată de fondul de risc.
Se impune precizarea surselor fondului de risc. Acestea sunt :
 sumele încasate sub formă de comisioane de la
subîmprumutaţi/garantaţi de stat;
 sumele încasate de la subîmprumutaţi/garantaţi de stat reprezentând
rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente finanţărilor rambursabile
garantate sau subîmprumutate de stat plătite de Ministerul Finanţelor Publice, în
numele garantatului sau subîmprumutatului;
 dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc;
 majorări de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru neplata în
termen a obligaţiilor fiscale, aplicate pentru neplata în termen de către
subîmprumutaţi sau garantaţi de stat, a comisioanelor la fondul de risc şi, respectiv, a
ratelor scadente, dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri aferente finanţării
rambursabile;
 sume recuperate conform legii;
 fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop.
Anual este elaborat de către Ministerul Finanţelor Publice, un raport privind
datoria publică guvernamentală care este prezentat Guvernului în vederea aprobării.
De asemenea, acest raport se trimite, în scop de informare Parlamentului. Raportul
va conţine informaţii despre datoria publică guvernamentală, serviciul datoriei,
indicatorii de îndatorare publică (ex. serviciul datoriei publice care revine în medie pe
locuitor, raportul dintre serviciul datoriei publice şi P.I.B., raportul dintre dobânzile
aferente datoriei publice şi P.I.B.).
 În cuprinsul O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică sunt prezentate şi
câteva infracţiuni – a.folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte
ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării
finanţărilor rambursabile prevăzute de ordonanţa de urgenţă nr. 64/2007, care are ca
rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri, respectiv b.schimbarea, fără
respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările
rambursabile contractate direct sau garantate de stat ori de unităţile administrativ-
teritoriale.
În final, se impune o precizare referitoare la politica economică, valutară şi de
creditare a Uniunii Europene care urmăreşte stabilirea unor reguli comune statelor
membre prin care, se încearcă disciplinarea procesului bugetar propriu fiecărui stat
şi, reguli ce vizează îndeplinirea unor măsuri pe termen mediu privind politicile
economice, bugetare şi de creditare publică.
În mod concret, de implementarea cu succes a acestor acţiuni (măsuri de
convergenţă) depinde includerea cât mai rapidă a unui stat membru în „zona euro”.